. Consiliu Valutar. O Solutie Pentru Romania

CAPITOLUL 1. PREMISELE ADOPTĂRII CONSILIULUI VALUTAR

1.1. O PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CONSILIULUI VALUTAR. DEFINIȚII

Consiliul Valutar a fost inițial adoptat pentru a creea o legătura între sistemul monetar al țarii mamă și coloniile îndepărtate.În secolul al XIX-lea, consiliile monetare erau des întalnite în coloniile britanice, primul sistem de acest gen fiind instaurat în Mauritius în anul 1849.Un mare numar de țări independente au introdus și ele consilii valutare înainte de cel de-al doilea război mondial.De exemplu, Argentina a introdus primul său consiliu valutar între 1902 și 1914.La sfarșitul războiului, multe colonii au devenit independente și, în cele mai multe cazuri, noile autorități au considerat că acest sistem nu este cel mai favorabil aranjament al ratei de schimb.În condițiile în care un consiliu valutar nu permite ca rata de schimb și rata dobanzii sa fie utilizate ca instrumente de politica macroeconomică s-a dorit adoptarea unui aranjament mai flexibil.

În 1991, în urma unei hiperinflații accentuate, Argentina a introdus un nou consiliu valutar, fapt ce adus la obținerea unor rezultate reale în reducerea inflației.În decursul anilor ‘90 o serie de țări aflate în tranziție au decis introducerea unui consiliu valutar. Prima din șirul acestor țări a fost Estonia(1992), urmată de Lituania(1994) și Bulgaria(1997).Toate statele enumerate au apelat la consilii valutare în urma unor dezechilibre macroeconomice grave. Ideea introduceri consiliului monetar a fost încurajată și de apariția unei nemulțumiri lagate de deficiențele sistemului băncii centrale în legatură cu relația politică cu guvernul și modul de luare a deciziilor de politică monetară.

“Consiliul monetar este un aranjament care se bazează pe o regulă specială-legarea bazei monetare de variațiile în balanța de plăți- și reprezintă, atat în teorie cat și în practică, o alternativă la soluțiile privind independența Băncii Centrale și regulile monetare din sistemul Băncii Centrale.”[Lucian Croitoru, Daniel Dăianu, “Ar putea fi Consiliul Monetar o soluție pentru Romania?”

Schuler[1992, “Currency Boards” precizează: “Consiliul valutar este autoritatea monetară care emite bancnote și monede convertibile într-o monedă străină-moneda ancoră-la o rată de schimb fixă.Un consiliu valutar ortodox nu acceptă depozite, cu excepția unor cazuri în care depozitele sunt acoperite în proporție de 100% de reyerve străine.Un consiliu valutar poate opera în locul unei Bănci Centrale sau emițand monedă alături de aceasta.”

Una din primele definiții ale consiliului valutar a fost dată de Williamson [1995, “What Role for Currency Board”și stabilește faptul că un consiliu valutar este “un aranjament în cadrul căruia o monedă are o rată de schimb valutar fixă și menține o acoperire a monedei sale naționale în proporție de 100%.” Autorul mai precizează că un consiliu valutar este folosit în mod normal pentru a menține o rată de schimb valutar fixă față de o anumită monedă internațională importantă, denumită monedă de rezervă.

Anna – Marie Gulde [1999, “IMF Policy Discussion Paper 99/3” a formulat cea mai bună definiție din punct de vedere tehnic, afirmand ca un consiliu monetar “ combină trei elemente : o rată de schimb valutar fixă între moneda unei țări și o monedă ancoră, convertibilitate automată și o loialitate pe termen lung acestui sistem.Principalul motival țărilor în adoptarea consiliilor valutare este de a demonstra că ele recurg la o politică anti-inflationistă.

In analiza efectelor pe care pe care le generează implementarea unui consiliu valutar trebuie luate în calcul și regulile ce stau la baza acestui sistem .Există păreri pro și contra adoptării consiliului monetar: unii analiști susțin că el este benefic pentru sistemul bancar, alții demonstrează contrariul.Regulile ce stau la baza consiliului monetar sunt două :

regula parității fixe : moneda este fixată în raport cu o monedă de rezervă

regula de acoperire : consiliul monetar care acumulează rezerve trebuie să permită cantității de bani să crească;dacă au loc ieșiri de rezerve, atunci cantitatea de bani din economie trebuie să scadă(se asigură o legătură între bani și evoluțiile din balanța de plăți)

Dacă cea de-a doua regulă este respectată întocmai, atunci ratele dobanzii(internă și externă) se egalizează și se poate vorbi de o a treia regulă :

regula convertibilității : moneda este convertibilă fără restricție atat pentru contul curent cat și pentru cel de capital .Fluxurile de capital nu sunt restricționate nici la intrare nici la ieșire .

Cu alte cuvinte consiliul monetar este instituția care emite bază monetară numai în schimbul activelor nete externe, și anume activele nete de rezervă. Caracteristica principală a consiliului rezultă din regula de acoperire și din faptul că acesta se bazează pe un mecanism automat de ajustare a balanței de plăți. Cunoscand faptul că oferta de monedă națională este strans legată de cantitatea de rezerve, putem concluziona că ratele dobanzii (cu rol foarte important în corecțiile balanței de plăți)se ajustează în mod automat în sistemul consiliul valutar. Oferta de monedă națională scade atunci cand se dorește a se investi în străinătate, iar moneda națională se schimbă pe cea de rezervă. Operațiile de creștere a stocului de bani în detrimentul scăderiirezervelor nu sunt permise .(Există totuși și excepții : anumite țări au adoptat reguli ce permit desfășurarea unor operațiuni monetare pentru manipularea ratelor dobanzii astfel încat consiliul valutar seamănă cu o Bancă Centrală ).

Mecanismul de ajustare al balanței de plăți pare să funcționeze foarte bine. Activele lichide de rezervă nu pot fi consumate înainte ca mecanismul de reglare să acționeze și să echilibreze balanța de plăți. Dacă rata rezervelor este mai mică de 100% (nivelul optim) și se situează, să spunem, la nivelul de 50%(în Venezuela rata este de 66%) există pericolul ca consiliul valutar să nu funcționeze în mod eficient.

Acoperirea monedei emise de consiliul valutar într-o proportie de 100% are un rol semnificativ, în principal,, datorită factorilor psihologici, conferind acestuia o credibilitate maximă. Obiectivul principal al consiliului valutar îl reprezintă asigurarea pe termen lung a stabilitații monedei naționale.

Țările ce au implementat acest sistem fie s-au confruntat cu perioade de hiperinflație, fapt ce a avut drept consecință devalorizarea monedei naționale (Argentina, Bulgaria, Estonia , Hong-Kong, Lituania), fie au fost afectate de puternice crize financiare sau, în mod izolat, au adoptat acest mod de funcționare a sistemului monetar fără a se încadra în nici una din categoriile de mai sus. Trebuie adăugat însă și faptul că un consiliu monetar reprezintă doar o parte din sistemul monetar al țării în care funcționează;pe langă el își mai desfășoară activitatea și o serie de bănci comerciale și alte instituții financiare ce intervin în funcționarea eficientă a economiei țării în criză.

În tabelul de mai jos prezentăm situația țărilor care au implementat de-a lungul timpului un Consiliu Valutar:

Tabelul nr.1

Consiliile Valutare operaționale

Sursa: www.ssrn.com

1.2. CONSILIUL VALUTAR – UN ARANJAMENT AL RATEI DE SCHIMB

Consiliul Valutar reprezintă un aranjament al ratei de schimb prin care autoritatea monetară este pregătită să schimbe moneda locală pentru altă monedă (numită monedă ancoră) la o rată de schimb fixă fără nici un fel de restricții.Autoritatea monetară poate decide să schimbe doar bancnotele locale în monedă străină (cazul Hong-Kong-ului) sau poate converti si depozitele de rezerve ale băncilor comerciale (cazul Estoniei).

Angajamentul de a schimba monedă națională pe monedă străină fără nici o restricție înseamnă că autoritatea monetară trebuie să aibă suficiente rezerve pentru a veni în întampinarea cererii crescande de monedă străină.Rolul de active de rezervă poate fi îndeplinit fie de moneda aleasă ca ancoră, fie de aur, obligațiuni cu risc scăzut purtătoare de dobandă, fie de alte active lichide denominate în moneda de rezervă.În practică, majoritatea țărilor ce au optat pentru consiliul monetar au căutat să mențină o rată de acoperire a monedei naționale de cel puțin 100%(în multe cazuri această limită este impusă prin lege).

Limita de 100% de susținere a masei monetare înseamnă că stocul de monedă este aproape în totalitate acoperit.Baza monetară este determinată de rezervele de monedă străină, care, la randul lor, sunt influențate de excedentul balanței de plăți. Un Consiliu Valutar cuprinde totalitatea fluxurilor de capitaluri, deoarece acestea reflectă schimbările în cererea de monedă . Eventualele limitări în mișcările de capitalaluri pot împiedica un Consiliu Valutar să funcționeze așa cum trebuie.

Un Consiliu Valutar implică adoptarea unei reguli simple în ajustarea bazei monetare și acest fapt a reprezentat o trăsătură luată în considerare de țările ce au dorit să implementeze acest sistem.De obicei, consiliul monetar a fost introdus în urma unor crize economice și/sau politice severe și, în aceste circumstanțe, intoducerea unei reguli fixe a cursului de schimb și menținerea unui anumit regim al politicii monetare poate spori credibilitatea monedei locale.Totuși, această credibilitate este obținută cu anumite costuri.În primul rând, natura Consiliului Valutar împiedică finanțarea pe o scară largă a deficitului bugetar de către guvern.În principiu, autoritatea monetară poate credita statul deoarece rezervele sale monetare depășesc limita minimă impusă de legislație. În practică, finanțarea sectorului public este interzisă prin lege în majoritatea țărilor ce au implementat un Consiliu Valutar . Cu alta cuvinte, guvernul trebuie să finanțeze deficitul bugetar din alte surse, în principal de pe piețele de capital interne și internaționale.Implicit, capacitatea autorității monetare de acționa ca o bancă creditoare este strict interzisă . În analogie cu finanțarea deficitului bugetar, autoritatea monetară poate, în principiu, să asigure lichidități băncilor cu probleme, cu condiția ca susținerea bazei monetaresă nu fie afectată.

Dacă credibilitate Consiliului Valutar este ridicată, probabilitatea ca agenții economici să dorească schimbarea acestui sistem este zero, iar rata dobânzii se va situa la același nivel cu rata dobânzii din țara monedei ancoră(există însă diferențe de lichiditate între cele 2 piețe).Dacă, din anumite motive, se înregistrează scurgeri de monedă, lichiditățile sistemului bancar scad, iar ratele dobânzii pe piețele interbancare cesc . Dacă aranjamentul Consiliului Valutar este credibil creșterea ratei dobânzii ar trebui să atragă investiții în țară.Când acestea sunt canalizate prin intermediul sistemului bancar, lichiditatea acestuia crește, iar ratele dobânzii sunt aduse la nivelul celor din țara monedei ancoră.

Aproape toate monedele țărilor care au adoptat un Consiliu Valutar au fost raportate la monede internaționale stabile.În principiu, moneda națională putea fi raportată și la un coș de monede, dar acest lucru nu s-a realizat în practică. Utilizarea unei singure monede ancoră, stabilă pe plan internațional, sporește credibilitatea regimului cursului de schimb adoptat, iar agenții economici pot aprecia mai bine legătura dintre valoarea monedei ancoră și valoarea monedei naționale, decât legătura dintre valoarea monedei naționale și mai multe alte monede.De cele mai multe ori, moneda ancoră a fost reprezentată de dolarul American, doar Estonia și Bulgaria adoptând marca germană.

Principalul avantaj al Consiliului Valutar este că asigură o credibilitate ridicată regimului de curs valutar adoptat. Rata fixă de schimb poate acționa ca o ancoră nominală în timpul stabilizării macroeconomice(acesta este motivul principal pentru care Consiliul Valutar a fost, de fapt, introdus), dar poate soluționa și problemele politicii monetare adoptate . Dacă acțiunile neanticipate ale politicii monetare pot avea efecte reale pe termen scurt, atunci autoritatea monetară este tentragă investiții în țară.Când acestea sunt canalizate prin intermediul sistemului bancar, lichiditatea acestuia crește, iar ratele dobânzii sunt aduse la nivelul celor din țara monedei ancoră.

Aproape toate monedele țărilor care au adoptat un Consiliu Valutar au fost raportate la monede internaționale stabile.În principiu, moneda națională putea fi raportată și la un coș de monede, dar acest lucru nu s-a realizat în practică. Utilizarea unei singure monede ancoră, stabilă pe plan internațional, sporește credibilitatea regimului cursului de schimb adoptat, iar agenții economici pot aprecia mai bine legătura dintre valoarea monedei ancoră și valoarea monedei naționale, decât legătura dintre valoarea monedei naționale și mai multe alte monede.De cele mai multe ori, moneda ancoră a fost reprezentată de dolarul American, doar Estonia și Bulgaria adoptând marca germană.

Principalul avantaj al Consiliului Valutar este că asigură o credibilitate ridicată regimului de curs valutar adoptat. Rata fixă de schimb poate acționa ca o ancoră nominală în timpul stabilizării macroeconomice(acesta este motivul principal pentru care Consiliul Valutar a fost, de fapt, introdus), dar poate soluționa și problemele politicii monetare adoptate . Dacă acțiunile neanticipate ale politicii monetare pot avea efecte reale pe termen scurt, atunci autoritatea monetară este tentată “să umfle” economia pentru a reduce rata șomajului sub limita normală(respective să-l ridice peste limita prevăzută pe termen lung). Dacă inflația produce costuri sociale atunci înlăturarea tentației autorității monetare de “a umfla” economia poate avea consecințe pozitive.Adoptatea unui Consiliu Valutar poate înlatura această tentație deoarece autoritatea monetară nu dispune de independență în adoptarea deciziilor de politică moneteră . Deoarece baza monetară este acoperită în proporție de cel puțin 100% de rezervele monetare străine, un atac speculative este puțin probabil.

Cum adoptarea unui Consiliu Valutar implică atât costuri cât și beneficii pentru economia țării respective, trebuie să studiem dacă economiile țărior ce au implementat consilii monetare au obținut performațe mai bune decât celelalte țări.Ghosh și Al (1998) au studiat efectele Consiliului Valutar asupra inflației și producției în țările member FMI ăntre 1970-1996. Ei au ajuns la concluzia că țările cu Consilii Valutare au înregistrat rate ale inflației mai scăzute decât țările ale caror monede flotează liber.Cei doi autori demonstreză faptul că rata mai scăzută a inflației nu este rezultatul unei viteze de rotație mai reduse a monedei, ci implementării Consiliului Valutar, fapt ce sporește credibilitatea monedei naționale.

Dar, trebuie să luăm în considerare și faptul că simpla introducere a unui Consiliu Valutar nu este suficientă pentru a obține o creștere economică stabilă pe termen lung.Un consiliu monetar îndeplinește cel mai bine funcțiile sale atunci când este parte a unui pachet de reforme.[Iikka Korhonen, “Currency Boards in the Baltic Countries:What Have We Learned?]

Stabilitatea unei monede este strict legată de credibilitatea acesteia, adică de încrederea pe care mediul economic o acordă emitentului de monedă în ceea ce privește menținerea (în viitor) a unei inflații scăzute.Implicit, gradul de credibilitate al sistemului monetar afectează și regimul cursului de schimb.Dacă acesta nu este credibil nu poate fi susținut deoarece determină costuri mai mari asupra economiei.[Doltu, 1997].

Aprecierea modului în care banii își îndeplinesc funcțiile lor reprezintă un instrument de determinare a performanțelor unui consiliu monetar.O monedă “sănătoasă”îndeplinește în totalitate cele trei funcții ale banilor: mijloc de schimb, mijloc de plată și măsură a activităților economice și, permite, în același timp, efectuarea descentralizată a unei activități normale, eficiente.

Modul în care o monedă își îndeplinește funcția de mijloc de schimb depinde, în primul rând, de gradul ei de convertibilitate.O economie planificată poate să funcționeze și fără să dispună de o monedă convertibilă, dar, în economiile de piață, acest lucru nu este posibil.Statutul FMI grupează monedele statelor member în 3 categorii: convertibile, neconvertibile și liber utilizabile.Convertibilitatea se bazează pe definirea reală a cursului monedei naționale în raport cu celelalte valute.Aceasta obligă însă la analizarea puterii de cumpărare a monedelor, ceea ce extinde cercetarea la întregul potențial economic al țării emitente.Conform Articolului VIII din Statutul FMI o monedă convertibilă presupune: evitarea restricțiilor asupra plăților și transferurilor internaționale curente, schimbarea soldurilor în moneda națională deținute în străinătate în valuta țării member care solicită preschimbarea sau în DST, furnizarea de informații către FMI, consultarea între membrii privind acordurile internaționale existente, obligația de a colabora în privința politicilor referitoare la activele de rezervă.[Doltu, 1997]

ACTIVITATEA CONSILIULUI VALUTAR

Simplitatea constituie principalul avantaj al Consiliului Valutar. Spre deosebire de o Bancă Centrală, Consiliul Valutar necesită un număr restrâns de lucrători, iar independenta față de diferitele grupuri de presiune politică este mai mare. Principalele aspecte vizate de activitatea unui Consiliu Valutar sunt următoarele:

Politica internă de schimb

Consiliul Valutar trebuir să schimbe, la cerere, bancnote și monedă metalică emise în valuta de rezervă, operație relizată de oricare din birourile sau oficiile consiliului. Menținerea unei oferte ridicată de bancnote ăn valuta de rezervă duce la scăderea profiturilor Consiliului Valutar, micșorându-i posibilitatea de a investi aceste fonduri în titluri de valoare. Pentru a reduce costurile de manevrare a bancnotelor și monedei metalice, unele Consilii Valutare au impus plafoane minime pentru sumele preschimbate( Jamaica și Barbados au fixat limita de 1000 lire sterline, iar Africa de Vest a fixat o limită de 10000 lire sterline). [Ida Greaves,”Colonial Monetary Conditions”, 1953, pag. 13].

Pentru a sigura convertibilitatea deplină a monedei naționale nu ar trebui impus însă nici un fel de plafon, maxim sau minim, pentru sumele prezentate la schimb.

Pentru a întări credibilitatea Consiliului Valutar în România acesta nu ar trebui să fixeze nici un fel de plafon.

Clientela

Băncile comerciale reprezintă principalii clienți ai Consiliului Valutar, deoarece acestea pot opera cu cantități mari de valută fe rezervă sau de monedă națională. Publicul larg poate avea acces la Consiliul Valutar ( în felul acesta ar crește personalul Consiliului Valutar), stabilindu-se o limită maximă pentru comosioanele percepute de băncile comerciale la operațiunile de schimb dintre moneda națională și valuta de rezervă.

Comisioanele

Comisioanele percepute oscilează în jurul valorii de 1% pe tranzacție.”Consiliul Valutar care a operat în nordul Rusiei(1918-1920)percepea, de exemplu, 1% indiferent de volumul operațiunii”.[Hanke, Jonung, Schuler „Russian Currency and Finance”, pag. 105].

Comisioanele percepute pentru schimbarea monedei naționale în valuta de rezervă (și invers) afectează negativ legătura dintre cele monede, influentând, pe termen scurt, mișcările de capitaluri.

În cazul României, Consiliul Valutar nu ar trebui să perceapă comisioane pentru preschimbarea banilor.Aparenta pierdere de profit eate compensată de beneficiile sociale generate de lipsa comisioanelor.Pentru un Consiliu Valutar principala sursă de profit o reprezintă dobânzile aferente activelor străine deținute și nu comisioanele.

Administrarea Consiliului Valutar

Sediul Consiliului Valutar se poate afla în centrul financiar al țării și poate avea filiale și agenții în celelalte orașe mari ale țării. De asemenea, Consiliul Valutar poate alege o bancă comercială care să fie agentul consiliului în afara centrului financiar(cazul Africii de Vest), Există și situații în care unele țări și-au stabilit sediile centrale în țara valutei de rezervă(acest lucru oferă o mai bună protecție monedei naționale).

Deciziile adoptate în cadrul Consiliului Valutar sunt luate de un grup restrâns de directori(3-8) care supraveghează și activitatea personalului angajat. Puterea Consiliului directorial și a personalului este limitată deoarece aceștia nu pot adopta politici monetare discreționare. Una din modalitățile de protejare a consiliului directorial de presiunile politice este numirea în funcție pe o perioadă determintă. De asemenea, unii directori pot fi străini, acceptași de băncile comerciale recunoscute și de FMI(caz în care Fondul asigură o parte a rezervelor valutare inițiale).

Personalul angajat in cadrul unui Consiliu Monetar are 2 funcții:

asigură schimbul monedei naționale în valuta de rezervă(îndeplinirea acestei funcții necesită un număr mic de funcționari)

plasarea activelor Consiliului Valutar în titluri nominalizate și plătibile în valuta de rezervă(îndeplinirea acestei funcții necesită experți în tranzacții financiare)

Unele Consilii Valutare – de exemplu Consiliul Monetar al Africii de Vestcare a servit Nigeria, Ghana, Sierra Leone, Gambia, Camerun și Togo – a avut un singur angajat permanent la sediul din Londra și au folosit puțini experți în tranzacții financiare preferând să contracteze schimburile financiare și plasamentele lor cu băncile comerciale sau cu alte istituții specializate în astfel de operațiuni.

Gradul de acoperire a monedei naționale în rezerve străine și modul de păstrare a acestora

Consiliul Valutar trebuie să asigure o acoperire a monedei naționale în rezerve străine de 100%. În timp trebuie, însă, constituite rezerve suplimentare, deoarece o parte a rezervelor deținute pot să-și piardă din valoare. Rezervele suplimentare nu trebuie însă să depășească 10% penrtu a nu permite Consiliului Valutar să alunece spre politici monetare discreționare.

Pentru a reduce riscul de curs valutar la care sunt supuse rezervele străine, Consiliul Monetar trebuie să își îndrepte atenția spre activele plătibile în valuta de rezervă.Rezervele străine trebuie să fie constituite din titluri de valoare purtătoare de dobândă, cu risc scăzut. De asemenea, ele pot fi constituite din plasamente sub formă de depozite purtătoare de dobândă la băncile comerciale din țara valutei de rezervă sau din bancnote în valuta de rezervă sau depozite nepurtătoare de dobândă constituite la banca centrală a țarii emitente a valutei ancoră.

Un Consiliu Monetar nu trebuie să dețină active sub forma propriei monede, pentru că acest lucru ar deschide calea practicării unor operații specifice băncii centrale(o bancă centrală poate mări sau micșora masa monetară prin operațiuni de open market, cumpărând sau vânzând titlurile de valoare deținute).

În lege trebuie să se specifice categoriile de titluri de valoare ce pot fi deținute de un Consiliu Valutar.Deținerea unor obligațiuni de stat emise în țara Consiliului Valutar mărește riscul politic( de exemplu, cazul Consiliului Monetar din nordul Rusiei care păstra 20% din totalul rezervelor sub formă de obligațiuni guvernamentale rusești; în momentul în care Armata Roșie a ocupat zona, guvernul britanic(principalul deținător al obligațiunilor emise) a pierdut 15,5 milioane ruble). [Hanke and Schuler, ”Keynes and Currency Reform….”, 1990].

De asemenea, este recomandabil ca scadența activelor deținute să fie de 10 ani. Valoarea obligațiunilor pe termen lung cu dobândă fixă înregistrează fluctuații mai mari atunci când se modifică ratele dobânzii(prezintă totuși avantajul obținerii unor venituri medii mai mari decât activele pe termen scurt).

Totodată se recomandă deținerea unor rezerve străine sub formă lichidă și sub formă de plasamente. Cele lichide constau în titluri de valoare plătibile în mai puțin de 2 ani, iar plasamentele reprezintă activele plătibile într-o perioadă mai mare de doi ani, volumul lor fiind egal cu cererea estimată ca minimă stabilă de bancnote și monedă metalică emise de Consiliul Valutar.

Costurile

Costurile Consiliului Valutar sunt generate, în cea mai mare parte a lor, de tipărirea bancnotelor și de confecționarea monedelor metalice și apoi de salarii și de transportul monedei emise. În alegerea locului unde se vor tipări bancnotele costul nu trebuie să reprezinte elementul fundamental.Tipărirea bancnotelor în străinătate, chiar dacă implică costuri mai mari, oferă 2 avantaje: calitatea ridicată și lipsa guvernului de posibilitatea apelării la „mașina de tipărit bani”. În prezent costul tipăririi bancnotelor într-o țară occidentală este cuprins între 26 și 45 de dolari la 1000 dolari, în funcție dedesignul bancnotei(New York Times, 7 februarie 1993).

Seniorajul

Seniorajul repreintă profitul Consiliului Valutar. Acesta este asigurat de dodânzile provenite din plasamente în titluri de valoare străine. Profitul net se determină ca diferență între profitul brut și cheltuielie efecuate de introducerea în circulație a bancnotelor și a monedei metalice. Randamentul plasamentului unui portofoliu care are 30% titluri de valoare pe termen de maximum 2 ani și 70% titluri cu scadența peste 2 ani, dar maximum 10 ani va fi de 5% pe an. Cum cheltuielie anuale nu depășesc 1% din totalul activelor, profitul net va fi de cel puțin 4% pe an din valoarea bancnotelor și monedei metalice aflate în circulatie[ Doltu, 1997].

1.4. SCURTĂ COMPARAȚIE ÎNTRE CONSILIUL VALUTAR ȘI BANCA CENTRALĂ

Principala diferență între Consiliul Valutar și Banca Centrală rezultă din aplicarea celei de a doua reguli (regula de acoperire) și constă în faptul că o Bancă Centrală poate tipări bani atunci când dorește, iar un consiliu monetar poate face acest lucru doar în schimbul activelor de rezervă.O Bancă Centrală este o autoritate monetară care se bucură de o poziție de monopol în controlarea discreționară a ofertei de rezerve ale băncilor comerciale, adică are posibilitatea de a alege și impune o politică monetară bazată pe foarte puține reguli.Rezervele desemnează mijlocul stabilit pentru plăți

Mijloacele de plată utilizate în cadrul unui sistem monetar sunt bancnotele emise de autoritatea monetară (pe plan intern) și rezervele străine utilizate pe plan extern. Spre deosebire de o Bancă centrală un Consiliu Valutar nu acceptă ca rezerve depozite decât dacă acestea au acoperire 100% sau chiar mai mare în active plătibile în valuta de rezervă. Profiturile unui Consiliu Valutar rezultă din diferența rezultată între veniturile asigurate de titlurile exprimate în valuta de rezervă și cheltuielile ocazionate de menținerea în circulație a bancnotelor și monedelor naționale. Un Consiliu Valutar nu deține un control discreționar asupra cantității de bani aflată în circulație și nici asupra depozitelor bancare. Oferta de monedă a unui Consiliu Valutar este strict condiționată de cantitatea de rezerve exprimată în valuta ancoră.

Un Consiliu Valutar nu are libertatea de care se bucură o Bancă centrală în privința folosirii ofertei de bani pentru a stimula sau frâna anumite tendințe din economia reală. Într-un sistem bazat pe Banca centrală, bancnotele și monedele metalice emise de aceasta nu mai au acoperire 100% în rezerve străine.Acest sistem este cunoscut sub numele de “sistem fracționar”. În cadrul acesui sistem băncile pot oferi împrumuturi mult mai mari decât volumul banilor existenți efectiv deoarece depozitele bancare rambursabile la cerere funcționează ca echivalente ale banilor gheată.

Pentru evidențirea cât mai exactă a diferențelor existente între Consiliul Valutar și Banca centrală vom analiza pe rând bilanțurile Consiliului Monetar și ale sistemului Băncii centrale.

Tabelul nr.2

Activele și pasivele Consiliului Valutar

Tabelul nr.3

Activele băncilor comerciale sub Consiliul Monetar

Notă: Activele băncilor comerciale sunt cele care evidențiază diferențele între Consiliul Monetar și Banca centrală și de aceea pasivele vor fi neglijate.

Consiliul Monetar poate funcționa eficient doar dacă baza monetară (pasivul consiliului) este acoperită cu active nete externe în proporție de mai mare de 100%, deoarece dacă acoperirea este mai redusă valoarea de piață a activelor de rezervă poate să scadă. Este necesară, în general, o acoperire a obligațiilor în proporție de doar 105-110% deoarece activele de rezervă sunt foarte lichide și pot fi vândute în mod rapid.

Tabelul nr.4

Bilanțul Băncii centrale

Notă: Rezervele băncilor comerciale iau forma depozitelor la Consiliul Monetar sau a rezervelor lichide

Sursă: Dăianu D., Croitoru L., „ Ar putea fi consiliul monetar o soluție pentru România?”, p. 44

Din compararea celor două bilanțuri ne dăm seama că Banca centrală deține atât active interne cât și active externe(datorii ale guvernului și ale băncilor comerciale). Dacă băncile utilizează o mare parte din activele lor pentru cumpărarea de obligațiuni guvernamentale, atunci refinanțarea de la Banca centrală a băncilor comerciale este tot o formă de creditare a guvernului. În sistemul Consiliului Valutar o bancă comercială nu poate să ceară refinanțare de la consiliu, acesta neavând autoritatea de a reglementa activitatea băncilor comerciale.În acest caz, riscul falimentelor bancare este, cel puțin teoretic, mai mare. Soluția oferită de arhitecții Consiliul Monetar este aceea conform căreia băncile insolvabile trebuie lăsate să falimenteze pentru a menține sănătatea sistemului.

Datorită acțiunii regulii de acoperire, în cadrul Consiliului Valutar baza monetară este modificată doar dacă cresc activele nete de rezervă, în timp ce, în cazul Băncii centrale, aceasta se poate modifica și dacă cresc activele interne.Consiliul Monetar poate fi considerat o Banca centrală fără active interne. El nu are discreție în formularea politicii monetare, sectorul privat fiind cel ce determină modificarea bazei monetare. Sectorul privat inițiază modificarea bazei monetare în două situații:

atunci când vinde active externe Consiliului Monetar la o rată fixă de schimb( în conformitate cu regula de acoperire, atunci când există un excedent al balanței de plăți);deci, baza monetară crește pe seama scăderii stocului de active străine ale publicului

atunci când sectorul privattrebuie să cumpere active străine cu numerar(pentru a finanța un deficit al balanței de plăți)

Consiliul Valutar poate deține active interne numai în situația în care activele externe de rezervă sunt în exces față de limita impusă de regula de acoperire.

Spre dosebire de Consiliul Monetar, o Bancă centrală poate modifica baza monetară prin vânzarea sau cumpărarea de active interne: baza monetară crește atunci când banca cumpără active și se restrânge când aceasta vinde active interne. Cu alte cuvinte, Banca centrală are puteri discreționare în luarea deciziilor de politică monetară.

Din perspectiva comparațiilor între Consiliul Valutar și Banca centrală se pot identifica trei principii de bază după care se pot clasifica politicile monetare dezvoltate în jurul unui curs de schimb fix (J. Williamson, 1995, V. Argy, 1994):

politica monetară să se apropie de regula de acoperire a Consiliului Valutar( se asigură modificarea bazei monetare doar dacă există schimbări în activele nete externe ale Băncii centrale)

modificarea activelor nete străine să se reflecte în mod amplificat asupra modificării bazei monetare(ponderea activelor nete străine în totalul activelor să fie constantă)

izolarea bazei monetare împotriva efectelor determinate de modificarea activelor de rezervă ale Băncii centrale(modificările în activele de rezervă să fie neutralizate prin operații de sterilizare

Diferențele evidențiate mai sus între Consiliul Valutar și Banca centrală pot fi mai bine evidențiate în următorul tabel:

Tabelul nr.5

Diferențe între Consiliul Valutar și Banca centrală(tipică țărilor în curs de dezvoltare)

Sursa: Claudiu Doltu, ”Sisteme monetare comparate”, 1997, pag.73

CAPITOLUL 2. CONSILIUL VALUTAR ÎN ECONOMIILE ÎN TRANZIȚIE

2.1.SITUAȚIA ECONOMIEI MONDIALE

2.1.1.EVALUARE GENERALǍ

Anul 2000 a marcat o evoluție deosebit de dinamică a economiei mondiale. Creșterea economică s-a accentuat (îndeosebi în prima parte a anului), iar șomajul a scăzut. În contextul adâncirii globalizării, comerțul internațional s-a intensificat, înregistrând un ritm de două ori mai ridicat decât în anul precedent. In pofida creșterii prețului țițeiului, rata medie a inflației a scăzut ușor pe plan mondial comparativ cu cea din anul anterior, în principal ca urmare a politicilor monetare, fiscale și salariale prudente.

Creșterea prețului petrolului în cea mai mare parte a anului a condus însă la încetinirea creșterii economice în semestrul al doilea. La aceasta a contribuit și evoluția piețelor financiare. Scăderea cursului acțiunilor a avut o influență nefavorabilă asupra consumatorilor și a determinat diminuarea cererii. Finanțarea întreprinderilor s-a realizat cu mai multă dificultate și a fost mai costisitoare, în condițiile în care băncile și-au reevaluat riscurile și au majorat ecartul dintre dobânzile active în funcție de bonitatea debitorilor. Evoluția descendentă a prețurilor materiilor prime a avut consecințe negative asupra țărilor exportatoare, cele mai multe fiind țări în curs de dezvoltare și în tranziție, ale căror venituri s-au redus.Ca și în anii precedenți economia a continuat să fie afectată de unele tensiuni și chiar crize (scăderea prețurilor acțiunilor la burse – de exemplu, indicele NASDAQ a fost cu peste 50 la sută mai scăzut în decembrie decât în martie 2000; deteriorarea condițiilor de finanțare pentru țările emergente, ca urmare a creșterii dodânzilor; crizele din Argentina și Turcia, etc.), care s-ar putea intensifica în viitor.

În țările aflate în procea de aderare la Uniunea Europeană, creșterea economică s-a accelerat, dar inflația s-a ridicat la niveluri destul de ridicate, ca și deficitele de cont curent, sub influebnța cererii interne susținute și a scumpirii petrolului.

Produsul intern brut a crescut pe plan mondial cu 4,85, față de 3,5 la sută în anul precedent. Ritmul de creștere economică s-a accelerat în SUA și în țările UE.Țările în curs de dezvoltare și țările în tranziție la economia de piață au înregistrat ritmuri de creștere mai rapide decât țările dezvoltate, în medie de 5,8 la sută.

Țările UE au înregistrat cel mai ridicat ritm de creștere din ultimul deceniu.Investițiile au spori cu 6,7 la sută, în timp ce consumul populației s-a majorat cu 2,6 la sută, mai lent decât în anul precedent. Investițiile au crescut mai rapid în Germania (8,9 la sută) și Italia (7,9 la sută). Majorarea exporturilor cu peste 11 la sută susținută și de deprecierea Euro, a impulsionat de asemenea creșterea economică în zona euro. Produsul intern brut a crescut pe ansamblul Uniunii Europene, ca și în zona Euro cu 3,4 la sută; în Germania cu 3 la sută, iar în Franța cu 3 la sută; în Italia creșterea economică a fost de 2,9 la sută, în Spania de 4,1 la sută, în Belgia și Olanda de 3,9 la sută. Dinamica cea mai ridicată s-a înregistrat în Irlanda, confirmând performanța deosebită a acesteia în ultimii ani: 10,7 la sută în 2000, 9,8 la sută în 1999. În Regatul Unit ritmul de creștere s-a majorat de la 2,3 la sută în 1999 la 3 la sută în 2000.

Dintre țările în curs de dezvoltare care au înregistrat cele mai ridicate ritmuri de creștere sunt de menționat țările asiatice, cu un ritm de 6,9 la sută. Activitatea economică a marcat o ameliorare evidentă în țările în curs de dezvoltare din America Latină (4,1 la sută) , ale căror economii au stagnat practic în anul precedent.

Ritmul mediu de creștere economică în țarile candidate la aderare în UE a fost de 4,8 la sută, după stagnarea din 1999. În Turcia PIB a crescut cu 7,2 la sută în 2000 (scădere de 4,7 la sută în anul precedent), iar în celelalte țări, în medie cu 3,8 la sută (1,9 la sută în 1999).

Comerțul internațional s-a caracterizat în 2000 printr-o accelerare netă a ritmului de creștere. Volumul comerțului mondial a crescut cu 12,4 la sută, ritm de peste două ori mai ridicat decât în anul precedent. Ritmurile cele mai ridicate de creștere a exporturilor și importurilor s-au înregistrar în cazul țărilor în curs de dezvoltare (16,9 la sută, respectiv 15,7 la sută), urmate de țările în tranziție 914,9 la sută, respectiv 13,3 la sută). În țările dezvoltate ritmul de creștere a exporturilor a fost egal cu cel al importurilor (11,4 la sută).

În țările dezvoltate deficitul contului curent s-a adâncit în anul 2000, ponderea acestuia în PIB crescând cu 1 la sută, comparativ cu 0,5 la sută în anul precedent, ca urmare în principal a majorării prețului petrolului. În SUA cererea ridicată de consum și aprecierea dolarului au condus la înfegistrarea unui deficit al contului curent reprezentând circa 4 la sută din PIB, mult mai ridicat decât în majoritatea țărilor dezvoltate, excepție făcând Portugalia, Islanda și Grecia. Cu toată deprecierea Euro, UE, care în anii precedenți înregistra excedente ale contului curent, a încheiat anul 200 cu deficit reprezentând 0,3 la sută din PIB,. Ca urmare a reducerii excedentului balanței comerciale și menținerii deficitului comerțului invizibil. Deficite ale contului curent, între 0,6 și 3,2 la sută din PIB au înregistrat Regatul Unit, Germania, Spania, Italia, Austria, în timp ce Franța, Olanda și Belgiaau înregistrat excedente înregistrând între 2,1 și 4,1 la sută din PIB. Japonia a înregistrat un excedent apropiat de cel din anul precedent, reprezentând 2,5 la sută din PIB. Țările industrializate și în curs de dezvoltare din Asia au înregistrat excedente ale contului curent, cele mai ridicate realizându-se de către țările ASEAN 97,7 la sută din PIB). Țările latino-americane au încheiat anul 2000 cu un deficit al contului curent reprezentând circa 2,5 la sută din PIB.

Ca urmare a evoluției prețului patrolului, creșterii consumului și investițiilor, și în unele țări a deficitelor bugetare, deficitul contului curent a țărilor candidate la aderarea în UE s-a adâncit, ponderea în PIB crescând de la 4,1 la sută în 1999 la 5,1 la sută în 2000.Această evoluție s-a datorat în principal deteriorării poziției externe a Turciei care, împrună cu problemele sistemului bancar, a condus la declanșarea crizei din această țară în luna noiembrie 2000. Pe ansamblul celorlalte țări deficitul contului curent a marcat o reducere, de la 5,8 la sută la 5,2 la sută. Situația contului curent s-a ameliorat în Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia și Slovenia și s-a deteriorat în Cipru, Republica Cehă, Estonia și Malta. Finanțarea deficitelor de cont curent s-a realizat cu dificultate, în mare măsură din surse private. Intrările de capital s-au concentrat, în principal, către țările mai avansate în procesul reformei.

Cu toate presiunile induse de creșterea petrolului pe parcursul celei mai mari părți a anului 2000, rata medie a inflației a scăzut ușor pe plan mondial (3,1 la sută) ca urmare a reducerii dependenței de consumul de petrol în numeroase țari ale lumii, a politicilor monetare și fiscale restrictive, limitării creșterii salariilor, precum și scăderii prețurilor celorlalte materii prime.

