. Consiliul de Ministrii al Uniunii Europene

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Ideea unei Comunități europene nu este nouă, statele și cetățenii Europei subliniind de-a lungul timpului, în diferite forme și prilejuri, necesitatea strângerii rândurilor, pe baza unor tradiții și valori comune, în fața unor provocări diverse, începând de la spectrul unor conflicte armate și terminând cu necesitatea armonizării dezvoltării economice și sociale.

În timpul relativ scurtei sale istorii, Uniunea Europeană s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere spațio-geografic (numărând în prezent cincisprezece state), din punct de vedere al importanței politice, cât si din punct de vedere al instituțiilor.

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene, în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile uniunii s-au lărgit, instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase.

În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Ministri decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară.

În ultimii douăzeci de ani ai Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție ai cărei membri sunt aleși prin vot direct și care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiții a devenit o sursă majoră de finanțare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic și Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor și cooperării dintre partenerii economici și sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni și a păstra specificitatea și diversitatea acestora.

Un pas necesar și important a fost abordarea și includerea unor prevederi referitoare la dezvoltarea politicilor comune din domeniul protecției mediului, al sănătății publice și protecției consumatorilor.

Acordurile Europene pregătesc drumul spre o convergență progresivă care vizează dialogul politic și integrarea economică, culturală și financiară, și se încheie pe o perioadă limitată de timp, țările semnatare ale acestor acorduri fiind eligibile pentru aderare și atrase în strategia de pre-aderare.

După cum este bine cunoscut, aspirația statelor est-europene care au ales calea edificării statului de drept și a înfăptuirii reformei economice, afirmându-și dorința de a adera la Uniunea Europeană reprezintă un proces firesc, necesar, cu multiple conotații economice dar și politice.

În timpul relativ scurtei sale istorii, Uniunea Europeană s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere spațio-geografic (numărând în prezent cincisprezece state), din punct de vedere al importanței politice, cât și din punct de vedere al instituțiilor.

Scopul primordial al Uniunii Europene este „o uniune tot mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetățeni".

Obiectivele pe termen lung ale Uniunii Europene sunt de a promova progresul economic și social într-un mod cât mai echilibrat și care să poată fi susținut constant, de a afirma identitatea europeană pe scena mondială și de a introduce cetățenia europeană pentru cetățenii țărilor membre.

Ceea ce trebuie reținut este împrejurarea că, urmare a acestor evoluții spectaculoase pe care le-a înregistrat întreg procesul integrării europene, a fost edificat un sistem juridic comunitar, caracterizat prin numeroase elemente de specificitate, însumând totalitatea normelor de drept ce reglementează organizarea instituțională precum și mecanismele prin care se înfăptuiește, în mod practic, integrarea europeană.

România aparține geografic, istoric și prin tradiție, civilizației și lumii europene. Aderarea țării noastre la organizațiile europene reprezintă confirmarea apartenenței la valorile bazate pe principiile democrației, libertăților individuale și statului de drept, așa cum sunt ele exprimate în preambulul la Tratatul de la Washington dar și în Tratatul Uniunii Europene și în Tratatul de la Amsterdam.

Extinderea Uniunii Europene rămâne una dintre cele mai importante opțiuni ale viitorului, de natură să asigure, în perspectivă, o dezvoltare economică armonioasă a tuturor statelor din regiune, dar și o spectaculoasă împlinire pe plan social.

Pentru orice țară care dorește aderarea la Uniunea Europeană, pentru a fi primită ca membră, este importantă cunoașterea dreptului comunitar și apropierea legislației sale naționale de cerințele acestuia.

Secțiunea I

Scurt Istoric

1. Istoricul Uniunii Europene

Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-și originea, după unele opinii, încă în perioada Antichității, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe.

Încercările de refacere a granițelor fostului imperiu roman sunt considerate de asemenea manifestări ale aceleiași idei, menționându-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar dacă nu a reușit realitatea faptică, sunt apreciate ca având consecințe religioase, morale și intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană.

Perioada Evului mediu, caracterizată inițial printr-o divizare politică din cauza incapacității succesoritor lui Carol cel Mare și agravată de conflictele religioase, economice și de altă natură, a fost urmată de alte încerări de refacere a unității europene, care au avut germenii în comunitatea de civilizație europeană, chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe același model de a gândi, simți și acționa.

În perioada modernă, principiul care a guvernat epoca precedentă, cel a unității Europei, a fost înlocuit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic dar și religios și economic.

Perioada renascentistă este caracterizată, printre altele, printr-un mod rapid de răspândire și asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în același timp, a avut ca rezultat și o diversificare a concepților intelectuale și morale.

Una dintre cele mai importante realizări. ale epoci respective rămâne tipul de om "umanist", moștenitor al culturi antice și continuator al acesteia noile condiți istorice, politice, sociale și culturale.

Caracteristic acestui tip de om este faptul ca el nu aparține unei singure țări în mod deosebit, ci întregii Europe.

În secolul al XIX-lea, Europa este din nou divizată, manifestându-se tendințele contradictorii: unele state se afla în declin (Franța, Austria), altele într-un proces de cristalizare (Germania, Italia).

Dezvoltarea industrial-națională de la sfarșitul secolului al XIX-lea, progresele științifice și tehnice, ca și ideile naționaliste accentuează divizarea și prevestesc evenimentele începutului secolului XX.

Chiar dacă se constituie un sistem de alianțe, acestea erau fondate pe interese contradictorii și se bazau pe un echilibru precar, modificându-se în funcție de circumstanțele politice și de altă natură. În același timp, se accentuează și disensiunile legate de împărțirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost de natură să genereze rivalități și conflicte de interese.

Cu toate acestea, ceea ce este de remarcat în afara acestor interese contradictorii este comunitatea de viață culturală, artistică, științifică și tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicație, informare și de răspândire a cunoștințelor.

La începutul secolului al XX-lea apar primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect "Statele Unite Europene", care a fost propus de către Congresul de științe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a "Statelor Unite Europene" a fost creată la sfârșitul secolului al XIX-lea de către Victor Hugo și Garibaldi.

lzbucnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutățirea situației țărilor vest europene (mai puțin Anglia) și la existența a două state care dominau din punct de vedere politic: S.U.A. și U.R.S.S.

După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federații europene într-o publicație a lui R.Coudenhove-Kalergi (1894-1972), intitulată "Pan-Europe", în care se prevedea constituirea unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitate de către state.

S-a inițiat asfel o mișcare în favoarea constituiri unei uniuni europene, care a ținut un prim congres la Viena, în anul 1929 și unde au participat 2.000 de reprezentanți din 24 de state.

S-a creat în acea perioadă și o altă mișcare intitulată "Uniunea Pan-Europeană" al cărui președinte de onoare era Aristide Briand. Au existat, de asemenea, mai multe inițiative de creare a altor mișcări: Uniunea Economică și Vamală Europeană, Federația pentru Înțelegerea Europeană, culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Națiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene, care a avut un ecou favorabil în rândul statelor – mai puțin în cazul Marii Britanii – și care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Națiunilor, unde proiectul a fost practic oprit.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene au apărut manifestări ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfășurat la Geneva o reuniune a reprezentanților militanților germani antinaziști, care a fost urmată de alte patru astfel de reuniuni și care au elaborat un proiect de declarație al unei rezistențe europene.

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare. O primă etapă o constituie relansarea ideilor uniunii europene în contextul situației postbelice.

Imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, sublinia, la 19 decembrie 1946, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Zürich in Elveția, necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, luând ca model federația reprezentată de S.U.A., în scopul evitării atragerii statelor europene într-un nou război mondial.

La 5 iunie 1947 S.U.A. decide aplicarea Planului Marshall, pentru reconstrucție economică dar și a unui sistem politic democratic în toate statele europene devastate de război.

Din păcate țările aflate sub ocupație sovietică și în care U.R.S.S. își impusese deja guverne marionetă, au refuzat să participe la Planul Marshall.

Aceasta a fost una din primele manifestări ale divizării continentului și a căderii „cortinei de fier" ce avea să separe vestul de estul continentului pentru o jumătate de secol, cu rezultate dintre cele mai dezastruoase pentru statele est-europene.

Istoria evidențiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să se gândească mai profund la necesitatea și posibilitatea realizării unității lor pe cale pașnică. Guvernele democratice din Occident, hotărate să nu repete greșelile trecutului, au căutat calea ieșirii din impas și au ales soluția integrării lor în plan economic și politic.

Astfel, în anul 1948 a fost înființată Organizația de Cooperare Economică Europeană în scopul administrării ajutorului Marshall din America (care a devenit mai târziu Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare, O.C.E.D.), iar în anul 1949 a luat ființă Consiliul Europei.

Uniunea vamală dintre țările Beneluxului (Belgia, Olanda și Luxemburg) a intrat în vigoare încă din anul 1948, ca variantă de cooperare economică între diverse țări.

Un rol important îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta, îndeplinind funcția de șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța, a propus ca producția de cărbunn Franța, a propus ca producția de cărbune și de oțel din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional.

Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.A.), anunțat la 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Frantei, Robert Schuman, a constituit un nou început pentru Europa (de atunci ziua de "9 mai" a devenit ZIUA EUROPEANĂ, fiind sărbătorită în fiecare an, inclusiv de România din anul 1995).

«Planul Schuman», menit să evite o nouă conflagrație mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a constituit primul pas pe calea construirii Europei. Italia și țările Beneluxului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951 a fost semnat «Tratatul de la Paris», între Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de jos.

C.E.C.A. și Adunarea sa parlamentară au fost înființate la 10 august 1952 intrând în vigoare Tratatul de la Paris, iar Jean Monnet a devenit primul Președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului.

Cele 6 țări «din prima linie» a construcției comunitare au aprobat, la 26 mai 1956, raportul politicianului belgian, Paul Henry Spaak, pe tema unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare.

Acest fapt a condus la semnarea «Tratatelor de la Roma», pe data de 25 martie 1957, de către cele 6 țări. «Tratatele de Ia Roma» au pus bazele Comunității Economice Europene (C.E.E.) și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM). În acest fel au luat ființă cele trei Comunități europene.

Tratatele europene și-au propus ca obiective: promovarea dezvoltării economice și ridicarea nivelului de trai al oamenilor, urmărind în același timp evitarea războiului și consolidarea păcii și a libertăți. Scopul declarat al tratatelor europene a fost și este acela de a crea o ‘’legătură cât mai strânsă între popoarele Europei’’

La început, Comunitățile – C.E.C.A. pe de o parte, C.E.E. și EURATOM pe de altă parte – aveau instituții proprii. Procesul realizării unor instituții unite a început în anul 1958. Finalizarea unificării instituțiilor celor trei Comunități a avut loc prin Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunitățile europene.

Privite din punctul de vedere al domeniilor în care au apărut organizațiile internaționale din Europa, observăm că acestea se clasifică în:

a) organizații internaționale cu vocație militară (ex.: Pactul Atlanticului de Nord NATO);

b) organizatii internaționale cu vocație economică (ex.: Comisia economică a O.N.U. pentru Europa; Organizația de cooperare economică europeană care cuprinde țările Europei de Vest, beneficiare ale planului Marschall, transformată apoi în Organizația de cooperare economică și dezvoltare);

c) organizații internaționale cu vocație politică (ex.: Consiliul Europei, creat în mai 1949, care a avut în vedere perspectiva reală a unor «State Unite ale Europei», pentru ca, ulterior, această ambiție să fie din ce în ce mai moderată; în zilele noastre Consiliul Europei are un rol hotărâtor în dezvoltarea democratică a tuturor statelor).

Toate cele trei tipuri de organizații internaționale din Europa, amintite mai sus, erau, însă, departe de a asigura politici unitare (specifice celor trei domenii) în cadrul Europei Occidentale. Erau organizații sectoriale, cu vocații diferite, care nu aveau posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din Vestul Europei.

Pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsiri unor noi soluții pentru dezvoltarea economică au apărut cele trei Comunități europene:

a) Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.A.), înființată – prin «Tratatul de la Paris», semnat în 1951, intrat în vigoare în 1952;

b) Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) ;și

c) Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM), înființată prin «Tratatele de la Roma», semnate în 1957, intrate în vigoare în 1958.

Prin înființarea C.E.C.A., pe planul dreptului internațional, apare și un nou subiect de drept internațional, deoarece această comunitate se dotează cu o structură instituțională proprie, originală ce cuprinde instituții cum ar fi:

a) Înalta Autoritate – ca organism supranațional chemat să vegheze și să pună în valoare interesele proprii organizației;

b) Consiliul de Miniștrii (Consiliul Special de Miniștri) – constituit ca organism interguvernamental pentru apărarea intereselor țărilor membre;

c) Adunarea Comună (Parlamentul statelor membre) – reprezintă interesele popoarelor statelor membre. Este un organism de control democratic al factorulul executiv (biexecutiv: Înalta Autoritate și Consiliul Special de Miniștri).

Încă de atunci, s-a vorbit despre alegerea membrilor Adunării Comune prin vot universal. Acest lucru s-a realizat abia în anul 1979;

d) Curtea de Justițe – s-a constituit ca organism jurisdicțional care să asigure respectarea normelor juridice ale comunității înseși. Reprezintă soluția juridică pentru compențe directe și obligatorii în soluționarea litigilor.

Este vehiculată ideea conform careia C.E.C.A. a fost concepută ca o primă etapă în vederea realizării unei federații europene, că ar fi existat intenții de ordin politic ascunse.

Tot în anul 1952 izbucnește războiul din Coreea, care aduce în discuție interese legate de apărare. Sunt exprimate deja intențiile blocurilor opuse, ce pun în lumină necesitatea creări anumitor organizații integrate militare. Statele europene au încercat să realizeze o comunitate de apărare de natură economică propunând un tratat de creare a unei Comunități europene de apărare, dar era prea recent după cel de-al doilea război mondial și, în consecință, Franța s-a opus categoric, iar țările Beneluxulul au observat că între ele deja funcționa o anumită uniune vamală, care a fost încurajată pentru a se dezvolta la scara întregii Europe de Vest. Atunci, țările Beneluxului au adoptat un proiect olandez care prevedea crearea unei Piețe Comune generalizate, unde produsele să circule liber, neîngrădite, desființându-se barierele vamale dintre statele membre. Acesta a fost supus adoptării și in alte state ale Europei de Vest (cele membre ale C.E.C.A., Marea Britanie și altele). "Proiectul olandez" este însușit de țările Beneluxulul și este discutat, pentru prima dată, la o reuniune ministerială în iunie 1955. Reuniunea instituie cu acest prilej un Comitet de delegați guvernamentali, comitet care, în 7 ședințe succesive, elaborează două proiecte de tratat: unul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), prevăzând cooperarea la dezvoltarea tehnologiei privind energia atomică; celalalt, mult mai ambițios, instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) în sensul memorandumului propus de Olanda, având ca obiectiv de esență crearea forței Comunităților europene.

Deși o perioadă au existat, în paralel, două sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea in vigoare a «Tratatelor de Ia Roma», în 1958 (de constituire a C.E.E. și EURATOM) s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități, în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965 prin «Tratatul de la Bruxelles ».

Astfel:

Înalta Autoritate – devine Comisia Comunităților europene;

Instituția Interguvernamentală – rămâne Consiliul de Miniștri (fostul Consiliu Special de Ministri);

Adunarea Comună – devine Parlamentul European (care nu se confundă cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei);

Curtea de Justiție a Comunităților europene – rămâne fosta Curte de Justiție, însă, completată.

Aceste Comunități europene au apărut prin încheierea unor tratate internaționale, care au dat naștere la mecanisme internaționale ce nu au mai existat până atunci în dreptul internațional public, dar care făceau legătura între dreptul internațional public, dreptul comerțului internațional și dreptul administrativ intern.

Instituirea celor trei comunități a reprezentat doar începutul unui proces complex, care – așa cum au avut în vedere inițiatorii ideilor de unitate a Europei – trebuia să continue, în vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza inițială, ori au devenit necesare pentru perfecționarea structurilor și activităților acestora în decursul timpului.

2. Istoricul Consiliului de Miniștrii ( Consiliul Uniunii Europene)

Consiliul de Miniștrii a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având, la început, denumiri diferite: Consiliul Special al Miniștrilor (tratatul instituind C.E.C.A.) și Consiliu (Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM).

Consiliul Uniunii Europene mai este cunoscut și sub denumirea de Consiliul de Miniștrii, neavând până în prezent echivalent în lume. În cadrul său statele membre stabilesc obiectivele uniunii, realizează coordonarea politicilor naționale și rezolvă diferendele dintre diferitele instituții naționale cu cele din alte state ale uniunii și stabilesc cadrul normativ general pentru uniune.

Consiliul este o instituție ce are atât caracteristicile unei instituții supranaționale cât și pe cele ale unei organizații interguvernamentale, luând decizii în unele probleme, prin vot majoritar, dar în altele fiind necesară unanimitatea.

În cadrul procedurilor, practicilor, normelor și obiceiurilor și chiar în cazul disputelor ce au loc în cadrul său, Consiliul Uniunii Europene se bazează pe solidaritatea și încrederea reciprocă a membrilor săi, ceea ce este cu totul rar în relațiile dintre state.

În literatura noastră de specialitate nu este consacrată o terminologie unitară privind denumirea acestei instituții și de aceea se pot ivii unele confuzii. Consiliul de Miniștrii al Uniunii Europene nu trebuie confundat cu Consiliul de miniștrii național sau cu Consiliul European care are în compunere șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale Comunităților europene.

Echipele guvernamentale din fiecare stat membru își trimit reprezentanții în acest Consiliu, unde reprezintă în special interesul statului respectiv.

După unificarea instituțiilor, prin tratatul de la Bruxelles (1965) – cunoscut în doctrină sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – poartă denumirea de Consiliu.

Tratatul asupra Uniunii europene consacră pentru instituția cu atribuții decizionale, terminologia de "Consiliul Uniunii europene".

Secțiunea a II-a

Delimitări conceptuale

1. Instituțiile comunitare

Instituțiile comunitare formează structura de bază și sunt în număr de cinci: Consiliul, Comisia, Parlamentul, Curtea de justiție și Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanță ca instituție asociată Curții de Justiție.

Instuțiile comunitare fundamentale prezintă următoarele caracteristici:

a) Fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizarea Comunităților,

răspunzând unor nevoi fundamentale:

Consiliul – reprezintă interesele statelor membre;

Comisia – apără interesul Comunităților, în ansamblul lor;

Parlamentul – reprezintă interesele popoarelor statelor membre;

Curtea de justiție ca și Tribunalul de primă instanță – asigură respectarea regulilor de drept;

Curtea de Conturi, deși nu are importanța primelor – asigură legalitatea folosirii resurselor financiare.

b) Fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, au un fundament politic și sociologic distinct și exprirmă fiecare, o legitimare proprie.

c) Funcțiile între instituțiile comunitare nu se suprapun schemei statice moștenite de la Montesquieu. În cadrul Comunităților, omologul puterii legislative este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Parlamentul putând contesta Comisia, dar Comisia este executivă; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

d) Instituțiile comunitare participă direct la decizia comunitară.

e) lnstituțiile Comunităților europene nu au personalitate juridică.

f) Instituțiile fundamentale sunt comune pentru toate cele trei Comunități, acestea exercitându-și atribuțiile pe baza celor trei tratate, la care se adaugă cele exercitate în cadrul cooperării interguvernamentale din, cadrul Uniunii europene.

2. Organele comunitare

Datorită complexității problemelor care cad în competența instituțiilor comunitare, în activitatea lor acestea se bazează pe sprijinul diferitelor organe comunitare.

Unele dintre aceste organe comunitare sunt prevăzute de tratate încă de la origini (de exemplu, Consiliul Consultativ Economic și Social C.E.C.A., Comitetul Economic și Social C.E.E. și EURATOM), altele au fost create ulterior, ca urmare a modificărilor acestor tratate (Curtea de Conturi, tratatul din 1975) iar altele sunt înființate de instituțiile Comunităților europene, existând și organe care nu sunt prevăzute nicăieri, formând așa-numita categorie a organelor paracomunitare.

Este vorba de Consiliul European care nu este prevăzut de tratate, dar a luat ființă din dorința de a reuni șefi de state și de guverne ai statelor membre, cărora A.U.E. (la art.2) le consacră existența. Rolul Consiliului european este guvernat de ‘’Declarația solemnă de la Stuttgart asupra Uniunii europene’’. Cei 15 miniștrii ai afacerilor externe constituie organul principal al cooperării politice. Conferința lor se întrunește, formal, de 4 ori pe an, cel puțin, în general, în țara care prezidează. Lor li se adaugă, conform hotărârii Consiliului și Comisiei europene, din 12 martie 1994, și întâlnirea semestrială a miniștrilor Afacerilor externe din cele 15 state membre cu miniștri ai Afacerilor externe din statele cu statut de stat asociat.

Mai rețin atenția și alte organe: directorii afacerilor politice ai celor 15 miniștrii ai Afacerilor externe, care se reunesc o dată pe lună; și ambasadorii celor ‘’15’’ în capitalele statelor membre, ambasadele în țările terțe și reprezentanțele permanente pe lângă marile organizații internaționale.

Alte tipuri de organe sunt așa-numitele organe tehnice. Organele tehnice prevăzute de tratate sunt de o mare diversitate din punct de vedere al naturii funcțiilor îndeplinite, ca și din punctul de vedere al statutului juridic.

Astfel, există organe care au fost instituite prin tratatele de constituire a Comunităților Europene și care nu mai sunt prevăzute de către Tratatul de la Maastricht (Fondul European de Cooperare Monetară, Comitetul monetar și Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale). Acestea au fost înlocuite de către Institutul Monetar European, care este diferit din punct de vedere organic, dar care le-a preluat rolul.

Banca Europeană de Investiții (B.E.I.) este principala instituție de împrumut a Comunitățiilor. Finanțează dezvoltarea sigură și echilibrată a Pieței Interne (Comune), având în vedere împrumuturi și garanții în toate sectoarele economice, menite a asigura modernizarea și dezvoltarea în domeniile importante, creând locuri de muncă noi, și favorizând proiectele de interes comun pentru mai multe state membre ale Comunităților. Este reglementată de art. 129 al Tratatului C.E.E.

Alte organe tehnice:

Sistemul european al băncilor centrale

Agenția de aprovizionare EURATOM (art. 54 al Tratatului C.E.E.A.)

Comitetul consultativ al transporturilor (art. 83 al Tratatului C.E.E.)

Comitetul monetar (art. 105 al Tratatului C.E.E.)

Comitetul special (art. 113 al Tratatului C.E.E.)

Comitetul fondului social european (art. 124 al Tratatului C.E.E.)

Comitetul științific și tehnic (art. 134 al Tratatului C.E.E.A.)

Institutul Monetar European

Institutul Monetar European reprezintă organul tranzitoriu ale cărui atribuții au fost fixate prin Tratatul de la Maastricht, precum și printr-un protocol special. Caracteristica tranzitorie a Institutului este dată de atribuțiile sale de pregătire din punct de vedere tehnic a fazei a treia de consituire a Uniunii, respectiv a cadrului legal, organizatoric și logistic de care va avea nevoie Sistemul European al Băncilor Centrale.

Tratatul asupra Uniunii europene a adus câteva modificări instituțiilor și organelor comunitare: a transformat Curtea de Conturi în instituție; a modificat statutul Tribunalului de primă instanță care nu mai este un organ subsidiar, creat printr-o decizie a Consiliului; a instituit noi organisme în materie monetară și a creat Comitetul regiunilor. Competențele comunitare s-au extins la noi domenii.

Principala caracteristică a organelor comunitare este aceea că, spre deosebire de instituțiile Comunității europene, acestea nu participă direct la decizia comunitară, ci ele doar pregătesc decizia comunitară.

3. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele principii: principiul autonomiei acestora, principiul competențelor de atribuire și de cel al echilibrului instituțional.

Principiul autonomiei de voință

Potrivit principiului autonomiei de voință, instituțiile comunitare au posibilitatea de a-și elabora regulamente proprii de organizare și funcționare. Totodată, își pot numi proprii funcționari comunitari.

Autonomia instituțiilor comunitare rezultă din tratatele constitutive ale comunităților.

Instituțiile comunitare au autonomie, dar nu au personalitate juridică, deoarece acestea nu acționează în nume propriu, ci în numele Comunității europene, pe care o reprezintă în raporturile la care participă. Pe cale de consecință, personalitatea juridică este atribuită Comunităților europene, ca entități de drept internațional.

Autonomia nu presupune personalitate juridică pentru respectivele instituții, întrucât, conform art. 210 C.E.E. personalitatea juridică este recunoscută doar comunităților.

Autonomia instituțiilor comunitare a fost confirmată cu ocazia unor dispute privind stabilirea sediului Parlamentului European, când Curtea de Justiție a statuat că autonomia Parlamentului trebuie să fie respectată referitor la stabilirea sediului, pornind de la prevederilor tratatelor referitoare la implicarea statelor membre în această problemă.

B. Principiul atribuirii de competențe

Potrivit următorului principiu, cel al atribuirii de competențe, instituțiile comunitare duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt stabilite în mod expres. La acest nivel nu este permisă îndeplinirea atribuțiilor implicite, deduse. Fiecare instituție comunitară acționează în limitele prevăzute de tratatele constitutive.

Curtea de Justiție a statuat că în cadrul C.E.C.A. nu sunt admise ‘’puterile implicite’’, pentru ca în cazul C.E.E. să admită că în situația care face referire la un articol din tratat (în speță art. 118), care însărcinează Comisia cu atribuții precise, trebuie admis faptul că ‘’i se conferă toate puterile necesare îndeplinirii acestei atribuții’’

C. Principiul echilibrului instituțional

Principiul echilibrului instituțional a fost pentru prima dată afirmat de către jurisprudența Curții de Justiție, și se bazează pe prevederile art. 95 C.E.C.A.

Principiul echilibrului instituțional reunește două componente esentiale:

separarea puterilor, respectiv a competențelor instituțiilor comunitare;

colaborarea, cooperarea între instituțiile Comunității europene.

Prima componentă presupune imposibilitatea delegării, transferului, acceptării de competențe, atribuții de la o instituție la alta. Această separare presupune obligația fiecărei instituții de a nu bloca îndeplinirea atribuțiilor de către celelalte instituții comunitare. Pe cale de consecință, nici o instituție comunitară nu trebuie blocată în a-și îndeplini propriile atribuții. În acest caz, își găsește reflectarea principiul reciprocității conduitei avantajoase.

Acest principiu nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune colaborarea între instituțiile comunitare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. De exemplu, colaborarea între instituțiile comunitare în materia normativă; în mod concret, se observă că adoptarea bugetului comunitar este o reflectare fidelă a cooperări instituțiilor comunitare.

Astfel, Comisia europeană centralizează propunerile cu privire la proiectul de buget primite de la celelalte instituții. Aceste propuneri sunt transmise, sub forma unui anteproiect de buget elaborat de Comisie, Consiliului de Miniștri.

Consiliul de Miniștrii elaborează proiectul de buget, pe care-l transmite spre aprobare Parlamentului european. Acesta din urmă are rolul de a adopta bugetul sau poate să-l respingă. Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță judecă litigile care apar în legătură cu bugetul comunitar iar Curtea de Conturi controlează conturile.

CAPITOLUL II

CONSILIUL DE MINIȘTRII AL UNIUNII EUROPENE

Secțiunea I

Constituirea Consiliului de miniștrii al U.E.

La înființarea lor, fiecare dintre cele trei comunități europene avea câte un organ similar.

Consiliul Special al Miniștrilor în cazul C.E.C.A.

Consiliul Comunității Economice Europene;

Consiliul Comunității Europene a Energie Atomice.

Fiecare din aceste organe se constituia și funcționa în baza prevederilor tratatelor instituind comunitățile respective.

Prin Tratatul de fuziune din 1965 s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente. Astfel, contorm art. 1 al acestui tratat, se prevedea că acesta exercită puterile și competențele atribuite acestor instituții în tratatele care instituiau comunitățile respective, ca și cele prevăzute în Tratatul de fuziune.

Consiliul se compunea din miniștrii delegați, reprezentanți ai guvernelor statelor membre (art. 2 al Tratatulul de Ia Bruxelles din 1965).

Tratatul de Ia Maastricht abrogă art. 2 și 7 din Tratatul de fuziune al Comunităților Europene cu privire Ia Consiliu și inserează în fiecare tratat dispoziții comune care reglementează organizarea și funcționarea ConsiIiului Uniunii Europene. Conform acestor reglementări "Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, Ia nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat".

Funcționarea normaIă a Consiliului este în compunerea miniștrilor afacerilor externe, dar în afara acestei compoziții, care se întrunește lunar, mai există alte reuniuni ale miniștrilor din alte domenii de activitate (agricultură, finanțe, economie, transporturi, afaceri sociale etc.), în funcție de importanța unor domenii sau de problemele care figurează pe ordinea de zi.

În literatura de specialitate s-a pus și problema unității Consiliului, având în vedere faptul că el poate să funcționeze ca organ format din miniștrii de externe sau din alți miniștrii, fie din șefii de state sau guverne, respectiv fie ca organ comunitar, fie ca organ interguvernamental cu caracter diplomatic, de unde au rezultat o serie de discuții în legătură cu nerespectarea regulilor de competență și procedură impuse de tratatele comunitare. De asemenea, nici practica nu a fost ocolită de această interpretare care, chiar dacă nu a prejudiciat dezvoltarea comunităților, a pus în ordinea juridică probleme delicate care s-au răsfrânt și asupra concepției politice.

Secțiunea a II -a

Organizarea și funcționarea Consiliului Uniunii Europene

Consiliul este principalul organ cu atribuții în materie decizională aparținând Comunităților europene. Așa cum reiese chiar din denumirea sa, Consiliul este format din miniștrii desemnați de guvernele naționale.

Organizarea Consiliului

Consiliul reprezintă toate statele membre. Ca organ interguvernamental, exprimă legitimitatea statală a Comunităților.

A. Compunerea Consiliului

Principala modificare adusă prin Tratatul de la Maastricht se referă la definirea componenței Consiliului. Pentru a evidenția în ce constă modificarea apare necesar să cunoaștem textul anterior.

Astfel , potrivit art. 146 (rezultând din art. 2 alin. 1 din Tratatul de fuziune), Consiliul era format din reprezentanții statelor membre. Fiecare guvern delega unul din membrii săi.

Formula utilizată stabilea o dublă reprezentare: membrii Consiliului vor reprezenta statele membre și acestea vor fi reprezentate de membrii guvernului lor.

De asemenea, formula opera într-un anumit fel o trimitere la dreptul constituțional național, întrucât revenea fiecărui stat membru să stablilească lista persoanelor pe care le considera, după criterii proprii, ca fiind abilitate să-l reprezinte în calitate de membru al guvernului.

Mai rezulta încă din dispoziția menționată că, fiecare stat membru trebuia să fie reprezentat în Consiliu de un membru al guvernului național, oricare ar fi fost repartizarea internă a competențelor în cadrul statului membru respectiv.

Or, tocmai necesitatea de a ține seama de repartizările interne a competențelor între stat și entitățile substatale titulare de competențe proprii a condus la soluția ca prin Tratatul asupra Uniunii europene să se modifice redactarea primului aliniat al art. 146 din C.E.E.

Potrivit textului modificat, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat membru.

Una din consecințele acestei dispoziții constă în posibilitatea de diversificare în componența Consiliului care poate să se constituie în formații diferite după atribuțiile membrilor din guvern care sunt abilitați în funcție de problemele înscrise pe ordinea de zi.

Fiind un colegiu de reprezentanți guvernamentali, art.1 din Tratatul de la Bruxelles prevede: "fiecare guvern delegă pe unul dintre membrii săi", chiar dacă, uneori, în mod excepțional, unele guverne sunt reprezentate printr-un înalt funcționar.

Dacă ministrul Afacerilor Externe este considerat, uneori, ca principalul reprezentant al țări sale în Consiliu, practica a consacrat participarea la reuniuni, de acest fel, și a altor miniștrii, cum ar fi: ministrul agriculturi, cel al transporturilor, al finanțelor, al industriei ș.a., în funcție de ordinea de zi. Aceștia din urmă participă fie alături de miniștrii Afacerilor Externe, fie, de cele mai multe ori, singuri.

Cu alte cuvinte, componența Consiliului nu este fixă, nici stabilă ci variază în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, chemând astfel diferiții titulari ai departamentelor ministeriale să facă parte succesiv din Consiliu.

Generalizarea Consililor Sectoriale – denumite "Consilii Specializate" – care au, natural, tendința de a elabora o politică proprie, se străduiește să-și păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate și coerență cu grave prejudicii (contradicțiile se manifestă între politica agrară comună și politica afacerilor externe sau politica bugetară, în special).

Discuții se impun, de asemenea, și cu privire la restaurarea rolului de coordonator al "Consiliului general" (Afaceri externe).

Consiliul Comunităților europene (Consiliul de Miniștrii) nu se confundă, deci, cu Consiliul european format din șefi de stat și guvern (organism politic), creat prin Actul Unic European și, cu atât mai mult, nu se confundă cu Consiliul Europei.

B. Președinția Consiliului

Președinția Consiliului este exercitată" timp de șase luni de căre fiecare stat membru, într-un ciclu de șase ani, într-o ordine stabilită de trate (art. 203 C.E., aliniatul 2). Ordinea de exercitare a președinției Consiliului Uniunii europene a fost modificată din cauza neaderării Norvegiei la Uniunea Europeană.

Ministrul al cărui stat asigură președinția este desemnat să pregătească și să conducă lucrările Consiliului. Practica a ținut să accentueze rolul jucat de președintele Consiliului și, în special al președintelui Consiliului Afacerilor generale.

Președintele este însărcinat să stabilească calendarul președinției, să convoace Consiliul și să stabilească ordinea de zi provizorie (art. 1 și 2 din Regulamentul intern), să faciliteze consensul în cadrul Consiliului și să joace un rol important în relațiile dintre acestea și celelate insituții, în special cu Parlamentul european.

Consiliul se reunește la convocarea președintelui acestuia din inițiativa sa, a unui membru, sau a Comisiei. Regulamentul Consiliului nu prevede în plus decât faptul că președintele trebuie să anunțe data următoarei reuniuni înainte.

Președintele stabilește ordinea de zi provizorie și o înaintează membrilor Consiliului cu patruzeci de zile înaintea reuniunii. Pentru înscrierea altor puncte pe ordinea de zi se cere votul unanim. Ordinea de zi asifel stabilită se supune aprobării prin vot (art. 2 din Regulamentul interior).

Tratatul asupra Uniunii europene a prevăzut o reprezentare a președinției, fără vot deliberativ, în Consiliul guvernatorilor, al Băncii Central Europene și dreptul de a supune o moțiune spre deliberare acestui Consiliu (art. 113 C.E.)

C. Organele auxiliare:

Consiliul are în subordinea sa mai multe organisme și servicii care îl ajută în îndeplinirea activităților sale, el fiind un organul care decide în etapa finală a unui proces de negociere complex.

Secretariatul general al Consiliulul

Consiliul este asistat în sarcinile sale de un secretariat general care asigură bunul mers al multiplelor activități ale instituției însăși.

Este un organism cu suport logistic care reunește mai mulți funcționari și, în general, constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând permanența și garantând stabilitatea.

Este stabilit de către Consiliu și se află sub autoritatea unui secretar general acesta fiind desemnat de Consiliu în unanimitate. Secretariatul General este compus din mai multe direcții generale – direcții și servicii.

Secretariatul General asigură infrastructura tehnică pentru activitatea desfășurată de Consiliu, indiferent de nivelul de reprezentare la care au loc reuniunile acestuia.

Tratatul asupra Uniunii europene a înscris Secretariatul general în dreptul original. Astfel, potrivit noului art. 151, paragraful 2 din Tratatul C.E.E., Consiliul este asistat de un secretariat general, situat sub conducerea unui secretar general. Secretarul general este numit de Consiliu statuând în unanimitate. Consiliul decide organizarea Secretariatului general.

Secretariatul General constituie un element de continuitate în procedura curentă a Consiliului și are în păstrare actele și arhiva acestuia.

Acordă, de asemenea, consiliere juridică Consiliului și Comitetelor acestuia în probleme de legislație. Secretarul General este numit de către Consiliu, fiind necesară unanimitatea voturilor membrilor.

b) Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER).

Existența sa ca organism este relativ recentă, fiind fondat numai prin Regulamentul interior al Consiliulul. Înainte de a fi menționat într-o manieră lapidară, prin articolul 4 al Tratatulul de Ia Bruxelles ("un comitet compus din reprezentanți permanenți al statelor membre, care are ca sarcini pe aceea de a pregăti lucrurile Consiliului și de a executa mandatele care Ie sunt conferite de acesta") a ocupat un loc important în sistemul deciziei comunitare. (cf. J.Salmon, Reprezentanții permanenți pe lângă C.E. și EURATOM în misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale, Bruxelles, 1971, 561; Von Rijin, la COREPER în Comunitățile lărgite, C.D.E., 1972, 637; A. Maugas Martin, Participarea COREPER-ulul Ia procesul de decizie comunitară C.D.E., 1980, 25).

Este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul reprezentanților permanenți între ei și dialogul fiecăruia dintre ei cu capitala de unde provin.

Reprezentantul permanent este, totodată, avocatul guvernului său, însărcinat să-și convingă partenerii de buna intenție a poziței pe care o apără și de cea a Consiliului pe lângă propria sa capitală. COREPER este, în acest fel, sub dubla sa formă, creuzetul în care o anumită opinie comunitară a ajuns să se formeze prin confruntarea, respectiv depășirea opiniilor statelor membre și ale Consiliului.

Instanță de control politic, COREPER orientează și supervizează lucrurile multiplelor grupuri de experți care funcționează în permanență în Consiliu pe temele cele mai diverse. Aceste grupuri sunt compuse când din colaboratori ai ambasadorilor, rezidenți Ia Bruxelles, când din experți veniți din capitale. COREPER se străduiește să ușureze activitatea miniștrilor rezolvând Ia propriul său nivel chestiunile pe care experții nu le-au tranșat; în plus, joacă rolul de a filtra problemele din diferite dosare.

COREPER asigură legătura continuuă cu statele membre, dând posibilitatea exprimării punctelor de vedere ale acestora pentru a facilita luarea unor măsuri bine întemeiate; este prezidat, potrivit cu subiectele înscrise pe ordinea de zi, de reprezentantul permanent sau reprezentantul permanent adjunct al statului membru care exercită președinția Consiliului.

Comitetul reprezentanților permanenți (COREPER) se întrunește săptămânal și are ca principală sarcină, de a se asigura că numai cele mai delicate, sensibile și dificile probleme sunt discutate la nivel ministerial.

Acest Comitet, la rândul său, este format din două subcomitete, numite COREPER 1 și COREPER 2. Dacă COREPER 1 este format din adjuncții reprezentanților permanenți ai statelor în comitet, COREPER 2 este constituit din reprezentanții permanenți, respectiv ambasadorii statelor membre.

Deși cele două comitete sunt, teoretic, egale în drepturi, în practică însă problemele politice majore sunt date spre soluționare celui de-al doilea comitet. Tot la Comitetul Reprezentanților Permanenți ajung și rapoartele primite de la grupurile de lucru constituite din experți naționali.

Aceste grupuri de lucru fac o examinare detaliată a propunerilor Comisiei și indică, printre alte lucruri, domeniile în care se poate realiza un acord comunitar și acele domenii în care acordul nu este posibil.

Aceste organisme politice reprezintă un important canal prin care se realizează legătura dintre statele membre și instituțiile comunitare. De aceea, nu întâmplător, în literatura de specialitate sunt considerate ‘’ ochii și urechile ‘’ statelor comunitare.

O altă atribuție a COREPER și implicit a celor două sub-comitete menționate, constă în stabilirea sarcinilor ce revin diverșilor specialiști și în instruirea lor în privința modului de pregătire a studiilor solicitate.

c) Alte organe auxiliare

Acestea sunt: Grupurile de experți; Comitetul special pentru agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul regiunilor; Comitetul monetar și Comitetul economic și local.

Grupurile de experți

Grupurile de experți (sau de lucru) sunt constituite din funcționarii misiunii permanente de la Bruxelles sau din cei trimiși de guvernele statelor membre, care au specializarea cerută de problema care urmează să fie examinată de către Consiliu.

Având în vedere faptul că toate propunerile Comisiei sunt trimise Consiliului, acesta trebuie să dispună de un corp de experți care să analizeze în prima fază aceste propuneri și să-și dea avizul.

Comisia este, de asemenea, reprezentată în COREPER pentru a-și susține punctul de vedere, întucât majoritatea documentelor sunt înaintate Consiliului de către acesta.

Grupurile de lucru, sunt instituite sau autorizate de COREPER să pregătească lucrările Consiliului. Ele pot fi permanente, pentru probleme de durată (de exemplu: grupul de relații externe, pentru probleme sociale, pentru transporturi) sau ad-hoc, însărcinate să urmărească anumite probleme ce survin (de exemplu: grupul brevetelor)

Comitetul special pentru agricultură

Acest comitet are atribuții specifice în domeniul agriculturii. Activitatea Consiliului pentru agricultură este pregătită de reprezentanții statelor membre, care se întrunesc săptămânal în cadrul Comitetului Special pentru Agricultură.

Comitetul pentru vize

Acest comitet este creat în baza art. K pct. 4 al Tratatului de Ia Maastricht și are ca atribuții aplicarea politicii în domeniul vizelor.

Comitetul monetar

Este instituit în baza Tratatului de Ia Maastricht având în vedere atribuțiile sporite care revin Consiliului European. El este deci un organ ad-hoc, creat pentru a asista Consiliul în problemele de această natură.

Se compune din câte doi reprezentanți ai fiecărui stat membru, plus doi reprezentanți numiți de către Comisie.

În momentul intrării în faza a treia a aplicării Tratatului de Ia Maastricht, acest Comitet va fi înlocuit cu ‘’ComitetuI economic și financiar’’ care va avea în plus în compunere doi reprezentanți ai Băncii Comune Europene.

Comitetul economic și social

Comitetul economic și social este prevăzut de tratatele C.E.E., art. 193-198 și C.E.E.A., art. 165-170 și de tratatul de la Maastricht se compune din 222 de membrii, numiți de către Consiliu în unanimitate pe o perioadă de 4 ani.

Comitetul trebuie să fie consultat în mod obligatoriu de către Consiliu sau de către Comisie în cazurile prevăzute de tratat, sau în cazurile când acesta consideră necesar.

Comitetul poate avea inițiativa emiterii unui aviz în cazurile când consideră necesar. La fel, Consiliul și Comisia pot cere Comitetului să prezinte avizul său într-un termen anumit, care nu poate fi însă mai mic de o lună de la data de la care îi este adresat. Dacă nu este prezentat în termen, se poate decide în absența avizului.

Trebuie subliniat faptul însă că până în prezent activitatea acestui comitet nu s-a remarcat în mod deosebit, această stare de fapt fiind determinată de eterogenitatea sa, absenteismul unor membrii ai săi și de statutul financiar neatrăgător.

Proiectul de tratat adoptat în cadrul reuniunii de la Nisa prevede pentru Comitetul Economic și Social un număr de 334 membrii.

Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor este un organism nou, instituit prin Tratatul de la Maastricht (art. G.67) în cadrul Comunității Europene (art.198)

El are un caracter consultativ, fiind format din reprezentanți ai colectivităților regionale și locale. Numărul membrilor este tot de 222, în aceeași compoziție ca și Comitetul Economic și Social. Totodată , Comitetul mai cuprinde un număr egal de membrii supleanți, toți sunt numiți de către Consiliu, pentru un mandat de 4 ani care poate fi reînoit. Comitetul este convocat de către președinte, la cererea Consiliului sau a Comisiei, dar se poate reuni și din proprie inițiativă.

Tratatul de la Maastricht prevedea obligativitatea consultării Comitetului în cazul propunerii Comisiei referitoare la educatie, cultură, sănătate publică, rețele trans-naționale, coeziune economică și socială.

Tratatul de la Amsterdam a extins sfera domeniilor la problemele privind angajarea în muncă, problemele sociale, mediu înconjurător, fondurile sociale, formarea socială și politica în transporturi.

Comitetul poate emite avize din proprie inițiativă, atunci când consideră necesar.

2. Funcționarea Consiliului

Consiliul își desfășoară activitatea pe baza unei reglementări date de de tratatul asupra Uniunii europene, tratatele constitutive și regulamentul interior elaborat, în baza art.5 al Tratatului de la Bruxelles. Actualul regulament a fost publicat în J.O.C.E. nr. L.268 din 25.10.1979, modificat de J.O.C.E. nr. L. 291/97 din 15.10.1987.

Consiliul se reunește la convocarea Președintelui, din inițiativa acestuia, ori a unuia dintre membrii săi sau chiar la solicitarea făcută de Comisie. Sesiunile Consiliulul sunt foarte frecvente (până acum s-au ținut peste 140) și de multe ori lungi (în 1986, de exemplu, Consiliul a ținut 79 de sesiuni, într-un total de mai mult de 107 zile reunite; unele sesiuni "maraton'’, pot să se prelungească mal multe zile).

Reuniunile Consiliulul au loc cu ușile închise. Numai membrii Comisiei au acces și dreptul la cuvânt. Deciziile Consiliulul nu pot fi luate decât de miniștrii înșiși. Totodată, atunci când este vorba de chestiuni mal puțin importante și când intervine un acord unanim între reprezentanții permanenți și reprezentantul Comisiei, decizia este luată de Consiliu fără a mai avea loc discuții ( partea A a ordinii de zi).

Consecințele de natură juridică ce decurg din prevederea conform căreia "Consiliul se constituie din reprezentanții statelor membre și fiecare guvern delegă în Consiliu pe unul dintre membrii săi", sunt următoarele:

numai persoanele având calitatea de membrii ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu;

nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu;

fiecare stat desemnează numai un membru în Consiliu.

Funcționarea Consiliului ridică, în principal, problema președinției, a modului de deliberare și a existenței organelor auxiliare.

Consiliul se întrunește la convocarea președintelui său, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei (art 174), de regulă o dată pe lună. Este suficientă prezența a cel puțin zece din membrii săi pentru ca acesta să poată proceda la vot. În cazul când se recurge la această procedură, orice membru al Consiliului poate, de asemenea, să acționeze în numele a nu mai mult de unul dintre membrii săi (votul prin procură). Delegarea de vot nu este, deci, admisă decât în favoarea unui alt membru al Consiliului (art.7 din Regulamentul interior al Consiliului)

Reuniunile Consiliului au loc lunar la Bruxelles, cu excepția celor din lunile aprilie, iunie și octombrie care se desfășoară în Luxembourg.

Vocația democratică a Consiliului nu trebuie pusă deloc la îndoială. Fiecare reuniune aduce împreună reprezentanți ai statelor membre, de regulă, miniștri, aceia care sunt responsabili de relațiile cu parlamentele naționale și relațiile publice, în cadrul guvernelor statelor lor.

În zilele noastre au loc mai mult de 25 de tipuri de reuniuni ale Consiliului pe probleme generale (la care participă miniștrii de externe), economice și finanțe, agricultură care, toate au loc lunar; altele însă, precum cele la care participă miniștrii transportului, mediului și industriei se reunesc de două ori până la patru ori pe an. În total, numărul reuniunilor Consiliului este destul de mare. De exemplu, în 1994 au avut loc aproximativ 100 de reuniuni la nivel ministerial, în timpul cărora s-au adoptat 300 de acte normative, 50 de directive și 160 de decizii.

A. Președinția Consiliului

Toate statele membre ale Uniunii Europene ocupă prin rotație funcția de președinte al Consiliului, schimbarea facându-se din șase în șase luni, în ianuarie și în iulie. În anul 1995 au deținut președinția Franța (din ianuarie până în iunie) și Spania (din iulie până în decembrie). În anul 1996 a asigurat președinția Italia și Irlanda, pentru ca în anul 2000 președinția a aparținut Portugaliei și Franței. În plus față de tratate, care nu-i conferă decât responsabilităti secundare și procedurale, găsim dezvoltările practice care au dat un statut veritabil președinției. (cf. M.Agral, Președinția Consiliului R.M.C. 1975, 163 și J.Loos Dewast, Președinția în cadrul instituțional al Comunităților europene R.M.C., 1984,31).

Pe măsură ce responsabilitățile uniunii s-au lărgit și adâncit, și rolul președintelui Consiliului a devenit din ce în ce mai important. Cele mai importante responsabilități ale președintelui sunt: organizarea și conducerea lucrărilor tuturor reuniunilor; elaborarea unor soluții de compromis și găsirea soluțiilor pragmatice cele mai potrivite pentru toate problemele supuse dezbaterii Consiliului, inclusiv pentru acelea litigioase ori asupra cărora unele state se află în divergență.

Președintele asigură continuitatea și consecvența în deciziilor luate, în conformitate cu linia politică generală a Uniunii Europene și cu politicile acesteia în toate domeniile sale de responsabilitate.

B. Deliberarea

Președintele stabilește o ordine de zi provizorie, ordine de zi care se aprobă prin adoptarea de către Consiliu. În continuare, se fac precizările necesare cu privire la punctele asupra cărora se cere votul, deoarece în structura ordinii de zi se regăsesc două părți (capitole):

– partea A – este dată de punctele ordinii de zi asupra cărora nu se cer dezbateri, nefiind necesar nici votul participanților. Pentru punctele înscrise în această parte s-a obținut acordul înaintea dezbaterilor, la nivelul organismelor Consiliului. Sunt, totuși, înscrise în ordinea de zi pentru ca, formal, ele trebuie adoptate de către Consiliu;

– partea B – cuprinde problemele (punctele existente pe ordinea de zi) care impun deliberări, dezbateri și, implicit, aprobarea (adoptarea) lor prin votul participanților. Ca procedură, reținem faptul că, după desfășurarea deliberărilor, dezbaterilor, de regulă, se ajunge la un punct de vedere comun, punct de vedere care este supus Ia vot, adoptându-se sau, problemele care fac obiectul punctului respectiv, se retrimit spre rediscutare în organismele Consiliului.

a) Reguli și metode de votare

Renunțând la regula clasică de drept internațional, conform căreia egalitatea suverană a statelor nu concordă decât cu unanimitatea și dreptul de veto, autorii tratatelor consacră trei modalități de a vota:

1. Votul majorității simple.

Ca și în dreptul comun (148 C.E.E., de exemplu) nu este solicitat decât în cazurile limită (ex.: 9, 128, 152, 213, 236, C.E.E.). Conform prevederilor art. 148 al Tratatului de la Roma, Consiliul poate lua hotărâri cu majoritate simplă, cu excepția cazurilor pentru care Tratatul prevede altfel.

Folosind procedura majorității simple, Consiliul adoptă hotărârile referitoare la stabilirea procedurii de vot și alte decizii procedurale cum ar fi: adoptarea agendei de lucru a Consiliului, adoptarea unor minute ale ședințelor și excluderea reprezentanților Comisiei de la dezbateri.

Tot cu majoritate simplă Consiliul decide solicitarea unor studii Comisiei pentru realizarea unor obiective comunitare, inclusiv obligarea Comisiei să emită propuneri în acest sens.

Până la Tratatul de la Maastricht, și tratatele internaționale încheiate de Consiliu în numele Comunității se aprobau cu majoritate simplă. Prin procedura majorității simple Consiliul poate propune și amendarea tratatelor comunitare. Majoritatea simplă se aplică mai rar și se determină în raport cu numărul membrilor Consiliului.

2. Votul în unanimitate.

Pentru asigurarea și consolidarea unității și a echilibrului Comunității s-a folosit și se practică procedura unanimității. Pe măsura evoluției fenomenului comunitar, treptat ponderea folosirii acestei proceduri s-a redus.

Prezintă acea particularitate de a fi incontestabil, chiar dacă unul sau mai multe state se abțin. Veto-ul pretinde un act pozitiv. Câmpul său de aplicare nu este de neglijat. Chiar după terminarea perioadei de tranziție, subzistau, de exemplu, în Tratatul C.E.E., 27 de dispoziții care prescriau recursul unanimității. A.U.E. a menționat aceste clauze de unanimitate în domeniile constituțional și quasiconstituțional (art.138, 201, 235, 237 ~.a.), dar le-a redus în domeniile politicilor comune și, mai ales, ale armonizării legislațiilor naționale unde ele sunt, de acum, excepționale (art.51, 57(2), 99, 100, 100A(2), 103(2), 130D, 130I, 130J, 130Q, 130S; cf., de asemenea, art.7 C.E.E.A. pentru programele de cercetare și investiție ale EURATOM), fără a presupune că în toate domeniile, Consiliul nu se poate limita la o propunere a Comisiei ca la cea a unanimității (149 C.E.E.).

Luarea deciziilor pe bază de unanimitate se practică în Consiliu în cazul unor decizii politice majore, precum: adoptarea legilor comunitare, armonizarea legislațiilor naționale ale statelor membre, armonizarea sistemelor impozitelor indirecte, asigurarea asistenței financiare pentru statele aflate în dificultate, inclusiv asigurare ajutorului pentru statele membre în cazuri de război, cataclisme etc.

De asemenea Consiliu folosește sistemul unanimității și în alte cazuri precum: schimbarea numărului de judecători și avocați generali ai Curții de Primă Instanță, schimbarea numărului membrilor Comisiei, aprobarea unei proceduri privitoare la alegerile Parlamentului European, numirea membriilor Curții de Conturi, acceptarea unor noi state membre în Comunitate și încheierea unor tratate internaționale care privesc Comunitatea.

În chestiuni procedurale, unanimitatea este utilizată pentru: introducerea unor noi probleme pe agenda Consiliului, care inițial lipseau, desfășurarea ședințelor Consiliului în prezența publicului, folosirea procedurii de votare secretă în adoptarea legilor privind chestiuni urgente, adoptarea unui act legislativ care nu a fost tradus în toate limbile statelor comunitare și alegerea secretarului general al Consiliului de miniștrii.

3. Votul majoritățli calificate

Face obiectul unei organizări elaborate special, având grijă să evite a da statelor membre "mici" un rol disproporționat, care să ducă Ia rupturi importante.

În Tratatele de Ia Roma, voturile statelor sunt ponderate, în funcție de un criteriu general, demografic, politic și economic: (Germania, Franța, Italia și Regatul Unit al Marii Britanii – 10 voturi, Spania – 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda și Portugalia – 5 voturi; Austria și Suedia – 4 voturi; Danemarca, Islanda și Finlanda – 3 voturi și Luxemburg – 2 voturi), majoritatea (2/3) fiind 58 de voturi din 87. Aceasta semnifică faptul că nici un stat membru nu dispune de o minoritate de blocare (nici măcar unul din cele două "mari"). La fel, cei 5 "mari", singuri, nu pot minoriza pe cei 10 "mici". În sfârșit, când Consiliul statuează afară de propunerea Comisiei, că cele 58 de voturi necesare trebuie să exprime votul favorabil a cel puțin 10 state membre, înseamnă că reprezintă pentru minoritate o protecție suplimentară.

În Tratatul C.E.C.A., ponderea ține cont de importanța fiecărui stat în materie de producție de cărbune-oțel. Art.28 are ca efect interdicția ca două puteri siderurgice (adică asigurând fiecare cel putin 1/9 din producția totală), să se opună unei decizii, acestea putând fi minorizate.

Votul majoritar, astfel organizat, înlocuind treptat unanimitatea, pentru a deveni principal Ia sfârșitul perioadei de tranziție, este marea inovație a tratatelor comunitare prin care s-a dorit să se vadă principalul simbol al "supra-naționalității". Dar, punerea sa în aplicare a fost contestată de către Franța, chiar când urma să se generalizeze (către finalul perioadei de tranziție, la sfârșitul celei de-a doua etape).

Importanța votului majoritar nu constă, îndeosebi, în faptul că privează statele mici de posibilitatea blocării deciziilor importante, atât timp cât membrii mai puternici pot, de regulă, să fie aduși Ia opțiunea dorită prin procedee care țin de presiunea politică.

Acest principiu contribuie la egalitatea statelor membre și se constituie într-un fundament solid al Constituției Comunităților.

În ciuda acestei originale și bine orientate abordări conceptuale, importanța majorității a rămas în practică foarte mică. Motivul își are sorgintea în anul 1965, când Franța, temându-se ca interesele vitale în finanțarea politicii generale agricole erau amenințate, a blocat luarea deciziilor în Consiliu pentru mal mult de 6 luni, prin practicarea "politicii scaunului gol (liber)".

Problema a fost rezolvată în 29 ianuarie 1966 prin "Pactul Luxemburg" (Compromisul de Ia Luxemburg), care prevede că, în situația deciziilor care se referă la interesele importante ale unui număr mare de state membre, Consiliul se va strădui, într-un interval de timp rezonabil, să găsească soluții care să poată fi adoptate de către toți membrii, respectând atât interesele lor, cât și cele ale Comunităților.

Delegația franceză a accentuat ca ea consideră normal ca, în aceste situații, discuțiile să continue până când se ajunge la o "ințelegere unanimă".

"Pactul Luxemburg" nu prevede soluții pentru cazurile în care unanimitatea se dovedește a fi imposibilă, dar se limitează la recunoașterea faptului că între statele membre există încă divergențe de opinii referitoare la acest subiect.

Înțelegerea a reușit, totuși, să pună capăt irnpasului. A fost pur și sirnplu lăsat la latitudinea statelor membre (să decidă acestea), astfel încât oricare dintre ele poate cere unanimitatea pentru orice decizie considerată a fi majoră și luată în Consiliu.

În acest fel, fiecare stat membru are practic dreptul de veto.

Situația care a degenerat din cauza capacității de decizie a Consiliului a fost considerabil îmbunătățită prin Actul Unic european.

Deși nu era posibil să se abroge în unanimitate toate regulile, s-a căzut de acord, pentru a accepta votul majoritar, de exemplu, pentru armonizarea prevederilor legislative și administrative privind înființarea și funcționarea pieței interne, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică și de mediu.

Oricum, excepțiile de la regula generaIă a votului majoritar erau făcute în cazul taxelor, al libertății de mișcare a muncitorilor și al drepturilor și intereselor salariaților, zone în care unanimitatea este, încă, cerută.

Cele șase delegații constată dacă există divergențe care ar conduce la concilieri, ce ar duce la rezolvarea completă a problemei.

Întoarcerea la practicarea votului în cadrul Consiliului ar fi trebuit să fie favorizată de modificarea regulamentului său interior din 20.07.1987 în termenii căruia se specifică: "Consiliul procedează la vot la inițiativa președintelui său. Președintele poate, de altfel, să deschidă procedura de votare la inițiativa unui membru al Consiliului sau Comisiei atunci când majoritatea membrilor ce compun Consiliul se pronunță în acest sens".

Repunerea în discuție a votului majoritar a fost elementul determinant al "derivei interguvemarnentale" a Consiliului, membrii săi uitând că ei constituie o instituție comunitară și se comportă, în exercitarea atribuțiilor lor, ca o conferința diplomatică.

b) Dreptul de veto

Fără a fi fost consemnat în Tratatul de la Roma, apelul la dreptul de veto a fost convenit în Compromisul de la Luxemburg. Acest compromis s-a datorat problemelor legate de procedurile de adoptare a deciziilor în perioada de tranziție de la unanimitate la majoritatea calificată.

Dreptul de veto, propus de Franța și consemnat în Compromisul de la Luxemburg, urma să fie valorificat numai în probleme de mare interes și în mod cu totul excepțional.

Admiterea folosirii dreptului de veto în cadrul procedurilor de vot se explică tocmai prin faptul că oferă timp pentru armonizarea intereselor statelor membre și pentru recurgerea în final la unanimitate.

În cazul când nu se ajunge la armonizarea dorită și, în consecință, la acceptarea unanimității, atunci pentru a nu fi blocat procesul decizional al Consiliului se poate invoca votul majoritar.

