Consilierea Psihopedagogica a Familiei cu Copii de Varsta Prescolara
CUPRINS
INTRODUCERE
SPECIFICUL SOCIALIZĂRII COPIILOR DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ ÎN FAMILIE ȘI GRĂDINIȚĂ
1.1 Familia și grădinița ca instituții sociale și parteneri educativi
1.2 Educatorul – mediator al interacțiunii dintre familie și mediul
instituțional al grădiniței
1.3 Profilul psihocomportamental al copiilor de vârstă preșcolară
2. METODOLOGIA CONSILIERII PSIHOPEDAGOGICE A FAMILIEI
PREȘCOLARULUI
2.1 Caracteristici esențiale ale consilierii psihopedagogice a familiei
2.2 Nivelul de implicare și interacțiune a părinților cu grădinița
2.3 Strategii de consiliere a părinților cu copii de vârstă preșcolară
CONCLUZII GENERALE ȘI SUGESTII METODOLOGICE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Chestionar pentru educatori
Anexa 2. Chestionar pentru părinți
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța problemei abordate. Responsabilitatea familiei în educația copiilor este fundamentală pentru adaptarea și integrarea psihosocială a acestora în mediul academic și cel social. Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia este principalul educator și cu cel mai înalt grad de modelare. Familiile copiilor sînt adesea responsabile de copiii lor tot restul vieții. Rolul familiei nu se rezumă doar la activitățile educaționale, ci cuprinde un spectru mult mai larg de responsabilități. Constatările empirice și cercetările științifice converg spre ideea că formarea și dezvoltarea personalității umane este un proces deosebit de complex care presupune activități specifice de educație, asistență psihopedagogică și consiliere educațională desfășurate pe parcursul întregii vieți.
Consilierea psihopedagogică este un tip de consiliere care are, în același timp, obiective de natură psihologică și pedagogică. Ea urmărește abilitarea persoanei (copil, tânăr sau matur) pentru a-și asigura funcționarea optimă prin realizarea unor schimbări evolutive ori de câte ori situația o cere, având la bază un model psihoeducațional al formării și dezvoltării personalității umane [16, p. 55].
Consilierea psihopedagogică presupune abilitarea oamenilor de a-și rezolva singuri problemele prin însușirea/învățarea modului de a-și modifica cognițiile și comportamentele pentru a se adapta solicitărilor, de a-și gestiona trăirile afective și de a-și rezolva conflictele interne, de a-și îmbunătăți relațiile cu ceilalți, de a lua decizii și a-și asuma responsabilități, adică, în sinteză, de a dobândi deprinderi de viață sănătoase, atingând un nivel optim de funcționare a propriei personalități.
Consilierea psihopedagogică a familiei este menită să faciliteze învățarea de către fiecare membru a unor deprinderi și abilități care să-i permită adaptarea permanentă, printr-o schimbare evolutivă, la solicitările realității.
Consilierea psihopedagogică are, cu precădere, un rol preventiv și de dezvoltare.Ea îndrumă și sprijină persoana pentru a învăța să prevină eventualele situații de criză în care s-ar putea afla la un moment dat, să-și conștientizeze și să știe cum să-și pună în valoare disponibilitățile și resursele pentru a se adapta optim la realitate. Consilierul educațional nu are soluții dinainte stabilite, al căror succes este garantat necondiționat, ci, dimpotrivă, într-o situație dată, el ajută persoana în cauză ca, pe parcursul procesului de consiliere, să găsească (singură) soluția cea mai bună pentru rezolvarea propriilor probleme.
Preșcolaritateaeste perioada formării inițiale a personalității copilului, perioada apariției primelor relații și atitudini, ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului. Datorită modificărilor esențiale ce au loc în structura activității psihice, copilul preșcolar se detașează, se desprinde de câmpul perceptiv, comportamentele lui fiind mai organizate, stabilizate [24, p. 153].
Vîrsta preșcolară aduce schimbări importante atît în planul dezvoltării comportamentului cognitiv, motor, socio-afectiv, cît și în comportamentul relațional. Copiii, încadrați în învățământul preșcolar, depășesc orizontul restrîns al familiei, se dezvoltă armonios, avînd posibilități mai mari de descoperire a realității lor socio-culturale. Ca urmare, are loc cizelarea comportamentului socio-afectiv, aprofundarea proceselor de cunoaștere, schimbarea atitudinii copilului față de mediul ambiant, perfecționarea comportamentului adulților și optimizarea relațiilor copilului cu semenii și adulții. Influența instituției preșcolare este benefică nu numai pentru copil, dar și pentru părinți. Parteneriatul dintre grădiniță și familie reprezintă o primă experiență relațională a părinților cu persoanele profesioniste din domeniul educației.
Familia reprezintă mediul care asigură protecție, afecțiune și un comport psihologic, constituie factorul primordial al formării și socializării copilului. Formarea și consolidarea unor raporturi armonioase între părinți și copil solicită din partea părinților aptitudinea de a întreține un dialog cu copilul și de a-l valorifica sub raport afectiv prin căldură, comunicativitate, dragoste.
Familia joacă un rol crucial în adaptarea copilului la grădiniță. Rolul său este de suport social, emoțional și academic, oferit copiilor atât acasă, cât și la grădiniță. Pentru a-i pregăti pentru activitatea școlară, părinții conversează cu copiii despre evenimentele cotidiene și îi încurajează. Părinții au propriile idei despre ceea ce înseamnă grădiniță pentru copiii lor. Ei au expectanțe și preocupări în legătură cu noul mediu. Abilitățile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un copil la intrarea în școală sunt: abilitatea de a-și comunica verbal nevoile sale psihologice, dorințele și gândurile și abilitatea de a aborda noile activități cu entuziasm și curiozitate. Primele cercetări în domeniu au subliniat că părinții acordă o importanță mai mare maturității sociale și emoționale decât abilităților academice. Totuși, potrivit cercetărilor recente, părinții valorizează abilitățile academice.
Familia a avut întotdeauna o influență decisivă asupra educației, ea este capabilă să reacționeze și să contribuie la dezvoltarea societății, anume ei îi datorăm virtuțile neamului, în familie se consolidează relațiile între generații, care sunt de o importanță deosebită pentru societatea umană. Procesele globalizării, ce afectează practic toate domeniile vieții, provoacă schimbări esențiale în structura și funcționalitatea instituțiilor sociale, inclusiv în învățământ și familie. Astăzi familiei i se solicită răspunsuri concrete și adecvate provocărilor timpului la nivel de adaptabilitate, coeziune, creativitate, competență, eficiență în organizarea vieții familiale și educația copiilor. Cercetările realizate în domeniu demonstrează că grădinița de copii este o instituție importantă de educație a copilului și a familiei, anume prin intermediul grădiniței părinții încep să conștientizeze însemnătatea familiei, rolul mamei și a tatălui în creșterea și educația tinerii generații.
Problema de cercetare: care sunt condițiile de consiliere psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară?
Scopul cercetării: precizarea strategiilor de consiliere psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară.
Obiectivele cercetării:
analiza reperelor conceptuale ale consilierii psihopedagogice a familiei;
elucidarea etapelor de consiliere psihopedagogică a familiei;
caracterizarea procesului de maturizare psihosocială a copilului de vârstă preșcolară;
determinarea nivelului de implicare și interacțiune a părinților cu grădinița;
precizarea condițiilor și strategiilor de consiliere psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară.
Metode și tehnici de cercetare:
teoretice: analiza, sinteza, sistematizarea conținutului teoretic.
empirice: chestionarea, observația, conversația, experimentul de constatare, analiza rezultatelor cercetării.
Descrierea subiecților: Experimentul pedagogic de constatare a fost desfășurat în Instituția preșcolară nr.156, sectorul Centru, mun. Chișinău. Lotul investigativ fiind format din 40 de subiecți: 20 de părinți și 20 de educatori.
Suportul științifico-metodic al cercetării au servit lucrările din domeniul psihopedagogic cu privire la:
formarea personalității preșcolarului în procesul de activitate (Б.М.Теплова, Р.С.Немова, Л.С.Выготского, А.Н.Леонтьева);
perioada de preșcolaritate ca fiind cea senzitivă pentru dezvoltarea cognitivă a personalității (Л.И. Божович, А.Л. Венгера, В.В. Зеньковского, М.И. Лисина, В.С. Мухина, Т.А. Репина, Б.Д. Эльконина);
teoriile privind comunicarea cadrului didactic cu subiecții (Я.Л. Коломинский, А. К. Маркова, Е. А. Петрова, А. А. Реан ș.a.).
Valoarea teoretico-aplicativă a lucrării.Valoarea teoretică a tezei constă în analizarea reperelor teoretice cu privire la consilierea psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară cu scopul asigurării calității parteneriatului educațional grădiniță – copil – părinte;în elucidarea caracteristicilor psihopedagogice ale copiilor de vârstă preșcolară; în precizarea etapelor de consiliere psihopedagogică a familiei, etc. Valoarea aplicativă a lucrării constă în precizarea metodologiei, condițiilor și strategiilor de consiliere psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza de licență Consilierea psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară cuprinde preliminarii, două capitole, concluzii generale și sugestii metodologice, bibliografie și anexe.
Preliminariile tezei conținactualitatea și importanța problemei abordate, scopul și obiectivele cercetării, metode și tehnici de cercetare. Am descris subiecții cercetării și suportul științifico-metodic al lucrării.
În capitolul teoretic: Specificul socializării copiilor de vârstă preșcolarăîn familie și grădiniță, am realizat o analiză a reperelor teoretice privind consilierea psihopedagogică a familiei; am elucidat etapele consilierii psihopedagogice; am descris procesul de maturizare psihosocială a copilului de vârstă preșcolară;
În capitolul praxiologic: Metodologia consilierii psihopedagogice a familiei preșcolarului, am analizat caracteristicile esențiale ale consilierii psihopedagogice a familiei; am determinat nivelului de implicare și interacțiune a părinților cu grădinița (experimentului de constatare); am precizat condițiile și strategiile de consiliere psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară.
1. SPECIFICUL SOCIALIZĂRII COPIILOR DE VÂRSTĂ PREȘCOLARĂ
ÎN FAMILIE ȚI GRĂDINIȚĂ
1.1 Familia și grădinița ca instituții sociale și parteneri educativi
Copilul este un adult în devenire, care aspiră cu o energie nesfârșită la viața de om mare. La naștere, el posedă potențialități și predispoziții, este fragil și neajutorat, însă de-a lungul anilor va deveni parte integrantă a unei societăți complicat organizate. Treptat, copilul începe să facă primii pași într-o lume a uriașilor, capătă autonomie, inițiativă, își satisface nevoi variate, învață să se comporte „ca un om mare” [23, p. 6].
Călătoria vieții poate fi palpitantă, fascinantă, dar în același timp plină de obstacole și dificultăți. Adultul este cel care însoțește copilul, până la un anumit punct, în această minunată aventură a descoperirii de sine, a învățării, a conștientizării. Dezvoltarea psihocomportamentală, intelectuală și socială a copilului se află în mâinile adultului, care are o sarcină esențială, dar și o extraordinară responsabilitate. Adultul (părinte, educator) are menirea de a-i construi, consolida, îmbogăți psihismul și, ulterior, de a-l orienta pe copil în eforturile lui de a lua în stăpânire lumea înconjurătoare. Primul educator al copilul este familia[28, p. 68].
Cuvântul „familie” este de origine latină și înseamnă un grup de persoane unite prin relații de filiație naturală. Psihopedagogii consideră că familia este mediul natural firesc, cel mai apropiat și necesar pentru dezvoltarea și formarea p și dificultăți. Adultul este cel care însoțește copilul, până la un anumit punct, în această minunată aventură a descoperirii de sine, a învățării, a conștientizării. Dezvoltarea psihocomportamentală, intelectuală și socială a copilului se află în mâinile adultului, care are o sarcină esențială, dar și o extraordinară responsabilitate. Adultul (părinte, educator) are menirea de a-i construi, consolida, îmbogăți psihismul și, ulterior, de a-l orienta pe copil în eforturile lui de a lua în stăpânire lumea înconjurătoare. Primul educator al copilul este familia[28, p. 68].
Cuvântul „familie” este de origine latină și înseamnă un grup de persoane unite prin relații de filiație naturală. Psihopedagogii consideră că familia este mediul natural firesc, cel mai apropiat și necesar pentru dezvoltarea și formarea personalității copilului. Conform aprecierilor mai multor savanți în domeniul pedagogiei (Grebenikov L.V., 1986; Harcev A.G., 1985; Narly C., 1996; etc.),familia reprezintă un mic grup social, o celulă elementară a societății, care are funcții biologice, psihologice, sociale, economice, culturale și educative. De aici și specificul, dar și diversitatea relațiilor interpersonale ce se stabilesc între membrii acestui grup social.
Familia este un produs al dezvoltării istorice. Fiecărei formațiuni social-economice îi corespunde un anumit tip de relații conjugal – familiale.
Sociologul american Thomas Burch susține că persoanele care trăiesc în aceeași locuință, indiferent dacă sunt sau nu rude, sun considerate ca membri ai aceleiași unități familiale.
Familia asigură necesitățile fizice, emoționale și spirituale ale membrilor săi, are responsabilitatea îngrijirii copiilor, favorizează comunicarea între membri săi, dar totodată trebuie să fie capabilă să asigure și relații sociale în afara familiei, relații responsabile cu comunitatea, capacitatea de a se ajuta pe sine, dar și de a accepta ajutorul celorlalți, flexibilitate în distribuirea rolurilor și funcțiilor, respectul mutual pentru individualitatea fiecărui membru, loialitate, spirit de cooperare în cadrul familiei și în afara ei, flexibilitate și adaptabilitate în situații de criză [29, p. 16].
O definiție mai modernă a familiei este cea oferită de Coser Laub Rose: familia „este un grup ce are anumite atribute organizaționale, cum ar fi: își are originea în căsătorie, este alcătuită din soț, soție și copiii născuți din căsătoria lor, cu toate că și alte rude își pot găsi un loc aproape de grupul nuclear, iar grupul e unit prin drepturi și obligații morale, legale, economice, religioase și sociale”.
Stănoiu și Voinea (1983) oferă familiei următoarea definiție: „grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății”.
Din definițiile date anterior putem desprinde câteva aspecte de ordin atât structural, cât și funcțional.
Mitrofan (1991) constată următoarele:
familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copiii născuți din unirea lor;
are caracteristicile unui grup: are obiceiuri, tradiții și reguli de educație care creează o anumită atmosferă familială (Vincent, 1972);
presupune roluri și relații de interacțiune și intercomunicare;
este o adevărată personalitate colectivă (Berge, 1970).
în abordarea familiei se constată cel puțin două orientări (Ferreol, 1998): prima este interesată de formarea și structurarea grupului domestic, iar a doua de evoluția și diversitatea sistemelor de rudenie [9, p. 145].
Familia trebuie înțeleasă în special ca un grup uman de bază, dar și ca realitate determinată de relațiile dintre părinți și copii precum și de legături determinate de succesiunea generațiilor și de viața domestică în comun. Asta înseamnă că termenul familie este mai larg decât termenul grup familial.
J. S. Bruner consideră că, admițând că toți oamenii sunt în esența lor umani, această umanitate este dată de tipul de copilărie pe care au trăit-o. A. Berge consideră familia un fel de „cooperativă de sentimente”, care îndulcesc pentru fiecare membru loviturile mai grele ale vieții, repartizând efectele pentru toți. Relativ la formarea și dezvoltarea copilului, familia se constituie ca primul grup social din care acesta face parte. Ca grup de persoane, familia este caracterizată prin: legături de rudenie (prin căsătorie, prin naștere, prin adopție etc.); viața comună; legături și sentimente; aspirații și interese comune; istoric comună.
Familia oferă mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacțiunilor dintre copil și mediul social. Are rolul central în asigurarea condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personalității individului. În familie, copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își aproprie valorile culturii și ale moralei. Prin relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații, copilul se integrează în relațiile sociale, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și începe să-și formeze imaginea de sine [24, p.19].
Procesele de descoperire a propriei persoane – al cunoașterii de sine, al identificării persoanei – au loc în primii ani de viață, cei petrecuți în familie. Adaptarea la societate și apoi integrarea în relațiile sociale se petrec la nivelul relațiilor de familie. Învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație și prin interacțiune, se produce în prima copilărie și e dependentă de tipul relațiilor din familia de origine.
Din punctul de vedere al dezvoltării individuale familia oferă:
primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine;
climatul de siguranță afectivă necesar dezvoltării componentelor personalității atât la vârstele mici, când este determinant, cât și mai târziu, când constituie factor de echilibru și compensare în rezolvarea problemelor sociale;
este primul mediu de creștere și dezvoltare intelectual, motivațional, afectiv, estetic, moral;
reprezintă modelul prim al comportamentelor sociale viitoare;
constituie legătura biologică de bază a individului;
este cadrul de dezvoltare a individualității și posibilitatea valorizării individuale datorită încărcăturii afective care îi leagă pe membrii ei;
constituie o legătură între trecut și viitor.
A. Adler consideră că sentimentul social începe să se formeze pe măsură ce se înfiripă raporturile dintre copil și familie, dintre frați și surori, raporturi care se construiesc în cadrul familiei. La școală, sentimentul social este numai pus la încercare și exersat. După expresia unui medic, englez esența familiei este redată de „CEI 4 C”: compromis, considerație, comunicare și cooperare.
Exersarea acestor comportamente sociale de bază oferă copilului condițiile unei socializări efective și eficiente. De asemenea, oricât de importante ar fi influențele procesului de învățământ pentru devenirea copilului, el este în acest timp și membru al unei familii; valorile socio-morale ale familiei nu întotdeauna sunt într-o corespondență perfectă cu valorile promovate de școală. De multe ori acestea sunt chiar opuse [30, p.64 ] .
În esența sa, familia este unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice și în care legăturile de dragoste și consanguinitate capătă o importanță primordială.
Caracteristicile principale ale familiei, importante pentru dezvoltarea socio-individuală a copilului, sînt următoarele:
este primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale și se descoperă pe sine;
oferă climatul de siguranță afectivă, necesar dezvoltării componentelor personalității, atît la vîrstele mici, cînd este determinant, cît și mai tîrziu, cînd constituie un factor de echilibru și compensare în rezolvarea problemelor sociale;
este primul mediu de creștere și dezvoltare pe plan intelectual, motivațional, afectiv, estetic, moral;
reprezintă întîi-ul model de comportamente sociale viitoare;
reprezintă legătura biologică de bază a individului;
este cadrul de dezvoltare a personalității și posibilitatea valorizării individuale, datorită încărcăturii afective care leagă membrii ei;
face legătura între trecut și viilor.
Părinții, manifestînd interes pentru copiii lor, ar putea juca un rol educativ specific, în pofida crizei contemporane a autorității paterne. O realitate atestată și în republica noastră este complexitatea rolului matern și, în același timp, locul secundar al rolului patern. Această stare de lucruri încercăm s-o explicăm prin analiza rolurilor educative sub aspectele descrise (prin joc de rol, pe cale experimentală) de către Kellerhals și Montadon (1991):
reglarea directă a comportamentului copilului (încurajarea, supravegherea igienei, controlul temelor etc.);
comunicarea (schimb de informații, confidențe, opinii);
cooperarea și participarea la activitățile comune (distracții, ieșiri, interese, preferințe comune etc.).
Familia joacă un rol crucial în adaptarea copilului la grădiniță. Rolul său este de suport social, emoțional și academic, oferit copiilor atât acasă, cât și la grădiniță. Pentru a-i pregăti pentru activitatea școlară, părinții conversează cu copiii despre evenimentele cotidiene și îi încurajează. Părinții au propriile idei despre ceea ce înseamnă grădiniță pentru copiii lor. Ei au expectanțe și preocupări în legătură cu noul mediu. Abilitățile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un copil la intrarea în școală sunt: abilitatea de a-și comunica verbal nevoile sale psihologice, dorințele și gândurile și abilitatea de a aborda noile activități cu entuziasm și curiozitate. Primele cercetări în domeniu au subliniat că părinții acordă o importanță mai mare maturității sociale și emoționale decât abilităților academice. Totuși, potrivit cercetărilor recente, părinții valorizează abilitățile academice.
Învățământul preșcolar poate fi principalul partener educativ al familiei. Grădinița este factor educativ de importanță majoră deoarece creează un mediu adecvat copiilor mici și îi pune în contact realizând o bună socializare a lor; poate face educație generală adecvată vârstei, dispunând de educator calificat; asigură un debut bun în învățământul primar; este un mediu de ocrotire și petrecere plăcută a timpului. De la o instituție la alta, există diferențe în ceea ce privește spațiul închis și deschis de care dispun copiii, dotările didactice, nivelul de calificare al personalului didactic, personalul auxiliar didactic și nedidactic disponibil. Orice unitate de stat, autorizată, este obligată să asigure un proces de învățare bun. Din documentul de prezentare a instituției, părinții trebuie să afle care sunt condițiile de viață din respectiva unitate și care este potențialul său educativ [26, p. 29].
Grădinița este prima experiență a vieții în societate a copilului. Ea constituie un cadru nou pentru el, prin dimensiunile și conținuturile sale, prin activitățile variate, noi și interesante. Adaptarea la noul mediu va fi de lungă durată, cu progrese și regrese, cu eforturi perseverente și de durată, atât din partea copilului însuși, cât și a adulților care-l susțin. Copilul pășește într-un nou univers social, o lume plină de necunoscut și de provocări, care îl confruntă cu experiențe inedite: experiența vieții în grup, experiența concentrării pe sarcină, experiența dialogului și a ascultării, experiența ordonării lumii în cifre și litere cu sens, experiența jocului, a întrecerii și competiției.
În cadrul organizat al grădiniței, copilul nu doar ia parte la o serie de activități specifice învățământului preșcolar, ci și intră în contact cu mediul extern; evenimentul are un caracter predeterminat, ceea ce-l deosebește de numeroșii stimuli pe care copilul îi receptează din jur. Când intră la grădiniță, copilul se află în perioada celor mai importante acumulări, care vor sta la baza personalității sale.
Frecventarea grădiniței favorizează conturarea unui autentic comportament interrelațional. Structura formală și informală a grupului de copii din grădiniță generează un climat psihosocial în care fiecare copil este, în același timp, și actor, și spectator. Relația grădiniță-familie va influența modul în care copilul se va adapta la mediul instituțional. Cercetările demonstrează că educatorii și părinții au viziuni diferite în ceea ce privește pregătirea copilului pentru intrarea în grădiniță. Argumentul cel mai puternic este perceperea grădiniței ca o instituție de formare a unor abilități academice sau un mediu pentru dezvoltarea abilităților sociale.
Copilul este elementul central în grădiniță, însă acomodarea la mediul grădiniței este influențată de modul în care educatorii și părinții percep deprinderile necesare succesului preșcolar. Cel mai important aspect al procesului de tranziție în grădiniță trebuie să se focalizeze pe relațiile copil-educatoare, familie-educator, copil-covîrstnici și copil-părinte. Intrarea în grădiniță presupune o schimbare majoră pentru copil și familie. Acest moment este trăit de copil uneori cu anxietate, alteori cu încântare [6, p. 24].
Părinții și cadrele didactice trebuie să știe ce înseamnă relațiile semnificative. Acestea includ caracteristici care le conferă o anumită autoritate celor implicați. Aceste atribute sunt evidențiate de Swick și Graves (1993), care explică dinamica parteneriatelor profesionale puternice: părinții au simț al mutualității, comunicării eficiente, respectului, onestității, încrederii și spiritualității. Atributele suplimentare ale unei relații sănătoase sunt evidențiate de Swick (2001) și Powell (1998): susținerea celorlalți, rezolvarea eficientă de probleme, interesul pentru starea de bine a sistemului de relații, simțul umorului, optimismul. Numeroși factori au un impact deosebit asupra modului în care părinții percep relațiile cu educatorii, atunci când copilul începe să meargă la grădiniță. Cultura este un factor de influență în abordările lui Swick. Prin cultură învățăm ceea ce este folositor și ceea ce trebuie evitat. Manifestând respect pentru ideile părinților, se va crea o bază pentru dialog și continuitate în privința educației.
Criteriile educatorilor pentru adaptarea copilului la mediul grădiniței sunt ierarhizate în cele ce urmează: manifestarea inițiativei și comportamente independente, integrare socială și comportamente adecvate în grup, stare emoțională pozitivă, respectarea regulilor, comportamente adecvate de separare, relaționare bună cu educatoarea. Pentru educator, copilul trebuie să aibă comportamente sociale care să-i permită relaționarea cu ceilalți. Și părinții consideră acest criteriu ca fiind cel mai important pentru o bună adaptare la mediul grădiniței. în acest context, are loc reorganizarea relațiilor dintre factorii implicați în adaptarea copilului la mediul grădiniței (copil, familie, cadru didactic). Numeroase stereotipuri pe care unii educatori le consideră adevărate demonstrează nevoia de a manifesta o atenție deosebită pentru relațiile cu familia.
Vom enumera în cele ce urmează câteva dintre ele.
Părinții nu au grijă. Acest stereotip își are originea în percepția pe care o au cadrele didactice cu privire la preocuparea părinților de a susține educația copiilor. Cadrele didactice percep eșecul părinților de a participa la programele de training ca o consecință a faptului că nu le pasă. O altă greșeală se referă la considerarea unei relații de echivalență între gradul de implicare a părinților și nivelul interesului lor. Din păcate, unii părinți, din cauza responsabilităților concurente, nu se pot implica în programele de la grădiniță, în ciuda interesului semnificativ.
Părinții nit au timp sau motivație pentru a se implica. Acest stereotip pare să aprecieze gradul de preocupare și responsabilitățile părinților. Rich (1995) nota că participarea părinților este mai intensă la activitățile de învățare dacă li se oferă feedback cu privire la gradul lor de implicare.
Părinții nu sunt interesați de rolurile de conducere. Epstein (1995) sublinia importanța implicării părinților în ariile de conducere. Părinții latini implicați în programele educaționale sunt mai implicați când educatoarele sunt mai receptive la diferențele culturale. Motivele biologice sunt înlocuite de motive și trebuințe sociale, legăturile dintre acestea sunt generate de propria interioritate a copilului, iar motivele se supun treptat unui proces de ierarhizare, subordonându-se unele altora.
Părinții și cadrele didactice trebuie să știe ce înseamnă relațiile semnificative. Acestea includ caracteristici care le conferă o anumită autoritate celor implicați. Aceste atribute sunt evidențiate de Swick și Graves (1993), care explică dinamica parteneriatelor profesionale puternice: părinții au simț al mutualității, comunicării eficiente, respectului, onestității, încrederii și spiritualității. Atributele suplimentare ale unei relații sănătoase sunt evidențiate de Swick (2001) și Powell (1998): susținerea celorlalți, rezolvarea eficientă de probleme, interesul pentru starea de bine a sistemului de relații, simțul umorului, optimismul. Numeroși factori au un impact deosebit asupra modului în care părinții percep relațiile cu educatorii, atunci când copilul începe să meargă la grădiniță. Experiențele lor și modelele de rol au influențe puternice. Printre acestea, enumerăm: contextul, covîrstnicii, dinamica situațiilor specifice.
Implicarea educațională a familiei este definită ca un set de activități pe care părinții le îndeplinesc cu scopul de a susține, direct sau indirect, procesul de instruire a copiilor. Cercetările arată că perioada dintre copilăria timpurie și prima clasă primară este crucială pentru dezvoltarea copilului. Comparativ cu părinții ai căror copii nu au frecventat grădinița, cei care au optat pentru urmarea programului instructiv-educativ în grădiniță au aspirații ocupaționale mai ridicate pentru propriii copii și o satisfacție mai mare în privința performanțelor școlare ale acestora.
Kreider (2002) a realizat un studiu care vizează eficiența unor programe educaționale destinate implicării familiei în educația preșcolarilor (Comprehensive Child Development Program – CCDP). Ca metodă de cercetare, s-a utilizat interviul, iar eșantionul de participanți a inclus 200 de părinți cu venituri mici și de etnii diferite, ai căror copii au frecventat grădinița în perioada 1995-1996. Concluziile studiului reliefează rolul implicării părinților în educația preșcolarilor. Părinții ai căror copii au frecventat grădinița le citesc copiilor săi zilnic, de zece ori mai mult, decât părinții din lotul de control. Părinții pot lua legătura cu alți părinți din alte instituții de învățământ. De asemenea, părinților li s-a cerut să își exprime sentimentele și să-și descrie experiențele și practicile utilizate la intrarea copiilor la grădiniță. Părinții au enumerat o gamă largă de emoții: bucurie, tristețe și părere de rău.
În concluzie susținem că părinții, copiii cărora frecventează zilnic grădinița îl percep pe copilul ca fiind mai autonom, inteligent, curios și dornic de a interacționa cu alți copii. Acești părinți trăiesc sentimente de bucurie și mândrie penru copilul său. Instituția preșcolară, la ndul său, le oferă copiilor oportunitatea de a se pregăti pentru activitatea de socializareșiînvățare.
1.2 Educatorul – mediator al interacțiunii dintre familie și mediul
instituțional al grădiniței
Psihopedagogi consideră că primul cadru didactic care ne marchează existența este în instituția preșcolară, deși sunt mulți cei care pot mărturisi că există numeroși dascăli care au contribuit semnificativ la dezvoltarea lor ulterioară. Cert este un lucru: toate aceste moduri diferite de percepere a modelului cadrului didactic ideal au un numitor comun – corelează imaginea cadrului didactic de acțiunea de îndrumare, orientare, formare, altfel spus, în termeni pedagogici: instruire și educație.În acest context, principala modalitate de operaționalizare a conținutului competențelor profesionale ale cadrului didactic este aptitudinea pedagogică de a educa și dezvolta copiii-preșcolari. Realizarea acestei misiuni presupune o cunoaștere atotcuprinzătoare și acceptare a copiilor, un profund umanism, un înalt profesionalism, un sistem instructiv-educativ centrat pe copil. Mai ales în activitatea de joc, dar și în diverse alte forme de activități, în cadrul relațiilor copilului preșcolar cu cei din jur, se stabilesc bazele elementare ale personalității sale [14, p. 159].
Educatorul îl ghidează pe copil în toate formele de învățare, fără a substitui propriul nivel de înțelegere celui al copilului, ci făcându-l pe acesta să gândească singur, să exerseze singur diverse activități, stimulându-i interesul real pentru obiectele și oamenii din jur. De-a lungul preșcolarității, copiii câștigă mult sub raport fizic, mental și emoțional; curiozitatea preșcolarilor constituie baza învățării și a educației din anii următori. Pregătirea copilului pentru învățarea continuă începe de la grădiniță; aici, el dobândește primele comportamente intelectuale, face cunoștință cu primele povestiri fantastice, cu primele conținuturi științifice. Ulterior, copilul va trebui să se integreze într-o nouă ambianță, cu un învățător nou, cu noi colegi; e necesar deci să-și ajusteze instrumentele de comunicare pentru a putea stabili relații optime. Analizând situația din punct de vedere adaptativ, realizăm că, până la începutul școlii, se dezvoltă capacitatea de a intra în relații acceptabile, confortabile cu ambianța. În plan afectiv, intensitatea trăirii emoționale depinde de experiența pe care o are copilul în ceea ce privește intrarea în contact cu persoane noi. Copiii care se despart de familie, de mamă, pentru prima dată fac parte din categoria celor cărora le lipsește exercițiul despărțirii temporare [23, p. 30].
Educatorii care manifestă o atitudine pozitivă față de părinte și copil și care sunt receptivi la nevoile familiei vor stabili o relație de respect cu părinții. Relațiile pozitive părinte-educator par să promoveze patternuri recurente, care permit dezvoltarea încrederii reciproce. Educatorii sunt cei mai familiarizate persoane cu ceea ce înseamnă adaptarea preșcolarului la mediul grădiniței. Ei atribuie succesul copiilor preșcolari abilității acestora de a coopera cu alți copii, curiozității, atenției la clasă și perseverenței în rezolvarea sarcinilor educative. Copiii cu abilități sociale slab dezvoltate solicită mai mult din timpul cadrului didactic, pentru că educatorii trebuie să le furnizeze explicații suplimentare.
Comunicarea este un element-cheie în relaționarea dintre cadrul didactic și părinte. Este temelia pentru construirea încrederii între familie și grădiniță. Familia și educatorul descoperă scopurile și expectanțele celuilalt și ale copiilor. Comunicarea se îmbunătățește atunci când familiile și educatorii sunt conștiente de valorile, concepțiile celorlalți și percepțiile copiilor. Grădinița, familia și comunitatea își împart responsabilitatea pentru dezvoltarea preșcolarilor. Ei contribuie la politicile educaționale, identificând scopurile, problemele și soluțiile pentru stabilirea unui parteneriat de succes. Părinții și educatorii trebuie să evidențieze diferențele în privința scopurilor și așteptărilor pe care le au pentru copiii lor, în vederea adaptării acestora din urmă la mediul educațional. Chiar dacă se știe că relațiile cu familiile sunt importante și conduc la rezultate pozitive, multi educatori consideră extrem de dificilă implicarea părinților în educarea copiilor. Un factor-cheie în dezvoltarea relațiilor cu familia este modul în care educatorul se preocupă de stabilirea parteneriatului. Părinții consideră că sunt consultați rareori în problemele importante privind educația copilului și relațiile dintre familie și cadrul didactic [19, p. 102].
Calitatea de bază pe care un educator ar trebui să o dețină pentru a lucra eficient cu familiile preșcolarilor este atitudinea pozitivă față de familie și față de procesul de relaționare grădiniță-familie. Blasi (2003) constată că relațiile cu familiile preșcolarilor sunt mai bune când educatorii caută punctele forte ale acestora și manifestă flexibilitate, comparativ cu situațiile în care se focalizează pe deficitele percepute ale familiei. Expectanța unor relații negative și criticismul frecvent pot influența deschiderea cadrului didactic spre dezvoltarea unor relații tensionate cu familia [10, p. 8].
O altă calitate centrală pentru dezvoltarea unor relații constructive cu familia este adoptarea unei perspective puternice, care să valorizeze părinții și familia. Dacă educatorii îi percep pe părinți ca având numai defecte, cu siguranță ei vor fi considerați mai puțin eficienți în educația copilului. Atât educatorii, cât și familia se vor simți implicați activ în parteneriatul educațional, iar eforturile lor vor avea consecințe benefice. Educatorii trebuie să perceapă familia ca pe un colaborator semnificativ la educația copilului: opiniile și preocupările familiei sunt componente valoroase ale procesului educațional. De asemenea, este necesară antrenarea părinților ca parteneri în procesul de dezvoltare și învățare. Educatorii trebuie să implice familia în educația copilului, oferind acesteia sprijin și încurajare. Pentru a deveni parteneri ai procesului de educație, membrii familiei trebuie să-și dorească și să fie capabili să îndeplinească o serie de roluri: comunicator, sfătuitor, educator, consilier și colaborator. Pentru a dezvolta un parteneriat educațional de succes, educatorii trebuie să creeze părinților oportunitățile necesare pentru a dobândi acele abilități care să le permită îndeplinirea acestor roluri [5, p. 19].
O altă calitate se referă la capacitatea de a aprecia și de a susține diversitatea culturală și socială a familiilor. Relaționarea de succes se bazează nu doar pe înțelegerea de către cadrul didactic a perspectivelor culturale și sociale, ci și pe abilitatea de a fi sensibil la nevoile și preferințele părinților. Slaba capacitate de a construi punți de legătură între familie și grădiniță are un impact negativ asupra rezilienței emoționale și motivaționale a copiilor.
De aici conchidem că, comunicarea eficientă între familie și educator este o cerință și condiție importantă pentru încheierea și menținerea unui parteneriat educațional de succes. Părinții în calitate de partenerieducaționali sunt informați sistematic de educatori despre particularitățile individuale și de vârstă a copiilor săi, despre necesitățile și aspirațiile acestora și toate schimbările ce survin din cadrul socializării lor.
1.3 Profilul psihocomportamentul al copiilor de vârstă preșcolară
Un motiv major pentru care s-a dezvoltat învățământul preșcolar a fost prevenirea eșecului școlar în special în clasa I, datorat insuficientei educații în mediul familial sau neconcordanțelor dintre educația din familie și cea din școală.Copilul învață în mod spontan. Mediul în care trăiește îi oferă ocazii de învățare, părinții îl învață tot timpul ce nume au lucrurile și ființele, la ce sunt folositoare, cum trebuie desfășurate diferite activități. Grădinițele desfășoară educația după programe alcătuite pe criterii științifice și în mod sistematic, atât cât permite vârsta copiilor, dând atenția necesară tuturor aspectelor importante ale dezvoltării [20, p. 17].
Părinții pot deveni mai buni educatori dacă se informează corect asupra procesului de învățământ din grădiniță și asupra evoluției copiilor lor. Anchetele în rândul părinților și observația arată că aceștia neglijează multe dintre aspectele dezvoltării copilului, că unele metode și tehnici de învățare pe care le folosesc sunt slab productive sau greșite. Prin parteneriatul educativ dintre părinți și educator este bine să se stabilească un program unitar de educație cu obiective, cu performanțe așteptate clare, cu conținuturi și mijloace adecvate.
Procesul de creștere al copilului preșcolar este intens (Tabelul 1.1.). Greutatea și înălțimea medii normale la această vârstă variază conform tabelului următor.
Tabelul 1.1. Înălțimea și greutatea medii între 3 și 6 ani
Hrănirea necorespunzătoare a copilului poate afecta dezvoltarea lui generală, inclusiv intelectuală. Copilul foarte prost hrănit, crescut în frig, fără condiții de odihnă și igienă, poate avea chiar urmași cu dezvoltare fizică și psihică precare, o generație sau chiar două. Abuzurile alimentare, bolile metabolice și infecțioase defavorizează și ele dezvoltarea generală. Supravegherea medicală împreună cu asistența socială pot fi de real folos copiilor cu astfel de probleme și părinților aflați în dificultate. Hrana adecvată, diversă, proaspătă, prelucrată și servită în așa fel încât să fie ușor de consumat de un copil mic, favorizează creșterea. Alimentele pe care le lăudăm că sunt bune și îl fac mai repede mare au mai multe șanse să îl intereseze.
Somnul necesar preșcolarului este de 10-13 ore pe zi, dintre care una sau două ore durează somnul de după-amiază. Există diferențe normale de la un copil la altul. Dormitul seara devreme este mai odihnitor. Deși este greu, mai ales dacă în timpul zilei este despărțit de părinți, copilul va trebui să învețe să nu stea cu ei până târziu. Un copil care doarme destul este vioi dimineața și nu este foarte obosit la prânz. Este bine să doarmă după amiază, dar, dacă nu poate, să desfășoare o activitate plăcută, relaxantă: să răsfoiască o carte, să deseneze, să joace un joc liniștit [23, p. 9].
Mișcarea este starea obișnuită a copilului. Maturizarea continuă și formarea deprinderilor, mai mult spontană, prin acomodare la provocările mediului, îl fac să dobândească nivelul motric specific vârstei. Părinții îl ajută uneori să învețe mișcările demonstrându-i-le și explicându-i-le. În jocuri, în mișcarea liberă, își consolidează și își integrează noile posibilități de mișcare. Adus în grădiniță, educatorul, dacă lucrează corect, îi găsește, de regulă, posibilități de mișcare nedescoperite sau prost structurate. Cu puțin ajutor calificat și o practică suficientă, copilul recuperează ușor rămânerile în urmă. Gimnastica dirijată și dansul simplu, codificat, dau acuratețe, coerență și ritm mișcărilor.
Jocul, activitate practicată la toate vârstele, este pentru copilul preșcolar, activitate fundamentală. Toate progresele sale fizice, intelectuale, afective, sociale sunt explorate și consolidate prin joc. Cum în societatea noastră, printr-o lungă tradiție, învățarea intenționată prin efort a fost mult mai valorizată decât alte forme de învățare, ar trebui să reușim cât mai repede să prețuim la justa valoare și jocul copiilor și celelalte forme de învățare, fără să ne uităm bunele tradiții de învățare temeinică. Copilul se joacă exersând mișcări, se joacă amestecând silabe și cuvinte, ca în „numărătorile” lor, cu jucării sau cu alți copii sau adulți care înfățișează personaje și situații sociale. Jocul nu e pentru copil doar o bucurie și o destindere. Este o activitate solicitantă, de perfecționare sau creatoare. Jocul nu este mânuire întâmplătoare de obiecte, este reprezentare de situații, de transformări pe plan mintal, redate mai mult sau mai puțin sumar în plan concret, prin gesturi și cuvinte [20, p. 64].
În jurul vârstei de 3 ani, copilul dobândește o adevărată conștiință de sine în care se corelează, la început, sumar, reprezentarea eului său fizic, a celui psihic și a celui social. Cunoașterea de sine, a oamenilor și a mediului său fac din copilul de 3-6 ani o persoană care trece deseori, cu înțelegerea și prin activitatea sa, granițele familiei. Copilul de 3 ani are o conștiință de sine generală, dar puțin consistentă. Face progrese remarcabile în acest sens în perioada preșcolară. Tot atunci încep să se organizeze domeniile de cunoaștere a mediului: lumea vie, societatea, lumea lucrurilor, fenomenele naturii, relațiile dintre om și mediu. Cunoașterea mediului presupune observații și nenumărate experiențe mici care să ducă la recunoașteri, generalizări, înțelegerea transformărilor, a legăturilor cauzale. Educatoarele se ocupă de lărgirea cunoașterii copilului, dar mai ales de structurarea și de aprofundarea acesteia. Părinții pot contribui mult la menținerea interesului pentru cunoașterea mediului; formarea de atitudini pozitive față de mediul în care trăiește; formarea de preocupări, obișnuințe, deprinderi de interacțiune pozitivă cu mediul; folosirea unor modalități eficiente de cunoaștere a mediului și la organizarea datelor cunoașterii. Copilul trebuie să se înțeleagă pe sine ca pe o ființă biologică, ca pe o ființă înzestrată cu afectivitate și cunoaștere și ca pe o ființă socială.
Afectivitatea preșcolarului este puternică, dar nu mai este dominată de contraste, devine aptă să se nuanțeze. La 3 ani copilul este puțin maleabil, puțin dispus să renunțe la ce își dorește. Apoi impulsivitatea lui se reduce. Dobândește înțelegerea existenței unor interese și dorințe ale altora, concurente sau diferite de ale sale, și necesitatea de a face unele compromisuri pentru a evita conflictele. începe să-și înțeleagă greșelile și să încerce să le repare. Starea afectivă bună este de cea mai mare importantă pentru dezvoltarea normală a copilului, deoarece îi influențează apetitul, odihna, dispoziția pentru mișcare, joc, cunoaștere, interesul pentru relaționarea socială și performanța acesteia. Dacă afectivitatea copilului este copleșită de influența celorlalți, de neplăceri, teamă și nesiguranță, întreaga sa dezvoltare este subminată.
Posibilitățile sale de activitate autonomă și de colaborare cu ceilalți, adulți sau copiii, capătă utilitate practică. Activitatea sa de autoservire sau desfășurată împreună cu alte persoane devine nu doar mai complexă, ci și mai rațională, începe să fie motivată explicit, intenționată, argumentată, chiar dacă este încă foarte dominată de subiectivism. Copilul înțelege că el însuși are valoare pentru ceilalți. Dorințelor și comportamentului său li se dă o valoare, sunt acceptate, încurajate sau interzise de adulți, pentru niște motive inteligibile. Pentru că își dă seama că și ceilalți au interesele, valorile preocupările și voința lor, copilul începe să înțeleagă necesitatea respectării unor reguli comune, a discutării, a negocierii propunerilor și a unor compromisuri care trebuie făcute pentru a ajunge la acord, la echilibru cu interesele diferite ale celorlalți. Va constata că avantajele unui asemenea comportament sunt mult mai mari decât dezavantajele, că oricum, punctul de vedere al celorlalți trebuie luat în considerare, altfel inițiativele și dorințele sale sunt respinse. Familia și apoi și grădinița îi cer un anumit mod de comportare. Primirea aprobării și a manifestărilor de dragoste depinde de încercările lui de a respecta dorințele și normele celorlalți. Adulții sunt decepționați, nemulțumiți, îl ceartă dacă se poartă altfel decât cum cred ei că este bine. Copilul se bucură, se folosește cu plăcere de noile sale competențe.
Autonomia sa, opțiunea și manifestarea deliberată devin valori și pentru sine ca și pentru ceilalți. Evoluția în acest sens nu trebuie frânată de adulți. Dozarea destul de bună a autonomiei copilului și a ajutorului pe care i-l dau părinții este noua problemă. Copilul poate fi cocoloșit și ajutat prea mult la masă, la îmbrăcat, la spălat, nelăsat să aibă destule inițiative de joc, de activitate, protejat excesiv de căldură, frig, oboseală. Unii părinți se simt neglijenți dacă nu își supraveghează, ajută și dirijează continuu copilul. Activitatea la care participă și copilul cere mult timp, răbdare. Unii părinți nu apreciază importanța activității proprii și se substituie copilului. Alți nu-și dau seama care îi sunt posibilitățile reale. Consecința este că dezvoltarea deprinderilor de autoservire întârzie, copilul nu are destulă inițiativă, și destul autocontrol în comparație cu egalii săi. Alți părinți se prefac că îl cred pe copil destul de mare ca să se descurce singur mai mult decât poate el de fapt, și îl fac să se simtă neajutorat, nefericit, îl consideră responsabil pentru greșeli făcute în situații pe care nu le înțelege și nu le poate stăpâni, considerând că îl fortifică, îi grăbesc dezvoltarea.
Activitatea copilului poate să perturbe activitatea altora, poate să aducă daune materiale. Pentru a evita conflictele, trebuie să învețe să gândească obiectiv, să ia în considerare și punctul de vedere al celorlalți. Când înțelege care sunt interesele celorlalți, înțelege și cât îi ajută sau cât îi încurcă prin comportamentul său. Poate ajusta realizarea propriilor interese în relație de schimb, de acord cu interesele celorlalți, poate să pretindă avantaje meritate, sau să-și ceară scuze și să-și reorienteze preocupările.
Nivelul de socializare al copilului depinde de favorizarea cunoașterii multor oameni, a multor copii din mediile sociale accesibile și de formarea unor deprinderi de relaționare cu ceilalți [8, p. 29].
Preșcolarul simte și înțelege Binele într-o măsură și poate fi cointeresat pentru comportamentul moral. Deși, în mod natural, a fost amoral, a fost dominat de plăceri și neplăceri strict personale, înțelege acum că și ceilalți au drepturi asupra unor alegeri, că există proprietăți comune care se împart în anumite împrejurări, că toți oamenii au îndatoriri, că trebuie să spună adevărul, să respecte bunăstarea celorlalți și ordinea socială. La 4-5 ani începe să adopte norme de conduită pe care le doresc părinții sau educatoarele, formându-și o conștiință morală simplă și rigidă, dar, până la 6 ani, cedează des tentațiilor opuse regulilor morale, când adulții nu sunt prezenți.
Minciuna apare destul de des la copilul preșcolar. Curiozitatea prea mare și dorințele puternice îl pot determina să treacă peste interdicții, peste rugăminți. Neîndemânarea, spiritul de observație nedezvoltat îl fac, să tulbure ordinea lucrurilor sau să lovească, să deranjeze pe cineva. Cum ori regretă că a greșit, ori doar vrea să evite răspunderea sau pedeapsa, îi este teamă, alege de multe ori minciuna. Copilul de 2-4 ani nici nu este deplin conștient că minte, iar minciunile lui sunt naive, fiind expresia diferențierii incomplete dintre real și imaginar [6, p. 162].
Teama este considerată de unii părinți un mijloc mai sigur și mai comod decât altele de prevenire a greșelilor copiilor. „Frica păzește pepenii!”, se spune în folclor, însemnând că nu furi pentru că ți-e frică, altfel… Adultului nu-i este deloc greu să înfricoșeze un copil. Stările afective sunt contagioase, se transmit ușor celorlalți. Părinții sau educatoarele mimează adesea stări de uimire, rușine, nemulțumire, de teamă, pentru a le induce și copiilor și a le asocia cu situațiile în care consideră că trebuie să aibă ei asemenea trăiri afective, într-o anchetă asupra principalelor probleme educative care îi preocupă pe părinții de copii preșcolari, a apărut frecvent întrebarea: „Cum să procedez ca să nu fie nevoie să-l bat?”.
Bătaia este rudă apropiată cu lovirea întâmplătoare a copilului de un obiect, cu consecințe rele, pe care copilul nu o poate evita. Teama de durere se instalează devreme la copil și evitarea loviturilor este una din manifestările cărora începe cel mai devreme să le dea atenție. Verbul „a bate” intră devreme în vocabularul copilului. Tatăl bate un cui, mama bate scaunul care a lovit pe copil și care este, deci, vinovat. Ideea de bătaie este deci destul de răspândită în vremea noastră pentru ca un copil mic să facă legătura între vină, greșeală, bătaie și pedeapsă. Și fără să se simtă efectiv speriat, va învăța că, după observație, după exprimarea nemulțumirii, pot să înceapă amenințările cu sancțiuni, una fiind, în multe familii, bătaia. Aceasta poate fi doar simbolică, umilitoare, în sensul că este pedepsit urât, pentru că nu a reușit să-și controleze comportamentul pe bază de înțelegere a situației, a motivelor și în pofida rugăminților părintelui. Chiar în această formă, bătaia îl marchează puternic pe copil.
Părinții alcoolici, drogați, bolnavi psihic pot depăși acest nivel lovindu-și copiii cu furie, orbește, fără discernământ, zdrobindu-le simțul valorilor superioare și încrederea în oameni și riscându-le chiar viața. Nu e de mirare să-i vezi apoi vagabondând, fericiți că nu depind de nici un adult, nevoind de la oameni decât mâncare și mulțumindu-se cu un adăpost improvizat. Pentru părinții care mai sunt înclinați să creadă în valențele educative ale bătăii, care ar fi „ruptă din Rai” subliniem că: bătaia este traumatizantă afectiv și poate fi traumatizantă și fizic, cel care lovește putând să piardă controlul situației; copilul se obișnuiește cu bătaia, iar părintele trebuie să-l bată tot mai rău când copilul greșește; copilul se teme de părintele care îl bate și îl iubește mai puțin: copilul bătut se înrăiește, devine nu doar temător, ci și agresiv, mincinos evitant, chiar fugar [4, p. 124].
Buna îndrumare și supravegherea, stimularea comportamentului pozitiv, motivarea alegerilor și aprecierilor, explicarea greșelilor constituie căile normale de educație. Din păcate timpul pe care îl au părinții pentru copilul lor este uneori insuficient și condițiile lor de viață nu sunt destul de bune. Colaborarea familiei cu instituțiile educative poate înlătura multe din neajunsuri.
Educația religioasă a preșcolarului se face după opțiunea familiei. Poate consolida ideea de Bine moral. Personajele tutelare pozitive: Dumnezeu, Maica Domnului, îngerii, sfinții binevoitori cu copiii sunt adoptați cu drag de copii. La această vârstă atât de sensibilă, de fragilă afectiv, trebuie trecut repede peste episoadele dure, precum patimile și moartea lui Iisus și a sfinților și pus accentul pe aspectul de speranță, de caritate, dragoste pentru aproape. Grozăviile iadului și pedeapsa cerească nu pot avea vreo legătură cu copiii care au atât de puțină înțelegere și a căror „vină” nu poate fi niciodată mare. Teama de pedepse pe care nu le înțeleg sau care îi înfricoșează și îi traumatizează.
Comportamentul preșcolarilor exprimă afectivitatea lor fluctuantă, conflictele între dorința lor de manifestare liberă și tot mai multele condiționări sociale. La unii copii, sunt întâlnite ca reacții tipice, de așteptat mai mult decât de la ceilalți copii, manifestări de furie, mânie, crize de nervi, dispoziție proastă, agitație, crispare, încăpățânare, neascultare și altele. Tulburările de comportament au particularități de vârstă, trebuie înțelese și tratate potrivit cu acestea.
Negativismul, tendința de a spune „nu” când este solicitat pentru ceva, este evidentă la aproape toți copiii care au înjur de 3 ani. între unu și trei ani mulți copii mușcă, lovesc, trag de păr, sunt agresivi, apoi se opun frecvent celorlalți prin refuzul de a face ce doresc ei, ce îi cer. Toate acestea sunt manifestări accentuate de posibilitățile noi ale copilului de conștientizare și de afirmare a voinței și preferințelor proprii. Negativismul se poate accentua și, din fenomen tipic de dezvoltare, poate deveni defect permanentizat, dacă părinții sunt indiferenți sau prea indulgenți cu opozițiile frecvente și nejustificate. Severitatea exagerată îl face pe copil să-și piardă dorința de afirmare, să devină docil, inert sau să respingă părerile părinților. Copiii au nevoie și de control și de independență [24, p. 147].
Evitarea străinilor apare imediat ce copilul își identifică bine mama. Pe măsură ce identifică și alte persoane și află, prin experiență, că nu fac rău, le acceptă cu interes și cu plăcere. Persoane străine și locuri străine apar însă mereu în jurul lui. Nu toți străinii sunt plăcuți și binevoitori. Copilul nu se poate apăra singur de răufăcători. Trebuie protejați și convinși că sunt protejați. Din mass-media, din discuțiile din familie și de la alți copiii află pericole la care pot fi expuși [16, p. 147].
Între situațiile extrem de stresante în care apare teama de străini, este aici locul să amintim primele săptămâni petrecute de copii în grădiniță.Puțini se acomodează ușor. Mulți plâng săptămâni în șir, alții tremură când se apropie de ei educatoarea, alții întreabă pe toți cei care intră: „Când vine mama mea”, alții se agață de mâna educatoarei și plâng dacă li se dă drumul la mână și numai o clipă. Se preferă să se treacă sub tăcere această perioadă grea pentru copii, dar Și pentru educatorul. Când se vorbește despre asta, soluția recomandată este soluția universală pentru situațiile în care copiii trebuie să adopte un comportament pe care nu îl înțeleg: vor fi anunțați că părinții vor veni să-i ia și li se va spune ferm că trebuie să rămână acolo pentru că e bine și frumos, pentru că sunt copii cu care să se joace, pentru că educatoarea are grijă de ei ca o mamă.
Teama de animaleeste și ea foarte des întâlnită la copii. Pisica poate să-l zgârie și să-l muște pe copil, deși sunt prieteni; câinele latră amenințător, se spune că mușcă și are bot cu dinți mari; șoarecele e frumos, dar nu este iubit; viespea și albina înțeapă; păianjenul și furnica „ciupesc”. Adulții au reacții neraționale, exagerate, în prezența unor animale, reacții pe care le-au învățat când ei înșiși erau copii. Ei antropomorfizează și hiperbolizează animalele vii și pe cele fictive. Animalele din povești sunt ori prieteni foarte buni, ori dușmani foarte răi. Animalele vii, din preajmă, sunt acuzate că au intenții rele uneori, că sunt dăunătoare. Copilul copiază mai ales reacțiile instinctive de teamă, de apărare și le reproduce apoi mereu în situații asemănătoare.
Frica de monștri imaginari,de personaje malefice, închipuite este folosită de unii adulți pentru a inhiba unele curiozități și dorințe ale copilului. Își iau în ajutor „baubaul”, „moșul”, „lupul” care sunt foarte amenințătoare: îl vor lua sau îl vor mânca pe copil. Uneori imaginația copilului nu urmează intenția adultului, mai ales când copiii au firi optimiste, vesele.
Teama de întuneric și de apă maresunt normale. Ambele trebuie ori evitate, ori folosite rațional. Cu întunericul din casă și din curte poate fi obișnuit dacă se lasă mai întâi lumini slabe aprinse, dacă știe că părinții sunt aproape. Seara nu iese pe stradă neînsoțit. Și în apă intră doar însoțit și supravegheat, cu obiecte plutitoare de siguranță și va fi învățat să înoate.
Majoritatea copiilor, remarcă moarteainsectelor, păsărilor, altor animale. Moartea plantelor îi impresionează mai puțin, aproape ca deteriorarea lucrurilor. Imobilitatea și insensibilitatea corpurilor moarte este un fapt care îi contrariază puternic și îi înfioară, dar nu îi traumatizează afectiv, dacă nu e însoțită de stimularea imaginației morbide, a tristeții, a spaimei, căci singur nu poate înțelege prea multe dintre consecințele viitoare. Un copil de 3-4 ani poate chiar să accepte ideea că mama lui moartă, doarme. Traumatizante sunt înmormântarea, închiderea în mormânt, manifestările tristeții celorlalți și absența care urmează. Participarea copiilor la ritualul ortodox al deshumării și slujirii după 7 ani de la moarte îi înfricoșează, îi poate chiar bloca psihic. Copilul nu trebuie obișnuit cu ideea că moartea este o izbăvire de necazuri, de greutăți, de boală. Explicarea în detaliu a morții din eroism trebuie amânată pentru vârste mult mai mari. în poveștile lui, personajele pozitive învie întotdeauna și asta îi dă o speranță ambiguă. Riscurile care pot duce la moartea proprie, a unui copil mai mic, a altei persoane, a unui animal, a unei plante trebuie conștientizate [17, p. 165].
Copilul leneșprimește acest calificativ când dă impresia de a lucra încet, insuficient, de a nu fi interesat să atingă performanța considerată normală. Cauzele pot fi mai multe și trebuie să fie cunoscute pentru a acționa cu mijloace potrivite asupra lor. Copilul poate să nu aibă motivația necesară pentru activitate, poate fi astenic, deci să aibă mai puțină energie decât ceilalți, poate fi trist sau contrariat, inhibat, poate să aibă un temperament inert sau să nu fie destul de bine dotat intelectual pentru activitatea pe care o face. Insuficienta stimulare și exigență educativă exercitate de adulți, un stil neproductiv de activitate, pot fi alte cauze.
Timiditatea este altă reacție neadaptată la contextul social. Copiii știu că sunt mici, deci inferiori adulților. Unii au însă trăiri afective și chiar fiziologice negative în situațiile în care cred că persoanele cu care trebuie să stea de vorbă îi consideră mai puțin competenți decât sunt în realitate. Ei înșiși se tem, de fapt, să nu fie inferiori. Copiii sentimentali și scrupuloși în aprecieri sunt pre-dispuși la timiditate. îmbrăcămintea mai puțin frumoasă decât a altora, sărăcia manifestată sub diverse forme, defectele fizice favorizează și ele timiditatea.
Identificarea sexuală a copilului ca fetiță sau băiețel este însoțită la un moment dat de interesul pentru anatomia sexului opus. Fiind la vârsta la care îi place să facă pe plac adultului, va fi receptiv când i se spune că nu e inimos să-și expună în public toate părțile corpului. Pentru a răspunde interesului său și pentru a preveni un interes morbid, fără a-i contraria deprinderile morale, i se va da ocazia să observe trupuri goale la plajă, trupuri de copii mici sau reprezentate de statui, tablouri, cazuri în care nu există probleme morale. Diferențele anatomice trebuie înțelese ca normale, naturale, definitorii.
Conștientizarea apartenenței copilului la familie are un specific care este greu să nu surprindă. Deși pare să știe multe despre membrii familiei, are multe cunoștințe și activități comune cu aceștia, îi iubește pe toți, cunoașterea sa șt experiențele sale sunt superficiale [12, p. 189].
Copilul trebuie ajutat să înțeleagă bine și al doilea mediu important în care trăiește, grădinița, activitățile de acolo, persoanele printre care trăiește, locul și rolul său față de ele, interesele, drepturile și îndatoririle sale și să construiască relații frumoase cu copiii și cu adulții. Armonia punctelor de vedere ale părinților și educatoarei este foarte plăcută și utilă pentru copil. Divergențele trebuie depășite cu bunăvoință și respect, fără degradarea vreunei părți în ochii copilului.
Cartierul și localitatea de domiciliu îi devin tot mai cunoscute preșcolarului, cu ajutorul părinților și al educatoarei. Din călătorii, din programele de televiziune, dobândește reprezentări despre țară, despre unele regiuni, localități, forme de relief, despre activități de producție, activități culturale, tradiții, sărbători. La televiziune, întâlnește zilnic imaginea Globului Pământesc, a mărilor, oceanelor și a unor zone geografice deosebite de a sa, cu imagini de plante și animale exotice; mănâncă fructe aduse de pe alte continente și începe să-și formeze reprezentări geografice diverse. Cerul, atât ziua cât și noaptea, îl fascinează pe copil ca și pe noi, așa că este dublă plăcerea pentru adulți să-l observe împreună cu copilul.
Părinții îi pot apropia pe copii de lumea animalelor și plantelor în natură, prin filme, cărți, povestiri. Lumea diversă și totuși unitară a animalelor este foarte îndrăgită de copii. Ei manifestă empatie față de animalele mici, delicate și frumoase cu care împart un statut asemănător și simpatia adulților. Teama de animalele mari este o lecție simplă și marcantă despre conflictele din întreaga lume vie. Înțelegerea socialului este simplificată, facilitată de „lecții de viață” ușor de observat în lumea animalelor și plantelor. După chipurile mamei, ale celor apropiați și ale tuturor copiilor, poate cele mai puternice impresii de frumos le trăiesc copiii în contact cu florile, cu frăgezimea și culorile lor diverse, cu simetria, simplitatea sau complexitatea formelor lor, cu variațiile lor nesfârșite, cu unicitatea lor, cu devenirea lor în trecerea de la boboc la floare și de la floare la sămânță. Este în firea empatică a copilului să fie „prieten” măcar cu un animal, să-l protejeze și să îngrijească plante. Învață astfel să iubească viața în general, a sa și a celorlalte ființe, învață să dea atenție condițiilor vieții, deci trebuie să i se ofere bucuria conviețuirii cu plante și cu animale în casa părintească și la grădiniță. Lipsa de respect a copiilor foarte mici pentru animale și plante trebuie prevenită și educația în sensul dragostei de viețuitoare trebuie cultivată și la vârsta fragedă, ca și prudența față de riscurile pe care le pot reprezenta acestea.
În prelungirea cunoașterii fizice, împreună cu adulții, copilul poate să înceapă să aplice în plan tehnic cunoștințele sale, descoperind aplicații ale acestora în obiectele casnice, în unelte, jucării sau construind asemenea obiecte, exersându-și deprinderile manuale. Reprezentările convenționale ale timpului încep să se articuleze. Dacă este învățat, la trei ani, copilul distinge ziua de noapte și vara de iarnă; la patru ani, raportează pe mâine față de azi și înțelege succesiunea anotimpurilor; la cinci ani cunoaște ordinea: dimineață, prânz, după-amiază, seară, noapte, raportează evenimentele zilei unele față de altele și știe ordinea zilelor din săptămână [20, p. 132].
Mulțimile pot avea mai multe sau mai puține elemente. Punându-le elementele în perechi, aflăm dacă au tot atâtea elemente sau sunt mai multe sau mai puține elemente într-o anumită mulțime. Mulțimile pot fi ordonate crescător sau descrescător ca și seriile de obiecte cu dimensiuni diferite, sau ca și numerele. Vom face și asemenea exerciții cu copiii. Pentru a învăța primele numere naturale, copilul va pune într-o farfurie, într-o cutie, în palmă, într-un loc stabilit, circumscris, elementele mulțimii căreia îi corespunde cardinalul de învățat și îi vom face să înțeleagă operațiile prin care se constituie numerele, dirijându-l verbal. „Câte bomboane sunt în farfurie?”. „Una”. „Dacă mai pun una sunt două bomboane”. „Dacă am în farfurie o bomboană, câte trebuie să mai pun ca să fie două?”. „Una”. „Pune te rog încă o bomboană, ca să fie două”. „Dacă am în farfurie două bomboane, câte trebuie să mai pun ca să fie trei?”. „Una”. „Pune, te rog!”. „Dar dacă am o bomboană, câte trebuie să mai pun ca să fie trei?”. „Două”. „Dacă din trei bomboane iau una, rămân mai puține. Câte rămân?”. Sau: „Câte fructe sunt în această mulțime”; „Șase!”; „Ce fel de fructe sunt?”; „Mere și portocale”.; „Câte mere sunt?”; „Două”.; „Câte portocale sunt?”; „Patru!”; „Deci mulțimea aceasta de șase fructe este formată dintr-o submulțime de două mere și dintr-o submulțime de patru portocale etc.” Numerele naturale și numeralele cardinale se învață unul câte unul în ordine crescătoare. Fiecare se exersează lejer timp de luni întregi. Esențială este învățarea compunerii și descompunerii fiecărui număr. Pentru a învăța numerele ordinale, copilul va fi învățat să se raporteze la un șir ordonat de la elementul dintr-un capăt considerat primul spre sfârșitul șirului. Așa va stabili care este al doilea sau al patrulea element din șir. În comerț există multe cărți și caiete de lucru care pot ghida munca părinților. Educatoarele pot da cele mai autorizate sfaturi. Ele preferă ca un copil să nu fie învățat să numere, decât să fie învățat greșit. Semnele grafice, cifrele, vor fi întâi recunoscute. Apoi vor fi folosite jetoane cu cifre care pot fi puse în corespondență cu mulțimi care au numărul de elemente indicat de cifră, apoi copiii vor și scrie cifrele, independent sau în operații simple de adunare și scădere.
Comunicarea verbală eficientă îi este necesară copilului pentru a răspunde nevoilor principale proprii de relații umane de cunoaștere și cerințelor mediilor sociale în care este integrat. Pentru a favoriza formarea competenței generale de comunicare, adulții vor oferi condiții pentru manifestarea spontană a acesteia și o vor stimula prin conversație. Copilul își dezvoltă vorbirea imitând vorbirea celorlalți, luând drept model vorbirea adulților, dar și a copiilor cu care vin în contact. Din contextul verbal sau concret pot deduce singuri sensul unor cuvinte necunoscute, al unor expresii, al unor structuri gramaticale noi pentru el. Adulții din familie și educatoarele, care cunosc particularitățile exprimării copilului, îl ajută explicându-i la nivelul de dezvoltare al limbajului său, elementele noi de vorbire [25, p. 147].
Copilul generalizează de cele mai multe ori corect și este creator. Analogiile, asemănările pe care le face, transferurile noilor achiziții în situații asemănătoare în principal sau în mai mică măsură explică multiplicarea enormă a posibilităților sale de exprimare după fiecare etapă de achiziții noi. În momentele de liniște, când copilul este receptiv față de părerile celor mari, i se poate atrage atenția asupra unor greșeli pe care le poate înțelege și este prevenit că uneori i se poate atrage atenția pentru a se corecta și pentru a exersa exprimarea corectă. Corectarea greșelilor pe ton amenințător sau foarte nemulțumit, cu suficiență, de către un adult care personifică autoritatea și competența, poate fi privită cu atenție de copil, dar și cu repulsie. în multe situații îl tulbură afectiv, ca activitate de minimalizare; de devalorizare a sa și corectura aducătoare de neplăcere nu este asimilată, pentru că nu este receptată ca atare. În aprecierea însușirilor comunicării copilului, este necesar să avem în vedere că, la trei ani, exprimarea verbală este completată de foarte multă comunicare prin gesturi, prin stări afective și că abia la șase ani exprimarea în cuvinte este suficient de dezvoltată pentru a reda esența mesajului pe care intenționează să-l transmită, comunicarea gestuală și mimica fiind folosite la această vârstă pentru îmbogățirea mesajului.
Copilul preșcolar nu a terminat de format competențele de pronunțare a tuturor sunetelor vorbirii. La 5-6 ani mulți copii au dificultăți în pronunțarea sunetelor r, s, j, z, ț și a grupurilor de două sau trei consoane, iar copiii de 4-5 ani pot pronunța greșit și pe g, s, v, x. Datorită insuficientei dezvoltări a posibilităților de comunicare, preșcolarii repetă uneori prima silabă din cuvânt, mai ales când sunt grăbiți sau emoționați. Vom avea răbdarea necesară pentru a asculta ce vor să spună. Dacă, arunci când încearcă să vorbească, un copil nu poate începe pentru că gura, fața sa se contractă într-un spasm sau dacă repetă, nu prima silabă, ci primul sunet, există riscul de instalare a bâlbâielii (logonevrozei), care este o tulburare foarte gravă, nu doar de vorbire ci și psihică. Este semn că acel copil este contrariat, suferă multe neplăceri sau doar o neplăcere care celor mari li se poate părea fără mare importanță sau a trecut printr-o spaimă [20, p. 48].
Preșcolarul nu conversează numai, ci este capabil să povestească evenimente la care a participat, precum și povești, șiruri de întâmplări imaginare. Spre poezie îl atrag conținutul de idei, ritmul și rima. Copilul nu trebuie să asculte doar povestirea pe care o citește sau o spune părintele, ca pe o incantație. După ce s-a familiarizat cu o poveste e util să converseze despre cele povestite, să repovestească ajutat. Descifrarea sensului imaginilor este o activitate dintre cele mai plăcute și cele mai necesare pentru copil. Poate să și creeze completând o situație de început dată, sau după imagini. Copiii de șase ani sunt, în marea lor majoritate, apți, din punct de vedere psihologic, să înceapă învățarea cititului și scrisului. Experiența lor cu cartea și cu creionul este mult mai veche. Preșcolarul trebuie să fie familiarizat cu importanța limbajului scris, cu valoarea cărților, cu structura lor: coperți, sumar, sensul în care sunt plasate cuvintele pe pagină, locul unor imagini sau povești cunoscute din câteva cărți. La 5 ani poate recunoaște ușor, global, titluri, nume de personaje. Pentru a reda grafic cuvintele, copiii trebuie să pună în corespondență sunetele și literele corespunzătoare. Aceasta presupune că trebuie să știe să identifice cuvintele dintr-o propoziție, silabele dintr-un cuvânt și sunetele din silabă, precum și ordinea acestora. Părinții obișnuiesc să-i învețe pe copii întâi literele mari de tipar, deși este mai eficient să învețe întâi literele mici de tipar pentru că acestea sunt cel mai des folosite și sunt compuse din cele mai puține și simple elemente.
Activitatea plastică este foarte iubită de copii. Ca să o poată practica, le trebuie spațiu și materiale adecvate. Măcar în bucătărie sau pe balcon, în curte, părinții pot amenaja un panou în chip de șevalet sau o planșetă, o masă și o cutie sau o etajeră cu materialele necesare. La doi-trei ani, copilul e bucuros, că lasă urme colorate sau linii adâncite în pământ, în nisip. Trebuie să învețe cât mai devreme să țină corect creionul, pensula, creta. Spontan, dar mai ales cu ajutorul adultului, copilul ajunge la o simbolistică simplă: la scheme de floare, casă, pom și altele. Omul este, pentru copilul de 3-4 ani, un cap de care se leagă direct cele două picioare. Treptat clișeele se diversifică, se îmbogățesc și se combină în reprezentarea unor scene complexe. Dacă îi asigurăm copilului în mod curent condiții de exprimare plastică se fac progrese și în dezvoltarea fanteziei și în reprezentările mai realiste. Calitatea și diversitatea materialelor influențează pozitiv, de obicei, rezultatele [1, p. 118].
Educația muzicală a copilului începe de la naștere. Cântecul mamei, muzica îl înviorează sau îl calmează pe sugar. Copilul ascultă cu plăcere toate genurile de muzică. Vom alege muzica pe care i-o oferim după calitatea ei, după expresivitate și după posibilitatea de a-i atribui uneori sensuri accesibile. Copilul trebuie să și cânte, nu doar să asculte muzică. Cântecele pe care le pot reda sunt simple, cu puține variații de înălțime, cu subiect copilăresc. Se înțelege că trebuie să fie încurajați și admirați. Educarea simțului ritmului trebuie să ne preocupe deoarece este utilă și în muzică, dar și în vorbire și în acțiunile fizice ritmate. Posibilitățile preșcolarului de a se implica în activitatea practică sunt destul de mari.
2. METODOLOGIA CONSILIERII PSIHOPEDAGOGICE A FAMILIEI
PREȘCOLARULUI
2.1 Caracteristici esențiale ale consilierii psihopedagogice a familiei
Consilierea este utilizarea pricepută și principală a relației interpersonale pentru a facilita autocunoașterea, acceptarea emoțională și maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor personale, definiție propusă de către Asociația Britanică de Consiliere. Scopul general al consilierii este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcția asigurării unei vieți mai satisfăcătoare și pline de resurse. Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea și rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză, dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne, ori pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți [12, p. 130].
Iolanda Mitrofan definește consilierea drept o intervenție de scurtă sau de mai lungă durată, în scopul prevenirii sau rezolvării a unor probleme personale (emoționale, cognitive și comportamentale), cu impact individual, familial și socioprofesional dezorganizator. Consilierea acoperă o paletă largă de problematici specifice, de la cele educaționale la cele de reabilitare, recuperare și reintegrare socială, de la cele de suport psihoemoțional și social la cele de adaptare și integrare comunitară eficientă.
Consilierea este o metodă educativă, de susținere a persoanelor aflate m situații critice care impun o rezolvare imediată și rapidă a problemelor ivite, desfășurându-se pe termen scurt.
Consilierea psihopedagogică a familiei reprezintă un serviciu profesional oferit membrilor familiei de către persoane calificate și competente numite consilieri (școlari, educaționali, în probleme psihopedagogice etc.) [16, p. 56].
Activitățile de consiliere psihopedagogică au la bază relația specifică dintre consilier și client/clienți, relație în cadrul căreia consilierul acordă sprijin și îndrumare clientului/clienților pentru a se adapta la diverse solicitări.Relația de consiliere (relația consilier-client) presupune interacțiune pozitivă, respect reciproc și focalizare pe client și problemele acestuia.În activitățile de consiliere, consilierul acționează ca profesionist și ca om; el empatizează cu clientul, sprijinindu-l să înțeleagă problemele cu care se confruntă, să le accepte și să caute soluții satisfăcătoare.
Consilierea psihopedagogică este un proces de învățare de către client a unor atitudini și comportamente adecvate și eficiente, învățare realizată cu sprijinul, ajutorul și îndrumarea consilierului.Rezultatul activităților de consiliere psihopedagogică îl constituie dobândirea de către client a unor abilități și moduri procedurale necesare luării unor decizii optime în situații diverse de viață.
Consilierea psihopedagogică ajută clienții să adopte un mod/stil de viață sănătos care să le confere un echilibru funcțional optim, confort psihologic și sentimentul autorealizării și al împlinirii personale.
Consilierea psihopedagogică include un ansamblu de influențe și acțiuni cu scop formativ, complementare celor educaționale, considerate în sens restrâns (instruirea de tip școlar sau academic); ea include influențe și acțiuni realizate într-un cadru instituționalizat, în școli și în universități, în cabinete special destinate acestor activități (consiliere psihopedagogică formală și non-formală), dar și în afara instituțiilor cu vocație educațională expresă, în cabinete specializate și chiar în contexte diverse de viață (sfaturi oferite de părinți, rude, prieteni etc.).Ca activitate specializată, realizată de profesioniști, consilierea psihopedagogică se referă la consilierea instituționalizată efectuată în grădinițe, școli, universități, firme etc. sau în cabinete private autorizate și acreditate să funcționeze ca atare.
Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea nu poate fi realizată decât de specialiști formați în domeniul consilierii. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul, genograma etc.) se pot constitui în
instrumente utile în etapa de evaluare inițială a familiei în situație de risc în cadrul serviciilor sociale primare.
Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care traversează o situație de criză, funcțională sau nu, situație ce reclamă mobilizarea resurselor individuale și sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare. Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează întreaga familie și nu ca pe o problemă a unei părți, a unui membru individual din familie. După cum putem analiza din definițiile prezentate mai sus, consilierea se referă la o multitudine de problematici și poate aborda categorii diferite de beneficiari.
Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare sau de restructurare a relațiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp și prin acțiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final:
relații interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităților membrilor familiei;
promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor;
ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării și executării sarcinilor de rol, a funcționalității sistemului familial;
ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei și care cer un efort de grup concertat pentru a fi rezolvate.
Obiectivele consilierii familiale
rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieții de zi cu zi cu care se confruntă familia;
confruntarea cu situațiile de tranziție din ciclul de viață al familiei și facilitarea adaptării la schimbările impuse de acestea;
ajutarea indivizilor în a conștientiza anumite nevoi, emoții, gânduri negative, comportamente și situații problematice;
ascultarea, înțelegerea și acceptarea sentimentelor de inadecvare ale persoanelor implicate în procesul de consiliere;
identificarea cauzelor situațiilor problematice și a soluțiilor alternative la situația actuală;
ajutor în depășirea situațiilor dificile inerente ciclului vieții de familie, însoțite de anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relații interpersonale disfuncționale, conflictuale etc.
Analizând diverse surse privind acest subiect, am ajuns la concluzia că unul dintre obiectivele cel mai des invocate vizează atingerea unui nivel optim al dezvoltării personale. Matei Georgescu, psihoterapeut român de orientare psihanalitică, definește în felul următor dezvoltarea personală:
Perceperea de sens în viață: prin integrarea experienței trecutului, prin capacitatea de trăire a prezentului și gestiunea viitorului;
Acceptarea de sine: atitudine pozitivă față de sine, acceptarea calităților și defectelor;
Autonomie: caracterizată prin independență, hotărâre, rezistență la tensiune, imagine de sine consistentă și stabilă.
Control: capacitatea de control al propriului destin;
Capacitatea de a avea relații pozitive, caracterizate prin încredere, prin nevoia de a primi și a oferi afecțiune.
Autorul consideră că dincolo de tipurile de consiliere și de așteptările clientului se pot identifica anumite categorii comune de obiective ale procesului de consilierei:
Schimbarea comportamentală. Este o condiție a optimizării personale, a posibilității de a trăi mai bine în mediul familial, profesional și social. Clientul este ajutat să găsească modalitățile în care să trăiască mai bine, să funcționeze la un nivel mai bun de performanță, să dobândească mai mult, să aibă un potențial mai ridicat.
Dezvoltarea capacităților adaptative. Pe parcursul vieții, fiecare etapă de dezvoltare pune subiectul în fața anumitor sarcini specifice și așteptări. Nerealizarea acestora determină dezvoltarea unor comportamente care, deși constituie cea mai bună soluție pentru etapa respectivă de viață, se dovedesc ulterior a fi ineficiente. De aceea, adaptarea la noile situații, la situațiile de viață actuale, presupune reactivarea capacităților de adaptare și schimbarea unor comportamente greșite dobândite în trecut.
Dezvoltarea capacităților decizionale. Consilierul nu va lua decizii în locul clientului, ci îl va susține pentru a lua cea mai bună decizie. Clientul va învăța să înțeleagă cum și de ce își asumă responsabilitatea pentru o decizie, să înțeleagă cît mai bine consecințele în termeni de risc, timp, costuri, energie.
Îmbunătățirea relațiilor interpersonale. Majoritatea indivizilor întâmpină dificultăți în relațiile lor cu ceilalți, cu efecte nedorite în contextul familial, profesional etc. Dificultățile au cauze variate, printre care imaginea de sine joacă un rol important, întrucât determină modalități defensive de relație. De aceea, consilierea se va centra atît pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, cât și cu sine, așa încât clientul să se accepte, să se respecte și să-și dezvolte potențialul.
Dezvoltarea potențialului clientului. în acest aspect ne centrăm pe învățarea modalităților prin care clientul să-si poată folosi maximal abilitățile de care dispune Aceasta presupune încurajarea libertății de manifestare a clientului în cadrul său specific și, totodată a capacității de control a acestui mediu.
Alt obiectiv prioritar al consilierii este dobândirea independenței subiectului. Psihoterapeutul C. Enăchescu definește acest obiectiv prin dezvoltarea autonomiei subiectului în raport cu evenimentele vieții, considerată a fi reprezentată prin situația de a-și fi suficient lui însuși sau de a nu depinde psihologic sau social de mediul extern. Referindu-ne la acest obiectiv, e bine să știm că consilierul are responsabilitatea de a evita riscul dezvoltării unei dependențe a clientului față de cadrul consilierii. Consilierul trebuie să respecte două reguli importante ce au tangențe semnificative cu dimensiunea dependență-independență în contextul consilierii: să nu ofere sfaturi clienților și să nu ia decizii în locul lor.
Alte obiective prioritare menționate de C. Enăchescu sânt:
Spontaneitatea ca modalitate de răspuns la evenimentele vieții trăite, considerată ca atitudine și acțiune care se opune situației defensive din aceleași circumstanțe.
Modalitatea de a trai „aici și acum” sau de a fi permanent în prezent, în actualitate, fapt care descrie tendința trăirii depline a fiecărui moment și eveniment al vieții, antrenând în acest sens întreaga personalitate.
Dezvoltarea încrederii în sine, în propriile sale posibilități ca garanție a autorealizării de sine, independent de orice formă de susținere externă.
Cunoașterea exactă a realității obiective externe, a consecințelor care decurg din astea, precum și a responsabilităților care revin individului pus „în cunoștință de cauză”
Autenticitatea constă în „a fi tu însuți”, direct, deschis în totalitate, în raport cu realitățile vieții, dar și cu ceilalți indivizi, în orice împrejurare.
Responsabilitatea în raport cu judecățile, acțiunile întreprinse, dar și în ceea ce privește angajamentele asumate în relațiile cu lumea externă și cu celelalte persoane, familia proprie, cu sarcinile profesionale etc.
Eficienta propriei activități, a rezultatelor acesteia, a conduitelor sale, a relațiilor cu ceilalți.
Spectrul activităților de consiliere psihopedagogică este mult mai larg decât al celor legate direct de instruirea și învățarea de tip școlar sau academic. Problemele referitoare la adaptarea la cerințele școlii/ale universității, la învățarea eficientă și durabilă, la orientarea carierei, la integrarea neproblematică în profesie și în viața socială, la viața personală, precum și alte probleme specifice ale unui grup sau ale unei categorii populaționale etc., toate intră în aria de preocupări a consilierii psihopedagogice. În fapt, întreaga noastră viață este o succesiune de provocări cărora trebuie să învățăm să le facem față cu succes, iar aceasta presupune parcurgerea unor programe de formare corespunzătoare, focalizate pe nevoi, interese și aspirații individuale sau de grup adaptate particularităților individului sau grupului. În continuare le vom caracteriza etapele consilierii familial după cercetătorul C. Enăchescu:
1. Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obține o cantitate minimă de informații și de a aranja o consultație pentru întreaga familie. Mijloacele prin care poate fi atins acest scop sunt ascultarea cu atenție a descrierii problemei, identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor implicați, aranjarea primului interviu (când, data, cine, ora, locul), evitarea unei conversații prea lungi. În situația în care se evită angajarea altor membri, consilierul va spune că are nevoie de cât mai multă informație posibilă legate de problema ce afectează familia [31, p. 124].
Convorbirea telefonică inițială se realizează între consilier și o persoană care a sesizat că în familia sa există o problemă. Este important ca durata convorbirii să fie relativ scurtă, deoarece scopul este de a obține o cantitate minimă de informații și de a identifica membrii familiei care pot participa la ședință. De menționat că, în general, persoana care solicita o întrevedere dorește să participe singură, sugerând că restul membrilor sunt foarte ocupați. Este important să întrebăm în acest moment care sunt persoanele afectate de problemă, pentru a putea lărgi participarea. Ceilalți membri ai familiei nu doresc să participe, deoarece au impresia că sunt considerați vinovați, dar dacă le solicităm ajutorul, consimt să vină la o primă întâlnire.
În acest moment sunt necesare câteva reguli și anume:
aranjarea primului interviu: data și ora la care urmează să se întâlnească;
să identificați dacă persoana cunoaște locația și modul cum poate să ajungă;
pentru responsabilizarea familiei, rugăm persoana care ne-a contactat, în cazul în care nu poate să ajungă la ședință;
pentru a ne asigura că familia nu a uitat de ședință, un telefon înainte de prima întâlnire este bine-venit.
2. Primul interviu și construirea relației. Faza aceasta își propune ca scop clădirea unei alianțe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce mențin problema curentă, stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului, explicarea condițiilor de desfășurare a ședinței (durata ședinței, camera, scopul), repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a telefonat, solicitarea punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziții.
Scopul primului interviu este de a realiza o alianță cu familia și de a dezvolta o ipoteză despre motivele ce mențin problema. Cum familia se găsește pentru prima dată la dumneavoastră în cabinet, sunt necesari următorii pași:
să vă prezentați pentru a-i cunoaște pe toți membrii familiei;
prezentați încăperea în cazul în care aveți aparat de înregistrare (camere video) sau geam unidirecțional, prezentați jucăriile existente (lăsați copiii să le cerceteze);
prezentați formatul ședinței, durata;
prezentați tuturor membrilor familiei informațiile pe care le cunoașteți de la prima convorbire telefonică și cereți persoanei care a telefonat să le prezinte întregii familii pentru ca ceilalți membri să nu aibă sentimentul unei alianțe cu acea persoană.
în cadrul primului interviu culegem informații de la toți membrii familiei în egală măsură și este folositor să facem și o istorie a familiei.
În acest moment sunt foarte importante două feluri de informații, și anume: soluțiile care nu funcționează și tranzițiile în ciclul vieții de familie. Acum intră în acțiune abilitatea de a pune întrebări circulare. În încheierea ședinței este important să decidem dacă putem să ajutăm familia respectivă și atunci se poate încheia un contract de tratament cu negocierea întâlnirilor, și anume frecvența, durata, membrii care participă. Ascultarea, pe rând, a propriilor opinii ale membrilor familiei, echilibru între căldură și profesionalism, realizarea unei genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicați membrii familiei în problemă (cum au încercat s-o rezolve, observarea interacțiunilor), obținerea unor informații importante legate de soluțiile încercate, de cele care n-au reușit, tranzițiile din ciclul de viață la care familia nu s-a adaptat încă, centrarea pe punctele tari ale familiei, consilierul se menține curios și plin de respect, explorează procesele de interacțiune familială (întrebări circulare). În final, consilierul face o recomandare familiei.
Evaluarea familiei:
Domenii majore ale familiei ce pot fi evaluate:
Problema prezentată;
Circuitul de referință și așteptările lor de la consiliere
Evaluarea contextului familiei (interpersonal și temporal)
Structura familială (subsistemele soți/părinți-copii, granițele acestora, rolurile din familie)
Faza ciclului de viață (etapă de tranziție în evoluția familiei?)
Modele comportamentale ale clienților;
Cum fac față situațiilor și persoanelor din afara familiei;
Starea mentală, emoțională și de sănătate a indivizilor (abuz de alcool, consum droguri?)
Violență domestică, abuz sexual, relații extramaritale
Condiții fizice, de mediu și economice ce afectează indivizii și familia;
Cum funcționează familia ca grup; comunicarea în familie
Competența de a rezolva probleme a clientului;
Metode de evaluare. Evaluarea documentelor.
Existența diversității factorilor culturali implicați
3. Intervenția. Este faza care își propune ca obiectiv inițierea și facilitarea schimbării situației clientului/familiei. După evaluarea și stabilirea obiectivelor se pune întrebarea: „Cum vom putea atinge aceste obiective?” Intervenția clientului trebuie să fie relaționată cu problema, iar selectarea unei intervenții poate deveni un proces adaptativ. În acest moment, consilierul este interesat să-și finalizeze ipoteza despre problema care ține familia blocată.
În această etapă, Salvador Minuchin vorbește despre: „A acționa pentru schimbare”. Aceasta poate sugera un stil de confruntare. Indiferent de modul urmat, scopul consilierilor este să producă o schimbare fie printr-o încurajare agreabilă, fie printr-o confruntare, dar ambele perseverente. De subliniat că pentru rezolvarea problemei este important de știut cine a orientat familia spre consiliere: grădinița, școala, serviciile pentru protecția copilului, serviciul de probațiune. Temele pentru acasă testează flexibilitatea familiei. Deprinderile necesare pentru a iniția o intervenție includ:
1. Competență în realizarea intervenției;
2. Cunoștințe legate de utilizarea potrivită a intervenției;
3. Cunoașterea răspunsurilor tipice ale clienților;
4. Deprinderi de observare pentru a nota răspunsurile clientului.
4. Sfârșitul intervenției. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei au învățat ceva despre felul în care să se descurce unii cu alții, fără ajutorul consilierului. Acest lucru se întâmplă atunci când problema pentru care au solicitat sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câștigat ceea ce dorea. În această fază, consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări viitoare sau recidivele unor situații problematice, făcându-i conștienți pe clienți că viața este o succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toți cei implicați admit că relația lor se încheie aici, consilierul își exprimă încrederea în abilitățile și forța familiei de a se descurca de acum înainte. În prima ședință au fost identificate problemele, iar familia a ales-o pe cea pe care dorește să o rezolve. În acest moment, ea a fost rezolvată. Un semn important de încheiere a consilierii se înregistrează atunci când familia abordează probleme banale, în final, lipsa veștilor înseamnă vești bune. Pentru verificare se practică fie trimiterea unei scrisori, fie o convorbire telefonică sau poate chiar o întâlnire. Familia în general apreciază interesul consilierului.
Cunoașterea specificului consilierii psihopedagogice a familiei și a etapelor de desfășurare ale acesteia, îi va servi educatorului, drept un reper și condiție de eficientizare a colaborării cu părinții copiilor în vedrea preîntâmpinării sau soluționării diferitor probleme educaționale și pentru eficientizarea parteneriatului educativ grădiniță – copil – părinte.
2.2 Nivelul de implicare și interacțiune a părinților cu grădinița
După cum am menționat în partea teoretică a lucrării, vîrsta preșcolară aduce schimbări majore și importane în toate planurile de dezvoltare-formare a personalității copilului. Copiii, încadrați în învățământul preșcolar, îl depășesc orizontul restrîns al familiei, se dezvoltă mai armonios, avînd posibilități mai mari de descoperire a realității socio-culturale. Ca urmare, are loc cizelarea comportamentului socio-afectiv, aprofundarea proceselor de cunoaștere, schimbarea atitudinii copilului față de mediul ambiant. Comportamentul adulților – părinți, față de copil, se modifică, perfecționează, cresc cerințele educaționale și încrederea în autonomia copilului său. Influența instituției preșcolare este benefică nu numai pentru copil, dar și pentru părinți, iar parteneriatul dintre grădiniță și familie reprezintă o primă experiență relațională a părinților cu persoanele profesioniste din domeniul educației.
Pentru a determina nivelul de implicare și interacțiune a părinților cu grădinița ne-am propus să-l desfășurăm experimentul pedagogic de constatare care a avut loc în Instituția preșcolară nr.156 din sectorul Centru, mun. Chișinău. Experimentul de constatare s-a desfășurat în luna aprilie, anului curent, pe două loturi investigative: 20 de părinți și 20 de educatori.
Ca instrument principal de evaluare, a fost aplicat un chestionar pentru educatori (Anexa nr. 1) și un chestionar pentru părinți (Anexa nr. 2). Alte metode de evaluare utilizate în experiment au fost: observația și conversația.
În continuare, vom analiza rezultatele obținute pentru chestionarul aplicat asupra educatorilor. În urma analizei calitative și cantitative a datelor experimentului am elaborat 16 figuri .
Fig. 2.1Care aspecte îi interesează în mod deosebit pe părinți când îl înscriu pe copil la grădiniță?
La această întrebarea 2.1: Care aspecte îi interesează în mod deosebit pe părinți când îl înscriu pe copil la grădiniță?, am obținut următoarele rezultate: 40% dintre educatorii chestionați au menționat faptul că localizarea grădiniței aproape de casă este ceea ce-i interesează în mod deosebit pe părinți când își înscriu copilul la grădiniță. 20% dintre educatori au susținut ideea că, atunci când părintele înscrie copilul la grădiniță se interesează cine este educatorul.
Celelalte aspecte interesate de părinți, în opinia educatorilor sunt: programul de lucru, imaginea grupei, prezența în grupă a copiilor – rude/cunoștințe/vecini, numărul redus de copii în grupă, și au constituit 10%.
Fig. 2.2 Considerați că părinții colaborați suficient cu grădinița?
Conform rezultatelor grafice prezentate în figura 2.2, la înrebarea: Considerați că părinții colaborați suficient cu grădinița?, educatorii au răspuns astfel:
60% de educatori au menționat că părinții colaborează suficient cu grădinița;
10% din lotul investigat au susținut că părinții nu colaborează suficient cu grădinița,
iar 30% de respondenți nu știu, adică, nu au găsit un răspuns sigur la această întrebare.
Vizavi de aspectul nominalizat, dorim să menționăm căexistă mai multe forme de colaborare a grădiniței cu familia, care necesită valorificare din partea educatorilor:vizite ale educatorului la domiciliul copilului pentru a cunoaște manifestările acestuia în familie;vizite ale părinților la grădiniță pentru a cunoaște programul și activitatea copilului în acest mediu;schimburi de informații, de păreri, sugestii educative;consultații individuale și colective pe teme de educație;adunări generale ale părinților pentru informare reciprocă și dezbateri; întâlniri tematice cu specialiști; serbări, excursii, expoziții, cu lucrările copiilor; colaborare în activități gospodărești, etc.
Fig. 2.3 Cât de des se interesează părinții de dificultățile pe care le întâmpină copiii lor la grădiniță?
Rezultatele pentru această întrebare s-au distribuit astfel: 40% de educatori chestionați au menționat că părinții se interesează des; 25% de investigați chestionați au răspuns – foarte des părinții se interesează; 15% de respondenți au răspuns că părinții rar se interesează; a câte 10% de educatorii au selectat variantele de răspuns: „foarte rar” și „nu se interesează”.
Fig. 2.4.Se interesează părinții despre evenimentele zilei, starea sănătății, comportamentul copiilor pe parcursul zilei?
La această întrebare, răspunsurile educatorilor au fost împărțite astfel:
– 50% de educatori susțin că, pe parcursul zilei părinții se interesează despre evenimentele zilei, starea sănătății, comportamentul copiilor (ce nou au învățat, ce a mâncat la prânz, etc.);
– 40% de respondenți au răspuns – cîteodată părinții se interesează de evenimentele zilei copilului petrecute la grădiniță;
– și doar 10% dintre educatori au menționat faptul că există părințicare nu se interesează despre evenimentele zilei, starea sănătății, comportamentul copiilor pe parcursul zilei.
Fig. 2.5.Ce așteptări aveți față de părinții copiilor?
La întrebarea Ce așteptări aveți față de părinții copiilor?, răspunsurile au fost după cum urmează:
35% de educatorii chestionați așteaptă colaborare și sprijin;
25% de educatorii chestionați așteaptă răbdare și dragoste față de copil;
câte 15% de educatori așteaptă stimă și respect șiparticipare activă în activități educative;
doar 10% de educatori au susținut ideea că ar dori ca părinții să cunoască particularitățile de vârstă și cele individuale ale copiilor.
Fig. 2.6.Țin cont părinții de părerile și sfaturileDVS în ceea ce privește relația și colaborarea lor cu copilul său?
Pentru întrebareaȚin cont părinții de părerile și sfaturileDVS în ceea ce privește relația și colaborarea lor cu copilul său?, au fost bifate următoarele răspunsuri:
60% de educatori au menționat că părinții țin cont de părerile și sfaturile primite;
40% de educatori chestionați au bifat – rar țin cont părinții de părerile și sfaturile educatorului în ceea ce privește relația și colaborarea lor cu copilul său;
10% de investigațiau bifat că există părinți care nu țin cont de părerile și sfaturile educatorilor.
Fig. 2.7.Considerați că părinții asigură obună educație a copiilor în familie?
Pentru întrebarea Considerați că părinții asigură obună educație a copiilor în familie?,60% de educatori chestionați consideră că rar părinții asigură o bună educație a copiilor în familie; 20% de educatori consideră că părinți asigură o bună educație a copiilor în familie și cîte 10% deeducatori chestionați consideră că părinții nu asigură o bună educație a copiilor în familie sau o asigură foarte rar.
De către educatori au fost propuse următoarele sugestii privind eficientizarea colaborării cu familia:
prezentarea filmelor despre activitatea copiilor pe parcursul zilei, momentelor de regim al zilei;
organizarea meselor rotunde pe diferite tematici;
implicarea părinților la elaborarea Planului de dezvoltare a instituției și la formarea grupei, terenunului de joacă al copiilor;
organizarea starturilor vesele cu părinții preșcolarilor a jocurilor interactive;
implicarea Taților în ședințe de consiliere privind educația copiilor în familie;
participarea părinților la traininguri cu tematici interesante.
În continuare prezentăm rezultatele obținute pentru chestionarul adresat părinților.
Fig. 2.1.1Ce v-a interesat în mod deosebit când ați înscris copilul la această grădiniță?
La întrebarea Ce v-a interesat în mod deosebit când ați înscris copilul la această grădiniță?, am colectat următoarele ăspunsuri:
30%de părinți au susținut că au fost cointeresați de localizarea grădiniței aproape de casă;
20% de părinți, au bifat răspunsul – educatorul;
20% de părinți, au bifat răspunsul -ca copilul să fie într-o grupă bună;
10% de părinți au răspuns că i-a interesat programul de lucru;
10%, să fie în grupă cu copilul unei rude/cunoștințe/vecine;
10% – să fie numărul redus de copii în grupă.
Fig. 2.1.2Considerați că în calitate de părinte colaborați suficient cu grădinița?
La această întrebare răspunsurile părinților s-au împărțit astfel:
60% de părinți chestionați consideră că colaborează suficient cu grădinița;
30% de părinți consideră că, nu colaborează suficient cu grădinița;
10% de părinți nu au știut ce să răspundă la această întrebare, (nu știu în ce constă colaborarea).
Fig. 2.1. 3Cât de des Vă interesați de dificultățile pe care le întîmpină copilul la grădiniță?
La întrebarea Cît de des Vă interesați de dificultățile pe care le are copilul la grădiniță?, am obținut următoarele răspunsuri:
– 30% de părinți foarte des se interesează de dificultățile pe care le întâmpină copilul la grădiniță;
-25% de părinții – foarte rar se interesează de dificultățile pe care le are copilul la grădiniță;
– 20% de părinți – des se interesează;
– 15% de respondenți –au ales opțiunea rar;
– 10% de părinți chestionați -nu se interesează de dificultățile pe care le are copilul la grădiniță.
Fig. 2.1.4.Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la grădiniță?
Conform datelor experimentale prezentate în figura 2.1.4, 50% de părinți își întrebă în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la grădiniță; Cîteodată întrebăcopilul despre ce s-a întâmplat la grădiniță 30% de părinți; doar 20% de părinți chestionați au spus că nu întrebă copilul despre ce s-a întâmplat la grădiniță.
Fig. 2.1.5Se întâmplă des ca atitudinea Dvs.față de copil să nu fie în concordanță cu cea a educătorului?
La întrebarea de mai sus, 40% de părinți susțin – nu se întâmplă; 20% de părinți au ales – da, se întâmplă, 15% de părinți au selectat varianta, „se întîmplă rar”; încă 15% de respondenți au selectat varianta, „foarte rar”.
Fig. 2.1.6Cât de mult cunoașteți competențele educatorului copilului Dvs.?
La întrebarea Cât de mult cunoașteți competențele educatorului copilului Dvs.?, 70% de părinții au menționat că cunosc mult competențele educatorului copilului; 20% de părinți cunosc puțin competențele educatorului și 10% au menționat că nu cunosc deloc competențele educatorului.
Fig. 2.1.7.Ce așteptați de la comunicarea cu educatorul?
Pentru această întrebare părinții au răspuns: 30% de părinți așteaptă îndrumare; 20% de părinți așteptă cunoștințe asimilate de copilul;câte 15% de respondenți – așteaptă organizarea ședințelor și sugestii de educație; și doar 10% de părinți așteptăsprijin acordat copilului din partea educatorului.
Fig. 2.1.8Țineți cont de părerile și sfaturile educatorului în ceea ce privește comportamentul DVS. față de copil?
La întrebarea: Țineți cont de părerile și sfaturile educatorului în ceea ce privește comportamentul DVS. față de copil?,50% de părinți țincont de părerile și sfaturile educatorului;35% de părinți chestionați – rar țin cont; 15% de respondenți nu țin cont de părerile educatorului, în ceea ce privește comportamentul față de copil.
Fig. 2.1.9Considerați că oferiți copilului Dvs.o bună educație în familie?
La acestă întrebare am colectaturmătoarele rezultate: 30% de chestionați consideră că oferă copilului o bună educație în familie;15% de părinți – recunosc că nu oferă copilului o bună educație; 40% de respondenți – acordă rar o bună educație copiilor și încă 15 % de părinți – acordă foarte rar copiilor o bună educație.