Rata inflației în țările candidate la aderarea la UE a scăzut ușor în 2000, la 24,4 la sută față de 25,35 la sută în anul 1999. În Turcia prețurile au crescut, în medie, cu 45,9 la sută în 2000, iar în celelalte țări cu 13,1 la sută mai rapid decât în anul precedent. Cu excepția României, Bulgariei, Slovaciei și Poloniei, rata medie anuală a inflației s-a situat în celelalte țări candidate la aderare între 1 la sută (Lituania) și 9,8la sută (Ungaria).

Datorită activitții economice susțnute în anul 2000, șomajul a scăzut în majoritatea țărilor lumii. În UE rata șomajului a scăzut de la 9,1la sută la 8,2la sută, iar în zona euro de la 9,9la sută la 9 la sută. Șomajul rămâne foarte ridicat în Spania, Grecia, Italia, deși în aceste țări rata șomajului a scăzut puternic în 2000.

Politica monetară a avut ca obiectiv prioritar, în majoritatea țărilor lumii, menținerea sub control a inflației. În consecință ratele dobâbzii au prezentat pe parcursul anului o tendință de creștere.Atât FED cât și BCE au majorat dobânzile încercănd să diminueze presiunile din partea cererii și să combată efectele scumpirii țițeiului.Rata dobânzii LIBOR la depozitele în dolari, la termen de 6 luni, s-au situat la 6,8 la sută, în timp ce ratele dobânzii la depozitele în euro a crescut la 4,6 la sută.

Diferențialul dobâzilor, ritmurile diferite de creștere economică, dependența mai ridicată a zonei euro față de importul de petrol, precum și factorii de ordin psihologic au contribuit la scăderea cursului euro față de dolarul SUA până spre sfârșitul anului 2000: de la 1,04 dolari/euro la începutul anului 2000, cursul monedei europene a scăzut la 0,83 dolari / euro în octombrie, crescând ușor până la sfârșitul anului, la 0,88 dolari/euro. În perioada ianuarie – octombrie 2000, euro s-a depreciat în medie cu 18% față de dolarul SUA și cu 11% față de monedele principalilor parteneri comerciali.

Politicile fiscale au vizat în majoritatea țărilor menținerea sub control a presiunilor inflaționiste și au avut în general un caracter restrictiv.

Presiunile concurențiale datorate în principal intensificării integrării internaționale a piețelor de mărfuri și capital, precum și ratele în general mai scăzute ale inflației au limitat posibilitățile guvernelor de a colecta impozite, de a monetiza deficitele și de spori datoria publică. În numeroase țări, îndeosebi în Europa, au avut loc în ultimii ani reforme fiscale, care au vizat, pe de o parte modificarea structurii veniturilor bugetare, prin creșterea ponderii impozitelor indirecte în detrimentul celor directe, iar pe de altă parte, controlul strict al deficitelor bugetare și creșterea transparenței managementului fiscal.

Deficitele bugetare ale țărilor candidate la aderarea la UE s-au menținut ridicate, Indeosebi în țări ca România, Lituania și Slovacia, fapt care a agravat problema finanțării și impune adoptarea în viitor a unor politici fiscale restrictive. Pentru ridicarea infrastructurii din aceste țări la standardele UE sunt necesare investiții publice și private, care pot fi mobilizate numai prin consolidare financiară, o politică monetară prudentă, disciplină financiară și salarială în întreprinderile de stat și accelerarea restructurării și privatizării întreprinderilor și sectorului bancar.

2.1.2. ȚǍRI DIN EUROPA CU ECONOMIA ÎN TRANZIȚIE

În țările din Europa Centrală și de Est, PIB a crescut în anul 2000. Creșterea economică a fost stimulată în majoritatea țărilor în tranziție în principal de cererea externă, în contextul intensificării comerțului internațional comparativ cu anul precedent. Inflația a urmat pe ansamblu tendința descendentă remarcată în anul anterior, dar continuă să reprezinte o problemă în unele dintre aceste țări. Deficitul contului curent s-a agravat în majoritatea țărilor în tranziție. Politicile monetare și fiscale și-au atenuat restrictivitatea. Privatizarea societăților de stat și restructurarea sistemului bancar au continuat.

PIB a crescut în 2000 cu circa 3,8 la sută în țările în tranziție din Europa centrală și de Est și cu 7,1 la sută țările membre ale CSI. Ritmurile de creștere cele mai ridicate au fost înregistrate în Letonia (6,6 la sută), Estonia (6,4 la sută), Bulgaria (5,8 la sută), Ungaria (5,2 la sută), Slovenia (4,6 la sută) și Polonia (4,1 la sută).

Comerțul exterior al țărilor a crescut față de anul precedent: volumul exporturilor de bunuri și servicii s-a majorat cu 14,9 la sută comparativ co 0,6 la sută în 1999, în principal ca urnmare a creșterii cererii în Europa Occidentală; volumul importurilor a crescut cu 13,3 la sută, după o scădere de 7,3 la sută în anul anterior. Valoarea exportului a sporit în majoritatea țărilor în tranziție: cu 39,5 la sută în Federația Rusă, cu 34,3 la sută în Ungaria, cu 22,1 la sută în România, cu 20,1 la sută în Bulgaria. Valoarea importului a prezentat de asemenea o tendință generală de creștere, evoluțiile cele mai dinamice înregistrându-se în Ungaria (32,3 la sută) România (23,7 la sută), Bulgaria (17,7 la sută), Republica Cehă (14,7 la sută), Federația Rusă (13,5 la sută).

Țările în tranziție din Europa Centrală și de Est au înregistrat în continuare deficite ale contului curent, cu excepția Federației Ruse, al cărei excedent a crescut puternic, ca urmare a creșterii prețului petrolului. Deficitele au scăzut în Polonia ( la 6,2 la sută din PIB), Ungaria, Slovacia, Slovenia, Croația, România (la 3,7 la sută din PIB), dar au crescut în Republica Cehă (la 4,7 la sută) și Bulgaria (la 5,8 la sută). Evoluția deficitelor balanțelor contului curent în țările în tranziție a fost influențată în mare măsură de cea a deficitelor balanțelor comerciale.

Politicile monetare și fiscale mai puțin restrictive și continuarea liberalizării prețurilor administrative au avut ca rezultat creșterea ratei inflației în majoritatea țărilor în tranziție (Bulgaria, Republica Cehă, Polonia, Slovacia, Slovenia etc.), chiar dacă pe ansamblul zonei rata inflației a scăzut ca urmare în principal a amplei reduceri a ratei inflației în Federația Rusă. Cu excepția Iugoslaviei (peste 100 la sută) și a unor țări din fostul spațiu iugoslav, a României (45,7 la sută), Federației Ruse (20,8 la sută), Slovaciei (12 la sută), Bulgariei și Poloniei (10,1 la sută), în cele mai multe dintre țările în tranziție din Europa Centrală și de Est rata inflației s-a situat în anul 2000 la niveluri exprimate cu o singură cifră.

Șomajul a fost influențat pe de o parte de revigorarea economiei, pe de altă parte, de continuarea procesului de restructurare economică. În consecință, în majoritatea țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Est rata șomajului a scăzut ușor; excepție au făcut Croația, Bulgaria și Polonia unde șomajul a crescut. În aceste țări rata șomajului a atins niveluri foarte ridicate Croația 22,6 la sută, Bulgaria 17,9 la sută, Polonia 15 la sută), ca și Slovacia (17,9 la sută). Rate relativ scăzute ale șomajului, sub nivelul de 10 la sută, au înregistrat Republica Cehă, Ungaria, Letonia și Estonia.

Politica monetară a fost mai puțin restrictivă decât în anul precedent în majoritatea țărilor în tranziție. Creșterea masei monetare s-a situat în unele dintre aceste țări la niveluri superioare ritmului de creștere a prețurilor de consum, asistând practic la o majorare importantă a masei monetare în termeni reali și la remonetizarea economiilor (Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Federația Rusă, Slovenia, Ungaria).

Politica valutară a vizat cu prioritate, ca și politica monetară, relansarea economică. Monedele majorității țărilor întranziție au marcat o depreciere în termeni reali fată de dolarul SUA, cu excepția Federației Ruse și Poloniei. Pe de altă parte însă aceste monede s-au apreciat în termeni reali față de euro.

Politicile fiscale au vizat în primul rând sprijinirea creșterii economice. Deficitele bugetare au crescut în anul 2000, comparativ cu anul precedent, In majoritatea țărilor în tranziție, cu excepția Bulgariei, Estoniei și Letoniei, precum și a Federației Ruse (care de la un deficit bugetar reprezentând 1,5 la sută din PIB în 1999 a înregistrat un excedent reprezentând 2,5 la sută din PIB în 2000.

2.2. CONSILIUL VALUTAR – EXPERIENȚE MONDIALE

În urma implementării Consiliului Valutar economiile țărilor în cauză au înregistrat efecte pozitive, în special în ceea ce privește scăderea inflației, creșterea stocului de rezerve valutare și, în general a dus la creștera economică a țărilor respective.Prezentăm în continuare situațiile câtorva țări care au adoptat Consilii Valutare:

Tabelul Nr. 6

Inflația în țări care au adoptat Consilii Valutare(%)

Tabelul nr. 7

Rezervele valutare în țări care au adoptat Consilii Valutare

( milioane lei)

Tabelul nr. 8

Modificarea PIB în țările care au adoptat Consilii Valutare(%)

Surse : Hanke, S. H., „ The Disregard For Currency Board Realities”

Centralna Banka Bosne i Hercegovine, www.cbbh.gov.ba

Lietuvos Bankas, www.lbank.lt

Bulgarian National Bank, www.bnb.bg

Eesti Pnak, www.ee/epbe

2.2.1. BULGARIA

Adoptarea deciziei de a introduce un Consiliu Valutar în Bulgaria a survenit în urma unor perioade de crize economice grave și de hiperinflație. La sfârșitul anului 1996 Bulgaria se afla în mijlocul unei crize bancare, iar programele anterioare de stabilizare eșuaseră. În aceste condiții, autoritățile bulgare au decis introducerea unui Consiliu Valutar.

Cauzele creșterii inflționiste până la 500% în luna ianuarie 1997 au fost următoarele:

– injecții de lichiditate pentru susținerea sistemului bancar salb

– finanțarea de către Banca Centrală a deficitului bugetar

– scăderea încrederii în moneda bulgară, care a dus la scăderea cererii de monedă

națională

În încercarea sa de a încetini procesul de depreciere al monedei naționale, Banca Centrală și-a epuizat rezervele străine încă din primul trimestru al anului 1997.Concomitent, creștere evaziunii fiscale a dus la scăderea veniturilor din taxe de la 40% din PIB la 14% din PIB, finanțarea deficitului bugetar făcându-se cu bonuri de tezaur emise de guvern(scadența acestora era tot mai mică, iar dobânda din ce în ce mai mare).

Problemele structurale erau din ce în ce mai grave, criza bancară existentă prefigurându-se încă din 1995. În 1996 existau 10 bănci de stat reprezentând mai mult de 80% din sectorul bancar, iar 9 din acestea erau în pierdere.Sectorul privat se afla în aceeași situație,prima serie de falimente având loc ăn 1996. Banca Națională a Bulgariei a pus 9 bănci sub supraveghere prudențială în septembrie 1996 și o treime din băncile Bulgariei au fost închise. Acțiunile Băncii Centrale nu au făcut decât să mărească și mai mult inflația.

La sfârșitul anului 1996 o echipă de la FMI a discutat cu autoritățile bulgare despre avantajele unui Consiliu Valutar. Susținătorii acestei idei au arătat că aceasta era singura soluție pentru reducerea inflației, ratele excesive ale dobânzii sau datoria publică. În cadrul acestui sistem Banca Centrală și-ar pierde dreptul la acțiunile discreționare, iar inflația și rata dobânzii ar scădea la nivelul celei din țara monedei ancoră. Criticii nu s-au opus acestei idei, dar au arătat că Bulgaria trebuie să îndeplinească anumite condiții: în primul rând sistemul bancar era mult mai slăbit decât în celelalte țări care au introdus Consiliul Valutar , iar efectele renunțării la Banca Centrală nu puteau fi ignorate, iar, î, al doilea rând, rezervele valutare erau scăzute.

Noul guvern ales în 1997 a decis însă adoptarea unui Consiliu Valutar. Prima fază a acestui proces a constat în evaluarea detaliată a sistemului bancar. Renunțarea la managementul fiscal al Băncii Centrale a fost posibilă doar prin reducerea reală a datoriei interne, principala amenințare a echilibrului bugetar.

Alegerea monedei ancoră a generat numeroase discuții. Unii specialiști susțineau alegerea dolarului, deoarece era moneda cea mai utilizată în tranzacțiile internaționale, în timp ce alții erau pentru introducerea mărcii germane, care favoriza legăturile mai strânse cu Comunitate Europeană. În final a fost aleasă marca germană, rata de schimb aleasă find de 1000Lev la 1 DM(5 iunie 1995), iar rata de piață la 31 mai 1997 a fost de 922,41Lev la 1 DM.

Banca Națională a Bulgariei a fost divizată în trei compartimente: de emisiune, bancar și de supraveghere.

Departamentul de emisiune depozitează activele monetare ale Băncii Naționale a Bulgariei(bancnote și monedă) , depozite de la bănci, asociații nonguvernamentale, guvern și departamentul bancar. Banca Națională a Bulgariei trebuie să dețină suficiente rezerve străine și bunuri în aur pentru acoperirea deplină a activelor monetare. Ea trebuie să emită monedă și să schimbe monedă la cursul de schimb fix și oficial.

Departamentul bancar depozitează fondurile suplimentare acoperirii depline a activelor naționale, care pot fi folosite pentru împrumuturi colaterale acordate băncilor în cazul unei crize de lichiditate în departamentul de emisiune. Acest departament mai deține și alte active, ca și credite pe termen lung acordate guvernului și depozite pe termen lung ale băncilor comerciale.

Legea Băncii Naționale a Bulgariei a fost adoptată la 1 iulie 1997.

Pe lângă reorganizarea Băncii naționale s-au mai luat și alte măsuri cum ar fi:

acordarea de credite de către FMI pentru stabilizarea bugetului

existența unui cont de rezervă fiscală pentru a face inutil orice credit pe termen scurtde la Banca Centrală pentru finanțarea bugetului

asistența acordată băncilor prin departamentul bancar a fost limitată la 300 milioane dolari

Autoritățile bulgare au considerat că prioritatea era restructurarea rezervelor valutare străine în funcție de cursul de schimb față de marca germană. Rezervele erau constituite din monede străine , inclusiv aur și alte metale prețioase, ajungându-se la concluzia că cele mai potrivite sunt bonurile denominate în DM.

Pentru menținerea unui nivel redus al datoriei publice și pemtru a evita fluctuațiile de lichiditate, în zilele când se făceau injecții de lichiditate se emiteau bonuri de tezaur.

După introducerea Consiliului Valutar inflația a scăzut la 13% la începutul anului 1998 și a ajus până la 1% la sfârșitul aceluiași an. Rezervele străine au crescut cu 83% într-un an datorită creșterii rezervelor străine făcute de public la bănci. Rata de bază a dobânzii Băncii Naționale a scăzut până la 5,2% de la 200% cât era în timpul crizei bancare.

Tabelul nr. 9

Situația Bulgariei după introducerea Consiliului Valutar

Surse: Hanke, S.H., „The Disregard for Currencz Board Realities”

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, www.ebrd.com

Fondul Monetar Interbațional, www.imf.org

Bulgarian National Bank, www.bnb.bg

2.2.2. BOSNIA-HERȚEGOVINA

Războiul civil din care țara tocmai a ieșit a produs mari pagube atât economiei cât și populației. Economia se afla într-o continuă decădere, ajungând la 20% din nivelul anului 1990, iar moneda națională se afla într-o perioadă de instabilitate.

Țara avea nevoie de o monedă stabilă și de o instituție care să asigure stabilitatea monedei pentru susținerea bugetului. Astfel, s-a considerat că introducerea unui Consiliu Valutar va reda încrederea în moneda națională, în guvern și în sistemul bancar. Acest sistem a fost introdus la data de 11 august 1997, conform acordului de la Dayton, iar moneda ancoră a reprezentat-o marca germană. Cursul de schimb a fost stabilit la 1Konvertible Marka = 1DM, iar în anul 1999 moneda națională a fost legată indirect și de euro, la cursul de schimb 1KM = 0,51DM.

Până în august 1997 moneda națională, dinarul, era emisă de către Banca Națională a Bosniei-Herțegovina. Dinarul era legat de marca germană, la cursul oficial de 1BHD = 100DM. Banca Națională a funcționat ca un pseudo Consiliu Valutar, iar din 11 august 1997 a fost înființată Banca Centrală a Bosniei-Herțegovina, iar marca convertibilă a devenit moneda oficială.

Banca Centrală nu acorda credite, nu împrumută capital debitorilor privați sau guvernamentali și nu este împrumutător de ultimă instanță pentru sistemul bancar. Ea coordonează întâlnirile din cadrul ei, dintre băncile comerciale, dar nu intervine în ajustarea ratelor dobânzii, în sistemul de plăți sau în sistemul financiar general. Rolul ei de „avocat general” îi conferă un anumit statut în cadrul legislativ și politic.

Datorită politicii fiscale adoptate și respectării regulilor stricte ale Consiliului Valutar țara a făcut un progres enorm pe calea dezvoltării macroeconomice. Trebuie luate în considerare, totuși, greutățile intâmpinate în refacerea de după război. Pentru anul 2001 se prevede o creștere a PIB de 14%, iar inflația se situa la sfârșitul anului 2000 la doar 3,5%..

Pasul reformei structurale a fost destul de încet datorită pagubelor produse de război, singura reușită notabilă fiind consolidarea Băncii Centrale și introducerea noii monede.

Politica fiscală deficitară a determinat guvernul să revizuiască stabilirea bugetului, care se confrunta cu deficite mari la începutul anului 2000; astfel salariile au scăzut pentru a putea crește cheltuielile cu refugiații și pentru a putea face transferuri la fondurile sociale și pentru invalizi.

Politica monetară a fost influențată de cererea de monedă străină aflată în continuă creștere între anii 2000-2001. În 1999,ca urmare a unei schimbări de portofoliu în KM, s-a realizat o creștere de 40%a rezervelor străine și o creștere de 264 milioane dolari SUA. Evoluția rezervelor a cunoscut o dublare de-a lungul anilor 1995-1999 de la 207 milioane dolari la 475 milioane dolari SUA.

Autoritățile au reușit să reducă ritmul inflației și inegalitățile macroeconomice, iar credibilitatea Consiliului Valutar și a monedei naționale a crescut considerabil.

Situația Bosniei – Herțegovina după introducerea Consiliului Valutar se prezintă astfel:

Tabelul nr. 10

Bosnia – Herțegovina după introducerea Consiliului Valutar

Surse: Hanke, S. H., „The Disregard for Currency Board Realities”, 1999

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, www.erbd.com

Fondul Monetar Internațional, www.imf.org

Centralna Banka Bosne i Hercegovine, www.cbbh.gov.ba

2.2.3. ESTONIA

Chiar dacă Estonia și-a proclamat independența față de U.R.S.S. la 20 august 1991ea a rămas în continuare sub influența rublei rusești. Creșterea explozivă a prețurilor la materiale în Rusia din anul 1992, a dus la creșterea prețului combustibilului și a altor resurse și în Estonia deoarece aceasta importa majoritatea materiilor prime din Rusia. Ritmul inflației a crescut la 1076%, iar autoritățile au decis introducerea unui ConsiliuValutar .

În aceste condiții Estonia a decis introducerea propriei monede , kroon-ul, iar moneda ancoră a fost aleasă marca germană, acest lucru conferind stabilitate și credibilitate monedei naționale.