Cu toate acestea, așa cum relevă practica Consiliului, un stat care invocă dreptul de veto poate să dispună în mod real de el numai dacă reușește să convingă că prin respectivul drept sunt protejate interese fundamentale ale sale, și nu reprezintă o tactică menită să-l ajute în privința altor probleme comunitare

Întrucât procedura unanimității, care a jucat un rol important în primele momente ale vieții comunitare și-a pierdut ponderea, fiind folosită mai rar, dreptul de veto, fară a-i lua locul, constituie supapa pentru depășirea neînțelegerilor și pentru armonizarea intereselor statelor membre.

Trebuie însă subliniat faptul că invocarea dreptului de veto este ultima armă și nu poate fi folosită sistematic.

În actualul stadiu în care se află procesul de integrare, statele membre trebuie să se obișnuiască cu ideea că unele măsuri importante pentru Comunitate, dar la care ele se opun, vor fi adoptate și aplicate.

Trecerea de la unanimitate la majoritatea calificată și apoi chiar la majoritate simplă în luarea deciziilor Consiliului ilustrează, pe de o parte, principalele etape ale procesului integraționist, iar pe de altă parte, procesul de perfecționare a instituțiilor comunitare precum și a procedurilor de luare a decizilor.

c) Deciziile Consiliului

În conformitate cu art. 148 din Tratatul C.E.E., Consiliul hotărăște cu majoritatea simplă a membrilor care îl compun, în afara dispozițiilor contrare.

În realitate însă, hotărârile Consiliului se iau în unanimitate, sau cu majoritate calificată

Se adoptă cu majoritate simpIă deciziile de procedură, cum ar fi de exemplu adoptarea regulamentului interior al Consiliului.

Unanimitatea este considerată a fi realizată în cazul în care nu există nici un vot împotrivă. Abtinerea unui stat de Ia vot nu este de natură să împiedice adoptarea documentulul în cauză. Regula unanimității este considerată ca fiind o reflectare și respectare a egalității și a suveranității statelor și o evidențiere a caracterului interguvernamental al ComunitățiIor.

În practică și doctrină s-a apreciat ca unanimitatea trebuie să fie reaIizată în problemele cele mai importante ale comunităților respective: revizuirea tratatelor, funcționarea instituțiilor comunitare, admiterea noilor membri etc.

Un număr important de prevederi ale tratatelor cer majoritatea calificată a voturilor pentru adoptarea deciziilor. Actul Unic European a extins sfera de aplicare a majorității calificate Ia adoptarea celor mai multe directive privind piața internă.

Tratatul de Ia Maastricht prevede în fiecare situație modul în care se iau deciziile, înlocuind în unele cazuri unanimitatea voturilor cu majoritatea calificată, deși rămâne preponderent rolul unanimității.

În ceea ce privește adoptarea unor decizii cu majoritate calificată, trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu art. 148 C.E., fiecare stat dispune de un număr de voturi din totalul de 87, deciziile luându-se în funcție de raportul dintre voturile date și numărul total al acestora (votul ponderat)

Numărul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu majoritate calificată este de cel putin 62 în timp ce 26 de voturi contra sunt de natură să împiedice adoptarea unei decizii.

Prin Tratatul de Ia Maastricht s-a extins aplicarea majorității calificate Ia alte domenii: politica de vize, coordonarea politicilor economice, politica monetară și în special deciziile de trecere Ia monedă unică, politica socială (față de care Marea Britanie a avut o atitudine de reținere până în 1977, când Ia putere au venit laburiștii), în politica privind educația, sănatatea, protecția consumatorilor, rețelele transeuropene, protecția mediului, sau chiar în domeniul transpuneri în practică a politicil externe și de securitate comună și cooperării în afacerile interne și justiție, conform une decizii de principiu adoptată prin unanimitate de voturi.

Chiar dacă Ia Maastricht numeroase delegații au intenționat să facă din votul majoritar o procedură de drept comun, însoțită de câteva excepții în domeniile cele mai sensibile, în care urma să se decidă cu unanimitate, această soluție nu a fost posibilă, întrucât numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de decizii cu care ele nu au fost de acord.

C. Organele auxiliare

Unele dintre ele le-am prezentat deja, sunt: Secretariatul general, Direcțiile, Serviciile și Comitetele. Cel mai important Comitet este Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), format din înalți funcționari (Ia nivel de ambasadori), câte un adjunct (ministru plenipotențiar) și experți guvernamentali. În cadrul acestui comitet se desfășoară întreaga dezbatere a problemelor comunitare, după accea se introduc la punctul A al ordinii de zi (numai dacă s-a realizat acordul), ori la punctul B (în situația în care nu s-a obținut acordul).

În pregătirea lucrărilor, când Consiliul primește o propunere a Comisiei, o transmite COREPER, care la rândul său o transmite unui grup de lucru, ce va definii opțiunile poltice între care Consiliul trebuie să aleagă.

După aceasta COREPER este dinnou sesizat, negocierile având în ambele faze, astfel că va fi mai ușor de realizat un compromis, dar, în general, Comisia își menține propunerea din textul inițial.

În caz de urgență, Consiliul poate să decidă în unanimitate, să delibereze fără ca o examinare prealabilă din partea COREPER să fi avut loc.

CAPITOLUL III

ATRIBUȚIILE CONSILIULUI DE MINIȘTRII

În analiza atribuțiilor Consiliului, se disting atribuțiile conferite Consiliului prin tratatele comunitare, de atribuțiile ce-i revin prin Tratatul asupra Uniunii europene în cadrul politicii externe și de securitate comună și în cel al cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne.

1. Atribuțiile Consiliului în tratatele comunitare

Conform tratatelor inițiale, Consiliul are atribuții de ordin general, care sunt completate de unele dispoziții speciale.

Astfel, conform art. 145 din Tratatul CEE. și 115 din Tratatul C.E.E.A., Consiliul avea sarcina de coordonare generală a acțiunilor comunitare cu acțiunile statelor membre, respectiv de asigurare a coordonării politicilor economice generale a statelor membre care nu sunt de competența exclusivă a acestora. Dar, conform acestor tratate, Consiliul are și o competență normativă, dispunând de putere de decizie alături de organele similare.

Rezultând din art. 145 din Tratatul CEE atribuțiile Consiliului de miniștrii – sunt următoarele:

adoptarea legislației comunitare;

formularea politicilor comunitare;

– asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;

finalizarea acordurilor încheiate de Comunitate cu state terțe ce intră în competența comunitară;

luarea deciziilor cerute de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare;

Conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, competența de a executa regulile pe care le stabilește;

Consiliul poate supune exercitarea acestor competențe anumitor modalități. El poate de asemenea să-și rezerve, în cazuri specifice, dreptul de a exercita în mod direct asemenea competențe.

Rezultă deci că în cadrul Tratatelor C.E.E. și C.E.E.A., în afară de responsabilitățile ce-i revin cu privire la apropierea politicilor economice generale ale statelor membre, zonă de simplă coordonare și nu de integrare, misiunea caracteristică a Consiliului este aceea de a fi titularul puterii de decizie. Consiliul este învestit prin Tratatele de la Roma cu o competență normativă de principiu pe care o exercită, așa cum vom vedea, sub formă de directive și regulamente direct aplicabile particularilor. Așa cum reiese din atribuții, rolul Consiliului are un caracter dualist, ceea ce-i conferă o evidentă particularitate.

Consiliul se manifestă, pe de-o parte ca for al reprezentanțiilor statelor membre, iar pe de altă parte, ca organ de luare a deciziilor comunitare, el fiind principalul organ legislativ al Comunității. Din această perspectivă el se afirmă atât ca organ interguvernamental, cât și ca instituție supranațională, comunitară.

O consecință a caracterului său dualist este și faptul că în condițiile în care membrii Consiliului nu sunt responsabili din punct de vedere politic față de alte instituții comunitare (de exemplu față de Parlamentul European), răspunderea lor față de guvernele naționale care i-au desemnat este evidentă.

Desigur că și răspunderea se manifestă în mod diferit de la țară la țară. Astfel, în timp ce unele guverne acordă o libertate mai mare reprezentanților săi, altele pretind o informare și consultare sistematică

Consiliul conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea regulilor pe care el le stabilește, putând să impună unele condiții în exercitarea acestor puteri.

Consiliul poate, de asemenea, să-și rezerve dreptul ca în anumite cazuri, să exercite el însuși în mod direct puterile de implementare. Procedurile astfel avute în vedere mai sus trebuie să fie în acord cu principiile și regulile de stabilit în prealabil de către Consiliu, care acționează unanim, pe baza unei propuneri din partea Comisiei și după obținerea avizului Parlamentului european.

Consiliul poate să ceară Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor și măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor comune.

Consiliul are în această privință o competență normativă, el putând fi privit ca un adevărat legislator, dar poate să ia și măsuri de executare a actelor pe care le adoptă.

S-a considerat că el acționează ca legislator când adoptă norme juridice obligatorii în sau pentru statele membre și indiferent că acestea s-ar face prin intermediul regulamentelor, directivelor sau deciziilor, pe baza dispozițiilor pertinente ale Tratatelor, în special pe baza art. 43 C.E.E., și în cadrul procedurilor prevăzute la art. 189 B și art. 189C, cu excluderea deliberărilor conducând la adoptarea de măsuri de ordine interioară, de acte administrative și bugetare, de acte privind relațiile interinstituționale sau internaționale sau de acte neobligatorii, precum concluziile, recomandările și rezoluțiile.

Conform art. 26 al Tratatului C.E.C.A., Consiliul era investit cu o misiune generală de armonizare a acțiunilor Înaltei Autorități cu cele ale guvernelor statelor membre responsabile de politicile generale ale țărilor lor. În acest scop, cele două instituții trebuie să procedeze Ia schimbul de informați și consultări reciproce. Totodată, Consiliul putea solicita Înaltei Autorități să procedeze Ia un studiu al tuturor propunerilor și măsurilor pe care le considera oportune sau necesare pentru realizarea obiectivelor comune. Conform art. 28 aIin. 1, atunci când Consiliul era consultat de către Înalta Autoritate (Comisie), el delibera fără a fi necesar să recurgă Ia vot, el transmițând procesele verbale Înaltei Autorități. Tratatele C.E.E. și C.E.E.A. de asemenea prevăd ca atribuții ale Consiliului coordonarea acțiunilor comunitare cu cele ale statelor membre.

2. Atribuțiile ce revin Consiliului prin Tratatul asupra Uniunii Europene.

Atribuțiile ce revin Consiliului în domeniul politicii externe și de securitate comună sun puse sub autoritatea politică a Consiliului european. În ce privește cooperarea în domeniile justiției și al afacerilor interne, Consiliului îi revine de asemenea un rol dominator, dar de această dată, Consiliul își îndeplinește atribuțiile desine-stătător, fără a se mai afla sub autoritatea politică a Consiliului european.

Este dificil de realizat o prezentare sintetică a atribuțiilor Consiliului, atât pentru faptul că ele rezultă dintr-o multitudine de dispoziții dispersate în trei tratate (articolele: 26 C.E.C.A., 145 C.E.E. și 115 C.E.E.A.), toate acestea fiind, în esență, dispoziții de trimitere, cât mai ales pentru că evoluția fundamentaIă a modelului instituțional între Tratatul de la Paris și Tratatele de Ia Roma a constat în deplasarea centrului de greutate al sistemului în favoarea Consiliului al cărui rol auxiliar, a devenit dominant.

Încercând, totuși, o sistematizare a acestora, le reținem pe următoarele:

se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor inițiale) cu coordonarea generaIă a acțiunilor comunitare cu acțiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naționale nu sunt de competență exclusiv națională;

în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să îmbrace și un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea Uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de Ia stadiul economic către cel politic;

al doilea mare grup de atribuții ale Consiliului vizează aspectul cornpetenței normative de principiu, și anume:

Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, așa cum ar fi posibil să se înțeleagă la prima vedere), cel puțin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente și directive;

Unele atribuții, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu, Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul Unic European (acest lucru se întâmplă și pentru că organismul Consiliului este supus unor permanente fluctuații politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o mai mare stabilitate);

în cadrul Tratatului C.E.C.A., Consiliul își păstrează un rol neobișnuit pentru el ca organ consultativ și de tutelă a Comisiei (Înalta autoritate):

Astfel, în anumite cazuri, el este doar consultat, alteori, însă, el este chemat să-și expună părerea conformă (de exemplu, pentru a constata "stadiul crizei manifeste", art.58), uneori pentru unanimitate.

El este cel ce poate autoriza Comisia să fixeze dobânda împrumutului plecând de la 1% (art. 50).

În afara inițiativei Comisiei, el poate prescrie punerea în aplicare a unui regim de cote de producție (art.58) sau de prețuri maxime sau minime (art.61).

CAPITOLUL IV

RELAȚIILE JURIDICO- POLITICE DINTRE CONSILIUL DE MINIȘTRII ȘI CELELALTE INSTITUȚII COMUNITARE

Temeiul juridic al acestor relații rezidă din prevederile cu caracter constituțional ale tratatelor comunitare.

Relațiile juridico-politice dintre instituțiile comunitare sunt complexe și au caracter dinamic, ele purtând amprenta fiecărei etape caracteristice din procesul integrării.

În centrul sistemului instituțional comunitar se află situat, din punct de vedere al rolului său. Consiliul European, urmat apoi de Consiliul de miniștrii, Comisia Europeană și Parlamemtul European.

1. Relațiile dintre Consiliul European și Consiliul de miniștrii al U.E.

În virtutea locului pe care-l ocupă în sistemul instituțional, formulează în fiecare etapă obiectivele fundamentale ale procesului integraționist și ale vieții comunitare care devin sarcini ce sunt atribuite spre rezolvare Consiliului de miniștrii

Calitatea sa de for european de vârf este ilustrată și de funcția sa de inițiativă politică în Comunitate, în virtutea căreia stabilește agenda privind modificarea tratatelor comunitare și decide constituirea unor comitete ad-hoc care să cerceteze stadiul de dezvoltare al procesului integraționist.

Consiliul de miniștrii realizează preluarea acestor inițiative, în vederea pregătirii legiferării lor. În acest proces de pregătire Consiliul de miniștrii valorifică atât activitatea Comisiei Europene, cât și a Comitetului de Reprezentanți Permanenți (COREPER)

În cazul în care Consiliul de miniștrii nu poate da o soluție unora dintre problemele cu care se confruntă, de regulă, se adresează Consiliului European pentru rezolvarea ei.

Consiliul European face eforturi susținute pentru ca activitatea sa să fie cunoscută de cetățeni și mai ales pentru ca rezultatele acestei activități să fie accesibile cetățenilor.

În prezent sunt date publicității în mod curent rezultatele votului în probleme legislative precum și explicațiile și semnificația votului respectiv. Unele discuții ce au loc în cadrul Consiliului European sunt transmise prin mijloace audiovizuale. De asemenea publicul larg are acces la consultarea documentelor Consiliului European.

Alte demersuri menite a mării transparența includ briefing-uri pentru ziariști și asigurarea unor prezentări generale ale anumitor probleme aflate în dezbaterea Consiliului European.

2. Relațiile dintre Comisia Europeană și Consiliul de miniștrii al U.E.

Atât Consiliul cât și Parlamentul European au nevoie de o propunere din partea Comisiei înainte de a lua în dezbatere orice act normativ.

Comisia, în strânsă colaborare cu Consiliul Uniunii Europene, asigură în mod frecvent impulsul în direcția lărgirii și adâncirii integrării în special în momentele de răscruce când este necesară o decizie fermă.

De asemenea, Comisia nu are competența de a lua decizii majore în ceea ce privește politicile și prioritățile uniunii, aceasta fiind o prerogativă a Consiliului, iar în unele cazuri a Parlamentului.

Responsabilitățile executive ale Comisiei sunt largi: ea deține puteri prin delegare de autoritate, din partea Consiliului European, spre a putea introduce reguli de aplicare a legislației aprobate de către Consiliul European.

Dialogul Comisie-Consiliu a fost organizat încă de la Tratatul C.E.C.A., dar în mod restrâns. Comisia (fosta Înalta Autoritate) avea largi responsabilități în aplicarea reglementărilor tratatului, dar ea trebuia să primească avizul Consiliului (în unele cazuri chiar în unanimitate) pentru unele decizii mai importante, ca de exemplu: acelea referitoare la criza oțelului.

Odată cu tratatul de la Roma, dialogul a fost extins, astfel că orice dispoziție cu caracter mai general, sau de o anumită importanță, poate să fie oprită de Consiliu, și numai într-un număr mic de cazuri Consiliul nu se poate pronunța decât pe baza unei propuneri a Comisiei.

Spre exemplu, în timpul anului 1989 Comisia a transmis Consiliului un număr de 624 propuneri și proiecte și 214 comunicări, memorandumuri și rapoarte, iar Consiliul a adoptat, în afara celor strict procedurale sau vizând bugetul și reglementările financiare un număr de 394 reglementări, 79 directive și 161 decizii.

3. Relațiile dintre Parlamentul European și Consiliul de miniștrii al U.E.

Construcția comunitară se bazează pe doi piloni de bază: voința statelor și voința popoarelor, care au drept corespondente instituționale Consiliul și Parlamentul. Acestea sunt deci cele două organe care trebuie să contribuie la dezvoltarea sau la slăbirea comunităților, în funcție de natura relațiilor care se instituie între ele.

Se constată însă așa o numită ‘’deficiență democratică‘’ între transferarea competențelor statelor membre către Comunitate prin voința parlamentelor naționale și faptul că aceste competențe nu sunt exercitate de către Parlamentul European, ci de către un alt organ comunitar (Consiliu), reprezentant al guvernelor statelor membre.

În anumite situații Consiliul trebuie să consulte Parlamentul înaintea adoptării unor acte. Aceste avize au un caracter consultativ, nefiind obligatorii pentru Consiliu.

Există și procedura de cooperare instituită prin Actul Unic European care dă posibilitatea absolută membrilor Parlamentului de a respinge la o a doua lectură ‘’poziția comună’’ a Consiliului (care poate fi adoptată cu majoritate calificată). În urma acesteia, Consiliul nu mai poate statua asupra problemei respective decât în unanimitate.

Amendamentele propuse de Parlament prin majoritate absolută nu pot fi respinse de Consiliu decât în unanimitate de voturi.

Această procedură se aplică în măsurile privind piața internă, libera circulație a persoanelor, libera prestare de servicii, în cercetarea și dezvoltarea tehnologică.

În decursul timpului, rolul Parlamentului în raporturile cu Consiliul a cunoscut o oarecare creștere, concretizată prin Declarația comună din 4 martie 1975 prin care se instituie o ‘’procedură de conciliere’’ care permitea Parlamentului să joace un rol mai important în elaborarea deciziilor privind resursele sau cheltuielile comunitare. Prin Actul Unic European se cerea Consiliului și Parlamentului să instituie un dialog în vederea elaborării legislației în anumite domenii ale activității și se conferă Parlamentului puterea de a da avize consultative în cazul aderării și al acordurilor de asociere.

4. Modul de adoptare al deciziilor în cadrul Uniunii Europene

Tratatul Uniunii Europene a structurat activitatea uniunii pe trei fundamente și a stabilit ca deciziile de cea mai mare importantă trebuie luate fie prin votul majoritații membrilor Consiliului, fie prin unanimitatea votului acestora.

Primul fundament acoperă o gamă largă de politici comunitare (cum ar fi agricultura, transportul, mediul înconjurător, energia, cercetarea și dezvoltarea), elaborate și aplicate în concordanță cu un proces de luare a deciziilor bine experimentat în practică.

Acesta începe cu o propunere din partea Comisiei Europene, după care urmează o examinare foarte atentă și detaliată a propunerii respective de către colective de experți cât și la nivelul politic, după care propunerea în cauză este înaintată Consiliului care o poate fie aproba, fie o modifică și apoi o aprobă, fie o respinge ori chiar o ignoră, fară a o mai lua în dezbatere.

Tratatul Uniunii Europene a prevăzut o creștere a puterii Parlamentului European prin introducerea procedurii de luare în comun a deciziilor, care semnifică că o mare parte a legislației (ca de exemplu cea referitoare la piața internă, problemele și protecția consumatorilor, rețeaua de comunicații trans-europeană, educația și sănatatea) este acceptată atât de către Parlament cât și de către Consiliu.

În cea mai mare parte a cazurilor (incluzând agricultura, pescuitul, piața internă, protecția mediului și transportul), Consiliul ia decizii cu majoritate de voturi.

Atunci când se discut[ o propunere a Comisiei Europene este necesară o majoritate de cel puțin 62 de voturi pentru. În celelalte cazuri majoritatea necesară este tot de 62 de voturi, dar acestea trebuie să aparțină cel puțin la 10 state.

În practică Consiliul încearcă să atingă un consens cât mai larg în majoritatea problemelor înainte de a lua decizii, astfel încât spre exemplu numai la aproximativ 14% din legislația adoptată de Consiliu în anul 1994 s-au consemnat voturi negative sau membri ai Consiliului care nu și-au exercitat dreptul de vot.

În cadrul acestui prim fundament rămân domenii în care este necesar un vot în unanimitate, precum impozitele si taxele, industria, cultura, fondurile sociale și de dezvoltare regională cât și programul cadru pentru cercetare și dezvoltare tehnologică.

Pentru celelalte două fundamente create de către Tratatul Uniunii Europene – politica externă comună și politica de securitate (cel de al doilea fundament) și cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne (fundamentul al treilea), Consiliul este atât organul abilitat cu luarea deciziilor cât și cel care promovează inițiativa în domeniul respectiv. Pentru ambele fundamente este necesară asigurarea unanimității pentru luarea deciziilor, cu excepția implementării unei acțiuni comune întrunite care poate fi decisă prin vot majoritar (62 de voturi din 87).

Obiectivele politicii externe comune cât și politica de securitate urmăresc să asigure libera deplasare a persoanelor în interiorul uniunii, promovează măsurile de interes comun în domeniile controlului la frontierele exterioare ale Uniunii, politica acordării azilului, politica de imigrare, lupta împotriva terorismului și a traficului ilegal de droguri, a altor forme ale criminalității internaționale.

CAPITOLUL V

ALTE MOMENTE IMPORTANTE ÎN PROCESUL DE PERFECȚIONARE INSTITUȚIONALĂ

1. Compromisul de la Ioannina

Compromisul de Ia loannina a reprezentat soluția Ia situația care a apărut în timpul negocierilor pentru aderare a Austriei, Finlandei și Suediei. În perioada în care comunitățile cuprindeau 12 state membre și totalul voturilor în Consiliu era de 76, numărul necesar pentru blocarea unei decizii era de 23.

După aderarea ultimelor trei state, Marea Britanie și Spania doreau să se mențină același număr de voturi, în timp ce alte state vroiau creșterea numărului de voturi Ia 27.

Rezolvarea acestei situații s-a făcut prin compromisul de Ia loannina, cuprins în Decizia Consiliului din 29.03.1994 care prevede că în situația în care un număr de țări întrunesc între 23 și 26 de de voturi împotrivă, Consiliul va depune toate eforturile pentru ca într-o perioadă de timp rezonabilă să se găsească o soluție care să fie adoptată cu cel putin 65 de voturi, urmând ca în toate celelalte cazuri deciziile să fie adoptate cu 62 de voturi. Deși s-a decis ca acest compromis să fie menținut doar până Ia intrarea în vigoare a Tratatului de Ia Amsterdam, când se considera că se va produce reforma instituțională a Uniunii, nereușita Conferinței interguvernamentale în cadrul căreia s-a discutat proiectul de tratat de a realiza unele progrese în acest domeniu, a condus Ia menținerea în vigoare a prevederilor acestui compromis până Ia viltoarele negocieri legate de extinderea Uniunii.

2. Prevederile Tratatului de la Amsterdam

Tratatul de Ia Amsterdam nu a adus modificări importante în ceea ce privește votul cu majoritate calificată, care urmează să se aplice în special Ia programul-cadru în domeniul cercetării și în noul titlu privind angajarea forței de muncă, precum și în domeniul politici externe, îndeosebi în ceea ce privește măsurile de aplicare a "strategiei comune", care până acum erau adoptate în unanimitate.

Pe de altă parte, după o perioadă tranzitorie de cinci ani se va putea decide în unanimitate dacă unele domenii privind libera circulație a persoanelor și cooperarea judiciară civilă se va putea decide cu majoritate calificată, în codecizie cu Parlamentul european.

Tratatul de Ia Amsterdam prevede într-un protocol anexă că înaintea viitoarei extinderi a Uniunii, ponderea voturilor urmează să fie modificată în scopul ‘’compensării‘’ celor cinci state mari care ar urma să renunțe Ia cel de-al doilea comisar. Franța în special a fost susținătoarea ideii că ultimele extinderi ale Uniuni au adus ca membre tări mici, iar extinderile care se au în vedere cuprind țări din centrul și estul Europei, ca și țări baltice, care sunt de asemenea mici, cu excepția Poloniei, fapt care ar duce Ia dezavantajarea țăriIor mari, conform actualei repartiții a voturilor.

La Amsterdam, tăriIe mici s-au opus redistribuirii voturilor, susținând un alt criteriu, și anume, ca o decizie pentru care se cere majoritate calificată să nu poată fi adoptată decât dacă ea corespunde unei anumite majorități din populația Uniunii Europene (ex. 60%). Desigur că pentru clarificarea acestei chestiuni se impune discutarea ei într-o conferință interguvernamentală anterioară viitoarei extinderi a Uniunii.

S-a pus și problema dreptului de veto, prin care un stat membru se poate opune adoptării unei decizii. Dreptul de veto este legat de compromisul de Ia Luxemburg din 1966, el nefiind menționat în nici un tratat comunitar, dar se apreciază în literatura de specialitate că el este expresia unei situații de fapt și nu poate avea nici un fundament juridic. Se atribuie acestuia doar o valoare politică, de natura să atragă atenția celorlalte state în modul cel mai serios asupra faptului că un document de o anumită formă și conținut este de natură să ducă Ia apariția unor dificultăți grave în activitatea Comunităților.

3. Negocierile de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecționare institutională a Uniunii Europene l-a constituit reuniunea șefilor de state și guverne de la Nisa din decembrie 2000. Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniuni prin aderarea statelor din centrul și estul Europei.

Aspectele legate de procesul de luare a deciziilor de către Consiliu și redistribuirea voturilor a fost negociată în cadrul reuniunii de Ia Nisa din 9-11 decembrie 2000, în perspectiva viitoarei extinderi a Uniunii Europene, prilej cu care s-a redactat un proiect de tratat. Astfel, ponderea voturilor după aderarea statelor din centrul și estul Europei va fi următoarea: – Germania, Marea Britanie, Franta și Italia câte 29 de voturi,

– Spania și Polonia câte 27 de voturi,

– România 14 voturi,

– Olanda 13 voturi,

– Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria și Portugalia câte 12 voturi,

– Suedia, Bulgaria și Austria câte 10 voturi,

– Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru și Luxemburg câte 4 voturi, iar

– Malta 3 voturi, deci în total vor fi 345 voturi.

Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanță:

a) Componența Comisiei europene. S-a convenit ca statele mari să renunțe Ia cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depășească 27 de membri;

b) Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a voturilor de Ia 3 Ia 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziție importantă în procesul de adoptare a deciziilor.

c) Extinderea votului majoritar în locul unanimității, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creșterii număruIui statelor membre.

d) Parlamentul european va avea 732 de membri, spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de Ia Amsterdam. În același timp, va avea loc și o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor țăriIor mari în favoarea celor mici și mijlocii.

e) Îmbunătățirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de Ia Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensiticate.

CAPITOLUL V I

REPARTIZAREA PUTERILOR ÎN CADRUL COMUNITĂȚILOR EUROPENE, ROLUL CONSILIULUI DE MINIȘTRII

1. Considerații generale

În vederea asigurării funcționării normale a Comunităților europene, s-a impus un sistem de reguli care să reglementeze procesul de luare a deciziilor și, deci, de repartizare a puterilor care sunt specifice Comunităților. În acest sens, se disting în literatura de specialitate clasificări pe criteriul repartizării procesului de decizie între Comunități, pe de o parte, și statele comunitare pe de altă parte. De asemenea, se mai distinge separarea între competențele insituțiilor comunitare și cele ale organelor subsidiare acestora.

Alți autori apreciază că repartizarea puterilor între instituțiile comunitare este deosebit de complexă, având în vedere faptul că în cadrul Comunităților se întâlnesc o diversitate de forme instituționale care au evoluat de la instituții supranaționale până la constituirea ca organizații interguvernamentale care prin acțiunile lor se suprapun celor guvernamentale și au ca efect acordarea unor puteri instituțiilor reprezentative ale organizațiilor (Consiliul șefilor de state și guverne și Consiliul de miniștrii).

2. Funcția normativă

Funcția normativă constă în adoptarea normelor juridice comunitare. În literatura de specialitate se face distincția între funcția ’’constituantă’’ și cea ’’legislativă’’

A. Funcția constituantă

Funcția constituantă cuprinde elaborarea și revizuirea tratatelor instituind Comunitățile. Rolul esențial în acest scop revine Consiliului, ca organ reprezentativ al guvernelor statelor membre, care pe baza propunerilor Comisiei, statuează cu unanimitate de voturi în acest sens.

În vederea realizării acestei funcții, Consiliul trebuie să consulte Parlamentul European, care, în baza art. 138 și 106 paragraful 5 va emite un aviz conform.

În afară de adoptarea și revizuirea tratatelor, intră în aceeași categorie normativă ’’constituantă’’ și adoptarea deciziilor de admitere a unor noi membrii în cadrul Comunităților, sau cele privind trecerea la o fază nouă în construcția Uniunii Europene, când Parlamentul trebuie, de asemenea, consultat sau solicitat să emită avize conforme.

Un rol important în acest domeniu revine și Consiliului șefilor de state și guverne, ca organ care stabilește principalele direcții de orientare ale politicii comunitare și impulsionează acțiunile instituțiilor comunitare în vederea realizării acestora.