De către părinți au fost propuse următoarele sugestii privind eficientizarea colaborării cu grădinița:
ascultarea activă din partea educatorului;
organizarea ședințelor, trainingurilor, meselor rotunde pentru părinți;
manifestarea stimei și înțelegeriifață de părinți;
comunicarea pozitivă, binevoitoareeducator-copil;
participarea Directoarei grădiniței la ședințele organizate cu părinții;
organizarea excursiilor în comun cu educatorul, părinții și copii;
implicarea părinților în diverse proiecte de dezvoltare a grădiniței.
2.3 Strategii de consiliere a părinților cu copii de vârstă preșcolară
Educația preșcolarilor în grădinițe nu implică doar pregătirea școlară, ci este înțeleasă tot mai mult ca un flux continuu de influențe modelatoare și transformatoare exercitate pe tot parcursul vieții individului. Atunci când aceste influențe sunt organizate adecvat și răspund nevoilor interne personale, ele construiesc, modelează și transformă personalitatea. Adecvarea presupune corespondența cu nevoile și cerințele individuale. Educația este eficientă atunci când consideră copilul în centrul ei ca parte activă și motivată la propria devenire [14, p. 19].
Copilul își desăvârșește primele experiențe de viață în familie. În mediul social restrâns, alături de părinți, frați și rudele sale, copilul își apropie primele experiențe sociale. Căminul în care crește, căldura sau indiferența acestuia îi vor modela puternic modul de viață, personalitatea și curajul de a aborda viața. Ceea ce se învață în primii ani constituie punctul de plecare al dezvoltării complexe a individului și de aceea este important ca mediul familial să fie conștient și responsabil. Este un lucru recunoscut că educația și creșterea copiilor revine în principal părinților. Formele de suplinire/înlocuire a acestora, deși apărute ca un progres în grija față de creșterea și educarea copiilor, și-au dovedit tot mai mult limitele. Pe termen lung s-a observat că instituția, ca și familia substitută, are rezultate negative asupra dezvoltării personalității copiilor. Îndeplinirea funcției educative ține de esența familiei și desăvârșește existența acestui nucleu fundamental al societății omenești. Când familia de origine nu îndeplinește condițiile necesare pentru a realiza îngrijirea și educația copiilor este de preferat ca ea să fie sprijinită și nu înlocuită în aceste demersuri. Studiile din ultimele decenii și rezultatele dezastruoase ale politicii instituționalizării excesive a copiilor au dovedit că orice copil crește mai bine în familia sa, dacă aceasta e ajutată să-și realizeze rolurile. Oricât de bine ar fi dotată o instituție nu poate înlocui căldura unui cămin. Chiar și atunci când familia este înlocuită de o altă familie (situațiile de înfiere), copilul are dreptul și trebuie să își păstreze apartenența la familia naturală.
Intervenția socio-educațională este un complex de acțiuni care sprijină familia și intervine în mecanismele care favorizează relațiile intrafamiliale, în favoarea educației familiei și a educării copiilor [27, p. 154].
Intervenția socio-educativă este un concept ce denumește următoareleacțiunili:
informare;
orientare și sprijin;
educație a părinților;
consiliere psihopedagogică.
Ea cuprinde educația parentală/familială și educația părinților ca o ramură a acesteia. Consilierea părinților poate fi acordată cu scopul prevenirii diferitor probleme și crize, și pune la dispozițiapărinților arsenalul de instrumente necesare rezolvării. În cazul intervenției se realizeazăcaproces complex de sprijin, susținere și îndrumare apărințilorîn vederea rezolvăriiproblemelor familiale de ordin educativ.Aceste tipuri de au la bază orientări teoretice care analizează și explică diferit câmpul de intervenție, acțiunile și instrumentele specifice.
În acest paragraf propunem o analizăa orientărilor teoretice în construcția programelor de intervenție psihopedagogică ale educatorului.
Familia modernă are nevoie de sprijin psihopedagogic profesional, organizat și înscris în ceea ce există azi în toată lumea – consilierea părinților. Așa cum o definește Wallis (2006) consilierea, ca proces este „un dialog în care o persoană o ajută pe alta care are dificultăți semnificative” [31, p. 49].
Consilierea părințilorîmpletește latura psihologică cu cea pedagogică și cu cea socială. Și se înscrie printre formele de consiliere care se adresează unor situații problemă în viața socială a familiei și nu unor stări patologice. De aceea nu se identifică cu psihoterapia, ci cu un proces de formare a unor deprinderi psihosociale.
Consilierea familiei și consilierea parentală se adresează în principal familiilor cu copii. Preocupările sunt cu predilecție în sfera îndeplinirii funcției educative și deci în a construi deprinderi, atitudini, capacități și competențe parentale și familiale.
Consilierea familiei poate presupune și acțiuni de informare, deci de transmitere și primire a unor cunoștințe, idei și teze importante pentru asigurarea succesului în comunicarea intrafamilială și în rezolvarea situațiilor conflictuale.
Educația familiei și educațiapărinților au în vedere acțiuni îndreptate spre exersarea funcției educative ca atare și spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare și de interacțiune în familie. Atât consilierea familiei, cât și educația familiei sunt activități de tip formativ.
Consilierea părinților se adresează crizelor parentale sau dificultăților pe care le au părinții în îndeplinirea rolurilor lor. Aceste dificultăți devin atât de importante pentru părinți încât ei nu pot să le gestioneze, au nevoie de un sprijin pentru a se înțelege pe ei înșiși și a găsi resursele necesare pentru a rezolva problema ivită.
Sprijinul educatorului în calitate de consilier vine pe linia dezvoltării rolului de părinte dar și pe linia dezvoltării personale a părintelui care se găsește în situație dificilă, pentru luarea deciziilor, rezolvarea unor crize, autoînțelegere, autocunoaștere și întărire a imaginii de sine.
Pe de altă parte, activitatea educatorului de consiliere psihopedagogică a părinților cuprinde și elemente de educație a părinților. În acest sens, nu se face o deferențiere clară a consilierii părinților/familiilor de educația părinților sau a familiilor.
În programele de consiliere psihopedagogică a părinților/familiilor există componente de educație a acestora, așa cum sunt prevăzute și activitățile de informare și orientare, ca părți componente ale consilierii.
Diferența, între cele două tipuri de acțiuni – consiliere și educație, nu este bine conturată în literatura de specialitate. După părerea noastră consiliereareprezintă un procescomplex de asistare, sprijinire și susținere a persoanei beneficiare în vederea rezolvării unor situații critice educative, de incertitudine, conflictuale, de luare a deciziilor, etc. Pe când educația reprezintă un proces complex, instituționalizat, proiectat, bine organizat de acțiuni educative realizate asupra individului cu scopul dezvoltării-formării armonioase a personalității acestuia. Aceste două tipuri de acțiuni,consiliere și educație se completează reciproc.
Consilierea familiei și consilierea parentală sunt acțiuni socio-educaționale țintite, profesionale, realizate de specialiști care își propun să sprijine familia. Sferele celor două tipuri de acțiuni se întâlnesc, dar nu se suprapun perfect. Deși consilierea poate fi înțeleasă ca activitate psihopedagogică, ea antrenează și cunoștințe de sociologie și din alte domenii necesare informării și formării părinților și, respectiv, familiei. De exemplu, atunci când se adresează preventiv tuturor părinților, dar și în anumite situații de criză, un domeniu tot mai necesar al consilierii părinților și/sau familiilor este cel al sănătății și asigurării confortului biologic prin hrănire adecvată, păstrarea sănătății și prevenirea îmbolnăvirilor. Ca activitate formală, organizată și planificată în urma sesizării apariției unor probleme, consilierea familiei, ca și consilierea părinților, presupune activități exercitate de profesioniști (consilieri psihopedagogi, consilieri educaționali sau psihologi educaționali).
Pentru ca educatorii grădiniților de copii să fie capabili să acorde ajutor și sprijin calitativ părinților, ei trebuie să posede competențe psihopedagogice, managerial, sociologice și de comunicare eficientă.
Ca orice activitate de consiliere, consilierea părinților are o funcție proactivă și una directă de rezolvare a unor situații problemă.
Educatorul în calitate de consilier al părinților trebuie să dețină următoarele capacități:
capacitatea dezvoltării conștiinței de sine, identificarea vulnerabilităților și a crizelor, găsirea stilului propriu;
capacitatea de a planifica intervenția în favoarea părinților; conștiința faptului că procesul de comunicare este foarte complex și capacitatea de a găsi calea de a transmite informații și altfel decât prin cuvânt: empatia;
capacitatea de a identifica, folosi și orienta către resursele comunității (servicii, ajutoare, instituții etc.);
capacitatea de a achiziționa și folosi o serie de tehnici, procedee și instrumente de adaptare cum ar fi umorul, gândirea logică, altruismul etc.; creativitate, flexibilitate, inventivitate în relații umane și sociale.
Pentru a deveni eficientîn realizarea rolului său, educatorul-consilier are nevoie de a se asigura că (Corey, 2001, Holdevici și Neacșu, 2006):
are propria sa identitate;
se respectă și se apreciază pe sine;
își recunoaște și își acceptă forța interioară;
este deschis și receptiv;
este capabil să ia decizii;
este activ, dinamic, trăiește experiența plenar;
este onest, sincer, autentic;
are simțul umorului;
are capacitatea de a recunoaște greșelile personale;
trăiește plenar în prezent;
admite, apreciază și respectă diferențele culturale, sociale, de gen. de rasă;
este sincer interesat de bunăstarea celorlalți;
este profund implicat în activitatea sa;
este capabil să stabilească limite adecvate în relațiile interpersonale (știe să spună „nu”).
Principalele calități ale unui educator-consilier care lucrează cu părinții sunt legate de capacitatea acestuia de a respecta și accepta necondiționat beneficiarii precum și stabilirea limitelor legate de îndeplinirea rolurilor parentale (deși poate da exemple, nu dă soluții, ci sprijină găsirea soluțiilor potrivite).
Consilierul trebuie să știe să asculte și să fie empatic. Așa cum fiecare copil este unic, și fiecare părinte este unic, iar modul lui de acționare depinde de experiența lui de copil, de valorile morale, culturale și sociale care îl conduc și de înțelegerea rolului său.
Consilierea părinților presupune vehicularea de informații între educator și părinți, ceea ce însemnă culegerea unor informații pentru a identifica nevoile și problemele cu care se confruntă, transmiterea de informații pentru a le orienta spre alegerea unor soluții și luarea unor decizii. Este o comunicare continuă care se caracterizează prin implicarea ambilor parteneri.
În continuare, le trecem în revistă cele mai frecvente probleme ale părinților întâlnite în cadrul ședințelor de consiliere:
reținere, lipsă de încredere în profesioniști, în general. Părintele nu crede că poate fi ajutat și nu are încredere în bunăvoința consilierului.
stigmatul sau eticheta. Părintele nu are curaj și nu dorește consiliere pentru că știe deja că este o persoană etichetată și care nu este stimată de alții.
lipsa informațiilor. Părintele nu știe ce însemnă consilierea și nu are informații cu privire la rezultatele posibile ale acesteia.
dificultatea de a discuta deschis problemele delicate. Nu e deloc simplu sădiscuțidespre lucruri care au fost un „tabu” până nu demult;
confruntarea cu mentalitățile comunității. Mentalitatea se schimbă ultima. Ceea ce trebuie să schimbăm sunt comportamentele, pentru că după ce se va schimba fiecare, putem să spunem că va începe schimbarea mentalului colectiv.
lipsa de încredere în relația părinți-profesionist. Mulți părinți au o experiență negativă sau pur și simplu nu au încredere în profesionist.
existența a prea multe opinii de specialitate care uneori se contrazic îi bulversează pe părinți.
Pentru a realiza o legătură eficientă, efectivă și corectă cu părințiieducatorul-consilier trebuie să asigure următoarele[9, p.140]:
Pregătirea mediului ambiant
Pentru pregătirea mediului ambiant enumerăm o serie de cerințe:
apropiere între părinți și cel care vorbește;
sursele de zgomot și cele care pot distrage atenția, din afara camerei, să fie minime;
reducerea volumului de zgomot în cameră;
reducerea altor stimuli care pot distrage atenția;
poziționarea egală cu consilierul (de exemplu, scaune la fel);
poziția față în față;
atmosferă destinsă.
Ascultarea și atenția
Să asculte și să ofere atenție
captarea atenției înainte de a începe discuția:
utilizarea numelui celui consiliat;
utilizarea îndrumării fizice;
stabilirea și menținerea contactului vizual;
să se ia în calcul nivelul de stimulare vizuală care poate distrage atenția;
părintele să fie sprijinit să învețe să asculte cu grijă ce i se spune, prin așezarea uneori în spatele lui, pentru a-l face atent.
Consilierul să reamintească și să înțeleagă
Reamintește și înțelege:
legătura cu cunoștințele anterioare (în ceea ce privește contextul și simbolurile);
selecționarea informației, pauze între fraze pentru a sprijini înțelegerea:
repetarea instrucțiunilor;
să se ceară părintelui să își reformuleze cu cuvintele lui ceea ce îi spui;
să se asigure îndrumarea vizuală:
să se divizeze activitățile în părți mici;
atenție la surplusul de informație și reducerea lui;
verificarea cuvintelor utilizate de părinți.
În esență, consilierul trebuie să dea atenție mare la:
modalitatea de realizare a prezentării;
postura corporală;
contactul vizual;
consilierul să nu întrerupă și să nu dea sfaturi;
să comunice eficient;
să fie pozitiv.
Punctele cheie pentru consilier, pentru a depăși piedicile:
Atenție mărită.
Ascultare activă.
În relația cu părinții, consilierul se confruntă cu mai multe probleme:
Comunicarea dificilă a unor aspecte reale.
Comunicarea grea cu unii părinți cu dizabilități sau care se găsesc într-o situație dificilă.
Frustrarea părinților.
Simpla ascultare a problemelor părinților nu le rezolvă pe acestea.
Frustrarea specialiștilor.
Sugestii pentru consilierii părinților:
să nu se emită păreri și judecăți față de părinți, pentru că, în fond, aceștia cresc copiii și nu consilierii;
să nu se impună soluțiile, ci să se facă numai sugestii posibile;
să se îmbunătățească modul de a-i asculta pe părinți;
nu este suficient să citești în cărți despre consiliere, ci trebuie să o practici;
să se păstreze răbdarea pentru că progresele sunt mici și uneori vin după perioade îndelungate de activitate;
să se folosească un limbaj clar, comun, pentru a fi înțeles de părinți.
Principiile unui ajutor activ în consiliere exprimate ca cerințe de lucru către consilier:
cercetează,
înțelege,
facilitează,
acceptă anumite activități,
fii mereu prezent la ce se întâmplă (atenție sporită în comunicare),
reacționează,
inițiază,
dezvoltă conduite,
asigură un timp de reflexie (tăcerea este uneori necesară),
interpretează comportamentele,
permite diferențele individuale,
oferă sprijin constant și necondiționat,
folosește resurse potrivite,
respectă confidențialitatea și vulnerabilitatea beneficiarului
respectă beneficiarul necondiționat.
În consilierea părinților, există doi pași importanți:
Explorarea problemei
Informarea.
Explorarea problemei se poate face
direct prin: întrebări de clarificare, întrebări de sumarizare, întrebări deschise,
întrebări închise.
indirect, prin: tonul vocii, vibrații, mimica feței, orientarea privirii, gesturi.
Oferirea de informații trebuie făcută:
în mod plăcut;
cu atenție la impactul emoțional necesar:
respectarea momentului inițial de pornire care este cunoașterea persoanei cu care lucrăm;
folosind un limbaj la nivelul de înțelegere al beneficiarului;
informațiile să fie reale și cinstite;
având siguranța că este corect ceea ce transmitem;
utilizarea unui limbaj adecvat în conversație;
să pregătim interlocutorul;
să oferim timp pentru a clarifica interlocutorul;
să oferim cantitate mică de informații și să verificăm dacă a fost înțeleasă corect;
să oferim și informații scrise când este necesar;
să reținem că oferirea de informații trebuie să fie continuă;
să folosim imagini, poze, filme;
să angajăm jocuri de rol pentru a explica mai bine;
când lucrăm cu copiii să nu uităm că avem nevoie de acceptul părinților;
pentru a fi folositori cu adevărat, să dăm numai sugestii și să nu impunem, lăsând persoanei libertatea de a alege.
Modalități de a răspunde la comunicarea beneficiarilor:
Experimental: prin încercarea unor situații noi.
Interpretativ: să analizeze și să caute semnificații.
Practic: să reacționeze prin întrebări sau prin comunicare nonverbală.
Evaluativ: să măsoare, compare și să înregistreze datele.
Reflexiv: să reflecte cu privire la cele aflate și să tragă concluzii.
Participativ: să fie viu, activ prin reacții și atitudine[31, p.78].
CONCLUZII GENERALE ȘI SUGESTII METODOLOGICE
Studiul teoretic ne-a permis să stabilim că pentru ca o familie să-și exercite eficient funcția educativă, ea trebuie să dispună de o anumită cultură, de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice și un cadru economic decent de viață. Calitățile de familist și părinte solicită efort și pregătire de specialitate, perfecționare și autoperfecționare continuă și se bazează pe știință – competență – măiestrie, presupunând o anumită vocație, și orientare socială umanistă.
Vîrsta preșcolară aduce schimbări importante nu numai în planul dezvoltării comportamentului cognitiv, motor, socio-afectiv, cît și în comportamentul relațional cu educatorul. Copiii încadrați în învățămîntul preșcolar depășesc orizontul restrîns al familiei, se dezvoltă armonios, avînd posibilități mai mari de descoperire a realității socio-culturale.
Strategiile de consiliere psihopedagogicăa familiei reprezintă un sistem teoretico-acțional global, fundamentat de principiile consilierii educaționale, care asigură asistarea, sprijinirea și ajutorarea beneficiarului în situații de criză, folosind valențele resurselor, conținuturilor, formelor de organizare,metodelor, tehnicilor și mijloacelor de corecție și educare.
Cercetarea realizată cu privire la consilierea psihopedagogică a familiei cu copii de vârstă preșcolară, nea permis să efectuăm următoarele concluzii:
Educatorii din instituțiile preșcolare trebuie să respecteun șir de condițiiîn vedereaoptimizării consilierii psihopedagogiceafamiliei:
informarea părinților cu privire la particularitățile individuale și de vârstă a copiilor;
implicarea părinților în activități educative organizate în grădiniță;
comunicarea pozitivă și afectuoasă cu părinții copiilor;
îndrumarea părinților privind modalități de colaborare și ajutorare a copilului;
proiectarea și organizarea activităților educative cu părinții copiilor;
respectarea principiilor consilierii psihopedaogice, în special al confidențialității.
Condițiile de consiliere psihopedagogică a preșcolarului le-am structurat în sugestii metodologice pentru educatori, după cum urmează:
răspundeți clar și pe un ton destins la toate întrebările pe care vi le pune preșcolarul, fiți atenți la tot ceea ce vă spune sau vă arată. Dacă nu sînteți dispuși să-i oferiți explicații sau o faceți pe un ton plictisit și iritat, cel mic va rămîne cu impresia că întrebările lui deranjează și nu va îndrăzni să vă mai abordeze.
dezvoltați-i pasiunea pentru joc și cărți. Cărțile sînt o sursă importantă de informații și îl vor ajuta să-și dezvolte o gîndire sănătoasă și un limbaj bogat.
în timp ce preșcolarul plînge, reacționați prompt și calm, nu uitați să-l strîngeți în brațe și să-l alintați. În acest mod, el își va dezvolta sentimentul de siguranță emoțională.
alegeți jucării care să-l stimuleze, cum ar fi cuburile colorate. Copiii reacționează bine la astfel de activități. Tot în joacă, rugați-l să-și aranjeze jucăriile, astfel, el el va învăța să clasifice lucrurile după formă și dimensiune.
o altă sugestie importantă este ca educatoarea să-i cânte. Mișcările corpului și ale degetelor îl vor ajuta să facă legătură între sunet, ritm și dans.
adaptați ritmul de activitate după temperamentul copiilor din grupă. În acest fel, ei își vor manifesta trăirile în mod natural, fără nici o urmă de inhibiție. Faceți ca timpul de odihnă și orele de masă să fie percepute de copii ca lucruri pozitive.
În final,precizăm câtevastrategiide optimizare a consilierii psihopedagogicea familiei cu copii de vîrstă preșcolară. Acestea vor cuprinde un ansamblu de forme, metode, procedee și tehnici care necesită o îmbinare adecvată pentru a realiză scopul preconizat.
Strategia de consiliere psihopedagogică a familieiaxată pe coordonarea educației copiilor și educației părinților acestora, care cere ca educatorul să cunoască dificultățile copiilor și a familiei și să desfășoare activități de ameliorare a situațiilor educative[13, 22, 25, 30, 31]. Exemplu de tematici pentru activități psihopedagogicede consiliere a părinților: Climatul familial și cultura comunicării; Relația părinți – copii; Autocunoașterea și imaginea de sine; Starea de criză. Factorii și fazele crizei, etc.;
Strategia de consiliere psihopedagogică a familieiaxată pe eficientizarea colaborăriigrădiniță – copil – părinte.Educatorul în acest context studiază copiii și familiile acestora (dosarele personale, fișele de caracterizare psihopedagogică, băncile de date despre copii, părinți, etc.); organizează colectivul de părinți (comitet de părinți, repartizează responsabilitățile după doleanțele și posibilitățile părinților, etc.); proiectează și desfășoară activități cu părinții/ familia (adunările, întâlnirile individuale și colective, seminarele, consultațiile, mesele rotunde, etc.); realizează consilierea psihopedagogică a copiilor și părinților în situații dificile și altele[6, 7, 8, 22, 25].
Strategia de consiliere psihopedagogică a familiei orientată spre promovarea modului sănătos de viață [1, 4, 13, 25, 27].Exemplu de tematici pentru activități educative cu părinții: Caracteristici de vârstă; Cunoaștete pe tine însuți; Programul zilei; O minte sănătoasă într-un corp sănătos, etc.;
În continuare vom trece în revistă formele de consiliere psihopedagogică a părinților cu copii de vârstă preșcolară: ședințe cu părinții; ateliere de formare; mese rotunde; conferințe; seminare, traininguri pe variate probleme etc. Este important de menționat că consiliereapsihopedagogică apărinților poate fi înbinatăeficient cu formele educative destinate copiilor: asistarea părinților în actvități educative cu copiii; organizarea sărbătorilor, matineelor și altor manifestări; plecarea în excursii; vizionarea filmelor cu conținut educativ, etc.
BIBLIOGRAFIE
1. Bacus A. Creșterea copilului de la o zi la 6 ani. Manualul părinților. București: Ed. Teora, 2000. 140 p.
2. Băban A. Consiliere educațională. Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2001. 287 p.
3. Băran-Pescaru A. Familia azi: o perspectivă socio-pedagogică. București: Ed. Aramis, 2004. 257 p.
4. Bătrânu E. Educația în familie. București: Ed. Politică, 1997. 68 p.
5. Bolboceanu A., Vrînceanu M. Ghid psihologic. Preșcolarul. Chișinău: Lumina, 1996.
6. Bonchiș E. Familia și rolul ei în educarea copilului. Iași: Ed. Polirom, 2011. 419 p.
7. Bunescu Gh. Educația părinților. Strategii și programe, București, 1997. 150 p.
8. Ciofu C. Interacțiunea părinți-copii. București: Ed. Medicală Amaltea, 1998. 218 p.
9. Cojocaru D. Copilăria și construcția parentalității. Iași: Polirom. 2008, 241 p.
10. Cornițchi S. Serviciul psihologic în grădinița de copii. Chișinău: Ed. Lumina, 1996. 61 p.
11. Consilierea familiei și a persoanelor cu dizabilități: Suport didactic pentru coordonatorii educației incluzive. Chișinău: Institutul de Formare continuă, 2011. 179 p.
12. Cristea S. Dicționar de pedagogie. Chișinău-București: Ed. Litera Internațional, 2000. 230 p.
13. Cuznețov L. Tratat de educație pentru familie. Pedagogia familiei. Chișinău, 2009. 623 p.
14. Dafinoiu I. Elemente de psihoterapie intedrativă. Iași: Ed. Polirom, 2001230 p..
15. Dumitrașcu H. Consilierea în asistența socială. Iași: Polirom, 2012. 292 p.
16. Dumitru Al. Consiliere psihopedagogică. Iași: Polirom. 2008.
17. Enăchescu C. Tratat de psihanaliză și psihoterapie.București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1998.
18. Familia – factor existențial de promovare a valorilor etern-umane. Materialele Conferinței Științifice Internaționale 15 mai 2012, Chișinău: CEP USM, 2012. 423 p.
19. Geldard K. Consilierea copiilor. O introducere practică. Iași: Ed. Polirom. 2013. 446 p.
20. Golu F. Pregătirea psihologică a copilului pentru școală. Iași: Ed. Polirom. 2009. 212 p.
21. Iluț P. Psihologie socială și sociopsihologie. Iași: Ed. Polirom, 2009. 627 p.
22. Mateiaș A. Copiii preșcolari, educatoarele și părinții. Ghid de parteneriat și consiliere. București: EDP, 2003. p. 47
23. Mitrofan I. Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom, 2003. 480 p.
24. Mitrofan I. Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului. Abordare experențială, București: Ed. SPER, 2001. 530 p.
25. Moisin A. Călăuza părinților în educarea copiilor. București: Aramis Print, 2010. 191 p.
26. Muntean A. Psihologia dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom, 2006. 458 p.
27. Paladi G. Familia – elementul natural și fundamental al societății. Chișinău: Ed. Cartier, 1995. 128 p.
28. Pânișoară G. Psihologia copilului modern. Polirom, Iași, 2011. 219 p.
29. Renaud H. Opt metode eficiente pentru educarea copiilor. Iași: Ed. Polirom, 2011. 229 p.
30. Șoitu L. Consiliere familială. Iași: Institutul European. 2001. 265p.
31. Vrajmaș E. Consilierea și educația părinților. București: Editura Aramis, 2002. 176 p.
Anexa 1
CHESTIONAR PENTRU EDUCATORI
Pentrudeterminarea nivelului de implicare a părinților în adaptarea copilului în mediul instituției preșcolare, și precizarea modalităților de interacțiune grădiniță – copil – familie.
1. Care aspecte îi interesează în mod deosebit când îl înscriu pe copil la grădiniță?
educatorul
programul de lucru
localizarea grădiniței aproape de casă
imaginea grupei
prezența în grupă a copiilor – rude/cunoștințe/vecini
numărul redus de copii în grupă
altceva – specificați ______________________________________
2. Considerați că părinții colaborați suficient cu grădinița?
da
nu
nu știu
3. Cât de des se interesează părinții de dificultățile pe care le întâmpină copiii lor grădiniță?
foarte des
des
nu mă interesez
rar
foarte rar
4. Se interesează părinții despre evenimentele zilei, starea sănătății, comportamentul copiilor pe parcursul zilei (ce nou au învățat, ce a mâncat la prânz, etc.)?
da
nu
cîteodată
5. Ce așteptați aveți față de părinții copiilor?
răbdare și dragoste față de copil
stimă și respect
colaborare și sprijin
participare activă în activități educative
cunoașterea particularităților de vârstă și individuale ale copiilor
altele. Specificați __________________________________
6. Țin cont părinții de părerile și sfaturile DVS în ceea ce privește relația și colaborarea lor cu copilul său?
da
nu
rar
7. Considerați că părinții asigură o bună educație a copiilor în familie?
da
nu
rar
foarte rar
8. Propuneți sugestii privind eficientizarea colaborării grădiniță – copil – familie:
____________________________________________________________________________________________________________________________________
Notă:
Stimați colegi/educatori! Răspundeți sincer la întrebările din chestionar, încercuind una din variantele propuse. Succes!
Vă mulțumim pentru timpul acordat!
Anexa 2
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI
1. Ce v-a interesat în mod deosebit când ați înscris copilul la această grădiniță?
educatorul
programul de lucru
localizarea grădiniței aproape de casă
să fie într-o grupă bună
să fie în grupă cu copilul unei rude/cunoștințe/vecine
numărul redus de copii în grupă
altceva – specificați ______________________________________
2. Considerați că în calitate de părinte colaborați suficient cu grădinița?
da
nu
nu știu
3. Cât de des Vă interesați de dificultățile pe care le are copilul la grădiniță?
a) foarte des
b) des
c) nu mă interesez
d) rar
e) foarte rar
4. Vă întrebați în fiecare zi copilul despre ce s-a întâmplat la grădiniță (ce nou a
învățat, ce a mâncat la prânz, etc.)?
da
nu
cîteodată
5. Se întâmplă des ca atitudinea Dvs. față de copil să nu fie în concordanță cu cea
a educatorului?
da, se întâmplă
nu se întâmplă
se întâmplă rar
foarte rar
6. Cât de mult cunoașteți competențele educatorului copilului Dvs.?
a) mult
b) puțin
c) deloc
7. Ce așteptați de la comunicarea cu educatorul?
îndrumare, stimă și respect oferit părinților
să ofere cunoștințe copilului
sprijin copilului
sugestii, recomandări privind educația corectă a copilului
organizarea ședințelor cu părinții pe diverse teme educaționale
altele. Specificați __________________________________
8. Țineți cont de părerile și sfaturile educatorului în ceea ce privește
comportamentul DVS. față de copil?
da
nu
rar
9. Considerați că oferiți copilului Dvs.o bună educație în familie?
da
nu
rar
foarte rar
10. Propuneți sugestii privind eficientizarea colaborării grădiniță – copil – familie:
__________________________________________
Notă: Stimați părinți! Răspundeți sincer la întrebări, încercuind una din variantele propuse. Succes!
Vă mulțumim pentru timpul acordat!
BIBLIOGRAFIE
1. Bacus A. Creșterea copilului de la o zi la 6 ani. Manualul părinților. București: Ed. Teora, 2000. 140 p.
2. Băban A. Consiliere educațională. Cluj-Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2001. 287 p.
3. Băran-Pescaru A. Familia azi: o perspectivă socio-pedagogică. București: Ed. Aramis, 2004. 257 p.
4. Bătrânu E. Educația în familie. București: Ed. Politică, 1997. 68 p.
5. Bolboceanu A., Vrînceanu M. Ghid psihologic. Preșcolarul. Chișinău: Lumina, 1996.
6. Bonchiș E. Familia și rolul ei în educarea copilului. Iași: Ed. Polirom, 2011. 419 p.
7. Bunescu Gh. Educația părinților. Strategii și programe, București, 1997. 150 p.
8. Ciofu C. Interacțiunea părinți-copii. București: Ed. Medicală Amaltea, 1998. 218 p.
9. Cojocaru D. Copilăria și construcția parentalității. Iași: Polirom. 2008, 241 p.
10. Cornițchi S. Serviciul psihologic în grădinița de copii. Chișinău: Ed. Lumina, 1996. 61 p.
11. Consilierea familiei și a persoanelor cu dizabilități: Suport didactic pentru coordonatorii educației incluzive. Chișinău: Institutul de Formare continuă, 2011. 179 p.
12. Cristea S. Dicționar de pedagogie. Chișinău-București: Ed. Litera Internațional, 2000. 230 p.
13. Cuznețov L. Tratat de educație pentru familie. Pedagogia familiei. Chișinău, 2009. 623 p.
14. Dafinoiu I. Elemente de psihoterapie intedrativă. Iași: Ed. Polirom, 2001230 p..
15. Dumitrașcu H. Consilierea în asistența socială. Iași: Polirom, 2012. 292 p.
16. Dumitru Al. Consiliere psihopedagogică. Iași: Polirom. 2008.
17. Enăchescu C. Tratat de psihanaliză și psihoterapie.București: Ed. Didactică și Pedagogică, 1998.
18. Familia – factor existențial de promovare a valorilor etern-umane. Materialele Conferinței Științifice Internaționale 15 mai 2012, Chișinău: CEP USM, 2012. 423 p.
19. Geldard K. Consilierea copiilor. O introducere practică. Iași: Ed. Polirom. 2013. 446 p.
20. Golu F. Pregătirea psihologică a copilului pentru școală. Iași: Ed. Polirom. 2009. 212 p.
21. Iluț P. Psihologie socială și sociopsihologie. Iași: Ed. Polirom, 2009. 627 p.
22. Mateiaș A. Copiii preșcolari, educatoarele și părinții. Ghid de parteneriat și consiliere. București: EDP, 2003. p. 47
23. Mitrofan I. Cursa cu obstacole a dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom, 2003. 480 p.
24. Mitrofan I. Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului. Abordare experențială, București: Ed. SPER, 2001. 530 p.
25. Moisin A. Călăuza părinților în educarea copiilor. București: Aramis Print, 2010. 191 p.
26. Muntean A. Psihologia dezvoltării umane. Iași: Ed. Polirom, 2006. 458 p.
27. Paladi G. Familia – elementul natural și fundamental al societății. Chișinău: Ed. Cartier, 1995. 128 p.
28. Pânișoară G. Psihologia copilului modern. Polirom, Iași, 2011. 219 p.
29. Renaud H. Opt metode eficiente pentru educarea copiilor. Iași: Ed. Polirom, 2011. 229 p.
30. Șoitu L. Consiliere familială. Iași: Institutul European. 2001. 265p.
31. Vrajmaș E. Consilierea și educația părinților. București: Editura Aramis, 2002. 176 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consilierea Psihopedagogica a Familiei cu Copii de Varsta Prescolara (ID: 164894)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.