Consilierea Psihopedagogica A Elevilor CU Tulburari DE Comportament

CONSILIEREA PSIHOPEDAGOGICĂ

A ELEVILOR CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării.

Cei mai multi oameni se conformeaza la normele sociale, însa un numar de indivizi, din motive personale sau din cauze sociale, manifestă o atitudine de opunere regulilor sociale. Aceștia se abat de la conduita generală și generează fenomenul devianței. Devianța apare ca un mod specific de a gândi și a acționa față de mecanismele sociale de reglementare a comportamentelor umane și sociale: permis – interzis, corect – incorect, just – injust, libertate – constrângere, acceptabil – inacceptabil, acord – dezacord, moral – imoral. Judecarea comportamentelor se face, obișnuit, în această dihotomie, în care unii sunt buni și alții sunt răi. În fiecare societate se stabilește cadrul legal de acțiune a individului și a grupurilor, iar dincolo de acest cadru există doar devierea de la principiile și regulile acestuia.

Studierea fenomenului mecanismenolr motivaționale ale delicvenței juvenile presupune parcurgerea mai multor domenii (la care, de fapt nu se limitează), cum ar fi:

– unitatea și diversitatea fenomenului devianței;

– teorii explicative a fenomenului deviant;

– teorii cauzale comprehensive;

– teoriile non-cauzale;

– actele deviante specifice;

– criminalitate, ca transgresiune a normelor penale.

Tineretul din Republica Moldova de azi nu este complet implicat în sistemul relațiilor sociale, drept cauză servesc posibilitățile limitate de autorealizare în calitate de subiect al acestor relații, nivelul inferior al statutului social, lipsa unui cadru legal complet ce ar asigura protecția socială a tinerilor. Tinerii optează pentru un nucleu valoric relativ constant: sănătatea, viașa de familie, copii, studii șu clutură, libertate. Acest fapt demonstrează capacitatea relativ scăzută a tinerilor de a se ntegra în sfera societății civile. Astfel ei devin orientați mai mult spre sfera vieții personale, spre realizarea sentimentului de siguranță și protecție socială afectivă, copii, locuință, relații interpersonale mai mult informale. Avâdt resurse financiare reduse, venit mic, tinerii, mai mult timp, sunt susținuți material de către părinți sau rude. O parte din ei ăși pot asigura personal locul de trai, dar fiecare al patrulea nu are un loc de muncă stabil. Inechitatea socială, posibilitățile scăzute de autoafirmare divizează tineretul în două tipuri. Primul tip de tineret, ca grup social, este format din tinerii care au un nivel înalt de dezvoltare individuală și intelectuală. Ei sunt orientați spre modele culturale specifice maturilor. Al doilea tip de tineri au mai multă agresivitate și violență. Ei se diferențiază prin mentalitate și conduită corespunzătoare tipului său.

Realitatea cu care se confruntă tinerii în Republica Moldova este una schimbătoare, așa devine și atitudinea lor față de schimbările ce se produc în țară, ceea ce duce la faptul că procesul de formare a tinerilor preia un caracter contradictoriu. Fiind dependent de societate, tinerii, la rândul lor, influențează dezvoltarea socială. Din acaest punct de vedere, tineretul trebuie mai degrabă tratat nu ca o problemă, dar ca o forță socială care poate asigura sens progresului social, economic, cultural și istoric.

Problema investigației. Corelația nesatisfăcătoare dintre factorii psihopedagogici și procesul de consiliere a elevilor cu tulburări de comportament.

Obiectul cercetării constituie procesul de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament.

Scopul cercetării constă în reliefarea rolului factorilor psihopedagogici ce contribuie la realizarea eficientă a consilierii psihopedagogice a elevilor cu tulburări de comportament.

Obiectivele investigației:

– analiză teoretico – practică a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

– reliefarea aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

– identificarea factorilor ce influențează procesul de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

– elaborarea aparatului de cercetare și evidențierea rezultatelor obținute;
– elaborarea de concluzii și recomandări.

Ipotezele cercetării: Procesul de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament se va realiza eficient în cazul când:

– vor fi studiați și analizați factorii psihopedagogici ce contribuie la consilierea eficientă a elevilor cu tulburări de comportament;

– consilierea psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament va avea loc prin corelarea eficientă a factorilor psihopedagogici și a practicii educaționale.

Baza conceptuală a cercetării constituie modelele, principiile, teoriile și legile filosofice, psihologice și pedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică. Fundamentele conceptuale ale cercetării au fost abordările teoretice filosofice șpi psihologice privind formarea personalității (A.Birch, M.Boroș, E. Bonchis, G. Berger, G. S. Becker, E. Cassirer, A. Chelcea), teoriile pedagogice privind procesul de consiliere (A. Băban, C. Beldiga, V. Cojocaru, O. Dandara, J. R. Davitz, S. Ball, A. Dicu, E. Dimitriu, L Ezechil, P. Golu, I. Golu); concepția despre noile educații (E. Durkheim, G. Văideanu, L. Antonesei, L. Papuc, A. Arhip); cercetările din domeniul formării cadrelor didactice (G. Ferry, A. Dragu, E. Joița, I. Maciuc, Vl. Guțu, Vl. Pîslaru, T. Callo, M. Vasiliev, L. Papuc, L. Granaci); cercetările privind formarea stilului educațional (E. Gessler, D. P. Ausubel, F. G. Robinson, D. Potolea, V. Ilie, G. F. Kneller, N. Mitrofan). Studierea orientărilor valorile a fost efectuată pe baza lucrărilor cercetătorilor din domeniul dat (I. Kant, E. Spranger, A. Neculau, P. Andrei, T. Vianu, M. Niculescu, V. Oprescu, Vl. Pîslaru). Cercetările din domeniul formării cadrelor didactice s-au sprijinit pe contribuțiile teoretice și practice aduse de cercetărorii: R. Iucu, I. Negură, E. Pregher, T. Callo, D. Patrașcu, L. Patrașcu, A. Zbîrnea, E. Pregher, I. Mocrac.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

– metode teoretice – examinarea surselor teoretice, a conceptelor;

– analiza și sinteza teoretică;

– metode practice experimentale – observarea, chestionarea, sondajul de opinii, convorbirea, analiza produselor activității copiilor;

– metode statistice – analiza și interpretarea statistică, compararea rezultatelor obținute, interpretarea cantitativă și calitativă a datelor obținute.

Etapele investigației:

– etapa I – stabilirea problemei și a temei de cercetare;

– etapa a II-a – cercetarea teoretică și explorarea cadrului teoretic a aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament; a contribuțiilor teoretice privind consilierea psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament, a aspectelor comparate dintre experiență psihologică și pedagogică privind cu tulburări de comportament ale elevilor, a aspectelor psihopedagogice a consilierii elevilor cu tulburări de comportament, sistematizarea informației acumulate;

– etapa a II-a – efectuarea probelor practice privind cercetarea problemelor privind cu tulburările de comportament la elevi și obținerea rezultatelor;

– etapa a III – generalizarea, sistematizarea și sinteza rezultatelor obținute, formularea concluziilor și a recomandărilor, redactarea textului tezei de licență.

Baza experimentală a cercetării practice: cercetarea s-a realizat cu un psiholog, polițist și 3 adolescenți cu tulburări de comportament.

Importanța lucrării

Prezenta lucrare a realizat o cercetare a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament. Astfel cercetarea s-a desfășurat din două perspective:

importanța teoretică a lucrării:

1). cercetarea problemei din perspectiva teoretică a problemei de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

2). cercetarea problemei din perspectiva psihopedagogică a consilierii de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

3). evidențierea rolului consilierului psihopedagog ca fiind nucleu al consilierii psihopedagogice.

importanța practică a lucrării:

1). cercetarea experimentală a practicilor psihopedagogice din perspectiva procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

2). efectuarea constatării practicilor psihopedagogice întru formarea personalității umane;

3). obținerea rezultatelor în urma efectuarea constatării practicilor psihopedagogice privind procesul de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

4). interpretarea rezultatelor în urma efectuarea constatării practicilor psihopedagogice.

Termeni-cheie: activitate, agresivitate, anxietate, autoactualizare, bătăuș, chiul școlar, comportament, comportament nedorit, conduită, copil, elevi, factorii psihologici, factorii pedagogici, frustrare, furt, insecuritate, intervenție, izolare, încăpățînare, minciună, motiv, motivație, neascultare, orientarea personalității, ostilitate, părinte, practica educațională, sens, sensul vieții, separare, situație extremală, situație dificilă de viață, situație de criză, strategii educaționale.

1. ANALIZA TEORETICĂ A PROBLEMEI PRIVIND CONSILIEREA ELEVILOR CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

1. 1. Contribuții teoretice privind tutlburările de comportament ale elevilor

Sistemul de personalitate reprezintă o entitate multiaspectuală și complicată ce este formată din mai multe componente: fizică sau biologică; cognitivă sau intelectuală și comportamentală sau psihosocială. Fiecare direcție de dezvoltare, la rândcul ei, are particularități și faze necesare de a trecute, pentru a fi realizat cu succes procesul de consolidare a sistemului de personalitate.

Astfel, dezvoltarea fizică se realizează prin creșterea greutății și mărimii corpului; prin dezvoltarea posibilităților senzoriale; prin formarea deprinderilor motorii și prin mai multe acumulări specifice structurii creierului dar și a tuturor organelor.

Atunci când vorbim de o dezvoltare incadrată în limitele normalității avem în vedere toată achizițiile obținute de copil în ceea ce priveșze dezvoltarea fizică ce trebuie să corespundă vârstei date. În cazul îbn care această dezvoltare nu se realizează conform limitelor normalității putem spune că are loc o deviere de la normă. Trebuie să menționăm că schimbările de ordin fizic sau biologic duc la dezvoltarea intelectuală sau cognitivă a copilului, care, la rândul său, depinde de prima prin ritmul, viteza și limitele cronologice. Dezvoltarea biologică presupune dezvoltarea cognitivă, dar, în perioada preadolescenței dezvoltarea cognitivă nu mai depinde întru totul laturii biologice pentru că intră în faza de dependență de mediul sociocultural.

Pentru virsta de 7 ani dezvoltarea cognitivă este responsabilă pentru obținerea performanțelor în direcții cum ar fi:

– aptitudinile intelectuale;

– procesele cognitive;

– nivelul gândirii;

– procesele reglatorii.

În sensul progreselor de dezvoltare, pentru aceasta vârstă avem performanțe la nivel de:

– memorie;

– percepție;

– limbaj;

– gândire;

– judecată;

– raționament;

– imaginație;

– calități morale (sufletești).

Este necesar de a fi urmărit procesul de formare a laturilor fizică și cognitivă la copii pentru că acestea au o pondere considerabilă în ceea ce privește socializarea copiilor, mai ales în formarea a ceea ce numit relaționare. Dacă acest proces este distorsionat copii întîmpină dificultăți în procesul de comunicare cu adulții și semenii săi și în stabilirea relațiilor interpersonale, în general.

Dezvoltarea comportamentală sau psihosocială presupune ajungerea la anumite performanțe în ceea ce privește însușirile personale, a obținerii deprinderilor necesare pentru viață, dar și a competențelor de activitate socială.

Procesul Procesul de dezvoltare comportamentală este unul compilcat ce rezultă din dezvoltarea a următoarelor însușiri:

– a deprinderilor de activitate socială;

– a deprinderilor de viață;

– a calității însușirilor personale.

Acestea, la rândul lor, se prefigurează în:

– flexibilitate în relații cu semenii și adulții;

– diverse manifestări de personalitate;

– felul de a reacționa la realitatea din jur;

– felul în care este percepută realitatea;

– relațiile pe care le construiește cu cei din jur;

– relațiile emoționale;

– adoptarea unui anumit stil propriu de comportare.

Ca urmare a celor relatate mai sus, ajungem la conmcluzia că școala, de rând cu familia trebuie să-și aducă aportul la dezvoltarea multilaterală și armonioasă a personalității elevului. Această dezvoltare trebuie realizată în următoarele sensuri:

– dezvoltarea fizică;

– dezvoltarea cognitivă:

– dezvoltarea comportamentală.

Psihopedagogul trebuie să urmărească acest proces, și, în cazul unor devieri să depună toate eforturile pentru a regla și îndrepta acest proces pe traseul de devoltare normal și corect.