B. Funcția legislativă

Funcția legislativă este funcția de adoptare a actelor normative cu caracter general. Ea prezintă unele particularități față de funcția legislativă internă, în sensul că nu este exercitată de către instituția reprezentativă a cetățenilor statelor comunitare, Parlamentul European, ci de către instituția care este emanația guvernelor statelor memebre, Consiliul de miniștrii.

Această diferență față de situația statelor democratice se explică prin caracterul Comunităților de organizații supranaționale. Deși rolul Adunării și al instituțiilor similare a fost destul de redus ulterior s-a constatat o tendință de creștere a puterilor Parlamentului (prin asocierea în unele cazuri – Consiliului, care deține rolul esențial) dar fără să i se confere drept de inițiativă legislativă (care este competența Comisiei).

Inițial, Tratatul de la Roma din 1957 a dat Parlamentului numai un rol consultativ, permițând Comisiei Europene să propună și Consiliului de miniștri al C.E. să decidă în materie de legislație comunitară.

Tratatele încheiate ulterior au extins influența Parlamentului European, dându-i puterea de a amenda și apoi de a adopta legile, astfel încât în prezent Parlamentul și Consiliul de miniștrii își împart puterea de decizie într-un mare număr de domenii.

Procedura de consultare

Necesită un punct de vedere din partea Parlamentului, înainte ca o propunere legislativă din partea Comisiei Europene să poata fi adoptată de către Consiliul . De exemplu, aceasta procedură se aplică revizuirii prețurilor produselor agricole.

b. Procedura de cooperare

Permite Parlamentului să imbunătățească legislația folosind amendamentele. Aceasta implică două lecturi în Parlament, dând membrilor acestuia posibilitatea să revadă și să modifice atât propunerile făcute de Comisia Europeană, cât și poziția preliminară exprimată de Consiliul European asupra acestora. Această procedură se aplică într-un mare număr de domenii, incluzând Fondul European de Dezvoltare Regională, activitatea de cercetare științifică, protecția mediului, dezvoltarea și cooperarea cu statele din afara Uniunii Europene.

c. Procedura de luare în comun a deciziilor

Asigură partajarea puterii de luare a deciziilor între Parlament și Consiliu. Un comitet de conciliere – constituit dintr-un număr egal de membrii ai Parlamentului și ai Consiliului, în prezența Comisiei Europene – caută o soluție de compromis în privința unei formulări, pe care ulterior atât Consiliul cât și Parlamentul le aprobă.

Dacă nu se ajunge la un acord între Parlament și Consiliu, Parlamentul European are dreptul să respingă complet propunerea respectivă.

Procedura de codecizie se aplică într-un mare număr de probleme, ca de exemplu libera circulație a salariaților, protecția consumatorilor, educația, cultura, sănătatea, rețeaua europeană de comunicații.

Consimțământul Parlamentului este cerut pentru validarea unor acorduri internaționale importante, ca de exemplu admiterea de noi membrii în Uniunea Europeană, acorduri de asociere încheiate cu state din afara uniunii, organizarea și aprobarea obiectivelor fondurilor de coeziune constituite ad-hoc, stabilirea sarcinilor și puterilor Băncii Centrale Europene.

3. Funcția executivă

Funcția executivă comunitară se deosebește față de funcția executivă exercitată pe plan național. Astfel, pe plan național guvernul are competența de a lua o serie de decizii privind aplicarea anumitor acte cu caracter general, iar parlamentul poate să controleze această activitate și să o sancționeze, dar el nu poate să se substituie funcției executive.

În cadrul sistemului Comunitar există o situație mai complexă, în sensul că potrivit reglementărilor comunitare, Comisia este organul principal de gestiune, dar ea are în același timp și sarcina de a a redacta raportul general cu privire la activitatea Comunităților (art. 156). În același timp Consiliul exercită și unele activități de natură executivă. Această situație este consecința faptului că prin tratate nu sunt atribuite competențe generale de execuție în sarcina Comisiei. Sunt atribuite însă Comisiei puteri de decizie proprii în unele domenii. Astfel, sunt atribuite unele competențe în ceea ce privește gestiunea bugetară sau în exercitarea competențelor de execuție constituite în baza puterilor de decizie delegate de către Consiliu.

4. Funcția bugetară

Funcția bugetară este dată de puterea de a stabili bugetul. Parlamentul European aprobă bugetul Uniunii Europene în fiecare an. Procedura de aprobare a bugetului permite Parlamentului să propună modificări și amendamente la propunerile făcute de Comisia Europeană și la poziția exprimată de țările membre, în cadrul Consiliului European.

În problemele referitoare la cheltuielile destinate agriculturii și în cele necesare aplicării acordurilor internaționale ultimul cuvânt revine Consiliului European, dar în privința celorlalte cheltuieli, de exemplu educația, programele sociale, fondurile regionale, protecția mediului, proiectele culturale etc., Parlamentul decide în strânsă cooperare cu Consiliul European.

În imprejurări excepționale Parlamentul European a respins prin vot bugetul atunci când dorințele sale nu au fost respectate. Președintele Parlamentului European trebuie să semneze bugetul pentru ca acesta să devină lege.

Monitorizarea cheltuielilor este o activitate permanentă a Comitetului Parlamentar pentru Control Bugetar, care caută să se asigure că banii sunt cheltuiți pentru scopurile și obiectivele aprobate și care acționează în scopul prevederii și descoperirii fraudelor.

Parlamentul face o evaluare anuală a modului în care Comisia Europeană realizează managementul fondurilor bugetare de care dispune înainte de a aproba noul buget al acesteia și de a aproba execuția bugetului pe anul precedent pe baza raportului anual al Curții de Audit.

5. Funcția de control

Controlul politic comunitar este ilustrat în toată deplinătatea sa în contextul conexiunilor existente între Parlament, Consiliul de miniștrii și Comisia Europeană. De asemenea, în acest caz se impune precizarea în privința deosebirii existente între controlul exercitat în Parlament asura Comisiei Europene și asupra Consililui de miniștrii.

Dacă relațiile dintre Parlament și Consiliu de miniștrii sunt în special relații de conlucrare, relațiile Parlamentului cu Comisia Europeană, deși conțin și aspecte ale conlucrării sunt, în principal, pârghiile prin care se realizează controlul parlamentar.

Acest din urmă aspect este justificat de două dintre caracteristicile Comisiei Europene. Comisia Europeană este pe de o parte singura insituție comunitară cu activitate permanentă, care participă la procedura legislativă comunitară, ceea ce nu este specific Consiliului de miniștrii, iar pe de altă parte, ea dispune atât de inițiativă legislativă, cât și de importante atribuții executive.

Calitatea sa de putere executivă, chemată să transpună în practică nu numai deciziile proprii, ci și pe cele ale tuturor celelalte instituții cu rol legislativ, justifică pe deplin prezența controlului parlamentar exercitat asupra sa.

Astfel, dacă membrii Comisiei Europene sunt obligați să răspundă întrebărilor parlamentarilor, reprezentanții Consiliului de miniștrii, nefiind supuși acelorași exigențe, răspunsul lor are caracter facultativ.

Faptul ca treptat s-a ajuns ca și reprezentanții Consiliului de miniștrii să răspundă, de regulă, întrebărilor parlamentarilor, se datorește mai mult uzanțelor create pe parcurs decât unor prevederi regulamentare exprese.

În legătură cu practica acestui control parlamentar menționăm că fiecare sesiune parlamentară, în cadrul unui timp special rezervat, parlamentarii formulează întrebări organelor asupra cărora își exercită controlul.

Întrebările pot fi orale sau pot fi adresate în scris, iar președintele Parlamentului are dreptul de a le admite sau nu, și de a stabilii ordinea în care se adresează cele admise.

Între formele controlului parlamentar comunitar se înscrie și practica prezentării periodice de rapoarte privind activitatea desfășurată de instituțiile controlate. Astfel, Comisia Europeană este obligată să prezinte anual un asemenea raport, în timp ce Consiliului de miniștrii nu-i revine o asemenea îndatorire. Cu toate astea, treptat, pe măsura sporirii rolului Parlamentului, s-a creat precedentul prezentării de către Consiliul de miniștrii a unor asemenea rapoarte. Respectivele rapoarte sunt ocazionate de încheierea mandatului fiecărui stat membru care deține prin rotație președinția Consiliului de miniștrii.

Parlamentul European exercită o supraveghere globală a modului în care sunt puse în aplicare politicile sectoriale ale Uniunii Europene. Puterea executivă în cadrul Uniunii este împarțită între Comisia Europeană și Consiliul de miniștrii, iar reprezentanții acestor două instituții apar frecvent și în mod regulat înaintea Parlamentului European.

Actele normative adoptate de Consiliu de miniștrii ori de către Consiliu și Parlament în cadrul procesului de luare în comun a deciziilor, pot lua una din următoarele forme:

– regulamente – acestea se aplică direct fără a mai fi necesare măsuri pe plan național, pentru implementarea lor; le conferă o natură și o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele naționale. Ele conțin prevederi generale și impersonale iar ca și legea, au o influență generală. Obligativitatea este o altă caracteristică a regulamentelor, interzicându-se orice aplicare incompletă.

– directive – obligă statele membre să atingă anumite obiective stabilite de către Consiliu, lăsând însă la latitudinea autorităților naționale puterea de a stabili forma și măsurile ce trebuie luate în acest scop. Directivele nu sunt direct aplicabile, deși la prima vedere acest lucru nu este evident, nu are o influență generală, adresându-se de regulă, numai anumitor state membre. Sunt mai flexibile și mai fidele particularităților naționale, special adoptate pentru a asigura funcția de apropiere a legislației comunitare de legislațiile naționale.

– deciziile – sunt obligatorii, din toate punctele de vedere, pentru cei cărora le sunt adresate. Deciziile pot fi adresate unei anumite țări, tuturor statelor ori persoanelor fizice. Spre deosebire de regulament, deciziile nu au o influență generală, vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situații particulare.

– recomandările și opțiunile – aceste acte normative nu sunt obligatorii, neavând deci caracter imperativ. Acestea nu au forță de constrângere și, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul înțeles al cuvântului. Se constituie , totuși, în instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor și legislațiilor.

Legislația comunitară, la fel cu pozițiile adoptate de Consiliu în problemele curente de rezolvat și care sunt înaintate Parlamentului European sunt publicate în Jurnalul Oficial, în toate limbile oficiale.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

Din cele prezentate mai sus referitor la Consiliul de miniștrii al Uniunii Europene reiese rolul său pregnant în arhitectonica instituțiilor comunitare, rol relevant cu deosebire de calitatea sa de principal factor în procesul legislativ comunitar.

Lucrarea și-a propus să urmărească evoluția de ansamblu și analiza sistematică a acestei instituții fundamentale a Comunităților europene, raportarea permanentă la realitățiile prezentului și legăturile deosebit de complexe realizate între el și celelalte instituții comunitare.

Comunitățiile europene sunt organizații care, pornind de la necesitățiile integrării economice, au pregătit condițiile pentru integrarea politică. Procesul evolutiv nu s-a încheiat încă, a început cu număr de șase state, a ajuns la cincisprezece în prezent și există preocupări susținute de alăturare și a altor țări din Europa Centrală și de Est printre care și România.

Pe parcursul evoluției sale structurile democratice s-au consolidat și perfecționat iar puterea sa economică și politică a cunoscut o creștere deosebită.

Comunitatea economică europeană este cea mai importantă dintre comunități cuprinzând o sferă largă și variată de activități cu caracter economic și are relații de asociere cu numeroase state de pe diferite continente.

O preocupare importantă a Comunității economice europene a fost și aceea de a încheia acorduri de asociere cu țări europene precum : Islanda, Polonia, Ungaria, Elveția, Malta, Cipru, România și forme colective de asociere cu state din Africa, Caraibe și Pacific, sporind considerabil numărul statelor asociate.

În prezent Comunitățile europene numără cincisprezece state membre, cu o populație de peste 370 de milioane locuitori, și reprezintă cel mai mare teritoriu comercial din lume.

Așa cum am arătat, Consiliul de miniștrii a apărut pe cale convențională, prin tratatele institutive, având la început denumiri diferite care apoi prin Tratatul de fuziune (Tratatul de la Bruxelles din 1965) s-a constituit un Consiliu Unic, care se substituia celor trei existente.

Art. 1 al aceluiași tratat prevedea că acesta exercită puterile și competențele atribuite prin tratatele inițiale precum și noi competențe stabilite prin Tratatul de fuziune, iar art.2 prevedea compunerea Consiliului din miniștrii delegați, reprezentanți ai guvernelor statelor membre.

Perfecționarea și organizarea instituției nu se oprește aici, Tratatul de la Maastricht abrogă art. 2 și 7 din Tratatul de fuziune cu privire la Consiliu și prevede că: ‘’Consiliul este format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul acestui stat’’.

Necesitatea de a ține seama de repartizările interne a competențelor între stat și entitățile substatale titulare de competențe proprii, a condus la soluția ca prin Tratatul asupra Uniunii europene să se modifice redactarea primului aliniat al art. 146 din C.E.E.

Una din consecințele acestei dispoziții constă în posibilitatea de diversificare în componența Consiliului care poate să se constituie în formații diferite după atribuțiile membrilor din guvern care sunt abilitați în funcție de problemele înscrise pe ordinea de zi.

Cu alte cuvinte, componența Consiliului nu este fixă, nici stabilă ci variază în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, chemând astfel diferiții titulari ai departamentelor ministeriale să facă parte succesiv din Consiliu.

Generalizarea Consililor Sectoriale – denumite "Consilii Specializate" – care au, natural, tendința de a elabora o politică proprie, se străduiește să-și păstreze o autonomie maximă, provocând o lipsă de unitate și coerență cu grave prejudicii (contradicțiile se manifestă între politica agrară comună și politica afacerilor externe sau politica bugetară, în special). Discuții se impun, de asemenea, și cu privire la restaurarea rolului de coordonator al "Consiliului general" (Afaceri externe).

Am arătat apoi, cu privire la organizarea și funcționarea Consiliului, că are în subordinea sa mai multe organisme și servicii care îl ajută în îndeplinirea activităților sale, el fiind un organ care decide în etapa finală a unui proces de negociere complex. Am enumerat și descris aceste organisme, începând cu Secretariatul general al Consiliului, continuând cu Comitetul Reprezentanților Permanenți și încheind cu alte organe auxiliare: grupurile de experți, Comitetul special pentru agricultură; Comitetul pentru vize; Comitetul regiunilor; Comitetul monetar și Comitetul economic și local. Am explicat rolul și funcțiile fiecăruia și mai ales modul de colaborare și implicare în procesul de decizie comunitară.

Despre funcționarea Consiliului am arătat că își desfășoară activitatea pe baza unei reglementări date de de tratatul asupra Uniunii europene, tratatele constitutive și regulamentul interior elaborat, în baza art.5 al Tratatului de la Bruxelles.

Consiliul se reunește la convocarea Președintelui, din inițiativa acestuia, ori a unuia dintre membrii săi sau chiar la solicitarea făcută de Comisie.

