Consiliul Uniunii Europene. Evolutii

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

EVOLUȚII

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I Succinte observații asupra evoluției și istoricului instituțiilor

Comunitare

Secțiunea a II-a Delimitări conceptuale

1.Instituțiile comunitare

2.Organele comunitare

Secțiunea a III-a Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare

CAPITOLUL II ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CONSILIULUI

Secțiunea I Organizarea Consiliului

Secțiunea a II-a Funcționarea Consiliului

1.Președinția Consiliului

2.Procedura de exercitare a dreptului de vot

3.Organele auxiliare

CAPITOLUL III COMPETENȚELE CONSILIULUI

CAPITOLUL IV RAPORTURILE CONSILIULUI CU CELELATE INSTITUȚII

COMUNITARE

Secțiunea I Colaborarea instituțiilor în vederea elaborării și adoptării

bugetului comunitar

Secțiunea a II-a Colaborarea instituțiilor în cadrul procedurii legislative a

Comunității Europene

Secțiunea a III-a Procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Politicii externe

și de Securitate comună a Uniunii Europene

Secțiunea a IV-a Particularitățile procedurii de codecizie.

CAPITOLUL V REFORMA CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I Reforma realizată prin Tratatul de la Amsterdam

Secțiunea a II-a Reforma realizată prin Tratatul de la Nisa

Secțiunea a III-a Reforma realizată prin Constituția europeană

Abrevieri

A.C.L. -Asociația comerțului liber

A.E.L.S./A.E.L.E. -Asociația europeană a liberului schimb

A.U.E. -Actul unic european

B.C.E. -Banca Centrală Europeană

B.E.I. -Banca Europeană de Investiții

C.E. -Comunitatea europeană

C.E.C.A./C.E.C.O. -Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

C.E.A. -Comunitatea europeană de apărare

C.E.E. -Comunitatea economică europeană

C.E.E.A./EURATOM -Comunitatea europeană a energiei atomice

C.E.S. -Comitetul economic și social

C.J. -Curtea de Justiție

C.J.C.E. -Curtea de Justiție a Comunităților Europene

COREPER -Comitetul reprezentanților permanenți

C.S.C.E./O.S.C.E. -Conferința/Organizația pentru securitate și cooperare

în Europa

C.R. -Comitetul regiunilor

F.E.D. -Fondul European de Dezvoltare

F.M.I. -Fondul Monetar Internațional

G.A.T.T. -Acordul general pentru tarife și comerț

I.M.E. -Institutul Monetar European

J.A.I. -Justiție și afaceri interne

J.O.C.E. -Jurnalul Oficial al Comunităților europene

N.A.T.O. -Organizația Atlanticului de Nord

O.C.E.D. -Organizația pentru cooperare economică și

dezvoltare

O.N.U. -Organizația Națiunilor Unite

P.E.S.C. -Politica externă și de securitate comună

PHARE -Polonia și Ungaria -ajutor pentru reconstrucția

economiilor lor

P.N.A.R. -Programul național pentru aderarea României

S.M.E. -Sistemul Monetar European

T.C.E. -Tratatul instituind Comunitatea europeană

T.P.I. -Tribunalul de Primă Instanță

T.U.E. -Tratatul asupra Uniunii Europene

U.E. -Uniunea Europeană

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I

Succinte observații asupra evoluției și istoricului

instituțiilor comunitare

1. Apariția Comunităților europene.

Reconstrucția unei noi ordini internaționale după cel de-al doilea război mondial (1939-1945) implica impunerea unor reguli de conduită în plan internațional de natură politică, monetară, economică, socială și comercială. Această nouă ordine s-a exprimat, din punct de vedere juridic, prin convenții internaționale.

Astfel, în domeniul dreptului internațional public, trebuie menționate, în special, Planul Marshall, Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) – arhetipul organizării vieții politice mondiale și Organizația europeană de cooperare economică (O.E.C.E., înființată în anul 1948 și înlocuită, în anul 1961, cu Organizația de cooperare și dezvoltare economică, O.C.D.E.).

În domeniul monetar, Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945, prin care s-au înființat Fondul monetar internațional (F.M.I.) și Banca Internațională pentru reconstrucție și dezvoltare (B.I.R.D.), pun bazele unei noi ordini monetare internaționale, ordine care, începând cu anul 1994, se află în plină transformare.

În domeniul comercial, rețin atenția Acordurile Generale pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.), care urmăresc, ia scară mondială, să elimine sau să reducă drepturile de vamă (taxele vamale) și restricțiile în schimburile de mărfuri, precum și garantarea caracterului de nediscriminare al restricțiilor care deja existau.

În domeniul politic, o consolidare a Pactului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) era privită cu prudență de către europenii din Occident, în comparație cu evenimentele care se derulau, la acea vreme, în Estul Europei (în special în Cehoslovacia). Cooperarea politică s-a concretizat prin înființarea Consiliului Europei, la 5 mai 1949, al cărui sediu este la Strasbourg. Prima sa reuniune a avut loc în perioada 8 august – 8 septembrie 1949.

Prima Comunitate, având obiect specializat a fost Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului (C.E.C.O.). Aceasta își găsește originea în Planul Schuman, din 9 mai 1950, care propunea partenerilor europeni să pună în comun producția, vizând chiar și distribuția, cărbunelui, fierului și oțelului. O asemenea organizație, având la bază o cooperare franco-germană, era singura de natură să echilibreze această piață strategică și să evite o revenire la concernele pe care Autoritatea internațională a Ruhr-ului a încercat, cu succes, să le decartelizeze după anul 1945.

Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului a fost înființată prin Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952, durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani.

Statele membre ale Benelux și Italia s-au alăturat Franței și Germaniei, însă Marea Britanie a rămas deoparte, invocând necesitățile politicii sale naționale și legăturile privilegiate cu Commonwealth. Acest prim Tratat a realizat o integrare mai profundă decât aceea care va rezulta din Tratatele semnate în anul 1957. Tratatul de la Paris a înființat instituții interne, cărora Ie-a definit, totodată, și funcțiile. Finalitatea sa integratoare se observă, în primul rând, în materia concurenței: orice afectare a concurenței intră sub incidența articolului 64 și următoarele, chiar dacă aceasta nu afectează comerțul între statele membre, adică chiar dacă nu-și face simțite efectele decât pe teritoriul unui singur stat.

De asemenea, finalitatea sa integraționistă se reflectă și prin impunerea, încă din anul 1951, a unui control comunitar concertat, chiar dacă a trebuit să se aștepte până în anul 1989 pentru ca el să apară în piața comună desemnată de Tratatul de la Paris.

Tratatul instituind C.E.C.O. prevedea, în mod excepțional, posibilitatea de a exercita o acțiune directă asupra producției și asupra pieței dacă circumstanțele o cereau. Din această perspectivă era posibil să se impună prețuri și cote de fabricare, dar și de repartizare în sectorul cărbunelui și oțelului.

Un prim domeniu de extindere a construcției comunitare avea în vedere atomul, care își reclama propriul cadru de reglementare. Rațiunea înființării acestei Comunități este dată de faptul că arma nucleară nu putea să rămână monopolul Rusiei, al Statelor Unite și al Marii Britanii. Obiectivul nu era departe de cel prevăzut în Tratatul instituind C.E.C.O.

Instituțiile acestei Comunități erau diferite de cele ale Tratatului de la Paris, dar identice cu cele înființate prin Tratatul care pune bazele C.E.E.: Comisia, Adunarea, Consiliul, Curtea de justiție. Comisia și Consiliul erau asistate de un Comitet economic și social.

Finalitatea Euratom este aceea de a pregăti, în domeniul producției, condițiile proprii formării și dezvoltării rapide a industriei nucleare a „celor șase", în domeniul comercial, Tratatul favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor și întreprinderilor vizate. De asemenea, prevedea un schimb de informații si un sistem original de brevete de invenție.

Cel de-al treilea Tratat, care a pus bazele Comunității economice europene, a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, în același timp cu Tratatul instituind C.E.E.A., se inspiră din aceleași obiective și se sprijină pe aceleași instituții și mecanisme. Urmărește, cu precădere, expansiunea comercială internațională a economiei occidentale, în vederea reconcilierii franco-germane.

Finalitatea Tratatului (art. 2) este extinderea întregului sistem la toate produsele și la toate activitățile economice, cu următoarele excepții:

domeniile rezervate în mod excepțional, precum atomul, cărbunele și
oțelul, celorlalte două Tratate și reglementate de acestea;

prerogativele lăsate suveranității statelor membre în anumite sectoare,
precum materialul de război, producția și comerțul cu arme ș.a.

Obiectivul imediat urmărit de Tratat a fost deschiderea unui spațiu economic larg, crearea unei piețe în care întreprinderile (operatori economici principali) din cele șase state să poată acționa într-o concurență loială și reală pentru profitul comun al tuturor partenerilor și consumatorilor. În 12 ani trebuia să fie eliminate obstacolele care se impuneau liberei circulații a persoanelor, a mărfurilor și a capitalurilor. În cadrul acestei comunități comerciale se instituia un tarif vamal comun (T.V.C.) pentru a uniformiza condițiile de intrare a importurilor în acest nou ansamblu. Desăvârșirea Uniunii vamale a avut loc la 1 iulie 1968, cu un an și jumătate mai devreme față de data stabilită.

2. Apariția Uniunii Europene.

Cele trei Comunități europene, înființate prin Tratatul de la Paris din anul 1951 și prin Tratatele de la Roma din anul 1957, erau distincte, chiar și din punct de vedere instituțional. Cu toate acestea, s-a realizat unificarea instituțiilor deliberative și consultative, printr-o Convenție încheiată în același timp cu Tratatele de la Roma. Unificarea privea Adunarea comună (instituită prin Tratatul care a pus bazele C.E.C.O.) și cele două Adunări (înființate de Tratatele de la Roma), dar și cele trei Curți de justiție. În continuare, au funcționat, separat, instituțiile de decizie și de execuție: Consiliul, Comisia (pentru Tratatele de la Roma) și Consiliul special de miniștri, Înalta Autoritate (pentru Tratatul instituind C.E.C.O.).

La 8 aprilie 1965 a fost semnat, la Bruxelles (intrat în vigoare la 1 iulie 1967), un Tratat prin care s-a realizat fuziunea și acestor instituții, fiind posibilă apariția, în acest fel, a unei Comisii unice și a unui Consiliu unic.

Deși realizarea unei Piețe unice a fost prevăzută în Tratatele originare ale Comunităților europene, procesul a fost lent.

Cu toate acestea, scopul a fost realizat cu ocazia intrării în vigoare a Actului unic european, la 1 iulie 1987.

Actul unic european are la origine o Carte Albă, pregătită pe baza Raportului Comitetului Dooge, publicat de Comisie în iunie 1985.

Actul a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986 și la Haga, la 28 februarie 1986. Acesta conține 34 de articole și un Act final cu o serie de Declarații.

Actul unic european a desăvârșit, în formă de Tratat, dorința a 12 state membre de a îndruma politica expusă în Cartea Albă.

Tratatele de la Roma prevedeau, încă din anul 1957, înființarea unei Piețe comune decompartimentate și aveau drept obiectiv realizarea unei Piețe unice. Cele patru libertăți fundamentale (circulația persoanelor, a mărfurilor, a capitalurilor și a serviciilor) trebuia să fie realizate până la sfârșitul anului 1972 (sfârșitul perioadei de tranziție).

Cartea Albă a propus, de fapt, accelerarea și „desăvârșirea" construcției acestei Piețe unice de peste 320 milioane de consumatori. Cartea a dat Pieței unice următoarea definiție: „spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asumată potrivit dispozițiilor prezentului Tratat". Diferența dintre Piața comună și Piața unică nu este numai una de natură terminologică.

Uniunea vamală (denumită și Europa tarifară), prima fază a Tratatului de la Roma, mergea, deja, mai departeuropean are la origine o Carte Albă, pregătită pe baza Raportului Comitetului Dooge, publicat de Comisie în iunie 1985.

Actul a fost semnat la Luxemburg, la 17 februarie 1986 și la Haga, la 28 februarie 1986. Acesta conține 34 de articole și un Act final cu o serie de Declarații.

Actul unic european a desăvârșit, în formă de Tratat, dorința a 12 state membre de a îndruma politica expusă în Cartea Albă.

Tratatele de la Roma prevedeau, încă din anul 1957, înființarea unei Piețe comune decompartimentate și aveau drept obiectiv realizarea unei Piețe unice. Cele patru libertăți fundamentale (circulația persoanelor, a mărfurilor, a capitalurilor și a serviciilor) trebuia să fie realizate până la sfârșitul anului 1972 (sfârșitul perioadei de tranziție).

Cartea Albă a propus, de fapt, accelerarea și „desăvârșirea" construcției acestei Piețe unice de peste 320 milioane de consumatori. Cartea a dat Pieței unice următoarea definiție: „spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asumată potrivit dispozițiilor prezentului Tratat". Diferența dintre Piața comună și Piața unică nu este numai una de natură terminologică.

Uniunea vamală (denumită și Europa tarifară), prima fază a Tratatului de la Roma, mergea, deja, mai departe decât zona de liber schimb. În anul 1985, ea era mult avansată. Însă, A.U.E. oferă mijloacele pentru a ajunge la un spațiu fără frontiere. Aceasta implica un efort politic comun. Modificările instituționale introduse prin A.U.E. îndrepta anumite dispoziții ale Tratatului C.E.E. și refăcea această evoluție politică.

Din această cauză, cele trei Tratate au fost ulterior modificate. Astfel, a fost consacrată cooperarea politică între cele 12 state (Titlul III, din A.U.E.). Din această perspectivă, Actul prevede metodele de accelerare și simplificare a procesului decizional, un calendar de realizare a acestora și, mai ales, atribuirea de noi competențe Comunității.

„Obiectivul 1992” prevăzut nu permitea o realizare imediată. Astfel, a fost admisă o anumită eșalonare. Anul 1992 nu era un termen „de decădere", în ciuda formulării din articolul 8A al Tratatului, care prevedea că măsurile necesare acestei viitoare piețe unice vor trebui să fie luate înainte de data de 31 decembrie 1992, deoarece o declarație anexată A.U.E. indica faptul că această dată nu „crea efecte juridice automate".

Raporturile au fost stabilite înainte de această dată, iar Consiliul a prevăzut diferențieri temporare și limite de orientare. De altfel, regula votului cu unanimitate subzistă în mod excepțional în anumite situații, precum fiscalitatea. Trebuia, însă, să se prevadă clauze de apărare pentru a admite diferențieri în construcția europeană.

Numărul de texte necesar realizării Actului unic european era, potrivit Cărții Albe, de 300, redus la 279.

Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat de șefii de stat și de guvern ai Celor Doisprezece, la 10 decembrie 1991, după multe discuții, a fost semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992. Tratatul trebuia să fie, ca orice convenție internațională, ratificat de către fiecare autoritate națională competentă din înaltele Părți contractante. Ratificarea parlamentară este cerută de Constituțiile celor mai multor state. Ea implică mai multe revizuiri constituționale. În scurt timp, au fost luate mai multe poziții. Astfel, Danemarca a respins, după cum se știe, ratificarea acordurilor de la Maastricht prin referendum. Procesul de ratificare s-a încheiat prin ratificarea Tratatului de către Germania, la 13 octombrie 1993.

Analiza Tratatului de la Maastricht poate fi mai mult sau mai puțin aprofundată. Din perspectivă juridică, contribuția acestui Tratat la realizarea U.E. nu poate fi neglijată.

Astfel, instituirea unei monede unice, care implică înființarea unei Bănci centrale la nivel european, nu poate fi indiferentă relațiilor comerciale, industriale și investițiilor intracomunitare.

În continuare, vom realiza numai o prezentare sintetică a conținutului Tratatului, încheiat pe o perioadă nedeterminată.

O analiză pertinentă a Tratatului de la Maastricht implică realizarea unei paralele între cel puțin trei Tratate, și anume: Tratatul de la Roma instituind C.E.E., Actul unic european și Tratatul asupra Uniunii Europene.

Înainte de a expune conținutul Tratatului, vom sublinia, încă o dată, faptul că „nucleul dur" – Uniunea economică și monetară – nu este, în principiu, o inovație. Originea acesteia se regăsește în cele trei Tratate institutive ale Comunităților și în Actul unic european. Tratatul de la Maastricht nu modifică profund acquis-ul deja existent. Altele sunt aspectele novatoare, și anume: extinderea competențelor comunitare (cultură, educație, formare profesională, sănătate publică), extinderea puterilor Parlamentului european.

Obiectivul pe termen lung al Tratatului de la Maastricht este realizarea unei Europe politice – la egală distanță de o Europă federală (avută în vedere încă din anul 1953) sau confederală (Planul Fouchet). Originea acesteia se găsește în proiectul Spinelli din februarie 1984.

Fără a acorda personalitate juridică Uniunii Europene, aceasta reprezintă fundamentul unei Europe politice. Termenul de „Uniune Europeană", precum și înlocuirea expresiei de „Comunitate economică europeană" cu cea de „Comunitate europeană" sunt revelatori. O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Europa comercianților, a bancherilor, a agricultorilor sau a pescarilor nu mai rămâne obiectivul principal, chiar dacă ea nu a fost abandonată.

După „momentul Maastricht" se invocă, adesea, imaginea celor „trei piloni". Acest calificativ a fost, deja, utilizat pentru a evidenția cele patru libertăți fundamentale ale C.E.E.: libertatea de circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.

Tratatul asupra Uniunii Europene (T.U.E.) rezervă un prim pilon acquis-ului comunitar, îmbogățindu-l cu o Uniune economică și monetară (U.E.M.), care implică o politică comună și în acest domeniu.

Cel de-al doilea pilon vizează politica externă și de securitate comună (P.E.S.C), fiind avute în vedere, în special, „acțiunile comune" în sectorul foarte delicat al apărării.

În sfârșit, cel de-al treilea pilon pune bazele unei cooperări în domeniul justiției și al afacerilor interne. Pe scurt, este avută în vedere poliția, drept element de contracarare pentru eventualele manifestări ale corupției în cadrul circulației persoanelor.

Secțiunea a II-a

Delimitări conceptuale

1. Instituțiile comunitare.

Instituțiile constituie structura acțională cea mai importantă a Uniunii Europene și sunt în număr de 6: Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri), Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de Primă Instanță, ca instituție asociată Curții de Justiție.

Instituțiile având rol esențial în cadrul construcției comunitare prezintă următoarele caracteristici:

Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în structura organizatorică a Comunităților, răspunzând unor necesități fundamentale, și anume:

– Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele statelor

membre;

– Comisia Europeană apără interesul Comunităților, în

ansamblul lor;

– Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor

statelor membre;

– Curtea de Justiție și T.P.I. asigură respectarea regulilor

de drept comunitar;

– Curtea de Conturi, deși nu are importanța primelor 4,

asigură legalitatea folosirii resurselor financiare, și, prin

urmare, controlul în domeniu.

Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un
fundament politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie.

Funcțiile instituțiilor comunitare nu se suprapun schemei
statice moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, similar puterii legislative de la nivel național, este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul European putând contesta Comisia, iar Comisia este instituție cu atribuții executive; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

Instituțiile comunitare participă direct la luarea deciziei
comunitare.

Instituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică. Personalitate juridică au numai Comunitățile, instituțiile acționând în numele Comunităților și pentru acestea.

Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3
Comunități, acestea exercitându-și atribuțiile/competențele pe baza
celor 3 Tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din cadrul Uniunii Europene.

2. Organele comunitare.

Datorită complexității materiilor care intră în competența instituțiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.

Unele dintre aceste organe sunt înființate prin Tratate, iar altele sunt înființate fie de către instituțiile Comunităților europene, fie nu sunt înscrise în nici un tratat sau alt document, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile Comunităților, acestea nu participă direct la luarea deciziei comunitare, ci ele numai pregătesc luarea deciziei, având un caracter tehnic, auxiliar.

Secțiunea a III-a

Principiile care guvernează activitatea

instituțiilor comunitare

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele 3 principii: principiul autonomiei de voință; principiul atribuirii de competențe; principiul echilibrului instituțional.

Potrivit principiului autonomiei de voință, instituțiile comunitare au posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și funcționare. Totodată, își pot numi proprii funcționari comunitari.

Instituțiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează în nume propriu, ci în numele Comunităților europene, pe care le reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită Comunităților europene, ca entități de drept internațional.

Reprezentarea Comunităților de către instituții se face în temeiul mandatului dat de către statele membre prin intermediul Tratatelor institutive și al celor modificatoare (articolele consacrate atribuțiilor/ competențelor).

Potrivit următorului principiu, cel al atribuirii de competențe,
instituțiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuții care
le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă înde
plinirea atribuțiilor implicite, deduse.

Rațiunea acestui principiu își are originea tocmai în chestiunile care țin de rigoarea manifestată în planul acțiunii, dar și al răspunderii instituțiilor pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuțiilor/competențelor.

Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esențiale, și anume:

– separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor

comunitare;

– colaborarea, cooperarea între instituțiile Comunităților europene.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Pe cale de consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții. În acest sens, își găsește reflectarea principiul reciprocității conduitei avantajoase.

Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea instituțiilor comunitare în materie normativă; în mod concret se poate observa că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperării instituțiilor comunitare.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CONSILIULUI

Secțiunea I

Organizarea Consiliului

Câte un reprezentant pentru fiecare stat membru formeză Consiliul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht precizează că reprezentanții statelor sunt la nivel ministerial și trebuie să fie abilitați să angajeze guvernul țării pe care o reprezintă (articolul 146). Această formulă are rolul de a permite participarea și a membrilor guvernelor și colectivităților intra-sociale, cum ar fi regiunile Belgiei sau landurile germane. Aceștia asistau la lucrările Consiliului, în cadrul delegațiilor statului respectiv, și înainte de apariția Tratatului de la Maastricht, dar nu era sigur că un membru al unui guvern regional avea și calitatea de membru al guvernului în sensul dat de articolul 46 TCE, ceea ce permitea contestarea dreptului sau de vot în numele unui stat membru.

Formularea prezentă, a articolului 146 permite acest lucru fără nici un dubiu. Însă, pentru a evita pierderea de eficiență în luarea deciziei, Tratatul prevede că orice vot sau poziție exprimată de un stat membru angajează guvernul țării respective chiar dacă cel care l-a reprezentat este ministrul unei colectivități regionale. Revine, deci, statului în cauză obligația de a-și defini poziția înainte de reuniunea Consiliului, eventual de comun acord cu colectivitățile regionale, deoarece o dată luată decizia de către Consiliu aceasta nu va mai putea fi pusă în discuție pe motiv că un ministru a exprimat o poziție ce nu aparține guvernului, ci va trebui aplicată.

Dacă un membru al Consiliului nu poate participa, el poate fi reprezentat de un funcționar național de rang înalt, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia. Funcționarul respectiv ia parte la dezbaterile din Consiliu dar nu are drept de vot, acesta putând fi delegat doar a unui alt membru al Consiliului. Această formulă a urmarit păstrarea puterii de decizie la nivel ministerial, pentru a se menține caracterul politic al Consiliului.

Situația în practică este însă diferită, reprezentantul ministerului absent votând sub acoperirea unui alt membru al Consiliului prezent la reuniune.

Membrii Consiliului pot fi insoțiți de funcționari care îi asistă (articolul 4 din Regulamentul Interior). Numărul acestora din urmă este fixat de către Consiliu, iar numele și calitatea lor trebuie comunicate în avans Secretarului General al Consiliului, pentru a li se da permisiunea de acces în sala de Consiliu. Ministrul este însoțit, în practică, la masa de reuniune de către doi funcționari, unul dintre ei fiind, de regulă, reprezentantul permanent sau adjunct al acestuia. Mai mult, fiecare delegație dispune de alte locuri la un șir de mese aflate în spatele mesei oficiale. De asemenea, alți funcționari pot fi prezenți într-o sală alăturată în care dezbaterile se transmit prin televiziune de circuit intern.

Regulamentul Interior al Consiliului permite la articolul 42, Comisiei să participe la reuniunile Consiliului, dar, este posibil ca aceasta să se reunească și în absența Comisiei atunci când discută chestiuni interne (contencios, numirea unor înalți funcționari în aparatul său, probleme de buget propriu). Prezenta Comisiei dă posibilitatea acesteia, să explice, să apere sau să-și modifice pozițiile exprimate în propunerile în baza cărora se iau deciziile.

Prezența unui reprezentant al Comisiei, nu era prevazută în Tratatul original, însă ea a contribuit la creșterea influenței instituției datorită posibilității de a dialoga direct cu Consiliul.

Tot la reuniunile Consiliului participă, fiind așezat la stânga președintelui în exercițiu, și secretarul general al Consiliului, însoțit eventual de unul sau mai mulți directori generali. Rolul acestuia este de a asista președinția Uniunii Europene în conducerea lucrărilor, de a lua măsurile necesare bunei derulări a dezbaterilor și de a stabili proiectele de procese-verbale. Directorul general al Serviciului Juridic sau un reprezentant al acestuia clarifică, la cererea Consiliului sau, din proprie inițiativa, chestiunile de ordin juridic ce pot apărea în cursul dezbaterilor.

În ceea ce privește formațiunile Consiliului, precizăm că nu există decât un singur Consiliu care posedă, indiferent de formula în care se reunește, plenitudinea competențelor ce-i sunt atribuite prin Tratat.

Astfel, acesta este comun celor trei Comunități Europene (C.E.C.O., C.E.E., și C.E.E.A.) de la Tratatul de fuziune a acestora, intrat în vigoare la 8 aprilie 1965, care prevede în primul său articol existența unui singur Consiliu ce se substituie Consiliului Special de Miniștri al C.E.C.O., Consiliului C.E.E. și Consiliului EURATOM.

Această modalitate a fost preferată deoarece nu s-a putut cădea de acord asupra unui model de fuzionare a celor trei Comunități, astfel încât fuziunea din 1965 a creat o situație de unificare a instituțiilor și simplificarea a sarcinilor acestora. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene a stabillit un cadru instituționalizat unic (articolul C din T.U.E.), Consiliul fiind competent în egală măsură să statueze în chestiunile comunitare, ca și în cele ce țin de Titlurile V (P.E.S.C.) și VI (J.A.I.) ale Tratatului.

Chiar dacă nu există decât un singur Consiliu, acesta se reunește în formațiuni diverse, în funcție de natura problemelor abordate.

Așa-numita “salee d´écoute” este cel care a fixat lista formațiunilor în care se poate reuni Consiliul: afaceri generale; afaceri economice și financiare; justiție, afaceri interne și protecție civilă; agricultură; piața internă; afaceri sociale; cercetare; transporturi; protecția mediului; pescuit; afaceri industriale și telecomunicații; energie; buget; dezvoltare; protecția consumatorilor; educație; sănătate; cultură; turism.

Reunirea în orice altă formulă, în cadrul Consiliului trebuie aprobată de către Consiliul Afacerilor Generale. Unele reuniuni menționate au un ritm lunar (afaceri generale, afaceri economice și financiare, agricultură), altele au o cadență mai rară.

Diversitatea formulelor de reunire a Consiliului pune probleme de coordonare. Astfel, sunt frecvent evocate divergențele de vederi între Consiliile “Agricultură” și “Buget”, după cum sunt situații când o problemă ține de resortul mai multor formule ale Consiliului, cum a fost cazul negocierilor din Runda Uruguay sau cele privind lărgirea Uniunii Europene.

Pentru a dezvolta acest inconvenient s-au evocat adesea ipoteza unei compoziții permanente a Consiliului, în care fiecare stat membru ar desemna un ministru însărcinat cu afaceri europene, care ar fi titularul permanent în Consiliu. O astfel de soluție aduce însă o alta inconveniență rezultată din îndepartarea miniștrilor specializați, căci aceștia din urmă nu ar mai fi conștienți de dimensiunea comunitară a responsabilităților ce le revin și nici de dificultățile de execuție a deciziilor comune. În același timp, miniștrii pentru afaceri europene ar juca un rol privilegiat care ar putea pune probleme de ordin intern în guvernele din care fac parte.

Regula, în privința responsabilității coordonării activității diverselor forme ale Consiliului, este că acesta aparține Consiliului Afaceri Generale. În practică însă acest lucru este din ce în ce mai greu de realizat, dat fiind multitudinea de sarcini pe care Consiliul Miniștrilor de Externe le are în momentul de față, determinate de dezvoltarea P.E.S.C. și de multiplicarea acordurilor cu țările terțe care implică reuniuni ale consiliilor de asociere și dialog structurat pe domenii. În anumite cazuri specifice este posibil să se reunească Consiliul “Jumbo” care să includă mai mulți miniștri din fiecare stat membru, cum a fost cazul la negocierile privind acordurile din cadrul Rundei Uruguay, însă procedura rămâne excepțională datorită îngreunării adaptării.

Secțiunea a II-a

Funcționarea Consiliului

1. Președinția Consiliului.

Președinția Consiliului, este exercitată prin rotație de fiecare stat membru pe o durată de șase luni, după o ordine fixată de Tratat.

Articolul 203 T.C.E. indică această ordine într-un prim ciclu de șase ani și apoi, în ciclul următor tot de șase ani. Această ordine, este ordinea alfabetică în limba națională a fiecărui stat membru, suportă pentru al doilea ciclu o modificare ușoară prin inversarea ordinii în interiorul perechii succesive de state cu scopul de a favoriza o alternanță între state, astfel încât președințiile lor să nu se exercite în timpul aceluiași semestru al anului. De regulă, președinția Consiliului se schimbă la 1 ianuarie și 1 iulie a fiecărui an.

Se precizează că statul membru, care exercită președinția, trebuie să apere punctul de vedere comunitar mai curând decât interesele naționale.

Tratatul de la Maastricht, a stabilit un rol important președinției Consiliului pentru punerea în aplicare a acțiunilor comune în domeniul P.E.S.C., precum și pentru reprezentarea internațională a Uniunii.

Reunirea Consiliului se face la convocarea președintelui sau, la inițiativa acestuia, a unui stat membru ori a Comisiei.

Președințiile Consiliului, în ultimii ani, au fost exercitate după următorul calendar: 1995 – Franța și Spania; 1996 – Italia și Irlanda; 1997 – Olanda și Luxemburg; 1998 – Marea Britanie și Austria; 1999 – Germania și Finlanda; 2000 – Portugalia și Franța; 2001 – Suedia și Belgia; 2002 – Spania și Danemarca; 2002 – Grecia și Italia.

Ministrul a cărui stat asigură președinția este desemnat să pregatească și să conducă lucrările Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului și, în special, al președintelui Consiliului Afacerilor generale. Președintele are rolul de a stabili prioritățile, respectiv calendarul președinției, de a convoca reuniunile Consiliului, de a stabili ordinea de zi provizorie, facilitând consensual în cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, în special cu Parlamentul European și, în ceea ce-l privește pe președintele Consiliului Afacerior generale, acesta este prezent în relațiile externe ale Comunităților și, implicit, în reprezentarea externă a Uniunii Europene.

La reuniunea Consiliului, care se defășoară cu ușile închise, numai membrii Comisiei au acces și dreptul la cuvânt. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de miniștrii însăși. În unele situații, atunci când este vorba de chestiuni mai puțin importante și când intervine un acord unanim între reprezentanții permanenți și reprezentanții Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără a mai avea loc discuții.

Conform noilor reglementări, adoptate la Summit-ul de Sevilla (21-22 iunie 2002), dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise publicului, în următoarele condiții:

– în faza inițială a procedurii: Comisia va prezenta publicului principalele sale propuneri legislative (cele în co-decizie); de asemenea, publicului îi vor fi deschise și dezbaterile care vor urma propunerii legislative în co-decizie;

– în faza finală a procedurii: publicul va primi informații cu privire la votul Consiliului.

Tratatul de la Amsterdam (articolul 18), precizează, parțial, rolul președinției în cadrul P.E.S.C., și anume:

reprezintă Uniunea în materiile care relevă politica externă și de securitate comună;

are responsabilitatea puterii în aplicarea deciziilor luate în cadrul P.E.S.C. și exprimă, în principiu, poziția Uniunii în cadrul organizațiilor internaționale și în cadrul conferințelor internaționale;

este asistat de Secretarul general al Consiliului, Înaltul reprezentant pentru P.E.S.C.;

Comisia este asociată acestor sarcini, iar președintele este asistat după caz, de statul care va exercita urmatoarea președinție;

statul care a exercitat președinția precedentă, care intervenea anterior în sistemul troika, nu mai este mentinută;

Noua troika este, deci, compusă din președintele Comisiei și de Înaltul reprezentant pentru P.E.S.C., eventual cu participarea viitoarei președinții.

2. Procedura de exercitare a dreptului de vot.

Votul cu majoritate simplă este prezentat ca modalitate de drept comun în Tratatul C.E.. Astfel, articolul 148 paragraf 1 al Tratatului C.E. (articolul 118 paragraf 1 EURATOM) prevede că, ori de câte ori Tratatul nu prevede altfel, Consiliul poate lua hotărâri cu majoritate simplă. Această instituție nu poate, totuși, să intervină cu această procedură de vot, decât în ipoteză restrânsă și de o importanță redusă.

Cu majoritatea simplă, Consiliul adoptă hotărâri referitoare la stabilirea procedurii de vot și alte decizii procedurale, cum ar fi: adoptarea agendei de lucru a Consiliului, adoptarea unor minute ale ședințelor și excuderea reprezentanților Comisiei de la dezbateri.

Tot cu majoritate simplă, Consiliul decide solicitarea unor studii Comisiei pentru realizarea unor obiective comunitare, inclusiv obligarea Comisiei să emită proceduri în acest sens.

Înainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, și tratatele internaționale încheiate de Consiliul Uniunii Europene, se aprobau cu majoritate simplă. Și amendarea tratatelor comunitare se poate face prin procedura majorității simple.

Modalitatea de vot, cea mai frecvent prevazută în tratate, este majoritatea calificată. Procedura de vot decurge din articolul 148 paragraf 2 al Tratatului C.E., care este reactualizat cu ocazia noilor adeziuni. După lărgirea Uniunii, în prezent ponderea voturilor pentru fiecare stat în Consiliu este urmatoarea: Luxemburg – 2 voturi; Danemarca, Finlanda, Irlanda – 3 voturi; Suedia, Austria – 4 voturi; Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia – 5 voturi; Spania – 8 voturi; Franța, Germania, Italia, Marea Britanie – 10 voturi. Așadar, totalul voturilor este de 87, iar pentru adoptarea unei decizii sunt necesare 62 de voturi, când ea este urmarea unei propuneri a Comisiei, și tot de 62 de voturi, dar cu mențiunea că, cel puțin 10 state trebuie să voteze în acest sens în celelalte situații.

De regulă, se votează potrivit primei formule, rezultând că "minoritatea de blocaj" este de 26 de voturi. Astfel, dacă o decizie nu obține decât cele 62 de voturi cerute, cel puțin 3 state se opun (două cu câte 10 voturi și unul cu 5 voturi). Această procedură permite statelor care beneficiază de cele mai multe voturi, să obțină minoritatea la blocaj, raliindu-și și statele care au voturi mai puține.

Cele 62 de voturi necesare pentru obținerea deciziei implică voturi pentru cel puțin 8 state, printre care și al celor care au cel mai mare număr de voturi, ceea ce corespunde cu majoritatea populației Comunității.

Acest mecanism de vot asigură preponderența statelor mari, care dețin numărul cel mai mare de voturi.

O altă formulă a votului cu majoritate calificată prevede adoptarea deciziei cu 2/3, votul statului interesat fiind exclus în cadrul procedurii de supraveghere a unui stat membru pentru "deficite publice excesive".

Votul majoritar a generat numeroase controverse între statele membre ale Comunităților; momentele cele mai importante fiind marcate, în 1966, de "Compromisul de la Luxemburg", când în declarația adoptată s-a stabilit că votul majoritar urmează să fie aplicat în continuare, dar când unul sau mai mulți membrii ai Consiliului ridică problema unui interes foarte important, toți membrii vor căuta o soluție acceptabilă.

În acest sens considerăm că este important de menționat, de asemenea, Compromisul de la Ioanina din 1994, care a fost generat de apropiata lărgire a Comunității, și prin urmare de mărirea minorității de blocaj.

Declarația de la Ioanina din 29 martie 1994 a stabilit că, dacă membrii Cosiliului, reprezentând un total de 23 până la 26 de voturi, indică intenția de a se opune luării unei decizii de către Consiliu, pe baza majorității calificate, Consiliul va face tot ce stă în puterea sa pentru a ajunge, într-un termen rezonabil și fără să aducă atingere limitelor de timp obligatorii de tratate și de dreptul derivat, la o soluție satisfăcătoare, care să poată fi adoptata cu cel puțin 68 de voturi. Menționăm că, în această cifra era socotită și Norvegia, dar datorită neratificării Tratatului, cifra a fost modificată la 65.

Respectând Regulamentul Interior al Consiliului, în această perioadă, președintele va desfașura, fiind asistat Comisiei, orice inițiativă necesară pentru facilitarea realizării unui acord cu baze cât mai largi în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului își vor da consensul.

Acceptat de cele patru state candidate, acest compromis, a fost aplicat la 5 mai 1994 de Parlamentul European, care a dat un aviz favorabil pentru aderarea celor 4 state candidate.

Într-o declarație din 1994, Comisia a subliniat faptul că textul de mai sus reprezintă, de fapt, o declarație politică, care angaja buna-credintă a statelor, iar Comisia va putea decide asupra acesteia printr-un vot cu majoritate calificată, acest compromis fiind tranzitoriu.

Compromisurile, de la Luxemburg și Ioanina, au reflectat teama unor state din Uniune de a fi înlăturate de la luarea deciziilor importante, ele confirmând faptul că votul majoritar rămâne un punct sensibil al funcționării Comunității.

Nici prin Tratatul de la Amsterdam, nu s-a rezolvat această problemă, în cadrul acestuia, statele asumându-și doar angajamentul de a rediscuta cu prilejul primei lărgiri a Uniunii. Dezbaterile din Consiliu sunt marcate, cel mai adesea, de coaliții între statele membre, astfel că în practică deciziile se iau cu majoritatea calificată a voturilor, în cazurile în care nu se realizează un compromis.

Actul Unic European (A.U.E.), a fost acela care a introdus votul majoritar calificat în materii care, până la adoptarea lui necesitau unanimitate:

– modificările sau suspendările de drepturi, de tarife vamale comune;

– măsuri pentru protecția economisirilor;

– regimul profesiunilor (articolul 57);

– libera prestare de servicii (articolul 59);

– liberalizarea mișcării capitalurilor (articolul 70);

– transporturi maritime și aeriene (articolul 84);

– piața internă, cu excepția fiscalitații și a liberei circulații a persoanelor;

– cercetarea (articolul 130 Q);

– mediul înconjurător, cu excepția anumitor măsuri (articolul 130 S).

Tratatul de la Maastricht a extins votul cu majoritatea calificată la:

– politica comună a vizelor (articolul 100 C);

– educație (articolul 124 paragraf 4);

– sănătate publică (articolul 129 paragraf 4);

– protecția consumatorilor (articolul 129 A);

– rețele transeuropene (articolul 129 D);

– cooperare și dezvoltare (articolul 130 W);

– sancțiunile economice (articolul 228 A).

Extinderea votului cu majoritate calificată a continuat și prin Tratatul de la Nisa. Astfel, urmatoarele domenii au trecut de la unanimitate, la majoritate calificată:

– articolul 67 T.C.E. (Justiție și Interne): controlul persoanelor la trecerea frontierelor externe; vize; libera circulație a persoanelor provenind din terțe tării; azil; protecție temporară; imigrație clandestină; cooperare juridică civila; cooperare între administrații;

– articolul 100 T.C.E.: ajutor în situații economice grave, penurie și catastrofe generale sau evenimente excepționale;

– articolul 111.4 T.C.E.: reprezentare externă a EURO;

– articolul 123.4 T.C.E.: introducerea rapidă a EURO;

– articolul 137 T.C.E.: lupta împotriva excluderii sociale și modernizarea sistemelor de protecție socială;

– articolul 157 T.C.E.: sprijinirea statelor membre în sectorul industrial;

– articolul 159, alineat 3 T.C.E.: coeziunea economică și socială;

– articolul 161 T.C.E.: fonduri structurale;

– articolul 181 bis (articol nou) T.C.E.: cooperare economico-financiară și tehnică cu terțe țări;

– articolul 190.5 T.C.E.: statutul deputaților europeni;

– articolul 191 T.C.E.: statutul partidelor politice europene;

– articolele 223 și 224 T.C.E.: Curtea de Justiție a Tribunalului de Primă Instanță;

– articolele 247 și 248 T.C.E.: Curtea de Conturi;

– articolul 279 T.C.E.: regulamente financiare;

– articolul 23 T.U.E.: Reprezentantul Special P.E.S.C.;

– articolul 24 T.U.E.: încheierea de acorduri internaționale P.E.S.C./J.A.I.;

– articolul 207.2 T.C.E.: Secretarul General și Secretarul General adjunct al Consiliului;

– articolul 214 T.C.E.: Președintele și membrii Comisiei;

– articolul 259.1 T.C.E.: Comitetul Economic și Social;

– articolul 263 T.C.E.: Comitetul Regiunilor.

Consiliul decide cu unanimitatea voturilor membrilor, atunci când este vorba de anumite domenii, tendința fiind micșorarea numărului de situații în care este necesar votul unanim:

– cercetarea (articolul 130 L);

– cultura (articolul 128):

– industria (articolul 130 paragraf 3);

– cele care privesc problemele cele mai importante în cadrul Uniunii Economice și Monetare.

În caz de urgență, se poate recurge la votul scris, potrivit articolului 7 din Regulamentul interior al Consiliului, însă trebuie să fie decisă cu unanimitate de Consiliu sau de COREPER; președintele poate, de asemenea, în anumite circumstanțe, să propună utilizarea acestei proceduri spre a fi acceptată cu unanimitate.

Rezultatele votului vor fi publicate atunci când Consiliul acționează ca organ legislativ, adică atunci când el adoptă norme juridice obligatorii pentru statele membre; conform articolului 7 paragraf 5 din același Regulament. Publicitatea voturilor se aplică și voturilor date în Comitetul de conciliere, prevăzut pentru procedura co-deciziei. În cadrul P.E.S.C. al cooperării, publicitatea voturilor va putea fi decisă în unanimitate la cererea unuia dintre membrii Consiliului.

Președintele stabilește o ordine de zi provizorie, ordine de zi care se aprobă prin adoptarea de către Consiliu. În continuare, se fac precizările în ceea ce privește punctele asupra carora se cere votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părți (capitole):

– prima parte, este dată de punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind necesar nici votul participanților; pentru punctele înscrise în această parte, s-a obținut acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuși, înscrise în ordinea de zi deoarece, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu.

– partea a doua, cuprinde problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care impun deliberări, dezbateri și, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participanților. Ca procedură, reținem faptul că, după desfășurarea deliberărilor, de regulă, se ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus la vot, adoptându-se problemele care fac obiectul punctului respectiv, sau se retrimit spre rediscutare în organismele Consiliului.

3. Organele auxiliare.

A. Secretariatul general. Consiliul Uniunii Europene este asistat în funcționarea sa de un Secretariat General, prevăzut de articolul 151 paragraf 2 T.C.E., inserat prin Tratatul asupra Uniunii Europene.

Organizarea acestui Secretariat, este decisă de Consiliu; el este plasat sub direcția unui secretar general, numit de Consiliu cu unanimitate de voturi. Secretarul general asigură buna funcționare a Secretariatului, sub autoritatea Consiliului, supune Consiliului proiectul cheltuielilor, administrează fondurile puse la dispoziția acestuia. Secretarul general participă la sesiunile Consiliului. Secretarul general este asistat de un cabinet.

Secretariatul general reprezintă un organism cu suport logistic care are în competența sa aproximativ 2.000 de funcționari ce asigura permanență și stabilitatea activității Consiliului.

Acestea dispun și de un serviciu juridic și opt direcții generale: personal, administrație, protocol, organizare, securitate, infrastructuri, traducere și producere de documente; agricultură și pescuit; piață interioară, uniune vamală, politică industrială; dreptul de stabilire și liberă prestare de servicii, dreptul societăților; proprietate intelectuală; cecetare, energie, transport, mediu și protecția consumatorilor; relații externe, cooperare și dezvoltare; politica externă și de securitate comună; relații cu Parlamentul European și Comitetul Economic si Social, cauze instituționale, reglementări bugetare și de personal; cauze economice, sociale și financiare; cooperarea în domeniile justiției și ale afacerilor interne.

În ce privește funcționarea serviciilor, este asigurată de un număr de peste 3.500 de angajați permanenți.

B. Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre (COREPER). Comitetul reprezentanților permanenți ai statelor membre (COREPER) funcționează și el pe langa Consiliu, și are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului și de a executa mandatele care le sunt incredințate de acestea. Reprezentanții permanenți sunt de fapt, ambasadori ai statelor respective pe lângă comunitate.

COREPER, asigură astfel legatura continuă cu statele membre, dând posibilitatea exprimării punctelor de vedere ale acestora și a eventualelor armonizări pentru a facilita luarea unei măsuri bine întemeiate.

Reprezentanții statelor membre participă la lucrările organelor comunitare, fie prin însuși COREPER, fie prin grupuri de lucru instituite sau autorizate de acestea să pregatească lucrările Consiliului. Aceste grupuri de lucru se compun din funcționarii permanenți experți ai guvernului, funcționari ai Comisiei. Ele pot fi permanente, pentru probleme de durată (de exemplu: grupul de relații externe, pentru probleme sociale, pentru transporturi) sau ad-hoc: însarcinate să urmarească anumite probleme ce survin (de exemplu: grupul brevete).

Când Consiliul primește o propunere a Comisiei o transpune COREPER, care la rândul său o încredințează unui grup de lucru, ce va constata pozițiile statelor, eventualele divergențe și va defini opiniile politice între care Consiliul va trebui să aleagă. Dupa aceasta, COREPER este din nou sesizat, negocierile având în acest stadiu un pronunțat caracter politic. Comisia este reprezentată în ambele faze, astfel că va fi mai ușor de realizat un compromis, dar, în general, Comisia își menține propunerea din textul inițial.

Dacă există urgentă, Consiliul poate să decidă în unanimitate să delibereze fără ca o examinare prealabilă din partea COREPER să fi avut loc.

COREPER este prezidat, potrivit cu subiectele înscrise pe ordinea de zi, de reprezentantul permanent sau de reprezentantul permanent adjunct al statului membru care exercită președinția Consiliului.

C. Alte organe auxiliare. Consiliul Uniunii Europene, hotărăște, după cum prevede articolul 153 din T.C.E., în urma avizului Comisiei, statutul comitetelor prevazute de Tratat, inclusiv pentru acele comitete instituite pe langă Comisie.

T.C.E., instituia un Comitet monetar consultativ, însărcinat să promoveze coordonarea politicilor statelor membre in materie monetară, în măsura necesară funcționării Pieței comune, și compus din membrii numiți de state și de Comisie.

Statutul Comitetului, a fost adoptat de Consiliu la 18 martie 1958. Comitetul monetar, este instituit prin articolul 109 C, inserat prin Tratatul de la Maastricht, dar a fost înlocuit la inceputul celei de-a treia faze a Uniunii Monetare, de Comitetul economic și financiar.

Acest Comitet era prevăzut cu următoarele atribuții:

urmărirea situației monetare și financiare a statelor membre și a Comunității, precum și a regimului general de plăți din statele membre și efectuarea în mod regulat de rapoarte pe această temă către Consiliu și Comisie;

formularea de avize, fie la cererea Consiliului, fie din proprie inițiativă pentru aceste instituții;

fără să afecteze atribuțiile COREPER, contribuția la pregatirea lucrărilor Consiliului în situațiile specificate în care, desigur, sunt în discuție probleme de natură financiară și monetară;

examinarea cel puțin o dată pe an a situației în materie de circulație a capitalurilor și de libertate a plăților, așa cum rezultă din prevederile Tratatului și din măsurile luate de Consiliu; această examinare poartă asupra tuturor măsurilor relative la circulația capitalurilor și plăților și asupra rezultatelor ei, urmând a se raporta Consiliului și Comisiei.

Comitetul economic și financiar, care a înlocuit comitetul monetar, din punct de vedere al atribuțiilor, diferă, într-o anumită măsură, față de cele ale acestuia din urmă numai cu privire la pregătirea lucrărilor Consiliului și în alte situații specifice și cu excluderea unor cazuri pentru care era activ Comitetul monetar, precum și cu privire la urmărirea situației economice și financiare a statelor membre și Comunității, când trebuie avute în vedere, în special, relațiile financiare cu țări terțe și cu instituții internaționale.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, prevede și înlocuirea Comitetul guvernatorilor băncilor centrale, prin noi instituții ale Uniunii Monetare.

Mai trebuie amintit și Comitetul politic, compus din directorii din ministerele afacerilor externe. Potrivit paragrafului 5 al articolului J 8, din Tratatul asupra Uniunii Europene, Comitetul politic:

contribuie la definirea politicilor, emițând avize la cererea Consiliului sau din proprie inițiativă;

supraveghează punerea în aplicare a politicilor convenite, fără prejudicierea competențelor președintelui și ale Comisiei.

Printr-o declarație a conferinței interguvernamentale, se prevedea că, articularea lucrărilor dintre Comitetul politic și COREPER, urmează să fie examinată ulterior. Această declarație se referea, de asemenea, la examinarea modalităților practice ale fuziunii Secretariatului cooperării politice, creat prin Actul Unic European și Secretariatul unic al Consiliului și colaborarea între acesta din urmă și Comisie.

Totodată, amintim aici și Comitetul regiunilor, constituit pe baza prevederilor articolelor 4 paragraf 2 și 198 A, 198 B și 198 C din Tratatul de la Maastricht. Acesta este alcătuit din 222 de membrii titulari și, tot atâția supleanți, reprezentanți ai colectivităților regionale și locale.

Numirea membrilor Comitetului regiunilor, se face de Consiliu prin vot unanim, la propunerea statelor membre pentru un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit. În exercitarea mandatului lor, ei se bucură de independență, în interesul general al Comunității. Comitetul regiunilor își desemnează președintele și biroul pentru o perioadă de doi ani.

Prin statutul aprobat de Consiliu, convocarea Comitetului se face la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar se poate întruni și din proprie initiativă. Avizele sunt discutate în opt comisii, după care sunt discutate în plenul Comitetului. În cadrul Comitetului activează 4 grupuri politice – Partidul Popular European, Partidul Socialiștilor Europeni, Partidul European al Liberalilor și Radicalii – dar apartenența lor la un grup politic nu depinde strict de apartenența la partidul național corespunzător.

Rolul Comitetului regiunilor este de a reprezenta interesele colectivităților locale și regionale și de a asigura participarea acestora la procesul de integrare. El are natura unui organ consultativ al Consiliului și al Comisiei, trebuind să fie consultat în mod obligatoriu în anumite domenii ale politicii regionale – promovarea pregătirii generale și profesionale, promovarea culturii, sănătății, reteaua transeuropeană, politică structurală și regională (articolele 126, 128, 129, 129 D, 130 B, 130 D și 130 E din Tratatul C.E.). De asemenea, poate fi consultat, cu titlu facultativ sau poate emite avize din proprie inițiativă.

Tratatul de la Amsterdam, a mărit numărul cazurilor în care Comitetul Regiunilor trebuie consultat, stabilind în acelasi timp ca, el poate fi ascultat în orice domeniu de către Consiliu, Comisie sau de Parlamentul European.

Remarcăm faptul că, avizele Comitetului regiunilor, nu leagă organele de decizie și nu au efect suspensiv cu privire la hotărârile acestora. El nu beneficiază de dreptul de a se adresa Curții de Justiție.

Prin Tratatul de la Nisa, numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat la 350. De asemenea, Tratatul de la Nisa, solicita ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritatile pe care le reprezintă sau condiția să le fie responsabili din punct de vedere politic. Prin Tratatul de la Nisa, României i-au fost acordate 15 locuri în Comitetul Regiunilor.

Comitetul Economic și Social, este un alt organ consultativ. El reprezentând diferitele categorii ale vieții economice și sociale, instituit pe baza prevederilor articolului 4 paragraf 2 și articolele 193-198 T.C.E.. Conform articolului 193 T.C.E., în acest Comitet sunt reprezentanți producătorii agricoli, transportatorii, muncitorii, negustorii și artizanii, profesiunile liberale; aceștia sunt grupați în trei categorii:

muncitori, funcționari și activități diverse;

profesiuni liberale;

agricultură, cooperație, camere de comerț și consumatori.

Articolul 194 T.C.E., stabilește la 222 numărul membrilor Comitetului Economic și Social, fiecare stat dispunând de un anumit număr de reprezentanți, după cum urmează: Anglia, Franța, Germania, Italia – 24 fiecare; Spania – 21; Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Austria și Suedia – 12 fiecare; Danemarca, Finlanda, Irlanda și Luxemburg – câte 6.

Numirea membrilor Comitetului se face de Consiliu, cu unanimitatea voturilor, pe baza listelor care conțin un număr dublu de candidați, prezentat de fiecare stat pe o perioadă de un an. El își exercită atribuțiile în mod independent, în interesul general al Comunității. Președintele și cei 30 de membrii ai biroului sunt desemnați de către Comitet pe o durată de 2 ani. Comitetul își elaborează regulamentul de funcționare – care nu mai trebuie aprobat de Consiliu și se întrunește din proprie inițiativă.

În cadrul C.E.S., sunt constituite secțiuni specializate pe domenii de activitate (probleme economice, financiare și monetare; relații externe, probleme sociale; dezvoltarea regională; industrie și comerț; transporturi și comunicații; energie, probleme nucleare și cercetare) și, dacă este necesar, chiar subcomitete.

Comitetul Economic și Social are rolul de a reprezenta interesele diferitelor categorii economice și sociale, în care scop este consultat de către Comisie sau Consiliu înainte de adoptarea unor acte.

În situația în care este omisă consultarea, când aceasta este obligatorie, aceasta constituie un viciu de procedură care duce la anularea actului.

Dacă Comisia sau Consiliul au stabilit un termen pentru emiterea avizului, nerespectarea acestuia dă dreptul Comisiei sau Consiliului să adopte actul respectiv, chiar fără avizul Comitetului. De asemenea, Consiliul și Comisia pot solicita avizul C.E.S. în materii în care prevederile Tratatului nu le obligă.

Consultarea obligatorie a Comitetului are loc în legatură cu libera circulație a muncitorilor (articolul 49 T.C.E.), colaborarea în domeniul social (articolele 118 și 121 T.C.E.), educație (articolele 126 și 127 T.C.E.), sănătate publică și protecția consumatorilor (articolele 129 și 129 A T.C.E.), mediul înconjurător (articolul 130 S T.C.E.) și dezvoltarea regională (articolul 230 T.C.E.).

Numărul cazurilor când C.E.S.-ul trebuie consultat de Consiliu și Comisie, a fost mărit de Tratatul de la Amsterdam, acesta statuând în plus și posibilitatea ca acesta să fie consultat și de Parlamentul European.

Articolul 198 T.C.E., dă Comitetului posibilitatea inițiativei emiterii avizului când consideră oportun acest lucru.

Chiar dacă natura lui este aceea a unui organ consultativ, Comitetul exercită influențe în domeniul luării deciziilor comunitare, mai ales asupra Comisiei. El se întrunește, în medie, de zece ori pe an și adoptă pe baza propunerilor prezentate de secțiunile specializate, în jur de 180 de avize, din care 10% din proprie initiativă. După transmiterea lor Consiliului și Comisiei, avizele sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Tratatul de la Nisa, sporește rolul și influența Comitetului Economic și Social. Ca și Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic și Social va avea, potrivit Tratatului de la Nisa, un număr de cel mult 350 de reprezentanți. României i-au fost alocate 15 locuri.

Un rol destul de important îl joacă și Comitetul pentru vize, Comitet ce pregatește lucrările Consiliului Uniunii, în domeniul politicii vizelor, conform prevederilor articolului K 4 T.U.E.. Alcătuit din înalți functionari, Comitetul pentru vize formulează avize pentru Consiliu, la cererea acestuia sau din proprie inițiativă și pregătește lucrările Consiliului, în domeniile care țin de cooperarea și armonizarea politicii în domeniul vizelor prevăzută de articolul 100 al Tratatului Comunității Europene.

CAPITOLUL III

COMPETENȚELE CONSILIULUI

Într-o manieră generală, atribuțiile Consiliului Uniunii Europene, sunt definite chiar de către Tratatele constitutive.

Astfel, articolul 202 al Tratatului instituind C.E. (fostul articol 145), dispune că instituția Consiliului asigură coordonarea politicilor generale ale statelor membre și că el dispune de puterea de decizie în vederea asigurării condițiilor necesare realizării obiectivelor stabilite prin Tratat și în condițiile prevăzute de acesta. Articolul conferă Comisiei, în temeiul unui alineat adăugat la articolul 145 din Actul Unic European, competența de executare a regulilor pe care Consiliul le adoptă. Exercitarea acestei competențe poate fi supusă unor restricții-limitări. Potrivit acestui articol, Consiliul își poate rezerva, în situații speciale, posibilitatea de a exercita direct unele competențe în materie executivă.

În aceeași ordine de idei, amintim și articolul 115 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, potrivit căruia:

"Consiliul își exercită atribuțiile și puterile de decizie în condițiile prevăzute de prezentul tratat.

Consiliul adoptă toate măsurile care relevă competența sa în vederea coordonării acțiunilor dintre statele membre și Comunitate".

Tratatul C.E.C.O., se referă la atribuțiile Consiliului în articolul 26 astfel:

"Consiliul își exercită atribuțiile în situațiile prevăzute și în maniera indicată de prezentul Tratat, în special în vederea armonizării acțiunii Comisiei cu cea a guvernelor responsabile de politica generală din țările lor.

În acest scop, Consiliul și Comisia procedează la schimburi de informații și la consultări reciproce.

Consiliul poate cere Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor și măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obectivelor comune".

Rolul consultativ al Consiliului în Tratatul C.E.C.O. se traduce prin adoptarea de avize care, în funcție de situație trebuie să fie sau nu conforme. Consiliul C.E.C.O. este abilitat, în cazuri rare, să adopte decizii.

În general, Consiliul apare în sistemul comunitar ca legiuitor de drept comun. Paragraful 3 al articolului 207 din Tratatul C.E., în redactarea stabilită prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, evocă situațiile în care Consiliul acționează în calitate de legiuitor.

Consiliul deține în sistemul comunitar puterea de decizie.

Uniunea monetară, impune Consiliului o intervenție importantă în coordonarea politicilor economice și sociale ale statelor membre în interiorul Zonei Euro.

Rolul Consiliului este esențial și în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună – P.E.S.C., subiect despre care vom mai face vorbire, pe larg, pe parcursul lucrării de față.

Având în vedere cele amintite anterior, pe scurt, trebuie reținute ca atribuții ale Consiliului Uniunii Europene, următoarele:

se ocupă, în conformitate cu prevederile tratatelor constitutive, cu coordonarea generală a acțiunilor comunitare cu acțiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naționale nu sunt de competența exclusiv natională;

potrivit Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene, cooperarea tinde să îmbrace și un caracter politic, vorbindu-se din ce în ce mai insistent despre realizarea Uniunii Europene, Uniunea care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;

Consiliul U.E. este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, așa cum este posibil să se înțeleagă la prima vedere), cel puțin în spiritul prevederilor Tratatelor, elaborând regulamente și directivele.

unele atribuții, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu, Comisiei prin procedura delegarii de putere, procedura acceptată prin Actul Unic European (acest lucru se întâmplă deoarece Consiliul este supus unor permanente fluctuații politice existente în statele membre, iar Comisia are o mai mare stabilitate);

în cadrul Tratatului C.E.C.A., Consiliul își păstrează un rol neobișnuit pentru el ca instituție consultativă și de tutela a Comisiei (Înalta Autoritate); astfel, în anumite cazuri, el este doar consultat, alteori însă, el este chemat să-și expună părerea conformă (de exemplu, pentru a constata "stadiul crizei manifestate", articolul 58), uneori pentru unanimitate. El este cel ce poate autoriza Comisia să fixeze dobânda împrumutului plecând de la 1% (articolul 50). În afara inițiativei Comisiei, el poate prescrie punerea în aplicare a unui regim de cote de producție (articolul 58) sau de prețuri maxime sau minime (articolul 61).

CAPITOLUL IV

RAPORTURILE CONSILIULUI CU CELELALTE

INSTITUȚII COMUNITARE

Secțiunea I

Colaborarea instituțiilor în vederea elaborării

și adoptării bugetului comunitar

De-a lungul evoluției construcției comunitare, procedura bugetară a suferit mai multe modificări.

Potrivit Tratatelor de la Roma, spre exemplu, Comisia stabilea un proiect de buget, care era aprobat de Consiliu. Parlamentul, luându-l în dezbatere, putea propune modificarea acestuia.

Prin rezoluția Consiliului din 22 aprilie 1970, când a avut loc și modificarea prevederilor tratatelor cu privire la unele dispoziții bugetare, Parlamentul a primit autonomie financiară pentru chestiunile proprii și drept de decizie asupra unei părți din cheltuielile care nu erau obligatorii.

Prin revizuirea din 22 iulie 1975, făcută de Tratatul de la Bruxelles, cu privire la modificarea unor dispoziții financiare, intrat în vigoare la 1 iunie 1977, Parlamentul a primit dreptul de a putea respinge, în ultima fază a procedurii, bugetul.

Data de 29 iunie 1988 a marcat încheierea unui acord interinstitutional, la Bruxelles, asupra disciplinei bugetare și ameliorarea procedurii bugetare.

Încă din 1986, Jacques Delors, în discursul său din cadrul Parlamentului European, atrăgea atenția asupra câtorva probleme ce reies din disciplina bugetară întărită: "Într-un moment în care, pe bună dreptate sau nu, țările membre sunt interesate de diminuarea cheltuielilor lor bugtare, de reducerea deficitului public, și multe dintre ele de scăderea impozitelor, cum vă convingeți opinia publică de nevoia de resurse complementare a Comunității? Desigur, efectul de substituire trebuie să fie subliniat: ceea ce este cheltuit la nivel comunitar are drept contraparte economiile din bugetele naționale. Mai mult chiar, fiecare E.C.U. bine utilizat la nivelul Doisprezece, poate avea o rentabilitate superioară la cheltuielile naționale echivalente. Este ușor să demonstrezi astăzi, pentru politica agricolă comună și pentru cercetare, mâine pentru transporturi și marile infrastructuri.

Prezentând o nouă schemă de disciplină bugetară, Comisia întelege să ia lecții din experiența anilor 1985-1987 și să corijeze lipsurile sistemului actual: explodarea deja pronunțată a procesului de decizie, absența controlului asupra creditelor de angajare, dificultatea de a coordona cheltuielile agricole (recunoscând la acest ultim punct, rolul major jucat de un accident exterior: volatilitatea extremă a dolarului).

Noua disciplină bugetară este un fel de contract fiscal pentru Comunitate: asigurarea că până în 1992, prelevarea fiscală nu va depași plafonul fixat de 1,4% din Produsul National Brut al Comunității, adoptarea unei reguli mai constrângătoare pentru cheltuielile agricole, alocarea optimă a resurselor către alte politici indispensabile succesului Actului Unic".

Acordul din 1988, amintit anterior, a fost urmat la 29 octombrie 1993 de un al doilea acord, care a reluat și întărit principiile stabilite în primul. Avand în vedere prevederile acestui acord, ale tratatelor constitutive, precum și unele declarații și rezoluții ale instituțiilor comunitare, rezultă că puterea bugetară este împărțită între Consiliu, Parlament și statele membre. Consiliul European stabilește elementele esențiale ale bugetului, iar statele membre ale Comunitatii aduc resursele.

În cadrul Consiliului European de la Edinburg, din 11-12 decembrie 1992, a fost adoptat "pachetul Delors" asupra finalității Comunităților până în 1999.

Referitor la instituțiile comunitare și rolul acestora, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a atras atenția într-o hotărâre din 27 septembrie 1988, că procedura bugetară se bazează în mod esențial pe dialogul interinstituțional.

Conform articolului 203 (272) din Tratatul C.E., exercițiul bugetar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie.

Fiecare instituție a Comunității întocmește până la 1 iulie o estimare a cheltuielilor sale. Comisia grupează aceste estimări într-un anteproiect de buget. Ea îi atașează un aviz care poate conține estimări diferite.

Acest anteproiect cuprinde o estimare a veniturilor și o estimare a cheltuielilor.

Acordul interinstituțional din 29 octombrie 1993 stabilește că, înaintea întocmirii anteproiectului, se convoacă reprezentanții Consiliului, Parlamentului și Comisiei pentru a stabili, respectând competențele instituțiilor, prioritățile pentru bugetul următor.

Consiliul trebuie să fie sesizat de Comisie cu privire la anteproiectul de buget cel târziu la data de 1 septembrie a anului care precede execuția bugetară.

Ori de câte ori intenționează să se abată de la anteproiect, Consiliul consultă Comisia și, când este cazul, celelalte instituții interesate.

Consiliul stabilește proiectul de buget hotărând cu majoritate calificată și îl trimite Parlamentului European.

Proiectul de buget trebuie înaintat Parlamentului European cel târziu până la data de 5 octombrie a anului care precede execuția bugetară.

Parlamentul European are dreptul să amendeze proiectul de buget cu majoritatea membrilor săi și să propună Consiliului, cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, modificări ale proiectului în privința cheltuielilor care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din acte adoptate în virtutea acestuia. Dreptul de amendare are în vedere cheltuielile neobligatorii, respectiv cele care nu decurg în mod obligatoriu din tratate sau din actele adoptate pe baza acestora.

În cazul în care, în termen de 45 de zile de la comunicarea proiectului de buget, Parlamentul European și-a dat aprobarea, bugetul este adoptat definitiv.

În situația în care, în acest termen, Parlamentul European nu a amendat proiectul de buget și nici nu a propus vreo modificare a acestuia, bugetul se consideră adoptat definitiv.

Daca însă, în termenul amintit anterior, Parlamentul European a adoptat amendamentele sau a propus modificări, proiectul de buget astfel amendat sau insoțit de propuneri de modificare este transmis Consiliului.

Conform articolului 203 din Tratatul C.E., după ce a deliberat asupra proiectului de buget împreună cu Comisia și, dacă este necesar, împreună cu celelalte instituții interesate, Consiliul ia o hotarare în următoarele condiții:

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate să modifice fiecare din amendamentele adoptate de Parlamentul European;

referitor la propunerile de modificare:

– dacă o modificare propusă de Parlamentul European nu are ca efect creșterea sumei globale a cheltuielilor unei instituții, mai ales datorita faptului că majoritatea cheltuielilor pe care ar implica-o ar fi compensată expres de una sau mai multe modificări propuse care diminuează în mod corespunzător cheltuielile, Consiliul poate să respingă această propunere de modificare, hotărând cu majoritate calificată; în lipsa unei decizii de respingere, propunerea de modificare este acceptată;

– dacă o modificare propusă de Parlamentul European are ca efect creșterea sumei globale a cheltuielilor unei instituții, Consiliul poate să accepte această propunere de modificare, hotărând cu majoritate calificată; în lipsa unei decizii de acceptare, propunerea de modificare este respinsă;

– dacă în aplicarea dispozițiilor vreunuia din cele două alineate precedente Consiliului a respins o propunere de modificare, el poate, hotărând cu majoritate calificată, fie să mențină suma prevăzută în proiectul de buget, fie să fixeze o altă sumă.

Proiectul de buget este modificat pe baza propunerilor de modificare acceptate de Consiliu.

Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea proiectului de buget, Consiliul nu a modificat nici unul din amendamentele adoptate de Parlamentul European și dacă propunerile de modificare prezentate de acesta au fost acceptate, bugetul se consideră adoptat definitiv. Consiliul informează Parlamentul European despre faptul că nu a modificat nici unul dintre amendamente și că propunerile de modificare au fost acceptate.

Dacă însă, în termenul amintit mai sus, Consiliul a modificat unul sau mai multe dintre amendamentele adoptate de Parlamentul European sau dacă propunerile de modificare prezentate de acesta au fost respinse sau modificate, proiectul de buget modificat este transmis din nou Parlamentului European. Consiliul îl prezintă acestuia rezultatul deliberarilor sale.

Într-un termen tot de 15 zile de la comunicarea proiectului de buget Parlamentul European, informat cu privire la raspunsul dat propunerilor sale de modificare, poate să amendeze sau să respingă modificarile aduse de Consiliu amendamentelor sale, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun și cu 3/5 din voturile exprimate și, adoptă bugetul în consecință. Dacă Parlamentul European nu a hotărât în acest termen, bugetul se consideră adoptat definitiv.

Atunci când procedura prezentată anterior este îndeplinită, președintele Parlamentului European constată că bugetul este definitiv adoptat. Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor săi și cu 2/3 din voturile exprimate, poate însă, să respingă proiectul de buget pentru motive importante și poate cere să-i fie prezentat un nou proiect.

Pentru ansamblul cheltuielilor – altele decât cele care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia – se fixează o rată de creștere anuală maximă în raport cu cheltuielile de aceeași natură din exercițiul financiar în curs.

Comisia, după consultarea Comitetului de politică economică, stabilește rata maximă, care rezulta din:

evoluția volumului produsului național brut în cadrul Comunității;

variația medie a bugetelor statelor membre;

evoluția costului vieții în decursul ultimului exercițiu bugetar.

Pana la 1 mai a fiecărui an, rata maximă este comunicată tuturor instituțiilor Comunității, iar acestea sunt obligate să o respecte în cursul procedurii bugetare.

În cazul în care, pentru alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod obligatoriu din tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia, rata de creștere care rezultă din proiectul de buget stabilit de Consiliu este mai mare decât jumătate din rata maximă, Parlamentul European, exercitându-și dreptul de a formula amendamente, poate mări suma totală a cheltuielilor sus-menționate în limita jumătății ratei maxime.

În cazul în care, una din instituțiile ce formează așa-numitul "triunghi instituțional" – Parlament, Consiliu, Comisie – consideră că activitățile Comunităților necesită o creștrere a cheltuielilor care depășește rata stabilită prin procedura prevazută, poate fi stabilită o nouă rată prin acordul Consiliului, care hotărăște cu majoritate calificată, și al Parlamentului European, care hotărăște cu majoritatea membrilor săi și cu 3/5 din voturile exprimate.

Fiecare instituție își exercită puterile conferite cu respectarea dispozițiilor Tratatului C.E. și a actelor adoptate în virtutea acestuia, mai ales a celor care privesc resursele proprii ale Comunității și echilibrul veniturilor și cheltuielilor.

Dacă până la începutul unui exercițiu finaciar bugetul nu a fost încă votat, cheltuielile pot fi efectuate lunar, pe fiecare capitol sau pe altă diviziune bugetară, conform dispozițiilor Regulamentului adoptat în aplicarea articolului 209 al Tratatului instituind Uniunea Europeana, în limita unei doisprezecimi din fondurile alocate în bugetul exercițiului precedent, fără ca prin aceasta să se pună la dispoziția Comisiei fonduri care depașesc o doisprezecime a celor prevăzute în proiectul de buget aflat în curs de pregătire.

Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate să autorizeze cheltuieli care depășesc o doisprezecime, dacă celelalte condiții fixate în alineatul 1 al articolului 204 (devenit articolul 273 prin Tratatul de la Amsterdam) sunt respectate.

În cazul în care această decizie privește alte cheltuieli decât cele care rezultă în mod obligatoriu din Tratat sau din actele adoptate în virtutea acestuia, Consiliul o transmite imediat Parlamentului European, care în termen de 30 de zile, statuând cu majoritatea membrilor săi și cu 3/5 din voturile exprimate, poate lua o decizie diferită asupra acestor cheltuieli, în ceea ce privește partea care depășește doiprezecimea vizată în primul alineat al articolului 204 (devenit articolul 273). Aceasta parte din decizia Consiliului este suspendată până când Parlamentul European nu a luat o decizie diferită de cea a Consiliului, aceasta din urmă se consideră adoptată definitiv.

Comisia este însărcinată cu executarea bugetului, conform reglementărilor astfel adoptate de Consiliu, sub propria sa responsabilitate și în limita creditelor acordate, potrivit principiului bunei-gestiuni financiare. Dispozițiile legale prevăd modalități specifice în legatură cu care fiecare instituție participă la executarea propriilor cheltuieli. În cadrul bugetului Comisia poate să procedeze, în limitele și în condițiile fixate de Consiliu prin regulament, la virări de credite fie dintr-un capitol în altul, fie de la o subdiviziune la alta.

În vederea asigurării disciplinei bugetare Comisia nu va face nici o propunere de act comunitar, nu va modifica propunerile sale și nu va adopta măsuri de executare susceptibile să aibă incidente deosebite asupra bugetului, fără a da asigurarea că această propunere sau această masură poate să fie finanțată în limitele resurselor proprii comunitare decurgând din dispozițiile fixate în virtutea articolului 201 (articolul 201 A).

Comisia are obligația de a prezenta anual Consiliului și Parlamentului o dare de seamă în temeiul articolului 205, privind conturile anului financiar precedent de executare a bugetului și o declarație asupra activului și a pasivului Comunității.

Pentru a decide descărcarea Comisiei asupra executării bugetului (la recomandarea Consiliului care statuează cu majoritate calificată), potrivit articolului 206, Parlamentul va examina conturile și bilanțul financiar menționat la articolul 205 A, raportul anual al Curții de Conturi, precum și rapoartele speciale relevante ale acestuia, după ce Consiliul va fi examinat el însuși toate aceste acte financiare.

Înainte de a da descărcare Comisiei sau în orice alt scop care se situează în cadrul exercițiului atribuțiilor acesteia în materie de executare a bugetului, Parlamentul poate să ceară audierea Comisiei privind cheltuielile sau funcționarea sistemelor de control financiar. Comisia va prezenta Parlamentului, la cererea acestuia, orice informație necesară.

Comisia va acționa spre a da urmare observațiilor ce insoțesc deciziile de descărcare și altor observații ale Parlamentului privind executarea cheltuielilor, ca și comentariilor ce însoțesc recomandările de descarcare adoptate de Consiliu.

La cererea Parlamentului sau a Consiliului, Comisia va întocmi un raport privind măsurile luate în lumina acestor observații și comentarii și în special privind instrucțiunile date serviciilor însărcinate cu executarea bugetului. Aceste raporturi sunt și ele transmise Curții de Conturi.

Execuția bugetului revine Comisiei. Ea începe la 1 ianuarie a fiecărui an pentru care bugetul a fost propus și adoptat.

Comisia este responsabilă în conformitate cu reglementările financiare care au fost aprobate de către Consiliu, statuând în unanimitate asupra propunerilor Comisiei, pe baza consultării Parlamentului și a avizelor Curții de Conturi.

Controlul execuției bugetare este încredințat Curții de Conturi, iar Parlamentului îi revine competența descărcării Comisiei de execuție bugetară pe baza raportului Curții de Conturi. Parlamentul decide cu majoritate calificată de voturi.

Secțiunea a II-a

Colaborarea instituțiilor în cadrul procedurii

legislative a Comunității Europene

1. Aspecte generale privind procedura legislativă.

Față de sistemele naționale, unde voința legislativă se formează la nivelul Parlamentului, în cadrul Comunităților europene, elaborarea deciziei revine reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului de Miniștrii (Consiliul Uniunii Europene ).

De-a lungul evoluției și consolidării ordinii juridice a Comunităților europene, repartizarea competențelor în cadrul procedurii legislative, la început axată pe interesele statelor membre, a condus la un sistem decizional mult mai echilibrat, în sensul că atribuțiile Parlamentului european în procesul elaborării deciziei au crescut semnificativ. Acest aspect se concretizează în trecerea de la simpla consultare a Parlamentului european la o colaborare între Parlament și Consiliu, pentru ca, apoi, rolul co-decizie al Parlamentului european în procesul legislativ al Comunităților europene să ocupe un loc tot mai important.

Tratatul de la Amsterdam a consolidat elementul democratic al acestui proces, ridicând co-decizia Parlamentului european la rangul de "regula generală". Totuși, principiul clasic al separării puterilor, adoptat de către statele membre, nu este întotdeauna aplicat în sistemul legislativ al Comunităților europene. Procedura legislativă comunitară se bazează, în mare masură, pe principiul echilibrului instituțional. Acest principiu garantează ca toate instituțiile comunitare chemate să-și exprime voința Comunităților participa la procesul legislativ, într-un mod echilibrat.

În principiu, procedura legislativă a Comunității europene cunoaște patru situații, cărora li se aplică diferite proceduri, astfel:

adoptarea actelor juridice generale, de natura constrângătoare (regulamente și directive) poate fi înscrisă în cadrul procedurii de consultare, a procedurii cooperării, a procedurii de co-decizie sau a procedurii avizului conform;

procedurile speciale sunt prevazute pentru adoptarea măsurilor de aplicare;

deciziile individuale, de natură constrângătoare, ca și actele juridice neobligatorii, sunt adoptate în cadrul unei proceduri simplificate;

– domeniul C.E.C.O., care prezintă o serie de particularități.

În continuare, ne vom opri cu câteva detalii asupra celor patru proceduri pe care le cunoaște procesul legislativ comunitar, și anume: procedura consultării, procedura cooperării, procedura co-deciziei, procedura avizului conform.

2. Procedura consultării.

Potrivit acestei proceduri, Comisia și Consiliul acționează împreună, dar cu consultarea obligatorie a Parlamentului European. Prin această procedură nu s-a acordat Parlamentului European un adevarat drept de inițiativă legislativă, ci rămâne, în continuare, o prerogativă exclusivă a Comisiei, fără exercitarea căreia Consiliul nu poate acționa în mod autonom. Parlamentul poate, însă, prin recomandări și rezoluții adoptate cu majoritatea membrilor săi, să ceară Comisiei să supună Consiliului orice propunere corespunzătoare referitoare la probleme pe care le consideră necesare pentru elaborarea unui act comunitar cu privire la aplicarea Tratatului.

Consultarea este obligatorie în domenii ale activității comunitare precum: coeziunea economică și socială, libera mișcare a bunurilor, politica agricolă comună, politica transporturilor, mediul inconjurător etc..

Procedura consultării presupune conlucrarea mai multor organe comunitare. Astfel, propunerea Comisiei Europene este înaintată Parlamentului de către Secretariatul General al Consiliului European.

Președintele Parlamentului supune propunerea primită analizei Comisiei parlamentare competente. Membrii acesteia pot amenda propunerea, iar raportul întocmit împreună cu amendamentele aprobate se vor discuta în plenul Parlamentului. Cu privire la propunerea Comisiei, Parlamentul are trei posibilități:

să o respingă;

să o adopte;

să o adopte cu amendamente.

Ca urmare a respingerii de către Parlament, Comisia poarte să-și retragă propunerea, ceea ce echivalează cu încheierea propunerii de consultare. Menținerea propunerii va duce la o noua examinare de către Comisia parlamentară competentă, care va întocmi un nou raport.

În cazul în care Parlamentul aprobă propunerea de amendare, Comisia trebuie să-și prezinte poziția cu privire la fiecare dintre amendamentele propuse. Se încearcă astfel realizarea unui compromis între Comisie și Parlament.

Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul că votul Parlamentului este consultativ, varianta finală discutată de Consiliu fiind cea a Comisiei, iar amendamentele propuse de Parlament și neacceptate de Comisie sunt prezentate doar în scop informativ. Cu toate acestea, procedura consultării este mijlocul care permite Parlamentului European să joace un rol esențial în procesul legislativ comunitar, deoarece adoptarea unei măsuri legislative fără consultarea Parlamentului, atunci când aceasta este obligatorie, va duce la nulitatea măsurii respective.

În cadrul Consiliului, propunerea este examinată de către Comitetul reprezentanților permanenți (COREPER) ai statelor membre. În cadrul COREPER, toate aspectele tehnice ale deciziei care trebuie să fie adoptată de către Consiliu, sunt analizate, mai întâi, de către grupurile specializate. Atunci când un act este "pregătit pentru a fi adoptat", el este înscris pe ordinea de zi a viitoarei reuniuni a Consiliului, sub denumirea de "punctul A" și este adoptat fără a mai fi angajate dezbateri. Însă, atunci când există un dezacord care persistă în cadrul COREPER, cu privire la actul care urmează adoptat, neîntelegerile vor fi supuse spre rezolvare Consiliului, sub denumirea de "punctul B". Decizia luată de Consiliu închide procedura normativă.

O dată formulat actul în forma sa definitivă, acesta este tradus în toate cele 11 limbi oficiale (germană, engleză, daneză, spaniolă, finlandeză, franceză, greacă, italiană, olandeză, portugheză si suedeză), este hotărât definitiv de Consiliu "în limbile Comunității", semnat de către președintele Consiliului și apoi publicat în Jurnalul Oficial sau "notificat destinatarului său".

3. Procedura cooperării.

Procedura cooperării a fost introdusă prin Actul Unic European, fiind preluată și în Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1993. Ea se aplică ori de câte ori Tratatul face referire la aceasta. Procedura sporește rolul Parlamentului European, care este implicat în luarea deciziilor, dar fără a avea puteri legislative exclusive, similar cu situația Camerei, ce nu decide, în final, într-un sistem parlamentar bicameral funcțional și inegalitar.

Procedura cooperării presupune două lecturi, care, la rândul lor, se realizează în mai multe etape procedurale.

Propunerea Comisiei este trimisă Parlamentului European și Comitetului Economic și Social (compus din reprezentanți ai grupurilor de interese din statele membre, patronat, sindicate, asociații de consumatori din cadrul Uniunii Europene) în scopul obținerii unui aviz. Apoi, propunerea Comisiei, însoțită de avizul Parlamentului și al Comitetului Economic si Social, este înaintată Consiliului European.

Consiliul, cu o majoritate calificată, adoptă, într-o primă etapă procedurală, o poziție comună, ce va fi trimisă spre a doua lectură Parlamentului European. Parlamentul poate adopta patru poziții diferite: acceptă poziția comună (cu majoritate absolută) sau propune amendamente (tot cu majoritate absolută).

Dacă, înăuntrul unei perioade de trei luni, Parlamentul aprobă această poziție comună (cu majoritate simplă) sau nu se pronunță, Consiliul poate adoptă poziția comună , care devine astfel act normativ.

În situația în care Parlamentul respinge poziția comună cu o majoritate absolută, sunt posibile două soluții. Într-un caz, Consiliul poate adopta actul, dar numai cu unanimitate, iar în alta situație, există posibilitatea Comisiei de a-și retrage propunerea și de a reexamina textul pentru a-l face mai acceptabil ulterior. Se declanșează, astfel, o nouă procedură a cooperării.

Tot cu majoritate absolută, Parlamentul poate propune amendamente. În acest caz, Comisia va reexamina propunerea și va putea accepta sau respinge unele dintre amendamente. Propunerea reexaminată de Comisie împreună cu o explicație a motivelor pentru care a respins amendamentele Parlamentului European, este înaintată Consiliului.

Consiliul dispune de un termen de trei luni pentru a-și preciza poziția, existând mai multe posibilități de a se pronunța.

Astfel, propunerea, cuprinzând amendamentele Parlamentului acceptate de Comisie, poate fi adoptată de Consiliu, fără nici o modificare, cu o majoritate calificată.

Consiliul poate amenda propunerea. Amendarea se poate face, însă, numai cu unanimitate de voturi. În acest fel, amendamentele Parlamentului, aprobate de Comisie, pot fi respinse de Consiliu.

Propunerea reconsiderată a Comisiei poate fi respinsă, ceea ce presupune abandonarea propunerii sau reexaminarea acesteia pornind de la stadiul inițial al procedurii.

Competențele menționate în cadrul acestei proceduri pot fi exercitate numai în limita anumitor termene. Termenele menționate pot fi prelungite de Consiliu sau de Parlament, dar depășirea lor de către Consiliu echivalează cu neadoptarea actului.

Procedura menționată acoperă o arie importantă de probleme, cum sunt transporturile, aspecte ale politicii economice, implementarea politicii privind fondurile regionale etc..

4. Procedura avizului conform.

Potrivit acestei proceduri, Consiliul poate decide numai după obținerea consimțământului Parlamentului European. Așadar, actul poate fi adoptat numai dacă este aprobat de Parlament și de Consiliu, similar cu sistemul parlamentar dualist, bicameral, integral, cu naveta permanentă între Camere, bineînțeles, cu condiția ca una dintre Camere să nu-l respingă.

Procedura avizului conform cuprinde mai multe faze:

la solicitarea unui aviz de către președintele Consiliului către președintele Parlamentului, se întocmește un raport de către comisia parlamentară competentă, care va fi supus votului în sesiunea plenară a Parlamentului;

avizul conform se emite de Parlament cu votul majorității membrilor săi;

în cazul votului negativ, Consiliul reexaminează proiectul, acesta fiind din nou înaintat președintelui Parlamentului, iar procedura se reia.

Parlamentul capătă, deci, puterea atât de a întârzia adoptarea actului – ceea ce nu avea în procedura co-deciziei, încadrată în termene precise-, cât și de a-l respinge (veto legislativ). Această procedură se referă la relațiile externe ale Comunității și la problemele legate de cetățenia europeană.

Secțiunea a III-a

Procedura de adoptare a deciziilor în cadrul

Politicii Externe și de Securitate Comună

Rolul Consiliului în domeniul Politicii externe și de securitate comună a fost stabilit inițial prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, ale cărui dispoziții au fost modificate substanțial, cel puțin în acest domeniu de activitate prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1999.

În domeniul P.E.S.C., Consiliului îi revine un rol important, dar își exercită atribuțiile sub autoritatea politică a Consiliului European. Consiliului European îi revine sarcina de a definii principiile și orientările generale, precum și de a veghea la unitatea, coerența și eficacitatea acțiunilor Uniunii.

Conform dispozițiilor Tratatului de la Maastricht, pe baza orientărilor generale, Consiliului îi revine sarcina de a lua deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicarea P.E.S.C.. Consiliul este asistat de un Comitet politic și statuează în unanimitate.

Pentru punerea în aplicare a obiectivelor P.E.S.C., Consiliul poate:

să definească o poziție comună, de fiecare dată când consideră necesar;

să decidă dacă o chestiune va face obiectul unei acțiuni comune.

În dispozițiile următoare, Tratatul stabilește și procedura adoptării unei acțiuni comune de către Consiliu, în cadrul acestei proceduri putând dispune cu majoritate calificată.

Tratatul de la Amsterdam aduce o serie de completări dispozițiilor cuprinse în Tratatul de la Maastricht, referitoare la P.E.S.C. și la atribuțiile ce-i revin Consiliului în acest domeniu.

Consiliul European își menține rolul de autoritate politică putând decide asupra strategiilor comune care vor fi puse în practică de Uniune, în domeniile în care statele membre au interese comune importante. În legatură cu aceasta, Consiliul recomandă strategii comune Consiliului European și le pune în practică, adoptând în special acțiuni comune și poziții comune.

Tratatul de la Amsterdam definește și noțiunile de "acțiuni comune" și "poziții comune".

"Acțiunile comune" privesc, potrivit dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam, anumite situații în care o acțiune operațională a Uniunii este considerată necesară. Ea își fixează obiectivele, domeniul de acțiune, mijloacele care trebuie puse la dispoziție și după caz, durata și condițiile relative la punerea lor în practică.

Referitor la "pozițiile comune", acestea definesc poziția globală a Uniunii asupra unei chestiuni particulare de natură geografică sau tematică. Statele membre veghează la conformitatea politicilor lor naționale cu pozițiile comune.

Secțiunea a IV-a

Particularitățile procedurii de codecizie

Procedura co-deciziei a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene. Procedura este prevazută în Tratatul pentru probleme de importanță deosebită, cum sunt libera circulație a muncitorilor, libertatea domiciliului, libertatea serviciilor, rețelele transeuropene, sănătate, cultură etc.. Parlamentul devine asocial Consiliului în adoptarea actelor juridice comunitare și, astfel, beneficiază de o competență legislativă efectivă, similar unei Camere în sistemul bicameral integral, cum ar fi sistemul de mediere a divergențelor între Camerele Parlamentului României.

Procedura co-deciziei este lungă și complexă și are la bază trei lecturi ale textului, realizate prin trimiteri ale textului între Consiliu și Parlament.

Pentru primele două lecturi ale textului etapele sunt identice cu cele ale procedurii cooperării. Procedura propriu-zisă a co-deciziei constă în constituirea unui Comitet de conciliere care intră în acțiune după cea de-a doua lectură a Parlamentului.

Astfel, propunerea inițială a Comisiei, însoțită de avizul Parlamentului European și a Comitetului Economic și Socilal, este trimisă Consiliuliui, care va adopta o poziție comună.

Poziția comună a Consiliului, adoptată cu o majoritate calificată, va fi trimisă spre o a doua lectură Parlamentului European, care o poate aproba (actul fiind definitiv aprobat), respinge (actul este definitiv respins) sau amenda (în acest caz începând procedura de mediere).

În cazul în care Parlamentul amendează poziția comună adoptată de Consiliu, Comisia își prezintă avizul consultativ asupra amendamentelor propuse, după care Consiliul analizează aceste amendamente, putând pronunță una din următoarele soluții:

dacă, Consiliul aprobă amendamentele Parlamentului, actul este considerat aprobat în forma amendată;

dacă, Consiliul nu aprobă amendamentele Parlamentului, se convoacă, de comun acord, de către președintele Consiliului și de către președintele Parlamentului un Comitet de conciliere. Acest Comitet, format dintr-un număr egal de membrii ai Parlamentului și ai Consiliului (comisie paritară), are sarcina de a media pozițiile divergente în scopul elaborării unui proiect comun.

Comisia participă la lucrările Comitetului de conciliere și ia toate inițiativele în vederea promovării unei apropieri a pozițiilor Parlamentului European și Consiliului. Pentru a se achita de misiunea sa, Comitetul de conciliere examinează poziția comună pe baza amendamentelor propuse de Parlamentul European.

Acordul asupra proiectului se realizează în cadrul Comitetului de conciliere cu majoritatea calificată, atât a membrilor desemnați de Consiliu, cât și a membrilor desemnați de Parlamentul European.

Pentru ca proiectul să fie adoptat definitiv, este necesar ca proiectul să întrunească majoritatea absolută a sufragiilor exprimate în plenul Parlamentului European și majoritatea calificată din voturile exprimate în plenul Consiliului.

Dacă una din cele două instituții respinge proiectul comun, actul este considerat definitiv respins, iar procedura se încheie.

În caz de eșec al Comitetului de conciliere de a stabili un proiect comun, Consiliul poate să-și confirme poziția comună , eventual completată cu unele amendamente ale Parlamentului. Actul este considerat adoptat în această formă, cu excepția cazului când Parlamentul European îl respinge cu votul majorității membrilor săi, caz în care este definitiv respins și procedura se încheie. Deci, în cadrul acestei proceduri a co-deciziei, Parlamentul European are drept de veto legislativ.

CAPITOLUL I

REFORMA CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I

Modificările realizate prin Tratatul de la Amsterdam

Ziua de 1 mai 1999 a fost marcată de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredințate, rolul cetățeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituțiilor este întărit. Deși construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, accentul este pus, de acum înainte, pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii.

Geneza acestui tratat începe în iunie 1994 odată cu convocarea unui grup de reflecție. După o Conferință interguvernamentală, ce a durat mai mult de un an, Tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997.

Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deși el urmează altor două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din anul 1986 (Actul unic european) și din anul 1992 (Tratatul de la Maastrichl), trebuia, încă, date răspunsuri numeroaselor probleme care au rămas deschise. Acestea priveau rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii:

– Deși Tratatul de la Maastricht crea o cetățenie europeană, adică un cadru de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conținut real;

– Tratatul de la Maastricht, continuând opera Actului unic european, ameliora funcționarea instituțiilor comunitare și consolida puterile de codecizie legislativă și de control ale Parlamentului european. Cu toate acestea, lucrările din cadrul instituțiilor nu au fost ușurate; aceasta pentru că, de acum înainte, instituțiile trebuiau să răspundă unei duble cerințe: una decurgând din gestionarea unei monede unice, Euro, și cooperarea în materia politicii economice; alta din perspectiva lărgirii Uniunii;

– Având în vedere că divizarea lumii în două blocuri este de domeniul trecutului, trebuie ca prezența Europei în contextul internațional, care evoluează rapid, să se reorganizeze. Tratatul de la Maastricht a început să definească structurile și procedurile din acest punct de. vedere. El lasă, totuși, o poartă deschisă noilor reforme, atât în domeniul politicii externe, cât și în cel al apărării.

Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor constitutive, deși ele au fost modificate de Tratatul de la Maastricht.

Tratatul cuprinde 3 părți, și anume: modificări ale Tratatului UE, simplificarea tratatelor, dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă: Actul final, 13 protocoale și 58 de declarații comune și uni sau multilaterale.

A. Modificări de fond

Prima parte cuprinde modificările Tratatului asupra Uniunii Europene și ale Tratatelor constituind Comunitățile europene și modificările actului privind alegerea reprezentanților Parlamentului european.

B. Simplificare

Articolele 6, 7 și 8, din Tratatul de la Amsterdam, procedează la o revizuire a Tratatelor CE, CECA și EURATOM. Dispozițiile caduce sunt suprimate, iar altele sunt adaptate pentru a ține cont de această operație.

Articolul 9 abrogă Convenția din 1957 cu privire la instituțiile comune și Tratatul din 8 aprilie 1965, numit „Tratatul de Fuziune a Executivelor”, menținându-le efectele esențiale, care constau în administrarea Comunităților de către instituții unice, sub rezerva Comitetului economic și social comun CE și EURATOM. Tratatul menține, dar modifică, prin introducerea unei referiri la Banca Centrală Europeană (BCE), protocolul privind privilegiile și imunitățile.

Articolul 10 prevede că operația de simplificare se face fără a aduce atingere acquis-ului comunitar.

Paragraful 1 declară că abrogarea sau suprimarea dispozițiilor din Tratatele constitutive și adaptările intervenite „nu aduce atingere efectelor juridice, nici dispozițiilor din aceste Tratate, în special cele care rezultă din termenele pe care ele le atribuie, nici celor din tratatele de aderare”.

Paragraful 2 adaugă că „efectele juridice ale actelor în vigoare (…) nu sunt afectate”.

Paragraful 3 extinde soluția la abrogarea Convenției din anul 1957 cu privire la instituțiile comune și a Tratatului din anul 1965, numit de „Fuziune a Executivelor”.

Articolul 11 atribuie competență Curții de justiție a Comunităților europene în cadrul dispozițiilor Tratatului CE pentru a doua parte a Tratatului de la Amsterdam și pentru Protocolul privind privilegiile și imunitățile.

C. Dispoziții generale și finale

Articolul 12, paragraful 1 prevede renumerotarea Tratatului asupra Uniunii Europene și a Tratatului constituind Comunitatea europeană, făcând referire la tabelele de echivalențe anexate Tratatului. Paragraful 2 precizează consecințele pentru referirile interne specifice fiecărui tratat vizat. Paragraful 3 prezintă consecințele pentru trimiterile făcute de alte instrumente sau acte. Paragraful 4 stabilește consecințele pentru referirile din alte instrumente sau acte cu anumite renumerotari a paragrafelor operate de articolele 7 și 8 în Tratatele CECA și EURATOM. De asemenea, se fac referiri la tratatele consolidate, anexate la Actul final, care nu au valoare oficială.

Tratatul este încheiat pentru o durată nedeterminată, fiind tradus în 11 limbi oficiale.

Tratatului de la Amsterdam i se adaugă Actul final, protocoalele și declarațiile.

2. Tratatul de Ia Maastricht – în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam

Tratatul enunța în Titlul I, după preambul, „Dispoziții comune”. Acest titlu era urmat de alte 3 titluri (II, III și IV) care stabileau „modificări aduse celor 3 Tratate constitutive ale Comunităților europene”, de Titlul V, cu privire la „politica externă și de securitate comună”, de Titlul VI, privind „cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne” și de Titlul VII, compus din „Dispoziții finale”.

Tratatul UE (TUE) a fost modificat prin articolul 1 al Tratatului de la Amsterdam și renumerotat.

Preambulul a fost modificat prin adăugarea unui considerent și modificarea altor trei considerente.

A. Dispozițiile comune

Titlul 1 enunță un anumit număr de dispoziții comune.

în primul său articol, tratatul instituie o Uniune Europeană. Potrivit unei formule de compromis, UE „marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni”.

Tratatul de la Amsterdam a adăugat formula „cu respectarea deplină a principiului transparenței”, care se înscrie în căutarea unei vizibilități crescute a construcției europene.

Articolul 2 TUE definește obiectivele Uniunii, care sunt:

1. „Uniunea își propune ca obiective:

– să promoveze progresul economic și social, precum și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și să ajute la o dezvoltare echilibrată și durabilă, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice și sociale și prin instituirea unei uniuni economice și monetare care să permită, în final, o monedă unică, în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat;

– să își afirme identitatea pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comune, inclusiv prin definirea treptată a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună, în conformitate cu dispozițiile art. J.7;

– să consolideze protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

– să mențină și să dezvolte Uniunea ca spațiu de libertate, securitate și justiție în interiorul căreia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen;

– să mențină integritatea acquis-ului comunitar și să îl dezvolte, cu scopul de a examina în .ce-măsură politicile și formele de cooperare instituite prin prezentul tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficienței mecanismelor și instituțiilor comunitare. Obiectivele Uniunii se realizează în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat, în condițiile și potrivit calendarului prevăzute de acesta, cu respectarea principiului subsidiarității definit la art. 3b din Tratatul de instituire a Comunității Europene”.

Modificările esențiale care rezultă din Tratatul de la Amsterdam apar la prima liniuță și fac referire la un nivel de trai ridicat și la o dezvoltare echilibrată și durabilă; la a treia liniuță care, în noua sa redactare, consolidează apărarea comună; la a patra liniuță, care introduce obiectivul de a menține și dezvolta Uniunea ca spațiu de libertate, securitate și justiție.

Articolele 3, 4, 5 rămân neschimbate după Amsterdam.

Articolul 6 a suferit modificări importante după Amsterdam.

Potrivit noului paragraf 1, introdus în articolul 6 TUE, „1. Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii care sunt comune statelor membre”.

Acest text cuprinde principii deja consacrate de Consiliul european, de preambulurile Actului unic european și Tratatului de la Maastricht și de referirile din paragraful 2 al art. F, TUE. Noul paragraf 1 a! art. 6, TUE prezintă avantajul de a întruni, într-o singură formulă, ansamblul principiilor pe care este fondată Uniunea, ceea ce va permite asigurarea controlului vizând respectarea de către statele membre a acestor principii și examinarea candidaturilor statelor terțe la aderarea la Uniune.

Paragraful 2 rămâne neschimbat: „Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum sunt ele garantate de Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și așa cum rezultă ele din tradițiile constituționale comune statelor membre, în calitate de principii generale de drept comunitar”. Totuși, de acum înainte, competența Curții de justiție arată dorința autorilor Tratatului de la Amsterdam de a dezvolta, cel puțin simbolic, protecția drepturilor omului.

Paragraful 1, devenit paragraful 3, a fost „amputat” de Tratatul de la Amsterdam în ceea ce privește referirile la „sistemul de guvernare al statelor membre, fondat pe principiile democrației”, care devine inutil, și se limitează la a afirma că „Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre”.

Articolul 7 TUE permite Consiliului, reunit la nivel de șefi de stat sau de guvern și statuând în unanimitate, să constate, pe baza propunerii unui stat membru sau a Comisiei, după avizul conform al Parlamentului european, încălcarea gravă și persistentă a principiilor vizate de articolul 6 TUE, paragraful 1: libertatea, democrația, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și statul de drept. Consiliul va putea suspenda, cu majoritate calificată, aplicarea anumitor drepturi extrase din tratate (printre care dreptul la vot) statului membru în cauză. Votul statului vizat nu este luat în considerare și abținerile statelor nu constituie un obstacol la unanimitate. Articolul 309, CE prezintă consecințele suspendării.

B. Modificările din Tratatele de instituire ale Comunităților europene

Titlurile II, III și IV cu privire la modificările aduse de TUE, respectiv Tratatelor constituind CEE (devenită Comunitatea europeană), CECA și EURATOM nu au fost modificate de Tratatul de la Amsterdam. Acesta aduce, totuși, propriile sale modificări Tratatelor constitutive ale Comunităților europene, care, în anumite cazuri, pot să se sprijine pe articolele care au fost modificate de Tratatul asupra Uniunii Europene.

Modificările aduse celor 2 Tratate, CECA și EURATOM, de Tratatul UE au fost de ordin instituțional, reluând, identic, modificările instituționale din Tratatul CEE, devenit TCE. Tratatul de la Amsterdam recurge la schimbări analoge, dar adaugă modificări legate de simplificarea tratatelor.

C. Politica externă și de securitate comună

Titlul V reunește dispozițiile cu privire la politica externă și de securitate comună (PESC). Acest titlu înlocuiește, după Tratatul asupra Uniunii Europene, Titlul III din Actul unic european privind cooperarea politică, care a fost abrogat de art. P, paragraful 2, din Tratatul UE. Sunt determinate obiectivele trasate acestei politici, care sunt definite și puse în aplicare de Uniunea Europeană și statele membre și care redau, din nou, toate domeniile inerente unei politici externe și de securitate:

„(1) Uniunea definește și pune în aplicare o politică externă și de securitate comună care include toate domeniile politicii externe și de securitate, ale cărei obiective sunt:

– apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite;

– consolidarea securității Uniunii sub toate formele;

– menținerea păcii și consolidarea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe;

– promovarea cooperării internaționale;

– dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

(2) Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate a Uniunii, în spiritul loialității și solidarității reciproce. Statele membre conlucrează pentru consolidarea și dezvoltarea solidarității politice reciproce. Acestea se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau care ar putea dăuna eficacității sale ca forță de coeziune în relațiile internaționale. Consiliul veghează la respectarea acestor principii.

Progrese spre integrarea apărării în UE au fost făcute cu ocazia Tratatului de la Amsterdam, după cum o arată comparația din articolul 17 TUE cu vechiul art. J4. Este problema unei definiții progresive a politicii de apărare comună în locul unei definiții a termenului. Consiliul european poate decide trecerea la o apărare comună, dar statele membre trebuie să adopte o decizie în acest sens, conform cerințelor lor constituționale. Competența Uniunii se întinde la „misiunile umanitare și de evacuare, de menținere a păcii, de forțe combative pentru gestionarea crizelor, înțelegând aici misiuni de restabilire a păcii”. Raporturile cu UEO sunt, de asemenea, precizate, dar nu merg până la integrarea acestei organizații în UE. Tratatul nu exclude recurgerea la cooperări întărite în domeniul apărării.

Dispozițiile adoptate precizează, cu modificările ce rezultă din Tratatul de la Amsterdam, condițiile de intervenție a instituțiilor Uniunii Europene și obligațiile statelor membre.

Paragrafele 2, 3 și 4 din art. 28 precizează modalitățile de finanțare a cheltuielilor angajate pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cu privire la PESC și modificările pentru finanțarea cheltuielilor operaționale introduse de Tratatul de la Amsterdam.

Articolul K9 deschidea Consiliului de Miniștri, care statua cu unanimitate, posibilitatea de a extinde dispozițiile privind armonizarea din art. 100C din Tratatul Comunității europene, la acțiuni relevante din anumite domenii vizate de art. K1. Decizia pentru determinarea condițiilor de vot trebuia să fie adoptată, pe baza recomandării Consiliului, de statele membre, conform propriilor reguli constituționale. Modalitățile de punere în aplicare a acestei dispoziții au fost precizate de Consiliul european de la Edinburgh, din decembrie 1992, care a reamintit faptul că în Danemarca această adoptare se făcea în cazul unui transfer de suveranitate, fie cu o majoritate de 5/6 din deputații Folketing-ului, fie, simultan, cu majoritatea deputaților și majoritatea electoratului, pronunțat prin referendum.

Articolul 42, TUE permite, de acum înainte, comunitarizarea acțiunilor în domeniile vizate la articolul 29, care vor putea, potrivit aceleiași proceduri ca cea descrisă anterior, să fie rezolvate de Titlul IV.

Secțiunea a II-a

Modificările realizate prin Tratatul de la NIsa

Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluția construcției europene, tocmai pentru realizarea obiectivelor acesteia.

Perspectiva aderării unor noi state a generat, în mod implicit, necesitatea apariției unor schimbări, în sensul perfecționării și adaptării instituțiilor comunitare la noile realități.

În relație cu tendința extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, se manifesta cerința ca UE să aibă o structură instituțională eficientă care să contribuie la afirmarea organizației pe plan mondial. S-a urmărit, astfel, o adaptare a structurii create pentru o Uniune ce avea în componența sa numai 6 state membre, la realitățile impuse de o Europă unită, care va număra, probabil, 30 de state.

Reforma introdusă prin Tratatul de la Nisa, din acest punct de vedere, prezintă un caracter evolutiv.

1. Reforma realizată la nivelul sistemului instituțional comunitar

Potrivit noului art. 189, alin. 2, numărul maxim al deputaților europeni va ajunge la 732, chiar dacă Tratatul de la Amsterdam stabilise acest număr la 700.

O nouă repartiție a locurilor în Parlament a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, pentru un total de 535 deputați, cărora li s-au adăugat, pentru legislatura 2004 – 2009, numărul reprezentanților noilor state membre, astfel încât numărul total este de 732. În acest scop, Consiliul este cel care a luat decizia. Problema se va relua, fiind de actualitate, atunci când vor avea loc și alte Conferințele de aderare.

După o scurtă analiză a numărului de locuri rezervate statelor, post-extindere, se poate observa că, excepție făcând Luxemburgul, Germania este singurul stat care își menține numărul de deputați într-o Uniune cu 27 de membri. Franța, Regatul Unit și Italia, în special, pierd, fiecare, câte 15 deputați. Pe de altă parte, Belgia și Portugalia se văd gratificate cu 22 de locuri, în timp ce Ungaria sau Republica Cehă, având o populație mai numeroasă, nu obțin decât 20 de locuri. Luând în considerare aceste aspecte, se pare că proporționalitatea între populația fiecărui stat membru și numărul de locuri repartizate s-a făcut după ce a fost acordat un anumit procent din totalul locurilor fiecărui stat (Parlamentul propusese ca un minim de 4 reprezentanți să fie atribuit fiecărui stat). Acest lucru pare să confirme ipoteza lansată de doctrinari și cercetători, ipoteză potrivit căreia repartizarea locurilor a servit ca mijloc de schimb pentru a compensa noile echilibre din cadrul Consiliului, fără ca ponderea democratica să fie un factor predominant.

Conform noului art. 190, paragraful 5, Consiliul UE are competență să aprobe statutul deputaților europeni cu majoritate calificată (cu excepția problemelor privind regimul fiscal al membrilor sau al foștilor membri).

Organizarea partidelor politice la nivel european, care anterior Tratatului de la Nisa, nu-și găsesc decât consacrată existența lor în Tratatul CE, este încurajată datorită existenței unei baze juridice noi care va permite Consiliului să stabilească, potrivit procedurii de codecizie, statutul acestor partide.

Obiectivul urmărit de CIG a fost acela de a pune în aplicare un sistem care să atenueze consecințele aderării statelor care au o populație mai puțin numeroasă, atunci când vin în „concurs” cu statele care au o populație mult mai numeroasă, în ceea ce privește sistemul majorității calificate din cadrul Consiliului.

Pentru a realiza acest lucru, au fost luate în discuție două formule posibile: dublarea majorității sau reponderarea în cadrul actualului sistem. În final, a fost reținută o formulă care îmbină cele două soluții.

Pe de o parte, noua pondere își produce efectele începând cu 1 ianuarie 2005.

Pe de altă parte, având în vedere numărul de voturi repartizat fiecărui stat (inclusiv România și Bulgaria), în cadrul Consiliului va exista un număr total de 345 voturi. În această situație, deliberările sunt valabile dacă se obțin cel puțin 258 voturi care să exprime votul favorabil al majorității membrilor, atunci când ele sunt luate pe baza propunerii Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt valabile numai dacă reunesc cel puțin 258 voturi care să exprime votul favorabil a cel puțin 2/3 dintre membri (15 state membre).

De asemenea, tratatul prevede că, atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita verificarea faptului că statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația totală a Uniunii. În cazul în care se constată că această condiție nu este îndeplinită, decizia în cauză nu va fi luată.

Declarația cu privire la extinderea Uniunii Europene exprimă poziția pe care o vor avea statele membre ca urmare a negocierilor de aderare: pragul majorității calificate într-o Uniune cu 27 de membri va fi de 258 de voturi din cele 345, ceea ce înseamnă că pragul majorității calificate din prezent se ridică. O altă Declarație cu privire la pragul majorității calificate și numărul voturilor minorității de blocaj într-o Uniune extinsă precizează că procentul voturilor care corespunde majorității calificate va crește în viitor, pe măsura extinderii UE, până va ajunge la 73,4%, atunci când toate statele candidate vor adera și că minoritatea de blocaj va trece la 91 de voturi.

Având în vedere cele mai sus prezentate, se poate observa că, în concluzie, într-o Uniune cu 27 de membri:

– egalitatea voturilor între cele 4 state „mari” este menținută (29 de voturi fiecare), Spania conservându-și statutul său de intermediar între statele „mari” și cele „mici”, statut pe care îl împarte cu Polonia (27 de voturi);

– 3 state „mari” nu vor fi măsură să mai blocheze procesul decizional, așa cum se întâmplă în prezent;

– dubla majoritate (voturi/state membre) ar putea fi completată, la cererea unui stat membru, cu o majoritate consolidată (62%) din populația totală a Uniunii.

La nivelul Comisiei au fost aduse importante modificări atât în ceea ce privește desemnarea și componența Comisiei, cât și în ceea ce privește funcționarea sa.

Pornind de la ideea potrivit căreia instituția Comisiei trebuie să funcționeze pe baza principiului colegialității și să-și păstreze eficacitatea și într-o Uniunea extinsă, reprezentanții statelor membre1 au stabilit un plafon, plafon care diferă, după cum urmează:

– începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia are în componență câte un reprezentant al fiecărui stat membru, fără plafon (numărul va putea fi modificat de către Consiliu statuând cu unanimitate);

– în cazul în care Uniunea va număra 27 de state membre, numărul comisarilor, care va trebui să fie inferior numărului de state membre (deci, maxim 26), va fi stabilit de către Consiliu cu unanimitate de voturi și membrii vor fi aleși pe baza unei rotații egale; modalitatea rotației va fi, de asemenea, stabilită de Consiliu, statuând cu unanimitate și cu respectarea principiilor următoare: ordinea rotației și durata prezenței în Comisie.

Un pas important în accentuarea caracterului supranațional al Comisiei este acela al schimbării intervenite cu privire la numirea președintelui și a membrilor Comisiei: de la unanimitate s-a trecut la majoritate calificată.

Tratatul de la Nisa consacră sporirea puterilor președintelui Comisiei, măsură care se dovedește a fi indispensabilă pentru a asigura coerența unui nou colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Astfel, președintele va hotărî repartizarea portofoliilor și va putea să remanieze aceste responsabilități în timpul mandatului. Totodată, președintele are dreptul, după aprobarea acestei măsuri de către colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. De asemenea, el va numi (după aprobarea colegiului) vice-președinții Comisiei.

Reforma adusă cu privire la Curtea de justiție a UE este una esențială. Aceasta vizează, astfel:

– înființarea camerelor jurisdicționale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanță (TPI);

– repartizarea competențelor între Curte și TPI;

– componența și funcționarea celor două instanțe.

Camerele jurisdicționale vor trebui înființate pe lângă TPI pentru a exercita, în anumite domenii specifice (cum este cazul celui al funcției publice europene sau al proprietății intelectuale), competențele jurisdicționale prevăzute de tratat.

Înființarea camerelor jurisdicționale specializate va trebui să degreveze Tribunalul de anumite cauze și să înlăture, pe cât posibil, întârzierile judiciare devenite, deja, considerabile.

Elaborarea și adoptarea, respectiv aplicarea regulilor cu privire la componență și competențe revin instituției Consiliului, care statuează cu unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului european și a Curții de justiție sau la cererea acesteia din urmă, după consultarea celorlalte două instituții. Membrii Camerelor sunt numiți de către Consiliu cu unanimitate de voturi.

Deciziile Camerelor pot face obiectul:

– fie al unui recurs (limitat la probleme de drept);

– fie al unui apel (care poate viza și probleme de fapt) în fața Tribunalului.

Deciziile TPI pot, apoi, „în mod excepțional, să facă obiectul unei reexaminări din partea Curții de justiție, în condițiile și limitele prevăzute de Statut, în cazul în care există un risc serios de a aduce atingere unității sau coerenței dreptului comunitar”.

În această privință, articolul 62 din noul Statut al Curții, adoptat la Nisa, prevede că avocatului general îi revine sarcina de a „propune Curții de justiție reexaminarea deciziei Tribunalului” și aceasta, într-un termen de o lună, începând de la pronunțarea deciziei. Curtea de justiție decide, într-un nou termen, de o lună, dacă va avea loc o reexaminare sau nu a deciziei.

Procedura „reexaminării” trebuie, însă, să fie definită prin Statut. O declarație înscrisă în Actul final al Conferinței prevede că procedura reexaminării va avea caracter „de urgență”.

Tribunalului i se acordă, în mod direct, prin tratat, competențe având caracter principial, de a soluționa recursurile în anulare, în carență, în reparație și privind funcția publică, ca și recursurile întemeiate pe o clauză compromisorie, cu excepția:

– celor care sunt repartizate unei Camere jurisdicționale și

– celor pe care Statutul le rezervă Curții.

De asemenea, Tribunalul este competent să se pronunțe asupra recursurilor formulate împotriva deciziilor camerelor jurisdicționale.

Marea noutate a Tratatului de la Nisa, cu privire la repartizarea competențelor între Tribunal și Curte, privește chestiunile prejudiciale (preliminarii) „în materii specifice, determinate de Statut”: în mod contrar a ceea ce era prevăzut pentru recursurile directe, competența nu este de principiu, ea există pe cale de excepție.

În ceea ce privește componența și funcționarea jurisdicțiilor comunitare, principalele modificări sunt, după cum urmează:

– Curtea este formată dintr-un judecător din fiecare stat membru, oricare ar fi numărul total al statelor membre, ceea ce va permite garantarea reprezentării tuturor sistemelor juridice naționale. Numărul avocaților generali ai Curții este de 8, dar acesta va putea crește printr-o decizie a Consiliului, care statuează cu unanimitate, la cererea Curții;

– în ceea ce privește Tribunalul, acesta va număra cel puțin un judecător din fiecare stat membru, numărul urmând a fi stabilit prin Statutul Curții;

– avocatul general al Curții nu va putea prezenta, de acum înainte, decât concluziile sale cu privire la cauzele care cer intervenția sa;

– Statutul Curții, în continuare, va putea fi modificat de către Consiliu, care statuează cu unanimitate, pe baza unui drept de inițiativă împărțit între Curte și Comisie, după consultarea Parlamentului european;

– regulamentele de procedură, al Curții și cel al Tribunalului (stabilit de comun acord cu instituția Curții), vor fi supuse aprobării Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.

Potrivit dispozițiilor Tratatului de la Nisa, Curtea de conturi este constituită din reprezentanți ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de 6 ani. Membrii Curții de conturi sunt numiți de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată.

Curtea de Conturi, din motive de celeritate, se poate constitui în Camere pentru a adopta anumite tipuri de rapoarte sau avize.

Dispozițiile Tratatului prevăd îmbunătățirea colaborării Curții de conturi a UE cu instituțiile naționale similare. Unul dintre mijloacele folosite în acest sens poate fi constituirea, de către președintele Curții de Conturi, a unui Comitet de legătură cu persoanele care sunt conducători ai instituțiilor naționale corespunzătoare.

Prin Tratatul de la Nisa, sporesc rolul și influența Comitetului economic și social (CES), ca for de investigare a intereselor partenerilor economici și sociali, la nivelul ansamblului UE.

CES va avea în componența sa un număr de cel mult 350 de reprezentanți.

Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. De asemenea, Tratatul de la Nisa reglementează cerința ca membrii Comitetului să aibă mandat electoral de la autoritățile pe care le reprezintă sau aceștia să îndeplinească acea condiție a responsabilității din punct de vedere politic.

Este de remarcat faptul că în materia procedurilor de decizie, progresele realizate nu au fost pe măsura aspirațiilor. 30 de acte, a căror adoptare cerea unanimitatea, sunt, în prezent, adoptate cu majoritate calificată, ceea ce este, din punct de vedere cantitativ, destul de important. Dar, pe plan calitativ, reforma lasă, încă, de dorit: procedurile sunt mult mai complicate în anumite materii sensibile; adesea, veto-ul este cerut în materii, precum: fiscalitatea (ceea ce este dificil pentru funcționarea Pieței interne), securitatea socială și mediu. Se poate observa că nu au fost înregistrate progrese în cadrul celui de al treilea pilon: justiție și afaceri interne, cu excepția materiei azilului și imigrării.

Astfel, Regatul Unit își păstrează dreptul de veto în politica fiscală, Germania în domeniul imigrării și dreptului de azil, iar Spania, Portugalia și Grecia în privința ajutorului regional.

S-a considerat, și nu fără temei, faptul că Tratatul de la Nisa trebuie să încorporeze Carta drepturilor fundamentale, deoarece documentul, printre altele, explică și problema importanței cetățeniei europene.

Încercând o analiză succintă, observăm cu claritate faptul că această Cartă a drepturilor fundamentale reprezintă rezultatul unei proceduri originale și fără precedent în istoria UE, procedură care poate fi rezumată astfel:

Consiliul european de la Cologne a fost cel care a formulat mandatul redactării unui proiect al Cartei drepturilor fundamentale;

– proiectul a fost adoptat în data de 2 octombrie 2000;

– Consiliul european de la Biarritz și-a dat acordul unanim asupra proiectului și l-a transmis Parlamentului european și Comisiei;

– Parlamentul european, în continuare, și-a manifestat voința, în sensul acordului, în data de 14 noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000;

– în numele instituțiilor lor, președinții Parlamentului european, al Consiliului și al Comisiei au semnat și recunoscut oficial Carta în data de 7 decembrie 2000, la Nisa.

Carta cuprinde, într-un text unic, pentru prima dată în istoria UE, ansamblul drepturilor civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, precum și ale tuturor persoanelor care trăiesc pe teritoriul Uniunii.

Aceste drepturi sunt grupate în 6 capitole, după cum urmează:

– Demnitatea;

– Libertatea; .

– Egalitatea;

– Solidaritatea;

– Cetățenia;

– Justiția.

Documentul (Carta) reafirmă respectul pentru competențele Comunităților Europene, precum și pentru principiul subsidiarității. Ea are în vedere: drepturile și libertățile rezultate din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune statelor membre; tratatele Comunității Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului; Carta socială europeană a Consiliului Europei și Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, precum și alte convenții internaționale la care aderă Uniunea Europeană sau statele membre.

Problema statutului juridic, adică a forței obligatorii a Cartei, prin încorporarea ei în Tratatul asupra Uniunii Europene, a fost ridicată la reuniunea Consiliului european de la Cologne care a și lansat demersul. Proiectul a fost redactat din perspectiva acestei eventuale încorporări și Parlamentul a fost de acord cu propunerea. Consiliul european de la Nisa a fost cel care a decis să examineze problema statutului juridic al Cartei în cadrul dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene, dezbatere care a fost lansată pe 1 ianuarie 2001.

În Preambulul Cartei se arată, de altfel, și faptul că: „Popoarele Europei au stabilit între ele o uniune care decide asupra viitorului pacifist bazat pe valori comune”.

Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, UE s-a întemeiat pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, ale libertății, egalității și solidarității. Ea se sprijină pe principiul democrației și pe principiul statului de drept. Plasând persoana în centrul acțiunilor sale, Carta instituie cetățenia UE și creează un spațiu de libertate, securitate și justiție adecvat.

Uniunea contribuie la ocrotirea și dezvoltarea valorilor comune cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, a identității naționale a statelor membre și organizarea puterilor publice la nivel național, regional și local. Organizația încearcă să promoveze dezvoltarea echilibrului și asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire oriunde pe teritoriul Uniunii.

În cazul în care sunt încălcate dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, vinovăția și sancțiunile vor fi aplicate în conformitate cu dreptul național. Așadar, necesitatea unei Constituții a Uniunii Europene în cadrul căreia să fie introdusă și această Cartă este determinată de însăși esența raporturilor care se nasc și cărora trebuie să le fie determinate obiectul, subiectele și cauza, nemaifiind posibilă folosirea regulilor de drept internațional privat atunci când se va vorbi despre o Europă federală, indiferent că este vorba de varianta franceză a unei federații de tipul statelor-națiuni, sau că este vorba de federalismul clasic promovat de Germania.

Se poate, deci, afirma că această Cartă a drepturilor fundamentale este și va fi foarte importantă în noua arhitectură dacă avem în vedere locul și rolul său în structura legislativă comunitară. Este un veritabil motiv de reflecție cu privire la locul și rolul acesteia, dacă ne raportăm la documentele Consiliului Europei în materia drepturilor omului, dar și dacă avem în vedere extinderea competențelor instanțelor jurisdicționale de la Luxemburg (ale UE) și pe cele ale Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg (a Consiliului Europei) și nu numai.

Tratatul asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, înscrie, între altele, și faptul că Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, precum și tradițiile constituționale comune statelor membre.

În prezent, articolul 7 din TUE nu tratează decât existența unei încălcări grave și continue de către un stat membru a drepturilor fundamentale și posibilitatea sancționării acestuia (prin suspendarea anumitor drepturi care rezultă din tratat, de exemplu dreptul de vot).

Textul nu conține dispoziții de prevenire a unor astfel de încălcări grave a drepturilor omului.

Noul tratat permite Consiliului, care statuează cu 4/5 dintre membrii săi, pe baza unei propuneri motivate venite din partea unei treimi dintre statele membre, Parlamentului european sau Comisiei, și după avizul conform al Parlamentului european, să constate existența unui „risc clar de încălcare gravă de către un stat membru” a drepturilor fundamentale și să-i adreseze „recomandări în această privință”.

Înainte de a trece la această constatare, Consiliul, evident, va atenționa statul vizat. El poate, de asemenea, să ceară personalităților independente să prezinte un raport.

În perspectiva unei Uniuni extinse, recurgerea la cooperare consolidată se dovedește a fi deosebit de necesară, lucru pe care redactorii Tratatului de la Nisa l-au avut în vedere. Necesitatea abordării acestui aspect decurge, în primul rând, din diferențele economice și geopolitice care se vor accentua după extinderea Uniunii la cel puțin 27 de state membre și, nu în ultimul rând, din necesitatea garantării acquis-ului comunitar.

Astfel, cooperarea trebuie:

– să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii și ale Comunității, să prezerve și să servească interesele sale și să consolideze procesul de integrare;

– să respecte tratatele, ca și cadrul instituțional unic al Uniunii;

– să respecte acquis-ul comunitar;

– să se situeze în limitele competențelor Uniunii sau Comunității europene și să nu intervină în domeniile care intră în competența exclusivă a Comunității;

– să nu aducă atingere Pieței interne, așa cum este ea definită la art. 14, paragraful 2, din tratatul instituind Comunitatea europeană, nici coeziunii economice și sociale stabilite conform titlului XVII din același tratat;

– să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre și să nu provoace distorsiuni de concurență între acestea;

– să reunească minim 8 state membre (și nu majoritatea);

– să respecte competențele, drepturile și obligațiile statelor membre neparticipante;

– să nu afecteze dispozițiile Protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene;

– să fie deschise tuturor statelor membre.

În concluzie, pentru a face ca mecanismul să fie operațional, Tratatul de la Nisa înlătură posibilitatea prevăzută în prezent de tratate pentru fiecare stat membru de a opune un veto declanșării unei cooperări consolidate. Noul tratat stabilește la 8 numărul maxim de state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată și prevede posibilitatea realizării acestei cooperări în domeniul politicii externe și de securitate comună (PESC), dar mai puțin în domeniul apărării. Aceste cooperări consolidate trebuie să se situeze în cadrul Uniunii, să respecte rolul instituțiilor și să permită statelor care nu participă inițial să se alăture ulterior.

Tratatul de la Nisa consacră militarizarea Uniunii Europene.

Se prevede necesitatea punerii la punct a unei forțe de management al situațiilor de criză care să intervină cât mai repede posibil. Scopul declarat este acela de a evita ca un conflict să se declanșeze și să se transforme în războaie de proporții, având consecințe dezastruoase, urmate și de creșterea numărului refugiaților în Europa.

Considerându-se că Uniunea este capabilă în prezent să conducă operațiunile de gestionare a crizelor, cei 15 au căzut de acord să echipeze și să antreneze o forță de reacție rapidă de 60.000 de persoane, apropiată numeric de „averea” NATO.

Tratatului de la Nisa i-a fost anexată, printre altele, și „Declarația privind viitorul Uniunii”. Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al Uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, s-a prevăzut ca, începând cu anul 2001, președințiile în exercițiu ale Uniunii să încurajeze dezbaterea, în cooperare cu instituția Comisiei, cu participarea Parlamentului european, în asociere cu parlamentele naționale, cu mediile politice, economice și universitare, cu reprezentanții societății .civile, ca și cu statele membre.

Temele asupra cărora urma să se poarte discuții au fost:

– simplificarea tratatelor (regruparea dispozițiilor fundamentale din cele 4 tratate de bază într-un singur tratat, care va trebui să fie prezentat într-un mod mai clar și pe înțelesul cetățenilor);

– delimitarea competențelor (cine și ce va face în Uniunea Europeană; care sunt competențele ce trebuie exercitate și la ce nivel – Uniune sau state membre?; în ce mod să se asigure o mai bună complementaritate a diferitelor niveluri de acțiuni legislative și administrative);

– statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, după proclamarea sa la Nisa;

– rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Odată ce aceste activități, având caracter pregătitor, se finalizau, trebuia să fie convocată o nouă CIG pentru a dezbate aceste probleme și pentru a aduce tratatelor eventuale modificări care se impuneau.

Secțiunea a III-a

Reforma realizată prin Constituția europeană

Succesul C.I.G. pentru adoptarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, concretizat la 17 și 18 iunie 2004, a fundamentat ideea că adoptarea unei Constituții Europene va reprezenta cu siguranță un pas important pentru ca U.E. – în formatul său extins – să devină un actor global. În condițiile în care adoptarea unei constituții este de natură să aprofundeze în mod decisiv integrarea politică la nivelul Uniunii, prin dispariția „tradiționalilor” piloni (pilonul comunitar, politica externă și de securitate comună și cooperarea în materie penală a justiției și poliției -fosta J. A.I.), un astfel de instrument ar servi ca un adevărat „catalizator” pentru consacrarea Uniunii ca un actor internațional de prim rang la nivelul societății internaționale.

Depășirea diferențelor de poziție care au determinat neadoptarea proiectului de Tratat constituțional în decembrie 2003 (principalii actori implicați în această „divergență” fiind Franța și Germania, pe de o parte și Spania și Polonia, pe de altă parte) au reflectat acceptarea unei soluții echitabile, care să satisfacă principalele grupuri de state. Astfel, a fost menținută ideea dublei majorități în cazul votului cu majoritate calificată-fiind marcată desprinderea de sistemul „Nisa”, cu consacrarea majorităților de 55% pentru state și 65% pentru populații. Astfel, s-a evitat posibilitatea constituirii unei „minorități de blocaj”, alcătuite dintr-un număr redus de state mari. Pe de altă parte, compromisul final a fost realizat și pe baza unor mecanisme „de flexibilitate” – cum ar fi „clauzele pasarelă” pe domenii specifice – care permit trecerea de la unanimitate la majoritate calificată prin decizia Consiliului European, adoptată cu unanimitate, ceea ce nu presupune modificarea Constituției, și așa-numitele „frâne de urgență” -adoptate, de exemplu, în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, în conformitate cu care un stat poate, în cazul când consideră că un act încalcă principiile fundamentale ale dreptului său intern, să apeleze la o procedură specială.

Rezultatul Conferinței interguvernamentale reflectă concretizarea unei voințe comune a statelor participante la Convenția privind viitorul Europei, manifestată la Consiliul European de primăvară. Un al doilea „eșec” al negocierilor ar fi reprezentat compromiterea proiectului constituțional pentru o perioadă îndelungată, mai ales în condițiile în care Președinția olandeză a anunțat că nu va prelua între prioritățile sale definitivarea Tratatului Constituțional, pe perioada mandatului său, în eventualitatea în care nu s-ar fi ajuns la un compromis.

Deși se poate constata că textul agreat în urma C.I.G. reprezintă un regres față de unele formule stabilite de Convenția pentru viitorul Europei în anul 2003, în raport cu situația status-quo-uluf, cu certitudine este un progres. Formula rezultată în urma negocierilor, care au durat aproximativ 9 luni, reprezintă, probabil, maximul posibil în acest stadiu al integrării europene.

Iată care sunt principalele modificări aduse de Tratatul instituind o Constituție pentru Europa:

1. Tratatul atribuie personalitate juridică Uniunii Europene, care preia și obiectivele și atribuțiile comunitare, adică cele ale Comunității Europene și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Așadar, o dată cu adoptarea proiectului de Constituție, Comunitatea Europeană și Euratomul au dispărut, ele transferându-și competențele către Uniune.

Potrivit art. 1 paragraful 1 al proiectului, Uniunii Europeană îi sunt conferite de către statele membre competențe necesare pentru îndeplinirea obiectivelor comune. Acestea sunt: a) promovarea păcii, a valorilor sale și bunăstarea popoarelor; b) să ofere cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și de justiție, fără frontiere interioare, și o piață unică în care concurența este liberă și nefalsificată; c) o dezvoltare durabilă în Europa, bazată pe o creștere economică echilibrată, o economie socială de piață competitivă într-un înalt grad, care tinde spre ocuparea forței de muncă și progres social, și un nivel ridicat al protejării și ameliorării calității mediului; d) promovarea progresului științific și tehnic; e) combaterea excluderii sociale și a discriminărilor, promovarea justiției și a protecției sociale, a egalității între femei și bărbați, solidarității între generații și protecția drepturilor copiilor; f) promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale și a solidarității între statele membre; g) respectarea diversității culturale și lingvistice, precum și apărarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european; h) promovarea valorilor și intereselor proprii în relațiile cu statele terțe, contribuția la realizarea păcii, securității și la dezvoltarea durabilă a planetei, la solidaritatea și respectul reciproc între popoare, la realizarea unui comerț liber și echitabil.

Valorile pe care este fondată Uniunea Europeană, conform art. 2 din proiectul de Constituție sunt: respectul demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, precum și respectul drepturilor omului. Aceste valori sunt comune statelor membre, într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare.

Uniunea Europeană acționează pe baza principiului atribuirii de competențe, care este completat cu principiile subsidiarității și proporționalității. În virtutea principiului atribuirii de competențe, Uniunea Europeană acționează în limitele competențelor pe care statele membre i le-au atribuit prin Constituție, în vederea realizării obiectivelor pe care aceasta le prevede. În consecință, competențele care nu îi sunt atribuite Uniunii prin Constituție aparțin statelor membre. Trebuie menționat că s-a anexat la proiectul de Constituție un protocol referitor la aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, la respectarea cărora veghează și parlamentele naționale.

Conform art. 10 paragraful 1 din proiect, Constituția și normele de drept adoptate de instituțiile Uniunii Europene se bucură de primordialitate față de dreptul intern al statelor membre, care sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a asigura punerea în aplicare a obligațiilor ce le revin din Constituție sau din actele instituțiilor Uniunii. Rezultă, așadar, consacrarea expresă a principiului primordialității dreptului Uniunii, care nu era prevăzut în tratatele anterioare, dar a fost formulat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene ca fiind un „principiu fundamental al ordinii juridice comunitare”.

Competențele exclusive ale Uniunii, în cadrul cărora aceasta poate legifera și adopta acte juridice obligatorii pentru statele membre, se manifestă în următoarele domenii, prevăzute expres în art. 12 al proiectului de Constituție: a) stabilirea regulilor concurenței necesară funcționării pieței interne; b) politica monetară a statelor membre care au adoptat moneda euro; c) politica comercială comună; d) uniunea vamală; e) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului; f) încheierea de acorduri internaționale, când încheierea acestora este stabilită într-un act legislativ al Uniunii sau când sunt necesare pentru a permite exercitarea unei competențe interne, ori când afectează un act intern al Uniunii Europene.

Competențele partajate (concurente) cu statele membre sunt stabilite de art. 13 paragraful 2 al proiectului de Constituție în următoarele domenii: a) piața internă; b) spațiul de libertate, securitate și de justiție; c) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; d) transportul și rețeaua transeuropeană; e) energia; f) politica socială, doar cu privire la domeniile stabilite în Constituție; g) coeziunea economică, socială și teritorială; h) mediul înconjurător; i) protecția consumatorului; j) aspectele comune de securitate în materie de sănătate publică.

În domeniul politicilor sociale, Uniunea Europeană poate adopta inițiative în vederea coordonării acestora, precum și a politicilor locurilor de muncă în statele membre, adoptând liniile directoare ale acestor politici.

Competența Uniunii Europene în materia politicii externe și de securitate comună acoperă toate domeniile politicii externe, precum și ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare comună.

În art. 16 al proiectului de Constituție se prevede că Uniunea Europeană poate desfășura acțiuni de sprijin, de coordonare sau complementare care au finalitate europeană în următoarele domenii: a) industria; b) protecția și ameliorarea sănătății umane; c) educația, formarea profesională, tineretul și sportul; d) cultura; e) protecția civilă. Datorită deosebirilor legislative din statele membre în aceste domenii, se precizează că actele juridice obligatorii adoptate de Uniunea europeana în materiile respective nu pot stabili măsuri de armonizare a dispozițiilor legislative și regulamentare din statele care fac parte din Uniune.

În art. 17 al proiectului de Constituție este definită expres clauza de flexibilitate (în lucrările de specialitate aceasta a fost denumită competență implicită), care are în esența aceeași formulare ca și art. 308din Tratatul de instituirea Comunității Europene. Conform clauzei de flexibilitate, dacă o acțiune a Uniunii Europene este necesară în cadrul politicilor pentru a realiza unul din obiectivele stabilite de Constituție, fără ca aceasta să fi prevăzut mijloacele de acțiune în acest scop, Consiliul miniștrilor, statuând cu unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, stabilește dispozițiile necesare. Trebuie precizat că, potrivit art. 17 paragraful 1 din proiect, rolul Parlamentului European crește, deoarece el aprobă propunerea Comisiei, pe când actualul art. 308 TCE prevede că Parlamentul European este doar consultat în legătură cu dispoziția ce urmează a fi luată de Consiliu.

5. În ceea ce privește instituțiile Uniunii Europene, proiectul de Constituție instituționalizează Consiliul European, constituit pe baza hotărârii conferinței la nivel înalt de la Paris din 1974 și, apoi, introdus în art. 4 al Tratatului de la Maastricht din 1992, dar fără ca acesta să-i fi conferit statutul de instituție comunitară.

Art. 18 paragraful 2 al proiectului stabilește următorul cadru instituțional: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul miniștrilor, Comisia Europeană și Curtea de Justiție.

Rolul Parlamentului European crește, deoarece, potrivit art. 19 paragraful 1 al proiectului, el are atribuții importante: a) exercită, împreună cu Consiliul miniștrilor, funcțiile legislativă și bugetară; b) exercită funcția de control politic; c) exercită funcția consultativă și d) alege președintele Comisiei Europene.

Art. 20 paragraful 1 al proiectului de Constituție prevede rolul Consiliului European de a da Uniunii Europene impulsurile necesare dezvoltării sale și de a-i defini orientările și prioritățile politice generale, precizând însă că acesta nu exercită funcția legislativă. Din Consiliul European fac parte șefii de stat și de guvern, președintele acestei instituții și președintele Comisiei. Președintele Consiliului European este ales cu majoritatea calificată de membrii Consiliului European, pentru o durată de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoită o singură dată. Principalele atribuții ale președintelui Consiliului European sunt: a) prezidează lucrările acestei instituții; b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor, în cooperare cu președintele Comisiei; c) acționează pentru a facilita coeziunea și consensul în sânul Consiliului European; d) prezintă Parlamentului European rapoarte după fiecare reuniune ordinară trimestrială sau extraordinară; e) reprezintă Uniunea Europeană în domeniul politicii externe și al securității comune. Așadar, spre deosebire de reglementările comunitare în prezent în vigoare, conform cărora președintele Consiliului European își exercită mandatul pe o perioadă de șase luni, reprezentând fiecare stat membru prin rotație, proiectul de Constituție Europeană stabilește alegerea lui.

Principalele atribuții ale Consiliului miniștrilor (în prezent denumit Consiliul Uniunii Europene se referă la: a) exercitarea, împreună cu Parlamentul European, a funcțiilor legislativă și bugetară; b) exercitarea funcției de definire a politicilor Uniunii și a funcției de coordonare, în condițiile stabilite de Constituție. Consiliul miniștrilor se poate reuni în Consiliu legislativ, Consiliu de afaceri generale, Consiliu al afacerilor externe sau în alte formațiuni stabilite prin decizie a Consiliului European. Consiliul miniștrilor statuează cu majoritatea calificată, dacă nu se dispune altfel prin prevederile Constituției.

Art. 23 paragraful 1 conține o dispoziție foarte importantă referitoare la procesul legislativ, stabilind că întotdeauna când acționează în calitate de legislator, Consiliul se pronunță, împreună cu Parlamentul European, asupra legilor europene și asupra legilor-cadru europene, conform dispozițiilor din Constituție. Față de această prevedere se impun două precizări: a) proiectul de Constituție prevede că în procesul legislativ se adoptă legi europene și legi cadru europene, pe când Tratatul CE, în prezent în vigoare, prevede că reglementările de drept comunitar derivat sunt regulamentele, directivele și deciziile; b) adoptarea legilor europene se face împreună (conjunct) de către Consiliu și Parlamentul European, pe când în prezent, potrivit Tratatului CE, principalul legislator este Consiliul, iar Parlamentul European este asociat la procesul legislativ prin procedurile avizului consultativ, avizului conform, cooperării și codeciziei.

Proiectul de Constituție, în art. 23 paragraful 2, conține o dispoziție prin care este creată funcția de ministru al afacerilor externe al Uniunii Europene, care prezidează Consiliul afacerilor externe. Așadar, funcția de înalt reprezentant al Consiliului în domeniul politicii externe și de securitate comună a fost înlocuită cu cea de ministru al afacerilor externe al Uniunii Europene.

Președenția Consiliului miniștrilor, cu excepția celui care se reunește pentru afacerile externe, este asigurată prin rotație de către reprezentanții statelor membre pe o perioadă de cel puțin un an, pe baza regulilor stabilite printr-o decizie ce urmează a fi luată de Consiliul European.

Comisia Europeană, potrivit art. 25 al proiectului Constituției Europene, are următoarele atribuții: a) promovează interesul general european și ia inițiative în acest scop; b) veghează la aplicarea dispozițiilor Constituției Europene, precum și la dispozițiile emise de instituțiile europene pe baza acesteia; c) supraveghează aplicarea dreptului Uniunii Europene, sub controlul Curții de Justiție; d) reprezintă în exterior Uniunea Europeană, cu excepția politicii externe și de securitate comună și a altor cazuri prevăzute în Constituție; e) are inițiativa programării anuale și plurianuale în vederea încheierii acordurilor interinstituționale; f) are inițiativa legislativă, un act legislativ neputând fi adoptat fără inițiativa ei, afară de cazurile în care Constituția dispune altfel.

În cadrul Comisiei se constituie un Colegiu compus din președintele Comisiei, ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene, un vicepreședinte și 13 comisari selecționați pe baza unui sistem de rotație egal între statele membre, stabilit printr-o decizie adoptată de Consiliul European. Președintele Comisiei numește comisarii fără drept de vot și el mai are ca atribuții principale: definirea orientărilor în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea, decide organizarea internă și numește vicepreședintele dintre membrii Colegiului.

Procedura de desemnare a președintelui Comisiei este deschisă de Consiliul European care, ținând cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European, propune acestuia, statuând cu majoritatea calificată, un candidat. Acesta este ales de Parlamentul European cu votul majorității, după care președintele Comisiei desemnează membrii acestei instituții de pe o listă pe care fiecare stat membru propune trei candidaturi. În final, președintele și comisarii care fac parte din Colegiu, inclusiv viitorul ministru al afacerilor externe, precum și persoanele care vor face parte din Comisie fără a avea drept de vot sunt supuși aprobării Parlamentului European pentru un mandat de 5 ani.

Curtea de Justiție, potrivit art. 28 din proiectul Constituției, cuprinde Curtea de justiție Europeană, Tribunalul de mare instanță și tribunalele specializate. Curtea de Justiție statuează: a) asupra recursurilor introduse de statele membre, de instituțiile europene sau de persoane fizice sau morale, conform dispozițiilor din Constituția Europeană; b) cu titlu prejudicial, la cererea jurisdicțiilor naționale, asupra interpretării dreptului Uniunii sau asupra validității actelor adoptate de instituțiile acesteia; c) în alte cazuri prevăzute în Constituție.

6. Actele juridice ale Uniunii Europene, conform art. 32 al proiectului de Constituție, sunt următoarele: legea europeană, care are caracter general, este obligatorie în toate elementele sale și este direct aplicabilă în toate statele membre; legea-cadru europeană, care leagă fiecare stat destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie să fie atins, autoritățile naționale având posibilitatea să aleagă forma și mijloacele de punere în aplicare.

Legile și legile-cadru europene sunt adoptate, pe baza propunerii Comisiei, de către Parlamentul European și Consiliul miniștrilor împreună (în mod conjunct), conform procedurii ordinare. Aceasta începe cu faza primei lecturi, în care Parlamentul European își transmite poziția Consiliului miniștrilor. Dacă acesta aprobă poziția Parlamentului European, legea este adoptată. Dacă Consiliul nu aprobă poziția Parlamentului European, el își stabilește poziția după prima lectură și o transmite Parlamentului European, informându-l pe acesta cu motivele pentru care și-a stabilit poziția în prima lectură. în același timp, Comisia își precizează și ea poziția, cu care informează Parlamentul European. Faza celei de a doua lecturi se desfășoară astfel: a) dacă în termen de trei luni, Parlamentul European aprobă poziția Consiliului miniștrilor în primă lectură sau nu se pronunță, actul propus este considerat adoptat; b) dacă în același termen, Parlamentul European, cu majoritatea membrilor care îl alcătuiesc, respinge poziția Consiliului miniștrilor în primă lectură, actul propus se consideră că nu a fost adoptat; c) dacă în același termen, Parlamentul European propune, cu majoritatea membrilor săi, amendamente la poziția Consiliului miniștrilor în primă lectură, textul amendat este transmis Comisiei, care emite un aviz, și Consiliul miniștrilor. În continuare, dacă, în termen de trei luni de la primirea textului amendat, Consiliul miniștrilor aprobă cu majoritatea calificată toate amendamentele, actul în cauză este considerat adoptat. Dacă nu aprobă, tot cu majoritatea calificată, toate amendamentele, președintele Consiliului miniștrilor, cu acordul președintelui Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere în termen de șase săptămâni. Comitetul de conciliere, compus din membri ai Consiliului de miniștri sau din reprezentanții acestora și din membri care reprezintă Parlamentul European, se pronunță în termen de șase săptămâni de la convocarea lui, cu precizarea că și Comisia participă la lucrări. Dacă nu se cade de acord asupra unui proiect comun, se consideră că actul nu a fost adoptat. Dacă însă în termenul de șase săptămâni, comitetul de conciliere reușește să prezinte un proiect comun, Parlamentul European și Consiliul miniștrilor dispun tot de un termen de șase săptămâni pentru a adopta actul conform proiectului comun. În acest sens, Parlamentul European trebuie să-l adopte cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul miniștrilor cu majoritatea calificată, în caz contrar considerându-se că actul nu a fost adoptat.

În situația în care Constituția prevede că inițiativa adoptării legii sau legii-cadru europene prin procedura ordinară poate aparține unui grup de state membre, Băncii Centrale Europene, Băncii Europene de Investiții sau Curții de Justiție, procedura este mai restrânsă.

Regulamentul european este un act fără caracter legislativ, dar cu aplicabilitate generală, care pune în aplicare acte legislative și unele dispoziții specifice ale Constituției. Regulamentul poate fi obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în fiecare stat membru, sau doar să lege fiecare stat destinatar în privința rezultatului ce trebuie atins, lăsând organelor naționale să aleagă formele și mijloacele adecvate.

Decizia europeană este un act fără caracter legislativ, obligatoriu în toate elementele sale. Dacă are un anumit destinatar, decizia este obligatorie doar pentru acesta.

Proiectul Constituției Europene prevede posibilitatea reglementării delegate, când legile și legile-cadru europene pot delega Comisiei competența de a edicta regulamentele delegate, care completează sau modifică unele dispoziții neesențiale ale legilor sau legilor-cadru. Legile de delegare conțin în mod explicit obiectivele, conținutul, întinderea și durata delegării, cu precizarea că elementele esențiale dintr-un domeniu nu pot face obiectul delegării.

Actele de executare aparțin statelor membre, care trebuie să ia toate măsurile de drept intern pentru punerea în aplicare a actelor juridice obligatorii ale Uniunii Europene. Când sunt necesare condițiile uniforme de executare a actelor obligatorii ale Uniunii, acestea pot conferi Comisiei sau Consiliului competențe de executare. Actele de executare ale Uniunii Europene pot fi regulamente europene de executare sau decizii europene de executare.

Atât legile și legile-cadru europene, cât și regulamentele europene și deciziile europene, trebuie să fie motivate. Legile și legile-cadru europene, semnate de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului miniștrilor, sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data pe care ele o stabilesc sau, dacă această dată nu este prevăzută, în a 20-a zi începând cu ziua următoare publicării. Regulamentele europene și deciziile europene, când destinatarul nu este indicat sau când sunt adresate tuturor statelor membre, sunt semnate de președintele instituției emitente și intră în vigoare la fel ca legile europene. Deciziile care sunt notificate destinatarilor produc efecte prin notificare.

7. Proiectul Constituției Europene include în domeniul de acțiune al Uniunii Europene o politică externă și de securitate comună, „bazată pe dezvoltarea solidarității politice mutuale a statelor membre, pe identificarea problemelor care prezintă un interes general și pe realizarea unui grad de convergență permanent în creștere a acțiunilor statelor membre”. În acest scop a fost introdus, în titlul I al proiectului de Constituție, capitolul II, intitulat „Dispoziții speciale”. Astfel, Consiliul European identifică interesele strategice ale Uniunii și stabilește obiectivele politicii externe și de securitate comună, adoptând împreună cu Consiliul miniștrilor deciziile europene necesare. Politica externă și de securitate comună este pusă în executare de ministrul afacerilor externe al Uniunii Europene și de către statele membre, utilizând atât mijloacele naționale, cât și pe cele ale Uniunii.

În cadrul Consiliului European și al Consiliului miniștrilor, statele membre se consultă asupra tuturor chestiunilor de politică externă și de securitate comună care prezintă un interes general, în vederea stabilirii unei abordări comune. Parlamentul European este consultat cu regularitate asupra principalelor aspecte și este informat cu privire evoluția politicii externe și de securitate comună.

Art. 39 paragraful 7 din proiectul de Constituție europeană precizează că în materia politicii externe și de securitate comună, atât Consiliul European, cât și Consiliul miniștrilor adoptă deciziile cu unanimitatea voturilor. în această materie nu se pot adopta legi sau legi-cadru europene.

În cadrul politicii externe și de securitate comună (PESC), proiectul de Constituție europeană a inclus și politica europeană de securitate și apărare, care a fost inițiată la Consiliul European de la Koln din 1999. Politica de apărare comună urmează să fie decisă de Consiliul European, care va statua în unanimitate. În acest scop, statele membre se obligă să pună la dispoziția Uniunii Europene capacitățile lor civile și militare, angajându-se în același timp să își amelioreze în mod progresiv capacitățile militare.

Textul proiectului de Constituție europeană prevede instituirea unei Agenții europene de armament, cercetare și capacități militare, în vederea stabilirii necesităților operaționale, pentru punerea în aplicare a măsurilor necesare întăririi bazei industriale și tehnologice în materia apărării, precum și pentru a participa la definirea unei politici europene a capacității de apărare și a armamentului.

Deciziile referitoare la punerea în aplicare a politicii de securitate și apărare comună se adoptă de Consiliul miniștrilor statuând în unanimitate, pe baza propunerii ministrului afacerilor externe al Uniunii sau a unui stat membru.

Până când Consiliul European nu va adopta decizia referitoare la apărarea comună, statele membre ale Uniunii Europene au obligația să asigure o cooperare strânsă în materia apărării. Astfel, în cazul în care unul din statele participante la această cooperare va fi victima unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state îi vor acorda ajutor și asistență prin toate mijloacele și posibilitățile de care dispun, inclusiv militare.

Art. 40 paragraful 8 al proiectului de Constituție Europeană prevede că Parlamentul European este consultat cu regularitate asupra principalelor aspecte și opțiuni fundamentale ale politicii de securitate și apărare comună și este ținut la curent cu evoluția acesteia.

8. În ceea ce privește crearea unui spațiu de libertate, securitate și de justiție în Uniunea Europeană (fost pilonul trei – JAI – al UE, conform Tratatului de la Maastricht) proiectul de Constituție Europeană prevede că în acest sens sunt adoptate legi și legi-cadru europene care vizează apropierea legislațiilor naționale favorizând, în același timp încrederea reciprocă între autoritățile competente ale statelor membre, îndeosebi în ceea ce privește recunoașterea deciziilor judiciare și extrajudiciare. Se prevede cooperarea operațională a serviciilor de poliție, vamă și altele specializate în prevenirea și descoperirea infracțiunilor. Parlamentele naționale pot participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare de către statele membre a politicilor Uniunii în materia spațiului de libertate, securitate și justiție. De asemenea, parlamentele naționale sunt asociate la controlul politic al Europol și la evaluarea activităților desfășurate de Eurojust.

Art. 41 paragraful 3 al proiectului de Constituție Europeană precizează că în domeniul cooperării polițienești și în materie penală, statele membre dispun de dreptul de inițiativă (dacă reprezintă cel puțin 1 /4 din ansamblul statelor din Uniune).

Clauza de solidaritate, prevăzută de art. 42, stabilește că Uniunea Europeană și statele membre acționează împreună, într-un spirit de solidaritate, dacă un stat membru face obiectul unui atac terorist sau catastrofe naturale ori de origine umană. Într-o asemenea situație, Uniunea Europeană acționează cu toate mijloacele, inclusiv militare, pentru: a) prevenirea amenințării teroriste; b) protejarea instituțiilor democratice și a populației civile de un eventual atac terorist; c) acordarea de asistență statului membru pe teritoriul său, în cazul unui atac terorist, la cererea autorităților; d) acordarea de asistență statului membru pe teritoriul său, în caz de catastrofă, la cererea autorităților.

În concluzie, se poate constata că, deși proiectul de Constituție Europeană introduce piloanele doi (PESC) și trei (JAI) în domeniul comunitar (care, prin

Tratatul de la Maastricht, forma pilonul unu al Uniunii Europene), acestea își păstrează un anumit specific, beneficiind de unele reglementări aparte, cum este regula unanimității la luarea deciziilor sau dreptul de inițiativă al statelor membre.

9. În legătură cu cooperarea întărită, art. 43 paragraful 1 al proiectului de Constituție Europeană, arată că aceasta se poate realiza de statele membre, în cadrul competențelor care nu aparțin în exclusivitate Uniunii Europene, recurgând la instituțiile acesteia si exercitând competențele lor. Cooperarea întărită vizează favorizarea realizării obiectivelor Uniunii și adâncirea procesului de integrare, dar nu poate aduce atingere pieței interne, coeziunii economice, sociale și teritoriale, nu poate constitui un obstacol sau o discriminare în schimburile între state și nici să provoace distorsiuni ale concurenței. Cooperarea întărită este deschisă tuturor statelor membre și ea este autorizată de Consiliul miniștrilor dacă sunt îndeplinite două condiții: a) obiectivele urmărite să nu poată fi atinse într-un termen rezonabil de ansamblul Uniunii și b) să participe la ea cel puțin 1/3 din statele membre. Actele adoptate în cadrul cooperării întărite nu leagă decât statele participante.

10. Potrivit art. 57 din proiectul de Constituție Europeană, Uniunea Europeană este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile enunțate în art. 2 (demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept, respectarea drepturilor omului; aceste valori se manifestă într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranță, justiție, solidaritate și nediscriminare). Statul european care dorește să devină membru al Uniunii Europene se adresează cu o cerere Consiliului miniștrilor, iar Parlamentul European și parlamentele statelor membre sunt informate cu cererea respectivă. Consiliul miniștrilor, după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, statuează în unanimitate admiterea statului în cauză. Acordul de admitere se încheie între statele membre și statul candidat, urmând ca acest acord să fie ratificat de fiecare stat contractant conform dispozițiilor constituționale proprii.

Consiliul miniștrilor, statuând cu majoritatea calificată, în situația în care anterior a constatat o violare gravă și peristentă de către un stat membru a valorilor enunțate în art. 2, poate adopta o decizie europeană de suspendare a anumitor drepturi ale statului membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliul miniștrilor.

Proiectul de Constituție reglementează retragerea voluntară a unui stat membru din Uniunea Europeană. într-o asemenea situație, statul respectiv se adresează Consiliului European, după care Consiliului miniștrilor negociază și încheie un acord în care se stabilesc condițiile de retragere, fiind necesară și aprobarea Parlamentului European.

Bibliografie

Literatură română:

Bolintineanu Alexandru, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

Bărbulescu Iordan Gh., Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Bibere Octavian, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Călinoiu Constanța, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Fuerea Augustin., Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin, Drept instituțional comunitar european, ediția a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Lefter Cornelia, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Leicu Corina, Leicu Ioan, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Marga Andrei, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Mihăilă Marian, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All, București 2004.

Munteanu Roxana, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Marcu Viorel, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Popescu Andrei, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Predescu Bianca, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Voicu Marin, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Zlătescu Irina Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Literatură străină :

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.

Periodice în limba română :

Revista Română de Drept Comunitar 2003-2004;

Instituțiile Uniunii Europene ; broșură editată de Delegația Comisiei europene la București, 1999.

Periodice străine :

Revista di diritto europeo, Roma, depuis 1961 ;

Revue trimestrielle de droit européen, Paris, depuis 1965 ;

Documentation européenne, « Une idée neuve pour l'Europe », Pascal Fontaine 2000.

Legislație :

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.

Constituția Uniunii Europene, semnată la 29.10.2004 la Roma.

Site-uri

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

11.Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-