Consiliul Valutar a fost introdus în Estonia la 20 iunie 1992, rata de schimb fiind stabilită la 8kroon = 1DM. Banca Estoniei are dreptul să reevalueze kroon-ul, dar devalorizarea se face numai cu acordul Parlamentului. Începând cu anul 1999, moneda a fost legată și de euro, la un curs de 1euro = 15,6446eek.

Decizia de introducere a Consiliului Valutar a fost influențată și de returnarea aurului din străinătate, care fusese depus în străinătate de guvernul Estoniei înainte de ocupația sovietică. Returnarea celor 48 tone de aur care valorau 80 milioane DM, au reprezentat capitalul inițial pentru introducerea Consiliului Valutar. Inițial baza monetară era complet acoperită de rezervele de aur, iar mai apoi de activele denominate în DM.

Legea adoptată preciza că toți banii aflați în circulație trebuie acoperiți de moneda de rezervă. Consiliul Valutar nu s-a separat de Banca Centrală din punct de vedere instituțional, iar consecința directă a acestui fapt este că nu doar moneda națională trebuie acoperită de moneda de rezervă, ci și activele Băncii Estoniei.

Deoarece Banca Centrală nu avea calitatea de împrumutător de ultimă instanță, Estonia s-a confruntat cu o criză bancară în 1994, când multe bănci au dat faliment.

Indicele inflației a fost în 1990 de 23,1%, ajungând în 1992 la 1076%, iar după introducerea Consiliului Valutar a scăzut la 89% în 1993 și 3,3% în 1999.

Promovând un regim de schimb fix economia Estoniei a înregistrat o apreciere a prețului intern al materiilor prime. În ciuda creșterii prețurilor de producție, întreprinderile au rămas competitive, iar economia a cunoscut o creștere rapidă a exporturilor. Această creștere este legată, în principal, de modificările instituționale(acorduri comerciale cu alte țări, creșterea calității produselor) și structurale.

Creșterea economică de după anul 1995 este evidentă: PIB-ul a crescut cu 4,3% în 1995, ajungând în 1996 la o creștere de 10,6%. Ratele dobânzii au fost scăzute, fapt ce ar fi putut duce la o creștere economică și mai importantă. În comparație cu țările vecine care au introdus Consilii Valutare, situația Estoniei a fost cea mai bună.

La 20 aprilie 2000, Banca Estoniei a aprobat planul de reformă al politicii monetare, țelul Estoniei fiind de a se integra în Uniunea Europeană Monetară. Această reformă are 2 faze de derulare: prima din 1 iulie 2000, iar a doua din 1 iulie 2001 până la integrare.

Situația Estoniei după introducerea Consiliului Valutar este prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 11

Estonia după introducerea Consiliului Valutar

Surse: Hanke, S. H., „The Disregard for Currency Board Realities”, 1999

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, www.erbd.com

Fondul Monetar Internațional, www.imf.org

Eesti Pank, www.ee/epbe

2.2.4. LITUANIA

Consiliul Valutar a fost introdus în Lituania la data de 1 aprilie 1994, moneda de rezervă fiind aleasă dolarul american. Rata de schimb a fost stabilită la 4 litai = 1$. Alegerea dolarului a fost justificată de existența pe scară largă a dolarizării economiei și denominarea majorității importurilor în USD.

Deoarece acoperirea monedei naționale în aur și rezerve valutare străine era suficientă, Banca Națională a fost pregătită să schimbe litas în dolar. Legislația adoptată definea atât rata de schimb, cât și rezervele străine și specifica limitele de putere de care dispun instituțiile în cadrul acestui sistem.

În 1997 s-a demarat procesul de înlocuire a sistemului Consiliului Valutar cu sistemul bazat pe Banca Centrală, nefiind dată nici o explicație care să justifice acest lucru. Datorită crizei valutare de pe piețe din 1998, guvernul a decis amânarea acestui plan până în anul 2000. Dar nici în prezent această convertire nu a avut loc. Guvernul a decis, de asemenea introducerea euro ca valută de rezervă, dar datorită stabilizării raportului euro-dolar și a sensibilității piețelor naționale și internaționale la schimbările de politică economică și monetară, s-au decs următoarele:

să nu se continue planul de reorientare a cursului de schimb euro-litas în 2000

să se lege litas de euro în a doua jumătate a anului 2001 fără a recurge la raportări intermediare la coșul valutar compus din euro și dolar în părți

S-a considerat că aceste schimbări vor dăuna economiei Lituaniei, astfel:

ar încărca serviciul datoriei publice, deoarece cea mai mare parte este în monedă străină

deprecierea monedei naționale ar provoca pierderi importante în ceea ce privește stabilitatea macroeconomică

deprecierea monedei naționale nu ar îmbunătăți competitivitatea exporturilor datorită lipsei de elasticitate a prețurilor la energie electrică și alte materii prime strategice

După introducerea Consiliului Valutar indicele inflației a urmat o curbă descrescătoare, iar rezervele străine au crescut de la 107 milioane dolari 1242 milioane dolari în 1999. Situația Lituaniei după introducerea Consiliului Valutar se prezintă astfel:

Tabelul nr. 12

Lituania după introducerea Consiliului Valutar

Surse: Hanke, S. H., „The Disregard for Currency Board Realities”, 1999

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, www.erbd.com

Fondul Monetar Internațional, www.imf.org

Lietuvos Bankas, www.lbank.lt

CAPITOLUL 3. CONSILIUL VALUTAR – O ABORDARE EMPIRICĂ PE DATALE ROMÂNIEI

3.1. MODALITĂȚI DE ABORDARE

Introducerea unui sistem monetar bazat pe Consiliul Valutar se poate reliza pe 2

căi:

1. transformarea Băncii Centrale direct în Consiliu Valutar

2. înființarea unui Consiliu Valutar care să funcționeze paralel cu Banca Centrală și emite propria monedă

Deși prima posibilitate este mai dificilă din punct de vedere politic, ea este cea mai simplă din punct de vedere tehnic. Etapele ce trebuie urmate sunt următoarele:

Delegarea tuturor funcțiilor Băncii Centrale, cu excepția emisiunii monetare, către alte organisme. De exemplu, Ministerul de finanțe poate reglementa activitatea băncilor comerciale, iar acestea pot păstra operaționalitatea sistemului de plăți și pot constituidepozite mutuale pentru asigurare

Instituirea flotării libere, neristricționate a monedei naționale pentru o anumită perioadă. Această etapă este importantă deoarece este foarte important să se asigure un curs adecvat între moneda națională și valuta de rezervă. Dacă autoritățile permit monedei să floteze liber trebuie cunoscută valuta de rezervă și data la care se va introduce această rezervă.

Asigurarea transparenței tuturor acțiunilor Băncii Centrale ce permite o anticipare corectă a acțiunilor acesteia. Dacă moneda națională flotează liber, intervențiile Băncii Centrale trebuie să fie transparente pentru a nu cauza destabilizări ale cursurilor de schimb. Banca Centrală ar trebui să publice periodic sau zilnic activitatea și bilanțurile ei(Banca Centrală a României publică aceste rapoarte cu întârzieri de ordinul lunilor). O altă cale de asigurare a transparenței Băncii Centrale este cerința ca aceasta să-și mărească rezervele străine cu 100% în cazul oricărei creșteri a masei monetare ce are loc după anunțarea de către guvern a reformei.

Convertirea unui anumit volum de rezerve obligatorii ale băncilor comerciale în bancnote și monede emise de Consiliul Valutar sau în titluri de valoare străine.

Stabilirea unui curs de schimb fix față de valuta de rezervă. După lichidarea depozitelor băncilor comerciale pasivul Băncii Centrale va fi constituit din noile bancnote și monede metalice aflate în circulație și capitalul propriu, iar activul din titlurile de valoare străine și diverse active. În acest moment trebuie stabilit cursul fix al noii monede emise de Consiliul Valutar, iar guvernul trebuie să asigure acoperirea în proporție de 100% a masei monetare aflată în circulație. Dacă autoritățile nu sunt sigure în legătură cu cursul de schimb ce trebuie adoptat este mai bine să se înceapă cu un curs de schimb care mărește competitivitatea exporturilor, decât cu un curs supraevaluat care poate duce la eliminarea produselor autohtone de pe piețele internaționale. O altă posibilitate pentru stabilirea unui curs de schimb este alegerea lui imediată, fără a-i mai permite să floteze liber. Această metodă este însă destul de riscantă, deoarece informațiile oferite de piață sunt insuficiente pentru adoptarea deciziei corecte.

Asigurarea faptului că rezervele străine acoperă in proporție de 100% noile bancnote și moneda metalică din circulație.Dacă se operează cu un grad de acoperire mai mic apare posibilitatea alunecării acestuia spre politici monetare discreționare.

Transferul ultimelor active și pasive ale Băncii Centrale către Consiliul Valutar și operaționalizarea acestuia. Dacă guvernul a stabilit cursul de schimb față de valuta de rezervă, Consiliul Valutar va înlocui Banca Centrală și va emite monedă.

Elementul central al acestei transformări este viteza: aceste etape pot fi parcurse într-o perioadă cuprinsă ăntre 30 și 120 de zile( Hanke, Jonung, Schuler, 1993).

În cazul României această cale nu va putea fi urmată în special datorită opoziției opiniei publice. Transformarea Băncii Centrale în Consiliu Valutar ar lipsi guvernul și întreprinderile de stat ce beneficiază de subvenții de accesul la o sursă inflaționistă de finanțare. Există însă și o altă cale de a ocoli obstacolele politice(create de interesele politice) ce permite trecerea de la o inflație mare la o inflație mică și de la o monedă neconvertibilă pe deplin la una pe deplin convertibilă. Această cale presupune înființarea unui Consiliu Valutar care să emită propria monedă în paralel cu continuarea existenței Băncii Centrale.

3.2. SITUAȚIA ECONOMIEI NAȚIONALE

3.2.1. CARACTERISTICI GENERALE

România are legături tradiționale cu Uniunea Europeană, fiind prima și singura țară din Europa de Est care, încă din anii 70, a avut un cadru juridic bine definit în relațiile cu Uniunea Europeană, iar în 1980 a procedat la recunoaștera „de facto” a acestei grupări economice(la acea dată), prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România-U.E..

Acordurile de asociere cu U.E. ale multor stste din zona Europei de Est pot constitui un factor stimulativ având în vedere că acestea cuprind condiții apropiate pentru toate statele.

În ceea ce privește România, nu se poate da un răspuns favorabil, ținând cont de faptul că România a început trecerea la procesul economiei de piață doar din anul 1990.

În anul 2000 au fost înregistrate progrese în majoritatea domeniilor economice. Deși efortul de redresare a fost îngreunat de efectele unor șocuri interne și externe, produsul intern brut a crescut ( realizările depășind ușor obiectivul), inflația a fost cea mai scăzută din ultimii trei ani în pofida depășirii țintei inițial stabilite, iar șomajul s-a restrâns.

De-a lungul întregului an principalul factor care a contribuit la creșterea economică a fost exportul, în semestrul al doilea aceasta fiind susținută de cererea internă ( în special de reluarea procesului investițional).

3.2.2. FORMAREA ȘI UTILIZAREA PRODUSULUI INTERN BRUT; EVOLUȚII SECTORIALE

Produsul intern brut creat în anul 2000 a avut valoarea nominală de 796533,7 miliarde lei și a fost, în termeni reali, cu 1,6 la sută mai mare decât în anul precedent; în condițiile în care populația țării a continuat să scadă ( cu circa 23 mii de persoane) produsul intern brut pe locuitor a fost de circa 35511 mii de lei, înregistrând o creștere reală de 2 procente față de anul 1999.

Figura numărul 3.1: PIB real și deflatorul PIB

Sursa : Raport anual BNR, 2000

Contribuția valorii adăugate la formarea PIB s-a menținut la nivelul anului anterior ( 90,4); impozitele nete pe produs ( încasări din impozite cu subvențiile pe produs), în creștere cu 0,9 la sută față de anul precedent, au reprezentat 9,6 la sută.

Produsul intern brut s-a format în proporție de 64,5 la sută în sectorul privat (față de 63,3 la sută în anul precedent). Devenit preponderent în majoritatea sectoarelor de activitate de la mijlocul anilor ’90, sectorul privat a ajuns în anul 2000 să dețină 94,6 la sută din proporția agricolă și comerțul cu amănuntul, 87,3 la sută din lucrările de construcții, aproape 64 la sută din volumul investițiilor; deși privatizarea în industrie a continuat, participarea sectorului privat la activitatea acestei ramuri a rămas modestă.

Structura PIB pe categorii de resurse s-a modificat semnificativ comparativ cu anul precedent; cea mai mare contribuție la formarea valorii adăugate brute totale a continuat să dețină sectorul serviciilor (52,2 la sută), urmat de industrie (31 la sută), agicultură (12,8 la sută) și construcții (5,4 la sută).

În ceea ce privește evoluția principalelor categorii de resurse ale PIB, cu excepția regresului înregistrat de agricultură, afectată de secetă, situația s-a ameliorat în toate celelalte ramuri, evidențiindu-se creșterea activității și a valorii adăugate față de anul anterior.

Industria a fost ramura cea mai dinamică; revigorarea activității în majoritatea sect5oarelor industriale a permis în anul 2000 obținerea unui spor de valoare adăugată brută de 6,1 la sută, corespunzător unei creșteri de 8 procente a producției industriale.

În construcții, încă de la jumătatea anului s-a consemnat atoparea declinului care a afectat ramura în ultimii doi ani: relansarea produsă în a doua jumătate a anului, o dată cu reluarea procasului investițional, a permis creșterea valorii adăugate brute cu 6,3 la sută comparativ cu anul precedent.

Și în sectorul serviciilor au fost înresgistrate evoluții pozitive; rezultatele modeste din prima parte a anului au fost urmat de ritmuri de creștere mai accentuate, în special în transporturi și în sectorul tranzacțiilor imobiliare; pe fondul acestora, valoarea adăugată brută aferentă serviciilor a depășit în anul 2000 realizările din anul anterior cu peste 3 procente.

În agicultură, valoarea brută în anul 2000 a fost cu15,8 procente mai mică decât în anul precedent. Dificultățiile cu care se confruntă această ramură încă de la declanșarea reformei, între care continuă să atragă atenția disfuncționalitățile legate de transferul de proprietate (proces inițiat în urmă cu 10 ani, dar nefinalizat din cauza repetatelor modificări ale legislației în domeniu), au fost agravate în anul 2000 de condițiile climaterice nefavorabile. Pe fondul secetei extinse la nivelul întregii țări și pe tot parcursul anului, producția agricolă a scăzut față de anul precedent cu 14,1 procente.

Cererea internă avut tendințe contradictorii pe parcursul anului; inhibată în primul semestru, pe fondul restrângerii consumului și stagnării procesului investițional, cererea internă s-a comprimat comparativ cu anul anterior (cu 0,4 puncte procentuale); creșterea treptată, dar moderată a consumului final în a doua parte a anului (corespunzător inversării sensului evoluției consumului populației), concomitent cu accelerarea acumulării brute de capital fix, au condus, în final, la majorarea cererii interne, creșterea anuală fiind de 2,4 procente.

Chiar dacă România a fost și în anul 2000 un importator net, politicile de stimulare a exportului (de exemplu facilitățile fiscale pentru producția destinată exportului) au favorizat relansarea economică de ansamblu, în condițiile în care cererea externă a prezentat o tendință de creștere comparativ cu anul precedent.

Consumul final total în anul 2000, de circa 687 938 miliarde lei, a depășit realizările din anul precedent cu 1,7 procente, ponderea acetuia în PIB fiind de 86,4 la sută (față de circa 84 la sută în anul 1999). Reflectând modificările intervenite în evoluția principalelor sale componente (consumul populației, consumul administrației publice și al celei private), consumul final total a avut o evoluție oscilantă pe parcursul anului: în primul semestru a fost mai mic decât în aceeași perioadă a anului precedent (cu 0,5 la sută); schimbarea de sens s-a produs în a doua parte a anului, când consumul populației a început să crească.

Consumul gospodăriilor populației (reprezentând 81 la sută din consumul final total) a fost descurajat în anul 2000 de politica promivată de autorități în domeniul veniturilor, ami ales în prima jumătate a intervalului, precum și de inflație, care a depășit așteptările; seceta la rdul său a afectat consumul populației rurale. Deși spre sfârșitul anului s-a produs o anumită ameliorare în acest sens, datorită creșterii unor categorii de venituri (pensii, alocații de stat pentru copii, burse și într-o mai mică măsură a unor câștiguri salariale), consumul final al gospodăriilor populației în anul 2000 a fost cu 1,2 procente mai mic decât în anul precedent.

Consumul administrației publice (14,5 la sută din consumul final total) a fost cu 4,2 la sută mai mare decât în anul anterior, în condițiile în care cheltuielilebugetului de stat au depășit veniturile acestuia cu 24 la sută, iar bugetele administrațiilor locale au fost excedentare (veniturile depășind cheltuielile cu circa un procent). Creșterea consumului administrației publice a fost în principal determinată de majorarea cheltuielilor salarilae în unele sectoare bugetare (administrația publică, sectorul de apărare, învățământ).

Consumul administrației private a crescut cu 78,6 la sută comparativ cu anul 1999, ca urmare a cheltuielilor efectuate de partidele politice pentru campaniile electorale.

Formarea brută de capital fix, cifrată la aproape 147 210 miliarde lei, a fost cu 5,5 la sută mai mare decât în anul 1999, reprezentând 18,5 la sută din PIB. Procesul a fost oscilant pe parcursul anului; în primul semestru acumularea brută de capital fix s-a menținut relativ la același nivel cu cel din perioada coerspunzătoare a anului precedent, rata de investire înregistrată (18,5 la sută) fiind inferioară celei din anul 1999 cu un punct procentual; relansarea procesului investițional în semestrul al doilea a determinat creșterea ratei de investire, care la nivelul întregului an a ajuns la 20,7 la sută.

Investițiile realizate în economie au însumat peste 106 728 miliarde de lei, fiind în termeni reali cu 5 la sută mai mari decât în anul 1999. Acestea au fost realizate, înprincipal, în industrie (37,1 la sută dintotal), agicultură (16,9 la sută) construcții (9,5 la sută).

Pe sectoare de proprietate, tendința investițiilor a fost divergentă: în timp ce investițiile din fonduri publice au continuat să scadă (în condițiile în care sectorul întreprinderilor cu capital integral sau majoritar de stat s-a restrâns, iar politica bugetară a fost austeră), cele din sectorul privat au crescut (cu 15,7 la sută față de anul precedent), investițiile din acest sector ajungând la 67 939 miliarde lei (63,7 la sută din total), în majoritate utilaje și mijloace de transport.

La nivelul economiei naționale, cea mai mare parte a investițiilor a fost finanțată a fost finanțată din surse proprii (41,2 la sută) și din resursele populației (26,4 la sută); creditele bancare au reprezentat 12,5 la sută din totalul resurselor, iar fondurile bugetare centrale și locale sub 8 la sută.

Stocurile materiale din economie au crescut ușor în anul 2000, dar pe seama componentelor tradiționale, atât stocurile de produse finite industriale rămase la producători, cât și cele de produse agroalimentare având tendință de reducere; modificarea stocurilor (produsă pe seama majorării stocurilor de materii prime, o dată cu relansarea economică, și a celor de produse energetice, impusă de intensificarea activității în termocentrale) a reprezentat 1 la sută din valoarea PIB.

Evoluțiile din sectorul extern au fost pozitive în prima parte a anului; spre sfârșitul anului situația s-a deteriorat, creșterea anuală a importurilor a depășit-o pe cea înregistrată de exporturi, iar deficitul comercial s-a ridicat la 1 684 milioane dolari, cu 34 la sută mai mare decât în anul precedent; gradul de acoperire a importurilor (fob)cu exporturi (de 86 la sută) a fost cu 1,1 puncte procentuale mai mic decât în anul precedent, iar ponderea importului net de bunuri și servicii în PIB a crescut de la 4,3 la sută în anul 1999 la 5,8 la sută.

Exporturile au însumat 10 366 milioane dolari în anul 2000, cel mai ridicat nivel înregistrat de România după 1989, corespunzător unei medii lunare de aproape 864 milioane dolari, cu peste 156 milioane dolari mai mare decât în anul 1999. Efortul la export, calculat ca raport procentual între export și producție, a fost de 17,7 la sută, față de 15,4 la sută în anul anterior (și 6,9 la sută în 1990).

Importurile (fob), care au totalizat 12 050 milioane dolari, au fost cele mai mari din ultimii unsprezece ani, iar media lunară, de 1 004 milioane dolari, a depășit cu 192 milioane dolari realizările corespunzătoare din anul 1999; rata de penetrare a importurilor (calculată ca raport procentual între importuri și piața internă) estimată pentru 2000 este de 19,5 la sută (față de 17,2 la sută în 1999 și 10,3 la sută în urmă cu zece ani).

Figura nr.3.2 

Evoluția importului și a exportului în anul 2001

Sursa : Rapoartele BNR pe anul 2001

Ritmurile de creștere înregistrate în cazul exporturilor și importurilor au avut tendințe diferite; în prima parte a anului au fost dinamice exporturile, astfel că în semestrul I 2000 deficitul comercial, de 604 milioane dolari, a fost cu peste 14 la sută mai mic decât în perioada corespunzătoare a anului 1999. În a doua parte a anului, mai alesîn ultimele trei luni ale anului, tendințele s-au inversat, constatându-se o creștere accelerată a importurilor pe fondul reluării procesului investițional, al creșterii economice de ansamblu (care a antrenat majoritatea importurilor de materii prime) și al secetei (care a impus importuri energetice de necesitate); importul net de produse energetice în anul 2000 a fost aproape 719 milioane dolari (cu peste 29 la sută mai mare decât în anul 1999), reprezentând 42,7 la sută din deficitul balanței comerciale.

Orientarea geografică a comerțului exterior nu a suferit modificări esențiale în anul 2000, țările Uniunii Europene continuând să fie principalii parteneri ai Românieiatât la export, cât și la import. S-a menționat, de asemenea, tendința de intensificare a comerțului cu țările în tranziție din Europa Centrală și de Est, ponderea acestora în exportul total majorându-se cu ,1 și respectiv, 3,5 puncte procentuale.

3.2.3. PREȚURILE, VENITURILE ȘI UTILIZAREA FORȚEI DE MUNCǍ

Deflatorul produsului intern brut a fost de 145,5la sută, cu 3,3 puncte procentuale mai mic decât în 1999. Creșterea prețurilor, măsurată prin indicele produsului intern brut, s-a plasat sub cea evidențiată de indicele mediu anual al prețurilor de consum(145,7 la sută ) și cea înregistrată prin indicele mediu anual al prețurilor producției industriale(153,45 la sută), consecință a scumpirii mai accentuate a resurselor provenite din industrie, decât cele furnizate de agricultură, construcții și servicii.

Creșterea prețurilor de consum în anul 2000 s-a produs atât în mod tradițional, prin costuri și piața liberă, cât și prin ajustarea relativă a prețurilor administrate și prin modificări ale reglementărilor fiscale. Cu excepția secetei, care a fost principala particularitate a acestui an, cauzele inflației au fost, în general , aceleași care au provocat fenomenul și în anii trecuți, între care se disting constrângerile bugetare slabeși indisciplina financiară, unele derapaje ale politicii salariale, evoluția cursului de schimb.

Deși obiectivul de inflație(stabilit la o rată anuală de 25 la sută) s-a dovedit ambițios, în anul 2000 s-a remarcat totuși un proces real de dezinflație, controlat prin politici specifice; cu toate obstacolele determinate de modificarea sistemului fiscal, de secetă și nu în ultimul rând de derapajele specifice unui an electoral, rata anuală a inflației a scăzut cu 14 puncte procentuale comparativ cu intervalul precedent.

Creșterea anuală(decembrie/decembrie) a prețurilo de consum a fost de 40,7 la sută, corespunzătoare unei variații medii lunare de 2,9 procente, cu 0,8 puncte procentuale mai mică decât cea înregistrată în 1999.

Aplicarea noului regim al taxei pe valoarea adăugată(cea care a micșorat cota standard de la 22 la sută la 19 la sută, dar a eliminat cotele reduse și exceptările) a presupus majorarea impozitării la 47la sută din produsele și serviciile din coșul de consum cu 8 și respectiv 19 la sută(alimentele de bază, medicamentele transportul urban din prima categorie și energia electrică, termică, gazele naturale și consumul din a doua categorie) și reducerea impozitării pentru restul produselor(reprezentând 53 la sută din coșul de consum) cu circa 3 la sută. Conform unor calcule estimative, măsura a contribuit cu peste 3 procente la creșterea anuală a prețurilor.

Deprecierea mai rapidă a monedei naționale începând din trimestrul III, politică menită să asigure conservarea competitivității externe prin prevenirea aprecierii semnificative a leului în termeni reali, în special în condițiile deprecierii puternice a euro, a provocat presiuni suplimentare asupra prețurilor, inflația și cursul influențându-se reciproc.

Figura numărul 3 : Cursul de schimb și inflația în 2000

Sursa : Raport anual BNR, 2000

Prețurile producție industriale pentru piața internă au crescut mai mult decât prețurile de consum(cu 50,3 la sută față de 40,7 la sută), reprezentând un important factor de presiune asupra acestora din urmă; comparativ cu anul 1999 însă, și în cazul prețurilor produselor industriale se poate remarca o încetinire a ritmului de creștere, variația lor lunară fiind cu 0,6 puncte procentuale mai mică decât în anul precedent.

În anul 2000, politica în domeniul veniturilor a reflectat preocupările autorităților de a îmbunătăți situația unor categorii sociale defavorizate, precum și eforturile de a limita presiunile inflaționiste.

Politica salarială a fost prudentă, mai ales în prima jumate a anului. În pofida presiunilor salariale, inerente unui an electoral, autoritățile au reușit sălimiteze creștere acestora la un nivel comparativ cu rata inflației în majoritatea domeniilor, putându-se aprecia că salariile nu au constitui în anul 2000 factorul major de explicare a inflației mai mari decât anticipațiile inițiale.

În domeniul forței de muncă, pensionările numeroase și soldul negatival mișcării migratorii externe au fost principalii factori care au condus la reducerea numărului persoanelor antrenate în producerea PIB.

Rata șomajului la nivel național a fost în luna decembrie 2000 de 10,5 la sută(corespunzător unui num de 1007 mii șomeri), cu 1,3 puncte procentuale mai mică decât cea înregistrată în aceeași perioadă a anului precedent. Șomajul a avut o evoluție oscilantă, cu intensificări în prima jumătate a anului, urmată de instalarea unor tendințe constante de reducere până în ultimele două luni ale anului când a început să crească ușor.

Relansarea economică de ansamblu, dar și eforturile depuse pentru reabilitarea economică a unor zone defavorizate, afectate de șomaj ridicat și prelungit, s-au soldat co creșterea gradului de ocupare a forței de muncă în majoritatea județelor; convențiile încheiate între autoritățile române și cele ale unor țări interesate să atragă forță de muncă străină au contribuit la reducerea șomajului în România în perioada analizată.

3.2.4. RESTRUCTURARE ȘI PRIVATIZARE

Restructurarea și privatizarea au continuat să se afle în atenția autorităților, deși anul 2000 a fost unul electoral, marcat de tensiuni sindicale și de transferul de putere impus de rezultatele alegerilo din luna noiembrie.

Procesul de restructurare a vizt practic toate sectoarele economiei, proritățile fiind agricultura, industria și sectorul bancar.

În industrie au fost restructurate și pregătite pentru privatizare întreprinderi producătoare de mijloace de transport, metalurgice și din sectorul construcțiilor metalice și produselor din metal. Pe baza programelor aplicate, în anul 2000 au fost privatizate 387 societăți comerciale din industria prelucrătoare, între care 24 de întreprinderi mari, capitalul social vândut depășind 4424 miliarde lei. La sfârșitul anului se afla într-un stadiu avansat de restructurare combinatul SIDEX Galați(cea mai mare societate comercială din țară) în vederea privatizării.

În agricultură au continuat eforturile de reducere a pierderile provocate de societățile nefavorabile, reducându-se chiar la proceduri de lichidare judiciară.

În sectorul bancar restructurarea a continuat la Banca Comercială Română și la Banca Agricolă, pregătirea acestora pentru privatizare fiind principalul obiectiv al programelor aplicate; la sfârșitul anului pregătirile pentru privatizarea Băncii Agricole se aflau într-un stadiu avansat, urmând a se finaliza la începutul anului 2001. În perioada de referință, în atenția autorităților s-a aflat, de asemenea, aducerea cooperativelor de creditsub reglementare și supravegherea Băncii Centrale.

Procesul de restructurare a avut loc și în domeniul serviciilor sociale în cadrul cărora se distinge sectorul public de ocrotire a sănătății și învățământul; reforma asigurărilor de sănătate a fost, practic, încheiatăiar în domeniul asigurilor sociale, intrarea în vigoare a noului sistem a rămas condiționată doar de aplicare anoii legi a pensiilor, stabilită pentru primăvara anului 2001.

În ceea ce privește privatizarea, autoritățile au avut în vedere în special industria, care a continuat să fie singura ramură a economiei dominată de proprietatea de stat; progrese au fost înregistrate și în comerț(289 de societăți privatizate), în sectorul de transport și depozitare(150 de societăți privatizate) și costrucții(113 de societăți privatizate). Pe ansamblul economiei în anul 2000 au fost privatizate 1341 înterprinderi din potrofoliul FPS, capitalul social vândut fiind de peste 6289 miliarde de lei.

În majoritate privatizărilor finalizate în anul 2000 a fost implicat capital românesc; investitorii străini au fost interesați de 38 de întreprinderi, în mare partesocietăți industriale mici și mijlocii, capitalul social cumpărat de aceștia fiind de 1623 miliarde lei; pe țări de proveniență, cele mai mari achiziții au fost făcute de investitori din Olanda, SUA și Norvegia.

Metoda cea mai utilizată pentru privatizarea societăților mici și mijlocii a fost și în anul 2000 licitația; în cazul întreprinderilor mari au predominat negocierile, adesea fiind folosite și transferurile de proprietate realizate prin BVB și RASDAQ.

La sfârșitul anului 2000 în protofoliul FPS(format din societăți comerciale neprivatizate, precum și din participațiile statului la unități privatizate) se aflau 8476 societăți comerciale cu un capital social de 83280 miliarde lei.

Privatizarea regiilor autonome și a companiilor naționale aflate în patrimoniul ministerelor, în majoritate întreprinderi cu o poziție monopolistă pe piață, implică procese pregătitoare complexe și de mai lungă durată.

3.2.5. BALANTA DE PLǍȚI ȘI POZIȚIA INVESTIȚIONALǍ STRǍINǍ

Deficitul contului curent al balanței de plăți s-a redus în 2000 cu 7,5 la sută față de 1999, atât în valoare absolută, cât și ca pondere în PIB(cu 110 milioane dolari SUA, respectiv cu 0,5 puncte procentuale), înregistrând cel mai mic nivel de după 1994. Cu 1359 milioane dolari SUA, deficitul contului curent s-a situat cu mai mult de o treime sub media perioadei 1995-1999. influența curentă asupra contului curent a avut-o balanța comercială, a carei pondere în PIB a crescut de la 3,6 la sută în 1999 la 4,6 la sută în 2000, în timp ce ponderea balanței serviciilor și veniturilor a înregistrat reduceri semnificative, iar cea a excedentului de la poziția transferuri curente s-a majorat. Pe parcursul anului, deficitul de cont curent și-a menținut tendința anului anterior, de acumulare în trimestrele II și IV, datorită importului net de bunuri.

Tabelul nr.13

Contul curent

– milioane dolari SUA-

Sursa: rapoartele BNR, 2000, 2001

România face parte(alături de Cehia, Slovenia și Ungaria) din grupul țărilor central și est-europene care și-au limitat în ultimii ani deficitele de cont curent la niveluri sustenabile, de sub 5% din PIB(în România de 3,5%). În anul 2000, atât exportul, cât și importul au înregistrat cele mai mari nivele absolute din ultimii 11 ani, cu creșteri de 22,1% și resspectiv 23,7% față de 1999.

Depășirea cu aproape o pătrime a deficitului de cont de către cel al balanței comerciale a fost atenuată de evoluția pozitivă a celorlalte componente, în special a transferurilor curente, precum și de tendința de reducere a deficitului balanței serviciilor și a veniturilor. Sursa principală a deficitului comercial de 1684 milioane dolari SUA (în creștere cu 34 la sută față de 1999) a fost importul, stimulat de revigorarea industriei prelucrătoare, de efectele secetei supra producției agricole și de apreciarea reală a leului față de dolarul SUA și mai ales față de euro. Majoritatea prețului la țiței a constituit un alt factor care a determinat creșterea valorii importurilor. Deficitul balanței serviciilor s-a redus cu peste 40 la sută față de 1999, iar ca pondere în PIB cu 0,5 puncte procentula ca urmare a creșterii mai accentuate a încasărilor în raport cu plățile la pozițiile transport, turism și alte servicii. În ceea ce privește veniturile, deficitul s-a diminuat cu 31,6 la sută față de anul anterior, în pofida majorării cu aproape 12 la sută a dobzilor plătite pentru împrumuturile pe termen mediu și lung, datorită creșterii veniturilor obținute de Banca Națională a României din administrarea rezervei valutare. În mod tradițional excedentară, balanța transferurilor curente a înregistrat în 2000 cel mai ridicat nivel din ultimii ani (860 milioane dolari SUA), în creștere cu peste 37 la sută față de anul anterior, datorită influxurilor bănești de la nerezidenți și asistenței tehnice nerambursabile.

Investițiile directe nete au însumat 1 036 milioane dolari SUA, situându-se ușor peste nivelul anului 1999 (cu 1,1 la sută), pe fondul ameliorării mediului internațional și în pofida efectelor inhibitoare ale anului electoral. Plafonarea investițiilor directe a fost rezultatul limitării încă din aprilie 1999 a importurilor de mașini și echipamente, prin eliminarea facilităților vamale acordate investitorilor străini, dar și al instabilității cadrului legislativ. Cu toate acestea, investițiile directe au constituit, pentru alpatrulea an conescutiv, principala sursă de finanțare a deficitului de cont curent (peste 76 la sută). În ceea ce privește investițiile de portofoliu, s-a produs o îmbunătățire atât la nivelul intrărilor, care s-au majorat de 2,2 ori, in principal pe seama împrumuturilorobținute de administrația publică prin cele două emisiuni de euroobligațiuni în valoare de 259 milioane dolari SUA, cât și la nivelul ieșirilor, în scădere cu 60 la sută.

Din punct de vedere al intrărilor de capital de natura creditelor pe termen mediu și lung, anul 2000 s-a caracteizat prin fluxuri sporite față de anul precedent, în condițiile unor rambursări diminuate pentru creditele angajate anterior. Creditele acordate de organismele financiare internaționale și de grupurile financiare au contribuit în proporție de aproape 43 la sută la influxurile totale din creditele financiare și comerciale. Dintre creditele contractate cu BIRD s-au evidențiai cele acordate pentru agricultură în cadrul acordului ASAL (100 milioane dolari SUA) și cele pentru sprijinirea sectorului privat în cadrul acordului PSAL (150 milioane dolari SUA). Alte împrumuturi acordate de BIRD au vizat dezvoltarea rețelei de drumuri și a industriei. De asemenea, BERD și BEI au avut o contribuție importantă la finanțarea unor proiecte: reînnoirea flotei TAROM, reabilitarea sectorului termoenergetic și dezvoltarea utilităților municipale. Repartizarea creditelor reflectă creșterea rapidă a influxurilor la nivelul administrațieipublice comparativ cu sectorul nebancar.

La sfărșitul anului 2000, rezervele valutare ale statului administrate de Banca Națională a României însumau 2,5 milioane dolari SUA, cu aproape un miliard de dolari SUA mai mult decât la 31 decembrie 1999. Pe fondul reducerii semnificative a serviciului datoriei externe și al achiziționării surplusului de valută de pe piața interbancară, Banca Națională a României a continuat procesul de refacere și consolidare a rezervei valutare, început la mijlocul anului 1999. Rezerva valutară a mai fost susținută de creditele externe în valoare de 820,9 milioane dolari SUA și de titlurile financiare emise de Ministerul Finanțelor, în valoare de 193,3 milioane dolari SUA. De remarcat este relansarea României pe piețele externe de capital cu două emisiuni de obligațiuni, în valoare de 150 milioane euro fiecare: una în septembrie, intermediată de Deutsche Bank, și a doua în noiembrie în colaborare cu băncile de investiții Schroder Salomon Smith Barney și ING Bank. De asemenea, în luna august a fost eliberată a doua din cadrul acordurilor învheiate cu FMI (115 milioane dolari SUA) și cu Banca Mondială (PSAL, 150 milioane dolari SUA).

Pe parcursul anului, rezerva valutară oficială a înregistrat diminuări ca urmare a plăților efectuate în contul serviciului datoriei externe (1 091,2 milioane dolari) și a răscumpărărilor emise de Ministerul Finanțelor (424,7 milioane dolari).

Datoria externă pe termen mediu și lung a crescut față de sfârșitul anului 1999 cu 12,8 la sută, ajungând la 31 decembrie 2000 la 9,86 miliarde dolari SUA, ca urmare a unor intrări nete de 1,4 miliarde dolari SUA și influenței favorabile a aprecierii dolarului pe piețele internaționale de 0,2 miliarde dolari SUA. Serviciul datoriei externe pe termen mediu și lung în anul 2000 a însumat 1,9 miliarde dolari SUA, din care 1,4 miliarde dolari SUA au reprezentat rate de capital, iar 0,5 miliarde dolari SUA dobânzi și comisioane.

Structura pe debitori a datoriei externe pe termen mediu și lung reflectă preponderența datoriei publice (47,1 la sută) ca urmare de cea privată (30,2 la sută) și cea public garantată (22,7 la sută). Este de remarcat creșterea datoriei soldului datoriei publice cu 17,6 la sută față de sfârșitul anului trecut, ca urmare a intrărilor în valoare de 1,2 miliarde dolari SUA provenite de la organismele internaționale și din emisiunile de euroobligațiuni. In ceea ce privește structura pe creditori a datoriei externe pe termen mediu și lung, creditorii privați dețin 46,8 la sută (din care băncile private 17,5 la sută), organismele multilaterale 43,9 la sută (din care BIRD 20,3 la sută și BERD 7,9 la sută) și cele bilaterale 9,3 la sută.

Structura pe scadențe a datoriei externe pe termen mediu și lung arată o situație comparabilă cu cea de la sfârșitul anului 1999, creditle pe termen lung reprezentând 70,2 la sută și cele pe termen mediu 29,8 la sută. Menținerea raportului optim dintre cele două tipuri de credite permite repartizarea uniformă a serviciului datoriei externe și evitarea vârfurilor de plată.

Structura pe valute a datoriei externe pe termen mediu și lung la sfârșitul anului 2000 relevă preponderența dolarului american (58,5 la sută-similară anului 1999), urmat de euro (30,7 la sută, din care marca germană 12,4 la sută) și DST (4,6 la sută).