Pe măsură ce responsabilitățile uniunii s-au lărgit și adâncit, și rolul președintelui Consiliului a devenit din ce în ce mai important. Cele mai importante responsabilități ale președintelui sunt: organizarea și conducerea lucrărilor tuturor reuniunilor; elaborarea unor soluții de compromis și găsirea soluțiilor pragmatice cele mai potrivite pentru toate problemele supuse dezbaterii Consiliului, inclusiv pentru acelea litigioase ori asupra cărora unele state se află în divergență.

Am atins apoi probleme legate de reguli și metode de votare, deliberări, dezbateri și implicit aprobarea lor prin votul participanților. Toate acestea se realizează prin metode specifice adaptate în funcție de necesități. Astfel, conform prevederilor art. 148 al Tratatului de la Roma, Consiliul poate lua hotărâri cu majoritate simplă, cu excepția cazurilor pentru care Tratatul prevede altfel. Pe măsura evoluției fenomenului comunitar, ponderea votului în unanimitate s-a redus. Luarea deciziilor pe bază de unanimitate se practică în Consiliu în cazul unor decizii politice majore, precum: adoptarea legilor comunitare, armonizarea legislațiilor naționale ale statelor membre, armonizarea sistemelor impozitelor indirecte, asigurarea asistenței financiare pentru statele aflate în dificultate, inclusiv asigurare ajutorului pentru statele membre în cazuri de război, cataclisme etc.

Votul majoritar, astfel organizat, înlocuind treptat unanimitatea, pentru a deveni principal Ia sfârșitul perioadei de tranziție, este marea inovație a tratatelor comunitare prin care s-a dorit să se vadă principalul simbol al "supra-naționalității".

Deși nu era posibil să se abroge în unanimitate toate regulile, s-a căzut de acord, pentru a accepta votul majoritar, de exemplu, pentru armonizarea prevederilor legislative și administrative privind înființarea și funcționarea pieței interne, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică și de mediu.

Oricum, excepțiile de la regula generaIă a votului majoritar erau făcute în cazul taxelor, al libertății de mișcare a muncitorilor și al drepturilor și intereselor salariaților, zone în care unanimitatea este, încă, cerută.

Cu privire la dreptul de veto putem spune că constituie supapa pentru depășirea neînțelegerilor și pentru armonizarea intereselor statelor membre. Trebuie însă subliniat faptul că invocarea dreptului de veto este ultima armă și nu poate fi folosită sistematic.

Fără a fi fost consemnat în Tratatul de la Roma, apelul la dreptul de veto a fost convenit în Compromisul de la Luxemburg. Acest compromis s-a datorat problemelor legate de procedurile de adoptare a deciziilor în perioada de tranziție de la unanimitate la majoritatea calificată

Am trecut apoi la analiza atribuțiilor Consiliului care s-a dovedit destul de dificilă pentru că ele rezultă dintr-o multitudine de dispoziții dispersate în trei tratate (articolele: 26 C.E.C.A., 145 C.E.E. și 115 C.E.E.A.), toate acestea fiind, în esență, dispoziții de trimitere, și mai ales pentru că evoluția fundamentaIă a modelului instituțional între Tratatul de la Paris și Tratatele de Ia Roma a constat în deplasarea centrului de greutate al sistemului în favoarea Consiliului al cărui rol auxiliar, a devenit dominant.

Reținem următoarele atribuții:

– se ocupă (în conformitate cu prevederile tratatelor inițiale) cu coordonarea generaIă a acțiunilor comunitare cu acțiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naționale nu sunt de competență exclusiv națională;

– în economia Tratatului de la Maastricht, cooperarea tinde să îmbrace și un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea Uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de Ia stadiul economic către cel politic;

– al doilea mare grup de atribuții ale Consiliului vizează aspectul cornpetenței normative de principiu, și anume:

– Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, așa cum ar fi posibil să se înțeleagă la prima vedere), cel puțin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente și directive;

– unele atribuții, în materie normativă, au fost delegate de către Consiliu, Comisiei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul Unic European (acest lucru se întâmplă și pentru că organismul Consiliului este supus unor permanente fluctuații politice existente în statele membre, Comisia demonstrând o mai mare stabilitate);

– în cadrul Tratatului C.E.C.A., Consiliul își păstrează un rol neobișnuit pentru el ca organ consultativ și de tutelă a Comisiei (Înalta autoritate):

– astfel, în anumite cazuri, el este doar consultat, alteori, însă, el este chemat să-și expună părerea conformă (de exemplu, pentru a constata "stadiul crizei manifeste", art.58), uneori pentru unanimitate.

Am trecut apoi în prezentarea relațiilor juridico-politice dintre instituțiile comunitare care sunt complexe și au caracter dinamic, ele purtând amprenta fiecărei etape caracteristice din procesul integrării. În centrul sistemului instituțional comunitar se află situat, din punct de vedere al rolului său Consiliul European, urmat apoi de Consiliul de miniștrii, Comisia Europeană și Parlamemtul European.

Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene, în cadrul unei cooperari mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile uniunii s-au lărgit, instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase.

În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștri decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară.

În ultimii douăzeci de ani ai Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție ai cărei membri sunt aleși prin vot direct și care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiții a devenit o sursă majoră de finanțare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic și Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor și cooperării dintre partenerii economici și sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni și a păstra specificitatea și diversitatea acestora.

Iată deci că lucrurile nu sunt deloc simple, ele evoluând pe măsură ce procesul de integrare europeană continuă cu noi state membre și cu noi probleme inerente care apar și trebuiesc rezolvate. Între problemele deosebit de arzătoare care au necesitat discuții și negocieri intense și care s-au soldat în cele din urmă cu soluții negociate se referă la numărul de voturi necesar pentru blocarea unei decizii, finalizat prin compromisul de la Ioannina și mai apoi negocierile de la Nisa cu privire la probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul și estul Europei.

Aici s-au adoptat soluții din cele mai diverse și mai interesante cum ar fi aceea de cooperare intensificată între state. Cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii.

Ceea ce caracterizează Consiliul de miniștrii și reprezintă trăsătura sa esențială, fundamentală, este calitatea de for comunitar însărcinat cu adoptarea legislației și a deciziilor esențiale privind Comunitatea Europeană.

Sistemul de discuții din cadrul Consiliului de miniștrii tinde să conducă la un acord, cât mai larg posibil , pentru ca nici un stat să nu fie lezat de politica comunitară în favoarea altui stat, cum nici un interes particular nu trebuie să prevaleze interesele Comunității Europene.

Actul Unic European a lărgit sensibil câmpul deciziilor majoritare determinând Consiliul să-și modifice regulamentul interior în scopul orientării către votul majoritar.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht poziția Consiliului în arhitectura organică a Uniunii Europene nu mai este aceiași, având în vedere că unele competențe ale sale au fost extinse dincolo de domeniul comunitar, în domeniul P.E.S.C. și al cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne.

România aparține geografic, istoric și prin tradiție, civilizației și lumii europene. Aderarea țării noastre la organizațiile europene reprezintă confirmarea apartenenței la valorile bazate pe principiile democrației, libertăților individuale și statului de drept, așa cum sunt ele exprimate în preambulul la Tratatul de la Washington dar și în Tratatul Uniunii Europene și în Tratatul de la Amsterdam.

Integrarea în Uniunea Europeană – România fiind invitată, la 15 decembrie 1999, să înceapă negocierile de aderare – constituie o prioritate strategică pentru țara noastră, Atât România cât și Uniunea Europeană și-au respectat angajamentele prevăzute în Acordul European, ceea ce a contribuit la consolidarea poziției Uniunii ca principal partener comercial al României.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, stabilește procedura de urmat în cazul admiterii unui nou membru în Uniunea Europeană. După primirea cererii oficiale prin care un stat solicită aderarea la Uniune, Consiliul Uniunii Europene cere Comisiei Europene să elaboreze un aviz privind gradul de îndeplinire de către statul candidat a criteriilor de la Copenhaga și Madrid, aviz încheiet cu propunerea de a începe sau nu negocieri de aderare.

Cererea de admitere în Uniunea Europeană împreună cu avizul Comisiei Europene fac obiectul analizei Consiliului European, compus din șefii de stat sau de guvern din statele membre ale Uniunii care, după consultarea Parlamentului European (avizul acestuia din urma este doar consultativ în etapa de începere a negocierilor), decide dacă începe sau nu negocierile de aderare cu statul candidat respectiv.

Negocierile durează, de regulă, câțiva ani și se se finalizeaza cu un tratat de aderare care este supus ratificării de către parlamentele statelor membre, parlamentul țării candidate și Parlamentul European (în aceasta fază avizul poate bloca aderarea). Procedurile de ratificare durează circa. 1-2 ani. Abia în acest moment apartenența la Uniunea Europeană devine efectivă.

Ceea ce trebuie reținut este împrejurarea că, urmare a acestor evoluții spectaculoase pe care le-a înregistrat întreg procesul integrării europene, a fost edificat un sistem juridic comunitar, caracterizat prin numeroase elemente de specificitate, însumând totalitatea normelor de drept ce reglementează organizarea instituțională precum și mecanismele prin care se înfăptuiește, în mod practic, integrarea europeană.

Extinderea Uniunii Europene rămâne una dintre cele mai importante opțiuni ale viitorului, de natură să asigure, în perspectivă, o dezvoltare economică armonioasă a tuturor statelor din regiune, dar și o spectaculoasă împlinire pe plan social.

Pentru orice țară care dorește aderarea la Uniunea Europeană, pentru a fi primită ca membră, este importantă cunoașterea dreptului comunitar și apropierea legislației sale naționale de cerințele acestuia.

Anexa nr. 1

Anexa nr. 2

Clădirea Consiliului de miniștrii al U.E.

Steagurile țărilor membre în U.E.

Listă bibliografică

I. Cursuri, tratate, monografii

Bârsan Corneliu – Drept instituțional comunitar, note de curs predate în anul de învațământ 1993-1994 studenților de la Facultatea de Drept, București.

Bârsan Maria – Integrarea economică europeană, vol.1, "Introducere în teorie

și practică", Ed.Carpatica, CIuj-Napoca, 1995.

CăIinoiu Constanța, Vedinaș Verginia – Teoria funcției publice comunitare, București, Ed.Lumina Lex, 1999.

Delumeanu Ștefan – Geneza Europei comunitare, București, 1999.

Filipescu Ion P., Fuerea Augustin – Drept instituțional comunitar european, ediția 1 (1994), a Il-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a (2000)Editura ACTAMI, București.

Filipescu Ion P. – Drept internațional privat, vol. I, II, Ed.Proarcadia, București, 1997.

Geamănu Grigore – Drept internațional public, vol. I, II, Ed.Didactică și Pedagogică,

București, 1983.

Jinga Ion – Uniunea Europeană, realități și perspective, Ed.Lumina Lex,

București, 1993.

Luțaș Mihaela – Integrarea economică europeană, Ed.Economică, București, 1999

Leicu Corina – Drept comunitar, Ed.Lumina Lex, București, 1998.

Leicu Corina, Leicu loan – Instituțiile comunitare, Ed.Lumina Lex, București 1996

Moca Gheorghe – Dreptul organizațiilor internaționale, București, 1997, editat de Fundația Universitară Română de Științe și Arte "Gh.Cristea"; – Drept internațional public, vol. l, Ed.Universității Române de Științe și Arte UNEX A-Z, București, 1992.

Marcu Viorel – Drept institutional comunitar, Ed,Nova, București, 1994.

Munteanu Roxana – Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print, București, 1996.

Manolache Octavian – Drept comunitar, Ed.AlI, București, 1996; – Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar, Ed.AII, București, 1998; – Drept comunitar, vol.I (Instituții comunitare), vol.II (Cele patru libertăți fundamentale; Politici comunitare), vol.III (Justiția comunitară), Ed.AlI, București.

Marga Andrei – Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.

Profiroiu G., Marius Alina – Introducere în realitățile europene, Ed.Economică, București, 2000.

Pascariu Gabriela Carmen – Uniunea Europeană, Politici și piețe agricole, Ed.Economică, București, 1999.

Predescu Bianca – Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova, 1995.

Pordea G.A, – Unificarea Europeană (Problematica Europei Unite), Ed. Europa Nova, 1995.

Păuș Viorica A. – Probleme actuale ale integrăril culturale, Ed.Semne, 2000.

Sută Nicolae – Integrarea economică europeană, Ed.Econornică, București, 1995.

Savu Dana Victoria – Integrarea europeană: dimensiuni și perspective, Ed.Oscar Print, București, 1997.

Stoica Cristiana I., Webster Janice H. – Avocatul român în sistemul de drept european, Editura All, București, 1997.

Ștefănescu Brândușa – Curtea de justiție a Comunităților europene, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1979.

Ținca Ovidiu – Drept comunitar general, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1999.

Tudoroiu Theodor – Tratatul Uniunii Europene,Ed. Lucrețius, București, 1997.

Voiculescu Nicolae – Drept și instituții sociale internaționale, Ed.Pan-Publisbing House, București, 1997.

Zlătescu Irina Maria, Demetrescu Radu C. – Drept instituțional european, Ed.Olimp, București, 1999.

II. Legislație

1.Tratatul de Ia Paris, instituind C.E.C.A. – 1951 (intrat în vigoare în 1952).

2.Tratatele de Ia Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

3.Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică – 1965 (intrat în

vigoare în 1967).

4.Tratatele de la Luxemburg și Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a

ParIamentului european – 1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în 1971, al

doilea în 1976).

5.Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda – 1984 (intrat în vigoare în 1985).

6.Actul Unic European – 1986 (intrat în vigoare în 1987).

7.Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană -1992 (intrat în vigoare în 1993).

8.Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană – 1997 (intrat în vigoare în 1999).

9. Regulamente, decizii, directive, acte și tratate de aderare la Comunitățiile europene.

III. Alte surse

Adrese Internet – Site-uri instituționale:

– http://europa.eu.int: créé et animé par le Service Presse et communication chargé de l'information, c'est le site des Directions générales, des Représentations et Délégations de la Commission européenne dans les pays européens et les pays tiers.

– http://europa.eu.int/abc/off/index_fr.htm: documents officiels de l'Union européenne

– http://eur-op.eu.int: catalogue de l'Office des publications officielles de l'Union européenne

– http://europa.eu.int/eclas: base de données bibliographiques de la bibliothèque

– http://europa.eu.int/eurostat.html: Office statistique des Communautés européennes

– http://europa.eu.int/comm/dgs_fr.htm: accès direct aux directions générales de la Commission

– http://europa.eu.int/france/caccueil/caccueil.htm: Représentation en France de la Commission

– http://www.europarl.eu.int/ – Parlamentul european:

– http://ue.eu.int/fr/summ.htm – pe site-ul Consiliului Uniunii Europene:

– http://www.presidence-europe.fr – pe site-ul presedintiei franceze al Uniunii Europene:

– http://ue.eu.int – Consiliul Uniunii Europene:

– http://www.euro-ombudsman.eu.int/: Médiateur européen: formulaire de plainte, rapports

– http://curia.eu.int – Curtea europeana de justitie:

– http://www.eca.eu.int – Curtea europeană de conturi:

– http://www.ces.eu.int – Comitetul economic si social european:

– http://www.cor.eu.int – Comité des régions:

– http://www.ecb.int – Banca centrală europeana:

– http://bei.eu.int/ – Banca europeană de investiții: