Consilierul din Gradinita

ARGUMENT

CAP. I

1.1.Familia-concept polisemantic

1.2. Importanta activitatii de consiliere

1.3.Strategii de baza utilizate pentru solutionarea conflictului

1.4.Consilierea ca activitate interdisciplinara

1.5.Consilierea parintilor

1.6.Consilierul din gradinita

1.7.Consilierea elevilor in scoala

1.8.Managementul situatiilor conflictuale in gradinita

CAP.II

2.1. Tipul și orientarea cercetării

2.2. Scopul și obiectivele cercetării

2.3.Obiectivelor cercetării:

2.4. Variabilele cercetării

2.5. Ipotezele cercetării

2.6. Stabilirea eșantionului. Caracteristici

2.7. Metode și instrumente de cercetare

2.8.Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

2.9.CULEGEREA INFORMAȚIILOR

2.10.Prelucrarea,analiza si interpretarea rezultatelor cercetarii

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ANEXA 2

ANEXA 3

Abstract :

A teacher’s work demands commitment, patience and pedagogical tact. The relationships teacher –student insolve the radical change of pace and the roles of the two participants to the process of teaching: the teacher must not be the only sender of information. The repositioning of the relationships teacher- student on new coordinates aims at shaping a couple teacher- class in which the teacher controls, collaborates, guides the activity of acquiring information and of shaping oneself through one’s personal effort.

ARGUMENT

Lucrarea de față este centrată pe evidențierea importanței implicării consilierului în grădiniță.

Mergand pe ideile și conceptele celor mai mulți specialiști în domeniul consilierii, cercetarea se dorește ea însăși a se constitui într-un reper psiho-pedagogic eficient cu privire la activitatea de consiliere în cadrul grădinițelor.

Necesitatea existentei unui consilier într-o unitate de învățământ preșcolar sunt multiple. Dintre acestea enumerăm următoarele: pentru cunoașterea și dezvoltarea caracteristicilor personale, a aptitudinilor și talentelor copiilor, pentru exersarea abilităților educaționale de bază (autoservire, învățare, relaționare, autocontrol), cât și pentru identificarea dificultăților comportamentale, sociale emoționale și de învățare ale copiilor.

Motivul care susține importanța consilierului este acela că acesta poate acorda sprijin copiilor în conformitate cu cerințele și nevoile individuale în vederea responsabilizării preșcolarilor și pentru informarea/ formarea părinților, familiilor, cadrelor didactice și nedidactice din grădiniță, a membrilor comunității cu privire la creșterea copiilor, la depășirea situațiilor de criză și la dezvoltarea rețelei de consiliere.

Se evidențiază și nevoia de usurare a procesului de pregătire pentru școală și viață, de adaptare a copiilor la cerințele grădiniței, dar și a instituției la nevoile individuale ale preșcolarilor.

Punctul esențial al consilierii este confidențialitatea și încrederea reciprocă.

Consilierea eficientă presupune manifestarea unui complex aptitudinal și atitudinal specific profesiei de consilier psihopedagog. Consilierul școlar trebuie să demonstreze capacități empatice (empatia constă in capacitatea de a percepe cadrul intern de referință al interlocutorului, cu toate componentele emoționale ale acestuia, fără a te identifica cu acesta), capacități care se dezvoltă prin exersarea comunicării verbale și nonverbale eficiente.

Consilierul școlar trebuie să accepte necondiționat inter-relaționarea cu persoana consiliată, indiferent dacă valorile acestuia diferă sau sunt diametral opuse.

Activitatea consilierului trebuie să se bazeze permanent pe contracararea gândirii negative a interlocutorului, concomitent cu găsirea modalităților optime de pozitivare a acesteia.

Rolul principal al consilierului în unitatea școlară este de a menține o legătură permanentă între cadrele didactice, copii și părinți, cu scopul de a descoperi problemele de comunicare dintre aceștia și de a propune soluții viabile.

Prezența unui consilier școlar este esențială în orice unitate de învățământ. El este cel care poate ajuta copiii să treacă peste probleme dificile vizând valorile și competențele școlare, de adaptare, de comunicare, de socializare ș. a.

Principala motivație a tratării temei: consilierea părinților cu copii de vârstă preșcolară în baza unor principii axiologice și pragmatice. În calitate de educatoare și manager, mi-am dat seama că există întrebări în ceea ce privește eficiența procesului de consiliere în grădiniță:

Este important procesul de consiliere în grădiniță?

Care sunt avantajele și/sau dezavantajele existenței unui consilier în grădiniță?

Apelează părinții la consilier atunci când este cazul?

Cum este percepută de către părinți activitatea de consiliere din grădiniță?

Care sunt competențele pe care ar trebui să le dețină un consilier eficient?

CAP. I

1.1.Familia-concept polisemantic

Cea care asigura evolutia și continuitatea vieții este familia, subordonându-se intereselor individuale și scopurilor sociale, iar istoria evoluției familiei nu reprezintă altceva decât istoria progresului și modificării. De-a lungul timpului, specialiștii au evidențiat mai multe definiții ale familiei în funcție de caracteristicile care îi erau specifice în anumite perioade socio-culturale.

O definiție familiei o oferă Adina Băran-Pescaru ,pe care nu o consideră foarte utilă sau satisfăcătoare, dar realistă: ,,familia este un grup social, care poate sau nu să include adulți de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate include unul sau mai mulți copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptați sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară).Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuință comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta).Adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația.”

Fiecare mod de definire a familiei scoate în evidență diferite aspecte în ceea ce privește structura, caracteristicile și funcțiile acesteia.

O anumită organizare și direcție a imprimat societatea contemporană, structurile familiale progresând în sensul echilibrului între rolurile asumate de ambii soți. Dacă în familia tradițională sarcinile celor doi părinți erau clar delimitate, fiecare asumându-și anumite atitudini care țineau în mod specific de rolul tatălui sau cel al mamei, acum însă, acest tablou conservator a suferit modificări semnificative în ultima perioadă. În ultimii zeci de ani, femeia a dobândit o serie de avantaje în ceea ce privește independența financiară, activitățile profesionale, precum și responsabilitățile și preocupările din afara familiei.

Maternitatea și paternitatea tradițională pot fi privite în alte ipostaze, diversele calități legate de ele ajungând să fie înfăptuite fie de un soț, fie de celălalt. Ambii părinți, și mama și tatăl, trebuie să fie conștienți de rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul familiei, ei trebuind să întrețină o stare de echilibru între rolurile pe care le promovează și le asumă în diverse momente.

Familia este mediul adecvat în care copilul se dezvoltă, spațiul unde se pun bazele

progresului său social, cadrul în care copilul conștientizează că este iubit și învață să iubească.

Familia reprezintă prima instanță socio-educațională, ea contituind cadrul în care copilul își începe educația și își formează competentențele, abilitățile, deprinderile pentru a se putea descurca în viață. Pentru derularea eficientă a unui parteneriat între cele două cadre educaționale – instituția școlară și familia – este de recomandat ca părinții să fie inițiați în problemele educației, deoarece meseria de părinte se învață și se dezvoltă, a fi un bun părinte reprezintând un demers deloc facil, cu provocări la tot pasul.

Vârsta preșcolarității este perioada când are loc o creștere atât fizică, cât și din punct de vedere intelectual și emoțional. Deși activitățile de consiliere desfășurate la această vârstă sunt mai dificile, ținând cont de vârsta subiecților și de implicația emoțională a părinților, satisfacția și recompensa morală este cu atât mai mare când se intervine cu succes la o vârstă timpurie.

Consilierii din grădiniță trebuie să fie în permanență preocupați de bunăstarea

emoțională, socială și mentală a copiilor. Activitatea acestora, ce necesită creativitate și

inventivitate, este extrem de importantă mai ales la începutul anului școlar, atunci când

preșcolarii pot avea dificultăți în tranziția de la o lungă vacanță de vară la mediul grădiniței și în mod special pentru copiii nou veniți în grădiniță și părinții acestora.

Specialiștii în consiliere din grădiniță pot folosi diverse metode pentru a explora

atitudinile și sentimentele părinților copiilor preșcolari și de a le preda acestora competențe de luare a deciziilor, promovând stima de sine și un comportament pozitiv.

De ce acum mai mult ca oricând este nevoie de consilierea părinților cu copii de vârstă preșcolară?

În calitate de părinte suntem primii educatori ai copilului nostru, iar educarea propriului copil este o reală provocare pentru oricare părinte (educația de calitate, mai ales în primele etape de dezvoltare, este principala modalitate prin care un părinte poate contribui la viitorul copilului său) și, în al doilea rând, pentru că o mare parte din timpul pe care părinții ar trebui să-l acorde copiilor lor este destinat, din păcate, carierei profesionale și altor activități, fapt ce are drept consecințe, lipsa unei comunicări eficiente dintre părinte și copil, a informațiilor despre nevoile și dorințele celor mici, o dezvoltare carențială din punct de vedere social, comportamental, emoțional și cognitiv .

1.2. Importanta activitatii de consiliere

Într-o colectivitate umană trebuie să acceptăm conflictele ca fiind absolut normale, iar rezolvarea lor trebuie să fie un proces de grup, deoarece orice grup uman cuprinde membri cu personalități diferite, cu motivații diferite și cu un potențial de muncă și creație care variază în limite foarte largi.

Școala pregăteste viitorul adult astfel încât să poata preîntâmpina conflictele cu care se confruntă și sa le evite atunci când e cazul, sau cel puțin a le rezolva în cel mai bun mod, astfel încât atât el, cât și cei implicați să nu fie stopați în acest proces de schimbare și de evoluție și, deci, de dezvoltare personală.

conflictul este o parte firească a vieții de zi cu zi, o realitate a vieții cotidiene, inerentă relațiilor umane; conflictul poate fi tratat pe căi pozitive sau negative; abordat printr-o gândire pozitivă, conflictul poate avea rezultate creative, poate fi o forță pozitivă pentru creșterea personală și schimbarea socială; abordat printr-o gândire negativă, conflictul poate avea rezultate distructive atât din punct de vedere emoțional, spiritual, cât și fizic; conflictul poate deveni o sursă de maturizare și învățare, ajută la descoperirea propriilor valori și credințe, la sănătatea mentală și individuală; capacitățile de management al conflictului pot fi învățate; prin practică putem îmbunătăți comunicarea, negocierea, medierea conflictelor; modul în care definim o problemă determină dacă și cum o vom rezolva într-un conflict sentimentele sunt importante, câteodată nu ajungem la motivele conflictului și nu-l putem rezolva până când nu luăm în considerare sentimentele neconștientizate.

Este adevărat că atât noi, cât și elevii noștri, suntem martorii și, uneori, chiar produsul manifestărilor prin care conflictele sunt soluționate impropriu și, în acest sens, se soldează cu repercursiuni asupra tuturor persoanelor implicate. Este adevărat că atunci când oamenii se gândesc la conflict cuvintele care le vin în minte sunt „ceartă”, „scandal”, chiar „violență”.

Consilierea de grup, individuală și colectivă care intervine în managementul conflictului se management al conflictului pot fi învățate; prin practică putem îmbunătăți comunicarea, negocierea, medierea conflictelor; modul în care definim o problemă determină dacă și cum o vom rezolva într-un conflict sentimentele sunt importante, câteodată nu ajungem la motivele conflictului și nu-l putem rezolva până când nu luăm în considerare sentimentele neconștientizate.

Este adevărat că atât noi, cât și elevii noștri, suntem martorii și, uneori, chiar produsul manifestărilor prin care conflictele sunt soluționate impropriu și, în acest sens, se soldează cu repercursiuni asupra tuturor persoanelor implicate. Este adevărat că atunci când oamenii se gândesc la conflict cuvintele care le vin în minte sunt „ceartă”, „scandal”, chiar „violență”.

Consilierea de grup, individuală și colectivă care intervine în managementul conflictului se dorește a influența modul în care indivizii se raportează la conflict și a forma noi deprinderi adecvate de soluționare a conflictelor. Această activitate presupune, în primul rând, schimbarea unor fundamente cognitive ale indivizilor și, nu în ultimul rând, de fapt scopul final, se schimbă modul de comportament.

Activitatea de consiliere și management a conflictelor presupune modele noi de activitate din partea profesorilor, cerințe noi de abordare a divergențelor din partea tuturor celor implicați în interrelaționare și, nu în ultimul rând, modele noi de comportament din partea elevilor.

Sansa noastră ca și consilieri și profesori este de a-i învăța pe elevii de azi să formeze echipa performantă de mâine.

Conflictele sunt prezente inevitabil în toate domeniile activității umane supuse schimbării.

Conflictul este urmărirea de scopuri incompatibile de către grupuri diferite.  Stephen P. Robbins (1998) definește conflictul ca fiind un proces care începe când o parte percepe că o altă parte a afectat sau este pe cale să afecteze negativ ceva care o anumită valoare pentru prima parte.

Există trei perspective majore în abordarea conflictelor: perspectiva tradițională, perspectiva relațiilor umane și perspectiva interacționistă.

Perspectiva tradiționalistă presupune că toate conflictele sunt rele. Conflictul era văzut negativ și era asociat în mode obișnuit cu termeni ca violență, distrugere și iraționalitate. Această perspectivă solicită schimbări ale realității care a generat conflictele.

Din Perspectiva relațiilor umane conflictele sunt normale pentru toate organizațiile și grupurile.

Perspectiva interacționistă încurajează conflictul, pornind de la ipoteza că un grup pașnic, armonios și cooperant riscă să devină static, apatic, și să nu răspundă nevoii de schimbare, inovație și îmbunătățire; încurajează liderii de grup să mențină un nivel al conflictului în organizație suficient cât să păstreze dinamismul, creativitatea și autocritica grupului.

Conflictul este un proces dinamic. Robbins (1998) prezintă cinci stagii majore ale procesului conflictual: opoziția potențială sau incompatibilitatea, cunoașterea și personalizarea, intențiile de abordare a conflictului, comportamentul, rezultatele.

În procesul conflictual,primul pas este existența condițiilor pentru ca un conflict să poată izbucni. Aceste condiții pot fi sintetizate în trei categorii generale: comunicare, structură și variabile personale.

Comunicarea poate fi o sursă serioasă de conflict dacă generează forțe contradictorii în percepția părților.

Opoziția potențială sau incompatibilitatea poate să fie generată și de cauze care țin de structura organizației sau grupului din care fac parte părțile ce vor intra în conflict.

Probabil cea mai utilă variabilă în studiul conflictului social o constituie sistemele de valori diferite.

Dacă condițiile menționate în modulul precedent afectează negativ un lucru important și de valoare pentru una dintre părți, potențialul pentru opoziție se transformă în conflict.

Intențiile intervin între percepțiile, emoțiile oamenilor și comportamentul lor deschis. Intențiile sunt decizii de a acționa într-un anumit mod într-o situație conflictuală.

Pot fi identificate cinci intenții majore de abordare a conflictelor: abordarea ocolitoare, abordarea îndatoritoare, abordarea competitivă, abordarea concesivă și abordarea colaborativă.

Comportamentul-când oamenii se gândesc la conflicte, ei tind să se concentreze asupra acestui stagiu. Aici conflictele devin vizibile. Acesta include acțiunile, declarațiile și reacțiile părților conflictuale.

După gradul de intensitate, conflictele pot fi clasificate astfel: neînțelegeri minore, forme subtile; sfidare deschisă a celuilalt și îndoieli asupra lui; atacuri verbale, amenințări și ultimatum-uri, atacuri fizice agresive, eforturi deschise, vizibile de a distruge partea cealaltă. Aceste conflicte pot fi situate ca un continuum.

Interacțiunea dintre părți se finalizează cu anumite consecințe ce pot fi funcționale, dacă conflictul se finalizează cu o îmbunătățire a performanței grupului, sau pot fi disfuncționale, dacă duc la o diminuare a performanței acestuia.

1.3.Strategii de baza utilizate pentru solutionarea conflictului

Strategiile de bază utilizate pentru soluționarea conflictului.

1.Retragerea-exprima o preocupare redusă atât pentru rezultate, cât și pentru relațiile interpersonale. Indivizii se retrag din conflict, amână asumarea responsabilităților, ignoră situațiile și persoanele și este caracteristică celor lipsiți de încredere în ei înșiși. Evitarea conflictului presupune ignorarea acestuia în speranța că va dispare de la sine. Conflictul însă nu dispare, ci rămîne în stare latentă.

2.Aplanarea-inseamna la încercările personale de a mulțumi toate părțile implicate în conflict. În această situație sunt supraevaluate relațiile interpersonale și sunt neglijate aspectele „tehnice” ale acestora.

3.Forțarea-este folosita îndeosebi în cazul în care individul dorește, cu orice preț, obținerea rezultatelor, fără a avea considerație față de așteptările, nevoile și sentimentele celorlalți; se bazează pe forța de constrângere a persoanei, care utilizează abuziv sursele de putere pe care le deține asupra celorlalte părți implicate.

4.Compromisul-consta in concesii reciproce, ambele părți obținând oarecare satisfacție. Compromisul este de fapt o soluție superficială de împăcare a tuturor părților care presupune sacrificarea convingerilor și uneori a raționalității. Compromisul este o soluție superficială de împăcare a tuturor părților care presupune sacrificarea convingerilor și uneori a raționalității.

5.Confruntarea-este o abordare a conflictului care ia în considerare atât nevoia de rezultate, cât și relațiile cu părțile implicate. Aceasta constituie, probabil, singura cale de rezolvare definitivă a conflictului.

Părțile care intră în conflict au, de obicei, tendința să-și evalueze interesele ca fiind diametral opuse. Rezultatele posibile se limitează la o situație de tipul câștig-pierdere (câștigul uneia dintre părți devine automat pierderea celeilalte) sau compromis.

Analiza soluționării conflictelor arată că este prea târziu când părțile realizează că este în interesul propriu să se aleagă alte alternative și să se conducă negocierea spre strategii de compromis sau de tipul câștig-câștig.

La soluționarea conflictelor pot contribui tertii prin tehnici ca: reducerea tensiunii, controlarea numărului de probleme, îmbunătățirea comunicării, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor opțiuni de decizie pentru a le face mai atractive pentru părți. Câtă vreme părțile reușesc să-și dispute în mod direct, într-o manieră constructivă, nu este necesară intervenția altor actori. Când disputa ajunge într-un impas major, intervența celei de-a treia părți rămâne deseori singura soluție. Totuși, o astfel de intervenție trebuie evitată până când părțile reușesc să se descurce și fără ajutor, în limite de timp și resurse. Intervenția terților poate fi dorită de părți sau poate fi impusă din afară prin reguli, legi, obiceiuri stabilite într-o organizație.

Sunt recunoscute interventiile formale ca tradiționale și sunt proiectate pentru a juca acest rol formal; ele sunt folosite de judecători, mediatori ai relațiilor de muncă, mediatori ai divorțurilor, arbitri, etc. Intervențiile informale apar incidental într-o negociere.

Medierea are caracter preponderent procedural, este mai puțin intruzivă decât alte procese (arbitrajul), deoarece părțile își păstrează controlul asupra rezultatelor, deși vor ceda controlul asupra modului de soluționare a disputei.

Arbitrajul implică nivele scăzute sau practic inexistente ale controlului părților asupra rezultatelor soluționării disputei, dar menține un control ridicat asupra modului de desfășurare a procesului negocierii. Este probabil cea mai frecventă formă a intervenției terților. Procesul este simplu: când părțile au ajuns la un blocaj major sau sunt confruntate cu o criză majoră de timp, după ce au soluționat mai multe elemente ale disputei, își prezintă pozițiile unui terț neutru. Terțul ascultă apoi ambele părți și decide asupra modului în care se va rezolva, în cele din urmă, disputa. Arbitrajul este folosit deseori între disputele dintre diferite corporații sau dintre patronat și sindicate.

Cei care arbitrează pot să decidă asupra unei singure probleme aflate în dispută sau asupra mai multor probleme care se află într-un pachet de probleme aflate în dispută arbitrarea poate să fie voluntară și coercitivă.

Arbitrarea formală este cel mai des în mecanismele de soluționare a disputelor din relațiile de muncă sau în plângeri de violări ale contractelor legale.

Arbitrajele au două avantaje clare: oferă o soluție clară pentru soluționarea unui conflict și ajută părțile să evite costurile unei prelungiri a disputei.

A treia perspectivă formală de soluționare a conflictelor a fost definită ca „un set de activități din partea consultantului care ajută clientul să perceapă, înțeleagă și acționeze asupra evenimentelor din procesul negocierilor”. Obiectivul major al acestei consultări este diminuarea aspectelor emoționale ale conflictului și îmbunătățirea comunicării idntre părți.

In lumea reală, terții intervin mult mai puțin neutru și nepartizan. Se descriu astfel câteva forme de intervenție informală valabile mai ales pentru persoanele care au o poziție de putere în raport cu părțile: șefi, părinți, consilieri etc.

Intervenția inchizitorială exercită un control foarte mare atât asupra procesului cât și al decizie și rezultatelor.

Intervenția adversativă. Managerii controlează în întregime decizia dar nu sunt interesați de desfășurarea procesului. Un astfel de terț nu pune întrebări, ci ascultă pasiv ce au părțile de spus și apoi ia o decizie bazată exclusiv pe prezentări. După ce pune un diagnostic rapid asupra conflictului, terțul le comunică părților că va impune o soluție dacă ele nu reușesc să ia una în timp util.

Utilizarea productivă a conflictului sau rezolvarea creatoare a acestuia reprezintă un demers esențial al managementului procesului de învățământ. Consilierul trebuie să afle cauzele complete ale conflictului apărut. Acestea pot fi: atmosfera competitivă, atmosfera de intoleranță, comunicare slabă, exprimarea nepotrivită a emoțiilor, absența abilitatilor de rezolvare a conflictelor, utilizarea greșită a puterii de către profesor.

Utilizarea consecventă și repetată a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de către profesori și consilieri va face ca elevii înșiși să fie capabili, după un timp, să-și rezolve singuri conflictele. Acest lucru are efecte benefice asupra atmosferei din clasă, contribuind la crearea unei comunități educaționale în care elevii se sprijină unii pe alții.

Există mai multe tipuri de consiliere educațională, dintre care cea de dezvoltare personală se referă la formarea de abilități și atitudini care permite o funcționare personală și socială flexibilă și eficientă în scopul atingerii stării de bine.

Agresivitatea reprezintă o reacție comportamentală prin care se blamează și acuză cealaltă persoană, prin care se încalcă reguli impuse de autorități (părinți, profesori), prin care există insensibilitate la sentimentele celorlalți, lipsă de respect, sarcasm, critică în comunicare, ostilitate și furie. Pasivitatea este un comportament care poate fi descris ca răspunsul unei persoane care încearcă să evite confruntările, conflictele, își dorește ca toată lumea să fie mulțumită, fără însă a ține cont de drepturile sau dorințele sale personale; manifestarea unei persoane care nu face cereri, nu solicită ceva anume, nu se implică în câștigarea unor drepturi personale sau în apărarea unor opinii. Aceste persoane se simt rănite, frustrate, iritate, fără însă a încerca să-și exprime nemulțumirile față de ceilalți.

Eficiența unui anumit mod depinde de cerințele situației conflictuale specifice și de îndemânarea cu care e utilizat. Fiecare dintre noi este capabil să folosească toate cele cinci moduri; nici unul nu putem fi caracterizați ca având un singur stil rigid de abordare a conflictelor. Cu toate acestea, fiecare individ folosește anumite moduri mai bine decât altele, fie din motive temperamentale, fie din obișnuință. Dar obișnuința și temperamentul pot să fie controlate prin exercițiu și aici intervine înțelepciunea de a îmbina toate aceste elemente pentru ca situația de conflict să se finalizeze într-o posibilitate de învățare și dezvoltare a celor implicați.

1.4.Consilierea ca activitate interdisciplinara

Ca activitate interdisciplinara consilierea se exercita in domenii diverse si isi gaseste locul in majoritatea sectoarelor vietii sociale incepand de la teoria si practica educationala. Cea mai simpla definitie data consilierii este: consilierea este o relatie in care o persoana ajuta o alta persoana, sau o persoana ajuta un grup de persoane.

Dupa I. Dafinoiu „Consilierea este utilzarea priceputa si principiala a relatiei interpersonale pentru a facilita autocunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea, dezvoltarea optima a resurselor personale. Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe formularea si rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trairilor afective sau a conflictelor interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti”. In ultimii ani acesta este un domeniu care se bucura de o mare atentie, existand o varietate de definitii din partea psihologilor, pedagogilor, cercetatorilor in domeniu. Semnificativa este definitia lui R. W. Strawig ce apare inscriptionata pe o placa comemorativa de din Wisconsin (SUA): „Consilierea inseamna multe lucruri. Ea este o experienta de comunicare. Dar mai mult decat atat, ea este o cautare in comun a sensului in viata omului cu dezvoltarea dragostei ca element esential concomitent cu cautarea si consecintele ei. Intr-adevar aceasta cautare este insasi viata iar consilierea este numai o intensificare a acestei cautari.”

Intr-un cuvant, toate definitiile pentru termenul consiliere scot in evidenta procesualitatea, centrarea pe relatia de sprijin stabilita cu clientul, calitatile umane personale si profesionale ale specialistului consilier.

Intr-un studiu asupra invantamantului (Miroiu si colaboratorii, 1998) sunt prezentate cateva din punctele slabe ale sistemultui educational actual: conservatorismul, depersonalizarea, intelectualismul si antihedonismul, autoritarismul si obedienta, elitismul si inegalitatea de sanse, segragarea scolii de persoana, familie si comunitate.

Toate acestea nu fac decat sa reclame tot mai mult necesitatea de schimbare a paradigmelor educationale si centrarea in mai mare masura pe nevoile individuale ale copilului. In acelasi studiu de diagnoza se constata faptul ca „ programele si manualele au in vedere inteligenta verbala si logico-matematica si prea putin pe cea intuitiva, relationala, comunicativa, empatica, afectiv-emotionala, motrica, tehnica, artistica.

Educatia trebuie sa raspunda in primul rand nevoilor individuale si sa realizeze echilibrul intre acestea si dezvoltarea sociala. Pedagogia ca stiinta a educatiei este chemata sa gaseasca solutii pentru a valorifica cat mai de timpuriu posibilitatile native alea copiilor, acordandu-le sansa de dezvoltare prin stimulare si prin crearea unor medii propice experientei si investigatiei. Cand copilul este foarte mic el nu poate „participa” direct la actul educational, influentele sunt organizate si pregatite de adultii care il inconjoara: parintii si ceilalti membri ai familiei si apoi educatoarea si copii cu care interactioneaza.

Responsabilitatea dezvoltarii copilului in primele etape revine in primul rand familiei sale, insa educatoarea trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte ale relatiei:

nu toti copii beneficiaza de un model optim de educatie care sa le sprijine dezvoltarea;

toti copii pot invata cand sunt mici – sistemul trebuie sa le ofere sansele;

e nevoie ca parintii sa intareasca si sa valorizeze ceea ce copilul invata in gradinita;

copilul invata tot timpul, in ritmul si stilul care ii sunt caracteristice;

toti parintii isi cunosc copii si nevoile lor de dezvoltare?

Toate aceste aspecte constituie argumente care impun realizarea parteneriatului

dintre parinti si educatoare, parteneriat ce presupune cooperare, colaborare si comunicare.

Parintii trebuie sprijiniti sa isi cunoasca copiii, sa le identifice nevoile si sa sprijine dezvoltarea si cresterea lor armonioasa.

1.5.Consilierea parintilor

Consilierea parintilor este o activitate care se refera la organizarea acestiu sprijin pentru familiile copiilor, consilierea familiei presupunand actiuni de informare, de transmiterea si primirea unor cunostinte, idei si teze importante pentru asigurarea succesului in comunicarea intrafamiliala si in rezolvarea situatiilor conflictuale.

Educatia familiei, educatia parintilor au in vedere acele actiuni indreptate spre exersarea functiei educative si spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare si de interactionare in familie. In acest sens ea este o parte a consilierii, diferenta venind din faptul ca in consiliere este vorba de rezolvarea unor situatii critice, de criza, conflictuale.

Ca urmare, consilierea familiei, ca si consilierea parintilor presupune activitati exercitate de profesionisti (consilieri psihopedagogi, consilieri educationali sau psihologi educationali), educatia parintilor sunt indeplinite de educatoare, de profesori si se pot completa de catre consilieri. Problemele existente in viata de familie sunt numeroase si complexe, de la lipsa banilor, atmosfera tensionata ce ajunge pana la violenta, conditii de trai precare si pana la situatii critice generate de nivelul cultural si de educatie scazut al parintilor.

Toate acestea pot determina probleme in educatia si dezvoltarea copiilor.

In educatia parintilor, rolul educatoarei este de a facilita contactul parintelui cu anumite cunostinte, deprinderi necesare in educatia copilului, precum si asigurarea parteneriatului in actiunea educativa, ceea e presupune o comunicare eficienta din partea acesteia.

Ce spune decalogul comunicarii:

nu poti sa nu comunici;

a comunica presupune cunoastere de sine si stima de sine;

a comunica presupune constientizarea nevoilor celuilalt;

a comunica presupune a sti sa asculti;

a comunica presupune a intelege mesajele;

a comunica presupune a da feedback-uri;

a comunica presupune a intelege procesualitatea unei relatii;

a comunica presupune a sti sa exprimi sentimente;

a comunica presupune a accepta conflictele;

a comunica presupune asumarea rezolvarii conflictelor.

Orice parinte isi doreste sa fie cat mai aproape de ceea ce inseamna a fi un parinte

bun. Nu de putine ori auzim in randul parintilor a caror copii ajung in situatii dificile sau apuca drumuri gresite: „I-am dat de toate, i-am oferit tot ce mi-a stat in putinta, m-am straduit, m-am sacrificat…”.

A fi un bun parinte presupune sa ai:

Cunostinte:

despre dezvoltarea copilului si aspectele semnificative pentru fiecare varsta;

unde sa cauti sprijin;

despre drepturile parintilor si ale copiilor;

despre conditii bune de trai si o alimentatie corecta;

principii educative.

Calitati de parinte :

sa asigure o autoritate optima fara a fi supraprotectivi, excesivi de autoritari sau permisivi;

sa ofere dragoste si acceptare si sa fie sensibil la nevoile copiilor;

sa manifeste incredere in munca si abilitatile copiilor lor;

sa formuleze asteptari realiste;

sa gaseasca timp pentru a-si impartasi experienta copiilor (sa manance impreuna, sa se joace, sa-si petreaca timpul liber) ;

sa promoveze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare, pe care le si pretind a fi respectate;

sa incurajeze exprimarea libera, sa indrume actiunile copiilor;

sa comunice liber cu copiii, cu sinceritate, sa asculte si sa reflecteze la ceea ce spun acestia;

sa ia decizii si sa aiba responsabilitati;

sa poata stapani stresul si sa rezolve conflictele;

sa nu permita pedepsele dure;

sa incurajeze intarirea pozitiva a comportamentelor bune.

Cercetarile indentifica o serie de factori legati de comportamentele parintilor si

modul in care acestia afecteaza dezvoltarea personalitatii copiilor, cum ar fi:

lipsa unor reguli clare in relatia dintre parinti si copii;

cerinte vagi si confuze;

conflictele intre parinti;

supravegherea inadecvata a copilior;

pretinderea unei discipline fara consistenta;

lipsa comunicarii;

lipsa unui sistem de sprijin pentru parinti;

incapacitatea unor parinti de a fi empatici cu nevoile copiilor lor;

incredere excesiva in valoarea pedepsei.

Cunoscand aceste aspecte atat de importante am privit cu mult interes parcurgerea

cursului pentru parinti „Educati asa” si desfasurarea sedintelor cu participarea parintilor de la grupa. Vorbeam mai devreme de cauze care franeaza sau au un efect negativ asupra educatiei copiilor. In urma desfasurarii sedintelor „Educati asa” cu grupurile de parimti am inteles cata nevoie de sprijin au unii dintre ei in intelegerea conceptului de educatie.

La grupa, in sprijinul educatiei parintilor, am ales diferite forme de colaborare:

sedintele cu parintii cu prezentarea principalelor aspecte ale activitatii gradinitei;

propaganda vizuala – prin afisarea unor materiale pe teme de educatie;

expozitii de pictura cu lucrarile copiilor si discutii pe marginea acestora, cu interpretarea unora dintre ele;

sedintele „Educati asa”;

lectii deschise;

concurs cu participarea activa a parintilor;

prezentare de referate pe diferirte teme de educatie;

serbari;

excursii, vizitarea unor obiective din oras;

chestionare si nu in ultimul rand discutiile zilnice la solicitarea expresa a unor parinti.

Am constatat, si nu de putine ori, ca in urma discutiilor particulare se schimba ceva in atitudinea parintilor si in comporatmenul copiilor, desigur inspre bine. Am intalnit si situatii in care copilul e crescut de o matusa sau de o bunica si am avut de infruntat negativismul si opacitatea acestora, de fiecare data motivand ca „nu vrea”, „nu are ce-i face”, desi ii sugeram exact cum ar trebui procedat in anumite situatii. Din pacate aceste cazuri se repeta in fiecare an prin plecarea parintilor la munca in strainatate si lasarea copiilor in grija diferitelor persoane.

Cu intelegere, rabdare, cu calm, delicatete si bunatate, atribute ce trebuie sa le aiba orice educatoare este posibil ca fiecare din noi sa contribuim in buna masura la educarea parintilor ceea ce nu pare foarte mult, dar e foarte important pentru dezvoltarea armonioasa a copilului.

La identificarea nevoilor de consiliere contribuie într-o foarte mare măsură educatorii grupelor de copii. Pe de-o parte, aceștia interacționează zilnic cu părinții sau cu alte persoane aflate în anturajul imediat al copilului. În acest mod, identifică dificultățile de relaționare. Pe de altă parte, consilierul împreună cu educatorul și cu părinții observă, evaluează copiii și identifică nevoile individuale de intervenție, precum și nevoile grupei. Împreună cu educatoarea identificăm nevoile de consiliere, prin observarea copilului în activități individuale și comune. Tot împreună, elaborăm strategii de intervenție, adaptate particularităților individuale ale copilului și acționăm prin sarcini diferențiate, astfel încât să prevenim apariția unor situații de criză, mai ales atunci când părinții nu-și exprimă deschiderea pentru participarea la programele de consiliere (de exemplu: sunt reticenți, neîncrezători, le este teamă de etichetare, abuzează propriul copil, nu se implică în educație din lipsă de timp, sunt plecați la muncă în străinătate etc.) și atunci când nu-și dau acordul de principiu pentru consilierea copilului. Dacă relația părinte–copil este defectuoasă, intervenția pentru prevenirea și rezolvarea crizei se va limita la timpul pe care copilul îl petrece la grădiniță, iar suportul va fi acordat de educatoare și consilier în activități comune.

Relația școală-familie trebuie privită de părinți ca fiind un factor al dezvoltării copilului. Prima zi de școală este cea mai importantă sărbătoare din viața copilului și a familiei.Trecerea de la joacă la lecție cere concentrare, eforturi de voință și de răbdare din partea copilului. De aceea este bine ca părintele să-i fixeze un program zilnic cu o siestă recreativă sau somn, teme și activități care-i plac.Cel mai bun îndemn pentru lecție este climatul familial, unde părinții muncesc cu voie bună. Prin acest regim zilnic familia va contribui la formarea deprinderilor de muncă independentă si a spiritului de inițiativă. Familia are rolul și de a-i educa pe copii pentru viață, zilnic să frecventeze cursurile școlare pentru a asimila ușor și integral cunoștințele, să fie mereu punctuali la școală. Un copil este mai bun la școală cu cât părintele se implică mai mult în activitatea lui. Niciodată părinții să nu facă comparație între copiii lor și alți copii, prieteni sau frați, când este vorba de învățătură, fiindcă la unii vârsta cronologică este egală cu vârsta mentală iar la alții este diferită.

Pentru a-l ajuta să iubească învățătura, fiecare părinte să se concentreze asupra a ceea ce face copilul corect, să-l ajute să-și exprime plăcerea pentru lectură (cărți, reviste, ziare) fiindcă ele reprezintă sursa de informație.

Să nu uităm căci copiii au nevoie de modele de viață, pe care și le iau de regulă din familie, din mediul școlar, din lecturi sau din filme. Familia are rol

important în formarea și cultivarea deprinderilor de a alege modelul de viață, mai mult decât arât, chiar oferindu-i propriul model.

În ceea ce privește familia se diferențiază trei grupe de greșeli educative ale părinților: grja excesivă, severitate excesivă și indiferență.

În familiile cu părinți hiperprotectori copiii sunt neliniștiți, fricoși, dependenți, greu adaptabili. În cazul în care avem de a face cu părinți inconsecvenți, oscilanți,care trec de la asprime exagerată, la exces de protecție, îngăduință și răsfăț, copiii au dificultăți în comportare, tulburări de echilibru emoțional și afectiv.

Unii părinți țin neapărat să-și vadă realizate prin copii propriile lor aspirații, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză copilul intră în conflict cu posibilitățile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercursiuni de natură psihică. La fel de grav este și dezinteresul față de educația copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent iar mama prea indulgentă nu se poate realiza educația, în subconștientul copilului născându-se opoziția tată-mamă. Atunci când ambii părinți sunt exagerat de severi climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forțele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă se va lăsa pedepsit pentru orice.

Părintele este pentru copil și un bun educator,el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, inițiativa, independența, încrederea în sine. Pentru aceasta

părinții ar trebui:

să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activități, ținând cont însă de posibilitățile lui psiho-fizice;

să asigure copilului în casă un spațiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi și visa sub supravegherea părinților;

să-i permită să se antreneze în activitățile extrașcolare pentru a-și satisfsce trebuințele de activitate și de cunoaștere;

să-l sprijine în menținerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul afectat pentru activitățile de tip,,pasiune”;

să-i ofere modele ale unor tineri, adulți cunoscuți care s-au afirmat prin învățătură și comportare demnă;

să continue munca educativă srijinind concret copilul în depășirea dificultăților.

Metoda cea mai adecvată pentru educația copilului este dialogul care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă, etc.

Copilului îi place să i se acorde multă atenție, astfel el putându-se afirma. O educație sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit.

Credem că putem ajunge la aceste finalități prin educarea integrată, parteneriat educațional, motivare individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viață.

Părinții trebuie conștientizați că singura investitie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiția pentru mintea și sufletul acestuia.

1.6.Consilierul din gradinita

Deoarece în grădiniță munca profesorului consilier are un specific aparte, dată fiind vârsta copiilor, atât pentru identificarea nevoilor de consiliere, cât și pentru activitatea efectivă de consiliere, eternul mijloc la îndemână, este jocul, organizat cu pricepere, tact pedagogic și măiestrie didactică, în echipă cu educatoarea grupei. Comportamentul problematic, hiperactiv, opozant, este ținut sub control prin joc, atent condus și supravegheat, în așa fel încât, simțindu-se valorizat și acceptat de colegi, copilul în cauză reușește să-și domine comportamentul agresiv, să nu dărâme construcția, să nu strice jocul colegilor și, în final, să se bucure de reușită alături de ceilalți copii.

Copiii au mare nevoie de părinți, fără să-și dea seama de acest lucru. Personalitatea lor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact și mai ales cu argumentele cele mai raționale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului, îi creează resentimente și-l îndepărtează de părinți sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenți la dramele copiilor cu părinți excentrici sau conservatori, părinți ,,de duminică”,părinți,,de concediu”sau dimpotrivă, părinti care trudesc, se luptă cu greutățile vieții să-și educe copiii, părinți educați sau părinți care încearcă să se autoeduce.

O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinții a fost identificarea dificultăților pe care le întâmpină acestia în comunicarea cu proprii lor copii, precum și mijloace de optimizare a comunicării dintre aceștia. Părinții au fost chestionați asupra modului cum comunică cu copilul cu scopul de a identifica factorii care distorsionează comunicarea.

Părinții trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul dorește să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenția cuvenită, renunțând la atitudinea dominatoare. Este împortant să i se ofere copilului regulile de bază ale comportării însoțite de exemple concludente. O slabă comunicare poate crea probleme emoționale, copilul pierzându-și încrederea în adulți și retrăgându-se într-o lume a sa.

Poate avea loc o scădere a performanțelor școlare ca drept pedeapsă involuntară pe care copilul o aplică părintelui prea ocupat, au loc tulburări de comportament, unii copii exprimându-și suferința, supărarea în mod violent. Dacă părintele folosește forța pentru obținerea comportamentului dorit, comunicarea va avea grav de suferit, abuzul fiind o metodă devastatoare pentru copil. Aplicarea frecventă a unor pedepse neadecvate va duce la întreruperea comunicării.

Observând efectele negative ale lipsei de comunicare dar și satisfacțiile pe care le au părinții care reușesc o bună comunicare cu proprii copii, s-a concluzoinat că pentru a avea un copil,,bun”trebuie să depui o muncă susținută și nicidecum să-ți neglijezi copilul în favoarea altor preocupări.

Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligația să cunoască temperamentul copilului pentru că educația trebuie individualizată în funcție de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educația din familie și școală își spun cuvântul. Din experiența la catedră am constatat că educația realizată în școală nu este solidă dacă elevul nu are,,cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că, în familie, trebuie să se pună bazele unei educații sănătoasă pentru viață.

Este important ca părintele să știe că mediul de viață și educația sunt factori esențiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copii au nevoie de multă iubire, grijă și atenție. Ei se simt iubiți și în siguranță când sunt ascultați fără să fie certați. Dacă,,li se tot face morală și nu vor fi ascultați,ei vor începe să-și ascundă sentimentele,nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forță și brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relații echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relații de destindere și atașament, o falsă autoritate duce la o relație tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă , fermă și să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecțiune și dreptate, stăpânire de sine , înțelegere și spirit de colaborare între copil și părinte.

Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de învățare.Anumiți factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: dezorganizarea familiei, lipsa de supraveghere, interesul redus al părinților pentru pregătirea școlară a copiilor, lipsa legăturii părinților cu școala și starea materială precară.

Formarea personalității copilului implică și rezolvarea unor situații conflictuale și frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinților, când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinți că îșî soluționează diferențele de opinie în mod ponderat.Stările conflictuale în lanț dintre copil și părinți sau dintre părinți, îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părintii nu trebuie să-și reproșeze unul altuia deficiențele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinți trebuie să colaboreze în educarea lor.

În cadrul familie întâlnim coabitarea unui număr mare de membrii, aparținând mai multor generații cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalități proprii unor diverse niveluri de viață si cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecțiunea mutuală și consens între toți membrii ei. Unitatea de vederi intre bunici și părinți privind educația va duce la realizarea și întărirea unității lor.Copilul are încredere în părinte dar aceasta să fie susținută prin fapte și prin ținută.

1.7.Consilierea elevilor in scoala

Consilierea psihologică și educațională integrează perspectiva umanistă dezvoltată de Carl Rogers (1961), unde problemele psihice nu mai sunt văzute în mod obligatoriu în termenii de tulburare și deficiență, ci în parametrii nevoii de autocunoaștere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală și de adaptare. În acest sens, rolul principal nu îi revine doar psihologului văzut ca un superexpert. Succesul consilierii este asigurat de implicarea activă și responsabilă a ambelor părți (consilierul și persoanele consiliate) în realizarea unei alianțe autentice, bazată pe respect și încredere reciprocă. A ajuta și a credita persoana ca fiind capabilă să își asume propria dezvoltare personală, să prevină diverse tulburări și disfuncții, să găsească soluții la problemele cu care se confruntă, să se simtă bine cu sine, cu ceilalți și în lumea în care trăiește, reprezintă valorile umaniste ale consilierii psihologice.

Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici ce o disting de alte arii de specializare ce implică asistența psihologică:

O primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. Consilierea vizează persoane normale, ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau de altă natură. Consilierea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă față mai eficient stresului și sarcinilor vieții cotidiene și astfel să-și îmbunătățească calitatea vieții.

O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este dată de faptul că asistența pe care o oferă utilizează un model educațional și un model al dezvoltării și nu unul clinic și curativ. Sarcina consilierului este de a învăța persoana / grupul strategii noi comportamentale, să își valorizeze potențialul existent, să își dezvolte noi resurse adaptative. Consilierea facilitează și catalizează atingerea unui nivel optim de funcționare în lume.

O a treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenția problemelor ce pot impieta dezvoltarea și funcționarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenție constă în identificare situațiilor și grupurilor de risc și în acțiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ și să declanșeze „crize” personale sau de grup

Sumarizând caracteristicile prezentate în paragrafele anterioare, se poate spune că procesul de consiliere pune accentul pe dimensiunea de prevenție a tulburărilor emoționale și comportamentale, pe cea a dezvoltării personale și a rezolvării de probleme.

Această perspectivă formală de soluționare a conflictelor a fost definită ca „un set de activități din partea consultantului care ajută clientul să perceapă, înțeleagă și acționeze asupra evenimentelor din procesul negocierii”. Obiectivul major al acestei consultări este diminuarea aspectelor emoționale ale conflictului și îmbunătățirea comunicării între părți, sporindu-le abilitățile de a soluționa conflicte sau dispute viitoare. Acest tip de consultare poate fi eficientă doar înainte ca părțile să intre în conflict deschis sau între izbucniri majore de ostilitate.

Consilierea de proces nu este efectivă pentru relațiile pe termen scurt, deoarece nu este nevoie de educarea părților pentru soluționarea efectivă a disputelor, dacă nu vor mai interacționa în viitor. Pe de altă parte, dacă părțile nu sunt suficient de motivate să acționeze împreună, dacă o parte este deschisă și cooperantă, iar cealaltă continuă să joace necinstit, folosirea consilierii nu face decât să ducă la o escaladare rapidă a conflictului.

Utilizarea productivă a conflictului sau rezolvarea creatoare a acestuia reprezintă un demers esențial al managementului procesului de învățământ. Consilierul se confruntă în fiecare zi cu un foarte număr de conflicte. El trebuie să fie un „pacificator” care utilizează, însă, constructiv conflictul în vederea atingerii finalităților educaționale stabilite. De aceea, el trebuie să afle, în primul rând, cauzele complete ale conflictului apărut. Acestea pot fi:

Atmosfera competitivă. Elevii au fost obișnuiți să lucreze individual, pe bază de competiție, lipsindu-le deprinderea de a munci în grup, încrederea în colegi și profesori. Ei nu doresc decât victoria asupra celorlalți și, dacă nu o obțin, își pierd stima de sine. Competiția apare în toate momentele, chiar și în cele în care ea este neproductivă.

Atmosfera de intoleranță. În clasă se formează clici, iar lipsa sprijinului între colegi duce de multe ori la singurătate și izolare. Apar resentimente față de capacitățile și realizările celorlalți, neîncrederea și lipsa prieteniei.

Comunicare slabă. Aceasta reprezintă solul cel mai fertil pentru conflict. Cele mai multe conflicte pot fi atribuite neînțelegerii sau percepției greșite a intențiilor, sentimentelor, nevoilor și acțiunilor celorlalți. Elevii nu știu să-și exprime în mod pozitiv nevoile și dorințele sau le este frică să facă asta. Ei nu pot să-i asculte pe ceilalți.

Exprimarea nepotrivită a emoțiilor. Orice conflict are o componentă afectivă. Conflictele se vor accentua atunci când elevii au sentimente deplasate (exacerbate), nu știu să-și exprime supărarea sau nemulțumirea într-un mod neagresiv, își suprimă emoțiile și sunt lipsiți de autocontrol,

Utilizarea consecventă și repetată a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de către profesori și consilieri va face ca elevii înșiși să fie capabili, după un timp, să-și rezolve singuri conflictele. Acest lucru are efecte benefice asupra atmosferei din clasă, contribuind la crearea unei comunități educaționale în care elevii se sprijină unii pe alții. Caracteristicile acesteia sunt:

Cooperare. Copiii învață să lucreze împreună, să aibă încredere unii în alții și să-și împărtășească preocupările.

Comunicare.Copiii învață să observe atent, să comunice cu acuratețe ceea ce au de spus, să-i asculte atent pe ceilalți.

Toleranța.Copiii învață să respecte și să valorizeze pozitiv diferențele dintre oameni, să înțeleagă propriile prejudecăți și modul în care acestea acționează.

Expresie emoțională pozitivă. Elevii învață să-și exprime sentimentele, în special supărarea sau nemulțumirea, în modalități neagresive și nedistructive. Totodată, ei învață autocontrolul.

Rezolvarea conflictelor. Elevii deprind abilitatea de a răspunde în mod creativ într-o situație conflictuală.

Se decide sistemul de recompensare. De exemplu, marcarea cu o steluță a fiecărui act pozitiv; la un anumit număr de steluțe se va câștiga ceva.

Se prezintă clasei acest plan de îmbunătățire a comportamentului.

După ce elevii au înțeles și au fost de acord cu procedura, aceasta se aplică.

abordarea conflictelor din perspectivă „pozitivă”;

1.8.Managementul situatiilor conflictuale in gradinita

Managementul grupei de preșcolari – se arată în literatura de specialitate – presupune consi-derarea acesteia ca un microgrup, formație de mai multe persoane, aflate în relații de interacțiune și dependență reciprocă, mediate de implicarea într-o activitate comună, dezvoltate în timp, norme și valori care reglează comportarea comună. Deoarece fiecare copil, în funcție de individualitatea sa , își „dezvoltă” o metodă proprie de a reacționa la evenimentele din jurul său, în colectivitate apar stări tensionale, provocate de cauze diferite, manifestate în forme variate, de scurtă sau de lungă durată, cu efecte imediate sau întârziate.

Managementul situațiilor conflictuale presupune abordarea acestora prin cooperare,negociere, preferabile competiției, ce poate genera conflicte în ,,lanț”și chiar reale crize organizaționale, blocaje.

În sistemul educațional, relațiile interpersonale din cadrul unei organizații stau la baza desfășurării unei activități didactice de calitate. Pot exista dezacorduri legate de atitudini, sco-puri,mentalități, roluri, responsabilități,aspirații,etc.

Factorii răspunzători de apariția dezacordurilor sunt, de cele mai multe ori de natură internă și se materializează în conflicte de idei,de generație.

Astfel apar conflicte în diverse planuri:

conflict copil-copil;

conflict între cadrele didactice;

conflict cadru didactic – manager;

conflict cadru didactic-părinți (și invers);

conflict manager – părinți, etc.

Experiența managerială selectează ca stil de management al conflictelor pe acela colaborativ, scopul final constituindu-l obținerea unui acord integrativ cu premise câștig-câștig. Cum un conflict poate fi mediat, arbitrat sau negociat, metoda negocierii s-a dovedit în practica managerială a fi cea optimă, eficientă. Abordarea conflictului și rezolvarea acestuia însă, nu trebuie evitată și nici amânată nejustificat, deoarece procesul conflictual include și factori ca nevoia de a câștiga o dispută, stereo-tipizarea negativă a celeilalte părți. De asemenea , persistența stării tensionale în cadrul colectivului poate genera blocaje, ce duc mai devreme sau mai târziu la destabilizarea întregii grupe.

Spre deosebire de managementul școlii sau al altor medii educaționale, managementul grupei de copii este definit de două aspecte: de specificul relației educator-copii, al cărei scop este formarea dezvoltării personalității copiilor și de problematica specifică – pedagogică și metodică. Iar aceste două aspecte generează maximă responsabilitate în ceea ce privește comportamentele și intervențiile educatorului.

Se spune că „în lume sunt mai multe conflicte decât fire de nisip” și poate că este adevărat, tot atât de adevărat pe cât este și faptul că însuși societatea ne influențează sistemul de valori, principii și credințe, comportamentul și punctele de vedere asupra conflictelor. O privire ofensivă, o replică depreciativă sunt capabile să determine un conflict. Oricine poate și trebuie să trateze situațiile conflictuale astfel încât comportamentul atacatorului să nu se accentueze și respectul față de propria persoană să nu fie lezat. Cauza generală a unui conflict este ineficiența sau incompatibilitatea comunicării. Comunicarea a dus la progrese de-a lungul timpului. Progresul e stimulat de îmbunătățirea comunicării. Cauzele ce generează conflicte între copii sunt însă diverse și specifice.

Iată câteva dintre cauzele ce generează conflicte între copii:

sentimente diferite;

existența grupurilor, prieteniilor;

situație de adaptare;

sarcină grea, inedită;

un membru agresiv;

resurse limitate ( spațiu, logistică, materiale );

distribuirea unor roluri;

ambiguitatea sarcinilor, cerințelor;

schimbarea, ieșirea din rutină;

încălcarea nevoilor fundamentale ale omului: libertatea, afirmarea, succesul, cunoașterea, acțiunea;

valori morale, sociale diferite;

percepții diferite ale realității;

interese diferite – care determină explicații și preocupări diferite;

alterarea nevoilor psihologice: respectul de sine,liniștea interioară, afecțiunea, feri-cirea – care pot genera conflicte între indivizi

În grădinițe, conflictul intre colegi poate să nu ajungă sau să treacă prin toate etapele de desfășurare. Un conflict presupune 5 etape relativ distincte:dezacordul,confruntarea,escaladarea,deescaladarea și rezolvarea. Analiza oricărui conflict preșcolar ne demonstrează faptul că orice situație de comunicare afectată de o tensiune devine automat dependentă de 3 factori: sursa (emițătorul)
mesajul și mediul si canalele de comunicare.

Pentru a asigura reușita în manangementul conflictelor între copii, educatoarea ar trebui să întreprindă cel puțin următoarele acțiuni:

să identifice rapid eventualele bariere de comunicare;

să îndepărteze barierele de comunicare;

să informeze receptorul (copilul) despre scopul demersulului;

să răspundă și să acționeze oportun față de receptor;

să propună soluții de rezolvare a conflictului și să le argumenteze;

să propună – daca e cazul – introducerea unui mediator (care poate fi și o jucărie);

să asculte activ;

să fie ca și un membru al grupului și să fie solidară cu acesta.
Pentru a manageria corect un conflict, educatoarea va comunica eficace dacă alege cuvintele potrivite în momentul potrivit, timpul alocat rezolvării , medierii conflictului fiind scurt. Se impun dez-bateri si negocieri scurte și un feed-back imediat si apropiat.

Ca educatoare avem datoria de a-i ajuta pe copii să obțină o imagine cât mai clară despre ei înșiși și despre societate și să transformăm conflictele în șanse educative. Conflictul este o componentă naturală a existenței noastre. Educatoarele ar trebui să-l privească precum o șansa de maturizare, copiii conștietizând consecințele acțiunilor lor. Capacitatea educatoarelor de a manageria conflictele într-un mod constructiv contribuie la sănătatea mentală individuală și de grup și are efecte pozitive asupra societății în general. Abilitățile pentru rezolvarea unor conflicte între copii nu s-au învățat științific până acum în procesul de formare al educatoarelor, dar experiența și cunoașterea psihicului copilului ne-au arătat cum să procedăm în managementul situațiilor conflictuale. Pentru a fi eficientă în rezolvarea unui conflict, educatoarea își va diversifica modul de a acționa, alegând ceea ce este mai oportun pentru situația respectivă. Va fi oricând capabilă să își schimbe strategia, ca să rezolve optim situația de conflict. Educatoarea trebuie să-și dezvolte continuu abilitați de a aborda conflicte grele, astfel încât să nu manifeste neajutorare și disperare când se confruntă cu cei care nu vor să se angajeze într-o soluționare sau folosesc șiretlicuri. Ea trebuie să rămână o persoană morală, adică atentă și dreaptă.

alegerea făcută. Cercetările demonstrează că un număr prea mare de reguli atestă o situație explozivă, uneori generată tocmai de numărul exagerat de mare al acestora (avem in vedere mai ales reguli cu caracter punitiv) : „ Fiecare clasă trebuie să aibă reguli. Orice clasă are nevoie de câteva reguli, niciuna nu are nevoie de prea multe; prea multe reguli creează confuzii în rândul elevilor și pot deveni imposibil de impus. Câteva reguli bine definite, care să convină atât elevilor cât și profesorului, se vor dovedi ideale”( K. Moore)

Educatoarele ar trebui să negocieze lista de reguli încă în cursul primelor întâlniri cu părinții și preșcolarii. Acestea pot acoperi mai multe domenii : intrarea în clasă, mișcarea în timpul activităților, modalități de adresare, când se vorbește și când se tace în sala de clasă, cine se ocupă de distribuirea materialelor.

Voi prezenta cateva reguli stabilite impreuna cu copiii grupei la care lucrez:

salutul la sosirea si plecarea din gradința, folosirea formulelor de politețe;

să lucreze în liniște pentru a nu deranja pe ceilalți;

ă asculte pe cel ce vorbește fără a-l întrerupe ;

să respecte munca colegului și să se ajute între ei;

să se deplaseze și să acționeze într-o manieră ordonată;

să evite comportamentul de bătăuș;

să întreținem jucăriile și materialele cu care lucrăm și să le așezăm la locul lor după folosire.

O formulare pozitivă a regulii oferă o țintă de atins și este preferabilă unei formulări negative, care implică ceva de evitat. Este mai eficient să spui „lucrează în liniște” decât „să nu vă mai aud că vorbiți”.

Componența grupei de copii pe care o conduc este foarte diversă: copii de etnii diferite,copii cu cerințe speciale,cu ritmuri și nivele diferite de dezvoltare și mai ales copii de vârste diferite.În această situație m-am angajat într-un permanent maraton al schimbării,într-o continuă căutare și găsire de soluții care să permită adaptarea grădiniței la nevoile și particularitațile copiilor.

„Sprijin și educație pentru toți,grijă și atenție pentru fiecare“- aceasta este politica pe care o promovez.

Crezul meu este acela că educatoarea este cea care deține cheia reușitei copilului. Ea este cea care face ca grădinița să fie o instituție plăcută și respectată,în care copiii și părinții pășesc cu drag. De ea depinde dacă copilul,cu modul său propriu de dezvoltare,cu influențele socio-familiale ce acționează asupra sa,reușește să se pună cu adevărat în valoare.

Printr-o bună cunoaștere a fiecărui copil,educatoarea este în măsură să adapteze curriculum-ul astfel încât să sprijine dezvoltarea adecvată a tuturor copiilor.

Dacă educatoarea reușește să găsească locul și rolul adecvat prin care fiecare copil să se pună în valoare după forțele și posibilitățile sale, atunci putem spune că în grădiniță se realizează educația pentru toți.

CAP.II

2.1. Tipul și orientarea cercetării

În cercetarea de față, demersul investigativ s-a realizat din combinarea celor două tipuri fundamentale de cercetare: cercetarea cantitativă și cercetarea calitativă. Tocmai de aceea, opțiunea a fost pentru metode și instrumente de cercetare atât cantitative, cât și calitative.

Am propus o cercetare de tip explorator și predictiv, ocazională, pe care am desfașurat-o în incinta Grădiniței Dascalesti, bazându-mă pe forțe proprii.

Metoda folosită în cercetare este culegerea de informații prin aplicarea chestionarelor (pentru părinți).

2.2. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul: Investigarea statutului rolurilor și funcțiilor consilierului școlar în contextual consilierii părinților cu copii de vârstă preșcolară.

2.3.Obiectivelor cercetării:

O.1. Identificarea nevoilor de informare și de consiliere la nivelul părinților copiilor preșcolari.

O.2. Analiza relației dintre grădiniță și familie.

O.3. Identificarea modalităților și condițiilor de dezvoltare ale unui parteneriat educațional eficient.

O.4. Identificarea profilului consilierului din învățământul preșcolar și descrierea competențelor necesare în activitatea de consiliere a părinților.

O.5. Cunoașterea rolului consilierului în grădiniță.

O6. Identificarea elementelor necesare elaborării unui model de program de consiliere pentru părinți.

2.4. Variabilele cercetării

În contextul cercetării noastre, pentru a răspunde scopului stabilit, am avut în vedere următoarele variabile:

Variabile independente:

Activitatea de consiliere care răspunde nevoilor reale de educație ale părinților;

Specificul activității de consiliere;

Colaborarea părinților cu educatoarele;

Profilul consilierului – competențe, calificare, experiență;

Participarea părinților la programe de formare și consiliere.

Variabile dependente:

Parteneriat educațional eficient;

Colaborarea familie – grădiniță;

Activitatea de consiliere;

Parteneriatul grădiniță – familie.

2.5. Ipotezele cercetării

În conformitate cu obiectivele enunțate anterior, cercetarea își propune probarea următoarelor ipoteze:

Ipoteza 1: Dacă activitatea de consiliere din grădiniță răspunde nevoilor reale de educație ale copiilor și părinților și va fi realizată sistematic și continuu, atunci se va asigura o mai bună realizare a obiectivelor și o mai bună construcție a parteneriatului.

Ipoteza 2: Cu cât cadrele didactice și părinții sunt mai bine informați și consiliați, cu atât

calitatea colaborării părinți – grădiniță va fi mai focalizată pe beneficiile copilului.

2.6. Stabilirea eșantionului. Caracteristici

Cercetarea a fost realizata in cadrul Gradinitei Dascalesti,cu program normal,pe un numar de 26 de subiecti,cu varsta cuprinsa intre 28 si 39 de ani

2.7. Metode și instrumente de cercetare

Alegerea metodelor de cercetare a fost făcută în funcție de: caracteristica procesului studiat, de abordabilitatea metodelor și tehnicilor, de existența instrumentelor de investigație potrivite. Așadar am optat pentru următoarele metode:

metoda anchetei pe bază de chestionar;

metoda anchetei pe bază de interviu;

analiza documentelor consilierului;

2.8.Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării

La acest subpunct al lucrării am analizat și interpretat rezultatele obținute cu ajutorul metodelor și instrumentelr de cercetare. Ne-am concentrat atenția asupra următoarelor variabile:

Profilul consilierului;

Eficiența activității de consiliere;

Activitatea de consiliere;

Colaborarea familie – grădiniță;

Parteneriat educațional eficient;

Colaborarea părinților cu educatoarele.

2.9.CULEGEREA INFORMAȚIILOR

Au fost chestionați 26 de subiecți în perioada 6 decembrie – 13 decembrie 2014.

Subiecții sunt părinții copiilor ce aparțin grupei pregătitoare la care eu îmi desfășor activitatea.

Eșantion: Din totalul părinților chestionați, 23 sunt mame, ceea ce reprezintă 88,46%, și 3 tați ; toți provin din mediul rural, 53,84% au absolvit liceul și 11,53% au studii postuniversitare.

Dintre subiectii

Chestionati:

2.10.Prelucrarea,analiza si interpretarea rezultatelor cercetarii

Prelucrarea a inclus colectarea chestionarelor, codificarea și tabelarea informațiilor, pentru a permite analiza și interpretarea acestora.

Întrebarea nr. 1: Cum poate fi caracterizată relația grădiniță – familie, în viziunea dumneavoastră?

La această întrebare, 18 (69,23%) dintre părinții

chestionați caracterizează relația pe care o au cu

grădinița ca fiind deschisă și bazată pe cooperare;

niciunul dintre cei chestionați nu consideră

relația cu grădinița ca fiind formală.

Întrebarea nr. 2: Cum se manifestă comunicarea în cadrul acestei unitati de invatamant(gradinita)?

Din totalul celor 26 de respondenți, 15,38% consideră că modul în care se manifestă comunicarea părinte – educatoare este destul de bun, 19,23% – bun și foarte bun, 65,39%.

Părinții apreciază comunicarea deschisă, constructivă referitoare la abilitățile și aptitudinile pe care le au copiii, la posibilitatea și modalitățile de dezvoltare a acestora, la găsirea de soluții eficiente pentru a stopa problemele de adaptare ale copilului în grădiniță, iar mai apoi în mediul școlar.

Prin această întrebare am dorit să stabilesc, pe o scală de la -1 la +1, cât de bine se manifestă comunicarea în cadrul parteneriatului grădiniță – familie.

4x (-1) + 5×0 + 17×1

SCOR = = 0,50

26

Acest scor de 0,50 demonstrează că părinții colaborează bine cu educatoarea pentru a asigura creșterea și dezvoltarea normală a copilului, comunicarea având tendința de a deveni foarte bună.

Întrebarea nr. 3: În calitate de părinte, ce stil parental adoptați în creșterea copilului dumneavoastră?

46,15% dintre părinți adoptă un stil parental autoritar, 26,92% – modelul protector, 15,38%, modelul democratic, 11,55% – modelul indulgent, iar modelul indiferent niciunul dintre ei.

Majoritatea părinților care au absolvit adoptă un stil parental autoritar, adică 71,42%.

Se observă o legătură între nivelul de cultură al părintelui și stilul parental adoptat.

Întrebarea nr. 4: Care sunt așteptările dumneavoastră privind disciplinarea copilului în cadrul grădiniței?

11,55% consideră că educatoarea trebuie să

folosească în disciplinarea copilului oferirea

de modele comportamentale,

26,92% – îndrumarea permanentă,

30,76% – stabilirea regulilor cu fermitate și

consecvență,

23,07% – admonestarea,

7,7% – pedepsele fizice.

Se constată că părinții au păreri diferite față de discilinarea copilului lor în grădiniță. Este nevoie de o îmbinare armonioasă a măsurilor de educare corectă a comportamentului adoptate de educatoare pentru a răspunde așteptărilor părinților.

Întrebarea nr. 5: Considerați că familia este instituția primordială în care copilul dumneavoastră dobândește cea dintâi „școală a vieții”? Argumentați!

Din cei 26 de părinți chestionați, 21 (80,76%)

consideră că „cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori

în procesul de adaptare și integrare, mai întâi, în

colectivitatea preșcolară, apoi în viața școlară.

Aceștia consideră că educația în familie ocupă un

loc important în formarea conduitei copilului,

familia fiind primul model oferit acestuia.

La polul opus, există părinți (19,24%) care consideră că rolul familiei în formarea unei conduite corecte înainte de a frecventa grădinița nu este atât de important. Preșcolaritatea reprezintă pentru aceștia „o rampă de lansare” a copilului. În funcție de educarea comportamentului în grădiniță, copilul se va adapta cu succes în mediul școlar și, mai târziu, la viața socială. Prin urmare, rolul primordial în procesul de adaptare îl are, în viziunea acestor părinți, prima instituție de învățământ pe care o frecventează copilul.

Întrebarea nr. 6: Cum abordați problemele de disciplină ale copiilor dumneavoastră?

La această întrebare, 38,46% dintre respondenți rezolvă problemele de disciplină recurgând la inducerea supunerii prin pedepse fizice, 19,23% recurg la oferirea de recompense în locul sancțiunii, negociind astfel adoptarea unei conduite corecte, iar 42,31% preferă prevenirea manifestărilor violente prin stabilirea unei relații în cadrul căreia copilul se simte iubit și în siguranță.

Luând în calcul distribuția pe nivel de învățământ absolvit a răspunsurilor, am constatat că există preocurare din partea părinților de a preveni manifestările violente ale propriilor copii prin asigurarea unui climat familial afectiv și sigur, dar, într-o proporție mai mare, se constată că cei care au absolvit doar liceul adoptă ca metodă disciplinară pedeapsa fizică. Consider că aceștia încă mai au convingerea, moștenită sau nu, că „bătaia e ruptă din rai”. În acest caz, copiii învață să fie violenți privindu-i pe părinți cum folosesc violența fizică asupra lor.

Întrebarea nr. 7: Din propria dumneavoastră experiență, credeți că a apela la pedepse fizice în disciplinarea copilului are drept consecință dezvoltarea unor comportamente agresive, a unor manifestări antisociale, a unor sentimente de furie și anxietate?

15,38% dintre respondenți consideră că pedepsele

fizice aplicate copiilor ca metodă de disciplinare

nu determină dezvoltarea unor comportamente

agresive, a unor manifestări antisociale, a unor

sentimente de furie și anxietate, 22,07% au

răspuns – nu întotdeuna, iar 61,55% -da.

4x (- 1) + 6 x 0 + 16 x 1

SCOR = 26 =0,47

Scorul obținut indică faptul că părinții sunt conștienți de efectele negative pe care le are apelarea la pedepse fizice asupra formării unei conduite corecte copilului. Chiar și cei care au răspuns la întrebarea precedentă că folosesc violența în disciplinarea copilului, se regăsesc printre cei care au răspuns afirmativ la această întrebare. O explicație poate fi aceea potrivit căreia anumite convingeri, considerate odată reguli de viață general valabile, se schimbă foarte greu, în ciuda conștientizării necesității acestei schimbări.

Întrebarea nr. 8: Care sunt cauzele manifestării unui comportament inadecvat în grădiniță de către copiii dumneavoastră?

Părinții chestionați identifică cauzele unui

comportament agresiv astfel:

19,23% invocă lipsa de comunicare și de

afecțiune din familie,

26,92% – violența în cadrul intrafamilial,

23,07% – timpul îndelungat petrecut de

copil în fața calculatorului / televizorului,

30,78% consideră comportamentul

propriilor copii, nonviolent.

Se constată că dintre cei 26 de preșcolari ai grupei pregătitoare, doar 8 nu au probleme comportamentale, ceea ce înseamnă că doar 30,78% dintre părinți folosesc doar disciplina pozitivă în educarea și formarea unui comportament nonviolent propriului copil.

Întrebarea nr. 9: Sunteți dispuși să colaborați cu educatoarea în vederea înlăturării cauzelor care stau la originea manifestărilor violente ale copiilor?

Prin această întrebare am dorit să stabilesc, pe o scală de la -2 la +2, dacă părinții sunt dispuși să colaboreze cu educatoarea în vederea înlăturării cauzelor care stau la originea manifestărilor violente ale copiilor.

0x (-2) + 4x (-1) + 3×0 +12×1 +7×2

SCOR = = 0,84

26

Acest scor de 0,84 denotă faptul părinții doresc o colaborare eficientă cu educatoarea pentru transformarea comportamentului violent al copiilor într-unul asertiv.

Întrebarea nr. 10: Cum doriți să se concretizeze colaborarea grădiniță – familie pentru a rezolva eficient problemele disciplinare cu care se confruntă fiul/fiica dumneavoastră?

30,76% dintre respondenți doresc ca relația de

colaborare cu grădinița să se concretizeze prin

organizarea de ședințe cu aceștia,

15,38% – prin lectorate,

53,86% – prin consiliere individuală.

Se observă preferința pentru consultațiile individuale, deoarece acestea oferă posibilitatea informării individuale asupra unor probleme comportamentale ale copilului, a analizei cauzelor ce au generat aceste manifestări, a inițierii unor măsuri educative a căror eficiență este dată de consecvența aplicării acestora.

CONCLUZII

Violența este un pericol real și reprezintă un semnal de alarmă asupra calității climatului educațional și a relațiilor pedagogice. Educatorii, părinții caută soluții pentru a diminua acest fenomen. Acțiunile organizate și întreprinse atât în cadrul familiei, dar mai ales la grădiniță, trebuie să aibă drept scop identificarea de către copii a unor modalități adecvate de gestionare a situațiilor concrete de violență, cum ar fi: autocontrolul, negocierea conflictelor, comunicarea asertivă.

Pe baza răspunsurilor oferite în chestionar, se pot formula următoarele concluzii:

Necisitatea colaborării grădiniță – familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au cei doi factori educaționali: asigurarea unui sistem unitar de cerințe de instruire și educare a preșcolarului. Aproximativ 80% dintre părinții chestionați consideră că familia e scena principală din viața copilului, reprezintă nucleul social în care, până la o anumită vârstă, se reflectă întreaga viață socială, iar relația cu grădinița este bazată pe implicare conștientă, interesată și reciproc avantajoasă.

Nivelul de educație al familiei intervine în adaptarea copilului la cerințele educaționale. În funcție de stilul parental pe care îl promovează, copilul își va forma un comportament agresiv sau nonviolent. De aceea părintele trebuie să posede noțiuni elementare privind aspecte legate de dezvoltarea fizică și psihică a copilului, de problematica pe care o ridică evoluția sa. Este îngrijorător faptul că aproximativ 40% dintre părinți folosesc pedepsele fizice în disciplinarea copilului. Părinții trebuie să se îndepărteze de la modelul autoritar și să adopte un stil caracterizat de afecțiune, deschidere, coerență în stabilirea și aplicarea regulilor și limitelor. Trebuie să se țină seama că modelul oferit de părinți are uneori un impact mai mare asupra copilului decât orice alte metode folosite în disciplinarea lui.

Uneori mentalitatea părinților și cutumele sociale înrădăcinate și întărite prin

comportamente repetate sunt greu de influențat sau schimbat, dar nu imposibil. Astfel, părintele care alege ca metodă de disciplinare pedeapsa fizică, o poate face inconștient, atunci când își pierde cumpătul. Această metodă are efect doar pe termen scurt. Mai grav este că, cu cât un copil este bătut mai des, cu atât crește riscul de agresiune asupra altor copii și a apariției unor comportamente antisociale. În cazul copiilor bătuți atunci când sunt mici, nu putem preciza în mod sigur dacă se poartă bine din cauza fricii sau pentru că a învățat să distingă binele de rău. Aproximativ 70% dintre părinți conștientizează că manifestările violente ale copilului sunt rezultatul unor deficiențe de educație exercitate asupra lui, în special, utilizarea pe termen lung a pedepselor fizice.

Vârsta preșcolară reprezintă „fundația” a ceea ce se va clădi în timp. Eforturile educatoarei privind disciplinarea copilului trebuie să fie continuate, susținute și întărite de familie. Dar chiar și atunci când grădinița oferă programe bune și eficiente, uneori experiențele negative, acumulate de copil în familie, nu pot fi contracarate. Mai mult, ceea ce asimilează copilul de la grădiniță se poate pierde dacă familia nu întărește și nu valorifică suficient aceste achiziții. Aproximativ 50% dintre părinți înțeleg că uneori copiii sunt încă prea mici pentru a-și da seama că anumite acțiuni sunt de neacceptat, iar învățarea unui comportament responsabil înseamnă conștientizarea consecințelor și asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni.

Cercetarea a confirmat ipoteza formulată. Manifestarea problemelor de comportament reprezintă efectul unor deficiențe de educație exercitate asupra copilului. Singura metodă eficientă de prevenire și combatere a comportamentului agresiv este utilizarea disciplinei pozitive de către familie și în cadrul instituțiilor de învățământ.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonesei, L. (2002). O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice și

transdisciplinare ale educației. : Editura Polirom.

2. Ariès, P., Duby, G. (coord.) (1997). Istoria vieții private. București: Editura

Meridiane.

3. Avram, E. (2009). Psihologia personalității: arhitectură și dimensiuni. București:

Editura Universitară.

4. Băran-Pescaru, A. (2004). Parteneriat în educație, familie – școală – comunitate.

București: Editura Aramis.

5. Băran Pescaru, A. (2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. București:

Editura Aramis.

6. Bulai, A. (2000). Metode de cercetare calitativă. Focus – grupul în investigația

socială. București: Editura Paideia.

7. Caplow, T. (1970). L'enquête sociologique. : Armand Colin.

8. Ciolan, L. E. (2006). Dezvoltarea educației timpurii. Aplicații privind mamagementul

proiectelor. București: Editura Universității din București.

9. Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și

calitative. (ed. a 2-a rev.). București: Editura Economică.

10. Dolean, , Dolean, D. (2009). Meseria de părinte. București: Editura Aramis.

11. Dragu, A. (coord.), Popovici, V., Enache, R. (2009). Consilierea școlară între

provocări și paradigme: lucrările prezentate la prima ediție a Conferinței Naționale a

Psihologilor Școlari: Constanța, 5-6 iunie 2009. Constanța: Editura NewLine.

12. Druță, F. (1998). Psihosociologia familiei. București: Editura Didactică și Pedagogică.

13. Holdevici, (1996). Elemente de psihoterapie. București: Editura ALL.

14. Holdevici, , Neacșu, V. (2006). Consiliere psihologică și psihoterapie în situațiile de

criză. București: Editura Dual Tech.

15. Ionescu, M., Negreanu, E. (coord.) (2006). Educația în familie. Repere și practici

actuale. București: Editura Cartea Universitară.

16. Iucu, R., Manolescu, M. (2004). Elemente de pedagogie. București: Editura Credis.

17. Ivey, A. E., Gluckstern, N., Bradford Ivey, M. (1999). Abilitățile consilierului –

abordare din perspectiva microconsilierii. Cluj Napoca: Editura RisoPrint.

18. Kolly, S., Rădulescu, C., Anghel, M. (2009). Manual de formare a specialistului în

copilăria timpurie. București: Editura Humanitas.

19. Lupașcu, G. (1994). Dreptul familiei. Note de curs. Iași: Editura Fundației

“Chemarea“.

20. Marga, A. (1999). Educația în tranziție. Cluj – Napoca: Editura .

21. Mihăilescu, M. (coord.) (2000). Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei

în România. UNICEF.

22. Mitrofan, (1989). Cuplul conjugal: armonie și dizarmonie. București: Editura

Științifică și Enciclopedică.

23. Mitrofan, , Nuță, A. (2005). Consilierea psihologică: cine, ce și cum?. București:

Editura SPER.

24. Neacșu, (1990). Metode și tehnici de învățare eficientă. București: Editura Militară.

25. Noveanu, E., Potolea, D. (2007). Științele Educației: dicționar enciclopedic.

București: Editura Sigma.

26. Osterrieth, P. (1973). Copilul și familia. București: Editura Didactică și Pedagogică.

27. Păun, E. (2002). Profesionalizarea activității didactice. în Gliga, L. (coord.). Standarde

profesionale pentru profesia didactică. București: MEC.

28. Păun, E., Iucu, R. (coord.) (2002). Educația preșcolară în România. Iași: Editura

Polirom.

29. Păun, E., Potolea, D. (coord.) (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri

aplicative. Iași: Editura Polirom.

30. Petrovai, D. (2006). Psihopedagogie. Consilierea și orientarea psihopedagogică a

elevilor. Ministerul Educației și Cercetării: Proiectul pentru Învățământul Rural.

31. Plosca, M., Mois, A. (2001). Consiliere privind cariera. : Editura .

32. Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de Psihologie. București: Editura Albatros.

33. Potolea, D. (1989). Profesorul și strategiile conducerii învățării, în Structuri, strategii

și performanțe în învățământ (coord. Jinga, și Vlăsceanu, L.). București: Editura

Academiei Republicii Socialiste România.

34. Renaud, H., Gagné, J-P. (2010). Cum să fii un bun părinte. Iași: Editura Polirom.

35. Stancu, (2005). Mic tratat de consiliere psihologică și școlară. București: Editura

S.P.E.R.

36. Tomșa, Gh. (coord.), (1996). Dicționar de orientare școlară și profesională.

București: Editura Afeliu.

37. Tomșa, Gh. (2008). Consiliere și orientare în școală. București: Universitatea din

București – Editura Credis.

38. Tomșa, Gh. (2011). Abordările generale ale consilierii și consultanței școlare.

București.

39. Vandra, A. (2008). Cum să ne educăm copiii. București: Teora.

40. Văideanu, G. (1988). Educația la frontiera dintre milenii. București: Editura Politică.

41. Voinea, M. (1996). Psihosociologia familiei. București: Editura Universității din

București.

42. Vrăsmaș, E. (2002). Educația preșcolară în fața provocărilor mileniului trei. În

Educația preșcolară în România. Paun, E., Iucu, R. (coord.). : Polirom.

43. Vrăsmaș, E. (2003). Consilierea si educatia parintilor. Bucuresti: Editura Aramis.

44. Vrăsmaș, E., Guranda, O.; Rijicov, S., Vrânceanu, M., Lăzărescu – Spetetchi, L.

(1999). Educație timpurie individualizată. Chișinău: Editura Cartier.

45. Vrăsmaș, E. (2008). Educația timpurie și grădinița adaptată. De la pedagogia

grupului la pedagogia diversității. Suport de curs pentru formarea continuă a cadrelor

didactice din învățământul preșcolar, MECT, UNICEF, RENINCO. București.

46. Vrăsmaș, E. (2011). Reflecții asupra direcțiilor actuale în studiile privind educația

timpurie. În Repere; Revista de Științele educației, nr.5/2011. București: Editura

Universității din București.

47. Vrăsmaș, T. (2001). Învățământul integrat și/sau incluziv. București: Editura Aramis.

48. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.). (1998). Dicționar de sociologie. București: Editura

.

49. Zdrehuș, C. T. (2004). Consiliere psihopedagogică și (O.S.P.). : Editura

Universității din .

50. Zlate, M. (2007). Introducere în Psihologie. Iași: Editura Polirom.

ANEXE

1. TITLUL PROGRAMULUI: PROGRAM DE CONSILIERE A PĂRINȚILOR CU COPII

DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ

2. PROGRAM: Program de consiliere

3. SCOPUL PROGRAMULUI: Abilitarea consilierilor școlari pentru susținerea părinților în

exercitarea funcției educative și a cunoașterii dezvoltării copilului din perspectivă holistică;

4. OBIECTIVELE GENERALE ALE PROGRAMULUI:

Cunoașterea principalelor nevoi de dezvoltare ale copilului de vârstă preșcolară:

dezvoltare cognitivă echilibrată, socio-afectivă, psiho-motrică și de limbaj;

Abordarea și tratarea diferențiată a copiilor aflați în situații de incluziune;

Centrarea pe nevoile familiei;

Optimizarea activității de comunicare cu părinții/ familia;

Integrarea consilierului școlar în echipa interdisciplinară în grădiniță;

Consolidarea parteneriatului educațional grădiniță – familie.

5. OBIECTIVE SPECIFICE ALE PROGRAMULUI

Să recunoască și să valorizeze fiecare părinte în acțiunea sa educativă;

Să ofere continuu părinților informații privind evoluția particularităților de vârstă și

individuale ale copiilor;

Să sprijine părinții în abordarea și îmbogățirea experiențelor de învățare variate ale

copiilor;

Să faciliteze întărirea relațiilor copii – părinți, prin participarea activă a acestora la

activitățile desfășurate de grădiniță;

Să informeze părinții cu privire la valoarea strategiilor adecvate de stimulare a

proceselor de dezvoltare cognitiv – comportamentală, emoțională și de socializare a

copiilor;

Să formuleze și să recomande părinților posibile atitudini de a (re)acționa în anumite

conjuncturi adecvate situației;

Să întărească legătura dintre grădiniță și familie, prin valorizarea rolurilor educative

orientate spre creșterea, îngrijirea și educația copilului;

Să sprijine transferul de idei, opinii și acțiuni pozitive între părinți, raportându-se la

particularitățile familiei, contextul social și caracteristicile relației părinte – copil;

ANEXA 2

Educația copilului începe de la naștere. Părintele este partenerul-cheie în educația acestuia, iar relația familie – grădiniță este hotărâtoare. Efectele educației timpurii asupra educației ulterioare a copilului sunt în relație cu influențele educaționale infuzate pe parcurs.

Consider că voi reuși să asigur un parteneriat real grădiniță – familie, iar ca acțiune viitoare voi urmări implicarea tuturor în realizarea unei unități de cerințe ce va duce implicit la o educație corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educație și la soluționarea problemelor inerente care apar. Prin intermediul disciplinei pozitive, voi atrage atenția adulților asupra necesității dezvoltării copilului din punct de vedere emoțional și social, într-un mod echilibrat și sănătos. Doar astfel, copilul va deveni responsabil, sociabil, încrezător în forțele proprii, va câștiga respectul celorlalți și va adopta un comportament pozitiv constant.

ANEXA 3

Vârstă:

Sex: masculin

feminin

Nivel studii: liceal

postliceal

universitar

postuniversitar

Încercuiți varianta care exprimă cel mai bine părerea dumneavoastră:

1. Cum poate fi caracterizată relația grădiniță – familie, în viziunea dumneavoastră?

a) formală, având o slabă influență asupra mediului familial;

b) bazată pe deschidere și cooperare;

c) relație pozitivă bazată pe respect reciproc, pe scopuri împărtășite ce asigură integrarea cu succes a copilului în mediul educațional.

2. Cum se manifestă comunicarea în cadrul acestui parteneriat?

a) destul de bine;

b) bine;

c) foarte bine.

3. În calitate de părinte, ce stil parental adoptați în creșterea copilului dumneavoastră?

a) modelul autoritar

b) modelul indulgent

c) modelul protector

d) modelul indiferent

e) modelul democratic

4. Care sunt așteptările dumneavoastră privind disciplinarea copilului în cadrul grădiniței?

a) oferire de modele comportamentale;

b) îndrumare permanentă;

c) fermitate și consecvență în stabilirea regulilor;

d) admonestare;

e) pedepse fizice.

5. Considerați că familia este instituția primordială în care copilul dumneavoastră dobândește cea dintâi „școală a vieții”? Argumentați!

a) Da, ________________________________________________________________________

b) Nu, ________________________________________________________________________

6. Abordați problemele de disciplină ale copiilor dumneavoastră recurgând la:

a) inducerea supunerii prin pedepse fizice?

b) negocierea adoptării unui comportament adecvat în schimbul unor recompense?

c) prevenirea acestora prin stabilirea unei relații în cadrul căreia copilul se simte iubit și în siguranță?

7. Din propria dumneavoastră experiență, credeți că a apela la pedepse fizice în disciplinarea copilului are drept consecință dezvoltarea unor comportamente agresive, a unor manifestări antisociale, a unor sentimente de furie și anxietate?

a) Nu

b) Nu întotdeauna

c) Da

8. Copiii dumneavoastră manifestă un comportament inadecvat (violent) în grădiniță din cauza:

a) lipsei de comunicare și de afecțiune din familie?

b) violenței în cadrul intrafamilial?

c) timpului îndelungat petrecut de copil în fața calculatorului / televizorului jucând / vizionând emisiuni al căror conținut nu este verificat / restricționat de către părinți?

d) atenției scăzute pe care educatoarea i-o acordă copilului?

e) nu este cazul.

9. Sunteți dispuși să colaborați cu educatoarea în vederea înlăturării cauzelor care stau la originea manifestărilor violente ale copiilor?

a) deloc;

b) foarte puțin;

c) puțin;

d) mult;

e) foarte mult.

10. Cum doriți să se concretizeze colaborarea grădiniță – familie pentru a rezolva eficient problemele disciplinare cu care se confruntă fiul/fiica dumneavoastră?

a) ședințe cu părinții;

b) lectorate;

c) consultații individuale prin vizitarea familiei de către educatoare.