Consiliul Uniunii Europene

Lucrare de Disertație

Masterand,

Ionescu (Voivitcă) Alexandrina

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

CUPRINS

Argument

Lucrarea de față își propune să aducă in discuție una dintre cele șapte instituții ale Uniunii Europene și anume Consiliul Uniunii /Europene.

Interesul pentru analizarea structurii, organizării și funcționarii Consiliului Uniunii Europene este motivat de faptul că pentru fiecare cetățean european a devenit o necesitate cunoașterea instituțiilor și a mecanismelor Uniunii Europene.

Această necesitate apare din situația inedită in care se află instituțiile Uniunii Europene în raport cu instituții ce fac parte din orice altă organizație internațională.

În lucrarea de față am dorit să fac o prezentare sistemică a Consiliului Uniunii Europene, consiliu care este denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri, a organismului ce este parte a legislativului Uniunii Europene.

Voi încerca, de asemenea sa evidențiez interacțiunile acestuia cu alte instituții in procesul creării și a punerii in aplicare a dreptului comunitar.

Totodată, voi încerca să aduc argumente în susținerea ideii că instituțiile Uniunii Europene funcționează asemeni unui mecanism foarte bine acționat de ansamblul normelor juridice ce sunt parte a dreptului comunitar.

Nu în ultimul rând, am ales această temă din cauza confuzie create de denumirile asemănătoare a două dintre instituțiile Uniunii /Europene: Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European.

Am considerat că , fiind cetățean al Uniunii Europene, este necesar să înțeleg ca chiar dacă confuzia intre cele două instituții este creată de denumirile acestora, atribuțiile sunt cele care fac diferența.

Lucrarea este structurată în trei capitole teoretice și un capitol ce conține un studiu de caz, o aplicație practică.

Primul capitol ”Uniunea Europeană și sistemul instituțional comunitar” prezintă evoluția istorică a Comunităților Europene, a principalelor momente care au marcat procesul de integrare europeană până în prezent, documentele fundamentale pentru construcția europeană – tratatele institutive și modificatoare, precum și contextul politic, economic, social care a marcat forma și dinamica procesului de integrare europeană.

Capitolul al doilea, intitulat ”Organizarea și funcționarea Consiliului Uniunii Europene” pune accent pe înțelegerea rolului Consiliului Uniunii Europene in cadrul sistemului instituțional al Uniunii și a contextului mai larg in care interacționează acesta.

Cel de-al treilea capitol ”Importanța și influența Consiliului Uniunii Europene în procesul de integrare europeană” prezintă relația dintre Consiliul Uniunii Europene și celelalte instituții comunitare, precum și o comparație intre rolul deținut de Consiliul Uniunii Europene ca instituție supranațională și rolul acesteia in conferințele interguvernamentale.

Capitolul ”Concluzii” prezintă unele păreri personale, formate in urma studierii bibliografiei care a stat la baza elaborării acestei lucrari.

Introducere

Pentru a putea înțelege rolul Uniunii Europene și a instituțiilor care o compun este necesar să înțelegem contextul istoric in care a fost emisă ideea acestei uniuni intre statele Europei.

Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de interese: cele ale Statelor Unite ale Americii, care doreau impulsionarea țărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic și interesele URSS, care dorea, la rândul său, extinderea influenței sale și in vestul Europei.

Existau, deci două surse de presiune, lucru care a determinat o coalizare a Europei occidentale, coalizare care avea doua scopuri bine definite.

Un prim scop era acela de a putea face față dominației in creștere a URSS, dominație care se manifesta cu precădere in estul Europei (1948 – ”lovitura de la Praga”, moment in care URSS și-a impus dominația cu forța in Cehoslovacia).

Cel de-al doilea scop era evitarea întăririi influenței americane in zona europeană.

În plus, un factor determinant a fost și preocuparea statelor europene de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război.

Însă dorința Statelor Unite era de a reînarma Germania de Vest, în vederea alăturării acesteia la efortul comun european de rezistență împotriva comunismului nu convenea Franței, care se opunea unei înarmări necontrolate a Germaniei. În plus,/Franța dorea să păstreze tutela internațională asupra regiunilor Saar s Ruhr, considerate a fi leagănul siderurgiei germane.

Ideea reconcilierii franco-germane și a unității europene a avut susținători marcanți încă din primii ani de după război. Astfel, Churchill indemna în 1946, Franța și Germania sa construiască ”Statele Unite ale Europei”.

Ceea ce putem observa este faptul că aceasta era o sugestie care nu includea Marea Britanie, din cauza fidelității sale față de SUA și a izolării ei insulare.

Uniunea Europei a fost, de asemenea, susținută de Aristide Briand, iar la Conferința de la Haga din 1948, care a și pus bazele Consiliului Europei, de Alcide de Gasperi, Paul Henry Spaak, Salvador de Madariaga y Rojo

Primele încercări de cooperare economică și militară între statele Europei occidentale sunt marcate însă de principiile abordării interguvernamentale, care în esență relevă dorința statelor de a-și păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare.

Denumirea actuală a Consiliului – Consiliul Uniunii Europene a fost atribuită acestuia in noiembrie 1993, odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, tratat care a avut o importanță crucială pentru procesul de integrare europeană, impregnând cooperării economice deja instaurate o dimensiune cu un caracter politic mai pronunțat.

Capitolul 1 Uniunea Europeană și sistemul instituțional comunitar

Conceptul de Uniune Europeană – maxima expresie a integrării europene

Unitatea europeană este un concept obsesiv, utilizat in prezent in mass-media, mediul universitar, in mediul politic românesc și european în general. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creație a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului.

Ideea de ”Europă unită” este deci, foarte veche. Dante Aligheri, poet și filosof italia, om politic florentin, in 1308, în lucrarea ”De Monarchia” se pronunță pentru necesitatea păcii universale și a unității creștine, optând pentru o distincție între autoritatea spirituală supremă a Papalității și întâietatea imperială asupra lumii pământești. El susține necesitatea unei conduceri unice, exercitate de împărat, care să judece pricinile dintre ceilalți principi pe temeiul unor legi generale, care să reglementeze tot ceea ce este comun tuturor oamenilor.

După Dante Aligheri, in secolul al XVII-lea, Ducele de Sully, șeful administrației financiare din timpul regelui Henric al IV-lea al Franței, in ”Grand Dessin”, a lansat ideea unui ”corp politic al tuturor statelor Europei”, care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă și un comerț perpetuu.

În 1795, Immanuel Kant a elaborat un ”Proiect de pace eternă” bazat pe o federație de state libere, având o constituție de tip republican.

Victor Hugo, in discursul rostit la al treilea Congres Internațional de Pace de la Paris din 1848 afirma că ”va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei, unul in fața celuilalt, întinzându-și mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerț, industrie, arte, genii…”.

După Primul Razboi Mondial, in 1929, in Adunarea Generală a Societăților Națiunilor, Aristide Briand a propus consituirea unui ”fel de legătură federală” între națiunile europene, iar in 1944, la o reuniune din Elveția, reprezentanții mișcărilor europene de rezistență au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere, democratice și pacifice, sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice și vamale este imposibilă, afirmând totodată ca doar o federație europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.

Doi ani mai târziu, in 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zurich, a susținut ideea unor ”State Unite ale Europei”, construite in jurul Franței si a Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii, iar in 1947, mai multe mișcări care militau pentru unitatea europeană au format Comitetul Internațional de coordonare a miscărilor pentru unificarea Europei.

Primul Congres European a fost ținut la Haga in 1948 și a reunit peste 800 de delegatii din 19 țări. În cadrul acestui congres a fost formulată ideea unei zone europene de comerț liber și a necesității de creare a unor instituții europene – un Parlament European și o Curte de Justiție.

Richard Caudenhove-Kalergi a fost cel care a creat miscarea ”Pan Europa”

Uniunea Europeană reprezintă, astăzi, o entitate economică, socială și politică într-o permanentă construcție, rezultat al unui proces început în urmă cu mai bine de cinci decenii. Este elocventă, în acest sens, istorica declarație din 8 mai 1950 a lui Robert Schuman, care afirma că ”Europa nu se va construi dintr-o dată, sau pe baza unui singur plan, ci se va dezvolta pe baza unor acumulări bazate pe solidaritatea de facto a statelor europene care și-au recâștigat suveranitatea națională după cel de-al doilea război mondial”.

Uniunea Europeană are o evoluție istorică de o jumătate de secol, timp în care și-a păstrat caracterul particular.

În unele lucrari de specialitate s-a apreciat ca Uniunea Europeana a atins stadiul specific statelor federale, dacă vorbim din punct de vedere instituțional, Însa, dacă privim problema din punctul de vedere al competențelor, mai exact al transferului de competențe, observăm ca Uniunea Europeana se află la nivelul organizațiilor internaționale.

Analizând cele de mai sus, putem observa că Uniunea Europeană nu apare ca un stat federal precum Statele Unite ale Americii, deoarece țările Uniunii rămân națiuni suverane independente. Uniunea Europeană nu apare nici ca o organizație interguvernamentală deoarece prin reunirea suveranităților țărilor membre UE se adoptă decizii comune la nivelul unor instituții comune.

După cel de-al doilea război mondial, regăsim o Europă răvășită de distrugerile fizice și morale cauzate de război. De aceea au apărut o serie de proiecte si strategii menite să conducă la reconstrucția continentului.

În principal, s-a plecat de la ideea pragmatică a înlăturării stricăciunilor cauzate de război, printr-un efort comun, rod al colaborării dintre statele europene. Acest lucru a dus la apariția unor proiecte, care puse in practică, au condus la creareea unor structuri integrative economice puternice: Orgamizația Europeană pentru Cooperare Economică (OEEC), care, ulterior s-a transformat in Organizația Europeană pentru Cooperare și Dezvoltare (OECD), Comunitățile Europene, CAER-ul sau AELS.

Un alt proiect este Uniunea Economică a Beneluxului, uniune vamală creată la inițiativa belgianului Paul Henry Spaak in 1944.

Cu toate acestea, adevăratul proces integrativ european a început odată cu perceperea corectă, de către statele europene din vestul și estul continentului, a nevoii de creștere și consolidare a puterii lor economice în scopul atingerii unor ritmuri înalte de creștere și dezvoltare economică într-un mediu economic și politic internațional marcat in plan geopolitic de războiul rece, iar in plan economic de supremația Statelor Unite.

Recapitulând, acesta este traseul parcurs de nașterea și dezvoltarea ulterioară a Uniunii Europene:

Figura 1 Traseul parcurs de naștereea și dezvoltarea ulterioară a Uniunii Europene

Sursa: Fuerea, Augustin, Dimensiunea istorică a Uniunii Europene, Revista Pheonix, revistă de insolvență, nr.15/2006;

Ceea ce se poate observa cu ușurință este faptul că istoria construcției europene incepe in vestul continentului, odată cu apariția primelor organizații de cooperare, la sfârșitul anilor 1940, iar unele dintre aceste organizații de cooperare se datorează inițiativelor Statelor Unite ale Americii.

Remarcăm că in domeniul militar au fost constituite două organizații: Uniunea Europei Occidentale (UEO) și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

În domeniul economic, in 1948, a fost constituită Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE), al cărui scop era acela de a permite statelor europene să gestioneze in comun, ajutorul american atribuit in cadrul Planului Marshall.

Principalele momente în evoluția construcției comunitare

Integrarea comunitară sau supranaționalitatea este doctrina situată in plan opus doctrinei integrării interguvernamentale și are la bază principiul conform căruia statele renunță la o parte din suveranitatea lor, delegând-o unui organism internațional atipic, cu prerogative specifice de decizie în domeniul său de specializare și cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor memebre și parțial superioară acestora.

Transferul unor responsabilități statale către instituții supranaționale implică îngrădirea suveranității naționale, instituirea unor restricții pentru statele membre în ceea ce privește abilitatea lor de a acționa independent și la propria lor inițiativă.

Așadar, in 1949, la Londra, 10 țări europene semnează Tratatul de la Londra, tratat pe baza caruia ia ființă Consiliul Europei, cu sediul la Strassbourg.

Consiliul Europei a fost conceput ca un for de cooperare interparlamentară, de dialog politic in vederea creării ”Marii Europe” federale. Are rol consultiv.

Principalele realizări ale acestei organizații sunt:

Adoptarea Conveției Europene a Drepturilor Omului (1950)

Constituirea Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) – mecanism juridic ce garantează un nivel minim de respectare a drepturilor fundamentale de către administrațiile și tribunalele democrațiilor europene și permite examinarea recursurilor individuale ale cetățenilor împotriva propriilor jurisdicții naționale.

Semnarea, in 1980, a Convenției privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților locale.

Dintre nerealizări ale acestei organizații se pot enumera:

Tensiunile existente in problema minorităților din state ca Belgia, țările baltice

Eșecul stabilirii prin compromis a frontierelor geografice dintre Europa si Asia și a incadrării fostelor state sovietice într-un continent sau altul, problemă direct legată de accesul acestor state in Consiliul Europei cu drepturi depline

În 1950, economistul francez Jean Monnet a sesizat ineficiența Consiliului Europei și a OECE de a integra politic și economic țările europene. De aceea, lansează ideea plasării industriilor siderurgice și carbonifere ale Franței și Germaniei sub umbrela unei singure organizații.

La 3 mai 1950 Jean Monnet întocmește un ”Memorandum” ce va sta la baza Planului Schuman de integrarea europeană, in care precizează că ”trebuie abandonate formele de cooperare din trecut, create condiții economice de bază comune și instalate autorități noi, acceptate de suveranitățile naționale”.

Propunerea lui Monnet netezește calea reconciliereii franco-germane, punând astfel bazele întregii evoluții ulterioare către unitatea europeană. Această propunere a fost pusă in practică de ministrul de externe francez, Robert Schuman.

La 9 mai 1950, inițiativa franceză, prezentată sub denumirea de ”Planul Schuman de integrare europeană” captează interesul Germaniei, care la rândul său era preocupată de problema reconcilierii franco-germane, precum și de asigurarea reintegrării sale intre statele vestice dezvoltate.

Ulterior, Franța și Germania invită și alte state europene să li se alăture în inițiativa lor. Printre statele care răspund cu promptitudine acestei invitații se numără Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. Marea Britanie refuză să participe.

Aceste șase state europene semnează, pentru 50 de ani, la 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), comunitate care are ca prim președinte chiar pe Jean Monnet, ”arhitectul” integrării europene.

Astfel, prin Tratatul CECO ia naștere o organizație internațională atipică – înzestrată cu o instituție de decizie supranațională Înalta Autoritate, ale cărei decizii leagă cele șase state din punct de vedere juridic in domeniul producției de cărbune și oțel.

Totodată, sunt create un Consiliu de miniștri, o Adunare parlamentară, cu rol consultativ, o Curte de Justiție.

Obiectivele CECO erau expansiunea economică și ocuparea forței de muncă, dar și creșterea nivelului de trai al celor care lucrau in industria minieră și siderurgică.

Totodată era vizată crearea unei piețe unice pentru cărbune și oțel și prevenirea exploatării excesive a materiilor prime.

Doi ani mai târziu, in 1952, s-a încercat constituirea unei forțe europene comune de apărare – Comunitatea Europeană pentru Apărarea (CEA) – care să impiedice formarea unei armate vest-germane de sine stătătoare. Însă Tratatul privind instituirea CEA nu a fost ratificat de Franța, iar acest proiect a fost abandonat in 1954.

În urma acestui eșec, ”arhitectul integrării europene”, Jean Monnet, trage concluzia ca sectorul economic este sectorul prioritar in vederea realizării unei uniuni mai strânse intre statele europene, nu sectorul militar.

Ulterior terminării mandatului său de președinte al Inaltei Autorități al CECO, Jean Monnet va conduce un grup de presiune foarte influent – Comitetul de acțiune pentru Statele Unite ale Europei – și va reuși să promoveze ideea creării unei piețe economice comune între cele șase state europene.

Rezultatele acestui lobby se văd in anul 1957, când Franța, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg și Belgia, semnează la Roma două tratate:

Tratatul de instituire a Comunitații Economice Europene (CEE) – are ca scop realizarea unei uniuni mai strânse din punct de vedere economic între statele membre, realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe interne unice europene.

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EUROATOM) – reglementează crearea unei piețe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele și mijloacele de producție legate de dezvoltarea pașnică a energiei nucleare și controlul acesteia.

În primii ani după 1958, intre cele șase state ale Comunitații Europene comerțul a crescut anual cu aproape 30%, programul de eliminare a taxelor vamale intre țările membre (uniunea vamală) – proiectat a fi finalizat la sfârșitul anului 1969 – s-a realizat cu un an și jumătate mai devreme, la fel și procesul de introducere a tarifului vamal extern comun. Avem, așadar de a face cu un succes fulminant.

În schimb,mai anevoioasă a fost realizarea unui alt obiectiv economic al Tratatului de la Roma și anume politica agricolă comună (PAC), politică care se baza mai mult pe protecționism decât pe comerțul liber, datorită influenței pregnante a Franței, care dorea să-și protejeze fermierii

Această problema va determina disensiuni permanente in cadrul Comunității Europene pe toată perioada evoluției acesteia, ea persistând și in prezent.

O creștere spectaculoasă in anii 60-70 a producției agricole in Comunitatea Europeană, producție care a depășit cu mult nevoile de consum ale statelor membre, precum și scăderea drastică a numărului celor care lucrau in agricultură au fost premisele pentru dificultatea realizării PAC.

Stoparea acestei evoluții a constituit una din preocupările instuțiilor comunitare, care adoptă un plan de acordare a unor stimulente financiare substanțiale pentru cresterea dimensiunilor fermelor, mecanizarea agriculturii și renunțarea la cultivarea unor terenuri mai puțin fertile..

Acest progres economic a provocat invidia Marii Britanii, care din teama de a nu fi lăsată pe dinafară din sfera comertului european, a inițiat crearea Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS), alături de Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia și Suedia, dar această asociație nu a asigurat o legătură la fel de strânsă intre statele membre in comparație cu Comunitățile Europene.

CECO, CEE și EUROATOM, cele trei comunitîăți europene au funcționat separat din 1958 și până in 1967, când a intrat in vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la 8 aprilie 1965.

Comunitățile, deși rămân distincte din punct de vedere juridic, fiecare având personalitate juridică, vor avea instituții comune:

Comisia europeană – formată din fuziunea Înaltei Autorități cu Comisia CEE

Consiliul Comunităților Europene

Curtea Europeană de Justiție

Adunarea parlamentară

Trebuie remarcat faptul că numai sistemul institutional al celor trei Comunități a devenit comun, fără ca acestea să fuzioneze integral. De aceea, in documentele oficiale s-a păstrat denumirea de Comunitățile Europene, insă in mod uzual,până la crearea Uniunii Europene a fost utilizată sintagma Comunitatea Europeană și abrevierile CEE, respective CE.

În perioada de tranziție, programată să se încheie în 1965, conform Tratatului de la Roma, Consiliul Comunităților Europene, format din miniștrii de externe ai statelor membre trebuia să ia majoritatea deciziilor cu unanimitate de voturi. La incheierea perioadei de tranziție, deciziile urmau a fi luate cu majoritate calificată de voturi.

În această perioadă însă izbucnește o criză majoră între Franța și ceilalți membri ai Comunităților Europene, datorită faptului ca Franța nu era dispusă să accepte ca votul său să fie ignorat in cbestiunile majore.

De aceea, in 1965, când președintele Comisiei europene Walter Hallstein, propune finațarea PAC, crearea propriilor resurse financiare ale Comunităților Europene și extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European, se lovește de opoziția Franței, care boicotează in următoarele 6 luni lucrările Consiliului Comunităților Europene. Astfel apare așa numita politică a ”scaunului gol”, care este primul impas institutional european.

Această criză a produs perturbarea activității Consiliului Comunităților Europene, a întărit interguvernamentalismul in detrimentul adâncirii procesului integrării și a abordării comunitare.

Datorită faptului că prezența Franței era considerată esențială in angrenajul Comunităților Europene, celelalte state cedează in această criză și se incheie Compromisul de la Luxemburg, care ”constatând un dezacord” statuează că oricare din cele șase state membre are drept de veto atunci cand le sunt afectate interesele cele mai importante. Aceasta va rămâne regula până la Actul Unic European din 1986.

În 1961 debutează încercările de aderare ale trei țări: Marea Britanie, Irlanda și Danemarca.

Marea Britanie își reconsideră poziția față de Comunitatea Europeană, fiind convinsă de faptul că AELS este o organizație prea slabă pentru a-i satisface interesele economice. Franța are insă o opoziție fermă, președintele De Gaulle nevăzând cu ochi buni apropierea prea strânsă intre Marea Britanie și S/UA, precum și incercările acesteia de a obține facilități vamale și economice pentru celelalte state membre din AELS.

Apare o nouă cedare in fața pozitiei Franței, chiar dacă existau argumente in favoarea admiterii Marii Britanii. Pe cale de consecință, Irlanda și Danemarca își retrag și ele cererile de aderare.

În 1967 are loc o nouă încercare de aderare a celor trei candidate, însă finalul negocierilor este același.

Abia după decesul președintelui De Gaulle se deschide calea aderării celor trei state europene. Semnate la Bruxelles in 1972, tratatele de aderare intră in vigoare la 1 ianuarie 1973.

În 1974, la Paris, in cadrul unei conferințe, șefii statelor membre decid înființarea Fondului European pentru Dezvoltare Regională, fond ce are ca scop reducerea decalajelor între regiunile mai favorizate și cele mai dezavantajate ale Comunității.

Tot aici se hotărăște crearea unui forum de discutii și consultări intre șefii de state și de guverne – Consiliul European – cu întâlniri tri-anuale.

Cel de-al doilea impas comunitar a avut loc in 1975 și l-a constituit renegocierea condițiilor de aderare a Marii Britanii.

Diferențele de opinie existente intre Marea Britanie și restul statelor membre nu încetează odată cu aderarea acesteia. Trebuie menționat faptul că Marea Britanie contribuia cu sume foarte mari la bugetul comunitar, in timp ce cheltuielile bugetare erau alocate in mare măsură sprijinirii agriculturii, ori din acest aspect Marea Britanie nu câștiga prea mult, deoarece era mare importatoare de produse agricole.

O soluție se găsește in anul 1975, când, printr-un mecanism corector complex se reașează sarcinile comunitare datorate de Marea Britanie. Acest lucru era insă o încălcare a principiului solidarității comunitare.

Se ajunge astfel la compromisul de la Fontainebleau din 1984, problema bugetară fiind rezolvată prin reducera contribuțiilor financiare ale Marii Britanii, reducerea fondurilor pentru agricultură și sporirea resurselor proprii ale Comunității Europene.

Procesul de aderare continuă cu Grecia, care și-a depus candidatura in 1975, iar negocierile au durat destul de puțin datorită concesiilor făcute de guvernul elen. Astfel, la 1 ianuarie 1981, Grecia devine membră cu drepturi depline a Comunităților Europene.

Franța are din nou o reacție negativă la depunerea in 1977 a candidaturilor Spaniei și Portugaliei, două țări abia ieșite de sub regimuri dictatoriale, reacție care se concretizează in întârzierea negocierilor, fără a-și folosi dreptul de veto. Astfel, aderarea Spaniei și Portugaliei are loc in 1986.

In 1986, la Luxemburg se semnează Actul Unic European, act ce a avut menirea de a amenda tratatele institutive ale Comunităților Europene, de a da un nou imbold construcției europene aflată într-un impas. Acum incepe ”Europa noii generații”.

Sunt vizate aspecte cum ar fi:

Desăvârșirea pieței unice – propus a fi finalizat până in decembrie 1992, cuprindea un set de 100 de măsuri vizănd înlăturarea barierelor ce încă existau in calea comerțului intracomunitar

Politica de cercetare și dezvoltare tehnologică – viza aducerea Comunității Europene la egalitate cu Japonia și SUA, state avansate in domeniul tehnologic

Sistemul monetar european

Extinderea votului majoritar in cadrul Consiliului CE

Întărirea rolului Parlamentului european

După aderarea Spaniei și Portugaliei se declanșează o criză bugetară care determină Comisia să adopte o serie de măsuri, la inițiativa președintelului acesteia, Jacques Delors, măsuri care vor purta numele de ”Pachetul Delors”.

”Pachetul Delors” este menită să așeze fondurile comunitare pe baze mai solide. El a fost adoptat după mai multe discuții contradictorii intre Marea Britanie și partenerii europeni.

În cele din urmă se semnează, in 1988, Acordul de la Bruxelles, acord care prevedea dublarea fondurilor structurale destinate zonelor dezavantajate din punct de vedere economic, dar și controlului mai strict al cheltuielilor destinate agriculturii.

Tot in 1988 se readuce in discuție ideea Uniunii Economice și Monetare (UEM).

O colaborare eficientă intre guvernul francez și cel german caută să convingă ceilalti parteneri europeni de necesitatea organizării a două Conferințe interguvernamentale:

Una dedicată uniunii economice și monetare

Una care vizează realizarea uniunii politice

Cele două Conferințe interguvernamentale au avut ca rezultate redactarea unui proiect de modificare a tratatelor institutive, care a fost analizat de Consiliul European in 1991.

Proiectul s-a concretizat în Tratatul privind Uniunea Europeană și a fost adoptat in 1992 la Maastricht. Acest tratat este considerat cea mai importantă reușită din istoria Comunităților Europene de la semnarea Tratatului de la Roma.

El reprezintă, alături de Actul Unic European, a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive.

Pentru prima dată se face referire la cei trei piloni pe care se intemeiază Uniunea Europeană:

Primul pilon, cu caracter comunitar, relevă ”Comunitatea Europeană”, punând accentul pe principiul subsidiarității, recunoscut în relațiile dintre Uniune și statele membre, pe crearea unei cetățenii europene, pe uniunea economică și monetară, pe unele domenii specializate – cultură, protecția consumatorului – și pe întărirea controlului exercitat de Parlamentul european

Al doilea pilon are un caracter interguvernamental, se referă la politica externă și de securitate comună

Al treilea pilon are, de asemenea, caracter interguvernamental, contribuie la consolidarea politicilor din justiție și poliție, pentru a permite libera circulație a oamenilor

Tratatul de la Maastricht a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către statele membre.

Instituții fundamentale ale Uniunii Europene – aspecte generale

Statele membre ale Uniunii Europene au hotărât de comun acord să delege o parte din puterile lor decizionale din domenii specifice, de interes comun, instituțiilor europene.

Principalele trei instituții decizionale la nivel european sunt:

Parlamentul European – care reprezintă cetățenii Uniunii /Europene și care este ales direct de către aceștia

Consiliul Uniunii Europene – care reprezintă statele membre

Comisia Europeană – care urmărește interesele Uniunii Europene

Acest ”triunghi instituțional” elaborează politici si adoptă acte – regulamente, directive și decizii – care sunt aplicare pe tot teritoriul Uniunii Europene..

Aplicarea normelor Uniunii Europene este supravegheată de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, iar partea financiară este verificată de către Curtea de Conturi Europeană.

Pe lângă aceste instituții, Uniunea Europeană include o serie de organisme specializate, cu rol financiar sau consultativ.

Parlamentul European (PE) este o instituție legislativă a Uniunii Europene, aleasă prin scrutin direct odată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene (cel mai adesea numit doar Consiliul) și cu Comisia Europeană, exercită puterea legislativă a Uniunii Europene. Este percepută ca fiind una dintre cele mai puternice legislative din lume.

Începând cu anul 1979 este ales direct, odată la cinci ani, prin alegeri generale libere și secrete. Cele mai recente alegeri au avut loc in mai 2014, când peste 200 de milioane de cetățeni ai Uniunii Europene au ales 751 de deputați în Parlamentul European.

Desi Parlamentul European are puterea legislativă pe care Consiliul și Comisia nu o posedă, acesta nu are control formal asupra inițiativei legislative.

Parlamentul European este prima instituție a Uniunii Europene menționată în tratate, având precedent ceremonial peste toate celelalte organe de autoritate la nivel european și împarte in mod egal puterile legislative și cele bugetare cu Consiliul – cu excepția câtorva domenii in care se aplică proceduri legislative speciale.

A fost înființat prin tratatele fondatoare ale Comunităților Europene. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) avea o Adunare Comună , care s-a transformat, după crearea celorlalte două comunități, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM), în Adunarea Parlamentară Europeană, fiind comună pentru toate cele trei comunități.

Denumirea de Parlament European o are din 1962. Inițial, a avut un rol pur consultativ, puterile sale au fost insă extinse prin fiecare tratat semnat. Sedii ale Parlamentului European se găsesc la Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia) și Luxemburg.

Parlamentul European are trei roluri principale:

Rol legislativ, in cadrul căruia:

Adoptă legislația Uniunii Europene impreună cu Consiliul Uniunii Europene pe baza propunerilor Comisiei Europene

Ia decizii cu privire la acordurile internaționale

Ia decizii cu privire la extinderea Uniunii Europene

Revizuiește programul de lucru al Comisiei Europene și îi cere să propună acte legislative

Rol de control:

Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor Uniunii Europene

Alege presședintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor in ansamblu. De asemenea, poate recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze

Aprobă modul in care s-a cheltuit bugetul Uniunii Europene

Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă

Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană

Adresează interpelări Comisiei și Consiliului

Participă la misiuni de observare a alegerilor

Rol bugetar:

Stabilește bugetul Uniunii Europene împreună cu Consiliul

Aprobă bugetul pe termen lung al Uniunii Europene (cadrul financiar multianual)

Numărul deputaților din fiecare țară este proporțional cu populația sa, in principiu, dar în practică, se aplică sistemul proporționalității degresive, adică ”nici o țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 membri plus președintele).

Membrii Parlamentului Europen sunt repartizați in funcție de afilierea politică nu după naționalitate.

Președintele reprezintă Parlamentul atât in relatia cu celelalte instituții ale Uniunii Europene cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii Europene.

O altă instituție reprezentativă a Uniunii Europene este Comisia Europeană.

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, independent din punct de vedere politic. Este singura instituție abilitată să propună acte legislative pe care le înaintează spre adoptare Parlamentului si Consiliului. A fost înființată in anul 1958.

Rolul Comisiei Europene este de a apăra intersul general al Uniunii Europene, propunând acte legislative și asigurând respectarea acestora. De asemenea, implementează politicile și bugetul Uniunii Europene.

Totodată, Comisia Europeană:

Protejează interesele cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate in mod eficient la nivel național

Soluționează unele chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor

Stabilește prioritățile de cheltuieli ale bugetului Uniunii Europene, împreună cu Consiliul și Parlamentul.

Elaborează bugetele anuale in vederea aprobării de către Parlament și Consiliu

Controlează cheltuielile care sunt verificate de Curtea de Conturi a Europei

Are responsabilitatea de a se asigura că legislația Uniunii /Europene se aplică in mod adecvat in statele membre

Se exprimă in numele tuturor țărilor membre ale Uniunii Europene in cadrul instanțelor internaționale,in special in domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.

Negociază acorduri internaționale in numele Uniunii Europene

Sediul Comisiei Europene se află la Bruxelles (Belgia).

Comisia Europeană, ”cea mai originală dintre instituțiile comunitare” diferă de celelalte instituții prin faptul că numai aceasta are inițiativă legislativă în Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că numai Comisia poate face propuneri oficiale de legislație.

Este compusă din 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, care au un mandat de 5 ani. Președintele comisiei atribuie fiecăruia dintre comisari responsabilități în unul sau mai multe domenii de acțiune.

Membrii Comisiei au imunitate de jurisdicție pentru actele îndeplinite în exercitarea atribuțiilor comunitare, scutiri de impozite naționale asupra salariilor și asupra altor sume banești acordate

Capitolul 2 Organizarea și funcționarea Consiliului Uniunii Europene

2.1 Rolul și atribuțiile Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene reunește miniștrii fiecărui stat membru cu competențe într-un anumit domeniu.

Toate lucrările Consiliului sunt pregătite sau coordonate de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) compus din reprezentanții permanenți ai statelor membre la Bruxelles.

Consiliul, reprezintă denumirea actuală a legislativului Uniunii Europene, adoptată prin Tratatul de la Lisabona pentru instituția care se numea Consiliul Uniunii Europene după Tratatul de la Maastricht (1992), respectiv Consiliul Comunităților Europene, după Tratatul de la Bruxelles privind fuziunea executivelor (1965).

O altă denumire sub care este cunoscută este Consiliul de Miniștri, denumire inițială, prevăzută in Tratatul CECO (1954) și Tratatul CEE (1957).

Proiectul de Constituție europeană prevedea întoarcerea la denumirea inițială de Consiliu de miniștri, in primul rând pentru că sugera componența sa, iar in al doilea rând pentru a-l deosebi de Consiliul European.

Prin Tratatul de la Lisabona s-a adoptat această denumire de Consiliu, fiind cea mai simplă denumire posibilă și reducându-se astfel posiblitatea de a confunda cele două instituții ale Uniunii Europene.

Astfel, Consiliul nu trebuie confundat cu Consiliul European, care este un summit trimestrial în cadrul căruia liderii Uniunii Europene se reunesc pentru a stabili direcțiile generale ale politicii europene., dar nici cu Consiliul Europei, care este o instituție ce nu face parte din Uniunea Europeană.

Consiliul Europei a fost înființat in anul 1949, prin semnarea la Londra, de către 10 state – Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia și Suedia – a Statutului organizației. Este o organizație internațională care își propune să realizeze o unitate mai strânsă între statele europene, în vederea salvagardării și promovării idealurilor și principiilor care constituie patrimoniul lor comun, favorizând progresul lor ecoomic și social. În prezent, Consiliul Europei cuprinde 43 de state membre, printre care si România

Principalul rol al Consiliului este acela de a reprezenta guvernele statelor membre ale Uniunii Europene:

Rolurile Consiliului sunt:

De a reprezenta guvernele statelor membre ale Uniunii Europene

De a adopta legislația europeană

De a coordona politicile Uniunii Europene

Așadar, Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară și funcții de definire a politicilor și de coordonare, in conformitae cu condițiile prevăzute in tratate.

În Tratatul privind Uniunea Europeană (versiune consolidată, 26.10.2012) sunt conturate atribuțiile Consiliului.

Dacă într-un stat național legislația este adoptată de către Parlament, în Uniunea Europeană avem două instituții cu rol legislativ: Consiliul și Parlamentul European, care exercită acest rol împreună.

Inițial, inainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul era desemnat ca principalul organ legislativ al /Uniunii.

Conform reglementării acutale nu se mai face nici o distincție între cele două instituții cu rol legislativ, procedura legislativă ordinară fiind adaptată în așa fel încât să nu mai fie posibilă o ierarhizare din acest punct de vedere.

În exercitarea atribuțiilor sale legislative, Consiliul, împreună cu Parlamentul adoptă acte normative cu forță juridică obligatorie care se impun statelor membre, precum și celorlalte instituții comunitare sau instituțiilor legislative ale Uniunii.

Actele normative, adică regulamente, directive sau decizii, adoptate de Consiliu și Parlament in cadrul procedurii legislative ordinare fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene și trebuie să fie conforme cu tratatele comunitare.

În cazurile in care o acțiune a Uniunii se dovedește a fi necesară in cadrul politicilor definite in tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menționate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuțiile necesare in acest sens, Consiliul, hotărând cu unanimitate, la propunerea Comisie și după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile corespunzătoare

Avem de a face cu așa numita ”clauză de flexibilitate”, care permite extinderea competențelor Consiliului printr-o procedură legislativă specială, în care rolul Parlamentului European este minim.

Dacă este să vorbim despre deciziile de natură constituțională pe care Consiliul le poate lua in temeiul tratatelor, inainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, (de exemplu revizuirea tratatelor comunitare, decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal), atunci trebuie să precizăm faptul că, prin formalizarea ca instituție comunitară a Consiliului European, acest tip de decizii au fost transmise către această instituție. Așadar, Consiliul poate lua astfel de decizii doar dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă pentru a-l împuternici in acest sens.

În ceea ce privește politica externă și securitatea comună, acestea două fac obiectul aplicării unor norme și proceduri speciale. Adoptarea de acte legislative este exclusă. Politica externă și politica de securitate sunt definite si puse in aplicare de Consiliul European si de Consiliu, hotărând cu unanimitate de voturi, cu exceptia cazului in care tratatele dispun altfel.

În contextul acestei politici, rolurile Consiliului European și ale Consiliului sunt separate de Tratatul privind Uniunea Europeană astfel:

Consiliul European identifică interesele strategice și obiectivele generale ale politicii Uniunii in acest domeniu

Consiliul este cel care elaborează politica externă și de securitate comună și adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea in aplicare a acesteia, pe baza liniilor directoare elaborate de Consiliul European

Rolul Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate este de a pune in aplicare politica in domeniu, împreună cu statele membre.

Ca o concluzie, deși Tratatul de la Lisabona a desființat structura pe piloni a Uniunii Europene, domeniul politicii externe și de securitate, care devine acum politică comună a Uniunii, funcționează după reguli similare fostului pilon II – reguli interguvernamentale, cu limită de compentență pentru Comisie si Parlament. Totodată plasează întreaga autoritate decizională la nivelul instituțiilor care reprezintă interesele statelor membre.

De asemenea, fostul pilon III al Uniunii, conform Tratatului de la Maastricht a fost inglobat in Tratatul privind Funcționare Uniunii Europene și pus in sarcina instituțiilor Uniunii. Sunt prevăzute politicile comune privind controlul la frontiere, dreptul de azil, imigrarea, cooperarea judiciară in materie civilă si penală, cooperarea polițienească.

În ceea ce privește atribuția de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene și ale statelor membre, evidențiem faptul că există doua tipuri de politici comunitare:

Cele conduse de instituțiile comunitare – politicile comune

Cele organizate de statele membre – care trebuie armonizate la nivel comunitar

Coordonarea politicilor economice ale Uniunii a căpătat o importanță deosebită in contextul Strategiei de la Lisabona Revizuita din 2005.

2.2 Componența și organizarea Consiliului Uniunii Europene

Dacă este să vorbim despre organizarea Consiliului, trebuie să menționăm faptul că in urma Consiliului European de la Sevillia din 21-22 iunie 2002, Regulamentul intern al Consiliului Uniunii Europene a fost modificat. Noul Regulament a intrat in vigoare incepând cu data de 1 august 2002.

În ceea ce privește componența Consiliului, facem precizarea că nu există membri permanenți ai Consiliului Uniunii Europene.

Componența Consiliului se schimbă în funcție de ordinea de zi. Deși ministrul Afacerilor Externe este considerat ca fiind principalul reprezentant al țării sale in Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni și a altor miniștri, cum ar fi ministrul agriculturii, al transporturilor, al finanțelor, in funcție de problematica abordată de ordinea de zi. Aceștia pot participa alături de miniștrii Afacerilor Externe sau pot participa singuri.

Consiliul se întrunește în zece formațiuni diferite – înainte de intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona existau numai 9 formațiuni:

Afaceri Generale

Afaceri Externe

Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN)

Justiție și Afaceri Interne

Ocupare Forței de Muncă

Politică Socială, Sănătate și Consumatori

Competititvitate (Piata Internă, Industrie, Cercetare și Spațiu)

Transporturi, Telecomunicații și Energie

Agricultura, Pescuit, Mediu

Educație, Tineret, Cultură și Sport

Lista acestor formațiuni este adoptată de Consiliul European, cu majoritate calificată.

În funcție de configurație, fiecare stat membru își trimite ministrul care se ocupă de domeniul abordat. Acesta este împuternicit să își angajeze guvernul și să semneze in numele acestuia.

Consiliul Afacerilor Generale asigură consecvența in activitatea diferitelor formațiuni ale Consiliului.

Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia.

Consiliul Afacerilor Externe este responsabil cu actiunea externă a Uniunii Externe, care cuprinde politica externă, apărarea și securitatea, comerțul, cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar.

2.3 Funcționarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul își are sediul la Bruxelles, dar își ține reuniunile la Luxemburg, în aprilie, iunie și octombrie.

Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatele institutive și Regulamentul interior, elaborat chiar de către Consiliu sunt actele care stabilesc condițiile in care funcționează Consiliul.

Modalitățile de organizare și funcționare ale Consiliului sunt prevăzute in Regulamentul interior adoptat de către Consiliu.

Modificări ale Regulamentului din 1993 au intervenit după Tratatul de la Amesterdam. Regulamentul adoptat in anul 1999, a fost modificat la 1 august 2002 prin noile dispozitii elaborate cu ocazia reuniunii Consiliului european de la Sevillia.

Funcționarea Consiliului ridică mai ales problema președenției, dar și a modului de deliberare a organelor auxiliare.

Consiliul Afaceri Generale se întrunește lunar, pentru a asigura continuitatea activității, necesară funcționării in bune condiții a Uniunii.

Consiliile specializate, se reunesc atunci cand se impune discutarea unor aspecte concrete din domeniul de activitate respectiv, fie odată cu Consiliul general, fie între întâlnirile acestuia.

Sesiunile Consiliului sunt convocate de către președinte, care stabilește ordinea de zi.

Înainte de exprimarea unui vot se verifică întrunirea cvorumului. Acesta este întrunit dacă sunt prezenți majoritatea membrilor Consiliului.

Consiliul votează la inițiativa președintelui acestuia. La rândul său, președintele deschide o procedură de vot la inițiativa unui membru sau a Comisiei, cu condiția ca majoritatea membrilor Consiliului să decidă astfel.

Observăm că Tratatul de la Lisabona a soluționat una dintre principalele probleme ridicate în legătură cu funcționarea Consiliului, după vechea reglementare. Astfel, exista o singură formațiune generală si anume Consiliul Afaceri Generale și Relații externe. Principala critică adusă acestei componențe era că această formațiune a Consiliului era depășită de volumul de activități pe care le presupunea coordonarea actiunii externe a Uniunii, organizarea lucrărilor și punerea in aplicare a deciziilor Consiliului European.

Prin separarea activității externe și a activității de coordonare a celorlalte Consilii s-a eliminat o deficiență majoră in activitatea Consiliului.

2.3.1 Președintele Consiliului Uniunii Europene

Președinția este forța motrice a desfășurării lucrărilor Conisiliului și trebuie să prezinte un proiect de program al activităților Consiliului. Acest program trebuie apoi aprobat de Consiliul Afaceri Generale.

Președenția instituției este asigurată de reprezentanții statelor membre. Este exercitată printr-un sistem de rotație egal, stabilit de Consiliul European cu majoritate calificată.

Începând cu 1 ianuarie 2007, în conformitate cu decizia Consiliului European, sistemul de rotație desemnează statul membru care va deține președinția Consiliului pentru o perioadă de 6 luni, într-o ordine prestabilită

Președinția Consiliului este asigurată de grupuri de către trei țări ale Uniunii Europene pe o perioadă de 18 luni. Fiecare membru al grupului asigură presedinția tuturor formațiunilor Consiliului pe o perioadă de 6 luni.

Consiliul Afaceri Externe are un președinte permanent – Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Pregătirea și conducerea lucrărilor Consiliului este asigurată de către ministrul al cărui stat asigură președinția. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consilului și, în special, al președintelui Consiliului Afacerilor Generale.

Președintele are rolul de a stabili prioritățile, respectiv calendarul președinției, de a convoca reuniunile Consiliului și de a stabili ordinea de zi provizorie, conform Regulamentului interior, facilitând consensul in cadrul Consiliului, fiind un veritabil mediator în relațiile dintre acesta și celelalte instituții, in special cu Parlamentul European, și, în ceea ce privește pe președintele Consiliului Afacerilor Generale, acesta este prezent in relațiile externe ale Comunităților și, implicit, in reprezentarea externă a Uniunii..

Președinția Consiliului are de obicei misiunea de a realiza compromisuri dificile între statele membre, în asa fel încât să-și lase amprenta asupra funcționării și evoluției Uniunii Europene.

Consiliul dispune și de un Secretariat General.

În concluzie, Consiliul Afaceri Externe este prezidat întotdeauna de aceeași persoană – Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția Uniunii Europene în momentul respectiv. De exemplu, în cazul in care Consiliul de mediu se reunește in perioada in care Estonia deține președinția Uniunii Europene, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al mediului.

Coerența globală este asigurată de Consiliul Afaceri Generale, care este sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți. Acesta este format din reprezentanții permanenți ai statelor membre pe lângă Uniunea Europeană care au rang de ambasadori.

Conform modificărilor intervenite in urma Consiliului european de la Sevillia, atunci când se stabilește că un dosar va fi discutat in cursul semestrului următor, reprezentantul statului membru care va exercita președinția in viitoarele 6 luni, poate să asigure, in timpul semestrului in curs, președinția reuniunilor comitetelor (altele decât COREPER), precum și a grupurilor de lucru care se ocupă de acel dosar.

2.3.2 Secretariatul General al Uniunii Europene

Secretariatul General al Consiliului este condus de un Secretar General. Principalele responsabilități ale acestuia sunt.

Sa ofere asistență Consiliului

Sa gestioneze administrativ Secretariatul General al Consiliului.

Sa organizeze Secretariatul General al Consiliului

Secretarul General este numit de Consiliu.

Secretarul General se asigură de executarea serviciilor furnizate de către Secretariatul General al Consiliului pentru președințiile Consiliului și grupurile de pregătire ale Consiliului, precum și pentru președintele Consiliului European. Secretarul General al Consiliului este de asemenea Secretarul General al Consiliului European

Secretarul General participă la reuniunile Consiliului, după caz. Rolul său este să asigure continuitatea și progresul lucrărilor Consiliului, să ia toate măsurile necesare pentru organizarea lucrărilor acestei instituții și să ofere consultanță Consiliului.

Figura 2 Structura Secretariatului General

Sursa . http://europa.eu/whoiswho/public/index.cfm?fuseaction=idea.hierarchy&nodeid=4553

2.3.3 Comitetul reprezentanților permanenți ai statelor membre UE – COREPER

Comitetul reprezentanților permanenți COREPER este un organism auxiliar al Consiliului. Întrucât Consiliul are o activitate periodică, intermitentă, compatibilă astfel cu calitatea de miniștri in guvernele naționale a membrilor acestuia, iar integrarea europeană necesită existența unor organe cu activitate continuă, în baza art 16 al Regulamentului Interior al Consiliului a fost creat COREPER, iar ulterior a fost confirmat prin Tratatul de fuziune. Deci, COREPER își are originea in delegațiile trimise la Bruxelles de către statele membre, in momentul in care tratatul a intrat in vigoare.

Conform TUE art 16, alin 7, un comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de pregărirea lucrărilor Consiliului.

Acest comitet răspunde, de asemenea, de executarea mandatelor care îi sunt încredințate de către Consiliu.

Denumirea uzuală, folosită in scop informal, pentru acest comitet al reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor pe lângă Consiliu este COREPER.

COREPER poate adopta decizii de procedură in cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului.

Responsabilitățile COREPER sunt următoarele:

Asigura coerența lucrărilor Consiliului prin prezența permanentă la Bruxelles a membrilor COREPER

Pregătește lucrările Consiliului, evaluează textele supuse Consiliului spre aprobare și sugerează alternative

Îndeplinește sarcinile care i-au fost atribuite de Consiliu, dar fără să aibă putere de decizie, putere care aparține Consiliului.

Președinția COREPER este asigurată de reprezentantul permanent – sau adjunctul său, al statului care deține președenția Consiliului.

În cadrul său există două structuri distincte:

COREPER I – format din adjuncții reprezentanților permanenți ai statelor membre la Bruxelles. Această structură își dedică activitatea chestiunilor tehnice ale politicilor, este responsabil pentru piața internă, politicile sectoriale, precum și pentru procedura de conciliere in co-decizie.

COREPER II – format din ambasadorii statelor membre la Bruxelles. Structura este responsabilă pentru politica externa si de securitate, dezvoltare, politicile de finanțe si economice, cooperare judiciară și polițienească, buget și chestiuni instituționale.

COREPER controlează un număr de 300 de grupuri de lucru sub îndrumarea Consiliului. In cadrul acestor grupuri are loc, practic, adoptarea a 85% din toată legislatia Uniunii Europene. Doar 15% ese negociată în cadrul Consiliului. Puține subiecte ajung pe agenda de lucru a Consiliului fără a fi fost discutate in prealabil in COREPER , sub toate aspectele.

Ca o concluzie, COREPER reunește înalți funcționari și experți din fiecare stat membru, conduși de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador. El este subordonat Consiliului si are rolul de a ajuta Consiliul in activitatea sa, de a pregăti lucrările acestuia si, ulterior, de a-i executa deciziile.

Totodată, COREPER realizează o dublă legătură: atât între reprezentantții statelor membre, cât și intre fiecare reprezentant și guvernul său.

COREPER are o mare influenta asupra procesului decizional comunitar pentru ca in cadrul sau se discuta propunerile primite din partea Comisiei inainte ca acestea sa ajunga pe agenda de lucru a Consiliului.

Aici se discuta punctele de vedere ale statelor membre, se poate ajunge la un compromis, iar in situatia unui acord, propunerea in cauza este inscrisa pe ordinea de zi a Consiliului la punctul A, adica ea va fi adoptata fara a mai fi dezbatuta; in situatia in care nu s-a ajuns la un acord, textul respectiv este inscris pe ordinea de zi a Consiliului la punctul B, ceea ce inseamna ca solutionarea va fi realizata de Consiliu sau problema va fi retrimisa Comitetului, cu observatiile de rigoare. Astfel stand lucrurile, COREPER participa la elaborarea de propuneri, dar nu are si mandat de executare a acestora, ea revenind Comisiei.

Lucrarile COREPER sunt sprijinite de o serie de grupuri de lucru.

COREPER este sesizat de catre grupele de lucru din cadrul Consiliului in doua situatii:

pentru a gasi o solutie in cazul unui blocaj, al imposibilitatii de a rezolva o anumita problema,

in situatia inregistrarii unui acord la nivelul sau.

Grupurile de lucru se constituie din reprezentanți ai guvernelor naționale la nivel de experți pe diferite domenii. Membrii provin din Reprezentanțele permanente ale statelor membre la Bruxelles sau din ministerele și agențiile naționale.

Secretariatul General actualizează și publică lista organismelor de pregătire. Numai comitetele și grupurile de lucru din această listă se pot întruni in calitate de organisme de pregătire a Consiliului.

2.3.4 Alte organe auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene

Alte organe auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene sunt:

Comitetul Special pentru Agricultura

Comitetul European al Regiunilor

Comitetul special pentru agricultura (CSA) a fost creat la 12 mai 1960, printr-o decizie a reprezentanților guvernelor statelor membre. Are rolul de a pregăti lucrarile Consiliului Pentru Agricultură și Pescuit, in special toate dosarele legate de politica agricolă comuna. Aspectele veterinare, fitosanitare, precum și toate dosarele legate de politica comună in domeniul pescuitului sunt pregătite de COREPER I.

Comitetul special pentru agricultură este alcătuit din înalți funcționari care sunt responsabili de politica agricolă, fie in cadrul reprezentanțelor permanente ale statelor membre, fie in cadrul ministerelor acestora. La toate reuniunile Comitetului special pentru agricultură participă și Comisia Europeană.

Comitetul se reunește o dată pe săptămână.

Comitetul European al Regiunilor (CoR) este adunarea Uniunii Europene formată din reprezentanți locali și regionali, care oferă autorităților subnaționale – județelor, provinciilor, comunelor și oraselor, posibilitatea sa-și facă auzită vocea in cadrul instituțiilor Uniunii Europene.

Este un organ consultativ care consacră rolul colectivităților teritoriale în sistemul instituțional comunitar, asociindu-le de o manieră formală la procesul de consultare și deliberare din cadrul Uniunii. Ședința constitutivă a Comitetului Regiunilor s-a ținut la Bruxelles, la 9.03.1994. Repartizarea pe țări a locurilor în această instituție este următoarea : Germania, Franța, Italia și Marea Britanie – câte 24 membri ; Spania – 21 membri ; Belgia, Grecia, Olanda, Austria, Portugalia și Suedia – câte 12 membri ; Danemarca, Irlanda și Finlanda – câte 9 membri ; Luxemburg – 6 membri în Comitetul Regiunilor.

A fost inființată in anul 1994 prin Tratatul de la Maastricht și a fost creată pentru a aborda doua aspecte principale:

Pentru ca reprezentanții locali si regionali să aibă posibilitatea unui cuvânt de spus in elaborarea noii legislatii a Uniunii Europene, in condițiile in care aproximativ trei sferturi din această legislatie este pusă in aplicare la nivel local sau regional

Pentru că au existat temeri că se va adânci decalajul intre public și procesul de integrare europeană

Tratatele obligă Consiliul Uniunii Europene si Comisia Europeană să consulte Comitetul Regiunilor de fiecare dată când se fac noi propunei in domeniile care au impact asupra nivelurilor local și regional. Acesta mai este consultat de către Comisie, Consiliu si Parlament in cazul in care se consideră că o propunere are implicații locale sau regionale importante.

Poate elabora avize din proprie inițiativă, ceea ce îi permite să introducă anumite subiecte pe agenda Uniunii Europene.

Totodată, odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, Comitetul Regional a dobandit dreptul de a sesiza Curtea Europeană de Justiție – art 8 din Protocolul nr 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Capitolul 3 Importanța și influența Consiliului UE în procesul de integrare europenă

Determinată politic, unificarea europeană este în esență un proces instituțional și cultural; și dacă instituțiile sunt “obiectivarea culturii” , rezultă că Europa unită se datorează apartenenței popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiași sistem de valori.

Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate și de identitate. Europa se clădește pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenență la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual și social și permite manifestarea solidarității ca expresie a opțiunii pentru un “bine comun european”.

Identitatea europeană poate fi definită, după Andrei Marga, prin:

conceptul “cunoașterii” orientată spre atingerea scopurilor umane;

conceptul “raționalității” care presupune căutarea eficienței acțiunilor noastre;

conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale;

conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber;

conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorința individului de dezvoltare spirituală;

conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală și conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinței politice.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenței și din conștientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susținută doar la nivelul elitelor.

Alfonso Mattera este convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acționează pentru manifestarea în fapt a unui “cetățean european” având identitate proprie, conștient și convins că aparține unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze și să-l promoveze.

3.1 Relația între Consiliul UE și celelalte instituții comunitare

Instituțiile comunitare sunt rezultatul și produsul dintre național și comunitar, de aceea profilul lor se modelează in funcție de această dinamică: intre național și comunitar.

Funcționalitatea sistemului instituțional comunitar este complexă si pare, oarecum, greoaie. Această complexitate , pe de o parte derivă din specificul fiecărei institutii, iar pe de altă parte din dificultatea problemelor care se ridică in fața acestor instituții.

Valoarea și semnificația instituțiilor se relevă insă in conexiunea lor.

Activitatea în comun a statelor membre ale Uniunii europene impune concursul a unui număr mare de instituții care să supravegheze și efectiv să deruleze activități curente în domeniul de competență a uniunii.

Baza legislativă care reglementează activitatea acestor instituții s-a îmbogățit continuu, pentru a răspunde nevoilor în creștere de coordonare și funcționare sincronizată a acestor instituții.

Consiliul Uniunii Europene a reprezentat veritabilul legislativ al comunităților, însă actualmente puterea sa în acest domeniu este partajată cu Parlamentul European.

Într-o exprimare cât mai sintetică, consiliul are șase atribuții fundamentale:

pe baza propunerilor înaintate de Comisie, Consiliul adoptă legislația comunitară; în numeroase domenii, Consiliul partajează putere legislativă cu Parlamentul European;

asigură coodonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

încheie în numele Comunității Europene acorduri internaționale între Comunitate și unul sau mai multe state sau organizații internaționale;

stabilește bugetul Uniunii Europene, împreună cu Parlamentul European; – definește politica externă și de securitate comună a Uniunii europene, pe baza liniilor directoare trasate de Consiliul European;

coordonează cooperarea între instanțele judiciare și forțele politice naționale în materie penală.

Figura 3 Privire de ansamblu asupra principalelor entități ce formează cadrul instituțional comunitar

Sursa: Roxana Mariana Popescu, Mihaela Augustina Dumitrașcu, Augustin Fuerea (coordonator)

Drept comunitar european – caiet de seminar

, Editura PROUNIVERSALIS, București, 2005, p. 33

3.2 Analiză: Consiliul UE – între instituție supranațională și conferință interguvernamentală

Așa cum este acum, din punct de vedere al teoriilor internaționale, Uniunea Europeană ne apare ca o entitate hibrid: un proces integraționist complex și mult mai controversat acum, decât la începutul său în ceea ce priveste forma finală la care trebuie să ajungă.

În cele ce urmează voi încerca o analiză detaliată a Consiliului Uniunii Europene, scopul fiind de a observa dacă acesta prezintă fie numai caracteristicile unei instituții supranaționale, fie numai trăsăturile unei conferințe interguvernamentale, ori dacă această instituție este de fapt una hibridă, combinând trăsături din ambele categorii.

În literatura de specialitate, există o dezbatere puternică privind natura complexă a Consiliului Uniunii Europene.

Astfel, în timp ce o serie de autori susțin că trăsăturile tipice instituțiilor supranaționale predomină în cazul Consiliului, alți autori sunt adepții viziunii conform căreia Consiliul este o conferință interguvernamentală clasică.

Trebuie ținut cont de “faptul că unele decizii ale Consiliului nu se adoptă prin unanimitate, faptul că valoarea votului membrilor săi nu este aceeași, că acordurile din Consiliu nu trebuie ratificate de parlamentele naționale, că unele decizii ale Consiliului generează drepturi și obligații directe pentru statele membre determină ca acesta să fie ceva mai mult decât o organizație internațională clasică” .

Pentru a putea determina caracteristicile unice ale Consiliului, dar si pentru a determina modul in care aceste trăsături influențează ritmul și profunzimea procesului de integrare europeană, este necesară prezentarea teoriei neofuncționaliste a integrării europene și teoria interguvernamentalismului liberal.

Teoria neofuncționalismului susține ideea unei infrastructuri instituționale cu putere de jurisdicție asupra statelor naționale, care să asigure respectarea tratatelor semnate intre statele națiunii.

Ernst Haas, teoreticianul teoriei neofuncționaliste, a preluat din funcționalism ideea potrivit căreia progresul din domeniul tehnic și economic trebuie să ducă la o cooperare politică mai strânsă.

Bazele teoriei neofuncționaliste au fost puse de către Ernst Haas în lucrarea “The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950 – 1957” publicată în anul 1958.

Apare astfel un accent foarte mare pus in neofuncționalism pe cunoașterea consensuală la nivelul elitelor politice. Acest lucru are rolul de a facilita cooperare interstatală.

În esență, teoria lui Haas susținea depășirea statului-națiune ca instituție prin luarea deciziilor la un nivel supranațional cu specific regional. Miezul teoriei o constituie convingerea in faptul că această cooperare se va răspândi și in alte domenii de activitate.

Astăzi, ne-am convins de succesele rezultate in urma cooperării, insă in anii 70 lucrurile nu stăteau la fel.

Timpul a demonstrat că cooperarea dintre state nu funcționează ca un domino – nu se răspândește de la o zonă la alta, dar nici nu urmează o logică organică.

Eșecul comunității europene de a gestiona criza iugoslavă din anii 90 a arătat că ”răspândirea nu poate fi garantată in politica externă ca o consecință teleologică a integrării funcționale in problemele economice si sociale”.

S-a demonstrat faptul că este nevoie de multă vointă politică pentru a ajunge la un consens in domeniul cooperării economice si sociale, însă este nevoie de infinit mai multă voință pentru a se putea obține un minim de consens atunci când e vorba de cooperarea politică.

Este relevant in acest sens faptul ca abia in decembrie 2004 SFOR – misiunea NATO de menținere a păcii din Bosnia si Herțegovina, a fost transferată fortei Uniunii Europene EUFOR, cu numele de cod Altheea. Este prima misiune strict europeană ce vine să înlocuiască cea mai lungă misiune NATO de menținere a păcii.

Totuși, neofuncționalismul nu poate fi considerat o rețetă de succes pentru integrare, apicabilă oriunde in lume. Integrarea, in formula ei europeană, poate fi considerată un fenomen specific determinat de fenomenele la scară globală.

In aceste condiții, Uniunea Europeană ar putea fi un experiment de constituționalizare la o scară redusă, iar Europa apare ca un fel de cobai politic.

Succesul neofuncționalismului in Europa se datorează condițiilor prielnice și vointei politice. Viitoarea formă politică a Uniunii Europene depinde cel mai mult de capacitatea statelor de a se plia pe noile realități si de a răspunde noilor cerințe.

O formă federală a Uniunii Europene are, cel putin la momentul actual, puține sanse de reușită. Neofuncționalismul oferă camuflare finalității federale, netezește calea spre federalizare, însă nu declară deschis finalitatea/

Este un cal troian ideologic perfect, întrucât poate singura modalitate de a-i convinge pe adversarii federalismului să consimtă federația este ca aceasta să le fie prezentată sub altă formă

Interguvernamentalismul liberal a fost teoretizat de către Andrew Moravcsik în lucrarea “Preferences and Power in the European Community: A Liberal Intergovernmentalist Approach”, publicată în anul 1993.

În viziunea lui Moravcsik, procesul de luare a deciziilor la nivel european poate fi interpretat ca un joc cu două niveluri, în cadrul căruia trebuie parcurse trei etape distincte.

O primă fază este aceea a formării preferințelor naționale. Acest proces este unul complex deoarece guvernele naționale trebuie să țină cont de interesele economice, partidele politice și instituțiile.

Un rol semnificativ îl joacă de asemenea grupurile de interese și coalițiile de alegători interni. Astfel, modul de formare a preferințelor poate fi interpretat drept o consecință a interacțiunilor stat-societate.

Cea de-a doua etapă propune un model de negociere interguvernamentală la nivelul Uniunii Europene.

Conceptul de putere relativă a statelor membre se referă la influența pe care un membru o poate avea în cadrul unei negocieri, influență ce poate fi dobândită numai dacă votul acestui membru poate fi decisiv pentru a lua sau nu o anumită decizie

Cu cât guvernele își doresc mai mult să se ajungă la o anumită înțelegere, cu atât va trebui să facă eforturi și concesii mai mari pentru a obține acest lucru, și cu cât beneficiile cooperării interguvernamentale vor fi mai mari comparativ cu cea mai bună alternativă posibilă, cu atât ele vor fi mai puțin dispuse să recurgă la noncooperare, ceea ce va duce implicit la o putere de negociere mult mai scăzută.

Ultima etapă a modelului presupune procesul de delegare instituțională. Astfel, Moravcsik consideră că “pentru a asigura acordurile substanțiale la care ajunseseră, guvernele au delegat și concentrat suveranitate în instituțiile internaționale cu scopul precis de a se obliga reciproc să coopereze”.

Trebuie observat faptul că există o serie de factori care dau specificul supranațional, precum si o serie de factori care redau specificul interguvernamental.

Un prim factor este reprezentată de regulile de vot folosite de Consiliul Uniunii Europene pentru luarea deciziilor.

În ceea ce privește votul cu unanimitate, acesta reprezintă o modalitate a statelor membre de a-și menține suveranitatea în anumite domenii cheie.

Astfel, atunci când o decizie nu este conformă cu interesele unui anumit stat membru, acesta poate exercita dreptul de veto. Astfel, votul cu unanimitate oferă statelor membre o putere de vot egală, fiecare în parte având posibilitatea de a deveni membru pivotal atunci când se ia o decizie.

În ciuda faptului că prin Tratatul de la Lisabona se limitează semnificativ numărul domeniilor în care se folosește votul cu unanimitate, acesta “rămâne necesar în domenii precum fiscalitatea, politica externă, apărarea și securitatea socială” , ceea ce demonstrează dorința statelor membre de a-și menține influența în aceste arii politice.

Astfel, votul cu unanimitate reprezintă o trăsătură specifică unei conferințe interguvernamentale, ceea ce înseamnă că atunci când Consiliul folosește această procedură, procesul de integrare europeană poate fi încetinit din cauza intereselor anumitor state membre.

Pe de altă parte, votul cu majoritate calificată este specific instituțiilor supranaționale, deoarece statele membre dețin o putere de vot diferită, fiecare stat membru având astfel o capacitate diferită de a juca un rol decisiv în luarea unei decizii.

Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, pentru ca o decizie să fie acceptată, ea trebuie să întrunească 255 din cele 345 de voturi, adică 73.91%.

În plus, trebuie întrunită și majoritatea simplă a statelor care votează în favoarea unei decizii (14 state), iar în anumite situații este necesară îndeplinirea clauzei demografice de 62% din populația statelor membre ale Uniunii Europene

Introducerea Tratatului de la Lisabona presupune o nouă definire a votului cu majoritate calificată (55% din statele membre și 65% din populația UE) și extinderea aplicării sale la un număr semnificativ de domenii noi, cum ar fi inițiative ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, libertatea, securitatea și justiția, cooperarea polițienească, cooperarea judiciară, politica de azil , ceea ce reprezintă din punctul meu de vedere o adâncire a integrării europene, și implicit o acceptare a statelor membre de a delega mai multe puteri către nivelul supranațional, pierzându-și astfel o parte din suveranitate.

Astfel, consider că folosirea votului cu majoritate calificată reprezintă o trăsătură supranațională a Consiliului, deoarece o decizie luată atunci când se folosește această regula de vot este obligatorie pentru toate statele membre, indiferent de votul exprimat, având astfel loc o delegare de suveranitate la nivel supranațional.

Al doilea factor este reprezentat de procedurile decizionale în care Consiliul este sau a fost implicat.

Procedura de consultare, numită în prezent procedura legislativă specială, se referă la situația în care Comisia Europeană lansează o propunere legislativă către Consiliul Uniunii Europene care, înainte de a lua o decizie, trebuie să ceară opinia Parlamentului European, însă nu este obligat să țină cont de aceasta.

În cazul în care Consiliul este de acord cu propunerea venită din partea Comisiei, aceasta este aprobată prin vot cu majoritate calificată, iar pentru amendarea propunerii este folosit votul cu unanimitate.

Este demonstrat faptul că atunci când este folosită procedura de consultare Comisia Europeană deține puterea de stabilire a agendei, astfel încât propunerea va fi elaborată în așa fel încât să fie cât mai apropiată de preferințele membrului pivotal și să aibă un potențial de integrare cât mai ridicat .

Comisia va alege să facă acest tip de propunere deoarece șansele ca ea să fie acceptată sunt mult mai mari atunci când se folosește votul cu majoritate calificată decât în situațiile când este necesar votul cu unanimitate.

Prin urmare, consider că această procedură transformă Consiliul într-un promotor al integrării europene, iar folosirea votului cu majoritate calificată este un argument în plus pentru această idee.

Cel de-al treilea factor luat in discuție este reprezentat de structura internă a Consiliului.

Voi face referire în primul rând la Comitetul Reprezentanților Permanenți.

Această structură din interiorul Consiliului, care are drept rol pregătirea agendei de discuții pentru reuniunile miniștrilor, prezintă un grad ridicat de izolare față de influențele politice ale guvernelor statelor membre, dobândind astfel o autoritate ridicată.

Simon Hix susține de asemenea faptul că specializarea apărută în interiorul comitetelor și consiliilor sectoriale ale miniștrilor poate avea drept consecință o creștere a probabilității ca aceștia să fie dispuși să facă acorduri care au ramificații pe mai multe sectoare de politici

Astfel, COREPER poate fi considerat un promotor al integrării europene, mai ales datorită procesului de integrare informală care se află într-un stadiu avansat.

Un alt aspect important este reprezentat de ordinea de zi pe puncte A și B. Aceasta se referă la modul în care COREPER include pe ordinea de zi problemele care trebuie discutate în cadrul Consiliului. Astfel, punctele A reprezintă problemele asupra cărora s-a ajuns la un acord în urma negocierilor din cadrul diferitelor grupuri de lucru și de experți, precum și în cadrul COREPER, fiind aprobate în bloc la începutul reuniunilor miniștrilor din diferite sectoare. Pe de altă parte, punctele B de pe ordinea de zi reprezintă acele probleme asupra cărora nu s-a putut ajunge la un acord în cadrul grupurilor de lucru, astfel încât este necesară discutarea și negocierea lor de către miniștri în cadrul Consiliului.

Astfel, trebuie să remarcăm un lucru esențial, și anume acela că deciziile privind aprobarea punctelor A sunt luate în cadrul comitetelor de lucru și al COREPER, care se află într-un stadiu avansat de integrare informală, în timp ce problemele de tip B sunt discutate de către miniștri, oferindu-le acestora posibilitatea de a apăra interesele statelor membre din care provin.

Secretariatul General al Consiliului este o altă componentă a structurii interne a Consiliului care joacă un rol semnificativ în cadrul acestuia. În primul rând, personalul Secretariatului este format din oficiali de rang înalt, cum ar fi Secretarul General, Secretarul General Adjunct și un grup coeziv de consilieri care joacă rolul de agenți supranaționali.

Acești oficiali joacă de cele mai multe ori rolul de mediatori deoarece ei nu sunt parte interesată în cadrul procesului de negociere, obiectivul lor fiind acela de a asigura continuitatea lucrărilor Consiliului.

Astfel, din punctul meu de vedere, Secretariatul General al Consiliului joacă un rol semnificativ în procesul de integrare europeană.

Chiar si Președinția Consiliului Uniunii Europene reprezintă un astfel de factor.

Rolul președinției este acela de a asigura o continuitate a agendei de politici a Consiliului.

În plus, președinția Consiliului joacă un rol important în medierea între preferințele diferitelor state membre.

În literatura de specialitate, capacitatea președinției de a influența lucrările Consiliului este puternic dezbătută. De exemplu, Schalk consideră că președinția Consiliului are o putere relativ redusă de a influența agenda conform propriilor preferințe, în special datorită duratei mici de 6 luni în care deține mandatul, dar și din cauza faptului că schimbarea politicilor anterioare este dificilă

În plus, Warntjen consideră că de cele mai multe ori statul membru care deține președinția Consiliului va fi nevoit să facă mai multe concesii pentru a da impresia unei președinții bune.

Prin urmare, în acest caz președinția poate fi văzută ca un mediator și un promotor al intereselor supranaționale.

Pe de altă parte, studiile au demonstrat faptul că președinția are capacitatea de a influența o anumita decizie mai ales atunci când aceasta se află în stadiul de vot.

În acest sens, Tallberg consideră că președinția deține mai multe metode prin care poate influența agenda de politici a Consiliului. O primă metodă este aceea a stabilirii agendei, prin care președinția poate atrage atenția asupra unor probleme de care este interesată. Cea de-a doua metodă de influențare este reprezentată de structurarea agendei, prin intermediul căreia președinția poate acorda o importanță mai mare sau mai mică diferitelor problemele de pe agenda de discuții în funcție de propriile interese. În ultimul rând, președinția deține puterea de a exclude de pe agendă acele politici care nu sunt conforme cu propriile interese .

Astfel, consider că președinția poate juca un rol dual. Pe de o parte, joacă de cele mai multe ori rolul unui agent supranațional interesat de continuitatea procesului de integrare europeană, iar pe de altă parte poate acționa uneori ca un agent interguvernamental interesat de satisfacerea propriilor interese.

Analiza de mai sus relevă o natură complexă a Consiliului Uniunii Europene, acesta combinând atât trăsături specifice instituțiilor supranaționale, acționând în acest caz ca un promotor al integrării europene, dar și trăsături specifice conferințelor interguvernamentale atunci când anumite state membre încearcă să își promoveze propriile interese, încetinind astfel procesul de integrare.

Din punctul meu de vedere, concluzie care se desprinde are la baza ideea conform căreia Consiliul Uniunii Europene este de fapt o instituție hibridă, care combină atât trăsături specifice instituțiilor supranaționale, cât și trăsături specifice conferințelor interguvernamentale.

Impactul pe care Consiliul îl va avea în continuare asupra procesului de integrare europeană depinde prin urmare de echilibrul dintre aceste trăsături, voi prezenta în continuare o decizie luată de Consiliul Uniunii Europene.

Capitolul 4 Studiu de caz: Concluziile Consiliului ECOFIN din 25 noiembrie 2003

Pentru studiul de caz am ales sa analizez o decizie luată de Consiliul Uniunii Europene, mai exact, decizia Consiliului de a nu iniția procedura de deficit bugetar excesiv împotriva a doua țări membre.

Astfel, printre Concluziile Consiliului ECOFIN din 25 noiembrie 2003 se numără această decizie a Consiliului de a nu iniția procedura de deficit excesiv împotriva Germaniei și a Franței din cauza menținerii îndelungate a unui deficit bugetar excesiv.

Procedura de deficit excesiv face parte din reglementările Pactului pentru Stabilitate și Creștere, unul dintre obiectivele acestuia fiind acela de atingere a “sustenabilității poziției financiare a guvernului; aceasta va rezulta din obținerea unei poziții bugetare a guvernului fără un deficit excesiv” .

Consider că sunt necesare, unele precizări referitoare la Pactul pentru Stabilitate si Creștere.

Pactul de Stabilitate și Creștere, adoptat în 1996 la Dublin a reprezentat documentul de bază privind disciplina bugetară a statelor membre având ca scop principal convergența economică.

Germania a fost de la început motorul întregului proces insistând mai ales pentru impunerea unor reguli stricte și sancțiuni dure în caz de încălcare a lor.

Surprinzător (sau nu), aceeași Germanie (alături de Franța) a ales unilateral să ignore prevederile pactului în 2003, urmând ca în 2005 să propună o reformă care să aducă mai multă flexibilitate mecanismului.

Acest pact a constituit un acord istoric între François Mitterand și Helmut Kohl si cu toate acestea Pactul de Stabilitate și Creștere a fost și rămâne una dintre problemele cele mai controversate ale Uniunii Europene în perioada actuală.

Pactul de Stabilitate si Creștere se inscrie in cadrul Etapei a III-a a Uniunii Economice si Monetare, care a inceput de la data de 1 ianuarie 1999.

A fost adoptat cu scopul de a garanta ca statele membre vor continua sa depuna eforturi pe linia disciplinei bugetare si dupa introducerea monedei unice.

Discutând la modul concret, acest pact conține o rezoluție a Consiliul European (adoptată la Amsterdam la 17 iunie 1997) si două regulamente ale Consiliului de Miniștri (adoptate la 7 iulie 1997), in care se precizează detaliile tehnice ale Pactului, respectiv supravegherea pozițiilor bugetare si coordonarea politicilor economice, precum si implementarea procedurii in caz de deficit excesiv.

Conform acestui pact, pe termen mediu, statele membre si-au luat angajamentul de a urmări obiectivele realizării unui buget echilibrat sau aproape echilibrat si de a prezenta Consiliului de Miniștri si Comisiei un program de stabilitate pana la data de 1 martie 1999. Acest program trebuie sa fie actualizat in fiecare an.

Totodată, statele care nu participa la etapa a III-a a Uniunii Economice si Monetare vor trebui sa întocmească un program de convergență.

Astfel, acest pact dă posibilitatea Consiliului de Miniștri de a sancționa orice stat membru participant care nu ia masurile adecvate pentru a elimina deficitul excesiv.

Sancțiunile se pot aplica sub forma unui depozit fără dobânda constituit in contul Comunității Europene, dar ele pot fi transformate in amenda daca deficitul excesiv nu este corectat in termen de doi ani. Reprezintă un acord între statele membre, prin care acestea aderă la o disciplină specială în domeniul fiscal și bugetar, ca parte a obiectivelor lor economice pe termen mediu.

Pactul este construit pe două aspecte cheie:

un sistem de alarmă preventiva pentru identificarea și corectarea derapajelor bugetare, înainte ca acestea să determine depașirea pragului de 3% din PNB stabilit în Tratat pentru deficitele bugetare;

un set de reguli cu efect descurajator pentru a exercita presiuni asupra statelor membre astfel încât acestea să evite deficitele excesive și să ia măsuri rapide de corectare a lor în caz că apar. Sancțiunile se aplică numai statelor participante la zona Euro și au valori între 0,2% și 0,5% din PNB, în funcție de gradul în care valoarea de referință de 3% este depășită. Aceste sancțiuni se constituie, inițial, în depozite nepurtătoare de dobânzi, urmând ca, dacă în 2 ani situația nu este corectată, să se transforme în amendă.

Jean-Claude Juncker, președinte al Consiliului European, a fost mediatorul-cheie între Mitterand și Kohl la momentul inițierii acestui pact și a reușit să aplaneze animozitățile și contradicțiile care existau pe marginea creării uniunii monetare, propunând Franței preluarea conducerii Băncii Centrale Europene de îndată ce moneda euro avea să se rodeze, iar Germaniei îi oferea perspectiva Pactului de Stabilitate și Creștere ca o garanție că dezechilibrele din celelalte țări membre nu se vor repercuta asupra economiei germane. 3% din PIB – limita maximă pentru deficitul bugetar al țărilor zonei euro.

Pactul de Stabilitate și Creștere stipula în principal limita maximă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar al țărilor zonei euro, precum și modalitățile de asigurare a respectării acestei limite, inclusiv penalitatea de până la 0,4% din PIB în cazul în care vreun stat se dovedea în mod repetat incapabil să mențină deficitul bugetar sub limita prevăzută.

Atunci când țintele de deficit bugetar și de îndatorare publică nu sunt respectate de către un stat membru poate fi declanșata procedura de deficit excesiv, aceasta având mai multe etape.

Într-o primă etapă, Comisia Europeană realizează un raport privind respectarea celor două ținte de către un stat membru.

În cea de-a doua etapă, în cazul în care Comisia Europeană constată că un stat membru prezintă un deficit excesiv, aceasta va trimite Consiliului Uniunii Europene o opinie, precum și o recomandare pentru o decizie a Consiliului.

În urma acestei recomandări, Consiliul trebuie să decidă prin majoritate calificată dacă statul membru vizat prezintă un deficit excesiv.

Atunci când se constată existența deficitului excesiv, Consiliul emite o recomandare pentru statul membru aflat în această situație, oferind un termen de patru luni pentru adoptarea măsurilor necesare de reducere a deficitului.

Dacă statul membru este incapabil să implementeze măsurile de scădere a deficitului, acesta poate fi sancționat printr-o decizie a Consiliului.

În prezent, limita maximă a deficitului bugetar este de 3% din PIB, în timp de gradul de îndatorare publică poate fi de maxim 60% din PIB .

În anul 2003, Comisia Europeană a constatat faptul că atât Germania, cât și Franța, depășiseră limitele deficitului bugetar, precum și pe cele ale îndatorării publice. Având în vedere vulnerabilitățile existente, Comisia a trimis două recomandări Consiliului, prin care solicita demararea procedurii de deficit excesiv și sancționarea celor două state. În continuare, Consiliul a transmis recomandări ambelor țări, pentru a lua măsuri concrete pentru reducerea deficitului sub 3%.

Pentru Germania, termenul limită de implementare a măsurilor de reducere a deficitului era fixat pe data de 23 mai 2003, iar pentru Franța acest termen a fost pe data de 3 octombrie 2003

Dar, guvernele francez și german au decis în noiembrie 2003 pur și simplu să ignore regulile jocului. Având amândouă deficite care depășiseră de mult limita impusă, singura cale de ieșire din impas era suspendarea Pactului de Stabilitate si Crestere. Și, cu toate reacțiile violente ale celorlalte state membre care se plângeau că au fost defavorizate, Pactul de Stabilitate si Crestere a fost trecut în conservare.

Așadar. pe 25 noiembrie 2003 a fost atins un punct culminant al problemei fiscale.

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, a ignorat recomandarea Comisiei, hotărând să suspende procedura de deficit excesiv. Mai mult în concluziile sale, Consiliului modifică recomandările adoptate anterior pentru cele două state membre.

În aceste condiții, considerând că decizia Consiliului este neconformă cu litera și spiritul Tratatului și a Pactului de Stabilitate si Crestere, Comisia a apelat la Curtea Europeană de Justiție, pentru a anula decizia Consiliului precum și concluziile prezentate de acesta.

Curtea a judecat cazul și a arătat că decizia nu poate fi anulată deoarece aceasta a respectat procedurile de vot. Totuși. Curtea a anulat concluziile prezentate de Consiliu.

În acest context, Comisia a transmis pe 14 decembrie 2004, o comunicare către Consiliu prin care arată că cele două state trebuie să ia în considerare anul 2005 ca termen limită pentru corectarea deficitelor. De asemenea se precizează că în condițiile în care analizele vor arăta că măsurile luate de Germania și Franța sunt consistente cu reducerea deficitului în 2005, Consiliul nu va trebuie să facă alte demersuri pentru aplicarea EDP. Dacă însă analizele vor demonstrata evoluții negative, atunci Consiliul va trebui să reia procedura și să întărească supravegherea bugetară pentru a impune măsurile corective necesare.

Având în vedere controversata decizie din noiembrie 2013, nu putem sa nu ne punem întrebarea ce s-ar fi întâmplat in eventualitatea unei decizii normale, precum și ce riscuri ar putea apare ca urmare a nerespectării Pactului de Stabilitate și Creștere.

Dacă recomandarea Comisiei ar fi fost aprobată, este evident că Franța și Germania ar fi fost forțate să facă ajustările bugetare cerute. În cazul in care ar fi refuzat să facă acest lucru, ca și in cazul in care nu ar fi reușit să facă acest lucru, următorul pas ar fi fost solicitarea unor depozite, convertite in final in amenzi destul de consistente. Deoarece nu erau dispuse să accepte asemenea strictețe, cele două state – Franța și Germania – au reușit să convingă alte țări să respingă recomandarea Comisiei. Consecința a fost suspendarea procedurii deficitelor excesive.

În condițiile neaplicării Pactului, Olanda, Austria, Finlanda și Spania au protestat împotriva intimidări unor țări mai mici, de către Germania și Franța si au arătat că toate celelalte țări din zona euro vor plăti pentru „indisciplina” celor două în domeniul fiscal, indisciplină fiscală ce ar putea cauza efecte negative pe termen lung, prin creșterea poverii datoriei publice. Totdată, pentru ca riscul indisciplinei fiscale să nu se extindă, a fost introdusă clauza „fără salvare”, adică nici o țară care nu-și poate plăti datoria, nu va fi salvată.

Consiliul a decis să nu inițieze procedura de deficit excesiv împotriva Germaniei și a Franței, ceea ce este un indicator clar al faptul că în această situație au prevalat interesele naționale ale diferitelor state membre, și nu interesele de ansamblu ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește procedura decizională folosită, decizia din 25 noiembrie 2003 a fost luată cu ajutorul votului cu majoritate calificată.

Acest tip de vot face ca decizia luată să fie obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, fiind în mod obișnuit un indicator al naturii supranaționale a Consiliului.

Totuși, această decizie are implicații interguvernamentale profunde, deoarece statele membre au ales să favorizeze atât Germania, cât și Franța, prin neinițierea procedurii de deficit excesiv.

Astfel, Consiliul a acționat ca un agent interguvernamental și nu ca un agent supranațional.

Această decizie a Consiliului a fost contestată de către Comisia Europeană la Curtea Europeană de Justiție pe data de 27 ianuarie 2004.

În principal, unul din argumentele Comisiei a fost că termenele limită de implementare a măsurilor pentru reducerea deficitului excesiv și a datoriei publice expiraseră atât pentru Germania, cât și pentru Franța.

Se poate observa că decizia de a nu iniția procedurile de deficit excesiv a avut consecințe legale, restabilindu-se practic un nou termen limită pentru cele două state de a reduce deficitul până la valoarea de 3% din PIB.

În cele din urmă Curtea Europeană de Justiție a decis să anuleze decizia luată de Consiliul Uniunii Europene în urma Concluziilor ECOFIN din 25 noiembrie 2003.

Acest lucru demonstrează că în această situație Consiliul a ales să nu respecte procedurile comunitare și să favorizeze două state membre ale Uniunii Europene, ceea ce îi denotă natura interguvernamentală, în ciuda folosirii unor proceduri supranaționale.

Concluziile ECOFIN din 25 noiembrie 2003 au determinat Curtea Europeană de Justiție să decidă anularea deciziei luate de Consiliul Uniunii Europene.

Observăm că in situația dată, Consiliul a ales să nu se respecte procedurile comunitare să favorizeze două state membre ale Uniunii Europene.

Acest lucru denotă natura interguvernamentală a Consiliului Uniunii Europene, in ciuda folosirii unor proceduri supranaționale.

In cadrul Consiliului European din 22 si 23 martie 2005, ministrii de finante au elaborat o serie de propuneri in vederea unei mai bune gestionari a Pactului de Stabilitate si Crestere, acestea fiind adoptate la 27 iunie 2005.

Această analiză a concluziilor Consiliului ECOFIN din 25 noiembrie 2003 oferă o perspectivă de ansamblu asupra modului de funcționare al Consiliului Uniunii Europene, precum și asupra caracteristicilor sale unice.

Am încercat să evidențiez faptul că o parte dintre aceste caracteristici unice, cum ar fi procedura de consultare și de cooperare, votul cu majoritate calificată, Comitetul Reprezentanților Permanenți, ordinea de zi pe puncte A și B, Secretariatul General al Consiliului, Președinția Consiliului dar și procesul de socializare a elitelor, amintesc de caracteristicile tipice instituțiilor supranaționale

În același timp, votul cu unanimitate, procedura de codecizie și, în anumite situații, Președinția Consiliului, denotă caracteristici tipice ale conferințelor interguvernamentale.

În plus, analiza Concluziilor Consiliului ECOFIN din 25 noiembrie 2003 privind decizia de a nu iniția procedura de deficit excesiv împotriva Germaniei și a Franței a indicat clar faptul că deși Consiliului poate acționa din punct de vedere procedural ca o instituție supranațională, în realitate există situații în care interesele statelor membre sunt superioare intereselor supranaționale, ceea ce are un impact negativ asupra procesului de integrare europeană.

Obsevam ca pactul a traversat o criza severa ca urmare a faptului ca mai multe tari au incalcat in repetate randuri conditiile pactului, culminand cu incapacitatea Consiliul de a lua masuri impotriva a doua mari state, initial sustinatoare fervente ale Pactului: Franta si Germania. De asemenea, în urma negocierilor intre ministrii de finante ai statelor membre, s-a ajuns la reformarea Pactului de Stabilitate și Creștere, reforma adoptata de sefii de stat si de guvern in cadrul Consiliului de primavara din martie 2005.

Ca urmare a acestei reforme, pe de o parte, regulile pactului au fost relaxate in mod considerabil, ca urmare a presiunilor Frantei si Germanie, si pe de alta parte, state precum Austria si Olanda au sustinut introducerea unor proceduri de control intarit intre statele membre.

Totuși, cele doua praguri ale deficiturilor (de 3%, respectiv de 60%) nu au fost schimbate.

Modificarile care au fost aduse de reforma se referă la declansarea procedurii deficitului excesiv , ceea ce înseamnă că procedura nu poate fi declansata impotriva unei tari care traverseaza o perioada de crestere economica negativa sau o perioada prelungita de crestere incetinita.

Initial exceptia se aplica acelor tari care experimentau o crestere negativa de 2%, situatie neintalnita de la punerea in aplicare a Pactului.

Alte modificări aduse se referă la factorii relevanți ce permit unui stat sa nu fie supus procedurii de deficit excesiv, la prelungirea termenelor inainte ca procedura deficitului excesiv sa fie pusă în aplicare, la obiectivele pe termen mediu specifice fiecărui stat in parte, la fiabilitatea statisticilor furnizate de către statele membre, precum și la programele de convergență și stabilitate.

Numeroase studii au încercat să explice eșecul implementării PSC, acestea putând fi grupate apelând la trei tipuri de explicații: inconsistența funcțională, instituțională și 

democratică a Pactului.

Concluzionând, mă voi referi, in special la inconsistența instituțională a Pactului de Stabilitate și Creștere. Trebuie avut în vedere faptul că Pactul are mai ales un caracter politic decât unul economic și că deși era menit a împiedica statele să producă deficite bugetare excesive, sancționarea bănească a statelor contraveniente nu era automată, ci trebuia votată cu majoritate calificată în Consiliu, certificând astfel acordul politic al statelor.

Paradoxul este reprezentat de faptul că statele reprezintă atât subiecții cât și executorii pactului.

Astfel că în practică, statele aveau reticente în a impune sancțiuni unul asupra celuilalt, de teama faptului că, la rândul lor, vor avea nevoie să fie judecate de către colegi dacă propriul deficit va depăși targetul.

Alte studii au arătat că slăbiciunea Pactului de Stabilitate si Creștere constă în aplicarea asimetrică, diferențiată deci, nedemocratică a Pactului în funcție de mărimea și influența statelor.

State mari, precum Franța și Germania au fost de mai multe ori în situația exceptării de la încălcarea Pactului de Stabilitate și Crestere, decât statele mici, precum Grecia sau Portugalia , datorită faptului că din punct de vedere economic, statele mari au făcut sacrificii mai mari atunci când au renunțat la propria politi,ă monetară. Astfel, s-a argumentat că trebuie să le fie lăsată o mai mare libertate pentru a atenua șocurile economice prin politici fiscale proprii; pe de altă parte, din punct de vedere politic, statele mari se bucură de o putere de vot mai mare în cadrul Consiliului, atunci când se decid sancțiunile.

Concluzii

Consiliul Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN) este responsabil de politica Uniunii Europene în trei domenii principale: politica economică, aspecte referitoare la fiscalitate și reglementarea serviciilor financiare. ECONFIN este format din miniștirii economiei și finanțelor din toate statele membre, iar comisarii europeni relevanți participă de asemenea la reuniuni.

Directiva 2003/48/2003/CE a Consiliului se aplica în statele membre de la 1 iulie 2005 și s-a dovedit a fi eficace in primi trei ani de aplicare, în limitele stabilite de domeniul său de aplicare.

Cu toate acestea, primul raport al Comisiei din 15 septembrie 2008 privind aplicare directivei arată că aceasta nu ridică pe deplin la înălțimea ambițiilor exprimate in concluziile adoptate în unanimitate de Consiliu cu ocazia reuniunii sale din 26-27 noiembrie 2000. Este vorba, mai ales, de anumite instrumente financiare echivalente cu titluri purtătoare de dobândă și de anumite mijloace indirecte de deținere a unor titluri purtătoare de dobândă nu sunt acoperite de domeniul de aplicare.

Din cele menționate in studiul de caz se poate observa că procedura de consultare și de cooperare, votul cu majoritate calificată, Comitetul Reprezentanților Permanenți, ordinea de zi pe puncte, Secretariatul General al Consiliului, Președinția Consiliului, dar și procesul de socializare a elitelor, denotă caracteristici tipice instituțiilor supranaționale.

In același timp, votul cu unanimitate, procedura de codecizie și in anumite situații, Președinția Consiliului, denotă caracteristici tipice ale conferințelor interguvernamentale.

Concluziile Consililiului ECOFIN din 25 noiembrie 2003 privind decizia de a nu iniția procedura de deficit excesiv împotriva Germaniei și a Franței au indicat faptul că Consiliul, deși poate acționa din punct de vedere procedural ca o instituție supranațională, a pus interesele statelor membre mai presus de interesele supranaționale. Acest lucru are un impact negativ asupra procesului de integrare europeană.

Opinia mea in această problemă este că Consiliul Uniunii Europene este de fapt o instituție hibridă, care înglobează atât trăsături specifice instituțiilor surpanaționale, cât și trăsături specifice conferințelor interguvernamentale.

Având in vedere faptul că procesul de integrare europeană nu s-a încheiat, el este un proces deschis, impactul pe care Consiliul Uniunii Europene il are asupra acestui proces depinde in foarte mare măsură de echilibrul dintre aceste trăsături.

Bibliografie

Constituția Uniunii Europene

Barbulescu, I, Gh, Procesul decizional in Uniunea Europeană, Colectia Collegium.Politici publice și integrare europeană, Editura Polirom, Bucuresti, 2008

Bibere, Octav, Uniunea Europeană între virtual și real, Editura ALL, 1999

Clain, A, N, Consiliul Uniunii Europene – instituție supranațională sau conferință interguvernamentală? Clubul Academic de Studii Europene, Revista „Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”, vol. 4, nr. 1 – Primăvară/Vară 2010

Dragan, Gabriela, Politici comune ale UE. UE intre federalism si interguvernamentalism, Editura ASE, 2005

Diaconescu, M., Economie europeană. Fundamente  și etape ale construcției europene, Editura Uranus, 2004

Defarges, Philippe Moreau, Les Institutions eurpeennes, 6e edition, Armand Colin, Paris, 2002 – versiune tradusă in limba română – Editura Armacord, Timișoar, 2002

Filipescu, Ion. P., Fuerea, A., Drept instituțional comunitar, Ediția a V-a, Editura Actami, București, 2000

Fuerea, Augustin,Dimensiunea istorică a Uniunii Europene, Revista Pheonix, revistă de insolvență, nr.15/2006

Fuerea, A, Manualul Uniunii Europene, Bucuresti, 2002

Fuerea, Augustin (coordonator), Popescu, Roxana Mariana, Dumitrașcu, Mihaela Augustina, Drept comunitar european – caiet de seminar, Editura PROUNIVERSALIS, București, 2005

Ghica, L (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, 2007

Griffiths, M, Relații internaționale. Scoli. Curente. Gânditori, Subcapitol Ernst Haas, Editura Ziua, București, 2003

Garrett, G, Tsebelis, G, An institutional critique of intergovernmentalism, Editura Cambridge University Press, 1996

Ignat, I., Uniunea Europeană – De la piața comună la moneda unică, Editura Economică, 2002

Jinga, I, Popescu, A, Integrarea Europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000

Marcu, Viorel, Drept instituțional comunitar, editia a II-a, Editura Lumina Lex, 2001

Marga, Andrei, Filosofia unificării europene, Colecția “Studii europene”, Cluj 1995

Mazilu, Dumitru, Integrarea europeamă. Drept comunitar și instituții europene., Editura Lumina Lex, 2001

Moussis, Nicholas, Guide to European Polices, 9th revised edition, European Study Service, 2003

Păun, Nicolae, Păun, Adrian Ciprian, Istoria construcției europene, vol. I Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2000

Pop, Flore, Comunitățile europene și realizarea Spatiului Economic European, Revista Transilvană de Științe Administrative, nr 2 (8)/2002

Prisecaru, P, Guvernanta Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2005

Stancu, Radu, Viziteu, Mãdãlina, Drept comunitar, Editura Fundația România de Mâine, Bucuresti, 2009

Tallberg, J, The Agenda-shaping Powers of the EU Council Presidency, , Journal of European Public Policy, 10 (1): 1-19, 2003

Topan, Angelina, The european integration process, a historical and comparative institutional analysis, edition LIT, Verlag, Munster- Hamburg,-Berlin-London, 2001

Varela, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, Editura Institutul European, Iasi, 2008

Vese, V, Ivan, A.L, Istoria integrării europene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001

Surse internet

https://www.academia.edu/6509113/Drept_comunitar_Conf._univ._dr._Radu_STANCU_I._Istoricul_Uniunii_Europene_Obiective_Cunoa%C5%9Fterea_%C5%9Fi_%C3%AEnsu%C5%9Firea_tratatelor_institutive_a_institu%C5%A3iilor

http://ziarullumina.ro/proiecte-pentru-o-europa-unita-in-evul-mediu-si-in-zorii-epocii-moderne-65775.html

https://www.academia.edu/6509113/Drept_comunitar_Conf._univ._dr._Radu_STANCU_I._Istoricul_Uniunii_Europene_Obiective_Cunoa%C5%9Fterea_%C5%9Fi_%C3%AEnsu%C5%9Firea_tratatelor_institutive_a_institu%C5%A3iilor

http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_11.pd

http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/european-parliament/index_ro.htm

http://www.consilium.europa.eu/ro/council-eu/preparatory-bodies/special-committee-agriculture/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comitetul_Regiunilor

http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Integrare_Economica_Europeana.pdf

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/116-117/art9-gusilov.html

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/167/art14-Tursie.php#_ft

http://ec.europa.eu/archives/lisbon_treaty/faq/index_ro.htm#6

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=uriserv:l25020