Consiliul DE Securitate AL Natiunilor Unite Intre „ Modelul 1945 ” Si Reforma

Tema: CONSILIUL DE SECURITATE AL NAȚIUNILOR UNITE:

ÎNTRE „ MODELUL 1945 ” ȘI REFORMĂ

CUPRINS:

INTRODUCERE

I. CONSILIUL SECURITĂȚII: PREVEDERILE CARTEI ONU

I.1. Consiliul Securității: atribuții și misiune

I.2. Mecanisme de funcționare ale Consiliului Securității

I.3. Analiza Consiliului Securității al ONU ca experiență de cercetare în cadrul studiilor de licență

II.REFOMA CONSILIULUI SECURITĂȚII: UN NOD GORDIAN

II.1. Necesitatea reformării Consiliului Securității

II.2. Reprezentarea în Consiliul Securități: noi aspiranți la statutul de membru

II.3. Dreptul de veto: controverse și complexități

III. CONSILIUL SECURITĂȚII ONU ȘI PERICOLELE LA ADRESA PĂCII SI SECURITĂȚII INTERNAȚIONALE

II.1. Activitatea Consiliului Securității în vederea reducerii

amenințărilor la adresa păcii și securității în lume

II.2. Studiu de caz: Consiliul Securității și problema Siriei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE.

CONSILIUL SECURITĂȚII: ATRIBUȚII ȘI MISIUNE. În cadrul Organizației Națiunilor Unite ca organ principal și de o importanță majoră îl are Consiliul de Securitate care are putere decizională în carul rezolvării unor diferende sau litigii internaționale. Conform Chartei ONU, funcția de bază a Consiliului de Securitate îndeplinește obiectivul central al organizației de menținere a păcii și securității internaționale, deciziile luate în acest sens trebuie să se respecte cu strictețe de către toate țările membre. Conchidem că este un element esențial de asigurare a securității, misiunile principale ale sale fiind mai mult de consultanță, el face apel la părțile în litigiu să-l soluționeze prin mijloace pașnice și recomandă metodele de ajustare sau termenii de soluționare făcînd recomandări și doar în cazuri excepționale de implicare directă prin folosirea forței armate, instituirea unor blocade sau embargouri. Referitor la atribuțiile sale structurale Consiliul de Securitate recomandă Adunării Generale numirea secretarului general și admiterea de noi membri la Organizația Națiunilor Unite și împreună cu Adunarea Generală, el alege judecătorii Curții Internaționale de Justiție. Componența Consiliului de Securitate este alcătuit din 15 membri dintre care cinci sunt membrii permanenți (Franța, Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, Marea Britanie, China) cu drept de veto, putându-și exercita acest drept la orice Rezoluție a Consiliului de Securitate, inclusiv cele ce privesc admiterea unor noi state membre, și zece nepermanenți, aleși de Adunarea Generală la nivel regional pentru un mandat de doi ani, reuniunile se realizează la momentul oportun de soluționare a unei amenințări la adresa păcii sau a unui act de agresiune. Președinția Consiliului de Securitate revine fiecărui membru prin rotație la fiecare lună a anului. Un reprezentant al fiecărei țări membre trebuie să fie prezent în permanență la sediul ONU, astfel încât Consiliul de Securitate să-și poată îndeplini în orice moment funcția. [1] Rezoluțiile Consiliului de Securitate sunt de obicei aplicate cu scopul de menținere a păcii în sistemul internațional, fiind folosite forțe militare oferite în mod voluntar de către statele membre și finanțate independent de bugetul principal al ONU. Evaluările de eficiență Consiliului de Securitate sunt confuze necesitînd reforme, la care încă se lucrează. În secolul anterior la crearea ONU, mai multe organizații internaționale tratate și conferințe au fost formate pentru a reglementa conflictele dintre națiuni, cum ar fi Comitetul Internațional al Crucii Roșii și Convențiile de la Haga din 1899 și 1907. În urma pierderilor catastrofale a vieților omenești în Primul Război Mondial, Conferința de Pace de la Paris a stabilit ca prin Liga Națiunilor se va menține armonia între națiuni fiind prima organizație internațională de securitate care avea ca obiectiv principal menținerea păcii. Această organizație rezolva cu succes unele dispute teritoriale și în structurile internaționale create pentru domenii cum ar fi poștă, aviație, precum și controlul de opiu, unele de care ar fi mai târziu absorbit în ONU Scopurile Ligii Națiunilor au fost dezmembrarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectivă, rezolvarea disputelor dintre națiuni prin negocieri, diplomația și îmbunătățirea prosperității mondiale. Cu toate acestea, Liga nu a reușit să acționeze împotriva invaziei japoneze din 1931 Manciuria, a doua italo-etiopian în războiul din 1935, 1937 invaziei japoneze din China, precum și extinderile germane aflate sub Adolf Hitler, care a culminat în al doilea război mondial. Cauzele eșecului evident al acestei organizații au fost identificate ca lipsa unei egalității între statele membre, lipsa unei cooperări, insuficiența sancțiunilor, ineficacitatea Consiliului, existența unor disensiuni asupra conceptului de securitate colectivă etc. Cu toate c statele nu erau încă pregătite să renunțe la războaie ca formă de soluționare a problemelor s-a putut constitui un sistem colectiv de securitate. Cel mai vechi plan concret pentru o nouă organizație mondială a început sub egida Departamentului de Stat al SUA în 1939. Președintele SUA, Franklin D. Roosevelt a inventat primul termenul de "Organizația Națiunilor Unite", ca un termen pentru a descrie țările aliate, creată cu scopul menținerii și consolidării păcii securității în lume și dezvoltării cooperării între state. La 24 octombrie 1947 toate țările au ratificat Carta ONU documentul care constituia organizația ca organ legal comun de activitate, de către cei cinci membri permanenți ai atunci Consiliului de Securitate și cu o majoritate a celorlalte 46 de semnatari. La 17 ianuarie 1946, Consiliul de Securitate s-a reunit pentru prima dată la Casa Bisericii, Westminster, din Londra, Anglia. La mijlocul anului 1944, puterile aliate s-au întâlnit la Conferința de la Oaks Dumbarton în Washington, pentru a negocia structura ONU, precum și componența Consiliului de Securitate al ONU care a devenit rapid problema dominantă, în urma căreia Franța, Republica Chineză, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA, și au fost selectate în calitate de membri permanenți ai Consiliului de Securitate. La Conferința de la Yalta din februarie 1945, delegațiile americane, britanice, și rusă au fost de acord că fiecare al "Big Five" ar putea opune orice acțiune de Consiliu, dar nu rezoluțiile de procedură.

Consiliul de Securitate este unul dintre cel mai cel mai puternic organ principal al Organizației, după Adunarea Generală. Conform Cartei ONU (Articolul 24), funcția principală fiind îndeplinirea obiectivului central al Organizației, menținerea păcii și securității internaționale, avînd capacitatea de a și acționa în numele lor. În îndeplinirea acestor îndatoriri Consiliul de Securitate este nevoit să acționeze în conformitate cu Scopurile si Principiile Națiunilor Unite. Totuși el este supus spre examinare de către Adunarea Generală prin rapoartele anuale dar dacă este necesar și prin cele speciale. Toți membrii Națiunilor Unite vor fi de acord să accepte și să execute hotărîrile Consiliului de securitate în conformitate cu Carta.(Articolul 25). Desigur că pentru a promova stabilirea și menținerea păcii și securității internaționale Consiliul de Securitate mai are sarcina de a elabora cu ajutorul Comitetului de Stat-Major, prevăzut de articolul 47 a Chartei, planuri care vor fi supuse Membrilor Națiunilor Unite în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a procesului de înarmare.(Articolul 26). Competențele ce revin Consiliului de Securitate al Naiunilor Unite l-au transformat într-un for unic în sfera politicii internaționale. Conform Cartei Națiunilor Unite intrate în vigoare la 24 octombrie 1945 după ratificarea sa de către cele cinci mari puteri și de majoritatea celorlalți semnatri (Articolul 110 aliniatul 3 din Capitolul XIX).

Scopurile organizației sunt menționate în preambulul documentului internațional, acestea fiind:

Menținerea păcii și securității internaționale, incluzînd desigur și luarea măsurilor colective efective necesare pentru prevenirea și respingerea amenințărilor la adresa păcii și pentru respingerea agresiunilor sau a altor violări ale păcii.

Rezolvarea pe cale pașnică și în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional a oricăror dispute

Reglementarea conflictelor internaționale sau a situațiilor care pot duce la breșe ale păcii

Dezvoltarea relațiilor de prietenie între națiuni, bazate pe respectarea principiilor egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor

Adoptarea măsurilor necesare consolidării păcii universale

Obținerea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale economice, sociale, culturale sau umanitare,

Încurajarea și promovarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți fără nici o distincție de rasă, sex, limbă ori religie, centralizarea și armonizarea acțiunilor națiunilor în vederea atingerii acestor scopuri (Articolul 1)(9)

Consiliul de securitate menține o funcție importantă în acestă organizație reprezentînd siguranța statelor semnatre. Fiecare membru al Consiliului dispune de un vot, iar hotărîrile în problemele de procedură sunt adoptate cu votul afirmativ a nouă membri cupinzînd desigur și voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți, cu condiția că în cazul hotărîrilor care se adoptă în temeiul Capitolului VI si al Articolului 52, paragraful 3, o parte la un diferend să se abțină de la votare.(Art. 27) Consiliul de Securitate este organizat în așa mod încît poate să-și exercite funcțiile fără întrerupere, în acest scop fiecare membru al Consiliului de Securitate trebuie să aibă oricînd un repezentant la Sediul Organizației, evident în procesul procedurii realizării soluționării celor propuse Consiliul mai poate ține ședințe periodice la care fiecare din membrii săi are șansa șă fie repezentat de un membru al guvernului sau de un alt repezentant special desemnat. Ședințele pot avea loc și în alte sedii decît Sediul Organizației (Articolul 28). Consiliul de Securitate mai poate înființa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale și stabilește propriile sale reguli de procedură, inclusiv modul de desemnare a Președintelui său conform articolelor 29, 30 a Cartei O. N. U. Orice Membru al Natiunilor Unite care nu este membru al Consiliului de Securitate poate participa, fără drept de vot, la discutarea oricarei probleme supuse Consiliului de Securitate, ori de câte ori acesta consideră că interesele acelui Membru sunt afectate în mod special, aceasta se referă și la statele care nu sunt Membre a O. N. U., ele sunt invitate la diferend dar Consiliul de securitate le stabilește condițiile pe care le va considera juste pentru participarea la diferend a statului specificat.(art. 31-32). Rezolvarea pașnică a diferendelor presupune seriozitate maximă acordînd importanță directă Consiliului de securitate deoarece implică menținerea păcii și securității internaționale prin recurgerea la tratative, anchetă, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară etc., dar soluționarea diferendului se va desfășura în mod pașnic. Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale.(Articolul 34) În cazul cînd nu se găsește soluționare pașnică la diferend, sau că prelungirea lui ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale el va hotărî dacă trebuie să acționeze în temeiul Articolului 36 sau să recomande condițiile de rezolvare pe care le-a considerat potrivite. Consiliul de Securitate dacă va constata existența unei amenințări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune, va face recomandari ori va hotarî ce masuri vor fi luate, în conformitate cu Articolele 41 si 42, pentru menținerea sau restabilirea păcii si securității internaționale. Consiliul de Securitate poate hotarî ce măsuri, care nu implică folosirea forței armate, trebuie luate spre a se da urmare hotarârilor sale și poate cere Membrilor Națiunilor Unite să aplice aceste masuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice, ca mod de pedepsire.

Concluzionînd funcția și obligația esențială a Consiliului de securitate se rezultă în menținerea păcii și securității internaționale și soluționarea diferendelor fără a recurge la acte de agresiune accentuînd mai mult modalitatea pașnică. Atunci când Consiliul de Securitate a hotarât sa recurga la forta, el trebuie, înainte de a cere unui Membru nereprezentat în Consiliu sa puna la dispozitie forte armate, în executarea obligațiilor asumate de acesta în temeiul Articolului 43, sa invite pe acel Membru, dacă dorește, să participe la luarea hotarârilor Consiliului de Securitate privind folosirea contingentelor de forțe armate ale acelui Membru.(Articolul 44) Planurile pentru folosirea forțelor armate vor fi stabilite de Consiliul de Securitate cu ajutorul Comitetului de Stat-Major. Conform Cartei Membrii Natiunilor Unite se vor asocia spre a-și acorda reciproc asistență în executarea masurilor hotarâte de Consiliul de Securitate. Conform Articolului 24 al Cartei ONU, "pentru a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației, membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale și recunosc că, îndeplinindu-și îndatoririle impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acționează în numele lor." Cum arată aceste competențe extinse vedem mai jos: Consiliul de Securitate "poate …, în cadrul rezolvării pașnice a diferendelor (Capitolul VI din Cartă), ancheta orice situație (Art. 34) și să recomande, în orice stadiu al unui diferend, procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare (Art. 36 și urm.). Capitolul VI prevede că rolul Consiliului de Securitate este unul de consultanță, respectiv de moderare. În schimb, în Capitolul VII al Cartei este reglementat uzul de forță. Conform Art. 39, Consiliul de Securitate va constata dacă o situație reprezintă o amenințare împotriva păcii sau o încălcare a acesteia, respectiv dacă ea este un act de agresiune. În cazul în care Consiliul de Securitate consideră că o situație a degenerat în acest fel, el poate formula recomandări corespunzătoare pentru a pune capăt acesteia. El poate lua și măsuri pentru aplicarea forțată a hotărârilor sale. Art. 41 prevede astfel unele sancțiuni ne-militare – mai ales economice, Art. 42, în schimb, măsuri militare în vederea restabilirii păcii (…). Conform Art. 25, toate statele membre ale ONU trebuie să adopte și să aplice hotărârile Consiliului de Securitate. Poziția privilegiată a Consiliului de Securitate rezultă în plus și din competențele pe care le deține în cadrul Organizației. Consiliul își dă bunăoară votul înainte să fie luate anumite decizii importante (mai ales ale Adunării Generale). Acest lucru este valabil mai ales în cazul acceptării și excluderii de membri, precum și în cel al numirii Secretarului General și a judecătorilor din cadrul Curții Internaționale de Justiție."

Rezoluțiile Consiliului de Securitate sunt obligatorii în cazul în care sunt făcute în conformitate cu prevederile Capitolului VII (acțiune cu privire la amenințările la adresa păcii, de încălcare a păcii, și a actelor de agresiune) al Cartei. Rezoluțiile făcute în conformitate cu prevederile Capitolului VI (soluționarea pașnică a litigiilor), cu toate acestea, nu au mecanisme de aplicare și sunt, în general, considerate a fi nu obligatorii în conformitate cu dreptul internațional. Remarcăm o serie de rezoluții care din una sau două motive au fost blocate de Rusia, China sau de alți membri permanenți în anumite diferende discutate a nivel mondial.

Mecanisme de funcționare ale Consiliului Securității. Toți membrii Organizației Națiunilor Unite sunt de acord să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate. În timp ce alte organe ale Națiunilor Unite să facă recomandări statelor membre, numai Consiliul de Securitate are puterea de a lua decizii care statele membre sunt obligate mai apoi să le pună în aplicare. În Carta Organizației Națiunilor Unite, funcțiile și atribuțiile Consiliului de Securitate sunt:

pentru a menține pacea și securitatea internațională, în conformitate cu principiile și scopurile Națiunilor Unite;

pentru a investiga orice diferend sau situație care ar putea conduce la pericol internațional;

să recomande metode de adaptare în astfel de litigii sau condițiile de decontare;

să formuleze planuri pentru crearea unui sistem de reglementare a armamentelor;

pentru a determina existența unei amenințări împotriva păcii sau actul de agresiune și de a recomanda ce măsuri trebuie luate;

să solicite deputaților de a aplica sancțiuni economice și alte măsuri care nu implică folosirea forței pentru a preveni sau a opri agresiunea;

să ia măsuri militare împotriva unui agresor;

să recomande admiterea de noi membri;

să-și exercite funcțiile de tutelă ale Organizației Națiunilor Unite în "zone strategice";

să recomande Adunării Generale numirea secretarului general și, împreună cu Adunarea, pentru alegerea judecătorilor Curții Internaționale de Justiție.

De asemenea, Consiliul de Securitate mai îndeplinește unele sarcini prin care poate:

stabili principii pentru un astfel de acord;

se angajează ca mediator;

trimite o misiune;

numește trimișii speciali;

sau solicită Secretarului General să folosească bunele oficii pentru a obține o soluționare pașnică a diferendului.

Când o dispută duce la ostilități, preocuparea principală a Consiliului este de a le aduce la o rezolvare a problemei cât mai curând posibil. În acest caz, Consiliul poate:

propune directive de soluționare prin încetarea focului, care poate ajuta la prevenirea unei escaladări a conflictului;

expedia observatori militari sau o forță de menținere a păcii pentru a ajuta la reducerea tensiunilor

Dincolo de aceasta, Consiliul poate opta pentru măsurile de executare directă a soluționării litigiului, inclusiv:

sancțiuni economice, embargoul asupra armelor, sancțiunile financiare și restricții, precum și interdicții de călătorie;

ruperea relațiilor diplomatice;

blocadă;

sau chiar o acțiune militară colectivă.

O preocupare principală este să se concentreze acțiunea asupra celor răspunzători pentru politicile sau practicile condamnate de comunitatea internațională, minimizând în același timp impactul măsurilor luate de pe alte părți ale populației și economiei.(2) Deciziile pe teme procedurale sunt luate cu votul favorabil al nouă membri. Pe aspectele de fond, deciziile se adoptă cu cel puțin nouă voturi favorabile, membrii permanenți votând în favoare sau abținere. În structura Consiliului de Securitate se mai află comitetele permanente (comitetul de experți privind regulile de procedură, comitetul pentru reuniuni în afara cartierului general, comitetul privind admiterea de noi membri, grupuri de lucru ad-hoc, Comitetul Militar, comitetele de sancțiuni, Comitetul pentru Operațiuni de Menținere a Păcii, comisiile pe diverse problematici, tribunalele internaționale, alte organisme. Consiliul de Securitate are ca responsabilitate fundamentală menținerea păcii și securității internaționale, prin soluționarea pașnică a disputelor și prin întreprinderea de acțiuni împotriva amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale și a actelor de agresiune. Importanța primordială a Consiliului de Securitate se vădește și în aplicarea procedurilor de admitere, suspendare sau excludere (procedură care nu s-a aplicat niciodată până acum) din ONU, pentru aceasta fiind necesară în mod obligatoriu recomandarea Consiliului de Securitate, deci implicit acordul tuturor celor cinci membri permanenți (art.4 alin.2, art.5 și 6 din Carta ONU). De asemenea, aceeași concluzie reiese și din citirea cu atenție a prevederilor privitoare la procedura de intrare în vigoare a Cartei ONU (condiționată de ratificarea acesteia de către cele cinci mari puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate și de majoritatea celorlalte state semnatare – vezi art.110 alin.3) și la cea de amendare a Cartei ONU, caz în care se cere imperativ votul favorabil a 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificarea modificărilor adoptate, în conformitate cu procesele constituționale specifice fiecărui stat, tot de 2/3 din membri, dar cu observația că printre aceștia trebuie să fie în mod obligatoriu toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate (art.108 din capitolul XVIII al Cartei ONU). Pentru ca orice schimbare a Cartei ONU, recomandată prin votul pozitiv a 2/3 din membrii Adunării Generale întruniți într-o conferință generală organizată special pentru a dezbate revizuirea Cartei ONU, să intre în vigoare, este necesară neapărat ratificarea formei modificate a Cartei, cu respectarea prevederilor constituționale proprii fiecărui stat, de către 2/3 din membrii Adunării Generale, incluzându-i pe toți cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate (art.109 alin.2 din capitolul XVIII al Cartei ONU). Un indiciu deloc neglijabil în același sens este acela al limbilor oficiale ale ONU, folosite chiar începând cu redactarea versiunilor Cartei ONU adoptate la 26 iunie1945 la San Francisco (California/SUA): chineza, franceza, rusa, engleza și spaniola (vezi art.111, final, din capitolul XIX al Cartei ONU). Ulterior, a fost adăugată și araba ca o limbă oficială a Adunării Generale, a Consiliului de Securitate și a Consiliului Economic și Social. După cum se poate observa, cu excepția limbilor spaniolă și, mai târziu, arabă, limbile oficiale ale ONU sunt și limbile oficiale ale marilor puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate.  Din punct de vedere procedural, Consiliul de Securitate are prerogative mai largi decât Adunarea Generală (cf. art.20-22 Carta ONU), prerogative care sunt menite a asigura o funcționare continuă, prin întâlniri periodice desfășurate la sediul ONU sau în orice alte locuri unde se consideră că este util pentru a-i fi ușurată munca (art.28 Carta ONU; de exemplu, în 1972 la Addis Abeba și în 1973 în Ciudad de Panama), precum și prin posibilitatea de a stabili organele subsidiare considerate necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale (art.29 Carta ONU), ca și propriile reguli procedurale, inclusiv metoda alegerii Președintelui Consiliului de Securitate (art.30 Carta ONU).  De asemenea, este relevantă puterea Consiliului de Securitate de a stabili participarea (invitarea, precum și condițiile participării) sau absența unui stat membru sau nemembru al ONU la dezbaterile sale, desigur, fără drept de vot (art.31-32 Carta ONU). Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită în prezent votul afirmativ a cel puțin 9 din cei 15 membri (inițial era nevoie de minim 7 voturi pro, în total Consiliul de Securitate având doar 11 membri) – vezi art.27 alin.2 din Carta ONU. Dar adoptarea hotărârilor luate în celelalte probleme, neprocedurale, substanțiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri permanenți (art.27 alin.3), această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie deținut de membri permanenți pe baza regulii „unanimității marilor puteri” sau, altfel spus, a puterii dreptului de „veto”. Dacă un stat membru al Consiliului de Securitate este parte într-o dispută, totuși, el ar trebui să se abțină de la vot; în practică o abținere a unui stat membru permanent nu este interpretată ca un veto, astfel încât atunci când unul din cei 5 mari nu vrea să susțină o decizie, dar nici nu dorește să o blocheze prin veto-ul său, poate să se abțină.22 Orice națiune, indiferent că este sau nu membră a ONU, poate să aducă în atenția Adunării Generale ori a Consiliului de Securitate orice dispută care riscă să conducă la o violare a păcii (art.35 Carta ONU). Ambele organe principale mai sus amintite au atribuții conferite de Carta ONU (art.33-38 = capitolul VI și art.11 alin.2) pentru a face recomandări și a iniția implementarea de metode pașnice în vederea reglementării și stingerii conflictului/amenințării potențiale la adresa păcii, înainte ca să decidă folosirea forței sau recomandarea acesteia în cazul eșuării tentativelor pașnice de rezolvare a crizei. Mijloacele pașnice la care pot apela părțile aflate în orice conflict pentru a-l dezamorsa sau pe care le recomandă insistent și le aplică Consiliul de Securitate (și doar în subsidiar, prin colaborare, Secretarul General sau Adunarea Generală) pentru a nu se ajunge la amenințări la adresa păcii și securității internaționale sunt prevăzute în art.33 al Cartei ONU: negocieri, investigații, medieri, concilieri, arbitraje, soluționări judiciare, apelul la tratatele, agențiile și acordurile regionale sau la Consiliul de Tutelă până la momentul decolonizării (vezi art.52-54 = capitolul VIII și art.83-84 din capitolul XII al Cartei ONU, coroborate cu art.102-103 din capitolul XVI), ori alte mijloace pașnice alese în mod liber. În acest context trebuie să amintim și atribuțiile privilegiate pe care le deține Consiliul de Securitate în raporturile sale cu principalul organ judecătoresc al ONU, Curtea Internațională de Justiție, la al cărui Statut (parte integrantă din Carta ONU, căreia îi este anexat, conform art.92 din Carta ONU) poate deveni parte un stat nemembru al ONU doar în condițiile stabilite de Adunarea Generală pentru fiecare caz în parte, sub rezerva recomandării prealabile a Consiliului de Securitate (art.93 alin.2 Carta ONU).  Totodată, Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, ca și alte organe ale ONU sau agenții specializate, care pot fi autorizate oricând de Adunarea Generală, pot cere Curții Internaționale de Justiție să-și exprime opinia consultativă asupra oricărei chestiuni legale (art.96 Carta ONU). Mai mult, Consiliul de Securitate este organul însărcinat legal cu impunerea prin recomandări sau orice alte măsuri pe care le consideră necesare a deciziilor Curții Internaționale de Justiție astfel încât acestea să-și producă efectele în situația în care o parte (un stat) într-un caz judiciar soluționat de Curte refuză direct sau tacit să recunoască și să se conformeze respectivelor decizii, în ciuda obligațiilor asumate în acest sens (vezi art.94 din Carta ONU). Atunci când disputa nu se rezolvă pe cale pașnică și atinge pragul confruntării armate, tot Consiliul de Securitate deține rolul major. El are mai întâi grija de a-i pune capăt cât mai curând posibil, iar apoi să păstreze încetarea focului prin instrumente și directive care să prevină ostilitățile și mai ales prin trimiterea în zonă a forțelor de menținere a păcii, care să ajute la reducerea tensiunilor din regiune, să acționeze ca o barieră între părțile aflate în conflict și să asigure condițiile de calm absolut necesare pentru o rezolvare pașnică a disputei. De remarcat faptul că, în timpul cât Consiliul de Securitate își exercită prerogativele în privința unei dispute sau situații care-i reclamă intervenția, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la această dispută sau situație, cu excepția cazului în care i se cere acest lucru de către însuși Consiliul de Securitate (vezi art.12 alin.1 din Carta ONU).Cele mai puternice, eficiente și convingătoare atribuții ale organului suprem al ONU sunt prevăzute în capitolul VII din Cartă dedicat acțiunilor referitoare la încălcări ale păcii, violări ale păcii și acte de agresiune. Astfel, Consiliul de Securitate trebuie să analizeze, să stabilească orice încălcare a păcii sau act de agresiune și să facă recomandări ori să decidă măsurile pe care le consideră necesare pentru a menține sau a restaura pacea și securitatea internațională (art.39), iar anterior acestor pași poate cere părților aflate în conflict să se supună anumitor măsuri provizorii ce i se par necesare sau de dorit pentru a preveni agravarea situației (art.40).  Printre măsurile cele mai dure la care poate apela Consiliul de Securitate se numără cele non-armate: completa sau parțiala întrerupere a relațiilor economice, a legăturilor feroviare, navale, aeriene, poștale, telegrafice, radio și a altor mijloace de comunicație, precum și a relațiilor diplomatice (art.41), dar și, după caz, acțiunile militare ale forțelor aeriene, navale sau terestre menite a păstra sau restabili pacea și securitatea internațională: demonstrațiile de forță, blocada și alte operații militare desfășurate în aer, pe apă și pe uscat de forțele membrilor ONU (art.42). În aplicarea acestor măsuri militare preventive sau de forță, Consiliul de Securitate se bucură de exclusivitatea luării deciziilor, dar și de o serie de facilități și instrumente de sprijin (drept de tranzit, sprijin militar aerian imediat) din partea tuturor statelor membre, care se obligă să asiste, să ușureze și să participe, direct sau prin intermediul agențiilor internaționale din care fac parte, în cazul în care doresc ori li se solicită de către Consiliul de Securitate, la desfășurarea acțiunilor respective conform deciziilor stabilite de Consiliu, în acest scop încheind individual sau colectiv înțelegeri și acorduri negociate foarte rapid cu Consiliul de Securitate (vezi art.43-45, 48-49). Consiliului de Securitate trebuie să se adreseze statele, membre sau nu ale ONU, care se confruntă cu probleme economice speciale în urma aplicării măsurilor preventive sau de forță adoptate și aplicate de Consiliu, acesta din urmă hotărând soluția problemelor respective (art.50). În plus, deși se recunoaște dreptul inerent, individual sau colectiv, la autoapărare a fiecărui membru ONU supus unui atac armat, se specifică faptul că această reacție defensivă este acceptată doar dacă se petrece înainte ca să fie luate de Consiliul de Securitate măsurile necesare menținerii păcii și securității internaționale, dacă este raportată imediat Consiliului de Securitate și dacă nu afectează în nici un fel autoritatea și responsabilitatea Consiliului bazată pe Carta ONU de a angaja în orice moment asemenea acțiuni pe care le consideră necesare în vederea menținerii sau restaurării păcii și securității internaționale (art.51). În realizarea măsurilor militare de orice tip pe care le ia (investigații militare pentru menținerea păcii și securității internaționale, angajarea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, reglementarea situației armamentelor și posibila dezarmare), Consiliul de Securitate este asistat și sfătuit de Comitetul Militar de Stat Major, care este format din șefii de Stat Major ai fiecărui membru permanent, este responsabil cu comanda și direcția strategică a oricăror forțe militare aflate sub egida ONU, poate invita orice membru al ONU nereprezentat permanent în Comitet să i se asocieze la lucru într-o anumită chestiune în care se impune participarea sa pentru eficientizarea muncii, poate stabili subcomitete regionale cu autorizația Consiliului de Securitate și după consultarea agențiilor regionale și elaborează planurile pentru aplicarea forței armate, dar și cele menite a fi supuse membrilor ONU pentru stabilirea unui sistem de controlare a armamentelor (art.47, 46 și 26 din Carta ONU).

Analiza Consiliului Securității al ONU ca experiență de cercetare în cadrul studiilor de licență. În cadrul studiilor de licență am avut oportunitatea de a cerceta tema dată și prin intermediul practicii de stat.

NECESITATEA REFORMĂRII CONSILIULUI SECURITĂȚII. Consiliul de Securitate a fost în mare parte paralizat în ultimele decenii sale timpurii de Războiul Rece dintre SUA și URSS și aliații lor, și, în general, Consiliul a fost doar posibilitatea de a interveni în conflicte care nu au legătură. (O excepție notabilă a fost rezoluție autorizarea 1950 a Consiliului de Securitate o coaliție condusă de Statele Unite pentru a respinge invazia nord-coreean de Coreea de Sud, a trecut în absența URSS). În 1956, prima forță de menținere a păcii ONU a fost creat pentru a pune capăt crizei Suez. Cu toate acestea , ONU nu a putut interveni împotriva invaziei simultana a URSS în Ungaria în urma revoluției din țara respectivă. În 1960, ONU a desfășurat operației Organizației Națiunilor Unite în Congo (UNOC), cea mai mare forță militară din primele decenii ale sale, pentru a restabili ordinea în statul separatist de Katanga, prin restaurarea controlului Republicii Democratice Congo 1964. Cu toate acestea, Consiliul de Securitate a constatat că a ocolit în favoarea negocierilor directe între superputeri în unele conflicte mai mari, cum ar fi criza rachetelor din Cuba sau războiul din Vietnam. Concentrându-se în schimb pe conflicte mai mici, fără o imediată conexiune cu Războiului Rece. Cu o creștere prezență din lumea a treia și eșecul de mediere a ONU în conflictele din Orientul Mijlociu, Vietnam, și Kashmir, ONU mutat din ce în ce atenția la obiectivelor sale aparent secundare de dezvoltare economică și schimburile culturale. Prin anii 1970, bugetul ONU pentru dezvoltare socială și economică a fost mult mai mare decât bugetul pentru menținere a păcii. După Războiul Rece, ONU a văzut o extindere radicală în exercitarea îndatoririlor sale de menținere a păcii, luând în mai multe misiuni în zece ani decât a avut în cele patru decenii anterioare. Între 1988 și 2000, numărul de rezoluțiilor adoptate a Consiliului de Securitate sunt mai multe decât dublu, iar bugetul de menținere a păcii a crescut de peste zece ori. ONU a negociat un capăt la Războiul Civil Salvador, a lansat o misiune de succes menținere a păcii în Namibia, și a supravegheat alegerile democratice în Africa de Sud post-apartheid și post-Khmer Rouge Cambodgia . În 1991, Consiliul de Securitate a demonstrat vigoarea prin condamnarea invaziei Kuweitului de către Irak în aceeași zi a atacului, iar mai târziu a respins cu succes irakienii. În conformitate cu Secretarul General Brian Urquhart descris mai târziu speranțele ridicate de aceste succese ca o "renaștere falsă" pentru organizarea, având în vedere misiunile mai tulburi care au urmat. Deși Carta ONU a fost scris în primul rând pentru a preveni agresiune de către un neam împotriva altuia, la începutul anilor 1990, ONU sa confruntat cu o serie de crize simultane, grave în națiuni, cum ar fi Somalia, Haiti, Mozambic, și fosta Iugoslavie. Misiunea ONU în Somalia a fost în general considerat ca un eșec după retragerea SUA în urma accidentelor în Bătălia de la Mogadiscio, și Misiunea ONU în Bosnia se confruntă "ridicol la nivel mondial" pentru misiunea sa indecisă și confuză în fața etniilor. În 1994, Misiunea de Asistență a Organizației Națiunilor Unite pentru Rwanda nu a reușit să intervină în genocidul din Rwanda în fața indecizie a Consiliului de Securitate. La sfârșitul anilor 1990, intervențiile internaționale ONU au fost autorizate luînd o mai mare varietate de forme. Misiunea ONU în războiul civil 1991-2002 Sierra Leone a fost completată de către British Royal Marines, iar din 2001 invazia ONU a autorizat supravegherea Afganistanului de către NATO. În același timp, Consiliul de Securitate a intervenit cu menținere a păcii în situații de criză, inclusiv războiul din Darfur în Sudan și conflictul Kivu din Republica Democrată Congo. În capitolul VII, Consiliul are putere mai largă pentru a decide ce măsuri trebuie luate în situații care implică "amenințări la adresa păcii, de încălcări ale păcii, sau acte de agresiune". În astfel de situații, Consiliul nu se limitează la Recomandările dar poate lua măsuri, inclusiv folosirea forței armate "pentru a menține sau restabilirea păcii și securității internaționale". Aceasta a fost baza legală pentru acțiune armată a ONU în Coreea în 1950 în timpul războiului din Coreea și utilizarea forțelor de coaliție din Irak și Kuweit în 1991 și Libia în 2011. Deciziile adoptate în temeiul capitolului VII, cum ar fi sancțiunile economice, sunt obligatorii pentru membrii ONU; Consiliul de Securitate este singurul organism al ONU cu autoritatea de a emite decizii obligatorii. Ca de exemplu Rezoluția 1674 a Consiliului de Securitate, adoptată la 28 aprilie 2006, "reafirmă prevederile de la punctele 138 și 139 din Concluziile Summit-ului Mondial Documentul 2005 privind responsabilitatea de a proteja populațiile de genocid, crime de război, purificării etnice și crimelor împotriva umanității". Consiliul de Securitate a reafirmat această responsabilitate de a proteja în Rezoluția 1706 la 31 august a aceluiași an. Aceste rezoluții permiteConsiliului de Securitate să ia măsuri pentru a proteja civilii într-un conflict armat, inclusiv luarea de măsuri împotriva genocidului, crimelor de război, purificării etnice, și crime împotriva umanității. La fondarea ONU in 1946, cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate au fost Republica Chineză, Republica Franceză, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, și Statele Unite ale Americii. Au existat două schimbări majore de siguranță de atunci. Scaunul din China a fost inițial deținut de naționalistă a Guvernului Chiang Kai-shek, Republica Chineză. Cu toate acestea, naționaliștii au fost forțați să se retragă la insula Taiwan în 1949, în timpul Războiului Civil din China. Guvernul comunist a preluat controlul de China continentală, de acum înainte cunoscut sub numele de Republica Populară Chineză. În 1971, Rezoluția 2758 a recunoscut Republica Populară în calitate de reprezentant legitim al Chinei la ONU și a dat-o loc în Consiliul de Securitate, care a avut loc de către Republica China, care a fost expulzat din ONU totul cu nici o ocazie de a aderării în calitate de o națiune separată. După destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Rusia a fost recunoscut ca stat succesor legal al Uniunii Sovietice și a menținut poziția acestuia în Consiliul de Securitate. În plus, Franța reformat guvernul său în franceză a cincea Republica în 1958, sub conducerea lui Charles de Gaulle. Franța a menținut sediul ca nu a existat nici o schimbare în statutul său internațional sau recunoaștere, deși multe dintre posesiunile de peste mări în cele din urmă a devenit independent. În conformitate cu articolul 27 din Carta ONU, deciziile Consiliului de Securitate cu privire la toate aspectele de fond necesită voturile afirmative a nouă membri. Un vot negativ sau "veto" de către un membru permanent împiedică adoptarea unei propuneri, chiar dacă acesta a primit voturile necesare. Abținerea nu este considerată ca un veto în cele mai multe cazuri, deși toți cei cinci membri permanenți trebuie să de acord în mod activ să modifice Carta ONU sau de a recomanda admiterea unui nou stat membru al ONU. chestiuni procedurale nu fac obiectul unui veto, astfel încât veto nu poate fi folosit pentru a evita discutarea unei probleme. Același lucru este valabil pentru anumite decizii care privesc în mod direct membrii permanenți. O majoritate de veto sunt utilizate nu în situații critice internaționale de securitate, dar pentru scopuri cum ar fi blocarea unui candidat pentru secretar general sau admiterea unui stat membru. În conformitate cu articolul 108 din Carta Națiunilor Unite, Carta nu poate fi modificată printr-o decizie a Adunării Generale a aprobat cu două treimi de membru Adunării Generale și ratificată de două treimi din statele membre, inclusiv membrii permanenți ai Consiliului de Securitate. Ca schimbarea componenței Consiliului de Securitate se poate face doar prin modificarea Cartei, articolul 108 se aplică la problema reformei Consiliului de Securitate. Din 1993, Adunarea Generală a ONU a dezbătut aprigo eventuală reformă a Consiliului, dar nu a reușit să ajungă la un acord în vederea implimentării directe a ideilor propuse . O mână de state aspiră la statutul de "permanent" de la sine, în timp ce multe alte țări resping astfel de pretenții. Deoarece Adunarea Generală a ONU a început dezbaterea subiectului privind reforma Consiliului de Securitate în 1993, mai multe modele au fost prezentate ca opțiuni viabile și mai multe țări s-au prezentat în calitate de candidați pentru calitatea de membru permanent. Consiliul de Securitate nu este viabil reprezentativ pentru realitățile geopolitice ale lumii moderne. Atât Africa și America Latină nu au un loc permanent în Consiliul de Securitate, în timp ce majoritatea statelor sunt de pe continentul European și Asia este slab reprezentată. Aceste probleme nu sunt abordate cu ușurință, deoarece cinci membri permanenți (P5) ale Consiliului nu vor să vadă cum se diminuază puterea lor. Ca rezultat, puține progrese au fost realizate din 1993, în ciuda numărului de propuneri care au fost sugerate. Problemele centrale propuse în realizarea unei reforme a Consiliului sunt problemele care ar viza statutul de membru al unor sau altor tări, transparența modului de operare și metodele de lucru, precum și dreptul de veto.

În timp ce problema aderării pare să dețină atenția observatorilor ", în mass-media, problemele de transparență și metode de lucru și puterea de veto sunt la fel de importante. În prezent, membrii permanenți au doar drept de veto și sunt puțin probabil să renunțe la acest drept. Lipsa de transparență în metodele de lucru pun accentul Consiliului privind modul în care Consiliul merge cu privire la luarea deciziilor și lipsa de informații pe care sunt obligați să le furnizeze în alte părți ale ONU. Mai mult decât atât, organele subsidiare ale Consiliului nu include membri ONU, cu excepția cazului în care sunt membri ai Consiliului la momentul respectiv. Ca urmare, multe țări care nu au servit, sau nu sunt servesc în prezent, Consiliul se fi lăsat în afara procesului de luare a deciziilor. Reforma ONU se discută la nesfârșit, dar există un dezacord ascuțit pe ceea ce este necesar și ce fel de reformă și în ce scop să fie realizată. Presupusele idei precum ONU și mai ales Consiliul de Securitate necesită o schimbare radicală sau poate fi supus unei desfiintări inevitabile ceea ce poate duce la crearea unui nou anturaj al sistemului internațional poziționînd apariția unor noi puteri unor noi pretendenți la cîrma mondială sau regională cu putere decizională. Reforma ONU nu este un exercițiu neutru politic, tehnocrată. Mulți experți ar dori să vadă o organizație multilaterală mai puternică și mai eficientă, dar cele mai puternice guvernele sunt de obicei opun unei instituții robuste, iar ei folosesc adesea puterea lor de a bloca schimbarea. În primii ani, reforma ONU a venit în valuri, cu cicluri de aproximativ de un deceniu. Astăzi, activitățile de reformă nu par să se oprească. Se consideră că este un subiect care a fost dezbătut în cadrul ONU din 1993. Un alt subiect reforma populară astăzi este îmbunătățirea coordonării și "coerența" a multor agenții ale ONU, a fondurilor, programelor, departamentelor, institutului de cercetare și alte organisme. Deși există pericolul ca "o singură voce"să poată sufoca creativitatea și pune în aplicare politici conservatoare. La sfârșitul anului 1993 și începutul anului 1994, în perioada premergătoare a cincizecea aniversare a Națiunilor Unite în anul 1995, Adunarea Generală a înființat cinci grupuri de lucru pentru a discuta aspecte legate de reforma ONU. Grupuri de lucru ale Adunării Generale ce cuprindea toți membrii ONU și sunt prost echipați să se deplaseze rapid spre un obiectiv. Ca Adunarea în sine, ele sunt de regulă realizate pe o perioadă mai mare de discuție și de luare a deciziilor și de scurtă durată pentru acțiune. Grupurile de lucru au răspuns preocupărilor exprimate de Secretarul General Boutros Boutros-Ghali în propunerile sale de reformă "Agenda pentru Pace" și "Agenda pentru dezvoltare." Ei se uita la finanțe, reforma Consiliului de Securitate, pace și securitate, precum și dezvoltarea, precum și consolidarea generală a ONU. Ei în cele din urmă a produs rezultate relativ slabe, chiar dacă discuțiile lor rămân interesant ca o reflectare a luptelor politice globale în acea perioadă. Patru dintre grupurile de lucru eforturile lor s-au finalizat – sau pur și simplu sa oprit în 1996-1997. Dar grupul de lucru de reformă a Consiliului de Securitate a continuat să funcționeze. Toate statele membre au căzut de acord cu privire la necesitatea de reformă a Consiliului, deși diviziuni profunde și greu de rezolvat au blocat toate acțiunile pe propuneri concrete. Pe prea multe probleme de interes global, Organizația Națiunilor Unite se confruntă cu blocaj din cauza membrilor săi (P5). Consiliul de Securitate are nevoie disperată de reformă a împuternici întreaga lume și pentru a îmbunătăți eficacitatea acestuia. Dar membrii permanenți care au drept de veto fiind împuteniciți să dirijeze lumea nu sunt entuziasmați să cedeze asul din mînecă. Un exemplu elocvent ar putea fi validat ca Problema Siriană, unde la fel s-a întîlnit indentificarea intereselor național decît promovarea unei securități și a unei păci mondiale care este de fapt și scopul principal al organizației. Doi ani și jumătate de blocaj diplomatic a fost în cele din urmă rupt în septembrie 2013, când un acord mediat SUA-Rusia pentru a încuraja Siria să demonteze arsenalul de arme chimice apărut. Anterior, Rusia și China au exercitat dreptul de veto trei rezoluții la CSONU vizează retragerii președintele sirian, Bashar al Assad, de la putere. Este puțin probabil ca interesul național, acest defect foarte uman în mecanismul de consiliu, să fie contracarat, deși impactul său ar putea fi mediat prin care stipulează că rezoluțile care urmează să fie folosit dreptul de veto, CSONU trebuie să aibă o majoritate de voturi. În cazul Siriei, aceasta s-ar fi văzut rezoluțiile adoptate cu trei la doi.

Reprezentarea în Consiliul Securități: noi aspiranți la statutul de membru. Membrii Consiliul de Securitate și metodele de lucru reflecta o epocă trecută. Deși s-au schimbat drastic interesele la nivel geopolitic sistemul internațional, Consiliul s-a schimbat relativ puțin din 1945, când învingători din timpul celui de-al II Război Mondial au elaborat o Carta în interesul lor și a acordat drept de veto, locuri "permanente" în cadrul Consiliului pentru ei înșiși. Cei cinci membri permanenți se opun în general oricărui extindere de membru al Consiliului, care ar diminua puterea lor, deși feră sprijinul ocazional unor țări. Deoarece negocierile sunt în impas pentru expansiunea statutului de membru, țările P5 au susținut oferte pentru aderarea de unele țări. Cel mai recent, s-a observat sprijinul pentru India. Franța a susținut Africa pentru un loc permanent. Principalii candidați care aspiră la statutul de membru permanent în componența Consiliului de Securitate este Brazilia, Germania, India și Japonia care s-au pozitionat ca lideri din cadrul ONU, dar nu au reușit să acumuleze suficient sprijin – sau înăbuși opoziția – de a urca în calitate de membri permanenți. Alte blocuri de state au pus propuneri de reformă. În timpul anilor 1990, existat o oponență contra membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate dar nu s-a bucurat de succes și s-a propus în schimb ca membrii să fie aleși în funcție de regiune pentru a crea mai multă paritate în reprezentarea țărilor membre din diverse continente. Acest efort a fost reenergizat la mijlocul anilor 2000 de către Italia sub numele de Uniți pentru consens, și a fost activ spre reformă de lucru bazat regional.Un alt grup, de auto-identificat ca Cinci Mici (S-5), de asemenea a prezentat o serie de propuneri de reformă a Consiliului. S-5 (Costa Rica, Iordania, Liechtenstein, Singapore și Elveția) pledează pentru mai multă transparență și coordonare între Consiliul de Securitate și Adunarea Generală și comitetelor economice și sociale. Propunerea a inclus, de asemenea, anumite orientări privind utilizarea de veto. Ca un bloc separat, Uniunea Africană a prezentat o sugestie pentru extinderea Consiliului, oferindu-i Africii și Americii Latine locuri permanente și a creștere importanța pentru toate zonele regionale. Extinderea consiliului ar include, de asemenea, și ar oferi puterea de veto pentru noi membri permanenți. În decembrie 2004, secretarul general Kofi Annan a propus modificări ale Consiliului de Securitate, ca parte a Grupului la nivel de Înalt Raport privind amenințările, provocările și schimbarea. În martie 2005, Annan a reiterat cele două planuri propuse, cunoscut sub numele de modelul A și modelul B. In ciuda încercarilor sale de a împinge înainte reforma, nici plan nu a fost acceptat de toate facțiunile din joc. În timp ce problema aderării pare să fie în atenția observatorilor ", în mass-media, problemele de transparență și metode de lucru la fel și puterea de veto sunt la fel de importante. În prezent, membrii permanenți au doar drept de veto și sunt puțin probabil să renunțe la acest drept. Lipsa de transparență în metodele de lucru pun accentul Consiliului privind modul în care Consiliul merge cu privire la luarea deciziilor și lipsa de informații pe care sunt obligați să le furnizeze în alte părți ale ONU. Mai mult decât atât, organele subsidiare ale Consiliului nu includ membri ONU, cu excepția cazului în care sunt membri ai Consiliului la momentul respectiv. Ca urmare, multe țări care nu au servit, sau nu sunt servesc în prezent Consiliul pot fi lăsate în afara procesului de luare a deciziilor. Timp de mulți ani, unele state membre pledează pentru extinderea Consiliului de Securitate, susținând că adăugarea de noi membri va remedia deficitul democratic și reprezentativ din care suferă Consiliul. Dezacordul dacă noii membri trebuie să fie permanent sau au drept de veto, a devenit un obstacol major în calea reformei Consiliului de Securitate. Brazilia, India, Japonia și Germania doresc un loc permanent în cadrul Consiliului, și au amenințat să reducă contribuțiile lor trupe financiare sau militare la ONU în cazul în care nu sunt recompensate cu statut de membru permanent. Țările africane și-au exprimat, de asemenea, necesitatea unei reprezentări africane permanente în Consiliul pentru a pune capăt la hegemonia națiunilor industrializate din nord. În decembrie 2004, la nivel înalt Secretarul General analizînd evoluția problematică a reformării dar privind și amenințările, provocările și schimbările propusea celor două modele de extindere, care sugerează extinderea Consiliului la 24 de membri. Propunerile de reformare a Consiliului de Securitate:

Modelul A propune adăugarea șase noi locuri permanente, fără veto, și trei noi aleși de membri pe temen de doi ani.

Modelul B creează o nouă categorie de opt locuri pe scaune, regenerabile la fiecare patru ani, și doi ani după mandat scaunul de membru nu poate fi reînnoit.

Nici documentul grupului, nici raportul Secretarului General din martie 2005 intitulat "Mărirea Libertății " exprimă o preferință pentru una dintre cele două modele. Scepticii se intreaba daca reforma Consiliului de Securitate este fezabil, atâta timp cât anumiți membri au puterea de veto. Critica mare din cei cinci membri permanenți (sau P5) este faptul că panoul nu are reprezentare din Africa și America Latină, oferă o platformă pentru descreștere mai degrabă decât în ​​creștere a puterilor și nu are un loc de națiuni puternice economic, cum ar fi India sau Germania. Influență globale este acum un pivot important spre Asia și departe de Occident, adică componența Consiliului de Securitate al ONU reflectă un sistem colonial post-Al Doilea Război Mondial, care este extrem de învechit, dar încă puternic. Grupurile s-au format pentru a face lobby pentru poziții permanente de pe CSONU sau, cel puțin pentru a face consiliul mai reprezentativ. G4-Brazilia, Germania, India și Japonia, doresc să extindă Consiliului de Securitate la 25 de membri, ceea ce ar cuprinde un plus șase permanent și patru membri nepermanenți. Noile locuri permanente ar garanta două locuri pentru Africa, două pentru Asia, una pentru America Latină și Caraibe (GULAC), și una pentru Europa de Vest și alte state. Normele ONU însă precizează că modificarea componenței P5 însă schimbarea aceasta face ca să fie implimentate schimbări și în Charta ONU, precum și la alte evoluții similare demonstrînd complicitatea problemei de reformare dar și dificitatea rezolvării ei. Pentru a reuși, ar necesita, de asemenea de sprijinul a două treimi din Adunarea Generală – inclusiv P5 și așa cum am văzut, acest lucru în sine este un obstacol imens. Relația dificilă dintre China și Japonia, cel mai recent grav incident testat într-o suveranitate rămînînd nerezolvate interferențele asupra Senkaku Insulele / Diayou, este turbulent de a spune cu claritatea dificiența relaționalizării celor două părți. Ar fi posibil ca China să fie de acord cu vecinul său de a fi admis la un astfel de club exclusivist? Este cel mai evident model dar și e îndoielnicacest fapt totodată, mai ales din 2005, când China a încercat să blocheze aderarea Japoniei, în mare măsură pe animozități de lungă durată se întinde înapoi la secolul al 19-lea. De asemenea, având în vedere și rivalitatea unor tări din cadrul Uniunii Europene, ca de exemplu ar dori Franța să vadă vecinul său și fostul inamic, Germania, stând umăr la umăr cu el în Consiliul de Securitate? Fiind niște întrebări cărora așa de ușor nu îi vor fi atribuite niște etichete de veridicitate a puterii de influență indiferent de metode și cerințele pe care le pot face. Cerere Germania evidențiază încă o întrebare în centrul de oferte pentru permanent-membru al Consiliului de Securitate al statutului ce ar trebui să definească eligibilitate. Contribuția Germaniei la bugetul general ONU raportat la dimensiunea economiei sale și că se plasează în primele cinci țări donatore. Sunt reperezentate întrebări la care cu greu se va ajunge la un compromis dar totuși speranța reformării se menține datorită statelor în care se indentifică o creștere a acută a dezvoltării multilaterale a sferelor de politică externă. G4 a precizat că aportul unui stat la operațiunile de menținere a păcii ar trebui să joace un rol determinant în calitatea de membru P5. Cu toate acestea, în cazul în care puterea economică este de a fi un factor determinant de aderare, imperativele financiare ar putea fi conduse pe ordinea de zi, ceea ce înseamnă de organizare națiunile bogate ar putea beneficia. Aceasta ar marginaliza, de asemenea, statele ale căror bilanțuri sunt nesănătoase, dar a căror nevoie de ajutor cu siguranță este disperată și le-ar pune la cheremul națiunilor mai puternice, bogate. Nominal deși, avantajul major al candidaților G4 "se bazează pe traiectoria sa spre o reprezentare echitabilă a intereselor regionale. Astfel propunerea pentru India, Brazilia, Germania și Japonia ar aduce totalurile pe CSONU în Asia trei, Europa (inclusiv Rusia) patru, America de Sud, și America de Nord unul. Dar din cauza dreptului de veto, a celor 5 , nu pot fi acordate pentru noi membri. Deci, deși locuri permanente pentru ei ar fi o îmbunătățire pe actuala stare de lucruri, pe termen lung, ar spori colectiv de memorie instituțională aceasta nu pare sa fie diferite de a avea un loc de curent rotativ pentru membrii Consiliului de Securitate. În anul 2004 la inițiativa, apoi secretar general al ONU, Kofi Anan, 16-membru Înalt Grupul la nivel de amenințări, provocări, a propus un plan de reformă pentru a produce siguranță în cadrul Consiliului de Securitate. Două opțiuni au fost propuse de grup: o sugerează adăugarea de sase noi membri permanenți fără drept de veto, cu alte trei locuri nepermanente; al doilea ar adăuga opt locuri pe scaune, regenerabile fiecare patru ani, de asemenea, fără drept de veto și cu un nou loc nepermanent. Un alt plan de-a lungul liniilor similare, deși birocratic mai complexe, a venit de la un grup în cadrul organizației cunoscută sub numele de Uniting pentru Consensus (cunoscut anterior ca Coffee Club). Aceasta include Italia, Spania, Turcia, Coreea de Sud, Mexic și Argentina și-a prezentat propuneri care vizează din nou un CSONU mai reprezentativ. În 2005, grupul a cerut extinderea numărului de membri nepermanent păstrând în același timp componența permanentă curent; nu ar fi, de asemenea, nici o extindere a veto. Membrii suplimentari vor fi aleși de către Adunarea Generală, cu respectarea "contribuției membrilor Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale și la alte scopuri ale organizației, precum și, de asemenea, o repartiție geografică echitabilă". În cadrul acestuia, ar fi șase state africane, cinci din Asia, patru din America Latină și Caraibe, trei de la "alte" state din Europa de Vest și și două din Europa de Est. Membrii non-permanenți va fi ales pentru un mandat de doi ani de regiunile lor și ar fi posibilitatea imediată de realegere. Acest plan a fost rafinat în 2009, ceea ce sugerează scaune suplimentare care ar putea fi ocupate de o perioadă mai lungă de trei la cinci ani. Avantajul acestui sistem ar fi că noile scaune vor fi alocate pe regiuni, cu starea actuala ocupând poziția a decis de către grupul regional. Din nou, în timp ce nu reformarea P5 ar da mai multă siguranță la grupul de rotație, oferind termeni mai lungi în funcție, construirea încrederii și memoria instituțională și furnizarea de aceea un serviciu mai bun nivel regional și global. Din punct de vedere al Uniunii Africane s-a formulat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Consensul Ezulwini, în care s-ar căuta cel puțin două locuri permanente de pe P5 -cu drept de veto- și încă cinci locuri nepermanente să fie decise de către aceasta. Deși Africa se opune, în principiu, la dreptul de veto, susține că în timp ce există trebuie să fie accesibile tuturor membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. Voința politică între statele mai în vârstă este ceea ce se întârzie înaintarea oricare dintre aceste planuri și probleme nu au legatura cu reforma ONU continuă să producă supoziuni disențiale între restul membrilor ONU. De exemplu, la ultimile acțiuni ale Arabiei Saudite poate fi cel puțin parțial considerată în determinarea unei situații în corelație de supărare mai prozaic la miscarile timide ale Iranului față apropierea de vest, prin intermediul ONU. Dar există un precedent pentru schimbare semnificativă. În anii 1960, calitatea de membru și rotirea Consiliului de Securitate a fost extins de la șase la zece. Deși membrii permanenți făcut obiecții la mișcare, în cele din urmă l-au ratificat și a devenit lege ONU. Fie că acest succes ar putea fi replicat în foarte diferite condiții de nivel mondial și cu un ONU mult extins este o altă problemă.

Dreptul de veto: controverse și complexități.

Mișcarea de reformă a Consiliului a adunat vigoare, deoarece Consiliul a fost recent mult mai activ decât în ​​trecut, când rivalitatea SUA-URSS și disputele cu privire la decolonizare a dus la multe veto paralizante. Din 1988 până în 1993, numărul de reuniuni formale ale Consiliului crescut de 60-171, în timp ce numărul de consultații "ale întregului" (în cazul în care cele mai multe afaceri se desfășoară) a crescut de la 20 la 253. Consiliul este acum practic în ședință de zi cu zi. În 1989 au fost 20 de rezoluții, în timp ce în 1993 au fost 93; în aceeași perioadă, numărul de declarații ale președinților Consiliului (similar cu rezoluții) a crescut 17-94. Consiliul a trimis recent mai multe misiuni militare de menținere a păcii decât în ​​primele patruzeci și cinci ani combinate – și le-a trimis o serie de echipe electorale, forțele de poliție și unități de monitori ai drepturilor omului. Consiliul a impus sancțiuni economice (șapte regimuri de sancțiuni au fost în vigoare în 1994), inspecții de arme mandat și măsuri de dezarmare, și a acționat pe o mare varietate de probleme de securitate internațională. Dar în multe țări, acest nou activism a aparut de multe ori mare mână și nedemocratic. O reuniune fără precedent a șefilor de stat și de guvern din membri ai Consiliului de Securitate a avut loc în luna ianuarie, 1992, la scurt timp după războiul din Golf. Această reuniune a marcat un nou nivel de gravitate între marile puteri față de Consiliul și activitatea sa. Activitatea Consiliului și de menținere a păcii au crescut dramatic după aceea. Ca răspuns, țările mai puțin puternice au intensificat presiunea lor de reformă a Consiliului. O dezbatere plină de viață are loc în jurul relației ambivialente dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate și Curtea Penală Internațională (CPI). Mai ales opoziția Statelor Unite în instanța de judecată este foarte vizibil în Consiliul de Securitate ca SUA amenință să se opună tuturor rezoluților de menținere a păcii și impune opoziția față de Curtea Penală Internațională (iunie 2002 și următoarele). Secțiunile privind dreptul de veto și CPI în Consiliul de Securitate, analiză general, precum și un set de tabele și grafice interesante pe dreptul de veto, inclusiv o listă a subiectelor respins de Consiliul de Securitate cu texte de proiecte de rezoluții. Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate (China, Franța, Rusia, Marea Britanie, și Statele Unite ale Americii), se bucura de privilegiul de a putere de veto. Aceasta a fost intens controversată de la elaborarea Cartei ONU în 1945. Statele Unite ale Americii și Rusia ar fi trebuit probabil să acceptat crearea a Națiunilor Unite fără privilegiul veto. Cincizeci de ani mai târziu, dezbaterea privind existența și utilizarea veto continuă, revigorat de multe cazuri de veto-amenințare, precum și utilizarea reală veto.

Reforma Consiliului a fost pe ordinea de zi a Adunării Generale din 1979, dar a atras puțin interes. În 1992, și-a asumat o prioritate total diferit. Consiliul nou-activist fost de a lua decizii care mulți membri găsite discutabil. Misiunea tulbure din Somalia, sancțiunile după război și zonele de excludere în Irak și sancțiunile împotriva Libiei – acestea au fost printre problemele care au raliat opoziției. Mișcarea Țărilor Nealiniate, reunit la Jakarta, Indonezia, a cerut de urgență reforma Consiliului. La 11 decembrie 1992, Adunarea Generală a adoptat rezoluția 47/62 cere Secretarului General de a invita statele membre să prezinte observații scrise cu privire la reforma Consiliului. În timpul următor vara și toamna, statele optzeci de făcut observații. Secretariatul a publicat două colecții importante care au o mare varietate de propuneri de reformă; cel mai profund dezacord revelatoare cu compoziție și a procedurilor în curs a Consiliului. Până în anul următor, cu mai multe misiuni de menținere a păcii în continuare și alte inițiative consiliului din domeniu, statele membre au fost chiar Keener pentru progresul reformelor. În octombrie, când Adunarea Generală a considerat raportul anual al Consiliului, dezbatere a fost de departe mai clare decât de obicei. Curând după aceea, în țările nordice au o inițiativă de a extinde consultările Consiliului cu trupe cotizanți. În cele din urmă, la 03 decembrie 1993, Adunarea Generală a adoptat Rezoluția 48 / 26– de instituire a unui grup de lucru Deschis să ia în considerare reforma și restructurarea Consiliului. Adunarea Generală Președintele Samuel Insanally Guyana prezidat Grupului de lucru până în septembrie 1994 când noul președinte GA, Amara essy de Coasta de Fildeș, a preluat. În timpul 1994, Grupul de lucru sa reunit de mai multe ori. Reforma Consiliului a luat amploare dintr-o varietate de evenimente: o întâlnire la Ottawa, în aprilie sponsorizat de guvernul canadian pentru a examina de menținere a păcii, conferința ONG în luna mai, o inițiativă Argentina-Noua Zeelandă, în septembrie, o inițiativă Benelux în octombrie și o varietate de alte eforturi, formale și informale. Cel mai important dintre toate, zeci de țări care au contribuit cu trupe la operațiile de menținere a păcii a cerut ca acestea să fie consultat cu privire la acțiunile Consiliului care a afectat forțele lor. Cererea lor se baza pe Cartă Articolul 44 – ignorată de către Consiliu – pasează trupe cotizanți o voce în deciziile privind desfășurarea trupelor lor. Presiunea pentru reformă nu a venit numai din țările din Sud, dar de la nord la fel de bine: Canada, țările nordice, Țările de Jos, Italia, Australia, Noua Zeelandă și alții au venit în mod clar de reformă, împreună cu marea majoritate a țărilor din Sud. În ciuda acestei activități intense, majoritatea mass-media internaționale majore au avut tendința de a ignora reforma Consiliului, cu excepția propunerii ca Consiliul să recunoască doi noi membri permanenți – Japonia și Germania. Prezenta propunere are sprijinul Statelor Unite, Marea Britanie și Franța, precum și Japonia și Germania. Cele mai multe țări se opun acestei abordări, însă, și un delegat dintr-o țară Caraibe răspicat numit-o "inutil și o risipă de timp." Multe delegații au promis să-l blocheze și se insistă în schimb pe măsuri de reformă profunde. Dezbateri recente în Adunarea Generală din 13 octombrie – și 14 și 31 octombrie și un noiembrie 1994 – precum și acțiuni în Consiliul de Securitate în sine, în noiembrie și ianuarie, au oferit noi informații cu privire la gândirea membrilor ONU privind reforma problema.

Consiliul de Securitate nu a fost niciodată o instituție democratică. Capitolul 5 al Cartei ONU instituit un Consiliu dominat de cele cinci mari puteri care au fost învingători în al doilea război mondial – Statele Unite, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța și China. În 1945, când Carta a fost scrisă, de cele mai multe țări de azi erau încă colonii; Membru al ONU la început a fost doar de 51 in Raport cu numărul total actual de 184. "A fost un grup de elită", spune Razali Ismail, Reprezentant Malaezia permanent la ONU, "cu puterile victorioase ca gardieni ai păcii. Acum, cu toate că a avut loc, în mod evident că trebuie să se schimbe. " (1) Cei cinci membri permanenți sta continuu în cadrul Consiliului și exercita un drept de veto, care le permite să blocheze acțiunea privind toate aspectele de fond, inclusiv numirea secretarului general și revizuiri ale Cartei. În ianuarie 1966, după o revizuire Cartă, Consiliul a crescut de la unsprezece la cincisprezece membri, astfel că în prezent există zece membri nepermanenți, aleși de Adunarea de termeni non-regenerabile de doi ani. (2) Consiliul se bucură de o autoritate unică în conformitate cu dreptul internațional. Deciziile sale stau în mare măsură necontestate de către Curtea Mondiala sau Adunarea Generală. E rezoluție (spre deosebire de cele ale GA) sunt obligatorii pentru statele membre ale ONU și – deși nu sunt întotdeauna -Ei definesc ceea ce este un comportament acceptabil (și ceea ce nu este), în arena internațională. Multe ambasadori la ONU spun că Consiliul nu este reprezentativ și nu răspunde la preocupările lor. Plângere lor nu este nouă. Nu a fost o mulțime de nefericire, atunci când SUA și Marea Britanie blocat sistematic de acțiune a Consiliului de a impune sancțiuni economice asupra Africii de Sud în anii 1980; când Franța și Marea Britanie a blocat acțiunile pe Suez în 1956; în cazul în care SUA a refuzat acțiune pe Vietnam în 1960 și "70 de de; sau când Uniunea Sovietică a împiedicat o acțiune pe Afganistan în anii 1980. Dar astăzi, opoziția este mai răsunătoarte deoarece Consiliul, mai degrabă decât lipsa de a acționa, acum acționează – în moduri care de multe ori par a fi motivate de interese geopolitice ale marilor puteri. Mulți ambasadori nu sunt de acord cu acțiunile Consiliului privind Bosnia, Somalia, Haiti, Rwanda si alte crize – de multe ori, pe motiv că preocupările speciale ale membrilor permanenți (în special în Statele Unite) au prioritate față de normele de drept internațional și opinia majoritară în comunitatea internațională. Ei cred plauzibil aceste crize ar fi fost manipulate mai bine într-un Consiliu mai deschis și democratic, în care ar putea fi auzit vocile membrilor mai puțin puternice și ar putea avea o influență serioasă.

În discursurile și în conversațiile din coridoare, diplomații de multe ori subliniază că patru din cei cinci membri permanenți sunt "european" (un concept care include Statele Unite) și patru din cinci sunt țări "industrializate". Cele patru cincimi din omenire care trăiesc în țările sărace din sud Global, spun ei, au doar o singură voce – China – între membri permanenți. America Latină, Africa și Orientul Mijlociu au nici o prezență regională la toate dintre membrii permanenți. Reformatorii insista că Consiliul ar trebui să mai bine "reprezinte" întreaga populație a globului. Dar există diferențe considerabile despre cum sunt reprezentate ar trebui realizate și ce efectiv ar arăta democrația Consiliului. Richard Butler, Reprezentant Permanent al Australiei la ONU a declarat unui reporter "Este absolut clar că Consiliul de Securitate ce îl avem astăzi este Consiliului de Securitate de ieri. El nu poate face treabăde care avem nevoie de făcut astăzi și cu siguranță ce vom avea nevoie in viitor." (3) și Roberto R. Romulo, Ministrul de Externe din Filipine a declarat la Adunarea Generală: "Este ironic faptul că, în mijlocul răspândirii rapide a democrației în ultimii ani și de membru în extinderea Organizației Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate rămâne nereprezentativă în dimensiunea sa și distribuția geografică a membrilor săi, precum și nedemocratic în procesul de decizie și metodele de lucru. " (4) Chiar și membrii permanenți nu sunt uniți în apărarea Consiliului în calitate de organ reprezentativ în mod eficient. Ministrul a Chinei Externe Qian Qichen a fost mai subtil în criticile sale decât unii dintre colegii săi, dar el a spus la Adunarea Generală în septembrie, 1994, deschizând cu dezbaterile că "Acțiuni de Consiliu ar trebui să reflecte mai bine voința colectivă și aspirațiile comune ale tuturor membrilor . " (5) Pentru un membru al cercului interior Consiliului, aceasta a fost într-adevăr o mustrare puternică.

Clar că dezbaterea pornește la propunerea de membru permanent pentru Germania și Japonia. Din moment ce ambele țări au forțele militare de rang mijlociu care au fost constituțional restrânse în desfășurarea lor externă, își justifică cererea lor la un loc permanent prin referire la averea lor și rolul lor în calitate de finanțatori majori ale organizației. (6) Multe țări au unele obiecții. În recenta dezbatere a Adunării Generale, când ambasadorul german Detlev Graf zu Rantzau a susținut că "cei mai mari contribuabili" ar trebui să aibă noi locuri permanente, ambasadorul indian Mohammad Hamid Ansari l-au dus la sarcina, insistând că "modelul corporatist, în care capitalurile proprii [de exemplu participația] stabilește puterea de vot, care nu ar trebui să se aplice în cadrul Consiliului sau ONU. (7) Câteva țări au susținut pentru adăugarea de mai multe țări cu drept de veto membri permanenți din mai multe continente. Nigeria, Brazilia și India, ar dori să devină membri permanenți, și au militat activ pentru aceste locuri. Dar rivalii lor regionali cu înverșunare s-au opus. Egipt și Africa de Sud propuneau calificări speciale Nigeria, în timp ce Argentina și Mexic, Indonezia și Pakistan alegeau cu îndoială Brazilia și India. Țările mai mici, la rândul lor, sunt nemulțumite cu privire la orice sistem care se va consolida puternic pe cheltuiala lor. Rapoarte ale discuțiilor din cadrul grupului de lucru sugerează că majoritatea țărilor se opun unei eventuale extinderi a numărului de membri permanenți și încă mai insistă cu privire la restricțiile de veto. (8) Majoritatea preferă să mărească Consiliul cu membrii nepermanenți suplimentari – o cifră comun este de zece – aducerea de Consiliu la 25 de membri cu totul. Deși opiniile variaza foarte mult, cele mai multe țări par să creadă că un proces electoral va da o mai bună reprezentare a regiunilor, precum și de diverse tipuri de state – sărace, precum și bogate, mici precum și la fel de mari. Reprezentarea mai bună, spun ei, va contribui la crearea unui Consiliu care poate acționa în mod credibil și legitim în numele întregii omeniri. Mulți diplomați ONU și reformatori sunt nemulțumiți cu privire la calitatea de membru permanent și în special dreptul de veto, și doresc să reia în considerare problema, chiar dacă numărul de membri permanenți nu crește. Mișcarea Țărilor Nealiniate și-a reafirmat recent opoziția mult timp la dreptul de veto, spunând că "garantează un rol exclusiv și dominant membrilor permanenți ai Consiliului este contrară obiectivului de democratizare a ONU." (9) Cei care susțin status quo-ului de multe ori insista că cele mai puternice țări trebuie să se acorde privilegii speciale la ONU, pentru a le menține implicați în organizație. Referință se face adesea la criza din Liga Națiunilor în anii 1930. Dar reformatorii sublinieză că – spre deosebire de un aviz comun – membri permanenți nu au fost neapărat cele mai puternice țări. Timp din jumătatea durată de viață a ONU, guvernul a unei națiuni ca a unei mici insule din Asia – Taiwan – ocupat un loc permanent (în calitate de reprezentant al China). Două alte scaune au fost ocupate de foști puteri mondiale Franta si Marea Britanie – țări care s-au scăzut constant în importanță și sunt acum privite ca secundar pe scena mondială. Un al patrulea loc a fost pornit recent fără dezbatere de la un fost putere globală (Uniunea Sovietică), la o putere sărăcită nivel de mijloc, mult redus în dimensiune și independență de acțiune (Rusia). Permanența de membru îngheață Consiliul și împiedică să reflecte în mod adecvat realitățile politice mondiale. Discuții de reformă revin mereu înapoi la problema democrației. Amb. Luis Fernando Jaramillo de Columbia menționate la Conferința GPF la Permanente Cinci ca "membri pe viață", ceea ce implică comparații cu țările în care conducătorii țărilor nedemocratice se declară "Președintele pe viață". (10) Victor Flores Olea de Mexic, în Adunarea Generală, a fost numit membru permanent "învechit" (11), în timp ce Francis Sengwe de Zimbabwe numit membru permanent și dreptul de veto "relicve ale unei epoci apuse." (12) "Este ironic", a continuat Sengwe ", că cei care rezista asiduu democratizarea relațiilor dintre națiuni [de exemplu Marea Britanie, Franța și Statele Unite] sunt cele mai răsunătoare insistând pe guvernarea democratică în națiuni." (13)

Deoarece Art. 23, Sect. 1 din Carta vorbește despre criteriile de selectare a membrilor nepermanenți ("contribuția" lor la "menținerea păcii și securității și la alte scopurile organizației internaționale"), unele țări au cerut Adunării Generale de a dezvolta Măsuri obiective pentru acest scop. Singapore adus recent o astfel de propunere înainte de GA. (14) Criteriile ar putea fi totuși jenant pentru membrii permanenți. Ele sunt, la urma urmei, posesori de aproape toate armele nucleare din lume, precum și cea mai mare a stocului de arme chimice și biologice. Ei au cele mai mari unități militare și are un colectiv de două treimi din lume 775 miliarde dolari în scop de cheltuielile militare. Ele reprezintă o pondere foarte mare (aproximativ 85%) din exporturile majore ale lumii de arme. Și ei au ignorat Carta că ei se pot abține de la vot, atunci când acestea sunt părți la litigii (art. 27, Sect. 3). Membrii permanenți au fost de acord să plătească o sumă disproporționat de costurile de menținere a păcii, dar (cu excepția Franței) au oferit câteva trupe de menținere a păcii și forțele au fost de multe ori să aibă trupele de a servi sub comanda ONU. Statele Unite ale Americii a stabilit o interdicție clară asupra forțelor sale în serviciul în comandanți străine, așa cum a subliniat printr-o nouă decizie directive prezidențiale, făcute publice în luna mai a anului 1994, precum și acțiuni de noul Congres republican dominat de la începutul anului 1995. (15) Reformatorii subliniază ironia că marile puteri a stabilit unele inițiative de menținere a păcii în mișcare, apoi se așteaptă ca țările mai mici să pună viața soldaților lor în pericol. Trimiteri obscure la fostele forțe coloniale, ca regimentele britanice Ghurkha, apar în conversațiile de coridor ONU. Cei cinci membri permanenți au un avantaj suplimentar asupra non membrilor permanenți din cadrul Consiliului, deoarece membrii aleși serveste numai doi ani și nu poate, în conformitate cu Carta, fi imediat reales. Amb. Keating de Noua Zeelanda, un recent președinte a Consiliului de Securitate, a subliniat că este nevoie mai mult de un an pentru majoritatea reprezentanților de a obține un sentiment față de modul de lucru al Consiliului și să înceapă a vorbi în cadrul reuniunilor și chestionarea acțiunilor membrilor permanenți. Până în momentul în care ar deveni membri cu adevărat eficienți.(16) Multe state numite reformatore, cum ar fi Columbia, Noua Zeelanda, Zimbabwe și Malaezia, ar dori să limiteze sau de a face departe cu dreptul de veto și chiar cu el însuși a membrilor permanenți. În dezbaterile, au tendinta de a se ivi fraze de genul "privilegiu învechit" și "club exclusivist". "Dreptul de a veto subminează principiul egalității suverane a statelor, prevăzute în Carta", a declarat Hasmy Agam, secretar general adjunct al Ministerului Afacerilor Externe malaezian într-un discurs la Adunarea Generală. "Nici o țară, totuși puternic, ar trebui să stea în mod arbitrar în calea nevoilor colective în condițiile stabilite de membri general al ONU." (17) Veto a fost puțin folosit în perioada de după Războiul Rece, dar nu este de o măsură importantă. Potrivit contului de delegați, cum ar fi Amb. Nabil Elaraby din Egipt, membri permanenți amenință frecvent pentru a utiliza dreptul de veto în consultări cu ușile închise, ca un mijloc de a obține calea lor. Această practică se numește un "dulap veto." (18) Veto (sau utilizate efectiv) sunt un bloc de acțiune, astfel cu performanță ONU în fosta Iugoslavie și alte crize recente au arătat în mod clar capacitatea de a acționa pe plan internațional. O singură putere de veto opresc din a răspunde pe plan internațional și zădărnicesc total voința majorității covârșitoare a comunității internaționale. Acest blocaj, care a frustrat acțiunile ONU pe probleme cheie de la fondarea sa, trebuie să fie facilitat progresiv, insista reformatorii. Noii membri permanenți cu drept de veto ar crește doar probabilitatea de blocaj și mai paraliza și mai mult organizarea. Veto nu au fost doar aruncat pentru a bloca rezoluții de fond. De-a lungul anilor, 59 de veto au fost exprimate pentru a bloca admiterea de statele-membre – o întreprindere dubioasă -, precum și 43 de vetouri pentru a bloca nominalizările pentru Secretarul General. Veto strangulează ONU și împiedică de a avea un consens larg de director în activității sale într-o gamă largă de probleme. Amb Noua Zeelandă. Keating reamintește persoanelor cu satisfacție evident că poziția guvernului său a fost foarte consistent. Acesta s-a opus capacității dreptului de veto la original de membrilor permanenți la Conferința Cartei acum aproape cincizeci de ani și încă aderă la acest punct de vedere. (19)

Cele mai multe reformatori recunosc faptul că, în prezent, șansele lor de a face departe cu dreptul de veto sau cu calitatea de membru permanent sunt mici, deoarece membrii permanenți ar bloca modificările necesare în Cartă. Deci, reformatorii au propus strategii elementare, inclusiv un atac lent, dar constant pe dreptul de veto, căutând să limiteze utilizarea acestuia prin schimbări procedurale, care nu necesită revizuirea Cartei. Austria, printre altele, a solicitat acest tip de restricții și Olara Otunnu, președinte al Academiei Internaționale pentru Pace, a declarat că sarcina probei în viitor ar trebui să fie pe membrii permanenți pentru a justifica utilizarea veto. Prestigioasa Comisiei privind guvernanța globală, din care Otunnu era membru, a propus restricții de veto în raportul său recent. O propunere discutată ar avea nevoie de doua veto concurente. O alta ar limita situații în care dreptul de veto sunt exprimate (de exemplu, la cazurile de agresiune internațională în temeiul capitolului VII). Totuși, un alt ar dezvolta un fel de vot ponderat pentru a înlocui veto totul. (20) Cele mai mulți reformatori doresc să crească dimensiunea Consiliului, pentru ai permite să fie mai reprezentativ pentru diferite regiuni, țări de diferite mărimi și alte criterii de diversitate. Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța și alte câteva țări au argumentat în favoarea unei abordări minimalist de expansiune, pe motiv că o comisie de mare este incomod și "ineficiente". În particular ele par înclinați să favorizeze un consiliu cu numai 18 de membri, printre care Germania și Japonia – pentru a permite un singur nou membru nepermanent dintr-o țară din sud. Reformatorii nu sunt impresionați de "eficiență" argumentul și văd ca un efort de a păstra privilegiul Marilor Puteri. Ei susțin că "eficiența" este în ochii privitorului ca și având în vedere lipsa de păcii și securității în lumea de azi, prezenta Consiliul în mod clar nu a produs rezultate foarte "eficiente". Amb. Mabilangan din Filipine, a declarat Adunarea Generală că "eficacitatea și eficiența unui Consiliu lărgit nu ar fi neapărat invers proporțională cu mărimea. Membru Extins, în fapt, conduce la un proces decizional mai democratic și în cele din urmă, un sprijin mai activ pentru Deciziile precum și participarea la operațiuni care decurg din astfel de decizii. " (21)

Membrii ONU sunt ofensat în special prin metoda Consiliului de a face afaceri în spatele ușilor închise. O parte a problemei este o practică tradițională de "consultări informale", care nu sunt publice și deasemenea produc rapoarte. Mai rău chiar, permanent 5 ori întâlnesc privat, excluzând alte membri ai Consiliului, în timp ce se lucrează la rezoluții și să decidă în mod eficient cele mai multe din restul afaceri Consiliului. Uneori, există puțină consultare, după o propunere să părăsești misiunea SUA. Amb. Keating a spus că în timpul mandatului său Consiliului, membri ai Adunării Generale a venit la el să-și exprime indignarea la aceste practici. Mulți s-au plâns că nu au preaviz a rezoluțiilor Consiliului de, chiar și atunci când rezoluțiile au avut un mare impact asupra țărilor lor. Keating le-a reamintit că membrii nepermanenți, inclusiv chiar și cele care acționează în calitate de președinte al Consiliului, de multe ori practic nu este nici o notificare prealabilă, fie. (22) Potrivit Keating, membrii nepermanenți vin la reuniunile Consiliului și prin rezoluție problema este pus în fața membrilor permanenți "dat ca un fapt împlinit." "Aceasta este rezoluția, este dat spre adopție și se îndrăznește să sugereze orice modificări", a spus Keating. (23) Amb. Razali, un alt membru al Consiliului recent, sa referit la situația "umilitoare" și a vorbit despre "metode de lucru îndoielnice." (24) Amb. Jaramillo de Columbia, un alt membru nepermanent recent, care a servit un mandat de președinte, a declarat că a considerat sesiunile în spatele ușilor închise "periculose și nedorite", și a spus de modul în care a fost nevoit să stea în afara camerei unde este întîlnirea celor cinci să " cerșească "pentru piese de informare ca o" favoare personală ", de la reprezentanții permanenți care plecau. Din această metodă, a spus el, vom obține informații "informal, părtinitoare, și nesigure", care "nu poate fi baza de luare a deciziilor serios și responsabil." (25)

Reformatorii insista că Consiliul funcționează într-un mod mai deschis – sau, pentru a folosi cele mai recente metode la ONU, că organizația să fie mai "transparentă". Țările simt că în calitate de colaboratori de trupe și fonduri pentru operațiunile de menținere a păcii, au dreptul de a fi consultate și implicate în mod activ în procesul de luare a deciziilor Consiliului. Începând din octombrie 1994, 75 de țări au contribuit un total de 78.000 de trupe în operațiunile ONU; bugetul pentru operațiunile de menținere a păcii în mare paret a ajuns la peste 2,5 miliarde dolari pe an. "Ca și în guvern, nu ar trebui să fie impozitare fără reprezentare", a afirmat Hans Van Mierlo de Jos. (26) Țările de asemenea susțin că o cerere de a fi audiat, deoarece acestea sunt atât de puternic influențate de deciziile Consiliului – ca economiile puternic afectate de sancțiuni, așa cum societățile inundate de refugiați și ca țările care se confruntă cu curse de arme regionale sau instabilitate economică. În mod tradițional, Consiliul a emis un raport către Adunarea Generală doar o singură dată în fiecare an. Raportul a fost scurt și foarte formale, oferind posibilități reduse de schimb eficient. De fapt, Consiliul a decis, în ultimii ani a abrevierea raportul său GA. (27) În toamna anului 1993, dezbaterea Adunării pe raportul Consiliului reflectat o nemulțumire în creștere și în dezbaterea 1994, un număr de reprezentanți au exprimat obiecții încă puternice. Amb. Nicolaas Biegman Țărilor de Jos a declarat că raportul nu mai era corespunzător și nu a furnizat un fel de material de analiză Adunării necesar. Nu este acceptabil, a spus el, că un organism, care a fost dat puterea extraordinară și responsabilitatea pentru menținerea păcii și securității internaționale, ar trebui să facă contul său anual printr-o simplă listă de activități. (28)

În aceeași dezbatere, Amb. Francesco Paolo Fulci de Italia a vorbit despre ", verbiaj birocratic ritual" pentru a descrie raportul și a chemat pe relațiile dintre GA și Consiliul, care ar fi "mai aproape și mai ecologice." (29)

Amb. Keating și Amb. Emilio Cardenas de Argentina a scris o scrisoare președintelui Consiliului privind 15 septembrie 1994 a solicita noi tipuri de consultări regulate, inclusiv un grup de lucru săptămânal, o reuniune de două ori pe lună statelor care contribuie cu trupe și alte inițiative. (30) Unii au cerut președintelui Consiliului pentru a da informări lunare la președinții grupurilor regionale, în timp ce altele au favorizează reuniunile Consiliului mai deschise, și organisme speciale de legătură pentru a netezi dialog între GA și Consiliului. Amb Brazilia. Ronaldo Mota Sardenberg a sugerat informări lunare ale întregului membru de către președintele Consiliului. Consiliul a discutat inițiativa Argentina-Noua Zeelanda în ședința sa de vineri, 4 noiembrie Discuția a inclus unele intervenții neobișnuit Frank, inclusiv o declarație de ambasadorul chinez Li Zhaoxing, care a citat un proverb chinezesc: "Unul va fi luminat de ascultarea vizualizari diverse și ignorant dacă asculte doar vizualizări unilaterale ", a spus el. (31) Amb. Peter Osvald Suediei a susținut că intensificarea dialogului și transparenței ar extinde sprijinul politic pentru menținerea păcii, în timp ce Ambs. Nicolaas Biegman Țărilor de Jos și Francis Hayes a Irlandei a subliniat faptul că Consiliul necesară participarea activă și implicarea altor state membre pentru a asigura punerea în aplicare a rezoluțiilor sale. (32)

Dezbaterea Consiliului privind 4 a venit doar după o declarație prezidențial, care a oferit consultări periodice cu contribuabili troop-, o mișcare Amb. Keating descris ca fiind "un pas de-a lungul drumului ne-ar fi plăcut să fi călătorit", dar lăsând Consiliului cu practicile care sunt "nimic scurt de primitiv" în lumina responsabilităților sale mari la nivel mondial. (33)

Reformatorii au câștigat deja alte câteva modificări. Președinții Consiliului a început consultări periodice mai largi și mai mult și Consiliul a solicitat Secretariatului de a studia un raport anual mai informativ. Mulți speră că, în cazul în care proceduri mai transparente dezvolta, normele "provizorii" de procedură care au fost în vigoare timp de 50 ani vor fi înlocuite în cele din urmă cu norme noi, mai permanente și mai potrivite. Asaltul asupra secretului Consiliului castigat un aliat important la mijlocul lunii noiembrie a anului 1994, atunci când un membru permanent – Franța – circulat un memoriu asistent care a urmat un discurs mai devreme in toamna de ministrul de externe Alain Jupp. Documentul a declarat cu tărie că "a venit timpul pentru a permite dezbatere publică mai amplă cu privire la munca. Francezii a continuat să propună atât "dezbateri de orientare", deschis tuturor membrilor organizației în cazul în care Consiliul este de a lua în sus o întrebare importantă, și "schimburi publice de opinii între membri Consiliului ", ca o modalitate de a spori transparența și îmbunătățirea consultări . (34) Ca răspuns la inițiativa franceză, Consiliul la 16 decembrie a anunțat că va întâlni mai des în sesiuni deschise, într-un efort de a îmbunătăți fluxul de informații și idei între membrii Consiliului și alte state membre. Dar surse de încredere raportează că Statele Unite și Marea Britanie stonewalled inițiativa Franței și că ei se opun cu înverșunare miscari de trecere putere departe de cercul interior și spre membri generală.

Sancțiunile impuse de Consiliul, care s-au triplat în număr în ultimii patru ani, cauza special ire, deoarece acestea pot avea un efect devastator asupra largă și terți. Întreprinderile puternice suferă, precum și persoane fizice neputincioși. Reformatorii acuza Consiliul de adoptare a sancțiunilor cu îngrijorare minim pentru efecte terțe părți. Deoarece de multe ori sancțiuni continuă pentru perioade lungi, miliarde de dolari sunt în joc. În Consiliul dezbate la 19 ianuarie 1995, Amb. Danilo Türk Slovenia a susținut că o sarcină disproporționată a sancțiunilor este suportat de către statele vecine și principalii parteneri comerciali. El sa alăturat multe alte reprezentanți în argumentând pentru "declarațiile de evaluare a impactului", astfel încât sarcinile ar putea fi împărtășite mai echitabil. (35)

Unii critici acuză că sancțiunile Consiliului mandatate de rău lideri cele mai sărace și mai vulnerabile în timp ce abia afectează și oamenii bogați din țările vizate. În 19 ianuarie dezbaterea, Amb. Nihal Rodrigo de Sri Lanka a susținut că planurile de impunere sau reînnoire sancțiuni regimuri trebuie să ia în considerare impactul asupra populațiilor și "suferința celui nevinovat." În timp ce Amb. Nughroho Wisnumurti de Indonezia a subliniat că acest sancțiuni de acest gen "nu realiza obiectivele" [o trimitere la unirea populațiilor asediați în jurul valorii de liderii lor, mai degrabă decât de respingere liderii și răsturnarea lor ca niște sponsori sancțiuni speranță]. (36) Reformatorii sunt nemulțumiți cu secrete comitetele pentru sancțiuni al Consiliului, care se întâlnesc în privat și rareori se consulte cu părțile vătămate. Rapoarte că sancțiunile au exclus medicamente, alimente, rechizite școlare, jucării pentru copii, și multe alte elemente care par aspru punitiv au condus la un sentiment că sancțiunile sunt un fel de pedeapsă de către state puternice sau de un exemplu, teama de inspirație dat celor slabi de către puternic, mai degrabă decât un exercițiu doar de aplicare a legii. Sancțiunile sunt menite să aducă o "schimbare de comportament," a afirmat ambasadorul Legwaila de Botswana, ele nu ar trebui să fie "pedeapsă sau răzbunare." (37) Un Consiliu mai democratică, reformatori susțin, ar aborda sancțiuni într-un mod foarte diferit, și mult mai deschis,, pe baza criteriilor stabilite în prealabil. State sau alte părți care fac obiectul unor sancțiuni ar avea un sens clar că, dacă și-au schimbat comportamentul lor într-un mod specificat, regimului de sancțiuni vor fi ridicate. Reformatori Consiliului menționa de multe ori cu furie special presiunea și intimidarea utilizate de țările puternice pentru a obține calea lor în deliberările Consiliului. Se pare că state puternice (în special SUA), recurg adesea la amenințări economice și șantaj – amenințările la tăietoare ajutor, pentru a bloca împrumuturi, pentru a bloca acorduri comerciale și altele – pentru a împinge state mai mici în linie rezoluțiilor importante. Cazuri concrete sunt greu pentru a documenta, dar ambasadori consultați în mod constant la această problemă. Un număr de state mici se spune că au refuzat să candideze pentru locuri Consiliului privind motivul că le-ar expune ei înșiși să prea mult abuz din partea membrilor Consiliului puternice. Amb. Razali a spus "Am văzut membri nepermanenți, având o problemă vin la termeni cu presiunea și chiar constrângerea de membri permanenți." (38) Orice persoană la ONU își amintește șoapta etapă de Ambasadorul SUA Pickering a ambasadorului yemenit al-Ashtal după votul privind rezoluția Consiliului de 678: "Acesta este votul cel mai scump ai aruncat vreodată", a spus Pickering aproape de un microfon deschis. SUA suspendat imediat mai mult de 100 milioane dolari in ajutor pentru această țară săracă. Un alt tip de agresiune, mult mai deschis, implică amenințarea membrilor puternice de a lua măsuri pe cont propriu cazul în care Consiliul nu ia măsuri. Statele Unite au folosit de multe ori această abordare în ultimii ani. În toamna anului 1994, ea a amenințat că va lua măsuri unilaterale împotriva mișcărilor de trupe irakiene, în ciuda obiecțiilor din majoritatea membrilor Consiliului, inclusiv unele dintre Permanent Cinci. În cele din urmă, Consiliul a convenit fără tragere de inimă pentru a merge împreună cu poziția SUA. (39) Mai puțin discutat de multe ori, dar de o importanță vitală în dezbaterea reformei, este problema mandatului Consiliului: ce probleme ar trebui să abordeze și să acționeze în? În anii sale anterioare, Consiliul a acționat aproape exclusiv asupra unor cazuri de război între state. Dar astăzi, este cel mai adesea ocupă conflicte sau crize interne la războaie -civil membre precizează într, defalcarea de autoritate, încălcări ale drepturilor omului și așa mai departe. Cu excepția invaziei Kuweitului de către Irak, cele mai importante misiuni au fost toate în mare măsură intern: Somalia, Rwanda, Haiti, Cambodgia, fosta Iugoslavie. Multe țări sunt îngrijorat de faptul că acest mandat mai larg deschide calea spre abuz,-standarde duble, și intervenția pur și simplu, în interesul puterilor dominante. Vor procesul de reformă a clarifica mandatul Consiliului și de a stabili criterii clare pentru a determina când abuzurile mandat va fi preluat. În cazul în care toați președinți aleși democratic, să fie readus la birou dacă demis. În cazul în care ONU stabilește liniile directoare în avans de criză, susțin reformatori, comunitatea internațională este mult mai probabil să respecte deciziile și le putea vedea la fel de corectă și legală, nu produsul de auto-interes și oferte politice dintre marile puteri. Membrii ONU sunt deosebit de îngrijorat de faptul că Consiliul funcționează incoerent, care de multe ori nu se impune propriile rezoluții și că, uneori, ignoră sau chiar încalcă dreptul internațional. Acest lucru subminează legitimitatea Consiliului și a caracterului obligatoriu al rezoluțiilor sale. Un consiliu care nu este considerat legitim trebuie să fie un braț puternic pentru alții, mai degrabă decât comanda acordul și sprijinul lor. Amb. Razali referire la această problemă ca fiind unul dintre "selectivitate" și (40) El a continuat să spună "standarde duble".: "Există o percepție că un Consiliu de Vest, dominat din ce în ce recurge la deciziile discutabile, punerea în aplicare a care, în principal, este lăsat la alte state membre, în special în lumea a treia. "(41) Amb. Jaramillo era încă mai greu de cap. "Convingerea noastră este că puterea totală duce la corupție totală", a spus el. (42) Există, de asemenea, o puternică opoziție la tendința Consiliului de executare selectivă, în urma preferințele celor mai puternice membri. Consiliul impune unele dintre rezoluțiile sale cu mare vigoare în timp ce alții ignoră practic. Invazia Turciei Cipru, confiscarea Marocului de Sahara Occidentală, invazia Israelului de Liban și invazia Irakului de Iran sunt cazuri în care Consiliul a adoptat rezoluții și a făcut prea puțin sau nimic de a urmări. Politicile SUA și Marea Britanie par să fi păstrat Consiliului de follow-up necesare pentru aplicarea efectivă, în multe cazuri, dar Rusia a blocat o acțiune eficientă în războiul din fosta Iugoslavie. Critici ale Consiliului au fost deosebit de interesate recent cu tendinta Consiliului de a subcontracta executarea membrilor puternice, mai degrabă decât să efectueze executarea sub auspiciile ONU. În criza, cum ar fi Războiul din Golf, Somalia și Haiti, Statele Unite ale Americii a solicitat Consiliului de rezoluție care ar autoriza să efectueze operațiuni militare de la sine sau în alianță cu forțele de jetoane din alte țări. Rusia și Franța au obținut, de asemenea, sancțiuni al Consiliului de (sau acord tacit) pentru intervenție în țările în sfera lor de influență. Consiliul ar trebui să fie o agenție multilateral, nu o sancțiune pentru acțiune unilaterală, insista reformatorii. În ianuarie 1995 dezbaterea Consiliului de, China a iesit destul de puternic pentru această poziție, de asemenea, referindu-se la "sol subțire", pe care astfel de acțiuni odihnit și apel la o actiune în "comanda unificat" a ONU. (43) Națiunile puternice pot utiliza Consiliului atunci când le convine și apoi întoarce spatele lor pe ONU atunci când aleg. Șef Mediatorul ONU pentru Haiti, Dante Caputo Argentina, a demisionat în septembrie 1984 când lunile Statele Unite ale Americii ignorate de eforturile ONU să ia propria acțiune unilaterală. În scrisoarea sa de demisie a Secretarului General Boutros-Ghali, Caputo a declarat că "lipsa totală de consultare și informare din partea Guvernului Statelor Unite ale Americii mă face să cred că această țară are in fapt luat decizia unilaterală de a acționa pe cont propriu în procesul de haitiană . " (44) Pentru a promova coerența și a statului de drept în sisteme politice, majoritatea constituțiilor naționale impune verificări și bilanțuri, inclusiv un fel de reținere judiciare de către o instanță constituțională. Unele reformatori ONU, inclusiv un număr de avocați constituționale distinși și cercetători, cum ar fi Princeton profesorul Richard Falk susțin că Consiliul ar trebui să răspundă la Curtea Internationala de Justitie. Columbia a propus o "camera de Cartă," o nouă ramură specială a Curții care ar examina comportamentul Consiliului și precedente ale Consiliului. Acest lucru nu poate fi un panaceu (judecătorii Curții sunt, la urma urmei, aleși de Consiliu – deși fără veto). Dar ar fi un pas foarte important, deoarece judecătorii Curții sunt aleși de nouă ani și tind să fie relativ independente. Președintele Curții Mondiale, Mohammed Badjaoui a vorbit la Adunarea Generală la 13 octombrie 1994, îndemnând un rol mai mare pentru Curte în sistemul ONU; la scurt timp după, ambasadorul algerian, Ramtane Lamara a cerut o "revitalizare" a funcțiilor Curții în termen de o Cartă revizuită. Din păcate, relativ puține ambasadori se referă la un control jurisdicțional în actualele discuții de reformă ale Consiliului. Adunarea Generală poate funcționa și ca o influență asupra Consiliului – un alt pol de putere într-un sistem de control și echilibrare. Reformatorii speranța că dacă cererile GA și devine mai multe informații, iar în cazul în care acționează pentru a afirma propriul rol în sistemul ONU, se poate echilibra cu succes puterea membrilor permanenți din cadrul Consiliului, în special în cazul în care membri de bază non-permanent este consumat. Reformatorii susțin că GA-a permis o mare parte din autoritatea sa de a fi uzurpat în anii 1990. Un activist GA, spun ei, ar putea recâștige o mare parte din inițiativa fără a fi nevoie de revizuire Cartei. Unele reformatori, în special în comunitatea ONG-urilor, propună un alt element într-un sistem ONU de control și echilibrare – vocea grupuri de cetateni, mișcări politice și reprezentanții cetățenilor chiar aleși în mod direct. O Adunare Citizen ales în mod direct, așa cum a propus Federaliști Mondială și altele, pot fi mai mulți ani distanță. Dar vocile cetățenilor directe în cadrul ONU au o autoritate în creștere. Prin monitorizarea Consiliului de Securitate și crearea unui interes public pentru acțiunile sale, ele pot avea un impact considerabil, chiar complet în afara lucrările oficiale ale Cartei. Nou grup de lucru ONG-urilor în Consiliul de Securitate poate fi capabil să joace un astfel de rol. Consiliul nu poate funcționa în mod eficient în timp ce ONU este paralizat de probleme financiare, așa cum a fost timp de aproape zece ani. Bugetul ONU este de fapt relativ modest – 10 miliarde dolari in toate în 1994, sau doar de 2 dolari pe cetățean global pentru fiecare activitate de la de menținere a păcii la populație pentru bunăstarea și sănătatea copilului. Dar mai multe țări – în special SUA – au datorat în mod regulat sute de milioane în arierate, împingând aproape ONU la faliment. Consiliul de Securitate a agravat criza financiară a Națiunilor Unite de brusc creșterea cheltuielilor de menținere a păcii, care a crescut cu peste șase ori în doi ani – de la aproximativ 400 milioane dolari în 1991 la circa 2,5 miliarde de dolari in 1993. Prin comparație, nucleul "buget regulat" de organizarea a fost de aproximativ 1.1 miliarde dolari în 1991 și aproximativ 1,2 miliarde USD în 1993. Consiliul de Securitate Membrii permanenți plătească o creștere de 22% pe rata lor de evaluare periodică pentru operațiunile de menținere a păcii. Dar arieratele doi membri de conducere ai Council- -ORAȘUL Statele Unite ale Americii și Rusia – reformatori prompte pentru a acuza aceste competențe de iresponsabilitate. Statele Unite ale Americii a cerut ca evaluarea de menținere a păcii să fie tăiate de la nivelul actual de aproape o treime din toate costurile. Noul Congres republican poate refuza pur și simplu să plătească această sumă. Japonia și Germania folosesc influența lor în calitate de potențiali noi finanțatori pentru a împinge pentru noi locuri permanente. Un număr tot mai mare de reformatori discută noi surse de sprijin financiar pentru ONU ca o soluție permanentă la criza financiară. Ei discută de multe ori un impozit global – pe transportul aerian, drepturile de exploatare minieră pe fundul mării, utilizarea comercială a atmosferei superioare și așa mai departe. Cel mai popular opțiune este așa-numitul "Tobin Tax", după numele economistului Yale James Tobin, care a propus în primul rând. Această taxă ar impune o taxa de procent foarte mic pe transferuri financiare internaționale. Cu peste un trilion de dolari sunt transferate la nivel internațional în fiecare zi lucrătoare, o taxa de transfer de doar 0,1% ar duce la o sumă suficient de mare pentru a finanța întreaga ONU, toate agențiile sale specializate, precum și multe alte inițiative internaționale de dezvoltare de noi. Tobin, de asemenea, susține că taxa lui ar pune un amortizor pe mișcare volatile de fonduri și de a reduce speculațiile destabilizatoare monedă internațională. (45) Consiliul nu are la dispoziție orice forță militară permanentă, chiar și una foarte mica. Acesta este un dezavantaj serios, mai ales că de comandă și control al operațiunilor ONU de multe ori revine pe Permanent deputați, în special în Statele Unite, sporind și mai mult sentimentul că unul, sau câteva, marile puteri domina procesul de menținere a păcii. Dezbaterea actuală privind reforma Consiliului în Adunarea Generală nu abordează problema forțelor militare, dar alții din afara ONU au prezentat propuneri. Brian Urquhart al Fundației Ford, un fost secretar general înțe-, a propus ca ONU construi o forță mică, de reacție rapidă care ar putea funcționa complet sub comanda ONU și să răspundă rapid la situații de urgență de menținere a păcii. Privat, oficiali de rang înalt din SUA nu se opun acestei idei și a unor planificatori Pentagon și agenții de informații exprima o aprobare precaut. Dar, la nivel de politică, din cauza opoziției puternice Congresului, administratia Clinton a opus o astfel de mutare. Având în vedere că celelalte Permanent cinci au rezerve proprii, și reformatorii între ambasadorii ONU sunt extrem de favorabile in cel mai bun, această schimbare special este puțin probabil să apară, ca parte a mișcării de reformă prezent. Mai probabil, națiunile vor retrase din circuitul agricol forțe care pot fi chemate rapid de către ONU în situații de urgență. Cele mai multe reformatori sunt de acord că reforma Consiliului de Securitate, chiar dacă întărită de reforme financiare, nu este suficient pentru a promova pacea și securitatea. "Legătura dintre problemele economice și sociale și de revolte politice în diferite părți ale lumii este prea evident", a spus Jamsheed Marker, Reprezentantul Permanent al Pakistanului într-un discurs în timpul dezbaterii Adunării Generale privind reforma Consiliului. "Exista o nevoie urgentă", a continuat el, "pentru a consolida relația dintre Consiliul de Securitate și ECOSOC, astfel încât factorii economici și sociali sunt acordate importanța cuvenită în deciziile referitoare la pacea și securitatea internațională." (46) Multe reformatori sunt îngrijorat de faptul că ONU a schimbat accentul departe de programele sociale și economice față de funcțiile de militar de securitate, transferând responsabilitățile sale sociale către Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Reprezentantul etiopian din 1994 a Adunării Generale în cadrul dezbaterilor și-a exprimat consensul în creștere, când a insistat asupra faptului că cele mai multe conflicte se nasc din "situații economice și sociale care să ofere societățile cu nici o speranță, nici un viitor." În aceste condiții, el a afirmat: "noțiunile tradiționale de diplomația preventivă, menținerea păcii și de luare a păcii, deși importante, nu sunt suficiente pentru a menține pacea și să-l durabil." (47) Reformatorii din ce în ce mai mult vorbesc despre "securitatea umană" – în contrast cu concepțiile militare tradiționale de securitate. Dezbaterea dintre aceste două puncte de vedere de securitate definește îngrijorarea că globalizarea economică a slăbit programele de bunăstare și de dezvoltare socială ale statelor naționale. Că condițiile sociale se deterioreze, opțiunile militare, de poliție vor veni din ce în ce în prim-plan. Va fi ONU aplicator globală a unui "ordin" subtil într-un sistem global de creștere inechitate și criză socială, sau nu cere îngrijorarea de către observatori. Deoarece cele mai multe cazuri ale Consiliului de Securitate aborda acum conflicte în cadrul țărilor, condițiile economice și sociale sunt mai central decât oricând. Marile Conferințele Summit ONU cu privire la mediu, populația, dezvoltarea socială, femeile, iar habitatul simbolizează angajamentul continuu al organizației la problemele sociale si economice. Noua declarația Secretarului General al scopului pentru organizarea ajută la remedierea dezechilibrului. Reforma Consiliului nu va fi un proces simplu. Membrii permanenți în general – și Statele Unite, Marea Britanie și Franța, în special, – se opun mișcării de reformă. Acestea favorizează adăugarea de Japonia și Germania, plus unul sau doi membri nepermanenți. Secretarul General Boutros-Ghali a adoptat aceeași perspectivă în declarațiile sale din toamna anului 1994. Malaezia a declarat că Permanent admiterea Cinci favoarea Japonia și Germania ca un mijloc de a reduce obligațiile financiare, prin aducerea de noi state bogate de la bord. (48) Diferitele state membre ale ONU au multe abordari diferite pentru reformă. Dar multe țări sprijină inițiativele de reformă grave, inclusiv competențe de nivel mediu, cum ar fi Italia, țările nordice, Olanda, Australia și Noua Zeelandă. Dintre țările din Sud, Malaezia, Singapore, Guyana, Columbia și Zimbabwe continuă în roluri de conducere în mișcarea de reformă. În ciuda impuls reformei în Adunarea Generală, diplomați bine informați recunosc că reformele în cursul a 50-a aniversare anului sunt acum ce mai puțin probabil. La momentul alegerilor toamna Consiliului, secretarul general admis că discordia pe forma de schimbare "poate bloca procesul de reformă tot." (49)

Bibliografie

http://www.un.org/en/sc/

http://www.un.org/en/sc/about/