Analiza indicatorilor sectorului extern relevă îmbunătățirea semnificativă a ratei serviciului datoriei externe (raportului dintre serviciul datoriei externe și exportul de bunuri și servicii) de la 36 la sută în 1999 la 18,8 la sută în 2000, ca urmare a reducerii cu peste un miliard dolari SUA a ratelor de capital și de dobândă și creșterii exportului de bunuri și servicii cu 23,1 la sută. De asemenea, se remarcă scăderea ponderii datoriei pe termen mediu și lung în exportul de bunuri și servicii (de la 88,7 la sută la 31 decembrie 1999 la 81,3 la sută la sfârșitul anului 2000). Ponderea acesteia în PIB a fost de 26,9 la sută, comparativ cu 24,9 la sută în 1999. Majoritatea rezervelor valutare ale sistemului bancar cu 1,2 miliarde dolari SUA a contribuit la creșterea gradului de acoperire în luni de inportde la 2,8 la 3,3.

3.2.6.EVOLUȚII BUGETARE ȘI FISCALE

Politica fiscală proiectată pentru anul 2000 urma să susțină, prin intermediul bugetului promovat, atingerea celor ouă ținte primordilae ale programuluieconomic construit pentru acest an: reluarea creșterii economice și reducerea la jumătate, față de anul anterior, ratei inflației. Principalele obiective care au revenit nemijlocit politicii bugetare, din perspectiva asigurării funcționalității programului economic, au fost limitarea deficitului bugetar la cel mult 3 la sută din PIB (nivel comparabil cu cel din anul precedent, dacă sunt excluse veniturile din privatizare) și reforma la nivelul sistemului de taxe și impozite.

În acest context principalele corecții fiscale aplicate de la debutul anului 2000 s-au materializat în introducerea impozitului pe venitul global, reducerea cotei impozitului pe profit de la 38 la 25 la sută (5 la sută pentru activitatea de export), unificarea cotei taxei pe valoarea adăugată la 19 la sută, precum si eliminarea unei părți însemnate din facilitățile și scutirile fiscale.

Implementarea bugetului aprobat nu a avut, însă, o evoluție liniară. Asfel, după o perioadă relativ calmă în primele luni, obținută cu sprijinul altor politici macroeconomice, sectorul begetar a fost afectat de tensiuni ma puțin obișnuite la mijlocul anului. Atenuarea acestora îninteralul august-noiembrie a fost urmată de o reinflamare a cheltuielilor publice în ultima lună.

Tabelul nr. 13

Evoluția soldului bugetului general consolidat al statului

Sursa: BNR, Raport anual 2000

În anul 2000, bugetul general consolidat s-a soldat cu undeficit de 2 090 miliarde lei, reprezentând 3,7 la sută din PIB, în creștere cu 1,8 puncte procentuale față de anul precedent. Majoritatea, în special în a doua jumătate a anului, a cheltuielilor bugetare care exclud plățile de dobânzi la datoria publică (pe fondul scăderii în termeni relativi a celor din urmă) a determinat reducerea surplusului primar cu 2,1 puncte procentuale comparativ cu anul trecut. Deficitul structural s-a adâncit cu 0,9 puncte procentuale, în condițiile în care în anul 2000 veniturile din privatizare au fost excluse în totalitate din buget.

Rectificări bugetare au avut loc și în anul 2000. Prima rectificare, care a avut cel mai mare impact corector, a mărit deficitul bugetului consolidat la 3,5 la sută din PIB; acest procent a fost menținut la următoarele două rectificări, în pofida revizuirilor pozitive ale bugetului de stat din lunile octombrie și decembrie. Ultima variantă de program bugetar a fost construită pe o rată a inflației de 42 la sută și o creștere a PIB de 2 la sută, față de o rată a inflației de 27 la sută și o creștere a PIB de 1,3 la sută, care au stat la baza variantei de buget inițial.

Similar anului precedent, deficitul bugetului consolidat a fost determinat de soldurile deficitare ale bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și componentei de credite externe acordate ministerelor, care au acumulat un sold negativ de 48544 miliarde lei.

Veniturile bugetului general consolidat au cumulat în anul 2000 peste 250703 miliarde lei, reprezentând 31,5 la sută din PIB, în scădere cu 1,7 puncte procentuale față de anul anterior. Restrângerea veniturilor acestui buget a fost cauzată atât de măsurile fiscale adoptate la începutul anului, cât și de eliminarea din buget a veniturilor din privatizare.

După doi ani de creștere succesive, gradul de fiscalitate, exprimat ca raport între veniturile fiscale încasate la nivelul bugetului consolidat și PIB, a înregistrat un ușor recul.În anul 2000, acesta s-a situat la nivelul de 29,4 la sută, în scădere cu un punct procentual comparativ cu anul anterior.

Begetul de stat s-a soldat cu un deficit de 28827 miliarde lei, reprezentând 3,6 la sută din PIB(în creștere cu 1,1 puncte procentuale), In condițiile în care programul bugetar prevedea un deficit de 4,5 la sută din PIB.

Veniturile bugetului de stat au totalizat circa 120342 miliarde lei, înregistrând o scădere semnificativă în termeni relativi comparativ cu anul precedent. Impozitele indirecte, care au continuat să furnizeze bugetului de stat volumul cel mai însemnat de resurse(aproape 69 la sută din total), au scăzut ca pondere în PIB cu circa 0,4 pucte procentuale, integral pe seama reducerii vărsămintelor din accize și a veniturilor colectate din taxe vamale. Impozitele directe, a doua sursă de venituri pentru bugetul de stat, și-au redus ponderea în PIB de la 4,9 la sută la 4 la sută în urma diminuării impozitelor pe profit și a celor din impozitul pe venit care au rămas la bugetul de stat. Veniturile din privatizare care în anul anterior au reprezentat circa 4 la sută din totalul veniturilor, au servit exclusiv pentru recuperarea datoriei publice interne(în anul 2000,veniturile din privatizare ar fi însemnat 5,3 la sută din veniturile bugetului de stat).

Cheltuielile bugetului de stat au însumat în acest an 149169 miliarde lei, reprezentând circa 18,7 la sută din PIB, în scădere cu 1,1 puncte procentuale față de anul precedent. Comprimarea a fost generală, în principal de reducerea, în termeni relativi a plăților de dobânzi la datoria publică internă cu 0,8 pucte procentuale. Această evuție a fost rezultatul diminuării ratelor dobânzii la împrumuturile de stat comparativ cu anul precedent și al răscumpărării unei părți a datoriei publice interne; titlurile de stat în lei(exclusiv cele deținute de populație) scadente în acest an au fost purtătoarele unei rate medii anuale a dobânzii de 56 la sută, comparativ cu 81 la sută în anul anterior. Reduceri relative s-au mai înregistrat și la nivelul cheltuielir social-cuturale, cheltuielir pentru servicii și dezvoltare publică, precum și al transferurilor din bugetul de stat, ca urmare a eliminii sau scăderii substanțiale a transferurilo către bugetul fondului de risc și accident și către bugetul asigurărilor sociale de stat.

Finanțarea deficitului bugetar și a datoriei publice s-a realizat și în 2000 atât din fonduri interne, cât și din surse externe. Finanțarea externă a fost asigurată de fondurile primite de la Banca Mondială, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și alte organisme internaționaleîn baza acordurilor bilaterale și multilaterale încheiate pentru diverse proiecte, precum și de sumele provenite din cele două euro-obligațiuni lansate pe piața externă de capital.

Spre deosebire de anii precedenți o bună parte a finanțării interne a fost susținută de sectorul nebancar, prin intermediul emisiunilor de certificate de trezorerie adresate populației și al celor de titluri de stat cumpărate de persoanele juridice nebancare.Persoanele juridice nebancare au manifestat un interes sporit pentru plasamentele în certificate de trezorerie în lei, datorită, în primul rând randamentului oferit, dar și riscului scăzut. Certificatele de trezorerie au fost achiziționate în cea mai mare parte de pe piața secundară, iar într-o măsură mai mică direct de pe piața primară, prin intermediul băncilor participante la licitațiile de titluri de stat.

Sectorul bancar, care în anii precedenți a fost principalul finanțator al deficitului bugetar de stat și care deține cea mai mare parte a creanțelor asupra statului sub forma titlurilor de stat, a mobilizat pe ansamblul anului 2000 un voum mai redus de resurse noi(0,4 la sută din PIB), comparativ cu sectorul nebancar, pentru a împrumuta autoritatea publică. Sprijinul din partea băncilor s-a concretizat în achiziționarea de titluri de stat, cu scadențe ce nu au depășit un an.

În cadrul procesului de restructurare a sistemului bancar, în anul 2000 au fost preluate la datoria publică, prim intermediul titlurilor de stat, active neperformante în valoare de 3944 miliarde lei și 49 miliarde dolari.

Datoria publică internă însuma la sfârșitul anului 2000 era de 74026 miliarde lei, iar datoria publică efectivă(care exclude susținerea temporară din resursele Trezoreriei statului) totaliza 59833 miliarde lei. Comparativ cu anul 1999, datoria publică internă efectivă s-a redus ca pondere în PIB cu 2 puncte procentuale(de la 9,5 la 7,5 la sută). Structura datoriei publice interne s-a modificat față de anul trecut, ca urmare a ajungerii la scadență a unei părți importante a titlurilor de stat emise în procesul restructurării sistemului bancar.

3.4.OBȚINEREA ȘI GESTIONAREA REZERVELOR INIȚIALE

Cantitatea de rezerve străine inițiale necesare României în cazul în care autoritățile ar decide introducerea unui Consiliu Valutar ar depinde însă de modalitatea de introducere a acestuia. Dacă Banca Centrală se transformă în Consiliu Valutar atunci întreaga masă monetară în lei, cu excepția rezervelor constituite de băncile comerciale, va trebui să aibă o acoperire de 100% în valuta de rezervă. Dacă însă Consiliul Valutar se înființează și emite propria monedă în paralel cu existența Băncii Centrale, atunci volumul rezervelor inițiale străine poate fi mai mic( dar suficient de mare pentru a asigura încrederea agenților economici în moneda națională).

În România masa monetară cuprinde bancnotele și moneda metalică aflate în circulație și depozitele băncilor comerciale la BNR. În cadrul sistemului Consiliul Valutar bancnotele și moneda metalică trebuie să aibă acoperire 100% în rezerve străine, în timp ce depozitele băncilor comerciale nu trebuie convertite neapărat în moneda emisă de Consiliul Valutar. Totodată autoritățile nu impun nici un fel de restricții asupra rezervelor minime ale băncilor comerciale. Ele își determina singure rezervele apreciind cât mai corect posibil gradul de prudență. Condițiile precare din România ale sistemului bancar impun ca băncile comerciale să păstreze rezerve mai mari decât în sistemul obișnuit.

Principala dificultate în adoptarea unui Consiliu Valutar o reprezintă stabilirea unui curs valutar adecvat, deoarece piața valutară este restricționată de măsuri legale, dar acest lucru poate fi depășit de adoptarea cursului de schimb de pe piața interbancară. O altă posibilitate o reprezintă luarea în considerare a cursului de schimb practicat de casele de schimb valutar. Dar acestea reprezintă o mică parte din totalul pieței valutare, criteriile ce predomină în stabilirea cursului de schimb sunt, în cea mai mare parte, subiective și din acest motiv această posibilitate este mai greu de aplicat.

Indiferent de modul în care se înființează un sistem al Consiliului Valutar și de modul de calcul al rezervelor inițiale apare problema procurării acestora. Dacă se alege calea unei monede paralele, rezervele străine trebuie obținute integral în afara țării, deoarece Banca Centrală își va păstra propriile rezerve străine. Dacă însă se alege varianta transformării Băncii Centrale în Consiliu Valutar, vor trebui obținute numai o parte din rezervele inițiale. În cazul României rezervele străine sunt destul de slabe așa că cea mai mare parte a volumului total necesară ar trebui obținut din afara țării.

Guvernul României poate apela la mai multe surse de finanțare, una din posibilități fiind vinderea unor proprietăți ale statului contra unor sume in valută convertibile. Daca Banca Centrală este transformata in Consiliul Valutar, guvernul poate închiria sau vinde proprietățile sale fără sa mai vîndă lei vechi in circulație. O alta sursa de finanțare ar putea sa fie FMI. Începînd cu anul 1992 Guvernul SUA si-a dat acordul ca FMI sa utilieze subscripția marită a SUA in cadrul organizației pentru finanțarea de consilii valutare. Daca autoritatiile romane obtin un asemenea imprumut de la FMI, consiliul valutar va trebui sa ramburseze. Cu moneda emisa de consiliul valutar este presupusă stabilă si sigură, agenții economici autohtoni vor tinde să preschimbe sumele in valute străine pe care le dețin in noua moneda locala.

Ca urmare a creșterii volumului bancnotelor si monedei metalice peste nivelul inițial, rezervele străine cresc in mod corespunzător ceea ce permite obținerea unor profituri mai mari.

3.5. ALEGEREA VALUTEI DE REZERVĂ

Realizarea unui Consiliu Valutar nu este un proces dificil.În 1918, atunci când s-a înființat un Consiliu Valutar în nordul Rusiei pregătirile au durat doar 11 săptămâni.Etapele necesare adoptării unui asemenea aranjament sunt practic următoarele :

obținerea rezervelor străine inițiale necesare pentru Consiliul Valutar

legalizarea monedei emisă de Consiliul Valutar ca mijloc de plată a datoriilor private și a impozitelor. Agenții economici nu trebuie însă forțați să accepte noua monedă, ci trebuie lăsați să folosească, dacă doresc moneda emisă de Banca Centrală.

emiterea de monedă de către Consiliul Valutar într-un volume gal cu rezervele străine inițiale, moneda nouă trebuind să aibe acoperire de 100% în moneda ancoră

introducerea în circulație a monedei emisă de Consiliul Valutar. Cursul de schimb între noua monedă și valuta de rezervă poate avea orice valoare, dar suma reală de monedă nouă nu poate depăși rezervele străine deținute de Consiliul Valutar. Dacă pentru situația țării noastre considerăm că valuta de rezervă este dolarul SUA și volumul rezervelor este de 1 miliard de dolari, Consiliul Valutar poate emite monedă nouă în valoare de 1 miliard lei, cursul de schimb fiind de 1leu/1dolar. Dacă se alege un curs de schimb de 10 lei/1 dolar sau 100 lei/1 dolar, suma de monedă emisă va fi de 100 milioane lei, respectiv 10 milioane lei. Noua monedaă poate fi introdusă în circulație și prin cheltuielile guvernamentale, în acest caz retervele inițiale ale Consiliul Valutar constituind un fel de cadou dat guvernului. Această metodă oferă avantajul că guvernul cheltuie banii emiși de Consiliul Valutar și își reduce astfel deficitul bugetar. Dar pentru a nu distribui acești bani anumitor persoane sau grupuri de influență, prima cale de introducere a noii monede este de preferat.

permiterea circulației a noii monede în paralel cu cea veche, la un curs de schimb determinat de piață. Doarece noua monedă va fi mai stabilă decât cea veche, ea va fi utilizată de agenții economici ca mijloc de păstrare a averii și ca etalon general al mărfurilor și serviciilor, dar și ca mijloc de plată. Banca Centrală va trebui să supravegheze continuu situația monedei emisă de ea pentru ca aceasta să își păstreze importanța în economie. Impozitele pot fi încasate și în moneda emisă de Consiliul Valutar, iar guvernul va trebui să nu permită ca acest lucru să nu avantajeze moneda emisă de Banca Centrală. Dacă însă se folosesc atât banii noi cât și cei vechi și dacă moneda emisă de Banca Centrală continuă să se deprecieze guvernul va trebui să construiască reguli pentru modul în care folosește cele două monede.

Incercarea de a alege o valută de rezervă pentru sistemul Consiliului Valutar nu este foarte dificilă, deoarece opțiunile nu sunt foarte numeroase. Moneda aleasă trebuie să fie pe deplin convertibilă și larg folosită în relațiile internaționale. Conform articolului XXX din Statutul revizuit al FMI trebuie alese valute liber utilizabile, dintre acestea cele mai des utilizate fiind dolarul american, euro și yenul japonez.

Dolarul american ar putea fi o alegere eficientă în cazul României. El reprezintă valuta cea mai folosită în tranzacțiile internaționale, cele mai multe relații comerciale ale țării fiind exprimate în dolari. Exporturile românești sunt exprimate și evaluate în dolari (2875 milioane dolari la sfârșitul anului 2001). În același timp dolarul reprezintă valuta cu cea mai mare circulație pe piața valutară paralelă din țară.[Doltu, Claudiu’’ Sisteme monetare comparate”, 1997].

Euro este o altă monedă care poate fi introdusă ca valută de rezervă. El a fost introdus în circulație la 1 ianuarie 2002, iar dacă evoluția sa va fi la fel de performantă ca și a mărcii germane pe care, alături de alte monede o înlocuiește, el va reprezenta o alternativă pentru moneda de rezervă.

Marca germană ar fi putut reprezenta o altă posibilitate de alegere pentru valuta de rezervă, germania fiind unul din principalii investitori în România. Legarea leului de marca germană ar fi eliminat multe din riscurile ce apar în comerțul cu țarile din zona de circulație a acesteia. Totodată marca germană a reprezentat moneda forte a Uniunii Europene și Rom|nia ar fi putut să beneficieze de o credibilitate sporită din partea UE [Doltu, Claudiu’’ Sisteme monetare comparate”, 1997]. Dar cum marca germană a fost înlocuită euro aceastosibilitate nu mai poate fi luată în considerare.

O monedă mai puțin folosită în comerțul internațional, dar care mai poate fi luată în considerare este yenul japonez. Deși yenul se bucură de o stabilitate mare, totuși relațiile româno-japoneze sunt destul de reduse și, in concluzie această monedă nu constituie o soluție avantajoasă pentru România.

O altă soluție pentru alegerea unei valute de rezervă este alegerea unui coș de valute. Dar această metodă nu este avantajoasă deoarece un coș de monede este mai puțin transparent pentru public și nu ar putea dobândi o credibilitate mare într-un timp scurt. Utilizarea unei singure monede ancoră, stabilă pe plan internațional, sporește credibilitatea regimului cursului de schimb adoptat, iar agenții economici pot aprecia mai bine legătura dintre valoarea monedei ancoră și valoarea monedei naționale, decât legătura dintre valoarea monedei naționale și mai multe alte monede. O posibilitate în acest sens o reprezintă alegerea DST-ului. Dar ea este mai puțin transparentă ca orice coș valutar, de altfel, și nu poate oferi rapid credibilitate unui Consiliu Valutar. În plus DST este doar o monedă cont, nefiind folosită efectiv în tranzacții și posibilitatea convertirii efective a unei monede în DST este exclusă[Doltu, Claudiu’’ Sisteme monetare comparate”, 1997].

Aurul constituie și el o posibilă opțiune pentru alegerea rezervelor Consiliul Valutar. Acesta nu trebuie să dețină neapărat prea mult aur; el poate să apeleze la credite în aur purtătoare de dobndă. Principalul dezavantaj al acestei metode este că nici o țară nu mai practică etlonul aur și, de aceea, folosirea aurului ca etalon de rezervă pentru moneda națională nu poate elimina riscul valutatr față de nici o altă țară.

Concluzia care se poate trage de aici este aceea că legarea monedei naționale de una din monedele enumerate mai sus nu implică o dominație plitică, ci poate poate ajuta leul romnesc să devină o monedă la fel de stabilă ca și moneda de rezervă.

CAPITOLUL 4 CONSILIUL VALUTAR – O SOLUȚIE PENTRU ROMÂNIA?

4.1. AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE ALE CONSILIULUI VALUTAR

Majoritatea criticilor aduse Consiliul Valutar sunt teoretice. Ele nu iau în considerare rezultatele efective obținute de Consiliile Valutare care au fost implementate în diverse țări de-a lungul timpului.

Sintetizând, avantajele și dezavantajele Consiliul Valutar sunt prezentate în următorul tabel:

Tabelul nr. 14

Avantaje și dezavantaje ale Consiliul Valutar

Sursa: Claudiu Doltu, ”Sisteme monetare comparate”, 1997, pag.73

Una din criticile aduse Consiliul Valutar face referire la imposibilitatea acestuia de a folosi politica monetară pentru promovarea creșterii economice. Criticile aduse pun în evidență faptul că spre deosebire de Consiliul Valutar, Banca Centrală ar putea să își mărească rezervele destinate sistemului bancar în situații de criză. Exporturile țărilor care au adoptat Consilii Valutare au constat în principal în produse agricole și materii prime, iar economiile acestor țări s-au confruntat deseori cu fluctuații ale comerțului.În timpul depresiunilor Consiliul Valutar se confruntă cu contracții ale emisiunii de monedă și ale depozitelor bancare, dar nu suferă nici o criză financiară. Deoarece cursurile de schimb sunt fixe, prețurile interne sunt cele care suportă în totalitate procesul de ajustare a prețurilor spre deosebire de sistemul cursurilor flotante unde o parte din această sarcină revine ratei de schimb. Chiar dacă un Consiliul Valutar nu poate emite monedă după bunul său plac el poate impune limite ale rezervelor obligatorii sau nivele maxime sau minime ale ratei dobânzii.

Atunci când inflația în țara care adoptă un Consiliu Valutar este mai mare decât inflația din țara monedei ancoră cursul de schimb nu poate fi folosit ca un instrument de intervenție în economie deoarece acesta este unul fix. În acest caz moneda țării care a implementat un Consiliu Valutar poate deveni supraevaluată și necompetitivă, iar guvernul nu poate interveni în ajustarea ratei de schimb.

Chiar dacă un Consiliu Monetar nu poate funcționa ca un împrumutător de ultimă instanță, practica a dovedit că acest lucru nu împiedică buna funcționare a acestui sistem. Criticii au afirmat că lipsa „împrumutătorului de ultimă instanță” poate crea o panică financiară, dar existența acestuia este doar o sursă de noi probleme. Banca Centrală acordă împrumuturi nu doar băncilor comerciale, ci și întreprinderilor de stat și guvernului, chiar dacă activitatea lor se limitează la acordarea de credite băncilor comerciale. În cazul unei eventuale crize acestea nu vor lupta să se salveze, ci vor aștepta să fie salvate de către Banca Centrală.

Există însă și Consilii Valutare care au prevăzut în regulamentul lor de funcționare funcția de creditor de ultimă instanță, spațiul de manevră pentru acestă funcție reprezentând-o gradul în care rezervele de active străine depășesc rezervele cerute pentru acoperirea de 100% a monedei naținale. Din acestă cauză, în cadrul sistemului Consiliului Monetar o criză de lichiditate poate să ducă la falimentul unor bănci solvabile, care nu au însă lichidități. Pentru a se evita aceste situații unele țări au apelat la linii de credit de rezervă care pot fi contractate doar în situații de criză.

După cum ne dovedește experiența României nimic nu se poate rezolva atâta timp cât Banca Centrală finanțează agenții economici care nu plătesc pentru propriile greșeli.

Lipsa Băncii Centrale nu a afectat practic Consiliile Valutare introduse până acum, falimentele băncilor comerciale din aceste sisteme fiind puțin numeroase.băncile comerciale pot apela pentru finanțare fie la piața interbancară internă, fie la rețelele internaționale ale propriilor sucursale.

Dezvoltarea sistemului bancar atrage după sine și dezvoltarea pieței interbancare: băncile cu lichiditate redusă vor împrumuta de la cele cu p lichiditate mai mare așa cum se întâmplă în țările care un sistem dezvoltat al Băncii Centrale. Împrumuturile nu trebuie limitate doar la piața internă, ci ele pot fi extinse și la piața internațională și chiar la piața de euro-credite. Deoarece riscul deprecierii monedei naționale față de valuta de rezervă este eliminat, Consiliul Valutar ușurează accesul băncilor pe aceste piețe.

Având un sistem bazat pe Consiliul Valutar, România ar putea putea beneficia de pe urma constituirii depozitelor în valuta de rezervă în țară, înlăturând depozitarea sumelor în străinătate.

Riscul apariției panicii financiare poate fi redus prin constituirea de depozite de asigurare de către bănci. Garantarea de către guvern a depozitelor populației constituie, de fapt, o povară pentru contribuabili. Un alt mod de reducere a riscului panicii financiare îl reprezintă introducerea unei clauze de retragere în contractele cu deponenții care permite băncii săîntârzie pentro o anumită perioadă cererea unui client de a converti depozitele în bancnotele și moneda Consiliul Valutar.

Mulți specialiști consideră că Consiliul Valutar nu poate fi implementat decât în cadrul unor economii mici și deschise, dependente de comerțul exterior și nu este recomandat economiilor mari și închise care au un comerț exterior redus. Dar aprecierea potrivit căreia o economie este mare sau redusă este vagă, iar practica a demonstrat că implementarea Consiliului Valutar în cadrul unor economii mari și închise a asigurat acestor economii o monedă stabilă și a încurajat comerțul.

O altă critică adusă Consiliului Valutar este că acesta este deflaționist într-o economie în creștere. Creșterea cererii de bani in cadul unui Consiliu Monetar necesită un excedent al balanței de cont curent pentru a produce rezervele străine care să asigure acoperirea de 100%. Pe măsură ce economia cu Consiliu Valutar înregistrează creșteri, ea va trebui să aibă în permananță un excedent de cont curent pentru ca oferta de bancnote și monede emise de Consiliul Valutar să crească în același pas cu cererea. Dar cum excedentele continue sunt foarte puțin probabile oferta de monedă va crește mai încet decât cererea, rezultatul fiind deflația. Deflația nu va apărea decât dacă bancnotele și moneda sunt pasive ale Băncii Centrale , care ar crește oferta de bani fără achiziționarea de rezerve străine.

Dar experiența țărilor care au adoptat Consilii Valutare demonstrează că, în mod tipic, aceste țări au înregistrat un excedent al contului de capital (creat de investițiile străine directe) superior deficitului balanței de plăți. În plus, prezența filialelor băncilor străine în țările respective reduce cererea pentru rezerve.

Dacă urmărim evoluția istorică a Consiliilor Monetare ne dăm seama că acestea au avut puțin de-a face cu deflația, iar riscul apariției deflației este mult mai mare într-o economie bazată pe Banca Centrală decât într-una care are la bază un Consiliu Valutar .

In continuare criticii Consiliului Valutar au obiectat că acest sistem nu dă posibilitatea țării în cauză să impună un impozit pe inflație și va deposeda guvernul de unele venituri. Dacă Consiliul Valutar emite monedă alături de Banca centrală acets impozit mai poate fi impus o perioadă de timp, până când moneda Băncii Centrale va dispărea din circulație. Câștigul obținut de Consiliul Valutar urnărește doar obținerea unei monede puternice și nu a unui venit de pe urma inflației, care nu reprezintă o sursă satisfăcătoare pe termen lung.

O altă obiecție adusă Consiliul Valutar se referă la faptul că în cadrul acestui sistem rezervele străine trebuie să se situeze la un nivel de 100%, acest lucru reprezentând de fapt o pierdere deoarece economia este lipsită de anumite resurse pe care în cadrul sistemului bazat pe Banca Centrală statul le poate utiliza. Criticii au afirmat că surplusul de rezerve (de 30-50%) este costisitor deoarece nu poate fi utilizat. În realitate, surplusul de rezerve nu este atât de mare și nici costul lor nu este atât de ridicat. Cum majoritatea rezervelor deținute de Consiliul Valutar sunt investite în titluri de valoare ele sunt purtătoare de dobâdă, iar costul surplusului de rezerve este dat de diferența dintre valoarea bunurilor ce ar putea fi cumpărate acum și echivalentul capitalizat al dobânzii pe care l-ar aduce dacă ar fi investite. criticii nu au ținut cont de faptul că ratele reale ale dobânzii în țara Consiliului Valutar sunt mai mari decât cele din țara valutei de rezervă deoarece acestea reflectau un risc politic sporit și diferențe majore în ceea ce privește drepturile de proprietate și costurile de operare mai mari ale băncilor comerciale. Odată acești facori ajustați diferența investirii în interiorul țării și randamentul investirii rezervelor Consiliului Valutar în active străine tinde să se reducă.

Acoperirea monedei emisă de Consiliul Valutar în proporție de 100% este foarte importantă deoarece acest lucru crește credibilitatea monedei naționale. Dacă gradul de acoperire ar scădea s-ar accentua presiunile pentru reducerea lui în continuare.

În urma unui calcul simplu se observă că gardul de acoperire al leului în dolar a scăzut permanent de-a lungul timpului. Acest lucru s-a datorat faptului că masa monetară a crescut continuu datorită altor criterii decât celor de natură economică, dar și datorită implicațiilor politice în politica monetară a țării. Doltu preciza, în lucrarea sa „ Sisteme monetare comparate”, că în România există o diferență enormă între nivelul prețurilor și acoperirea lor în mărfuri și servicii, nivelul prețurilor nefiind un indicator de informare corectă a producătorilor despre ce și cât să producă.

În fine ultima critică adusă Consiliului Valutar este aceea că el crează o relație de dependență față de țăra monedei ancoră. Acest lucru nu este însă adevărat deoarece Consiliile Valutare au fost implementate de-a lungul timpului atât în țări independente, cât și în coloniile britanice. Cursul fix stabilit în cadrul sistemului Consiliului Monetar tinde să creeze o relație mai strânsă între cele două țări, dar nu creează o relație de dependență economică între ele. Scopul instituirii unui Consiliu Valutar este de a oferi o credibilitate sporită monedei naționale.

Atâta timp cât cursul de schimb este credibil Consiliul Valutar nu poate avea efecte negative asupra economiei, moneda națională neputând fi înlocuită în totalitate de moneda de rezervă, deoarece cel puțin plățile către guvern vor fi făcute în moneda națională, ceea ce va limita cantitate de monedă națională transformată în valută de rezervă.

4.2. ESTE CONSILIUL VALUTAR O SOLUȚIE PENTRU ROMÂNIA?

În actualul context al Româniai există multe voci care susțin introducerea Consiliului Valutar. Dar, deși acest sistem prezintă o mare eficacitate în controlul expansiunii agregatelor monetare el prezintă o serie de inconveniente majore care îl fac neadecvat la situația românească. Acestă idee a fost sprijinită de mai mulți economiști datorită, în special, politicilor economice instabile, ineficace și cu o credibilitate din ce în ce mai redusă, dar și datorită slăbiciunilor sistemului Băncii Centrale în ceea ce privește relația politică cu guvernul și modul de luare a deciziilor de politică monetară. Trecerea la Consiliul Monetar nu poate fi făcută fără o pregătire atentă, din mai multe puncte de vedere, inclusiv din cel al asigurării prealabile a sănătății sistemului bancar, prin închiderea băncilor insolvabile. Dacă se face abstracție de criticile aduse Consiliului Valutar rămâm totuși argumentele contra generate de analiza momentului adoptării, dacă ar apărea ideea adoptării Consiliului Valutar în România.

Există două căi de a se ajunge la adoptarea unui Consiliu Valutar: ca rezultat cu care s-a încheiat a criză financiară sau ca decizie determinată de experimentarea unor crize care nu s-au soldat cu implementarea imediată a sistemului.

În primul caz, Consiliul Valutar ar fi adoptat după hiperinflație, deficite ale contului curent, neplata serviciului datoriei externe, atac asupra monedei. [Doltu, Claudiu’’ Sisteme monetare comparate”, 1997]. În acest sens sunt edificatoare cazurile Argentinei și Bulgariei. Introducerea Consiliului Valutar în această situație ar putea duce la următoarele beneficii:

o transparență mărită, reguli și predictibilitate în regimul monetar și valutar

creșterea monetară este limitată la intrările nete de capitaluri

guvernul se va împrumuta numai în limita sumelor pe care publicul intern și extern le oferă spre împrumut la dobânda pieței

creșterea încrederii în moneda națională în perioada în care regimul cursului de schimb fix rămâne compatibil cu celelate politici macroeconomice și structurale

În cel de-al doilea caz, decizia de a introduce Consiliul Valutar nu mai este însoțită, în mod necesar, de beneficiile enumerate în primul caz. Rezultate foarte bune ar putea fi atinse și în sistemul Băncii Centrale, dacă politicile economice sunt compatibile cu cererea pentru reforme.

VOLUMUL REZERVELOR

Dacă luăm în considerare volumul rezervelor disponibile ne dăm seama că momentul introducerii Consiliul Valutar nu este întâmplător. Dacă nu este impus de o criză financiară acest moment trebuie să corespundă unei rezerve inițiale în concordanță cu starea economiei, deci aceste rezerve trebuie să fie cât mai mari. Vom prezenta în tabelul următor de câte ori sunt mai mari diferite aggregate monetare lichide în raport cu activele nete străine.

Tabelul nr. 15

Acoperirea cu rezerve străine a agregatelor monetare

Sursa: Dăianu D., Croitoru L., „ Ar putea fi consiliul monetar o soluție pentru România?”, p. 44

Se observă că în luna martie 1999 activele externe nete acopereau numai 19% din baza monetară, iar de-a lungul anului 1998 acoperirea bazei monetare cu active nete străine nu a depășit 40%. Datele prezentate demonstrează că baza monetară netă are în prezent o mică acoperire în active nete străine, iar în aceste condiții fixarea unui curs de schimb în cadrul unui Consiliu Valutar în țara noastră nu ar fi ocolită de atacuri speculative deoarece toate activele lichide ar putea fi utilizate pentru a fi convertite în moneda de rezervă.

Din acest motiv dacă s-ar fi ales introducerea unui Consiliu Valutar în 1999 acest lucru nu ar fi fost oportun pentru economia românească, deoarece datoria publică combinată cu închiderea piețelor externe de capiatal ar avea implicații serioase asupra credibilității monedei naționale în fața publicului intern. Fixarea monedei naționale într-un asemenea moment nu ar face decâ să sporească neîncrederea și să se constituie într-un declanșator al crizei financiare. Posibilitate scăderii activelor de rezervă poate determina un eventual șoc datorită cererii masive a populației pentru schimbarea activelor deținute în lei în activele de rezervă, iar un asemenea șoc nu ar putea fi gestionat în actualele condiții ale economiei românești. Introducerea unui Consiliu Valutar ar fi fost mai oportună în septembrie 1997 când activele nete străine acopereau 82% din baza monetară.

INTRĂRILE ȘI IEȘIRILE DE CAPITAL

În esență, Consiliul Monetar instituie un mecanism de ajustare similar cu cel di regimul standard al aurului. Deși parametrii de ajustare ai balanței de plăți sunt dobânda internă, prețurile relative și producția, mișcările de capital determină dobânzile să joace un rol special în apărarea parității ratei de schimb.

Acestă caracteristică a Consiliul Monetar face sistemul bancar foarte vulnerabil la mișcările de capital. O creștere a activelor nete externe se transformă în lichiditate internă care pate duce la creșterea inflației. Încrederea într-un mediu economic favorabil poate atrage intrări masive de capital, experiența României în acest sens (din prima parte a anului 1997) fiind edificatoare.

În concluzie, introducerea unui Consiliu Valutar poate fi evaluată și din perspectiva convertibilității totale a monedei, pe care o presupune un Consiliu Valutar ortodox. În condițiile în care încrederea în moneda națională este scăzută va avea loc o ieșire de capitaluri din România. Pentru a-si proteja economiilepopulația va încerca să cumpere obligațiuni emise de guvern sau de companiile străine solide din punct de vedere economic astfel România ar rămâne fără capitaluri necesare dezvoltării.

Ieșirile importante de capital ar artage după sine o reducere a masei monetare care ar provoca un șoc monetar deflaționist foarte greu de suportat. Este imposibil ca sistemul bancar să contracteze împrumuturi care să poată compensa atât ieșirile de capital și pe cele de rezerve.iar aceste împrumuturi reprezintă doar o soluție provizorie și nu ar consolida activele esterne nete.

Un alt avantaj al Consiliului Valutar îl reprezintă protecția pe care acesta ar asigura-o împotriva efectelor destabilizatoare ale intrărilor de capital datorită stabilirii unei rate de schimb fixe în raport cu o monedă de rezervă. Dar, simplul fapt că moneda este fixată în raport cu o monedă de rezervă, nu oferă o garanție certă împotriva șocurilor atrase de mișcările de capital. Regimul Consiliului Monetar nu contribuie în mod direct la menținerea parității; el impune restricții asupra monetizării deficitului și expansiunii monetare discreționare și numai dacă aceste restricții sunt efective în reducerea inflației și în deteriorarea monedei naționale se poate vorbi de o protecție reală.

Un exemplu în acest sens este situația Româneie din 1997. Deoarece programul economic românesc prevedea un deficit bugetar strâns și o politică monetară restrictivă, intrările de capitaluri au fost sterilizate în mare măsură, acest lucru fiind aproape imposibil sub un Consiliu Valutar. Fără această sterilizare inflația ar fi crescut însă foarte mult. În condițiile în care rata nominală de schimb este fixă, inflația determină în termeni reali o apreciere a ratei de schimb în raport cu moneda ancoră, dar și cu alte monede convertibile. Astfel contul curent se deteriorează, iar exportatorii cer devalorizarea monedei.

CURSUL DE SCHIMB

Consiliul Valutar susține funcționarea unui curs de schimb fix, ceea ce presupune anihilarea fenomenului arieratelor ca surogat temporer de monedă și ruperea inerției anticipațiilor inflaționiste. [Doltu, Claudiu’’ Sisteme monetare comparate”, 1997].

Din cauza aprecierii în termeni reali a cursului de schimb România și-a văzut deteriorată balanța comercială în ultimii doi ani, iar constrângerea externă este foarte mare. În aceste condiții blocarea mișcării cursului ar fi o eroare imensă, iar legarea leului la un nivel mult depreciat ar putea declanșa un puseu inflaționist, o explozie de arierate (dacă s-ar menține controlul strict asupra masei monetare) și ar înrăutăți și mai mult portofoliul băncilor.

Chiar dacă ar scădea dobânzile reale ar rămâne relativ înalte.

MONETIZARE vs. DEFICIT CVASIFISCAL

Alegerea momentului potrivit de introducere a Consiliului Valutar mai poate fi privită și din perspectiva monetizării deficitului bugetar sau a politizării emisiunii monetare. În România, însă, nu monetizarea deficitului pare să fie elementul care slăbește disciplina fiscală. De-a lungul ultimilor ani BNR a monetizat, direct sau indirect, deficitele fiscale ale guvernului într-o proporție mai redusă comparativ cu anii trecuți. Deteriorarea disciplinei fiscale se realizează prin intermediul guvernului care îndeplinește calitatea de creditor pentru impozitele datorate și neplătite și diferiți agenți economici care nu-și plătesc datoriile la timp. Max Schaffer, în studiul său „Tax Arrears in Romania: Analysis and Policy Choices”, a demonstrat că, în România, din ce în ce mai multe întreprinderi profitabile nu-și mai plătesc impozitele. Având în vedere acest lucru introducerea unui Consiliu Valutar nu pare a fi o soluție.

Consiliul Valutar nu poate garanta disciplinarea deficitului cvasifiscal, în special într-o economie cu mari probleme în ceea ce privește disciplina fiscală. Banca Națională a României practică o politică monetaristă excesivă și acest lucru demonstrază lipsa de eficacitate a instrumentelor monetare în reducerea indisciplinei financiare și în intensificarea restructurării economice.

Consiliul Valutar în sine nu poate restructura economia românească; deficitul bugetar și emisiunea de monedvin irelevante dacă deficitul cvasifiscal este considerabil.

VOLATILITATEA DOBÂNZILOR ȘI BUGETUL PUBLIC

Consiliul Valutar este asociat adeseori cu dezinflația și acest lucru se întâmplă datorită parității fixe a monedei. Dacă pe termen lung și mediu efectele dezinflației ar putea apărea, pe termen scurt, inflația ar putea fi mai degrabă fluctuantă în funcție de variațiile pe care le provoacă fluxurile de capital asupra masei monetare. Atunci când există intrări masive de capital există și un motiv în plus de creștere a inflației. Important este însă ce se întâmplă cu deficitul bugetar deoarece scopul principal al introducerii comisiei monetare este îmbunătățirea disciplinei fiscale. Cum inflația poate crește la orice nouă intrare de capital și cum orice buget are încorporată inflația în cheltuielile sale, dobânzile mari vor indica o creștere semnificativă a bugetului. Astfel se explicficitele constante mari în unele țări care au adoptat Consiliul Valutar.

STAREA BĂNCILOR

Situația sistemului bancar românesc este o altă problemă care face aproape imposibilă adoptarea unui sistem bazat pe Consiliul Valutar. Restructurarea sistemului bancar trebuie să fie adecvată atât din punct de vedere financiar cât și din punct de vedere organizațional. Costurile implicate de reorganizarea sistemului bancar românesc s-ar putea ridica la 13% din PIB[Polakova, 1999].

S-a constatat că nu doar adoptarea unui Consiliu Valutar are implicații negative asupra băncilor comerciale fragile ci și invers. Dacă se acceptă ideea conform căreia un Consiliu Valutar nu poate realiza restructurarea sistemului bancar, rezultă de aici irelevanța pentru redresarea unor bănci. Chiar dacă instituția Consiliului Monetar impune o disciplină financiară asupra expansiunii creditului și încearcă să pună punct unor practici de împrumut imprudente, acest lucru nu soluționează problema unor creanțe neperformante. Deci singura posibilitate prin care se poate soluționa această problemă este o restructurare foarte rapidă a sistemului bancar.

Un sistem bancar fragil poate afecta credibilitatea funcționării unui Consiliu Valutar pe două căi[Veerathai, Satiprabhob, 1997]:

prin anticipațiile generate de slăbiciunile din sistemul bancar; acestea reduc în mod semnificativ credibilitatea consiliului și capacitatea acestuia de a menține rata de schimb la un nivel fix pe o perioadă îndelungată

prin convergența ratelor dobânzii; publicul va penaliza un sistem bancar nesănătos prin ratele dobânzii pe care le solicită la depozitele constituite; astfel ratele dobânzii întârzie să coboare spre nivelul din țara valutei de rezervă

Atunci când se discută despre posibilitatea adoptării unui Consiliu Valutar în locul unei Bănci Centrale se discută și despre acceptarea sau neacceptarea funcției de creditor de ultimă instanță pentru sistemul monetar. Efectele creditorului de ultimă instanță pot fi demonstrate prin două exemple: unul în care există un atac asupra monedei naționale și altul în care lipsa fondurilor externe pentru finanțarea deficitului bugetar nu este compansată de credite de ultimă instanță.

În primul caz au loc ieșiri de capitaluri, restrângerea lichidității și o creștere a ratelor dobânzii. Dacă nu sunt permise operațiile de creștere a lichidității sau de credite de ultimă instanță, unele bănci cu poziții slabe pot eșua, iar criza de lichiditate se poate extinde la nivelul întregului sistem.

În cel de-al doilea caz aranjamentele Consiliului Valutar nu sunt o garanție pentru disciplina fiscală. Dacă guvernul nu poate menține disciplina fiscală sub Consiliul Monetar unde creditarea de ultima instanță este interzisă, acesta trebuie să se sprijine exclusiv pe băncile comerciale. În acest caz guvernul se abține de la intervenția coercitivă în bilanțul băncilor comerciale sau impune reguli asupra portofoliului băncilor comerciale pentru finanțarea deficitului.

În ultimul caz guvernul va reuși să-și finanțeze cheltuielie fără a amâna plata către furnizorii de bunuri și servicii sau plata salariilor(costul acestor operații va fi o inflație sporită). Astfel portofoliul de acative al băncilor se va deteriora, iar creditarea de ultimă instanță poate fi necesară pentru a preîntâmpina o criză a sistemului bancar.

Dacă guvernul nu intervine în selecția de portofoliu a băncilor, fondurile pentru finanțarea cheltuielilor vor deveni insuficiente. Această situație a fost întâlnită în țara noastră în luna aprilie 1999 când ministerul finanțelor a refuzat asumarea împrumuturilor la rate medii ale dobânzii variind între 100 și 180%. În această situație vor fi amânate plățile către salariații din sectorul public și către alte entități economice, consecințele neimplicării statului în selecția portofoliului băncilor fiind următoarele:

apariția unor obligații ale guvernului ca mijloc de plată în economie

blocaj de plăți

apariția dificultăților în evaluarea riscului creditelor acordate

dificultăți în colectarea creditelor

Creditarea de ultimă instanță se face însă urmând anumite reguli care să asigure că împrumuturile sunt garantate cu active sigure, iar aceste împrumuturi sunt acordate băncilor solvabile, dar lichide, numai pe termen scurt și la rate ale dobânzilor penalizatoare.[ Dăianu D., Croitoru L., „ Ar putea fi consiliul monetar o soluție pentru România?”, p. 44]

În condițiile în care starea sistemului bancar românesc este precară a supune acest sistem lipsei de lichidități ar fi un șoc suplimentar. Credibilitatea oferită de sistemul Consiliului Monetar nu poate fi atinsă dacă nu se realizează o disciplină financiară adecvată și cât mai repede posibil.

Tabelul nr. 16

Structura pe clase de risc a creditului

Sursa : Banca Națională a Româniai, iulie 1998

CURSUL DE SCHIMB ȘI ACUMULAREA DATORIEI EXTERNE

Fixarea ratei de schimb în cadrul Consiliului Valutar are și alte costuri legate de politica de îndatorare externă a României. Cursurile de schimb fixe pot creea imaginea unui risc redus al îndatorării externe suverane sau private. Cursul de schimb flexibil face riscul îndatorării externe mai vizibil și acționează ca o frână în creșterea excesivă a datoriei externe.

Datoria externă pe termen mediu și lung s-a majorat în anul 2001 cu 11,4 la sută și s-a cifrat la 31 decembrie la 11 412 milioane dolari.

Datoria externă publică și public garantată a înregistrat la 31 decembrie 2001 un sold de 7 673 milioane dolari și a reprezentat 67,2 la sută din datoria pe termen mediu și lung (față de 67,9 la sută la 31 decembrie 2000). Datoria privată externă a crescut în anul 2001 cu 13,7 la sută, situându-se la 31 decembrie la 3 739 milioane dolari.

Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu și lung (calculată ca raport între serviciul datoriei externe pe termen mediu și lung și exportul de bunuri și servicii) a fost la 31 decembrie 2001 de 18,4 la sută, față de 16,1 la sută la sfârșitul anului 2000.

SALARIILE ȘI PRODUCTIVITATEA MUNCII

În 1998 în România a avut loc o creștere semnificativă a salariilor reale ale producătorilor (19%) și în salariile reale ale consumatorilor (6%). Aceste evoluții nu pot fi influențate în mare măsură de practica unui Consiliu Valutar. Dar credibilitatea unui asemenea sistem depinde în mod hotărâtor de flexibilitatea salariilor ( mai degrabă rigide în multe din țările lumii) și de compatibilitatea lor cu evoluțiile în productivitatea muncii.

„Consiliul Valutar ar lăsa neexploatat un instrument important al mix-ului de politcă macroeconomică și anume cursul de schimb, într-o economie românească ce nu are cultura stabilității monetare de tip german . Aceasta este de fapt dificultatea de esență a costituirii Uniunii Monetare. Acolo unde economia este rigidă și se manifestă un diferențial de competitivitate, cursul de schimb apare ca instrument de realizare a politicilor macroeconomice.”[Lucian Croitoru, Daniel Dăianu, “Ar putea fi Consiliul Monetar o soluție pentru Romania?”]

4.3. OPINII DESPRE INTRODUCEREA CONSILIULUI VALUTAR ÎN ROMÂNIA

In ultima vreme, politica monetara gândită de Banca Națională a României a fost criticată din ce în ce mai sever. În același timp, politicienii au pus în discuție „poziția discreționară" a BNR. Atacul concentrat asupra activității BNR urmărește în fapt restrângerea autonomiei acestei instituții vitale pentru economia de piață. Se discută însa prea mult despre politica monetară și prea puțin despre politicile economice în general.

Cele mai multe opinii cu privire la introducerea Consiliului Valutar în România au fost prezentate în cadrul Conferinței intitulată „Ar putea fi Consiliul Monetar o suluție?” organizată de Centrul Român de politici Externe.

„Consiliul monetar ar lega politica macroeconomică de mâini și de picioare în condițiile în care este nevoie de utilizarea inteligentă și deci flexibilă a tuturor instrumentelor mixului de politică economică", au arătat intr-o conferință de presă, Lucian Croitoru (consilier al Guvernatorului BNR, Mugur Isarescu) și Daniel Daianu (fost economist șef al BNR). Cei doi membri de marcă ai Centrului roman de politici economice au realizat un amplu material in care demonstrează că soluția vehiculată intens în ultima vreme, respectiv cea a adoptarii unui consiliu monetar pentru Romania, deși nu poate fi total neglijata, isi dovedeste eficienta (si asa limitata) numai pe termen scurt, ea ascunzand numeroase capcane pe termen lung. In esenta, un consiliu monetar este o formula rigida de a lega moneda nationala de una straina si de rezervele valutare nationale, tara supusa unui asemenea sistem fiind practic obligata sa accepte o camasa de forta. Un asemenea tratament n-ar putea fi suportat de catre o economie fragila cum este cea a Romaniei. Implementarea unui consiliu monetar in Romania prezinta riscuri foarte mari, din cauza rigiditatii considerabile din economie.
Sustinatorii consiliului monetar arata ca acesta aduce cu sine transparenta marita, reguli si predictibilitate in regimul monetar si valutar. El limiteaza cresterea bazei monetare la intrarile nete de capitaluri si forteaza guvernul sa se imprumute numai in limita sumelor pe care publicul intern si extern le da cu imprumut la dobanda pietei. De asemenea, acest tip de sistem creste increderea in sanatatea monedei nationale in directa proportionalitate cu durata de timp in care regimul cursului fix ramane compatibil cu celelalte politici macroeconomice si structurale.

In replica, cei doi economisti subliniaza insa faptul ca un „consiliu monetar ar lasa neexploatat cursul de schimb intr-o economie care nu are o structura a stabilitatii monetare de tip german. Introducerea unui asemenea consiliu ar sugera incapacitatea unui guvern de a-si disciplina conduita si dorinta de a importa credibilitate printr-o noua instituire, fara a avea garantia succesului." Adoptarea unui consiliu monetar ar aduce tara noastra intr-o postura cunoscuta de tarile africane, intr-un fel de „sclavagism economic". Lucian Croitoru si Daniel Daianu au subliniat faptul ca un consiliu monetar nu reuseste sa aduca nici progresul dorit si nici cresterea economica si nici nu contribuie la restructurarea economiei, ci actioneaza numai asupra politicii monetare. Ei considera ca singura alternativa viabila este disciplinarea financiara a sistemului economic si aplicarea unor legi corespunzatoare. Parlamentul ar putea sa ia singur deciziile pe care le-ar lua un consiliu monetar fara sa genereze problemele pe care acesta l-ar induce in economie. In ultima instanta, un asemenea consiliu monetar intra in vigoare cat economia unei tari a ajuns intr-o situatie disperata. In 1999, Romania, desi s-a aflat pe marginea prapastiei, a reusit sa evite o criza economica, dar pericolul ramane pentru anii urmatori. Daca nu se vor lua masuri ferme, nu vom scapa pana la urma de acest nedorit consiliu monetar.

O altă opinie privind introducerea Consiliului Valutar în Romănia a fost academicianul Constantin Ionete: „Nu există motive care să justifice introducerea acestei soluții la noi. În România a început să funcționeze piața monetară și piața valutară. Ar însemna o blocare a funcționării acestor piețe și trecerea la indicatorii înghețați în ceea ce privește dobânda, cursul de schimb, masa bănească în condițiile în care masa bănească are nevoie de elasticitate. Din aceste motive, cred că ar trebui să luăm în serios această problemă, să analizăm așa cum trebuie și fenomenul istoric care a creat acest concept și condițiile economiei noastre. Problema fundamentală pe care o avem de rezolvat este aceea a finațării neinflaționiste a deficitului bugetar.

Cunoscutul analist politic Ilie Șerbănescu a analizat și el această posibilitate: „Problema în România este că lucrurile au evoluat într-un cerc vicios, din care nu se mai poate ieși. Chiar dacă ne îmbunătățim anumite cifre, ele stau într-un fel de mocirlă. Degeaba ne lăudăm! După zece ani avem și inflație mai mare și deficite nefinanțabile. Cred că cel puțin zece ani vom sta cu sabia lui Damocles deasupra capului. Este imposibil ca restructurarea economică românească să se modifice într-o asemena măsură încât România să nu mai aină grija găsirii a 3,5 miliarde dolari. Problema care o ridic este următoarea: dacă analizăm veniturile slabe Consiliul Valutar ar putea sparge cercul vicios undeva? Poate aduce bani externi? Chiar și dacă aduce bani externi, sunt pentru indiferent ce se întâmplă. Chiar dacă ne obligă să nu mai avem deficit bugetar, tot e un puct câștigat. Ce facem după aceea? Este o altă poveste.”

Dragoș Negrescu, un alt analist politic a făcut următoarea afirmație:”Domnul Dăianu a menționat credibilitatea sporită pe care ar putea-o conferi Consiliul Monetar. Aș remarca faptul că discuția despre introducerea unui Consiliu Monetar apare într-un context în care sunt discutate și alte soluții de sporire a credibilității, pe alte paliere ale politicii economice. De exemplu, conceptul de „privatizare a privatizării” și dispozițiile din recenta lege pentru pentru accelerarea reformeieconomice cu privire la la dizolvarea de drept a societăților unde statul este acționar majoritar, dacă obligațiile restante ale acestora depășesc o anumită pondere din activ. Acest context îmi sugerează că există o recunoaștere implicită a faptului că , dacă autoritățile nu se leagă de mâini, nu se pot abține de la a pune mâna pe borcanul cu miere. Această recunoaștere mi se pare extrem de gravă pentru că, dacă autoritatea se consideră obligată să-și impună interdicții de intervenție, nu pe un singur, ci pe mai multe paliere, bătălia este pierdută din plecare. Un alt aspect care ține de introducerea Consiliului Monetar: funcționarea sa fără a introduce constrângeri prea severe asupra economiei reale depide de gradul de deschidere spre exterior al economiei. Din acest punct de vedere contextul concret românesc este mai puțin favorabil decât cel al altor țări, unde asemenea consilii funcționează. Deci instituirea Consiliului Monetar trebuie privită într-un cadru mai larg, care să includă și măsuri de liberalizare a circulațieiinternaționale a bunurilor, serviciilor și capitalurilor.”

Senatorul Călin Popescu Tăriceanu: „Concluzia ar fi că există niște mecanisme care se află în blocaj la nivel politic și că spargerea blocajului trebuie să vină din altă parte. Este și perspectiva pe care Ilie Șerbănescu a pus-o și perspectiva din acre privesc lucrurile. Nu cred că soluția magică ar fi Consiliul Monetar. Este, din păcate, o soluție de ultimă instanță. Sau mai bine zis ar fi putu să fie, pentru că acum această problemă și-a pierdut actualitatea, după părerea mea din cel puțin trei rațiuni. Prima rațiune este una de natură tehnică și anume rezervele pe care le avem azi nu par, la prima vedere, să permităadoptarea unei astfel de soluții. Ea ar fi putut fi adoptată cu ceva timp în urmă. A doua rațiune este momentul politic actual, iar a treia este situația după încheierea războiului din Serbia. Eu fac parte dintre cei care cred că criza financiară nu a fost depășită decât pentru o perioadă foarte scurtă și există oameni care cred că momentul critic poate fi ușor amânat. Ideea Consiliului Monetar a fost axată cu ceva timp în urmă. Incapacitatea luării deciziilor dure economicese datorează unor serii de factori, printre care: opoziția permanentă și statornică a sindicatelor. Sunt unul dintre cei care pledează pentru pentru adoptarea unei soluții greșite ce poate fi corectată, decât să se stea în expectativă și să nu facem nimic decât niște analize. Analizele sunt foarte bune dacă sunt însoțite de concluzii și trebuie încercat ceva.”

Mișu Negrițoiu, director investiții bancare, ING Barings România: „Autorii com[pară Consiliul Monetar cu un set de politici virtuale, dar, în viața de toate zilele aceste politici nu există. Evident un Consiliu Monetar nu poate să înlocuiască un set de politici monetare sănătoase. Fără doar și poate că în comparațîe cu acest set de politici sănătoase, Cosiliul Monetar nu își justifică existența, dar numai atunci când o țară este capabilă să aplice așa-zisele politici sănătoase de dezvoltare economică. Cum însă noi nu avem resursele interne (politice, sociale) necesare pentru a ne mobiliza și a pune în aplicare un set de politice economice care să conducă spre o dezvoltare economică și durabilă, cu atăt mai puțin vom putea introduce Consiliul Monetar. Mi se pare o iluzie introducerea conștientă, prin vionța politică, cu atât mai mult cu cât nu știu să apară Consiliul Monetar în vreun program politic ca măsură economică. Nu cred că vor exista suficiente puncte de vedere care să susțină o asemenea instituție. Istoric acesta pare că a fost introdus în situații de colaps economic și ca o soluție de ultimă instanță. Va fi România în această situație? Dacă da numai atunci probabil nu vom mai avea de ales și Consiliul Valutar poate lua o măsură salvatoare. Când iese însă din Consiliul Monetar?”

Marius Spiridon, asistent ASE: ”Există un mit al Consiliului Monetar, cum că acesta ar putea rezolva mai multe probleme. Într-adevăr pentru a avea o economie eficientă, prețuri libere și monedă sănătoasă Consiliul Monetar intervine pe palierul monedei și nu poate face nici privatizare, nice să liberalizeze prețurile. În ce context a apărut discuția privind consiliile monetare? Banca Centrală este instituția cea mai răspândită în lume și înseamnă puterea de a crea monedă. Ori Consiliul Monetar nu înseamnă eliminarea Bancii Centrale, nu este o instituție teoretică. Consiliul Monetar înseamnă exact import de plitică monetară responsabilă. La noi se poartă discuția doar asupra importului de politică monetară sănătoasă care presupune eliminarea politicii monetare naționale. Deci, în în continuare, nu se elimină Banca Centrală, ci doar o bancă națională ineficientă. Consiliul Monetar are și rol educativ. De ce? Pentru că, în măsura în care adoptăm această instituție, atunci guvernul pentru a finanța deficitele și a-și pune la punct politicile intervenționiste, nu mai poate apela la tiparnița Băncii Centrale. Deci, modul de finanțare a deficitelor este total diferit în condițiile Consiliului Monetar. Pentru a fi cinstit, în acest caz, un guvern ar trebui să apeleza la impozite. Ori, a apela la impozite înseamnă că trebuie să-i spui populației căt plătește cu adevărat.”

BIBLIOGRAFIE:

Claudiu Doltu, ”Sisteme monetare comparate”, 1997, pag.73

Dăianu D., Croitoru L., „ Ar putea fi consiliul monetar o soluție pentru România?”, p. 44

Dăianu D., Croitoru L., „ Ar putea fi consiliul monetar o soluție pentru România?”, p. 44

Hanke, S. H., „The Disregard for Currency Board Realities”, 1999

Ida Greaves,”Colonial Monetary Conditions”, 1953, pag. 13]

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, www.erbd.com

Banca Națională a Româniai, iulie 1998

Centralna Banka Bosne i Hercegovine, www.cbbh.gov.ba

Eesti Pank, www.ee/epbe

Fondul Monetar Internațional, www.imf.org

Lietuvos Bankas, www.lbank.lt

Rapoartele BNR pe anul 2001

Rapoartele BNR, 2000, 2001

Raport anual BNR, 2000

Raport anual BNR, 2000

www.ssrn.com