Consilierea Psihopedagogica Preventiva A Copiilor Si Adolescentilor

Psihologie

Consilierea Psihopedagogica Preventiva A Copiilor Si Adolescentilor

Byadmin ianuarie 1, 2024

CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICĂ PREVENTIVĂ

A COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării.

Schimbările ce se produc în Republica Moldova, generate de diferiți factori economici, politici, sociali, acționează în mod direct viața personală a fiecărui membru a societății noastre. Dramatismul acestor schimbări, rapiditatea producerii lor, incertitudinea dar și caracterul, deseori, contradictoriu al proceselor politicie și social-economice afecteză oamneii și îi fac să-și schimbe sau să-și adapteze modul și ritmul de viață. Toate aceste fenomene au efecte asupra personalității, mai ales atunci când sistemul de personalitate este în plină formare, consituire, dezvoltare și consolidare. Societatea și mai ales. Școala trebuie să susțină acest proces complicat pentru a ajuta copiii de a-și forma propria experiență, istoria ei individuală, trebuie să ajute copiii să decidă cine vor fi ei la diferite etapte sau secvențe ale vieții. Copiii trebuie ajutați să înțeleagă și să trăiască sentimentul că viața are un anumit sens, un anumit rost și să înțeleagă, să găsească locul său în viața de astăzi, atât de schimbătoare. În Republica moldova persistă diferite fenomene social nefavorabile care au impact asupra vieții și calității relațiilor, ceea ce înseamnă că ele afectează geneza și devenirea personalității copilului pentru că acesta din urmă se află sub incidența factorilor de mediu.Studiile efectuate atestă și demonstrează existența problemei copiilor ce se află în diferite situații sociale. Rezultatele acestor cercetări arată că rolul cel mai important îl are familia, în special, mama. Familia, mama aduc cel mai mare aport în curgerea favorabilă a procesului de formare a personalității copilului.

O altă problemă pe care, la moment, Republica Moldova nu o poate rezolva este cea migrației excesive a cetățenilor peste hotare. Mograția are un impact negativ asupra copiilor și asupra familiilor. Migrația, în cele mai multe cazuri, duce la dezintegrarea familiilor, la creșterea numărului de copii lipsiți de dragostea și grija părinților, de educație, de protecție și de siguranță. Urmările acestui fenomen le putem vedea ăn fiecare zi, atât la nivel macrosocial prezent în societate, cât, mai ales, la mivel microsocial, adică la nivel de familie. În Republica Moldova are loc un proces, deloc bun, cel de denuclearizare a familiei, de spargere a modelului tradițional de viață familială, de privarea drepturilor părintești, de migrația temporară sau definitivă. Familia, deja nu mai este factorul cel mai important ce ar trebui, prin definiție, să asigure educația copiilor. Evoluția familiei, în hotarele Republicii Moldova, tinde spre familia temporar dezintegrată, cu diferite și foarte specifice particularități organizatorice, comparativ cu modelul de familie clasic, cel cu ambii părinți. Procesul de formare a personalității riscă să devină unul „anemic” moral din cauza numărului mare, numărului cresînd al familiilor dezintegrate, din cauza slăbirii sau chiar lipsei de afecțiune părintească, din cauza liberalismului din educație, care uneori este greșit înțeles. Această situație duce la tranformarea relațiilor dintre adulți, școală, familie și copii, ce duce la o dezvoltare defavorabilă a copiilor, care se manifestă prin: agresivitate, anxietate, ostilitate. Rezultatele cercetărilor demonstrează că particularitățile acestor relații, atitudinea părinților față de copii, dinamica contactelor între membrii familiei, atmosfera din cadrul familiei determină dezvoltarea psihică a copilului. Uneori lipsa acestor relații duce la apariția diferitelor forme de protest, generează conflicte cu adulții, stări de angoază, sentimentul de culpabilitate sau frustrare.

Problema investigației. Corelația nesatisfăcătoare dintre factorii psihopedagogici și procesul de consiliere preventivă a copiilor și adolescenților.

Obiectul cercetării constituie procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților.

Scopul cercetării constă în reliefarea rolului factorilor psihopedagogici ce contribuie la realizarea eficientă a consilierii psihopedagogice preventive a copiilor și adolescenților.

Obiectivele investigației:

– analiză teoretico – practică a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților;

– reliefarea aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților;

– identificarea factorilor ce influențează procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților;

– elaborarea aparatului de cercetare și evidențierea rezultatelor obținute;
– elaborarea de concluzii și recomandări.

Ipotezele cercetării: Procesul de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților se va realiza eficient în cazul când:

– vor fi studiați și analizați factorii psihopedagogici ce contribuie la consilierea eficientă a copiilor și adolescenților;

– consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților va avea loc prin corelarea eficientă a factorilor psihopedagogici și a practicii educaționale.

Baza conceptuală a cercetării constituie modelele, principiile, teoriile și legile filosofice, psihologice și pedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică. Fundamentele conceptuale ale cercetării au fost abordările teoretice filosofice șpi psihologice privind formarea personalității (A.Birch, M.Boroș, E. Bonchis, G. Berger, G. S. Becker, E. Cassirer, A. Chelcea), teoriile pedagogice privind procesul de consiliere (A. Băban, C. Beldiga, V. Cojocaru, O. Dandara, J. R. Davitz, S. Ball, A. Dicu, E. Dimitriu, L Ezechil, P. Golu, I. Golu); concepția despre noile educații (E. Durkheim, G. Văideanu, L. Antonesei, L. Papuc, A. Arhip); cercetările din domeniul formării cadrelor didactice (G. Ferry, A. Dragu, E. Joița, I. Maciuc, Vl. Guțu, Vl. Pîslaru, T. Callo, M. Vasiliev, L. Papuc, L. Granaci); cercetările privind formarea stilului educațional (E. Gessler, D. P. Ausubel, F. G. Robinson, D. Potolea, V. Ilie, G. F. Kneller, N. Mitrofan). Studierea orientărilor valorile a fost efectuată pe baza lucrărilor cercetătorilor din domeniul dat (I. Kant, E. Spranger, A. Neculau, P. Andrei, T. Vianu, M. Niculescu, V. Oprescu, Vl. Pîslaru). Cercetările din domeniul formării cadrelor didactice s-au sprijinit pe contribuțiile teoretice și practice aduse de cercetărorii: R. Iucu, I. Negură, E. Pregher, T. Callo, D. Patrașcu, L. Patrașcu, A. Zbîrnea, E. Pregher, I. Mocrac.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

– metode teoretice – examinarea surselor teoretice, a conceptelor;

– analiza și sinteza teoretică;

– metode practice experimentale – observarea, chestionarea, sondajul de opinii, convorbirea, analiza produselor activității copiilor și adolescenților;

– metode statistice – analiza și interpretarea statistică, compararea rezultatelor obținute, interpretarea cantitativă și calitativă a datelor obținute.

Etapele investigației:

– etapa I – stabilirea problemei și a temei de cercetare;

– etapa a II-a – cercetarea teoretică și explorarea cadrului teoretic a aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților; a contribuțiilor teoretice privind consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților, a aspectelor comparate dintre experiență psihologică și pedagogică privind consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților, a aspectelor psihopedagogice a consilierii preventive a copiilor și adolescenților, sistematizarea informației acumulate;

– etapa a II-a – efectuarea probelor practice privind cercetarea problemelor privind consilierea psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților și obținerea rezultatelor;

– etapa a III – generalizarea, sistematizarea și sinteza rezultatelor obținute, formularea concluziilor și a recomandărilor, redactarea textului tezei de master.

Baza experimentală a cercetării practice a constituit cercetarea metodelor, tehnicilor, modalităților de consiliere preventică a copiilor și adolescenților.

Importanța lucrării

Prezenta lucrare a realizat o cercetare a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților.
Astfel cercetarea s-a desfășurat din două perspective:

importanța teoretică a lucrării:

1). cercetarea, din perspectiva teoretică a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților;

2). cercetarea problemei din perspectiva psihopedagogică a prevenției copiilor și adolescenților;

3). cercetarea, din perspectivă istorică a conținutului și specificului consilierii psihopedagogice;

importanța practică a lucrării:

1). cercetarea experimentală a practicilor psihopedagogice din perspectiva procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților;

2). efectuarea constatării practicilor psihopedagogice întru realizarea cu succes a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților;

3). obținerea rezultatelor în urma efectuarea constatării practicilor psihopedagogice din cadrul consilierii;

4). interpretarea rezultatelor în urma efectuarea constatării practicilor psihopedagogice privind procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților.

Termeni-cheie: activitate, anxietate, comportament, conduită, consiliere, consiliere preventivă, elevi, factorii psihologici, factorii pedagogici, frustrare, insecuritate, intervenție, izolare, motiv, motivație, practica educațională, sens, sensul vieții,.

1. ANALIZA TEORETICĂ A PROBLEMEI CONSILIERII PREVENTIVE A COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR

1. 1. Contribuții teoretice privind consilierea preventivă a copiilor

În ultimii ani, psihopedagogia copilului obține o influență tot mai mare. Problemele pedagogice stimulează căutarea de noi procedee pentru a evolua și utiliza energiile și formele dezvoltării psihice la copil. Simpla nevoie de a deosebi, cu oarecare rigoare, aptitudinea sau inaptitudinea copiilor să elaboreze scara lor metrică a inteligenței, a impulsionat folosirea sistematică a testelor care ca, spre exemplu, în cazul lui Dewey, ce prin simplul fapt că a presupus acordul dintre cea mai liberă desfățșurare a tuturor energiilor aflate în germene la copil și mediul înconjurător, a deschis calea nu numai unor multiple încercări practice de educație, ci și unor cercetări cu privire la nevoile de activitate ale copilului și la influența pe care o suferă din partea mediului. În lucrările sale Decroly vorbește despre faptul că este greu de făcut o deosebire între pedagogie și psihologie pentru că necesitatea de a aplica obiectul studiilor sale la mijloacele și interesele copilului, a avut ca rezultat constatarea unor diferențe importante între felul de percepere sau de înțelegere al copilului și acela al adultului [22, p. 34].

Comparația nu s-a limitat numai între copil și adult sau între diferitele etape de dezvoltare ale copilului. Cercetătorii au căutat tot timpul, prin comparație, exemple de variații concomitente și în cazurile patologice, din care să se poată deduce relații de cauzalitate aplicabile în mod egal la cazurile normale. O laterare percepută în timpul dezvoltării, interesînd vreunul din factorii săi, va avea urmări cu atît mai instructive cu cît va reuși să anihileze un întreg ansamblu de funcțiuni sau să fixeze comportarea la un stadiu incomplet sau să provoace compensații care vor scoate în evidență raporturi, de obicei greu de distins. Această metodă de confruntare psiho-patologică, are o mare popularitatea, respectiv a inspirat lucrări importante în domeniul psihologiei copilului și, mai apoi a constituit fundament științific dar și practic pentru tratarea psihopedagogică în ceea ce este înțelegerea copiilor și a problemelor lor [6, p. 52].

Pe de altă parte, psihologia comparată a omului și a animalelor a depășit stadiu generalităților funcționale, pentru a pune în paralel, în mod precis. Copilul și animalul cel mai apropiat de om – maimuța. În fața acelorași situații, acelorași dificultăți, comportamentul lor este asemănător sau diferit? Dacă există o asemănare inițială, la ce vîrstă, în ce stadiu al dezvoltării, sub ce influențe și sub ce formă se afirmă diferențele? Putem menționa și unele cercetări în direcția stabilirii unei diferențe dintre mentalitatea copilului cu a omului primitiv. Aceste cercetări au meritul de a scoate în evidență efectele datorate creșterii gradate a atritudinilor la copil și pe acelea legate de un anumit nivel de civilizație, de un anumit material ideologic, verbal, tehnic. Aici este vorba mai mult depsre gradul extern al influențelor pe care le pot exercita asupra dezoltării psihice a unei populații sau a unei fracțiuni de populație, regimul său de viață, mediul său social [2, p. 18]. Au fost realizate și anchetări cu privire la acest subiect, mai ales de către psihologii americani.

Simplele observații descriptive ocupă un loc important în psihopedagogia copilului și, mai ales, în ceea ce privește prima vîrstă. Cercetările au dus la conturarea unor teze cum ar fi, spre exemplu: teza privind faptul că între toate manifestările psihice există un fel de unitate profundă, o legătură esențială, și anume, personalitatea subiectului, fără de care ar fi imposibil să le explicăm; teza privind recunoașterea structurilor care stau la baza manifestărilor personalității. Conform acestei teze, orice percepție, orice del de comportament corespunde unei „forme”, care dă tuturor detaliilor sau elementelor componente locul, rolul, semnificația lor. Nu părțile ci ansamblul este decisiv. Acest ansamblu vaziază nu numai după împrejurări sau situații, ci și după predispozițiile sau virtualitățile dinamice proprii subiectului însuși și care depind de circuite susceptibile de a se produce în sistemul nervos, în strînsă legătură atît cu aparatele senzoriale, cît și cu cele motrice. Posibilitățile de structură se deosebesc după vîrstele diferite ale copilului și ale omului [24, p. 41].

Rezultatele numeroaselor cercetări ne duc la ideea de a face o distincție între aspectele, uneori, opuse, pe care le prezintă viața psihică în cursul dezvoltării sale. Aceste aspecte sunt etape a căror succesiune au o importanță de prim ordin. Astfel mulți psihologi și pedagogi s-au preocupat în a strînge metodic documente referitoare la diversitatea reacțiilor după vîrstă. Acest fel de observații și cercetări au o importanță esențială, deoarece succesiunea dovedește o filiație dealtfel adesea complexă, din cauza variatelor interferențe dintre diferiți factori [2, p. 19]. Factorii și filiația răspund principiului psihologiei copilului pentru că în viața individului, copilăria prezintă o valoare funcțională, fiind o perioadă în care se termină realizarea tipului speciei.

Sistemul educațional se află în proces de restructurare și de racordare cu sistemul educațional european. Sunt elaborate documente de ordin legislativ dar și științifico-practice ce au ca scop eficientizarea procesului instructiv-educativ. Aceste documente sunt axate nemijlocit și pe procese esențiale cum ar fi cel de învățare, deoarece capacitatea individului de a învăța să învețe este considerată a fi, din perspectiva științelor psihopedagogice contemporane, definitorii pentru sistemul de personalitate, mai ales la etapa de formare a acesteia. Din acest punct de vedere, considerăm că obiectivul de a forma pentru a învăța este unul fundamental, asupra căruia trebuie să stăruie întreg sistem instructiv-educativ.

Un alt deziderat al procesului de reformă a învățămîndului este asigurarea consituității și legăturii dintre toate treptele de școlarizare, pentru că acestea au rolul de a minimaliza sau de a face neutre unele elemente ce pot distorsiona această continuitate. Cercetările trebuie să se axeze pe analiza situației existente ca, mai apoi, să furnizeze fundamente teoretice ce ar asigura un proces eficient de învățare. Acest lucru poate fi considerat a fi unul dintre cele mai importante pentru că pregătirea copiilor pentru activitatea de învățare în școală este una actuală pentru sistemul instructiv-educativ.

Cercetarea temei date a demonstrat că cercetătorii pînă în prezent nu sunt unanimi în ceea ce privește dezvoltarea psihică a copilului. Acest subiect provoacă multe discuții pentru că este unul amplu și destul de divers.

În timp ce la fiecare etapă se realizează un echilibru stabil între posibilitățile actuale și condițiile de viață corespunzătoare, își fac apariția și unele schimbări a căror cauză este străină acestui exclusiv raport funcțional. Cauza aceasta este organică. În dezvoltarea individului, funcția se trezește odată cu creșterea organului, iar organul o precede adesea cu mult timp înainte. Chiar de la naștere, celulele nervoase sunt tot atît de numeroase cît vor fi și mai tărziu; dacă unele se distrug în timpul vieții, nu mai sunt înlocuite. Dar noi nu cunoaștem cîte din ele rămîn în letargie timp de săptămîni, luni sau ani întregi. Putem crede că ele rămîn în această stare atîta timp pănă cînd va fi realizată condiția organică a funcționării lor, adică mielinizarea axonului [27, p. 103]. Multe organe trebuie să încheie diferențierea structurală înainte de a-și exercita funcția, ale cărei prime manifestări nu sunt adesea decît un fel de exercițiu fără alt motiv decît cel intrinsec. Cauza creșterii acestor organe nu se află în prezent, ci în tipul speciei, pe care adultul trebuie să-l realizeze. Ea aparține viitorului și trecutului concomitent. Fiecare vîrstă a copilului e ca un șantier cu anumite organe, care asigură activitatea prezentă, în timp ce se ridică construcții impozante, care își vor găsi realizarea în vîrstele ulterioare. Scopul urmărit nu este decît îndeplinirea a ceea ce genotipul. Cercetătorii consideră că planul după care fiecare ființă se dezvoltă depinde de structurile din prima sa formație [27, p. 104]. Realizarea lor este neapărat succesivă; ea poate să nu fie totală și, în sfîrșit, împrejurările o pot modifica mai mult sau mai puțin. De-aceea, s-a deosebit genotipul de fenotip, adică aspectele sub care individul s-a manifestat în cursul vieții. Istoria unei ființe este dominată de genotipul său și construită de fenotip. Între ele există o anumită limită de variație. Este însă greu să fixăm extinderea acestei variații, întrucît numai fenotipul este direct accesibil observației. În ceea ce privește genotipul, putem să îl deducem dintr-o comparație între părinți și descendenți, atribuindu-i numai trăsăturile lor comune, care nu pot fi explicate prin influența mediului sau a evenimentelor. Comparația între grupele de gemeni homozigoți și eterozigoți a putut permite diferiților cercetători să atribuie genotipului aptitudinile care sunt asemănătoare la homozigoți și diferite la eterozigoți [27, p. 105]. În condițiile obișnuite, extrema diversitatea vieții de astăzi face ca această comparație să fie din cele mai complexe, dar discriminarea dintre ceea ce rămîne constant și ceea ce revine multiplelor îmrejurări ca să introducă o variație, ar putea și ea să devină mai clară. Este necesar de a face o deosebire între diversele influențe. Unele sint foarte tenace, altele au o arie mai extinsă. Efectele lor ar putea să se impună în ce privește trăsăturile durabile și esențiale ale unei rase sau ale unor grupuri inițial omogene, dacă comparația nu este suficient de extensivă în timp și spațiu sau dacă n-ar folosi cazurile de variație accidentală, pentru a face un examen riguros diferențial al condițiilor lor. În alte domenii, transformarea împrejurărilor este mult mai rapidă, mult mai complexă. Variațiile pot fi sensibile între generații sau între grupe relativ apropiate, citeodată chiar între indivizi. Trebuie să le luăm în considerare, pentru a nu ajunge la concluzii de superioritate sau inferioritate fundamentală fără un motiv esențial [30, p. 138].

Cercetătorii consideră că genotipul este intermediar dintre specie și individ. În opinia acestora, în genotip este înscrisă istoria speciei, iar istoria individului n-ar face decît să-i reproducă trăsăturile esențiale. Această teorie susține că ontogeneza este o repetiție a filogenezei. Această teorie a apărut din asemănările morfologice, pe care le-ar prezenta etapele vieții embrionare cu formele animale a căror succesiune tratează drumul urmat de evoluția speciilor. Unii psihologi încearcă să aplice această teorie la dezvoltarea individului în raporturile sale cu evoluția civilizațiilor umane, explicînd astfel asemănările care s-ar observa la vîrstele succesive ale copilului, între formele comportamentului său și suita de practici sau de credințe prin care au trecut societățile omenești. Unele jocuri ale copiilor, ca, spre exemplu: cu arcul și săgețile este considerată a fi o reminiscență a epocilor trecute. Putem aminti și credința copiilor în puterea sa magică asupra evenimentelor, pe care o pot exercita direct sau prin intermediul unor formule sau acțiuni simulate. Această gîndire a copiilor a fost analizată de S. Freud. El susținea că jocurile de imaginație, basmele care încîntă copilul, visurile adultului, unele din creațiile sale estetice ar putea fi considerate o reîntoarcere la forma mitică, în care se exprimau cele mai vechi civilizații și pe care le-ar folosi astăzi dorințele respinse de civilizația noastră, ca să se poată manifesta ascuns. Unele situații, aparținînd primelor epoci ale umanității și pe care morala popoarelor nu a încetat să le combată, ar putea astfel supraviețui în fiecare individ [42, p. 119]. Cercetătorii caută răspuns la mai multe întrebări pentru că este important de a înțelege de ce schimbările aduse de trecerea de la o specie la alta nu ar influența tot atît de mult asupra etapelor creșterii, ca și asupra caracterului animalului adult? Poate fi oare recapitularea trecutului denaturată de necesitatea mult mai urgentă a realizării unui nou tip de organizare?

Cercetînd paralelismul ontro-filogenetic, pe planul psihogenezei, acesta poate fi considerat a fi lipsit de criterii obiective. Dacă etapele vieții mintale la copil aveau drept prototip și condițiile civilizației umane, legătura între termenii corespunzători din cele două serii n-ar putea fi decît o structură materială, care atît în dezvoltarea individului, cît și a speciei, ar fi strict determinat [27, p. 106]. Între indivizii ce aparțin diferitor niveluri de civilizație, intervalul ar fi egal cu numărul de generații necesare ca să se poată succeda seria de structuri intermediare, adică intervalul ar fi cu neputință de trecut, nu numai pentru ei, ci și pentru o parte mai mult sau mai puțin extinsă a posterității lor. Cercetările demonstrează că, dacă dezacordul poate fi simplificat între doi adulți deja formați, atunci, în cazul copiilor, la o vîrstă destul de fragedă mediul în care ei sunt crescuți imprimă civilizația corespunzătoare. Dacă ar fi că vorbim dintr-o perspectivă comparată, atunci formele embriogenice pot fi supuse observației, iar existența structurilor care ar răspunde sistemelor ideologice este imposibil de demonstrat [27, p. 83]. Rezultatele cercetărilor psihologiei contemporane demonstrează că funcționarea activității mintale ar deveni imposibilă, dacă ar trebui să-i descompunem operațiile în componente, avînd fiecare, drept sediu un organ, un element sau o combinație de elemente organice. Putem aduce un exemplu, limbajul oferă un exemplu foarte mult studiat. Limbajul nu este posibil decît prin existența unor centri nervoși specializați, care sunt extinși în profunzime, care și-au făcut apariția în specia umană și care implică activități de nivel foarte diferit. Dar limbajul nu este preformat în nici un fel în aceste centre. Copilul dobîndește folosirea sistemului lingvistic de la mediul de care depinde. Acest sistem poate să nu fie unic și cînd se dezvoltă mai multe la același individ, raporturile lor pot fi foarte diferite din punct de vedere psihologic: o echivalență exactă sau o referire a tuturor la unul dintre sisteme, singurul atunci în legătura imediată cu intențiile și cu gîndirea copilului. Formule foarte asemănătoare por servi ca expresii unor activități psihice de nivel foarte variat, după împrejurări, după dispozițiile sau posibilitățile mintale ale subiectului și, de asemenea, după vîrsta copilului [7, p. 105].

A fost demonstrat că nu există reacție mintală care să fie independentă, dacă nu totdeauna față de prezent, cel puțin față de mijloacele și de conținutul său, de circumstanțele exterioare, de o situație oarecare de medie. Asemănarea care poate fi constatată între anumite atitudini sauoperații mintale ale copiilor și ale celor numiți, în general, primitivi, pare explicabilă printr-o asemănare de situație, de altfel foarte relativă. Mediul pune la îndemîna activităților noastre instrumente și tehnici atît de strîns legate de practicile și necesitățile vieții noastre zilnice, încît adesea nu realizăm existența lor. Copilul nu învață să le folosească decît progresiv [30, p. 175]. Se găsește deci la fiecare din virstele sale succesive, în situația celor pentru care aceste tehnici n-ar exista încă, cum este cazul, la cei considerați primitivi. Învățarea nu se termină înaintea ultimilor ani ai copilăriei și poate fi ridicată la niveluri foarte diverse. Dar și limbajul are niveluri în raport cu starea civlizațiilor corespunzătoare, fiind un instrument intelectual mai mult su mai puțin elaborat. Între copil și primitiv deosebirea este netă. Unul se află în prezența tehnicilor pe care nu știe să le utilizeze încă; celălalt nu le posedă. Comparația unuia cu celălalt poate fi considerată utilă, pentru că permite de a desprinde aportul care revine în exercitarea gindirii, instrumentelor și tehnicilor elaborate de inteligență. Din această perspectivă putem afirma că nu există riscul de a considera un copil de 12 ani mai inteligent decît Platon, sau, cel putin, decît un primitiv din clanul său și de a confunda nivelul logicii cu puterea de gîndire. În acest sens există o deosebire importantă: copilul are gîndire lipsită de cadre și, respectiv el urmează impulsurile sale, iar primitivul, este condus de un sistem de deprinderi și de credințe. În cazul dezvoltării psihice a copilului putem vorbi despre o influențare reciprocă dintre factorii interni și externi, dar este dificil de a deosebi aportul fiecăruia în parte. Factorii interni țin de ordinea riguroasă a fazelor dezvoltării, dintre care condiția fundamentală este creșterea organelor [30, p. 176]. Hormonii și secreția glandelor endocrine au rolul decisiv de stimulator și reglator. Hormonii, înzestrați cu un caracter specific riguros, deși adesea în raport de dependență reciprocă, controlează apariția și dezvoltarea fiecărui fel de țesut. Înlănțuirea intervențiilor de cu cea mia mare precizie nevoilor de creștere. Dat fiind că rolului lor morfogen i se adaugă o acțiune la fel de electivă referitor la funcțiile fiziologice și psihice, cercetătorii văd în aceasta un substrat material al instinctelor. Hormonii exercită o influență considerabilă asupra corelațiilor somato-psihice. Spre exemplu, secreția glandelor interstițiale, incluse în organele genitale, se află la originea schimbărilor fizice și psihice cunoscute sub numele de pubertate. Diferențele de conformație fizică și de temperament psihofiziologic sunt atribuite cu ușurință preponderenței unor hormoni sau a altora. Unele cercetări arată un dublu interes la copil: să identifice în cursul dezvoltării sale semnele premărgătoare, particularitățile în curs de apariție și, într-o oarecare măsură cauzele tipului, pe care îl va realiza mai tîrziu, și să cerceteze dacă etapele sale de creștere, care antrenează variații considerabile în proporțiile relative ale capului, trunchiului, membrilor, ale părților și segmentelor lor, n-ar apropia succesiv copilul de diferitele biotipuri, cărora le-ar corespunde diversitatea comportamentelor sale succesive. În toate cazurile există o relație între creștere membrelor și activitatea lor proprie, dar această relație poate să fie de sens opus [23, p. 82]. Uneori este pozitivă, dimensiunile și capacitatea unei regiuni cresc simultan, spre exemplu, de la bază sau de la extremitatea unui membru. Acest lucru trebuie să fie explicat printr-o solidaritate trofică între organele periferice și cele centrale ale aceleiași funcții: aparatul articular cu mușchii pe de o parte și centrii nervoși pe de alta. În alte cazuri, dimpotrivă, o stîngăcie mai mult sau mai puțin durabilă însoțește o creștere rapidă a dimensiunilor. Credem că unul dintre cele mai cunoscute exemple este schimbarea vocii în momentul pubertății. Astfel, sunetele devin bitonale și discordante, pentru că automatismele dobîndite sînt momentan derutate de schimbările organului. Este vorba de o aptitudine brută, elementară, în germene unde intră în funcțiune operații complexe, constituite în sistem, pe care le dereglează o transformare a instrumentului lor. Opoziția acestor două efecte se explică prin diferența nivelului lor funcțional [5, p. 101].

Alta este situația cu activitățile cu caracter psihic mai specific, fără concomitenți organic vizibili. În acest caz raportul dintre factorii interni și externi generează multe dispute. În acest caz explicația vine din orînduirea faptelor imediat înregistrate, iar ordinea lor de succesiune devine cauzalitate. Spre exemplu, în timp ce edificiul psihic pare a fi redus la senzații, nici nu se pune problema diferenței lor, atît la copil cît și la adult. Cînd o reprezentare mai activistă a vieții mintale devine curentă, senzațiile sunt înlocuite cu scheme motrice, dar sunt însă utilizate ca unități care ar rămîne echivalente la toate etapele evoluției psihice, pe cînd în realitate, integrări progresive schimbă nu numai aparența externă și mecanismul neurologic al manifestărilor motrice, ci și conexiunile lor funcționale și semnificația lor pragmatică [31, p. 56]. Această integrare poate fi considerată a fi o condiție, dar nu poate fi consecința evoluției psihomotrice. Cercetătorii consideră că este problema raporturilor între maturizarea și deprinderea funcțională pentru că a atribui sistematic fiecare progres constatat maturizării organelor corespunzătoare, n-ar fi decît o formă modificată a vechilor explicații care se mulțumeau să reducă fiecare efect la o entitate copiată după acest proces. Dar constatarea unor activități noi în evoluția psihică, a căror sursă este activizarea funcțională a unor structuri organice ajunse la maturitate, face să confunde o simplă descriere [26, p. 67]. Aceste procese, sunt mult mai bogate, pătrunzătoare și ingenioase cu multe condiții ale vieții mintale, considerate a fi profunde.

Este necesar de a demonstra existența maturizării funcționale. Cercetările efectuate pe animale tinere și pe copii au adus rezultate asemănătoare. Au fost formate două grupe de subiecți, dintre care unii au fost puși în situația de a se exersa, iar ceilalți au fost lipsiți de această posibilitate. Interesant a fost de a vedea că diferența de performanță dispare foarte repede, îndată ce s-a atins vîrsta funcției respective și încetează acțiunea diferită exercitată de condițiile externe. Nivelul funcțional atins de participanții din primul grup, după cîteva săptămîni, a fost atins în cîteva zile de ceilalți [10, p. 93]. Acest rezultat demonstrează că vîrsta contează mai mult decît exercițiul. Trebuie să menționăm că pentru a fi produse aceste rezultate este nevoie de stimulenți, de împrejurări favorabile, dar folosirea lor nu devine cu adevărat eficace decît în momentul cînd condițiile biologice ale funcției au ajuns la maturitate. Cercetătorii atenționează că în cazul unor activități artificiale, adică a acelor activități care nu apar în cursul dezvoltării, cu excepția unor împrejurări speciale, condițiile funcționale adecvate sint tot atît de necesare, dar importanța exercițiui devine esențială. Astfel poate fi formulată o lege generală privind faptul că efectele, avînd formă, o treaptă, o cronologie care nu poate fi sensibil modificată de exercițiu sint reacții primitive, reacții ce aparțin înzestrării psihobiologice a speciei și a căror maturizare funcțională constituie condiția dominantă. Din altă perspectivă, efectele pe care exercițiul le poate dezvolta sau diversifica depind de activități combinate, prin care se exprimă însușirile individuale de adaptare, de inițiativă și de invenție [26, p. 52].

În ceea ce privește adultul, cercetătorii menționează că acesta dispune de activități datorită cărora poate să se sustragă constrîngerilor ambianței imediate. El poate opune circumstanțelor exterioare o mulțime de motive, descoperite în el însuși, indiferent de sursa din care le-a luat, și care sunt un reglator intern al conduitei sale. Aici putem presupune că la punctul de plecare el posedă o dotare psihologică mult mai complexă decît la celelalte specii. Prin comparație putem spune că un copil rămîne mult timp detarmat în fața necesităților celor mai elementare ale vieții, iar ocaziile de exercitare pe care trebuie să le găsească în mediul extern capătă o importanță decisivă. Astfel, există o relație inversă între bogăția dotării copilului și perfecționare părților acestei dotări [37, p. 74]. Cu cît mai mare este numărul posibilităților, cu atît mai mare este nedeterminarea lor. De asemenea, cu cît mai mare este nedeterminarea, cu atît mai mare este limita progreselor. O funcție care nu trebuie să-și caute formula, nici nu este în stare să se adapteze la împrejurări diverse.

Cercetările, spre exemplu, al cangurului al cărui pui nu părăsește uterul mamei decît pentru a se reintegra în punga sa abdominală, unde va aștepta să poată suporta contactele aspre cu lumea exterioară, demonstrează că la nașterea sa o ființă nu poate exista prin ea însăși, din cauza unei lipse de maturizare a organelor. Această situație poate fi asimilată cu un caz de prematurizare. Prematurizarea este normală pentru ma multe specii de mamifere. Precocitatea sa pare să crească pe măsură ce se ridică nivelul evolutiv al speciei. Aceasta atinge gradul său cel mai înalt la om și este susținută de o răsturnare în ordinea mijloacelor aflate la îndemînă, care pregătește o orientare cu totul nouă a existenței sale. Făcînd o comparație cu lumea animală, cercetătorii afirmă că tînărul animal, uneori cu ajutorul exemplelor și imboldurilor materne, își potrivește direct reacțiile la situațiile lumii fizice, iar copilul rămîne luni și ani întregi fără să-și poate satisface dorințele decît cu ajutorul altuia. Singurul instrument de satisfacere va fi ceea ce aduce copilul în raport cu anturajul său, adică propriile sale reacții care provoacă la ceilalți atitudini care îi sint profitabile și reacțiile celorlalți, care anunță aceste atitudini sau atitudini contrare. Din primele zile, din primele săptămîni se constituie legături din care vor apare bazele viitoarelor relații interindividuale [3, p. 42]. Funcțiile de expresie preced cu mult pe cele de realizare. Acestea marchează în primul rînd omul, fiind premărgătoare limbajului, omul fiind , în esență, un animal social.

1. 2. Contribuții teoretice privind consilierea preventivă a adolescenților

Schimbările ce se produc, generate de diferiți factori economici, politici, sociali, acționează în mod direct viața personală a fiecărui membru a societății noastre. Dramatismul acestor schimbări, rapiditatea producerii lor, incertitudinea dar și caracterul, deseori, contradictoriu al proceselor politice și social-economice afecteză oamneii și îi fac să-și schimbe sau să-și adapteze modul și ritmul de viață. Toate aceste fenomene au efecte asupra personalității, mai ales atunci când sistemul de personalitate este în plină formare, consituire, dezvoltare și consolidare. Societatea și mai ales școala trebuie să susțină acest proces complicat pentru a ajuta copiii de a-și forma propria experiență, istoria ei individuală, trebuie să ajute copiii să decidă cine vor fi ei la diferite etape sau secvențe ale vieții. Copiii trebuie ajutați să înțeleagă și să trăiască sentimentul că viața are un anumit sens, un anumit rost și să înțeleagă, să găsească locul său în viața de astăzi, atât de schimbătoare [32, p. 125].

Activitatea intelectuală este permanent antrenată în activitatea școlară. Ea este prezentă după 6 ani ca fiind una dintre cele mai importante la majoritatea copiilor.

Unul dintre cele mai importante evenimente în dezvoltarea gândirii copiilor se efectuează prin intrarea în școală. Activitatea școlară implică însușirea de noi cunoștințe, pune noi sarcini, activizează diferite activității de gândire a copilului [32, p. 126].

Misiunea psihopedagogului constă în efectuarea activităților de pregătire a copilului pentru noua formă de activitate. Elevul vine în școala elementară cu un anumit bagaj de noțiuni elementare, cu interese spre dobândirea de noi cunoștințe și cu cele mai simple deprinderi de muncă intelectuală independentă. Aș vrea să menționez că elevii vin cu diferit grad de pregătire pentru activitatea de învățare. În acest sens este important ca la începutul organizării procesului de învățământ, psihopedagogul să cunoască particularitățile fiecărui elev, gradul său de pregătire pentru activitatea de învățare și în dependență de acestea să-și stabilească atitudinea față de el [31, p. 10].

Psihopedagogul trebuie să se sprijine pe particularitățile psihologice ale elevului și, în special, pe gândirea școlarului mic.Aceasta rezultă din noile sarcini care i se impun. În dependență de acestea are loc orientarea și subordonarea ei unui anumit scop. Elevul trebuie să găsească răspunsul la întrebarea pusă de psihopedagog. La școlarii mici, din clasa I, putem observa uneori abaterea gândirii de la sarcina dată. Există cazuri, cînd școlarii mici sunt rugați să facă în caiet atâtea cercuri câte corespund unui număr dat. În timpul efectuării sarcinii unii elevi se abat de la sarcină pentru că devin atrași de însuși procesul desenării, continuînd să deseneze cercuri, pe toată pagina [31, p. 11].

Psihopedagogul trebuie să urmărească și procesul în care școlarul mic nu numai menține orientărea justă a gândirii în corespundere exactă cu sarcina dată, ci și capacitatea de a trece, atunci când este nevoie, de la o problemă la alta, de la o activitate la alta.
Psihopedagogul va lua ăn considerare că este necesară a fi respectată o anumită flexibilitate a gândirii care se dezvoltă treptat, în condiții ce corespund procesului de învățământ. Cu cât școlarii sunt mai mici cu atât are loc mai evident o inerție a gândirii, atunci când trebuie și treacă de la o sarcină la alta, în special, când noua sarcină prezintă oarecare dificultăți. Școlarii mic, puși în situația de a găsi o nouă problemă nu se pot desprinde de exemplele date anterior de către profesor sau un alt elev. În aceste cazuri, se întîmplă ca ei să modifice numai cifrele sau obiectele [30, p. 216].

Psihopedagogul va lua în considerare și faptul că, la școlari, odată veniți în școală se dezvoltă tot mai mult gândirea abstract-logică. În primele luni, mulți copii se desprind greu, în procesul gândirii, de obiectele concrete. În clasa I-a școlarii, în unele cazuri, nu pot să socotească. Acest lucru are loc din motivul că ei nu au la îndemână obiecte concrete și pentru că recurg frecvent la socotitul pe degete. Psihopedagogul va lua în considerare că gândirea școlarului mic poartă un caracterul concret-intuitiv [30, p. 219].

În școală procesul de însușire a cunoștințelor devine o formă specială de activitate a copilului. Trăsătura principală a gândirii devine orientarea spre însușirea de cunoștințe, spre însușirea unui sistem de noțiuni, a bazelor științei. Școlarii mici nu reușesc să însușească cunoștințe și noțiuni izolate. În primele clase școlarii însușesc mai multe cunoștințe printr-un sistem. Ei învață un sistem de noțiuni care reflectă relațiile și legăturile reale și esențiale ale obiectelor și fenomenelor. El clasifică obiectele și fenomenel. Ei cunosc relațiile dintre noțiuni. Ei învață să deosebească însușirile esențiale de cele neesențiale ale obiectelor și fenomenelor. Formarea de reprezentări și noțiuni referitoare la obiecte și fenomene pe care copilul nu le-a perceput direct se efectuează prin mijlocirea limbajului și pe baza reprezentărilor pe care copii le au deja [30, p. 220].

Psihopedagogul, în fezvoltarea comunicării la școlarul mic va ține cont că gândirea lor trece treptat de la forma intuitivă spre cea abstractă. Cu cât este mai mare rezerva de reprezentări cu atât și noțiunile care se construiesc pe baza lor vor fi mai exacte.

Asimilarea noțiunilor necesită cunoașterea unui număr mare și variat de obiecte și fenomene și se realizează treptat. Formarea corectă a noțiunii de număr este posibilă numai după ce elevii au făcut cunoștință și cu numerele fracționare. Psihopedagogul cunoscând particularitățile de dezvoltare a școlarilor mici se va strădui sp nu țină copiii prea mult la studiul datelor particulare. Este important ca elevul să cunoască întreaga lor varietate. După aceasta, psihopedagogul va conduce școlarul mic spre determinarea însușirilor lor generale și esențiale, adică de specie și gen [26, p. 167].
De asemenea este important ca psihopedagogul să poată orienta modul de percepere a elevilor prin instrucția verbală pe care o primesc elevii. Abstractizarea și generalizarea trăsăturilor esențiale este foarte mult ajutată dacă se adaugă un diferențiator din altă clasă sau categorie. Acesta ajută concentrarea și limitarea procesului excitativ în scoarța cerebrală ceea ce ușurează formarea unor noțiuni corecte. Este important să menționez că școlarii mici stabilesc mai ușor deosebirile între două obiecte comparate decât asemănările. Prin opunere are loc concentrarea excitației în scoarța cerebrală și pe această cale se ușurează activitatea de analiză și sinteză [26, p. 170].

În perioada școlară mică au loc numeroase achiziții conceptuale în diferite domenii. Psihopedagogul are menirea de a ajuta școlarii mici de a sesiza înțelesul unor concepte operaționale cum ar fi, spre exemplu cel de cauzalitate simplă sau cauzalitate complexă pentru că acestea realizează o apropiere de conceptul de dezvoltare și interdependență. Elevii încep să asimileze concepte geometrice, gramaticale, de genuri literare, operaționale. Aceste concepte încep și să fie utilizate prin cuvintele de: triunghi, romb, substantiv, basme, povestiri, etc.). Elevii dezvoltă cunoașterea directă, ordonată, conștientizată. Cunoașterea directă este realizată prin lecții. În paralel cu cunoașterea directă crește învățarea indirectă, dedusă, care completează cunoașterea școlară de ansamblu. Gîndirea elevilor devine una realist naturistă pentru că se manifestă independență, la vârsta de 8 ani, suplețe la vărsta de 9-10 ani. În această perioadă devine mai evident spiritul critic întemeiat logic [21, p. 107].

J. Piaget, în lucrările sale menționează că întreaga evoluție a gândirii școlarului mic tinde spre gândirea logico-formală [după 26, p. 16]. Operativitatea gândirii avansează pe planurile figural, simbolic, semantic și acțional la nivelul unităților, claselor, relațiilor și sistemelor. Cercetătorul menționează că gîndirea școlarului mic devine mai lentă la nivelul transformărilor și implicațiilor. Aceasta este demonstrată prin curiozitatea care devine mai profundă în sensul interrelațiilor și a relațiilor dintre esență și aparență.

În ceea ce privește particularități ale limbajului la vârsta școlară mică putem menționa că aceasta, până la venirea în școală este mai mult spontană. Etapa de școlarizare aduce o serie de caracteristici noi pentru că are loc instruirea verbală și formărea culturii verbale a elevilor. Psihopedagogul va reține că experiența verbală a copilului din primii 6 ani de viață influențează întreaga dezvoltare psihică. Școlarul mic are acumulată o anumită experiență intelectuală și verbală la momentul venitii în școală. Școlarul mic înțelege bine vorbirea celor din jur. El comunică cu cei din jur. El poate deja exprima propriile gânduri. Poate forma propoziții și fraze. Acestea sunt structurate corect. Școlarul mic poate înțelege diferențele dintre obiecte și fenomene. Școlarul mic poate face ironii și discuții contradictorii. Își exprimă foarte clar dorințele, preferințele și politețea. Se mărește volumul vocabularului, care poate cuprinde în jur de 2500 cuvinte [26, p. 69].

Psihopedagogul va constata diferențe însemnate la fiecare elev a procesului de dezvoltare a limbajului. Această dezvoltare se realizează cu succes datorită capacității potențelor intelectuale ale copilului și datorită influențelor mediului familial.

Învățarea scris-cititului creează un câmp larg de dezvoltare și organizare a intereselor intelectuale. Fiecare elev își formează un stil personal de exprimare a ideilor. La această etapă limbajul nu este suficient automatizat. Unii elevi posedă elemente ale limbajului situativ. Vorbirea școlarului mic devine un element al exprimării gândirii cu pronunțate note personale. Elevii din clasele I și a II-a se întâlnesc expuneri incomplete. Elevii din clasa a III-a și a IV-a reliefează răspunsuri mai complexe, care sunt organizate și sistematizate. Exprimarea devine fluentă, coerentă. Această fluiditate și cursivitate este asigurată de dezvoltarea limbajului interior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior [26, p. 17].

Cercetătorii din domeniu menționează că mica școlaritate se caracterizează prin scrierea care capătă o nouă semnificație al sistemului verbal. Deși sunt semnalate cu foarte multe diferențe individuale. Unii școlari pot demonstra unele defecțiuni temporare de vorbire. Aceste dificultăți pot apare din cauza schimbării dentiției. O altă explicație ar putea apare în dependență de particularitățile trecătoare ale dezvoltării. Pronunția poate fi dificientă și din c auza prezenței sunetelor parazitare în vorbirea orală a școlarului mic. Psihopedagogul le poate detecta foarte ușor pentru că ele apar mai puțin în dialoguri și mai mult în relațiile de tip monologat. Uneori aceste cuvinte apar în situația când școlarii mici expun lecția [26, p. 20].
Vom menționa că cel mai des apar sunetele parazitare, ca, spre exemplu: sunetele î și ă la sfârșitul și începutul propozițiilor. Școlarii mici, deseori, în povestirea orală demonstrează neglijențe de pronunțare, disimulări în articularea diferitelor cuvinte. Mai există un fenomen încărcare fonetică a cuvântului. Spre exemplu: școlarul de 8 ani mai spune „iera” în loc de „era” sau „ieu” în loc de „eu”.

Comunicarea verbală poate întîmpina dificultăți de sistematizare și organizare succesivă pe întreaga perioadă a copilăriei. Coerența comunicării verbale este întreținută de vorbirea defectuoasă din familie sau de unele caracteristici dialectale ale mediului lingvistic în care trăiește copilul [26, p. 22].

Școlarii mici, în dezvoltarea scrierii corecte, manifestă greutăți de diferențiere a sunetelor. Dar acest fenomen este prezent la începutul perioadei de școlarizare. În primii doi ani ai învățării scrierii, elevii demonstrează eliziunile de grafeme, cum ar fi: îtuneric, ître, hoțomalu, cărdulă, etc.. Aceste cuvinte apar și în scrierea diftongilor și a triftongilor. Ele sunt prezente și în silabele „che, ce, ci , ge, ghe, ghi, gi, chi”, ceea ce, deseori generează confuzii. Se atestă cazuri cînd în scriere apar sunete supra adăugate, cum ar fi, spre exemplu: viouară, diminiață, artimetrică. Putem întîlni cazuri cînd elevii inversează silabele din cuvinte. Acestea sunt cazurile cînd nu este realizată o analiză auditiv-verbală clară în ceea ce privește componența sonoră a cuvintelor.

Pot să remarc însă că aceste defecțiuni dispar până la sfârșitul clasei a IV-a.

În ceea ce privește volumul cuvintelor tehnice, ca cele folosite la gramatică, aritmetică, istorie, pronunția dialectală este diminuată prin dezvoltarea capacității de a citi.

În multe cazuri, la momentul școlarizării școlarul mic nu poate deosebi câte cuvinte sunt într-o propoziție. Avansînd, el începe să desprindă unitatea fonetică și grafică a cuvântului și elementele propoziției simple și dezvoltate. Interesant este de menționat că însușirea ortogramelor nu are la bază cunoștințe gramaticale precise, la început. Treptat, în timp elevul va realiza care sunt diferențele gramaticale existente sau dacă acestea nu există. Trebuie să accentuez că problemele de omonimie se implică de asemenea ca factor ce generează dificultăți. Aceste dificultăți presupun probleme de precizare a sensului și semnificației cuvintelor [20, p. 116].

În timpul lecției vorbirea elevulul, care poate fi caracterizată ca fiind relativ monologată, include frecven dezacorduri gramaticale. În aceste cazuri timpul verbal nu este bine acordat cu substantivul. Școlarul mic utilizează formulări neclare, neglijente sau greoaie.

În limbajul școlarului mic persistă încă destule elemente ale limbajului situativ. Aceste particularități ale dificultăților pe care le întîmpină școlarii mici în vorbire reprezintă, de fapt, un indicator ce demonstrează că mecanismele trecerii din limbajul interior în cel exterior nu sunt suficient automatizate. În același timp, ele ne vorbesc despre stereotipul dinamic gramatical care, la momentul respectiv încă nu este elaborat.
Cercetătorii din domeniu accentuează că între școlarii din clasele I-IV se atestă diferențe importante în consistența vocabularului, bogăția și varietatea lui. Este evident și stilul vorbirii cu exprimări caracteristice. Structura gramaticală a propozițiilor reflectă bogăție și plenitudine [20, p. 119]. Pot fi prezente sau absente careva fenomene parazitare în vorbire, în ceea ce privește repetițiile, defectele de pronunție etc.
Debitul verbal oral crește, iar debitul scris se dezvoltă mai lent. În timp se constată numeroase progrese calitative care sunt în directă dependență de contactul cu vorbirea literară sau cu rigorile impuse de școală în legătură cu exprimarea verbală. În această perioadă scrierea devine un nou potențial al sistemului verbal, cu foarte multe diferențe individuale.
Psihopedagogul specialist trebuie să cunoască și handicapurile de limbaj. Acestea prezintă o importanță deosebită deoarece au o frecvență relativ mare. Handicapurile de limbaj au o influență negativă asupra randamentul școlar. În linii mari, handicapurile de limbaj pot influența integrarea școlarului în colectiv și activitate [3, p. 210].
Și pentru că limbajul asigură realizarea progresului în întreaga viață spirituală, atunci când are loc deteriorarea limbajului, evoluția este devine problematică sau poate fi chiar și oprită, în dependență de gravitatea tulburării. În dependență de acestea apar și consecințe ce se vor face simțite în întreaga activitate psihică a școlarului mic, ceea ce, în rezultat poate modifica și comportamentul subiectului.

Dislalia este o altă tulburare care poate fi întîlnită frecvent, în raport cu celelalte deteriorări de limbaj. Ea poate fi prezentă și la elevii considerați normali din punct de vedere psihic. Dislalia poate fi frecventă și la copiii cu deficiențe de intelect și senzoriale [9, p. 162].
În literatura de specialitate este menționat că multe tulburări de pronunție au posibilitatea de a dispare odată cu creșterea vârstei persoanei. Dislalia este o tulburare de articulație-pronunție care se manifestă, în special prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor.

Disartria sau dislalia centrală are drept caracteristici:

– vorbire confuză, disritmică, disfonică;

– o pronunțată rezonanță nazală cu o evidentă monotonie a vorbirii;

– pronunția neclară;

Psihopedagogul trebuie să rețină că disartria este frecventă la persoanele cu debilitate mintală.

În lucrul său cu școlarii mici, psihopedagogul poate întîlnu și cazuri de bîlbîiala. Aceasta este o tulburare a limbajului oral. Pentru ea este caracteristică o deficiență vizibilă care afectează mult înțelegerea vorbirii de către cei din jur. Respectiv, școlarul, din această cauză. Își poate dezvolta complexil de inferioritate. Școlarii care se bîlbîie repetă silabe la începutul și mijlocul cuvântului. Sunt făcute pauze între acestea. Pot apare spasme la nivelul aparatului fonoarticulator care împiedică desfășurarea vorbirii ritmice și cursive [9, p. 163].
Disgrafia este tulburarea limbajului scrise, iar dislexia este considerată a fi un handicap al cititului. Acestea pot influența considerabil dezvoltarea psihică a copilului. Totodată ele influențează rezultatele școlare.
Psihopedagogul, în lucrul său cu școlarii mici, trebuie să țină cont că tulburările de citit-scris pot deregla integrarea socială a copiilor pentru că eșecurile și conflictele permanente în viața școlară, pe care le simte copilului din cauza dificultăților de limbaj, dar și a instaurării trăsăturilor caracteriale negative cum ar fi: negativismul, descurajarea, inerția, nepăsarea, teama de insucces și izolarea.

La nivel de școală, disgrafia și dislexia reprezintă imposibilitatea elevului de a învăța citirea și scrierea [9, p. 165].

Se atestă, la unii copii, fenomenul numit mutism electiv. El poate fi psihogen sau voluntar. Mutismul este caracterizat prin refuzul parțial sau total al școlarului de a comunica cu unele persoane. Deseori el este prezent la copii considerați a fi hipersensibili. Acesta este însoțit de unele tulburări comportamentale, cum ar fi: încăpățânarea, timiditatea, irascibilitatea ocupă un loc important.
Mutismul voluntar poate fi provocat de emoțiile de șoc provocat de stresuri, de eșecuri repetate, de careva frustrări. Copii cu mutism electiv, nu comunică dar înțeleg vorbirea. Aș vrea să menționez că acești copii nu manifestă deficiențe de ordin intelectiv. Dacă acest mutism persistă pot apare întîrzieri în ceea ce privește dezvoltarea vocabularului și a exprimării logico-gramaticale [9, p. 167]. Drept rezultat, procesele cognitive nu mai pot fi stimulate, ceea ce determină o slabă dezvoltare a lor. Aceste tulburări sunt frecvente la școlarii mici.

Întârzierile în dezvoltarea generală a vorbirii se recunosc după sărăcia vocabularului și după neputința de a se exprima coerent. Cauzele care pot determina asemenea fenomene pot fi căutate în carențele sistemului nervos central, boli grave ale primei copilării, carențe de mediu nefavorabil și de ordin educativ [9, p. 170].

De aceea limbajul necesită o permanentă stimulare, copilul necesitând o antrenare insistentă în activitățile școlare. Climatul afectiv, încurajările și crearea unui tonus psihic ridicat constituie factori deosebit de importanți pentru recuperarea copiilor cu handicap de limbaj.

1.3. Aspecte psihopedagogice a consilierii preventive

Copilăria este considerată a fi cea mai bună perioadă a vieții pentru educație, pentru formarea și instruirea caracterului său psiho-social. Aptitudinile se dezvoltă în raport cu mediul în care trăiește copilul. El primește în familie primele noțiuni educative. Mai apoi le acumulează în colectivitatea preșcolară, iar școala consolidează și modelează tot ce a acumulat copilul înainte. La aceste achiziții sunt adăugate, printr-un sistem educativ complex ultimele elemente ce duc la finalizarea unei educații desăvîrșite. În educație există reguli generale, care trebuie respectate, dar pentru că fiecare copil este individual și original în felul său de a fi, acesta trebuie educat și în corespundere cu particularitățile sale psihice specifice [10, p. 288].

Educația și instrucția au ca scop dezvoltarea armonioasă a predispozițiilor latente ale copilului. În acest sens copilul trebuia să poată deveni, din perspectivă temporală, un adult cu deplină libertate interioară, dar și cu conștiința responsabilității sale. Educația ajută copilul să se adapteze mai ușor la mediul social ambiant și îi indică drumul către cele mai înalte îndatoriri ale omului față de societate [6, p. 304].

Astfel, este important de a fixa obiectivele și de a alege mijloacele de educație în întregul proces educativ al copilului. Respectiv, trebuie valorificate la maxim toate aptitudinile și mai ales posibilitățile latente ale copilului. Profesorul trebuie să demonstreze mult tact și răbdare, el trebuie să dea dovadă de multă experiență și cunoștințe acumulate în timpul vieții.

Educația și instrucția detectează și dezvoltă trăsăturile pozitive în atitudinea generală a copiilor. Cele mai importante, pot fi considerate a fi disciplina, constanța și consecvența, ordinea, acestea fiind considerate a fi premise pentru reușită în formarea caracterului copilului [8, p. 92]. El se obișnuiește să se subordoneze anumitor reguli din societate, în general, și din familie, în particular.

Profesorul trebuie să emane grijă și căldură, afecțiune pentru copil la toate etapele de dezvoltare în care se află acesta. Important este de a nu solicita de la copil lucruri ce nu sunt pe măsura forțelor sale, adică profesorul trebuie să-i ofere și că ceară numai ceea ce corespunde capacităților lui de înțelegere.

Familia este considerată a fi una dinte cele mai vechi și stabile verigi sociale în care se reliefează și se formează caracterele. În cadrul familiei se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tînărului, dorința sa de participare la viața socială, culturală, politică ș.a. Familia învață copilul primele deprinderi de viață sănătoasă, de conduită igienică individuală și colectivă. Copilul învață aici ce este altruismul ca fiind componenta majoră a moralei elementare de care trebuie să dispună oamenii [34, p. 16]. Copilul învață să prețuiască munca drept sursă a bunăstării, a disciplinei, a ordinii.

Numeroase surse și rezultatele cercetărilor psihologice demonstrează că mama este prima care începe educația pruncului. Această influență continuă odată cu înaintarea în vărstă a copilului. De-asemenea, tatăl contribuie mult la formarea și dirijarea caracterului copilului. În cazul Republicii Moldova, foarte des, avem situații cînd de creșterea și educația copiilor se ocupă bunicii, fiind considerate a fi ajutor inestimabil pe care le au multe familii. Aproape în toate familiile sunt prezenți membrii a trei generații – copiii, părinții și bunicii. Deseori aceste trei generații conviețuiesc în aceeași locuință și au, ca sarcină principală creșterea și educarea copiilor și a nepoților.

Bunicii aduc în familie aerul liniștii, atmosfera de înțelegere și înțelepciune. Deseori, tendința bunicilor de a-și alinta nepoții, ceea ce poate supăra părinții copiilor, este compensată de dragostea și plăcerea cu care ei se ocupă de educația nepoților. Bunicii folosesc multe povețe, exemple pentru a stimula imaginația și creativitatea copiilor. Prin aceasta bunicii îi ajută pe părinți să realizeze procesul instructiv-educativ al copiilor [38, p. 114].

Considerăm că pentru copii hotărîtor este exemplul persoal al părinților și bunicilor. Ca exemple, pot servi sfaturile, îndemnurile care devin mijloace de materializare a formării și dezvoltării educației sănătoase în rîndul copiilor și a tineretului. Acțiunile întreprinse de părinți și bunici trebuie efectuate cu multă dragoste și blîndețe. Cercetătorii compară importanța deosebită a dragostei și grijii părintești pentru sănătatea psihică a copiilor cu cea a proteinelor și vitaminelor pentru sănătatea lor fizică. La acest capitol trebuie să menționăm că greșelile sau carențele educaționale ale părinților și bunicilor pot aduce prejudicii copiilor și, deseori sunt greu sau imposibil de corectat. Copiii sunt sensibili la exemplele părinților, deci cei din urmă trebuie să fie foarte atenți pentru că vor fi copiați de primii. Cercetările au demonstrat dacă părintele, ce este respectat de copil, fumează, ultimul are șanse de 85% și chiar 100% de a deveni fumător [35, p. 82].

Educația trebuie să-i determine părinților un comportament rațional și adecvat. Astfel, utilizarea experienței proprii și a calităților personale trebuie să contribuie la educarea în cel mai sănătos mod a propriului copil.

Deja a fost demonstrat că primii șapte ani din viața omului sunt cei mai favorabili pentru educație. La vîrsta de patru ani copilul posedă jumătate, iar la șase ani două treimi din inteligența unui adult. Cel mai maxim nivel de receptivitate și adaptabilitate este atins înainte de împlinire a vîrstei de patru ani, pentru că în această perioadă copiii aparțin, prin definiție, bunicilor, părinților sau grupului de copii preșcolari, care se formează în creșe sau grădinițe. În cazul în care procesul instructiv-educativ este bine condus, acesta duce la formarea unor caractere pozitive la copii, care, în viitor, vor fi demni de admirația societății. Dar dacă acest proces va avea loc fără tact și competență, atunci la copii, chiar din cele mai fragede vîrste vor fi formate trăsături negative de caracter. În acest caz copilul ar putea demonstra diferite feluri de dizordini în comportare. Copilul poate fi instabil, timid, neliniștit, fricos. Dacă aceste caractere nu vor fi corectate, atunci ele ar putea duce la instalarea unui deficit care va fi prezent în posibilitățile psiho-intelectuale ale copilului. Totodată, acest lucru poate duce la o întîrziere în conturarea perosnalității copilului. Greșelile pe care le fac părinții ar putea avea loc pentru că ei s-ar putea să nu cunoască psihologia copilului dar și a metodelor de educare a lui [39, p. 18]. Se atestă cazuri cînd copilul este educat necorespunzător încă de mic, fără a fi ocrotit, fiind neglijat, sau, dimpotrivă, cu un exces de dragoste, care duce, pănă la răsfăț. Aceste greșeli trebuie corectate cît de repede posibil pentru a corecta comportamentul social al copilului, altfel, ar putea urma consecințe negative, dăunătoare, sub raport educativ.

Este important de menționat că procesul educativ poate fi subminat și de lipsa de răbdare cu copiii și inconsecvența părinților. Dacă se întîmplă cazuri de dezbinare, divorț, atunci este posibilă situația cînd este pierdut sentimentul de afecțiune și siguranță a copilului. El poate deveni irascibil, suspicios, deprimat [39, p. 14].

Părărsirea morală, afectivă, educativă, fizică, adică abandonul, în general, poate genera un mod de viață dezordonat, poate dezvolta vicii. Specialiștii din domeniu consideră că cel mai periculos pentru educația copiilor este abandonul moral al părinților. Acesta are loc prin dezertarea morală a părinților ce poate apare datorită unui comportament lipsit de demnitate și încălcări a atitudinii etice și sociale [21, p. 104]. O altă formă de abandon este cel afectiv. Unul din părinți sau chiar ambii părinți nu se interesează de copil, nici nu încearcă să stabilească o relație afectivă, poate chiar îi resping.

Dragostea exagerată, de-asemenea, poate duce la distorsionări în dezvoltarea copilului. Copilul descoperă slăbiciunea părinților și a bunicilor pentru el și atunci el poate specula la maximum cu acest sentiment, care poate duce la răsfăț, la eschivare de la răspunderile pe care trebuie să le onoreze [23, p. 75]. Copilul poate reuși să transfere propriile responsabilități adulților care demonstrează dragoste exagerată pentru el.

În cazurile cînd între părinți lipsește acordul în poziții privind educarea lor, acesta poate profita mult de slăbiciunile lor. Copilul poate trece repede de partea părintelui ce are o atitudine ce îi convine. În acest caz pot apărea elemente de dezorientare morală și de incapacitate de decizie. Dependența copiilor de părinți poate consitui impediment în dezvoltarea personalității lor. În așa fel apare o contradicție pentru că părinții trebuie, dimpotrivă, să stimuleze formarea personalității copilului ce se află în continuă creștere și dezvoltare psihosomatică. În această situație, copilul singur creează premise pentru sentimentul de inferioritate și de demnitate slabă. Aceasta este una dintre cele mai mari greșeli educative ale părinților [23, p. 78].

Cunoscînd aceste pericole, părinții, bunicii și profesorii trebuie să intervină, în timpul procesului instructiv-educativ, pentru a corecta comportamentul copilului. Această corecție trebuie făcută cu blîndețe pentru a realiza echilibrul copilului și pentru a ajuta de a-și contura personalitatea sa [22, p. 59].

Fiind prin natura sa naivi și sinceri, copiii reacționează acut la actele de injustiție ce sunt făcute de către cei din jur. Este dăunător de a altera trăsăturile morale pe care le posedă copii prin intervenții brutale. Aici este important de a remarca, bătaia trebuie categoric exclusă, dealtfel și atitudinile nesincere, meschine [31, p. 27].

Noi nu ne naștem părinți și, respectiv, este greu de a fi părinte, aceasta presupune cunoștințe teoretice și practice de pedagogie, psihologie, dar și medicină. Părinții trebuie continuu să învețe de la viață, de a gîndi, de a înfrunta diferite situații cu multă răbdare, tact, discernămînt și înțelepciune. De fiecare dată cînd copiii se adresează părinților, bunicilor, profesorilor cu careva întrebări sau situații, adulții trebuie să îi ajute cu multă răbdare, ascultînd preocupările și frămîntările copiilor [31, p. 28]. Adulții trebuie să găsească modalități de rezolvare simplă și eficientă a întrebărilor copiilor. Dacă este cazul, adulții pot consulta alte persoane cu mai multă experineță teoretică și practică psiho-pedagogică.

2. COPII ȘI ADOLESCENȚI: PERIOADE ȘI ACTIVITĂȚI CARACTERISTICE

2.1. Contribuții teoretice privind problemele copiilor și adolescenților

Școala reprezintă o mare etapă în educarea copilului. Înaintea apariției sistemului instructiv-educativ, rolul cel mai important revenea părinților care își asumau întreaga responsabilitate pentru creșterea și educarea copiilor. Părinții decideau privind școlarizarea copiluli său. Inițial, mulți copii erau lipsiți de posibilitatea de a învăța pentru că părinții considerau că rolul copilului este de a sta în familie, în casă pentru a învăța trebuirile de casă, de gospodărie, lucrările agricole. Aceste munci uneori depășeau posibilitățile lor fizice și intelectuale. Mai apoi,școlarizarea a făcut pe părinți să înțeleagă că instrucția facilitează sarcinile educative ale părinților. Astfel, părinții au transferat o parte din sarcinile lor educative școlii, iar școala a devenit a doua familie pentru copii. Dar, nu sunt rare cazurile cînd părinții descifrează greșit rolul școlii și tranferă în totalitate responsabilitățile sale școlii. Această înțelegere a rolului școlii este una greșită pentru că, școala trebuie doar să completeze educația din familie și nu o poate substitui. Astfel, educația copiilor în familie depinde de gradul de educație al părinților, iar în școală de calitatea, competența profesorilor, care dispun de o temeinică experiență pedagogică [40, p. 81].

Deobicei, în familie principalele metode educative se bazează pe utilizarea exemplelor și a imitației. În școală este utilizată autoritatea, iar din partea copiilor este solicitată ascultarea. Acest lucru este posibil pentru că elevul/copilul poate recepta și asimila ceea ce i se explică de către profesori, adică de către o autoritate din domeniul educației și a procesului instructiv. Copilul trebuie să învețe fără dificultăți deosebite materiile de studii. Copilul trebuie stimulat prin cuvinte de încurajare, de laudă. Trebuie exploatată la maxim dorința copilului de a fi în competiție cu semenii săi, setea de a găsi ceva nou, curioziatea lui, dar și din dragoste și respect pentru profesorii care, din partea lor, asigură tact și interes pentru predarea disciplinelor școlare [40, p. 82].

Pînă la vîrsta de 10 ani copilul este legat de lumea imaginarului, de lumea poveștilor, mai tîrziu el deja se desprinde de această lume și capătă interes pentru ocupațiile mai active, cu conținut cognitiv. Cunoscînd specificul acestei vîrste profesorul trebuie să direcționeze setea copilului pentru activitate, să fie sprijinit și direcționat spre diverse activități, spre preocupări noi, spre formarea de noi prieteni [40, p. 83].

Copilul crește și, cu timpul, iese din vîrsta „autorității impuse”. El nu se mai supune necondiționat la tot ce i se spune, i se cere sau i se recomandă. Astfel, profesorul trebuie să renunțe la ordinele autoritare și să-și adopte o atitudine prietenească față de copil, folosind mai multe argumente și demonstrații. O asemenea atitudine ar fi binevenită de a fi adoptată și pentru părinți, pentru că altfel, ignoranța lor ar putea fi o frînă în dezvoltarea normală psiho-intelectuală a copilului și un impediment pentru progresul social în general. Dacă părinții nu susțin eforturile școlii atunci, cea din urmă va depune eforturi inutile și ineficace în formarea copilului ca viitor membru a societății [40, p. 89].

În continuare, dorim să accentuăm încă o dată că părinții mențin influența psihologică mare asupra acitivății copiilor, iar școala poate prelua o mare parte din rolul educativ al familiei. Din perspectiva pedagogiei și psihologiei contemporane este greu de a demarca exact îndatoririle școlii și îndatoririle familiei. Important este de a menționa că familie așteaptă de la școală o completare a educației de acasă. Această completare, în opinia lor trebuie să se bazeze pe norme și metode psiho-pedagogice înalte, științific și riguros concepute și aplicate de profesorii competenți [45, p. 181].

A fost demonstrat că tulburările de dezvoltare intelectuală, delicvența, manifestările de inadaptabilitate socială a adultului își au, deseori, originea în anii copilăriei, adică în perioada cînd copilul se afla în grija familiei și a școlii. Respectiv, rezultatul atît de evident în maturitate denotă că ambele nu și-au îndeplinit funcția ce a ținut de educația copilului. Aceste fenomene arată evident că legătura dintre familie și școală este nesatisfăcătoare și se rezumă doar la contacte rarisime dintre părinți și diriginți, care deseori se reduc doar la ședințele sau adunările cu părinții. În multe cazuri părinții sunt satisfăcuți cu rolul lor de „spectatori indiferenți” și nu realizează că doar asistă absolut „steril” la evoluția nesatisfăcătoare a propriilor copii. Părinții uită că, deși copilul lor este supus influenețlor instructiv-educative la școală, totuși rolul de bază în formarea propriului copil le revine lor. Psihologii și pedagogii sunt unanimi privind ideea că toate sistemele educative sunt neputincioase, chiar dacă sunt foarte bune, în fața opoziției sau indiferenței părinților. Ajutorul pedagogilor, psihologilor, educatorilor devine limitat din momentul ce nu există autoritatea și spijinul părinților. Stresul, delicvența juvenilă, insuccesele școlare, libertinajul, „nonconformismul” sunt imposibile în cazul cînd există o unire consolidată între părinți și școală. Îmbinarea eforturilor dintre familie și școală este recomandabilă și chiar obligatorie, pentru că, pe măsură ce copilul crește și se dezvoltă, părinții au de rezolvat tot mai multe și alte probleme. Uneori aceste situații sunt noi, chiar inedite. Rerspectiv, unirea eforturilor părinților cu școala este una obligatorie pentru că cea din urmă are acumulată multă experiență privind rezolvarea multor probleme care apar la categoriile de vîrstă supuse școlarizării și care se repetă la următoarele generații. Experiența acumulată de școală poate ajuta mult părinții în înțelegerea probelemelor copiilor și a copilăriei în general. Școala ajută părinții în soluționarea acestora cu minime pierderi din partea părinților și a copiilor. Pentru aceasta sunt necesare întîlnirile periodice între părinți și profesori, Dar, multe sunt cazurile cînd de la aceste întîlniri lipsesc, tocmai părinții care au cea mai mare nevoie de experiența pedagogică a cadrelor didactice. În cazurile mai dificile, cînd lipsește legătura dintre familie și școală, diriginții trebuie să viziteze școlarul la domiciliu. Dirigintele are rolul extrem de dificil de a stabili legătura dintre școală și familie, de a aduce familia de partea școlii pentru a realiza o educație și instrucțiune de succes a copilului.

În cazul cînd acțiunile familiei sunt izolate de cele ale școlii, nu pot fi rezolvate problemele legate de educația copilului. Numai în ansamblu: familia, școala, societatea pot realiza cu succes ceea ce nu pot reuși fiecare în parte.

În lucrul cu copiii există numeroase modalități, de la cele mai simple, cum ar fi: sfaturi, povețe, exemple personale dar și diverse mijloace educative ca, radioul, televiziunea, presa. Aceste mijloace au capacitatea de a trezi interesul copiilor pentru problemele care apar, poate chiar în fiecare zi. În acest sens, cei care realizează emisiuni de radio și TV, trebuie să fie foarte competente și conștiente de responsabilitățile ce le revin, din perspectivă educațională [40, p. 102].

Părinții, dar și profesorii, au foarte multe resurse posibil de accesat: cărți, broșuri, reviste, ziare, emisiuni radio și TV, chiar desene animate, filme documentare dar și filme artistice, CD cu conținut educativ. Aceste mijloace pot fi și trebuie utilizate în scopuri educative pentru că ele tratează diverse subiecte: de la problemele de psihologie a vîrstei pînă la îngrijirea fizică sau medicală a copiilor, adică întrebări pe care le întîmpină părinții și profesorii în fiecare zi. Dar, trebuie remarcat faptul că aceste mijloace au menirea doar să trezească interesul, să atragă atenția asupra unor probleme, să pună în discuție și în circulație unele idei. În ceea ce privește activitatea educativă mai profundă, aceasta trebuie desfășurată prin contacte directe individuale sau în grup cu ajutorul cărților din domeniile de specialitate. Vom menționa că sunt efectuate numeroase cercetări cu scopul de a obține scheme și șabloane aplicabile în educația copiilor. Actualitatea acestor cercetări este explicată prin faptul că fiecare copil este o individualitate, cu elemente și particularități de care trebuie să ținem cont în procesul permanent de educație. Uneori lucrurile valabile și chiar de recomandat pentru o categorie de vărstă sau pentru un anumit copil nu pote avea efect pentru alt copil sau altă categorie de vîrstă, ba chiar poate fi contraindicat. Astfel, formarea, creșterea, dezvoltarea, educarea copilului este considerată a fi o „artă” sensibilă pentru perfecționare pentru că necesită o acumulare continuă a experienței de către cei ce o studiază și o consolidează [40, p. 103].

2.2. Activități și perioade succesive: aspecte psihopedagogice

Studierea fenomenelor psihice la copii poate fi realizată prin mai multe feluri de investigație. Pentru a detecta manifestările psihice ale copiilor specialiștii, părinții și educatorii pot apela la metodele de cercetare psihologică. La etapa inițială sunt culese date despre fiecare subiect, după care datele obținute sunt interpretate și sunt explicate prin referința la conceptele și legile psihologice. Cercetarea practică se deosebește de cercetarea teoretică prin faptul că, deși este în strînsă legătură cu teoria, totuși formulează reguli, drumuri de urmat, chiar indicații și interdicții.

Din perspectiva psihopedagogică nu toate fenomenele educaționale pot fi cercetate riguros. Inovarea în învățămînt este realizată prin generalizarea experienței avansate, dar și prin experimentarea practică. Pentru cercetare, practica educativă constituie o sursă de cunoaștere, poate chiar un mijloc de experimentare, de verificare a ipotezelor și de generalizare a experienței pozitive. Cercetarea pedagogică și psihologică, ajunge la concluzii, prin aceasta contribuind la inovarea și perfecționarea procesului de învățămînt și de educație.

Cercetările din domeniul psihopedagogiei, considerate a fi fundamentale sunt orientate spre noutatea științifică, duce la elaborarea unor modele teoretice explicative, necesare cunoașterii legităților fenomenelor studiate.

Cercetările din domeniul psihopedagogiei, considerate a fi aplicative sunt cele care, prin investigații empirice, contribuie la creșterea eficienței acțiunilor educaționale. Contribuind la inovarea practicii școlare.

Cercetările din domeniul psihopedagogiei oferă baza logică de sinteză, de organizare și prelucrare a datelor experimentale. Totodată, ele asigură culegerea informațiilor cu privire la funcționalitatea procesului instructiv-educativ, raportează datele cercetării pedagogice la un sistem teoretic general, cu valoare explicativă. Este de-asemenea realizată evaluarea și controlul științific al procesului de instruire și formare a personalității, raportate la cerințele sociale. Fiind bazată pe cerințele dezvoltării științei, tehnicii, culturii și economiei de piață, cercetările din domeniul psihopedagogiei contribuie la perfecționarea și inovarea învățămîntului și educației.

Pentru a studia copiii și problemele lor am utilizat mai multe metode.

Realizarea bibliografiei, a constat în fișe de idei, de citate, de sinteze care cuprind diferite judecăți de evaluare a ideilor privind tema noastră de cercetare.

Eșantionarea, în cazul cercetării noastre a constat în elegerea unui număr de subiecți din populația școlară ce a fost supusă cercetării.

Metoda observației am utilizat pentru a urmări atent și sistematic aunele reacții psihice, cu scopul de a detecta esența. În acest sens extrospecția a fost utilizată pentru a urmări manifestările exterioare a copiilor, pentru a vedea fapte, replici, expresii, atitudini. Condițiile pe care le-am respectat au fost:

– precizia scopului observației: ce urmărim să constatăm, ce aspecte ale comportamentului supunem observației, în ce situații, în ce moment, etc.;

– realizarea cîtorva observații, pentru că multiplele observații ajută la depistarea esențialului, caracteristicului, a faptelor,a varietății lor, a condițiilor în care are loc observarea;

– o notare foarte exactă a observațiilor, pentru că în așa fel putem distinge faptele „în sine” de careva interpretări ce ar putea duce la modificări ulterioare;

– ne-am străduit să efectuăm o observare discretă, pentru a permite persoanei de a se manifesta liber, firesc, fără a fi modificat comportamentul sau o anumită reacție.

Am utilizat metoda convorbirii, pe care, de-asemenea am dorit să o apropiem cît de mult posibil la nivel științific. Pentru aceasta am realizat o convorbire premeditată, pregătită pentru a putea fi obținute date valide și importante pentru cercetarea noastră. În urma utilizării acestei metode am înțeles că metoda convorbirii este, pe drept, considerată a fi calea cea mai directă de a obține informații/date utile despre motive, aspirații, trăiri afective și interese. Am utilizat convorbirea liberă și convorbirea standardizată. Convorbirea liberă am utilizat-o prin întrebările pe care le-am pus pe loc, spontan, iar convorbirea standardizată a constat în folosirea întrebărilor în întregime formulate anterior și pe care le-am adresat în exactitate, fără modificări sau abateri de la cele pregătite. Ne-am străduit să respectăm condițiile de aplicare a acestei metode: întreările le-am formulat în așa fel încăt ele să decurgă firesc, fiind respectată logica discursului; ne-am străduit să urmărim subiectul convorbirii în așa fel încît să fie într-un mod activ, aprobator, ceea ce ne-a ajutat să menținem interesul, acesta din urmă fiind un prim ajutor în realizarea unei colaborări benevole.

Am utilizat, de-asemenea metoda biografică pentru a obține date despre trecutul subiecților și pentru a obține informație privind modul de viață existent actual. Acest studiu este foarte important pentru noi pentru că în primii ani de viață sunt puse bazele caracterului în special și a personalității, în general. În așa fel putem descoperi cauzele primare ale comportamentului de mai tîrziu. În timpul realizării acestei metode am cules date și le-am interpretat.

Am încercat să utilizăm și chestionarul, adică un sistem de întrebări ce permit de a obține date cît mai exacte cu privire la o persoană. Astfel în cazul nostru au fost chestionare cu răspuns deschis, adică subiecții au avut posibilitatea de a răspunde cum consideră el și cu răspunsuri închise, adică acestea au cuprins mai multe răspunsuri posibile, iar subiectul a avut sarcina de a alege pe acele care el a crezut că sunt cele mai potrivite cazului. Astfel am încercat să distingem comportamente individuale și tendințe generale.

Metoda analizei psihopedagogice a datelor experimentale a constat în clasificarea, ordonarea datelor obținute.

3. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESULUI DE CONSILIERE PSIHOPEDAGOGICĂ A COPIILOR ȘI ADOLESCENȚILOR

3. 1. Principiile metodologice și metodele de cercetare a procesului de consiliere psihopedagogică preventivă a copiilor și adolescenților

Obiectivele investigației practice: