Consiliul Uniunii Europene Ca Organ Decizional AL U.e

REFERAT

DREPT EUROPEAN II

TEMA:

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE CA ORGAN DECIZIONAL AL U.E.

Profesor: Daiana Vesmaș Student:

Lupulescu Mădălina-Andreea,

Master A.P.E.

Anul I,

ZI

SIBIU

2016

INTRODUCERE

,,Consiliul trebuie să susțină în același mod interesele Comunității și interesele statelor la nivel individual și să ajungă la un echilibru care să avantajeze ambele părți”.

Denumirea actuală a Consiliului – Consiliul Uniunii Europene – a fost atribuită acestuia în noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht . Tratatul de la Maastricht a avut o importanță crucială pentru procesul de integrare europeană, impregnând cooperării economice deja instaurate o dimensiune cu un caracter politic mai pronunțat . Realizarea cea mai cunoscută a tratatului este instituirea Uniunii Europene și a structurii pe trei piloni a acesteia: Comunitatea Europeană (primul pilon), politica externă și de securitate comună (PESC, cel de al doilea pilon) și justiția și afacerile interne (JAI, cel de al treilea pilon) . Maastricht a pregătit de asemenea calea pentru crearea uniunii monetare europene și a monedei unice, euro .

Compromisul realizat de Consiliul European la Maastricht a îmbinat cu măiestrie structurile politice preexistente în cadrul unic al Uniunii . Primul pilon a reunit cele trei Comunități existente și a extins sfera de aplicare a politicilor la procesul de integrare economică; cel de al doilea pilon a dezvoltat și mai mult cooperarea politică europeană, menționată pentru prima dată în tratate de către Actul Unic European, iar cel de al treilea pilon a valorificat experiența dobândită în cadrul Acordului Schengen și a convenției de punere în aplicare a acestuia .

Structura pe piloni instituită prin Tratatul de la Maastricht a limitat puterea Comisiei Europene, a Parlamentului European și a Curții de Justiție a Comunităților Europene de a influența noile domenii de politică cuprinse în cadrul celui de al doilea și al celui de al trei- lea pilon, al căror caracter interguvernamental îi conferea Consiliului o autoritate naturală . Cu toate acestea, în cadrul primului pilon – Comunitatea Europeană – Consiliul a experimentat pentru prima dată conceptul de „codecizie” cu Parlamentul European . Această procedură de codecizie, redenumită „procedura legislativă ordinară” de către Tratatul de la Lisabona din decembrie 2009, s-a dovedit atât de importantă pentru echilibrul de puteri între instituțiile europene, încât a devenit în prezent, în temeiul tratatelor, procedura standard pentru actele legislative, fiind aplicabilă majorității domeniilor politice ale Uniunii.

CAPITOLUL I

Structura Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, denumit și Consiliul de Miniștri este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre, celălalt organism este Parlamentul European. 

Consiliul Uniunii Europene este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. El constituie un organ interguvernamental, dar și comunitar, în care sunt reprezentate statele membre prin câte un ministru, care nu poate acționa în nume propriu, ci doar în conformitate cu instrucțiunile primite de la guvernul său. „Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanația guvernelor statelor membre, exprimând cadrul comunitar de negociere între administrațiile naționale. El este autoritatea interguvernamentală ce exprimă legitimitatea statală, exercitând funcții multiple în cadrul sistemului comunitar”. Mai complet spus, „Consiliul de Miniștri al Comunităților Europene reprezintă centrul de greutate instituțional al acestora, fiind în substanță organul principal, chiar adevăratul organ dotat cu putere de decizie. În Consiliu sunt adoptate liniile directoare ale acțiunii Comunităților. Influența Consiliului rezidă și în aceea că el poate discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie tratate împreună. Este un organ în care reprezentanții fiecărui stat adoptă acte care îi angajează și care sunt aplicabile fără a mai fi ratificate”.

Funcționarea Consiliului Uniunii Europene

Funcționarea Consiliului Uniunii Europene poate lua forma unui Consiliu general, dacă este compus din miniștrii de externe ai statelor membre, ori a unor Consilii speciale, atunci când sunt compuse din miniștrii domeniilor specializate. Consiliul general se întrunește lunar, iar Consiliile speciale se reunesc atunci când este nevoie. „În interiorul Consiliului Uniunii Europene se efectuează echilibrul între interesul comunitar (pe care trebuie să-l apere ca organ colegial și ca instituție comunitară), și interesul național al statelor membre, care dau instrucțiuni miniștrilor ce-l compun. Tendința de a pune interesul național mai presus de interesul comunitar, care totuși există, este contracarată prin plasarea monopolului inițiativei legislative în mâinile Comisiei europene”.

Conducerea Consiliului Uniunii Europene este asigurată de către un președinte, desemnat dintre reprezentanții statelor membre, într-o ordine prestabilită, la fiecare șase luni. „Președintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în țara sa de origine, una din cele două întâlniri anuale ale șefilor de stat și de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul European. În timp ce Consiliul European discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E. specializate se întâlnesc în localități de provincie, într-un cadru informal și relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme concrete, însă tot pe termen lung”.

Consiliul Uniunii Europene are funcții legislative și executive. În exercitarea atribuțiilor, uneori Consiliul trebuie să se folosească de metoda votului majoritar, alteori de metoda votului unanim. În situația în care este necesară o majoritate calificată, voturile au ponderi diferite. „În cazul extinderii Uniunii la 27 de membri, când totalul de voturi va fi de 345, pentru realizarea majorității calificate este necesară obținerea a 255 de voturi, adică 73,91%, apartinând la 51% dintre statele membre, reprezentând 62% din populația acestora”.

Alcătuire și președinte

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul de Miniștri, nu are niciun echivalent altundeva în lume. Aici, Statele Membre legiferează în interesul Uniunii, îi stabilesc obiectivele politice, își coordonează politicile naționale și rezolvă divergențele dintre ele sau din relațiile cu alte instituții. Consiliul este considerat ca fiind principalul titular al puterii de decizie al Comunității, fiind investit cu putere de decizie, fără să funcționeze ca un guvern național.

Consiliul, prin componența, modul de exercitare a președinției cât ca și modul de lucru, este un organism având caracteristicile unei organizații atât supranaționale cât și interguvernamentale, luând anumite decizii pe baza votului majoritar calificat, iar altele prin unanimitate.

Consiliului nu i se poate pune la îndoială caracterul democratic. Fiecare întâlnire a Consiliului aduce față în față reprezentanții tuturor Statelor Membre, de obicei miniștri, care să răspundă în fața parlamentelor lor naționale și a opiniei publice. În prezent există mai bine de 25 de tipuri diferite de sesiuni regulate de întâlniri ale Consiliului : Relații Generale, Economie și Finanțe, Agricultură, cu întâlniri lunare; altele, precum Transport, Mediu și Industrie, cu întâlniri de două sau de patru ori pe an.

Consiliul are menirea de a reprezenta statele membre în structurile comunitare, în politica externă și de securitate comună și în domeniul Justiției și al Afacerilor Interne. Fiecare ministru obligă guvernul său și este răspunzător în fața parlamentului național și a cetățenilor pe care-i reprezintă acest parlament.

Instituția nou prevăzută în proiectul de Constituție, ministrul afacerilor externe al Uniunii este cel care va prezida Consiliul afacerilor externe, prin excepție de la regula generală conform căreia pentru celelalte domenii, președinția se asigură prin rotație. Acesta trebuie să fie unul din vicepreședinții Comisiei. Este asistat, potrivit art. III – 197 din proiectul de Constituție, de un serviciu european pentru acțiune externă.

Președinția Consiliului este deținută pe rând, prin rotație de către fiecare stat membru, o perioadă de șase luni. Ordinea în care este deținută funcția de președinte se decide în unanimitate de către Consiliu pe baza principiului conform căreia Statele Membre mari și mici trebuie să alterneze la președinție. Transmiterea mandatului Președinției are loc la 1 ianuarie și 1 iulie al fiecărui an. În 1999 președinția a fost deținută prima dată de către Germania, care a fost urmată de Finlanda. În 2000 a urmat rândul Portugaliei și Franței. Dată fiind această succesiune relativ rapidă, este asigurată continuitatea prin ,,troika”, ce constă în succesorii la președinție- precedenți, actuali și viitori. Președinția este răspunzătoare în special de coordonarea generală a activității Consiliului și a comitetelor, aducându-și aportul la aceasta. Totodată, aceasta are importanță din punct de vedere politic, prin faptul că statele membre care dețin președinția UE se bucură de un rol crescut pe scena mondială, iar statele membre mici în special, au posibilitatea de a fi alături de ,,actorii principali’’ făcându-și astfel un nume în politica europeană.

Rolul Președinției a devenit din ce în ce mai important pe măsură ce responsabilitățile Uniunii s-au lărgit și s-au adâncit.

Președinția trebuie să:

-organizeze și să prezideze toate întâlnirile;

-elaboreze compromisuri acceptabile și să găsească soluții pragmatice problemelor aduse în fața Consiliului;

-caute să asigure consistența și continuitatea în luarea deciziilor.

Țara care deține președinția organizează și ține toate întâlnirile Consiliului și ca primă responsabilitate o are pe cea de coordonare a politicii externe ale Uniunii. Deținerea președinției nu permite țării gazdă să aibă puteri peste cele oficial acordate dar poate da influență în plus acestui stat. Prin organizarea întâlnirilor și prin stabilirea agendei Consiliului, gazda încearcă să stabilească căror probleme li se va da prioritate și cărora nu. Bineînțeles că deținerea președinției are și avantaje.

Costurile și timpul cerut de către oficialii naționali sunt descurajante dacă nu chiar copleșitoare, mai ales pentru statele mici cum ar fi Irlanda și Luxemburg. Mai mult decât atât, multe pot să meargă prost într-un răstimp de șase luni. Crizele UE pot păta reputația unei președinții, chiar dacă țara ce deține aceasta este sau nu responsabilă. Pe de altă parte, șase luni este prea puțin pentru a realiza totul sau ceea ce dorește țara să facă. S-a discutat despre faptul că zilele rotației președinției Consiliului ar fi numărate.

CAPITOLUL II

2.1. Procedura de lucru

Procedura de lucru a Consiliului este precizată în detaliu în regulile de procedură. În practică, activitățile Consiliului cuprind în esență, trei stadii, după cum urmează:

2.1.1. Pregătirea ședințelor Consiliului

Munca de pregătire pentru întrunirile Consiliului se efectuează de către cele două corpuri permanente din cadrul structurii sale organizatorice respectiv Comitetul Reprezentanților Permanenți și Secretariatul General.

Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) este însărcinat să pregătească lucrările Consiliului și să execute mandatele care îi sunt încredințate de acesta.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor sale, Comitetul Reprezentanților Permanenți se reunește în Coreper I (compus din reprezentanți permanenți- adjuncți, care sunt răspunzători îndeosebi de probleme tehnice cu care se ocupă diferitele Consilii) și Coreper II ( compus din reprezentanții permanenți titulari și răspunde de toate problemele politice). Agricultura este un domeniu care nu este supus unei asemenea împărțiri a sarcinilor; s-a înființat un Comitet special pentru agricultură (CSA) în 1960, care și-a asumat sarcinile Coreper în probleme de agricultură.

2.1.2. Întrunirile Consiliului

Întrunirile Consiliului sunt convocate de Președintele Consiliului, la inițiativa sa proprie și la solicitarea unui din membrii săi ori la solicitarea Comisiei. Președintele stabilește o agendă provizorie pentru fiecare întrunire, care constă dintr-o parte A și o parte B. Partea A conține toate elementele pe baza cărora s-a ajuns la unanimitate în COREPER sau CSA și care pot fi adoptate fără dezbateri ulterioare. Partea B conține acele elemente care ridică probleme deosebite și diferențe de opinie care necesită dezbateri suplimentare efectuate de membrii Consiliului înșiși. Este posibil ca în decursul unei întruniri un element A se transformă într-un element B dacă un membru al Consiliului sau Comisia face presiuni pentru dezbatere când problema A este în curs de a fi adoptată. Problema în cauză este astfel scoasă de pe agendă și ea apare ca problemă B la o întrunire ulterioară.

2.1.3. Atribuțiile Consiliului UE

1. Consiliul reprezintă principalul organ legislativ al CE ce adoptă acte normative de drept comunitar secundar și acordă Comisiei atribuțiile de executare a normelor determinate de Consiliu;

2. Garantează coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

3. Are posibilitatea de a solicita Comisiei să instituie anumite acte normative (art. 290, 208, 115 din Trat. CE);

4. Are atribuții de control prin care poate exercita acțiuni în anulare și în constatarea abținerii nejustificate (recursul în carență);

5. În domeniul relațiilor externe încheie în numele CE convenții, tratate internaționale cu state terțe sau organizații internaționale.

6. Consiliul desemnează membrii Comisiei (art. 214, alin. 2 Trat. CE, modificat prin Tratatul de la Nisa), Comitetul Economic și Social (art. 259 Trat. CE), Curții de Conturi (art. 247 alin 3 Trat. CE), Comitetul Regiunilor (art. 263 Trat. CE) și responsabilul pentru protecția datelor personale (art. 286 alin. 2 Trat. CE).

7. Are atribuții în domeniul personalului, datorită faptului că adoptă Statutul Funcționarilor Comunitari și stabilește remunerațiile membrilor Comisiei și CJE;

8. Elaborează proiectul de buget și adoptă bugetul împreună cu Parlamentul European;

9. Are conform principiului ,,implied powers” competența de a completa prevederile tratatelor de înființare cu respectarea strictă a limitelor prevăzute de tratate (art. 308 din Trat. CEE, art. 203 din Trat. EURATOM, art. 48 din Trat. UE).

10. Funcții de execuție în temeiul art. 13, 14, 15, 18, 34 din Trat. UE;

11. Alte atribuții: determinarea cadrului legal pentru liberul acces la informații, emiterea statisticilor comunitare sau protecția datelor personale.

2.2. Procesul de luare a deciziilor

Consiliul ia hotărârile cu unanimitate, cu majoritate calificată sau cu majoritate simplă. Unanimitatea este obligatorie atunci când tratatele comunitare prevăd acest lucru.

Majoritatea calificată este cerută când acest lucru este prevăzut expres în tratate. Aceasta este valabil întotdeauna când trebuie să se aplice procedura cooperării sau cea a codeciziei, precum și atunci când este prevăzut ca obligatoriu.

Majoritatea simplă este, potrivit concepției tratatelor, regula, dar în fapt este excepția.

În acordul de la Luxemburg din 1996 s-a hotărât că, în cazul posibilității luării hotărârilor cu majoritate, când sunt puse în mijloc interesele foarte importante ale unui stat, trebuie să se încerce să se ajungă la soluții care pot fi valabil acceptate de toți. Franța a extins această înțelegere în sensul că există o obligație de negociere a tuturor statelor membre până se poate obține un acord unanim. Acest acord de la Luxemburg nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, întrucât Tratatul C.E. nu a putut fi modificat prin acesta, însă statele membre se referă, până în prezent, la această reglementare. Conform Tratatelor Comunității; regula este votul majoritar în Consiliu. Dacă nu se specifică altfel, simpla majoritate este suficientă și fiecare membru al Consiliului dispune de un vot.

În cazul în care deciziile sunt luate în domenii politice extrem de sensibile, Tratatele impun unanimitate, ceea ce înseamnă că toți membrii Consiliului trebuie să fie prezenți sau să fie reprezentați de către alți membri.

Adoptarea unei decizii nu poate fi blocată prin abținere de la vot. Unanimitatea se cere pentru decizii asupra impozitelor, libera mișcare a muncitorilor sau drepturile și obligațiile angajaților.

În temeiul Tratatului ce stabilește Comunitatea Europeană, legislația comunitară adoptată de către Consiliu- sau de către Parlament și Consiliu, în cadrul procedurii de codecizie- poate lua următoarele forme: regulamente, directive, decizii, recomandări și opinii.

Consiliul poate, de asemenea, să adopte concluzii de natură politică sau alte tipuri de acte cum ar fi declarații sau rezoluții. În afară de aceasta, Consiliul stabilește cerințele pentru a face aplicabilă implementarea puterii conferite Comisiei sau rezervată Consiliului însuși.

De la 1 ianuarie 2007, când Consiliul ia hotărâri bazate pe majoritatea calificată, voturile membrilor săi vor fi astfel împărțite: Germania, Marea Britanie, Franța, Italia- câte 29 de voturi, Spania și Polonia- câte 27 de voturi, Olanda- 13 voturi, Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria și Portugalia – câte 12voturi, Suedia și Austria- câte 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda și Lituania –câte 7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru și Luxemburg- câte 4 voturi, Malta- 3 voturi. În total 321 voturi, României 14, Bulgariei 12.

În cazul deciziei care cere majoritate calificată, orice membru al Consiliului, poate cere să se verifice dacă țările membre care au votat, reprezintă cel puțin 60% din totalul populației Uniunii, în caz contrar, decizia nu se adoptă.

CONCLUZII

DOCUMENTE DE INTERES ISTORIC

Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliului Special al CECO, desfășurată la Luxemburg la 8-10 septembrie 1952 (dosar: CM1.1952/1).

Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliilor CEE și CEEA, desfășurată la Bruxelles la 25 ianuarie 1958 (dosar: CM2.1958/1; doc.: CEE EUR/CM/20/58).

Regulamentul de procedură al Consiliului CECO (dosar: CM1.1952/34; doc.: 427/54).

Regulamentele de procedură ale Consiliilor CEE și CEEA (dosar: CM2.1958/4; doc.: 213/58 și 261/58).

Procesul-verbal al reuniunii extraordinare a Consiliului CEE, desfășurată la Luxemburg la 17-18 și 28-29 ianuarie 1966 (dosar: CM2.1966/1; doc.: C/12/66).

Procesul-verbal al reuniunii inaugurale a Consiliului Comunităților Europene, desfășurată la Bruxelles la 3 iulie 1967 (dosar: CM2.1967/52; doc.: R/1070/67).

Procesul-verbal al celei de a 1000-a reuniuni a Consiliului Comunităților Europene, Agricultură, desfășurată la Bruxelles la 2 mai 1985 (dosar: CM4.1B.1985/1085; doc.: 6539/85).

Procesul-verbal al celei de a 1697-a reuniuni a Consiliului, Afaceri Culturale, desfășurată la Bruxelles la 5 noiembrie 1993 (prima reuniune a Consiliului Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht) (dosar: CM4.1B.1993/621; doc.: 9846/93).

Procesul-verbal al celei de a 2000-a reuniuni a Consiliului Uniunii Europene, Agricultură, desfășurată la Luxemburg la 21-22 aprilie 1997 (dosar: CM4.CAB.1997/38; doc.: 7198/97).

Procesul-verbal al celei de a 3000-a reuniuni a Consiliului Uniunii Europene, Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori, desfășurată la Bruxelles la 8 martie 2010 (dosar: CM8.CAB.2010/64; doc.: 7229/10).

BIBLIOGRAFIE

Vasile Ciocan, Drept european, Instituții europene. Politici europene Fonduri structurale, Ed. GrafNet.

O Uniune de drept: de la Paris la Lisabona – Istoricul tratatelor Uniunii Europene, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2012.

Gyula Fabian, Drept instituțional comunitar, Ediția a II-a, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca.

Valery Giscard d Estaing, în Financial Times, 7 octombrie 2002.

V. Marcu, N. Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Joel Rideau, ,,Droit institutionnel de l`Union et des Communautes Europeennes”, L.G.D.J. 1994.

Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Emil Nuna, Drept european, Instituții Europene. Politici Europene, Fonduri Structurale, Ed. GrafNet.

Diego Varela (2008) Guvernarea Uniunii Europene, Iasi: Editura Institutul European.

Discursul cancelarului Adenauer la reuniunea inaugurală a Consiliului Special al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Luxemburg, 8 septembrie 1952).

I. Moroianu Zlatescu, R.C. Demetrescu, op. cit.

D.C. Dragoș, Drept comunitar european, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2003.

S. Bocancea, Instituții și politici publice în Uniunea Europeană, Ed. Cantes, Iași, 2004.