În cazul în care procesul instructiv-educativ va realiza acest deziderat, va fi declanșat un șlir de transformări de ordin calitativ și cantitativ care, în ultimă instanță, vor duce la socializarea treptată a elevilor. Acest rezultat poate fi obținut numai prin realizarea unui sistem de acțiuni de ordin educativ și instructiv care va asigura trecerea progresivă de la nivelul cognitiv sau psihic primar, slab specializat, la treptele psihice cognitive superioare. Numai așa vor obține o dezvoltare psihosocială progresivă, c eea ce va fi caracterizat și prin faptul că dezvoltarea cognitivă nu va mai fi totalmente dependentă de latura biologică. Aceasta , tot mai mult, va veni în contact cu viața socioculturală, adică va deveni un instrument de susținere a laturii sociale în sistemul de personalitate a elevului aflată în plină formare și consolidare. Elevii vor deține deja mai multe cunoștințe, deprinderi, priceperi, aptitudini, ceea ce va permite de a respecta cele mai importante structuri ale vieții sociale. În dezvoltarea sa copilul va trece de la simplu la complex, de la inferior la treapta superioară, adică va fi realizată trecerea de la funcțiile psihice inferioare la cele superioare.

Dezvoltarea comportamentală, în acest sens, va fi realizată prin câteva salturi:

memorare mecanică – memorare logică;

stărea afectivă situativă – starea afectivă stabilă;

emoție – sentiment;

motivație exterioară – motivație interioară.

Aceste salturi vor asigura formarea comportamentelor de bază: afectiv, social, motor, motivațional și cognitiv.

Cercetătorii susțin că formarea comportamentului se bazează pe dezvoltarea psihică cognitivă a elevului. Astfel socializarea elevului se realizează prin acte ce duc la învățarea limbii comunității și la interiorizarea normelor, a diferitelor valori, și modele de comportament. Numai așa elevul va deveni un membru demn al acestei societăți.

Socializarea este ubn porces ce suportă influiențe din diferite direcții. Ea este formtă de către: familie, instituțiile de cultură, sistemul de practici și valori sociale.

Astfel, elevul ăși formează comportamentele de bază în procesul de socializare prin familie, școală și comunitate. Aceste, la rândul lor, asigură realizarea a diferitelor activități cu caracter instructiv-educativ. Activitățile date se află în directă dependență și trebuie realizate în concordanță cu activitățile formale presupuse de Curriculum-ul școlar și de activitățile nonformale extracurriculare. Procesul de educație și intruire își realizează influențele prin activități integrate colective, prin asigurarea didactică și prin activitățile independente: jocuri, manuale, cărți, caiete didactice, etc. Aceste elemente influențează și formează personalitatea elevului și comportamentele de bază la toate nivelele:

social;

afectiv;

verbal;

cognitiv;

volitiv;

motor.

Contribuția școlii în procesul de socializare a elevului se realizează prin diferite activități, cum ar fi: jocul, activități ghidate de profesori, activități formale, lecții, activități independente, acte colective de muncă.

Contribuția familiei are loc prin acele influențe pe care le exercită părinții, buneii, rudele.

Contribuția comunității la socializarera elevului are loc prin vizite, excursiiu, colaborare, etc.

Aceste acțiuni au loc printr-un proces complicat de relaționare la nivel de părinți, educatori, profesori, psihopedagogi, semeni, alte persoane, ceea ce, în final duce la realizarea socializării prin cooperare, învățare, imitare, comunicare.

1. 2. Aspecte psihopedagogice a consilierii psihopedagogice a elevilor cu tulburări de comportament

Părinții, profesorii și psihopedagogii întâmpină deseori diverse dificultăți în relațiile cu elevii din școală, care, unoeri sunt neînsemnate, alteori – considerabile. Adulții caută soluții, dar pentru fiecare situație este necesară o rezolvare individuală, ce ar corespunde cazului. Astfel, părinții, profesorii și psihopedagogii trebuie să înfrunte așa cazuri, cum ar fi: agresivitatea, neascultare, capricii, încăpățînarea, închiderea în sine, furia, frica, furtul, bătăile din clasă, minciuna, etc.

Specialiștii din domeniu recomandă mai multe soluții:

de a căuta motivul comportamentului negativ al elevului;

de a căuta scopul pentru care elevul își adoptă un comportament negativ;

de a căuta recompansa, dacă acesta există, pentru care elevul realizează un comportament negativ;

de a lăsa elevul să suporte rezultatul consecințele acțiunilor sale;

de a trata elevul cu respect, chiar dacă acesta realizează un comportament nerespectuos sau negativ;

de a încuraja copilul, de a susține respectul epntru sine a elevului;

Este foarte importante de a cunoaște motivația comportamentului negativ al elevului, pentru că aceasta va permite de a studia situația pentru a aplica noi strategii în educația elevului ce demonstrează comportament negativ.

În cazul în care părinții, profesorii și psihopedagogii nu pot, din careva considerente, depista cauzle comportamentului negativ, ei nu vor putea soluționa problema apărută. Numai cunoașterea fcauzelor va duce la prevenirea acestor situații în viitor și va micșora mult manifestarea acestul comportament.

Cercetările de specialitate afirmă că există mai multe cauze ce duc la manifestarea comportamentelor nedorite la elevi. Vom numi cele mai frecvente:

1). neascultarea:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul refuză să asulte adulții;

b) elevul nu îndeplinește obligațiile sale;

c) elevul nu îndeplinește sarcinile puse de adulți;

d) elevul nu învață lecțiile;

– cauzele:

a) elevului îi sunt înaintate cerințe pe care ele le îndeplinește cu greu;

b) elevului îi sunt înaintate cerințe ce se exclud reciproc;

c) este dereglată etica de comunicare și normele de conduită;

d) elevului îi sunt înaintate cerințe care nu sunt în concordanță una cu alta;

e) adulții folosesc medote nepedagogice în educație;

f) elevul se află în situația de anu avea atenția necesară din partea adulților;

g) între adulți și elev lipsește încrederea și atașamentul;

h) adulții utilizează mai frecvent pedepsele decît stimulările.

2). agresivitatea:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul realizează acțiuni cu scopul de a aduce daune morale;

b) elevul realizează acțiuni cu scopul de a aduce daune psihice;

c) elevul realizează acțiuni cu scopul de a aduce daune fizice;

d) elevul realizează acțiuni cu scopul de a aduce daune altcuiva;

– cauzele:

a) elevul se află în situația de a suporta stil de educație autoritar, părinții sunt tiranici;

b) elevul trăiește într-o familie unde este deformat sistemul de valori;

c) în educarea elevului au fost efectute mai multe omisiuni;

d) elevului îi sunt înaintate multe restricții și interdicții;

e) elevul imită agresivitatea din filme și desene animate;

f) elevul se află în permanent sentiment de foame și oboseală;

g) elevul demonstrează dorința de autoafrimare;

3). încăpățânarea:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul nu dorește să cedeze;

b) elevul recurge la toate căile posibile de a obține ceea ce dorește;

c) elevul obține ce dorește prin supărare;

d) elevul obține ce dorește prin confruntare;

– cauzele:

a) elevul se află în situația în care sunt dereglate relațiile interpersonale cu adulții;

b) elevul nu cunoaște susținerea adulților în situații dificile;

c) adulții ignoră interesele și necesitățile elevului;

d) adulții ăși afirmă autoritatea prin forță;

4). crizele de nervi, capriciile:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul manifestă stări neobinuite prin supărare;

b) elevul manifestă stări neobinuite prin țipăt;

c) elevul manifestă stări neobinuite prin plîns;

d) elevul manifestă stări neobinuite prin contorsionări violente ale corpului;

e) elevul manifestă stări neobinuite prin încercări de a lovi;

f) elevul manifestă stări neobinuite prin trîntirea ușii

– cauzele:

a) elevul aude cuvinte spuse imprudent de către adulți;

b) elevul nu cunoaște exigență din partea dulților;

c) adulții demonstrează reacții negative față de capriciile elevului;

d) elevul demonstrează stare de boală;

e) adulții demonstrează dragoste excesivă;

f) adulții îndeplinesc toate dorințele elevului;

g) elevul folosește această metodă pentru a obține ceea ce ăși dorește;

h) elevul utilizează această metodă pentru a protesta pentru reprimările nemotivate pe care le simte din partea dulților care încearcă să limiteze independența și inițiativa lui.

5). caracter închis:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul se izolează;

b) elevul este tăcut;

c) elevul nu comunică;

d) elevul este timid;

– cauzele:

a) elevul simte stilul autoritar al adulților în adresa sa;

b) aceasta este o particularitate individuală și psihologică și de vîrstă;

c) aceasta este rezultatul carențelor sistemului de educație din instituția de învățământ;

d) elevul se apără de hiperprotecția adulților;

6). frica

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul este neliniștit;

b) elevul este nesigur;

c) elevul demonstrează îngrijorare;

d) elevul se află în stare de stres;

e) elevul necesită consolare permanentă;

f) elevul demonstrează o stimă de sine scăzută.

– cauzele:

a) elevul se află într-o situație ăn care lipsește siguranța și protecția din partea adulților;

b) elevul se află într-o situație de familie unde există stres provocat de boala unui membru, divorț, alcoolism, abuz, conflicte;

c) preia comportamentul dat din desene animate, filme cu caracter agresiv, noutăți, adică preia imagini din exterior;

d) elevul se află în situația de hiperprotecție;

e) adulții sperie elevii pentru a-l ține sub control;

f) elevul cunoaște în jurul său adulți anxioși;

g) elevul suportă permanent critică din partea celor din jur;

h) elevul este dependent de protecția adulților.

7). furia:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul demonstrează indignare puternică prin țipăt;

b) elevul demonstrează indignare puternică prin agresivitate;

c) elevul demonstrează indignare puternică prin plăns;

d) elevul demonstrează indignare puternică prin aruncarea diferitor obiecte;

e) elevul demonstrează indignare puternică prin acțiuni violente.

– cauzele:

a) elevul nu-și poate satisface necesitățile;

b) elevul suportă înjosire;

c) elevului îi sunt aplicate diverse pedepse;

d) elevul are dereglată comunicarea și relaționarea interpesronală;

e) adulții adoptă atitudine nedreaptă față de elev;

f) elevul demonstrează o stare de boală;

8). elevul este bătăuș:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul demonstrează tendință spre confruntare;

b) elevul demonstrează tendință spre ciocnire fizică directă;

c) elevul demonstrează tendință spre acțiuni violente;

d) elevul demonstrează tendință deschisă pentru bătaie;

– cauzele:

a) elevul dorește să atragă atenția adulților, în special, al tatălui sau a mamei;

b) elevul încearcă să stabilească cine este șeful în clasă;

c) în familie, copilul mai mare oprimă relațiile cu copiii mai mici;

d) elevul simte nedreptate din partea adulților;

e) elevul simte lipsa contolului a ordinii și a disciplinei;

9). furtul:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul are tendința de a fura obiecte străine;

b) elevul are tendința de a fura;

– cauzele:

a) elevul ăși dorește respectivul obiect;

b) elevul dorește să aducă aceste obiecte drept cadouri prietenilor săi;

c) elevul dorește să consolideze poziția sa în colectivul de elevi;

d) elevul se răzbună pe adulți pentru lipsa de atenție și dragoste;

e) elevul folosește furtul ca metodă de afirmare în viață;

f) elevul îndeplinește cerința adulților;

10). minciuna

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul deformează intenționat adevărul;

b) elevul deformează intenționat faptele;

c) elevul deformează intenționat realitatea;

– cauzele:

a) elevul dorește să impresioneze;

b) elevul încearcă să iasă din încurcătură;

c) elevul dorește să primească recunoaștere;

d) elevul dorește să pimească laude pentru faptele sau calitățile sale;

e) elevul încearcă să obțină dragostea adulților;

f) elevul încearcă să obțină supremația sa asupra cuiva;

g) elevul încearcă să obțină ceva cu orice preț;

h) elevul încearcă să se apere de careva neplăceri din partea preietenilor;

i) elevul încearcă să evite careva pedeapse din partea adulților;

j) elevul se află într-un mediu cu disciplină exagerat de severă, bazată pe
frică;

k) elevul încearcă să se adapteze;

l) elevul simulează o oarecare boală.

11). chiului de la școală:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul refuză să meargă la școală;

b) elevul încearcă să absenteze nemotivat de la ore;

– cauzele:

a) elevului îi lipsesc abilitățile sociale;

b) elevul nu dorește să respecte regulile școlare;

c) elevul are probleme cu alți copii în școală;

d) elevul are probleme cu profesorii;

e) elevul întîmpină dificultăți la învățătură;

f) elevul se plictisește;

g) elevul are probleme medicale, spre exemplu: de vedere sau de auz;

h) elevul luptă pentru putere cu adulții;

i) elevul trăiește într-o familie în care școala nu este valoare, aceasta este ponegrită permanent, de rând cu profesorii;

j) elevul face parte dintr-o familie disfuncțională.

12). Întristarea:

– caracteristicile comportamentului nedorit:

a) elevul este trsit ca rezultat al pierderii cuiva sau a ceva important;

b) elevul este trist ca rezultat al unui șoc suportat;

c) elevul este trist ca rezultat al unei disperări;

d) elevul este trist ca rezultat al unei neliniști;

e) elevul este trist ca rezultat al unei frici;

f) elevul este trist ca rezultat al unei suferințe.

– cauzele:

a) elevul suportă o pierdere a cuiva sau a ceva drag (pisica, jucăria, etc.);

b) elevul suportă o pierdere a unui părinte în urma decesului sau a unei rude apropiate;

c) elevul suportă despărțirea de mamă;

d) elevul suportă despărțirea de tată;

e) elevul suportă despărțirea de frați sau surori;

f) elevul suportă despărțirea de alți membri de familie.

În cazul tulburărilor de comportament nu este îndeajuns de a cunoaște cauzele ce au provocat acel comportament. Este necesară elaborarea de strategii și este necesarî respectarea și aplicarea lor în procesul de educare și foramre a elevilor.

În continuare vom menționa strategiile necesare de a fi prezente pentru a evita comportamentele nedorite. Astfel, pentru neascultare trebuie să:

– excludem critica frecventă;

– înțeleagă psihopedagogul că neascultarea ca un fenomen exclusiv;

– fie exprimat, din partea psihopedagogului, regretul pentru comportamentul, acțiunile și greșelile nedorite dar efectuate de elevi;

– fie stabilită o comunicare binevoitoare cu elevul;

– să fie evitate reproșurile și tonul ridicat;

– i se ofere elevului multă dragoste și atenție.

În cazul agresivității trebuie să ne conducem de următoarele acțiuni:

– să învățăm elevul să înțeleagă trăirile altora;

– să învățăm elevul să aibă compasiune pentru alții;

– să învățăm elevul să-și schimbe poziția și părerea sa;

– să învățăm elevul să învingă propriul egoism;

– elevul trebuie să primească sarcini ce ar implica propria putere de a-i ajuta pe alții;

– elevul trebuie să cunoască și în familie o atmosferă caldă, binevoitoare, prietenească;

– cerințele trebuie formulate de către psihopedagog în mai multe forme, cu condiția obligatorie de a fi respectată personalitatea copilului;

– trebuie folosite metode de stimulare și pedeapsă în corespundere cu particularitățile psihologice și fiziologice și de vârstă a elevului;

– psihopedagogul trebuie să evite furia proprie și iritarea în aprecierea faptelor și acțiunilor elevului;

– elevul nu poate fi tiranizat;

– psihopedagogul nu pot fi dominatori;

– psihopedagogul trebuie să demonstreze multă dragoste, afecțiune în orice situație.

Pentru cazurile în care elevul este încăpățînat trebuie efectuate următoarele măsuri:

– fermitate și perseverență din partea psihopedagogului;

– psihopedagogul nu trebuie să se supere sau să se indispună;

– elevul nu poate nicicum înjosit;

– psihopedagogul trebuie să evite folosirea constrîngerilor;

– în cazul apariției unei situații controversate, mai bine este ca rezolvarea să fie amânată pentru mai tîrziu;

– în rezolvarea pozitivă a situației pot fi chemați de a participa și prietenii elevului;

– psihopedagogul trebuie să-și controleze emoțiile și acțiunile proprii.

Pentru cazurile de capricii sau crize de nervi trebuie adoptate următoarele strategii:

– psihopedagogul trebuie să sustragă atenția elevului de la sursa de capriciu prin rugămintea de a părăsi sala, dar pot fi folosite și alte posibilități, cum ar fi: sărutul sau mîngîierea, în cazul preșcolarilor;

– dacă elevul nu vrea să părăsească sala, psihopedagogul trebuie să fie calm, sănu cedeze și să nu efectueze acțiuni care ar putea crea impresia la elev că ultimul a obținut victorie, după ce situația s-a ameliorat, este posibil de a face ordine;

– psihopedagogul trebuie să evite amenințările, violența, reproșurile și pedepsele fizice;

– după ce copilul s-a liniștit trebuie efectuată o discuție cu el;

– părinții trebuie îndemnați să creeze în familie o atmosferă favorabilă, din perspectivă psihologică și emoțională;

– trebuie organizat rațional regimul zile al elevului;

– psihopedagogul trebuie să demonstreze exigență moderată;

– psihopedagogul trebuie să ajute elevul să învețe să accepte refuzul, ca, mai apoi, să fie formată deprinderea de a ține cont de atitudinile, părerile și interesele altora.

În cazul în care avem elevi cu caracter închis, ar fi posibil de a:

– consolida sentimentul de încredere în sine a acestuia;

– încuraja elevul să se impună mai mult;

– manifesta, din partea psihopedagogului, mai multă răbdare, tact în comunicarea și relațiile cu acest elev;

– în timpul muncii sau odihnei, psihopedagogul trebuie să stabilească relații de prietenie cu elevul;

– atrage copilul în diferite activități: jocuri, întreceri, concursuri, spectacole;

– învăța copilul să fie sociabil, cu descoperirea a careva trucuri mici;

– folosi forța exemplului propriu, pentru că elevii observă totul și psihopedagogul trebuie să ofere posibilitatea de a vedea cum el trebuie să se manifeste în societate;

– manifesta dragoste și tandrețe.

Pentru elevii care au frică, psihopedagogul poate să:

– ofere acestuia sprijin în situațiile de criză, adică de frică, prin a-l liniști, prin încurajare și restabilirea echilibrului emoțional;

– ajute elevul să povestească ce simte și de ce se teme;

– ajute elevul să înțeleagă corect situațiile critice, cum ar fi: accidentele, catastrofele, etc.;

– evite manifestările de exagerare sau dramatizare a situațiilor critice din viața elevului;

– încerce să nu critice elevul pentru insuccesele pe care le are;

– comunice permanent cu copilul despre întrebările ce îl preocupă, despre problemele care îl îngrijorează, despre relațiile cu colegii și prietenii săi;

– manifeste atenție și dragoste permanentă.

Dacî avem elev care demonstrează deseori furie, trebuie să:

– păstrăm calmul în timpul furiei copilului;

– excludem pedeapsa;

– lăsăm copilul să se liniștească;

– încercăm să sustragem atenția copilului de la furie și de la sursa acesteia.

Dacă avem în clasă sau școală elev bătăuș, atunci:

– clarificăm cauza încăierărilor;

– despărțim copiii ăn diferite părți ale clasei sau chiar diferite săli de clasă, pentru a le permite să se calmeze;

– recomandăm să fie interzisă vizionarea televizorului sau a computerului;

– găsim diferite sarcini pentru elev în corespundere cu particularitățile de vîrstă;

– stabilim reguli în ceea ce privește apărarea drepturilor fiecărui copil;

– evităm glumele usturătoare sau jignitoare pe seama altora;

– interzicem ca elevii de vîrstă mai mare să umilească elevii de vîrste mai mici;

– fie un mediator corect și echidistant pentru fiecare copil în certurile apărute.

Sunt cazuri cînd avem furturi, cu acești elevi psihopedagogul trebuie să lucreze în sensul de a:

– nu insulta copilul;

– evita judecata publică sau pedeapsa fizică;

– însoți elevul pînă la proprietarul obiectului furat pentru a fi restituit acesta;

– crea un simț puternic asl binelui și a răului, prin a explica toate comportamentele acceptabile față de obiectele străine;

– îndemna elevul de a avea diferite activități sociale, pentru a învăța elevul să conteze modul în care acțiunile lui afectează alți elevi;

– organiza timpul liber al copilului prin a frecventa diferite cercuri artistice, sportive, științifice;

– vorbi cu părinții că este nevoia de a da niște bani de buziunar pentru că elevul, cu acești bani, ar putea realiza niște dorințe proprii mici, dar rezonabile;

– învăța elevul să nu cheltuie prea repede toți banii obținuți de la părinți;

– nu răsfăța copilul pentru că, în așa fel, el va crede că are dreptul de a obține foarte ușor totul ce își dorește;

– nu proiecta un viitor sumbru sau crimial.

Elevii care spun minciu trebuie să cunoască din partea psihopedagogului următoarele acțiuni:

– încredere în specialist, indiferent ce ar face primul;

– a învăța elevul să găsească soluția optimă pentru orice problemă în legătură cu care a spus minciuna;

– să observe la timp tentativa de a spune minciuni;

– să interzică să profite de rezultatele minciunilor sale;

– să evite interdicțiile și pedepsele;

– să evite înfricoșarea ca metidă educativă;

– să fie evitate amenințările, insultele, țipetele și reacțiile exagerate;

– să demonstreze atenție, blîndețe, bunătate, susținere și participare.

Unii elevi obișnuiesc să fugă de la lecții, adică ăși adoptă chiului școlar. În aceste cazuri psihopedagogul trebuie:

– să spijine copilul, dar fără a accepta chiului;

– să găsească, împreună cu elevul, posibilele soluții de a evita chiului școlar;

– să sugereze părinților ca soluție, angajarea unui mediator pentru a pregăt lecțiile cu elevul dat, pentru a-l ajuta la învățătură;

– să învețe elevul săți facă prieteni prin dezvoltarea abilităților de comunicare;

– învețe elevul să respecte regulile și normele morale și sociale;

– manifeste interes pentru viața școlară a elevului;

– consolideze imaginea de sine a elevului prin concentrarea asupra punctelor forte ale acestuia;

– demonstreze încredere și respect pentru elev;

– discute problema cu dirigintele și profesorul, la lecțiile cărora are loc fenomenul de chil școlar, pentru a fi găsită soluția optimă;

– îndemne profesorul să incite clasa la discuții privind prietenia, înțelegerea, problemele care apar în clasă.

În cazul în care aveți elevi ce demonstrează întristare, psihopedagogul poate efectua următoarele acțiuni:

– să solicite din partea familiei să evite despărțirile de durată cu proprii copii;

– să nu mintă elevii privind motivele posibilelor absențe;

– să ofere informații exacte și corecte privind evenimentele care trebuie să se desfășoare ăn viața școlară în timpul apropiat;

– să liniștească elevul și să-l ajute să se elibereze de sentimentul de vină;

– în cazul decesului, să i se permită elevului absentarea de la școală pentru a participa la ceremonia funerară;

– să manifeste dragoste și susținere.

Psihopedagogul trebuie să analizeze pas cu pas toate cauzele posibile ale unui comportament nedorit dar manifestat de careva din elevii, să conștientizeze rolul personal în aceste situații, să aplice regulat și sistematic strategiile adecvate situațiilor apărute pentru a putea gestiona toate tulburările posibile în comportamentul elevilor.

1.3. Prevenirea și tratamentul tulburărilor de comportament la elevi

Teoria și practica contemporană se confruntă tot mai mult cu situațiile tot mai complicate în ceea ce privește comportamentul elevilor.

În cercetarea procesului de prevenire și tratament al tultubărilor de comportament la elevi este necesar de a fi oferite niște sugestii explicative în ceea ce privește înțelegerea acestui fenomen prin analiza factorilor, a criteriilor, a clasificărilor de comportament nedorit. Această cercetare este realizată cu scopul de a înțelege esența fenomenului dar și pentru a crea sau de a adapta cele mai potrivite măsuri sau moduri de prevenire și înlăturare a efectelor negative. Comportamentele nedorite reprezintă, în opinia cercetătorilor (Maximenco p. 10), un înalt grad de malignitate socială. Acesta este reprezentat prin chiului școlar, vagabondaj, furt, cerșetorie, perversiuni, prostituție. Aceste fenomene sunt, deseori cauzate de lipsa părinților care au plecat peste hotare, atmosfera morală sau psiho-emoțională nefavorabilă din familie sau din școală, încurajarea de căte membrii grupului de referință a comportamentului nedorit, ce duce la dependențe cum ar fi: alcoolul, tutunul, sunstanțe chimice. Acestea consituie premise pentru dezvoltarea unui comportament nedorit, antisocial.

Atunci când vorbim despre prevenire sau tratamentul tulburărilor de comportament trebuie neapărat să accentuăm complexitatea tabloului etiologic dar și numeroasele posibilități de recuperare, cum ar fi: reeducarea, socializarea, compensarea, care trebuie efectuate de comun acord cu mai mulți specialiși. De rând cu familia, în această direcție trebuie să stăruie medicul, școala, psihopedagogul, sociologul.

Elevii, prin comportamentul său deseori demonstrează revoltă, dorința de senzații tari, de independență sau de autoritate în raport cu normele sociale sau normele familiei din care face parte sau a regulilor grupului căruia este afiliat. Aceste acțiuni pot avea caracter negativ sau caracter pozitiv, ceea ce creează senzația că elevul este instabil. În acest sens, factorii decisivi în procesul de autoidentificare și în procesul de consolidare a personalității elevului, sunt fixarea nivelului de aspirație și tendința de separare de părinți.

La diferite vîrste comportamentul elevilor demosntrează diferite propensiuni spre devianță, pentru că minorul are tendințe de a încălca normele moraleonsiderînd că aceasta este o formă obișnuită și caracteristică pentru perioada de dezvoltare contradictorie a personalității sale. Cercetările demonstrează căexistă un sens comun și o imagine stereotipică ce sunt atribuite noțiunii de criză morală sau criză juvenilă în raport cu particularitățile generale dar și cele specifice ale comportamentului personalității și a evoluției psihologice la toate vîrstele: de la cea mai timpurie pînă la virsta tînărului. Inițial, criza morală era considerată a fi o patologie după care a fost considerată a fi o tendință constantă a coportamentului. Această, în final, este considerată a se referi la trăsăturile contradictorii psihologice ce sunt caracteristice etapelor de dezvoltare a personalității. La unii elevi ele se manifestă mai evident, la alții se observă mai puțin. Respecti, educația ăn general, și educația școlară, în special are menirea de a gestiona și de a ameliora procesul de socializare a elevilor, mai ales a acelor elevi ce demonstrează tulburări de comportament. Cel mai important element care asigură această integrare, în acest sens este totalitatea comportamentelor sale.

Trebuie să menționăm că un oarecare comportamente, considerat nespecific sau nedoti, nu apare din nimic. El este rezultatul unui proces de inadaptare a elevului și este o treaptă calitativă autonomă. Tulburările de comportament sunt instalate prin atitudini de inadaptare, care se stabilesc la nivel de comportament prin diverse abateri, greșeli, infracțiuni mărunte, etc.

De-asemenea trebuie să menționăm că tulburările sau abaterile din categoria celor comportamentale sunt cauzate, cel mai des, de factorii de ordin biologic, psihologic și social. Este destul de complicat de a studia cauzele apariției și consolidării tulburărilor de comportament pentru că aceste sunt multe și complexe, dar și pentru că o acțiune anomică poate avea diferite cauze și pot depinde de persoană și de situație.

Cercetătorii menționează, în linii mari, două categorii de factori ce stau la baza reacțiilor comportamentale ce deviază de la normă. Acestea sunt:

factorii biogeni și

factorii psiho-sociogeni.

Factorii biogeni sunt acesi factori ce țin, preponderent, de dereglările de ordin organic, care se intersectează cu codnițiile biogene care, la rândul lor, crează premise pentru anumite situații individuale din viața elevului. Factorii patologici psihici stau la baza biogenă a tulburărilor de comportament, ca, spre exemplu: encefalopatie secundară, post-infecțioasă, post-traumatică, epilepsie, oligofrenie, nevroză, meningită, psihopatie, etc.

Factorii psiho-sociogeni sunt acei factori care provind din mediul familial sau extra-familial.

Familia este primul pilon pe care se undamentează procesul de formare a comportamentului elevului. Dacă are loc disosiația familiei, dacă este distorsionată imaginea părinților sau atitudinea pentru aceștia, atunci copilul poate genera comportamente cu diferite elemente nedorite. Dacă părinții sunt separați și solicită, în mod egal, copilul, fiecare din ei încearcă să-l atragă de partea sa pentru a compromite celălalt părinte. Deseori, copilul, rămas în tutela unui părinte, devine prizonier al atitudinii acestui părinte pentru celălalt părinte. Totodată, el poate beneficia de niște atitudini extreme, de afecțiune sau îngrijire din partea păriuntelui în grija căruia a rămas. Astfel, copilul poate deveni egoist, retrograd, nepăsător, nu se poate adapta la cerințele vieții sociale. El devine frustrat și nu poate corespunde condițiilor de viață și de activitate. Această neconcordanță îl face pe elev introvert, izolat, fără încredere pentru cei din jur. El se revoltă, devină rău, demonstrează cruzime. El se identifică și se interiorizează cu sine și cu ceilalți. Eu-l, nucleul personalității se fromează din dragoste, autoritate și securitate. Orice greșeală din unul din aceste domenii sau abuzul de autoritate duc la apariția tulburărilor de comportament. Acestea pot fi rezultatul neglijării de către adulți a obligațiilor sale pentru copil sau poate avea loc identificarea părinților cu părinții patogeni. Elecul devine o copie a părinților săi. El ășli adoptă trăsăturile părinților: agresivitate, izolare, furtul, vagabondajul. Și toate aceste cauze sunt rezultatul atitudinii de reprimare, a atitudinii tiranice sau, dimpotrivă a atitudinii libere, permisive a adulților cu care elevul intră în contact.

Deficiențele de ordin afectiv, cunost în baza sa calitatea relației dintre copil și mama sa. Această relație trebui să se dezvolte adecvat. Dacă elevul cunoaște în familie privațiune și ostilitate, privare de afectivitate și nesatisfacerea dorințelor sale naturale atunci el trece prin așa-numitul conflict de adaptare, adică elevul începe să protesteze prin rezistență sau opoziție.

Repulsia elevului vorbește despre faptul că el a trecut sau continuă să treacă prin diferite experiențe brutale, sări de conflic, uneori de conflict sever sau pedepse umilitoare.

Sunt cazuri când elevilor le lipsește mediul familial, adică sunt orfani abandonați, care se află în grija asistenței publice. Acestor elevi le lipsește modelul parental, ei nu se pot identifica cu părințăii săi, pentru că acești, pur și simplu, lipsesc. Acest fenomen poate duce la depersonalizare și la lipsa de realizare. Elevii sunt depresivi, ei caută afectivitate, înțelegere din partea adulților. Tulburări de acest gen pot fi întîlnite și la copiii adoptivi care nu cunosc un climat afectiv favorabil și nu cunosc sentimentul de securitate.

Tulburările enumerate pot apare la elevii din mediile în care sunt divorțuri, vaduvii sau aceștia sunt rezultați din căsătoriile anterioare. Ei vin în familii noi cu alte principii și alte deprinderi pe care nu le doresc să și le adopte.

Sunt cazuri când tulburările de comportament sunt rezultatul deselor conflicte ce apar îăn familie ca rezultat al situației economico-sociale a familiei. Părinții se ceartă din cauza banilor, iat copiii sunt martorii acestor certuri. Părinții se pot certa și din cauza spațiului locativ limitat, din cauza gestionării greșite a bugetului familie, a repartizării ineficiente a banilor.

Tulburări de comportament pot demonstra și elevii ce vin din medii prospere pentru că ei trăiesc în condiții care generează supradimensionarea trebuințelor, a pretențiilor sau a necesităților.

Comportamentele aberante por fi rezulttul carențelor din sfera educativă, care depind, nemijlocit de calitățile părinților și mediului profesoral, cum ar fi: hiperprotecția, nervozitatea, incapacitatea de a iubi, lipsa de respect sau oportunism.

Comportamentele nedorite pot fi apare și sub influența unor grupuri de copii sau tineri. Copiii nu sunt supravegheați de părinți și, din cauza acesta ei nu pot selecta relațiile cu alți copii, eu nu sunt selectivi. Sunt cazuri când copiii nu pot rezista influențelor străzii. Ei sunt ademeniți de alți copii sau tineri care nu se supun ordinii și regulilor sociale. Așa ei încep să fumeze, să consume alcool și chiar droguri, să practice jocurile de noroc pentru că, prin aceste acțiuni, ei își etalează forțele, își demonstrează curajul. Tinerii din grupul de referință îi permit elevului să-și realizeze toate dorințele pe care mediul familial și școlar pune interdicții, ceea ce duce la apariția unor noi dependențe.

Comportamentele nedorite pot fi onstabile, impulsive, agresive, aberante, reactive.

În literatura de specialitate întîlnim următoarea clasificare de comportamente nedotire, în dependență de îmbinarea etiologiei cu criteriul psihopedagogic:

comportamente nedorite ce apar ca urmare a consituției psihopatoide: copiii străzii, care aparțin clinic categoriilor de perverși, cicloizi, schizoizi, epileptoizi și îmbinări ale acestora. Acești copii sunt inafectivi sau hiperafectivi, autici, amorali, cu labilitate morală accentuată, chinuie animalele, frații mai mici sau alți copii, spun minciuni, se lingușesc, demonstrează exaltare, au atitudini obscene, perversiuni sexuale, au tenidnța de a forma bande;

comportamente nedorite ca rezultat al modificării structurilor neuropsihice care au fost dobândite în diverse situații, cum ar fi: suferințele encifalice pre- sau postnatale. Acești copii sunt neliniștiți motoric, au dispersie și labilitate psihică, sunt negativi, chiulesc, vagabondează, spun minciuni;

comportamente nedorite apărute în rezultatul diferitelor schimbări de ordin negativ ce au apărut în medii fizic și social. Acestea pot fi carențele de gen familial, influența negativă a colegilor și prietenilor, dezechilibrul dintre educația din familie și cea din școală, un regim de viață neorganizat;

comportamente nedorite ca rezultat al schimbărilor patologice produse atât la nivel de individ, cît și la nivel de mediu. Acestea au consecințe greu de a fi recuperate. La acest nivel factorii endogeni amplifică influența factorilo exogeni.

Cercetătorii menționează că majoritatea comportamentelor nedorite au grade diferite de fixare și trec prin trei stadii:

1). tulburări de comportament ușoare sau pseudotulburările, ca, spre exemplu, indisciplina ocazională. Acestea nu prezintă pericol, dar în cazul în care nu sunt luate mpsuri la timpul necesar, există pericolul de a se transforma în tulburări de comportament. Pentru a evita această transformare este necesar de a echilibra relațiile cu mediul înconjurător, de a asana focarele etiologice endogene sau exogene;

2). Tulburări de comportament mijlocii, adică acele comportmente se fac parte deja din comportamentul de bază a copilului și care sunt mai greu corectate;

3). Tulburări de comportament grave care sunt prezente la elevii devianți moral, la elevii turbulenți, la elevii vicioși, la elevii delicvenți.

Cercetătorii menționează, deasemene, conform simptomaticii dominante trei feluri de comportamente:

1). Evaziune sau demisie, dezacord, conflict cu mediul; în acest caz elevul devine retras, se refugiază în sine, abandonează școala;

2). Dominare, agresivitate, revendicare, adică elevii sunt egocentrici, demonstrează mînie și agresivitate;

3). Perversiune, manifestate prin forme mai periculoase cum ar fi plînsul artifical sau forme grave, cum ar fi denunțul sau violul.

În literatura de specialitate mai întîlnim și ale devieri comportamentale: acte antisociale, tentative autolitice, negativism, furt, tîlhărie, lovirea, fuga de acasă, vagabondajul, dependența de alcool, tutun și droguri.

Familia și școala trebuie să înlăturile cauzele și efectele acestor tulburări de comportament prin colaborare eficientă și permanentă.

Psihopedagogul trebuie să realizewze consiliere psihopedagogică pentru a susține elevul aflat în dificultate, să îl ajute să înțeleagă pe sine și să înțeleagă corect realitatea. Psihopedagogul trebuie să gândească împreună cu elevul, ei trebuie să discute și să găseascvă interesele elevului, abilitățile dar și acele presiuni pe care elevul le simte și care nu-i permit de a se dezvolta liber.

Psihopedagogul, în cadrul ședințelor de consiliere, trebuie să ajute elevii să-și adopte atitudini pozitive și să creeze o imagine pozitivă despre sine dar și despre necesitatea realizării cu succes a sarcinilor școlare pentru a ajunge la reușita șcvolară și pentru a adopta o conduită decentă.

Dezvoltarea comportamentului decent trebuie realizată prin:

formarea unui climat fvorabil în clasă, n școală și în familie;

studierea personalității elevului;

formarea și consolidarea unor relații pedagogice optime.

Psihopedagogul trebuie să vin și ăbn ajutorul profesorilor, atunci cînd este necesar de a stabili un climat favorabil. Pentru aceasta trebuie stabilite așteptările elevului cu reliefarea termenilor pfreciși; elevul trebuie să participe la formularea, odificarea obiectilevlor școlare ce șin de comportamentul propriu; elevul trebuie să colaboreze cu aparatul managerial al școlii pentru a fi cvreate li respectate un set de reguli ce vor fi aplicate în clasă.

Psihopedagogul va ajuta profesorii să se familiarizeze cu comportamentele considerate a fi normale, tipice și corespunzătoare vărstei elevilor. Diriginții trebuie să se informeze, pe marginea dosarelor elevilor, privind antecedente, dacă aceste există. El trebuie să cunoască atitudinile elevilor în raport cu familia și cu școala. Psihopedagogul trebuie să învețe elevii să poată asculta activ pentru a fi mai bine percepute diferite situații. Psihopedagogul trebuie să învețe elevii să reacționeze liniștit dar și diferit pentru diferite situații în care se poate afla el sau colegii săi, elevii trebuie îndemnați de a avea discuții sincere. Atât elevii cât și părinăii trebuie învățați să discute deschis despre succesele și eșecurile copilului.

În lucrul său cu pedagogii, psihopedagogul trebuie să stabilească o relație optimă de colaborare. Profesorul trebuie să îbnvețe să fie coerent, corect, obiectiv. Profesorul trebuie să încurajeze elevii de a stabili obiective comportamentale pozitive. Elevii trebuie să cunoască suportul profesorului (ca rezultatl al muncii psihopedagogului cu profesorul) în procesukl de control al propriului comportament ăn clasă. Elevii trebuie să cunoască și să utilizeze diferite metode de menținere a motivației. Elevii trebuie să cunoască și să simtă un sentiment de securitate la școală. Elevul trebuie îndemnat să renunțe la lupta pentru putere, să poată dirija propriile emoții. Profesorul trebuie să posede multă răbdare li să nu reacționeze subit în fața unor elementele comportamentale ale elevilor. Psihopedgogul trebuie să poată discuta cu elevul dacă ultimul este revoltat, să selecteze soluțiile care a r duce la rezolvarea problemei. Aceste acțiuni vor deveni un punct de referință în complicatul proces de menținere a unei relații pozitive cu elevul care demonstrează probleme comportamentale.

Dfacă tulburările de comportament sunt greu de depățit, psihopedgogul poate recomanda adresarea la un alt specialist: psihoterapeut, psihiatru, psihologul clinic.

Pentru a ajuta elevul de a se integra ușor, repede și cu succes în viața școlară și socială, psihopedagogul poate utiliza mai multe metode, considerate a fi clasice:

modelarea, adică exemplul, care trebuie să provoace intere4sul elevilor, care, mai apoi, va fi imitat de ultimii, aceasta presupune influența pozitivă a exemplelor pozitive;

sintgerea comportamentelor nedorite, care constă în încurajarea de către adulți numai a comportamentelor pozitive, a conduitelor dezirabile, fiind evitate comportamentele ostentative sau agresive;

antrenamentul asertiv constă în trecerea peste dificultățile interrelaționale, aceste dificultăți sunt invinse prin dobândirea de deprinderi de relaționare și comunicare, aplicate în familie și în școală;

metoda contractuală adică elevul renunță la comportamentul nedorit printr-un contract, ca urmare primind o recompensă de fiecare dată când a reușit să evite reacțiile și comportamentele nedorite;

tehnica reacției aversive prin sancțiune care utlizează sacțiunea pentru a fi amendate acțiunile nedorite.

2. FUNDAMENTELE ȘI FACTORII DE CONFIGURAȚIE ALE DELICVENȚEI

2. 1. Dimensiunile conceptuale ale fenomenului de delicvență

Fiind o parte social-demografică specială și mai dinamică a societății, tineretul îndeplinește un rol important în progresul social, datorită faptului că dispune de un nivel de studii mai înalt, însușește noi tehnologii, valorifică și creează un nou experiment social. Cu timpul, tocmai această grupă de vârstă va ocupa pozițiile fundamentale în economie și politică, în domeniile social și spiritual. De aceea anume de eficiența procesului rezultativ depinde prezentul și viitorul progres al societății noastre.

Formarea tineretului este un proces complicat, de durată, care are scopul de a prelua de la generațiile anterioare experiența acumulată, dar și reactualizarea calitativă a acesteia pentru a fi transmisă mai departe, următoarelor generații. Tinerii trebuie să învețe să-și însușească și să reproducă activ experiența socială, dar și toate acțiunile ce țin de raporturile și relațiile din propria experiență. În acest proces de învățare sunt acumulate mai multe trăsături de caracter, atitudini, valori și convingeri care ajută tinerii de a activa în regim normal, el poate acumula și valorifica experiența societății și a relațiilor sociale.

Situația actuală în care se află Republica Moldova, reforma paradigmelor relațiilor sociale, instabilitatea și incertitudinea, alte reforme sociale nedefinitivate, tranziția influențează asupra tinerilor, și această influență nu întotdeauna este una pozitivă, favorabilă. [50, p. 48] Astfel, influențelor sunt supuse și condițiile și mecanismele care îl formează pe tînărul cetățean al Republicii Moldova.

„Delicvența juvenilă” ca termen pe care îl folosim de mai mulți ani, vine din limba franceză unde este utilizată „deliquance juvenile” ce cuprinde toate devierile de la norma socială și penală și care sunt săvârșite de minorii aflați sub vîrsta de 18 ani, acțiuni ce sunt sancționate juridic. Putem enumera mai multe noțiuni fundamentale ce se întrepătrund pe fondul acestui fenomen: devianța, problema socială, patologie, criminalitate, conflict, anomie, conformism, normativitate. Acești termeni țin de ordinea socială și sunt corelate de caracterul comportamentului uman prin forma pe care o poate prelua acțiunea indivizilor într-o anumită societate și de raportul acestora la sistemul de valori. [40, p. 63]

Manifestările deviante sunt consecințe a sporadicității orientărilor valorice, a instabilității puternice a ariei de normativitate și este caracteristică perioadelor în care au loc diferite tulburări și frământări sociale. [44, p. 16]

În Republica Moldova actuală delicvența juvenilă capătă proporții îngrijorătoare, care sunt reflectate în statisticile criminalității. Cele mai des săvârșite acte sunt: delictele de furt, viol, fraudă, escrocherie, vandalism, tulburarea liniștii și a ordinii publice, atacurite din stradă, drogurile. [43, p. 64]

Aceste fenomene au loc pentru că tinerii întâmpină multe dificultăți ce țin de modul de viață, de plasarea în câmpul muncii, de activitățile din domeniul culturii, de protecția socială a familiei, a valorilor umane.

În literatura de specialitate acest areal este survolat de termeni asemănători, uneori tratați ca sinonime, cum ar fi: forme anormale, forma anomice, forme patologice și imorale, adică ceea ce reprezintă o abatere de la ordinea socială. Când un individ comite o acțiune ce nu corespunde normei el este perceput de cei din jur ca un om „neobișnuit”, „străin”, „nenormal”, periculos adică deviant. În cazul când acțiunea pe care el a săvărșit-o are și un aspect juridico-penal, atunci el este numit ca fiind delicvent. [38, p. 29]

În cazul cercetărilor sociologice, interpretarea conduitei delicvente realizate de unii minori și tineri, se află în strânsă legătură cu interpretarea largă a câmpului social. Această interpretare înseamnă generalitatea tuturor devianțelor dar și a delicvențelor ca o parte componentă a primei și care sunt influențate de elemente psihologice. Menționăm că, în acest sens cauzalitatea și determinarea sunt de natură socială.

Atunci când vorbim despre delicvență, luăm în considerare patru elemente:

– individul, adică cel care încalcă norma, legea;

– actul, adică infracțiunea propriu-zisă;

– circumstanțele, adică acele condiții care au dus la săvârșirea actului.

– reacția și perceperea socială, adică gradul de evaluare, sau felul cum este respectivul fenomen conștientizat, dar și felul cum se acționează pentru a diminua riscurile ce urmează după respectivul act delicvent, sau a situației ca problemă socială. [33, p. 48]

Procesul de studiere a fenomenului delicvenței necesită explicarea raportului dintre cîteva concepte interdependente: ordine – dezordine, normal – deviant, logic – irațional în acțiunea umană. Luând în considerare aceste forme, sociologii doresc să explice, în cercetările sale:

– cauzele acestor concepte interdependente și existența lor în societate;

– diferențele dintre elementele constitutive ale acestora;

– necesitatea dezvoltării lor din perspectiva determinismului social. [17, p. 24]

Astfel, cercetătorii, în dorința lor de a explica raportul dintre normal și deviant, anormal și patologic, trasează paralele dintre sănătate și de boală specifice organismului uman. [37, p. 14]

În urma cercetării cazurilor de delicvență, și mai ales cea juvenilă, trebuie să menționăm că au fost stabiliți factorii ce le determină și pe care tinerii nu le pot gestiona:

– factorul neuro-psihic, care se reliefează prin faptul că tinerii, în procesul de maturizare, întîmpină multe situații, probleme, conflicte interne și externe, tulburări ai ritmului cardiac, tensiune arterială, dureri de cap, dezechilibru emoțional provocat și de dezvoltarea sexuală;

– factorul familial, care se reliefează prin faptul că personalitatea adolescentului este influențată și modelată de statutul moral al familiei, și se manifestă deseori, prin frustrare și stări conflictuale. Consecințele acestor stări pot modifica structura personalității adolecenților în sens negativ. Aceștia nu pot gestiona situația, generând proteste de diferită intensitate, care, respectiv se manifestă prin comportamente antisociale.

Aceste comportamente cunosc și cauze psiho-sociale pentru că simptomatologia personalităților delicvențiale, în condiții nefavorabile, este fundament pentru cele mai multe tipuri de agresivitate în societatea noastră. [18, p. 84]

Cercetătorii deosebesc cinci categorii de structuri psihice agresive:

– instabil;

– autoagresiv;

– heteroagresiv;

– pervers;

– reactiv.

Cel mai des aceste comportamente se răspândesc în direcția furturilor, pentru că tinerii demonstrează dorință ușor anticipată: bani, obiecte de preț, hrană, furt de buzunare etc.

Un alt aspect ce trebuie menționat, este că delicvența în Republica Moldova se derulează foarte repede printre fete prin vagabondaj și prostituție. De-asemenea se mărește numărul infracțiunilor cu caracter foarte grav, săvârșite în grup, în stare de ebrietate, virsta făptaților fiind între 14-17ani. Astfel, delicvența devine o problemă socială de o actualitate deosebită, iar politicile duse la nivel de instituții educative, de instanțe de socializare demonstrează neputință și limite, ceea ce duce, deseori la apariția efectelor negative, reduse la acte delicvente efectuate de minori și tineri ce aparțin diferitelor medii. Putem afirma că actele delicvente, comportamentele delicvente scot în relief disfuncțiile educative și socializatoare a familiei, a școlii, a mass-media, a bisericii, dar și, poate, în primul rând a influenței negative din partea grupurilor stradale. Au fost efectuate cercetări pentru a detecta cauzele și condițiile care duc la apariția și la menținerea permanentă a comportamentului infracțional al minorilor. [18, p. 93] Au fost cercetați factorii subiectivi și obiectivi care generează devianța ca fenomen de grup dar și ca fiind un fenomen individual. Analiza datelor a permis analiza fenomenului care a dus la elaborarea modelelor explicative privind aspectele delicvenței juvenile. Studierea fenomenului permite, totodată, cunoașterea și controlul lui. Dar acest control este imposibil fără dezvoltarea metodologiei de cunoaștere științifică și fără intervenții în timpul formării fenomenului supus studiilor. Experiențele și practicile din zona controlului social sunt deosebit de importante atunci când se încearcă minimalizarea efectelor diferitor factori asupra apariției fenomenului, dar și cînd este necesar de a ameliora consecințele ce decurg din discfuncțiile instanțelor de socializare care activează cu scopul de a resocializa și reintegra minorii. În acest sens este necesar de a face reforme privind protecția socială dar și a practicii judiciare. Este necesară, de-asemenea îmbunătățirea serviciilor existente, dar ar fi binevenit de a crea niște structuri operative de intervenție care ar avea ca scop de a diminual fenomenul delicvenței. [42, p. 162]

În limba vorbită, noi utilizăm frecvent, ca sinonime „delicvența” – „devianța”-„criminalitatea”. În literatura de specialitate, dimpotrivă termenul de criminalitate este identificat sau înlocuit cu termenul de delicvență, infracționalitate, devianță socială penală, adică sunt utilizate ca sinonime. [11, p. 148]

Considerăm că, în ansamblul formelor de devianță, poate fi inclusă și delicvența. Acesta din urmă include toate delictele și crimele considerate a fi ca atare din perspectivă socială. Delictul este considerat a fi un act nepermis de lege care trebuie sancționat printr-o pedeapsă corecțională. Crima este considerată a fi o violare a legii penale, fiind una dintre cele mai grave infracțiuni din toate aduse legii. Criminalitatea reprezintă totalitatea faptelor criminale considerate de către societate, inclusiv contravențiile și unele acte ce încalcă normele morale.

2.2. Repere teoretico-explicative ale etiogenezei comportamentului delicvent

Activitățile de cunoaștere sunt specifice și individuale, adică diferă de la individ la individ, ceea ce, în totalitatea sa reprezintă un proces complex de învățare din experiență, ca rezultat al efectului de modelare și reformare a mediului înconjurător. Acest proces sugerează existența unor aptitudini care își aduc aportul în situația generală socială și culturală, care consitutie bază pentru apariția talentului ca forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor. [10, p. 68] Delicvența, în acest sens poate fi tratată ca o formă distorsionată a personalității ce demonstrează aptitudini mai deosebite decât ceilalți din jur, ca o formă denaturată a talentului. Ritmul de dezvoltare a aptitudinilor delicvențiale se află sub influența directă, nemijlocită a mediului. Doar că trebuie să înțelegem că, în cazul delicvenței, modificarea direcției exercitării actelor criminogene și a etapelor de formare a intereselor delicvențiale, duce la o cunoașterea individuală și la stabilirea unor anumite reguli sociale de consituire și dezvoltare a mediului ambiant pentru că aceste elemente sunt dominate de actul criminogen.

Bazele apariției și dezvoltării aptitudinilor cu caracter delicvent pot fi următoare:

– capacitatea specifică de a învăța din experiența mediului;

– cultivarea intereselor și aptitudinilor criminogene;

– ambianța socială cu caracter delicvențial. [26, p. 12]

Însușirile și formele individuale sunt ierarhizate și întărite printr-un proces complicat de adaptare la formele și acțiunile agresive care, în timp, se consolidează în structura psihică a minorului delicvent.

Personalitatea agresorului se formează sub influența variatelor tendințe psihice care conturează comportamentul agresiv, care depinde de mediul înconjurător, de experiența individuală și de conceptele de stimulare, condiționare, probabilitate ale reacției de răspuns.

Sistemul de valori delicvent este transmis minorului de către societate, de către familie, de instituțiile de socializare. Formarea omului, care trece printr-un complicat proces de devenire de la cel de individ la forma superioară, cea de personalitate, ține de asimilarea normelor de conduită, de diferite comportamente de acceptare și de însușire a experienței sociale, prin dinamica proceslor cognitive, prin influența educațională permanentă a mediului ambiant. Necesitățile delicvențiale se stabilesc în dependență de trăsăturile temperamentale, de trăsăturile caracteriale, de voință, de afectivitate dar și de impulsuri egoiste. Contactul permanent cu ambianța agresivă, interesele specifice criminogene integrează minorul delicvent într-un sistem ierarhic de valori negative a grupului agresional unde acesta ocupă un anumit loc, exercită un anumit rol, adică minorul se situează pe o anumită poziție, construind un model comportamental abstract și însușindu-și anumite deprinderi delicvente. [4, p. 184]

Cunoașterea și modelarea proceselor și însușirilor individuale și volitive, afective, cognitive depinde de particularitățile sistemului nervos care este responsabilă de adaptarea delicventului minor la condițiile mediului, care este determinat de echilibrul sistemului nervos care, la rândul său, este generat de interdependența proceselor nervoase. Particularitățile psihicului determină activitatea psihică a individului, ce se exprimă prin sentimente, gînduri, atitudini, acțiune. Reglarea conduitei comportamentale evidențiază aceste elemente care au caracter social derivat și care reprezintă activitatea psihică individuală. Formele temperamentale, considerate a fi relativ stabile sunt condiționate de legile generale ale activităților psihice ale activităților psihice și de intensitatea lor. Fiiind raportate la delicvență formele temperamentale de coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic reprezintă diferite caracteristici. [50, p. 213]

Spre exemplu: delicventul coleric-sangvin demonstrează o atitudine psiho-afectivă ce se exprimă prin voluntarism, impulsivitate, supraexcitare, el trece repede de la tendințele interne la acțiunea directă, acțiunea este impulsivă dar nu se evidențiază în mod nemijlocit pentru că este motivată de prezența contradicțiilor interne, delicventul coleric consideră că i-au fost afectate interesele și necesitățile, el fiind nevoit să-și exprime atitudinea față de condițiile și relațiile pe care le are cu mediul social. Supraexcitarea își pune amprenta asupra personalității delicventului în procesul devenii sale psihice, astfel el se raportează permanent la experiența proprie, la rolul reformativ al culturii și educației.

Melancolicul-flegamticul este caracterizat prin atitudine de interiorizare, tendința de a evita stările de tensiune și încordare psihică. Scopul acțiunilor sale fiind urmărirea, în sens real și conștient a realizării reglării actelor voliționale sau conțștiente. El este rezistent la eforturile fizice și intelectuale de intensitate și de durată mare. Emoțiile și sentimentele au o anumită stabilitate în raport cu realitatea înconjurătoare. El este calm în acțiune, demonstrează reflecție. Este perseverent în realizarea scopului. Se adaptează la interacțiunile sociale. Este concentrat asupra modalităților de realizare a acțiunii sau inacțiunii delicvențiale. Controlează voluntar procesele interne. Melancolicul-flegamaticul poate menține capacitatea sa psiho-comportamentală prin conservarea legăturilor cu mediul înconjurător. Poate reactiva stările acționale necesare. Manifestările sale comportamentale derivă din stările conștiinței individuale: își realizează ideile, dorințele, idealurile. Poate reconsidera posibilitățile sale acționale. [44, p. 16]

În literatura de specialitate sunt prezente mai multe teorii ce se referă la interpretarea comportamentului deviant. Astfel, devianța este explicată ca fiind prezența sau absența unor anumite conduite dar și ca produs al unui proces mai complex, ce este format din mai multe elemente, inclusiv și reacția grupului sau a societății față de un astfel de comportament. Interesant este că nu există criterii valabile pentru toate societățiile privind actele, conduita, modurile de a fi a oamenilor, care pot fi considerate deviante sau normale. Nu există reguli care ar stabili limitele sigure între ceva ce este considerat a fi normal și ceva ce este considerat a fi deviant. Din perspectiva culturală, putem vedea normalitatea și devianța ca entități relative. Și pentru că nici un individ nu se supune și chiar nu se poate supune tuturor normelor, regulilor, resticțiilor impuse de societate, avem fenomenul numit devianță. [39, p. 188]

Teoriile ce explică etiogeneza comportamentului delicvent se structurează în dependență de modul în care sunt inserate și felul cum sunt explicate evenimentele și circumstanțele care generează sau favozizează comportamentele deviante, inclusiv cele delicvente.

Teoriile criticiste sunt teoriile care analizează mediile social, cultural și istoric, cuprinzând structurile de clasă și care sunt formate, în primul rând, din teoriile marxiste privind comportamentul delicvent și marginalizarea. Teoriile criticiste susțin ideea privind un oarecare comportamentul delicvent ca fiind o caracteristică pentru straturile inferioare ale societății. Comportamentul delicvent este un rezultatul social și reprezintă o formă a devianței. Nivelul acestuia se mărește odată cu acumularea capitalului în societate, dar și odată cu reformele care au loc în societate. Ca rezultat, se mărește și numărul oamenilor „cu probleme” pentru că are loc pauperizarea absolută a clasei de muncitori. Ca rezultat al transferării principiilor marxiste în domeniul nostru de cercetare, putem ajunge la apariția unui noi aspect, care țin de critica infracțiunii. Conform acestei perspective comportamentul delicvent este un reflex al inegalității care există în fiecare raport social. Preluarea comportamentului delicvent este determintat de mai mulți factori, cum ar fi:

– intensitatera represiunii ce este exercitată de instituțiile sociale;

– utilitatea economică a acelor pături sociale pe care le putem numi a fi „cu probleme”;

– eficacitatea controlului ce este realizat de organizațiile civile. [29, p. 50]

Teoriile pozitiviste sunt formate din teoriile biologice, psihologice și sociologice, pentru că se axează pe legătura dintre segmentele particulare, care, deseori, sunt instabile și deficitare în cadrul existenței umane. Aceste raporturi generează comportamente delicvente.

Teoriile bio-antropologice se axează pe stabilirea relațiilor de determinare dintre mai multe componente de natură bio-; fizio- și antropologice, dar și de multitudinea modurilor de comportament deviant. Drept exemplu al acestui grup de teorii pot servi: teoria stării de pericol, teoria cromozomială, teoria endocrinologică a criminalității, teoria criminologiei clinice. Tot aici, credem oportun de a menționa renumita teorie elaborată de Cezare Lambroso în anul 1987 – teoria criminalului înnăscut. Această teorie a fost contestată, criticată, fiind, totodată și cea mai celebră din grupul teoriilor de orientare bio-antropologică. C. Lambroso susține că delicventul este individul ce reprezintă o specie individuală (particulară) a ființei umane. El poate fi ușor recunoscut pentru că, în opinia lui Lambroso, acesta are atribute fizice ce sunt transmise ereditar. Teoria criminalului înnăscut se sprijină pe determinismul biologic, pentru că afirmă că posesorul comportamentului delicvent primește pe care ereditară trăsături care îl fac a fi asemănător cu sălbaticii, în timp ce nu este supus degenerescenței psihice. [31, p. 112]

Un alt adept al teoriilor de orientare bio-antropologică a fost Charles Goring. Acesta a contestat teoria lui Lambroso prin argumentul că nu există diferențe fizice esențiale dintre un criminal șu un ne-criminal. Ch. Goring înlocuiește respectiva teorie cu teoria eredității și acordă un rol deosebit moștenirii comportamentului social.

În anul 1949, cercetătorul W. Sheldon efectuează descrierea criminalului ca fiind un individ musculos și atletic, adică mezomorf, conturând concepția despre tipul anomic al delicventului.

În anul 1950, cercetătorii și soții Glueck, propun ideea privind mezomorfii care sunt împuși de a comite acte criminale de către un anumit tip de personalitate. [31, p. 113]

Trebuie să menționăm că aceste teorii neglijează raportul individului cu mediul social, adică a influenței pe care acesta îl poate avea asupra conduitei umane.

O altă categori de teorii, sunt teoriile de natură psihologică. Acestea cercetează impactul particularităților psihice înnăscute și dobândite de individ asupra comportamentului delicvent. Ele susțin că există posibilitatea ca în cadrul unui grup de indivizi să se dezvolte o personalitatea psihopată sau imorală. J. Pinatel a elaborat teoria personalității criminale. Conform acestei teorii există un nucleu criminal ce este corelat cu aptitudinile fizice dar și psihice (intelectuale) ale individului criminal. Individul, din perspectiva acestei teorii, este plasat doar în sfera psiho-patologică. Respectiv, intervenția trebuie să poarte caracter strict medical. [31, p. 114]

Teoriile sociologice tratează personalitatea conduitelor devinate și cauzele acestora, bază fiind problematica delicvenței pentru că anume acesta reprezintă cele mai complicate și profunde repercusiuni asupra ordinii sociale și juridice.

La baza teoriei “dezorganizării sociale” stă proliferarea delincvenței drept o consecință nemijlocită a expansiunii urbane și creșterii demografice, a generalizării unor modele de comportament apărute în ariile suburbane și accentuării marginalizării unora dintre locuitori. Punctul de pornire al acestei teorii se găsește în studierea tradiției “dezorganizării sociale” de către sociologii renumitei Școli de , avându-i ca reprezentanți de seamă pe C. R. Show și H. D. McKay. Ei au constatat că în marile metropole americane rata delincvenței este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social-economice și culturale spectaculoase. Utilizând metode statistice și de cartografiere a delictelor constatate de tribunale, ei au ajuns la concluzia că rata delincvenței sancționate este mult mai ridicată în zonele puternic industrializate și urbanizate, fapt verificabil în mod particular prin frecvența și gravitatea delictelor contra persoanei, proprietății și moravurilor. Procesele de dezvoltare și modernizare socială au fost însoțite de o creștere constantă a nivelului de delincvență și datorită constituirii unor comunități eterogene, cu grad scăzut de structurare și coeziune socială, în care controlul social devine confuz și ineficace. Prin consecințele produse, mobilitatea geografică și socială a unor categorii și grupuri extrem de diverse a condus la apariția unor zone cu populații formate în majoritate de imigranți, care nu reușesc să se adapteze întotdeauna noilor condiții. Acest lucru face ca familiile imigrante, stabilite recent în marile metropole, să nu-și poată îndeplini adecvat funcțiile educative și socializatoare, conducând la o slabă adaptare și integrare a copiilor și adolescenților, mărind astfel probabilitatea de a deveni delincvent.

Teoria “dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant în mecanismul cauzal al delincvenței îl reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate, destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației și varietății normelor de conduită. În consecință, cauzele “primare” ale delincvenței rezidă în interiorul comunității urbane care devine prin ea însăși o sursă potențială criminogenă datorită aglomerării de populație, diversificării spațiilor și serviciilor comerciale și sociale. Soluția eradicării delincvenței constă deci în elaborarea și aplicarea unor măsuri și soluții la nivel de comunitate și nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale din zonele, ariile și cartierele defavorizate.

Deși conține numeroase idei valoroase, această teorie consideră în mod exclusivist delincvența ca un efect nemijlocit și direct al proceselor de urbanizare, industrializare și dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbării și dezorganizării sociale. Corelațiile statistice între nivelul dezvoltării social-economice a unei anumite zone și nivelul delincvenței, stabilite într-o serie de studii și cercetări de etologie a delincvenței, nu înseamnă implicit o relație cauzală directă, putând interveni diferiți factori covarianți. Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidențiind legăturile existente între creșterea la un moment dat a delictelor și diminuarea controlului social.

În linii mari, putem spune că, premisele teoriilor ce tratează comportamentul delicvent se sumează la ideea „contractului social”, generată de filosoful englez Th. Hobbes. Acesta, utilizează, pentru prima dată noțiunea de „ordine socială” dar și a „războiului tuturor contra tuturora”, adică:

– există conflict dintre raționalitatea acțiunii ce se manifestă prin individ și alegerea căilor și mijloacelor optime de realizare a scopului și

– raționalitatea societății umane, care se manifestă prin dorința și necesitatea de cooperare a indivizilor. [19, p. 73]

Th. Hobbes propune soluția de rezolvarea a conflictului dintre „ordinea socială” și „războiul tuturor contra tuturora” prin „contractul social” adică prin participarea indivizilor în consolidarea unei proprii ordini sociale. Numai în așa caz exigențele vor corespunde propriilor valori și aspirații.

Mai târziu, aceste idei și reflecții au conturat două mari paradigme teoretice fundamentale, care au reflectat problematica delicvenței ca ramură sociologică distinctă.
Sociologul român S. Rădulescu le explică în felul următor:

paradigma conflictului (sau a coerciției), care cercetează supremația regulilor și sancțiunilor impuse de elementele de putere din societate și care, prin urmare, generează conflicte;

paradigma consensului (a integrării), care înțelege prin ordinea socială aderarea indivizilor la un set de valori care, la rândul lor, facilitează coordonarea acțiunilor indivizilor și, care generează o adevărată socialitate a ființei umane. [39, p. 148]

În încercarea de a clasifica teoriile din domeniu, s-a ajuns și la un alt principiu de clasificare, de apartenență a acestora la una din paradigmele menționate mai sus.

E. Durkheim, M. Weber, V. Pareto, T. Parsons explică paradigma integrării prin valorile ce orientează acțiunile individului, asimilate cu ajutorul procesului de socializare. Aceste acțiuni sunt foarte eficiente pentru că asigură ordinea socială mai bine decît normele impuse de factori coercitivi sau instituționalizați. Teoreticienii plasează în baza concepțiilor lor raționalul și iraționalul acțunilor umane și ordinea socială, adică relația dintre normă-normalitate-anomie. Ca rezultat ajungem la concluzia că ordinea socială poate fi realizată prin felul cum sunt asimilate valorile sociale de către fiecare membru al respectivei societăți.
În forma clasică, teoria “anomiei” a fost enunțată și elaborată pentru prima dată de către sociologul francez E. Durkheim care pornește de la conceperea devianței ca având un caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat, în orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv, comițând crime. De pe aceste poziții Durkheim prezintă delincvența ca legată de condițiile fundamentale ale vieții sociale, jucând un rol necesar și util.
Plecând de aici, Durkheim introduce în circuitul sociologic noțiunea de anomie, care reprezintă o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare totală a normelor sociale, ca efect al unor schimbări bruște. Starea de anomie apare ca urmare a “ruperii” solidarității sociale la nivelul instituțiilor sociale mediatoare (familia, școala, biserica, comunitatea etc.) care nu mai pot asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, neavând norme clare. Anomia nu este deci o stare definitivă de absență totală a normelor, ci o situație socială în cadrul căreia normele de bază își suspendă temporar funcționalitatea cu consecințe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.

Anomia afectează un grup social prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situație. Indivizii sunt aruncați într-o situație inferioară celei anterioare și, în consecință, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de societate, din exterior, iar societatea, la rândul ei, nu mai este capabilă să-și impună normele.

Concepția despre anomie a lui E. Durkheim a fost ulterior îmbogățită și diversificată de către o serie de autori. Cel care a dezvoltat “teoria anomiei sociale” într-un cadru teoretic diferit față de cel durkheimian a fost sociologul american R.K. Merton. Conform concepției sale, orice societate solicită membrilor săi două cerințe morale principale. În primul rând, să aleagă ca finalitate a acțiunilor lor numai acele scopuri culturale care sunt aprobate și dorite de întreaga societate și, în al doilea rând – să selecteze numai căi aprobate de societate, adică “mijloace instituționale” de realizare a scopurilor. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite, concretizate în forma acțiunilor infracționale. Pentru a demonstra acest lucru, Merton construiește o “paradigmă” care, punând în ecuație scopurile și mijloacele sociale, evidențiază caracterul și rolul diverselor moduri de adaptare individuală la mediul în care trăiește individul. Dintre aceste moduri de adaptare, cinci apar ca fundamentale:

conformismul – constă în acceptarea în același timp a scopurilor și a mijloacelor fixate de societate, chiar dacă idealul proiectat nu este niciodată atins;

inovația – rezultă din faptul că obiectivul cultural stabilit este bine interiorizat de individ, în timp ce procedeele legitime pentru atingerea lui sunt respinse;

ritualismul – constă în restrângerea aspirațiilor, individul rămânând și acționând în conformitate cu normele legitime;

evaziunea – este considerată ca un mod de adaptare destul de rar, caracterizată prin abandonul simultan al scopurilor și normelor și refugiul individului în zone marginale ale societății;

rebeliunea – constă în respingerea în aceeași măsură atât a scopurilor, cât și a mijloacelor din dorința individului de a înlocui normele sociale cu altele.

Teoria formulată de Merton a fost elaborată în mai multe versiuni. În a treia variantă sociologul american dezvoltă o teorie structurală a comportamentului delincvent. În raport cu această teorie, Merton consideră că mediul social al individului cuprinde, pe de o parte, structura socială ca ansamblu organizat al relațiilor sociale în care sunt implicați membrii unei anumite colectivități, iar, pe de altă parte, structura culturală ca ansamblu organizat de valori normative care orientează comportamentul comun al membrilor colectivității respective. Când între normele sociale, scopurile culturale și capacitatea de conformare normativă a membrilor unei societăți apar disfuncții – structura culturală este dislocată. În aceste condiții, valorile culturale produc comportamente aflate în contradicție cu înseși prescripțiile acestor valori. Astfel, poziția ocupată de individ în structura socială generează tendințe de conformitate sau devianță. Nu valorile diferite produc delincvența, ci diferențele obiective existente între condițiile sociale ale diferitelor clase sau grupuri sociale generează asemenea disfuncții. Ca o consecință obiectivă, grupurile sociale cu situație defavorizată, având blocat accesul spre pozițiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime, antisociale.
Vorbind despre teoriile psihosociale trebuie să menționăm că acestea pun în relief legătura dintre cultură și criminalitate. Respectiva legătură se fundamentează prin corelarea procesului de “învățare socială” ceea ce înseamnă că frecvența actelor delincvente depinde de un grup de indicatori, cum ar fi: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socioprofesională etc. Acești acești indicatori reprezintă sociogeneza fenomenului de delincvență, adică influența modului de viață și a ansamblului de factori sociali în dependență de gradul de incidență a acestui fenomen.
Sociologul și criminologul E. A. Sutherland a formulat teoria “asociațiilor diferențiale” care maiu poartă denumirea de teoria “asociațiilor diferențiale”. Aceasta poate fi considerată a fi o particularizare a teoriei “învățării sociale” în raport cu studiul delincvenței.

E.A. Sutherland a fost interesat de instituționalizarea delincvenței în zonele urbane, pentru că cercetătorul consideră că un comportament delincvent este condiționat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul mediului din care este “absorbită” cultura și care se conformează regulilor și normelor sociale și legale. Autorul consideră că ceercetarea științifică a comportamentului delincvent trebuie realizată prin următoarele aspecte :

situațională – adică sunt luate în considerare elementele care intră în joc la momentul comiterii delictului;

istorică (genetică) – care șine de elementele care au influențat anterior situația și viața delincventului.

Sutherland explică această teorie în felul următor: în viața zilnică indivizii se confruntă atât cu modele pozitive de comportament, cât și cu cele negative (deviante). Ca rezultat apare “asocierea” individului cu grupuri deviante sau nondeviante. Indivizii devin infractori pentru că aceștia sunt în contact cu modele “deviante” și sunt confruntați mai puțin cu modele “nondeviante”. Respecvtiv, pentru a evita delicvența, individul trebuie să evite și modele “deviante”. În același timp individul trebuie să fie în contact permanent cu modele pozitive de comportament.

Teoria “asociațiilor diferențiale” tratează fenomenul delincvenței din perspectivă multifactorială ceea ce aduce contribuții considerabile în studiului sociologic al fenomenului de deliccvență. Totodată, teaoria demonstrează că raporturile și contactele sociale ale unui anumit individ cu alți indivizi sunt determinate de forma de organizare socială, care facilitează sau nu forme specifice de comportament infracțional. Criticile teorii constau în faptul că teoria pare a fi una simplistă și reducționistă, pentru că neglijează caracteristicile individuale și personalitatea delincventului.
T. Sellin pune în discuție teoria “conflictelor codurilor culturale”. Această teorie abordaează problematica delincvenței. Infracțiunea este ecplicată ca fiind consecință a “conflictelor culturale” ce există între diferitele categorii și grupuri ale societății. Conflictele culturale sunt “produse naturale ale diferențierii sociale”, care, la rândul ei, determină apariția unor grupuri sociale variate, fiecare caracterizându-se prin moduri de viață specifice și printr-o necunoaștere sau înțelegere greșită a normelor sociale și a codurilor culturale aparținând altor grupuri. Transformarea unei culturi dintr-un tip omogen în cel eterogen este însoțită de creșterea situațiilor de conflict. De cele mai multe ori, conflictele între codurile culturale pot apărea atunci când:

aceste coduri ating granițele unor arii culturale “contagioase”;

normele sociale și juridice ale unui grup cultural se extind asupra altui grup;

membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.

Cercetătorul Sellin consideră că, un conflict dintre codurile culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în schimbare. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora, se înregistrează în cazuri când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca “anormală” sau “ilegală” de către un alt grup cultural.

A.K. Cohen elaborează teoria “subculturilor delincvente”. Prin aceasta sunt identificate unele categorii și grupuri neprivelegiate sau frustrate. Aceste grupuri obțin denumirea de “subculturi delincvente”. Normele și valorile acestor grupuri sunt în contradicție cu cele ale societății. Din perspectiva condițiilor de apariție a acestor “subculturi delincvente”, apar următoarele situații:

dezvoltarea economică mai redusă;

existența unor bariere și interdicții sociale;

prezența unor niveluri societale cu situație periferică;

existența unor stări de spirit specifice cu sentimente de izolare, frustrare și insatisfacție individuală și socială.

Cercetătorul demonstreează că “subculturile delincvente” cercetate apar ca o reacție de protest față de normele și valorile societății și din dorința de a anihila frustrările de status marginal. Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori și statusuri elitare și, în consecință, recurg la mijloace ilicite, devenind potențiali delincvenți.

2.3. Metodica și tehnica cercetării devierilor comportamentale

Condițiile, ce stau la baza comportamentului uman sunt două:

– dorința de a dobândi niște valori, careva cunoștințe, de a înțelege unele fenomene ce au loc în jurul nostru;

– dorința de efectua activități cafre definesc interesele minorului.

Activitățile din ambele categorii sunt reprezentate de activități reflexe a organismului spre diferite acțiuni practice dar, totodată și spre o anumită adaptare cognitivă.

Cum putem cerceta motivele devierilor comportamentale? Care sunt metodicile și tehnicile ce ne-ar ajuta în acest proces complicat?

Răspunsurile le putem găsi în cadrul psihologiei comportamentului delicvent care cercetează interesele delicventului minor, apariția lor, mecanismele dominante, mecanismele de adaptare sau de conservare a tendințelor delicvente. În literatura de specialitate se vehiculează intens teoria privind faptul că interesele delicvente distrug celelalte interese, primele fiind determinate de instabilitate emoțională și acțională. În același timp interesele delicvente au sens exact pentru că minorul se străduie să mențină relația sa cu mediul înconjurător prin diferite acțiuni ce îl ajută să dobândească cunoștințe necesare în procesul de stabilire și de abordare a interesului delicvent. Important este de a menționa că stabilitatea și capacitatea minorului de a coordona propriile acțiuni este în directă legătură cu capacitatea de a purta responsabilitate pentru posibilele consecințe situațiilor pe care el le creează și cu posibilitatea de a ordona și sistematiza acțiunile într-un comportament distinctiv.

Astfel, experiența agresivă pe care o primește minorul este determinată de frecvența acțiunilor agresive, iar interesul ce ține de cunoașterea faptelor pe care el le intenționează să le săvârșească este condiționat de felul în care minorul posedă sau mânuește diferite mijloace tehnice și prin felul în care el cunoaște utilitatea practică a acestora. Totodată experiența agresivă pe care o acumulează minorul depinde de fondul său genetic și de calitatea informațiilor pe care el le primește din mediul înconjurător.

În toate sistemele delicvența, ca fenomen negaiv este considerat a fi cel mai inconfortant. Pentru a găsi elementele, aspectele, tendințele, caracteristicile fenomenului, cu scop de a fi combătut și prevenit, vom menționa cele ce au un grad mai mare de pericol social:

– infracțiuni ce dăunează proprietatea publică;

– infracțiuni ce dăunează proprietatea privată;

– infracțiuni ce sunt îndreptate împotriva persoanei;

– infracțiuni ce dăunează relațiilor de conviețuire socială.

Cercetările ce se axează pe comportamentul deviant străduie în a explica rolul mecanismelor și predispoțiziilor înnăscute care duce la ceea ce putem numi originalitate în realizarea acțiunii, formele de comportament ale minorilor, structura comportamentului minorul ca rezultat al activității sociale a minorului. Dar oare întotdeauna această originalitate are loc în favoarea societății? De ce în unele cazuri această orginalitate a acțiunilor poartă caracter delicvent? Ca sprijin și răspuns la aceste întrebări vine analiza funcțională a comportamentului delicventului minor care cercetează variabilele comportamentale sporadice, independente care formează comportamentul delicvent a minorului și care cercetează dominația acestui comportament asupra celorlalte comportamente și atitudini.

Cum putem cerceta devierile comportamentale? În unele cazuri delicventul lasă urme, în timpul comiterii infracțiunii: cineva îl vede, cineva îl aude, el lasă urme, amprentele digitale, pete de sânge etc. Dar sunt cazuri când aceste urme sunt minime sau chiar lipsesc. În aceste cazuri trebuie aplicată metoda „third-degree”. Ea ajută de a obține informații, mărturii de la acuzat. Acuzatul este deprivat de mâncare și somn pentru un timp oarecare. Mai apoi, după ce acuzatul devine extenuat fizic și mintal, este continuată interogarea. În unele țări, în paralel, este folosită tortura și bătaia. Aceste mijloace sunt reprobate din punct de vedere moral pentru că valoarea lor este una umilitoare. Uneori acuzații sunt de acord să afirme orice doar pentru că se tem de a trece prin aceste torturi. Astfel metoda sus-numită este considerată a fi una inumană, dar care, totodată nu aduce claritate în caz pentru că orice om supus torturii va mărturisi orice doar pentru a nu mai fi maltratat. Deseori, în loc de a găsi adevărul, ancheta, dimpotrivă ajunge la falsificarea lui.

Pentru a evita această metodă au fost elaborate alte metode mult mai umane care pot dovedi vinovăția sau nevinovăția acuzatului pe un anumit caz. Și aici putem apela la psihologi pentru că experiențele trăite de oameni lasă urme în psihicul acestora. Psihicul unei persoane care a trecut printr-o anumită experiență se deosebește de al celor care nu au trăit experiența respectivă. În acest caz este important de a a găsi modalitatea de actualizare sau evidențiere a experienței trăite. Și acest lucru este important mai ales în cazurile când indivizii încearcă să ascundă experiențele trăite. Psihologia oferă modalitatea de „diagnosticare a stării de fapt” (tatbestandsdiagnostik). Aceasta metodă nu depinde de dorința acuzatului de a face sau nu mărturii. În acest sens amintim metoda asociației care constă în următoarele: subiectul primește o serie de cuvinte, unele dintre aceste au legătură cu delictul comis, celelalte sunt considerate a fi indiferente pentru că nu au nici o legătură cu delictul respectiv. Persoana este anunțată că vor fi pronunțate mai multe cuvinte. După rostirea cuvântului, el trebuie să pronunțe fără ezitare primul cuvânt care îi va apare în minte. Este interesant că atunci când când persoana primește un cuvânt ce are legătură cu fapta comisă el întârzie mult pentru că necesită timp pentru a găsi cuvîntul-analog. Și acest timp este mai lung ca durată decât cel de care are nevoie când pronunță cuvntul-analog pentru cuvintul neutru inițial. Fenomenul are loc din simplul motiv că, în cazul în care persoana este vinovată, ea încearcă să evite vre-un cuvânt care l-ar putea „trăda”. Important este ca experimentul să fie unul de succes, aceleași cuvinte trebuie oferite și altor persoane, care, la modul cel mai serios, nu au nici o tangență cu fapta comisă.

Metoda psihofiziologică, a fost propusă, inițial de cercetătorul american, psihologul Larson. În baza metodei se află modalitatea de a înregistra transformările corporale care apar în timpul tulburărilor emoționale. Cercetătorul dorea să formuleze o metodă ce ar permite de a detecta dacă subiectul minte, prin acele modificări ce au loc în respirație și în circulația sangvină. Aceste modificări pot fi înregistrate prin diverse aparate, în condiții de laborator. Pe parcursul interogării, subiectul are o respirație și presiunea sangvină ce sunt conectate de aparatul de înregistrare. Acest aparat a primit denumirea de „detectorul de minciuni a lui Larson”. Persoana, supusă cercetării răspunde la diferite întrebări prin „da” sau „nu”. Psihologul american a demonstrat că dacă persoana răspunde altfel decât este adevărul, aparatul schițează curbe ce diferă de curbele normale ale aceleiași persoane. Astfel, detectorului de minciuni, înregistrează o iregularitate marcantă în cazul când subiectul răspune altceva decît adevărul. Neregularitățile se observă în amplitudinea și în ritmul respirației și al circulației sangvine, dar și în modificările raportului I : E (inspirație – expirație). La patru sau cinci cicluri respiratorii ce preced stimulul care provoacă minciuna, media raporturilor I : E (durata inspirației împărțită cu durata expirației), corespunde, cu cele patru sau cinci cicluri posterioare stimulului respectiv. Astfel, se obține o diferență pozitivă în cazul sincerității și o diferență negativă în cazul unui răspuns fals. Larson a dorit să demonstreze că prin intermediul metodei elaborate răspunsurile false pot fi separate de cele adevărate cu o rată de veridicitate de 90 la sută.

Sursele de specialitatea menționează că metoda psihofiziologică poate fi utilizată și în alt mod: subiectul vede câteva fotografii, printre acestea este plasată fotografia victimei. Suspectul susține că nu a cunoscut victima. În cazul când suspectul a cunoscut victima, aparatele, care înregistrează datele obținute de la aparatul respirator și circulația sangvină, vor arăta o deviație sensibilă. Atunci când suspectul vede alte fotografii, curbele aparatelor demonstrează rezultate continue, asemănătoare cu condițiile normale de respirație și circulație.

O altă modalitate de a utiliza „detectorul de minciuni” constă în povestirea unei istorioare, care, în oarecare măsură se aseamănă cu crima săvârșită. După aceasta suspectul este rugat să reproducă această istorioară. Acesta o va reproduce, dar esența metodei constă că reproducerea va conține și părți din actul crimei săvârșite, suspectul introducîndu-le fără a o face conștient.

Aceste metode pot fi aplicate în diferite situații, pentru a detecta diferite delicte comise. Aceste acțiuni delicvente pot fi comise de adulți dar și de minori.

Deosebită importanță o au și metodele de diagnosticare a înclinațiilor (predispunerea) spre infracțiune.

Spre exemplu: avem un grup de copii despre care nu cunoaștem nimic. Ei nu au fost supuși unui examen psihologic prealabil. Dorim să depistăm acei copii care au o predispunere spre înșelăciune, minciună, furt, ș.a. Pentru a detecta onestitatea putem utiliza metoda descrisă de cercetătorul Terman. Metodă constă în a fi alcătuită o listă cu titluri de cărți, printre care cărți cu titluri inexistente. Suspectul este rugat să bifeze cărțile pe care le-a citit. Gradul de neonestitate se măsoară prin numărul de titluri fictive însemnate. Cu cât mai multe titluri inexistente el va bifa, cu atât mai mare este gradul de neonestitate și invers, cu cât numărul de titluri fictive va fi mai mic, cu atât gradul de onestitate va fi mai mare.

Cercetătorii Voelker și Cady au elaborat o altă metodă: subiectului primește o sarcină, un lucru oarecare, o problemă, pe care trebuie să o rezolve cu ochii închiși. Rezultatul la care este posibil de a ajunge cu ochii închiși este cunoscut în prealabil. Dacă subiectul a deschis ochii în încercarea lui de a rezolva problema atunci el va obține o cotă care depășește acest rezultat. Succesul efectuării probei depinde de faptul dacă suspectul a deschis ochii sau nu în rezolvarea probei. Spre exemplu: subiectul realizează un test „profil” care este compus din bucăți de lemn diferit colorate. Aceste bucăți, puse împreună corect vor rezulta într-un profil de om. Conform datelor lui Voelker, șansele de a aranja corect bucățile de lemn sunt:

– de 1 la 16 – de a le aranja corect;

– de 1 la 256 – de două ori consecutiv;

– de 1 la 4096 – de trei ori consecutiv.

Respectiv, dacă subiectul a reușit să aranjeze bucățile în mod corect de trei ori consecutiv, există probabilitatea foarte mare că a realizat proba cu ochii deschiși.

Metoda labirintelor este o altă metodă ce permite diagnosticarea onestității respondentului. Subiectul primește câteva labirinte. El este îndemnat să deseneze cu creionul o linie de la un capăt la altul al labirintului cu ochii închiși și fără a fi atinși pereții labirintului. Acest test este practic imposibil de a realiza cu ochii închiși. Această metodă poate fi aplicată cu mult succes în școală. Copiilor li se dă o probă de aritmetică. După finalizarea probei toate caietele sunt adunate. Sunt făcute copii după fiecare caiet, cu toate greșelile făcute de copil. Mai apoi, copii primesc acele caiete care, de fapt, sunt copii. El, de-asemenea primesc rezolvarea corectă a problemei care le-a fost dată, numită cheia. Ei sunt rugați să calculeze singuri numărul greșelilor efectuate, după cheia sau rezolvarea primită. Caietele din nou sunt adunate și este calculat numărul greșelilor anunțate de copii și numărul real de greșeli din copie. Acei copii care demonstrează predispunere sau înclinare spre înșelăciune sau neonestitate fac diverse corectări în caiet pentru a primi mai puține răspunsuri greșite și, respectiv, pentru a primi note mai bune. Gradul de neonestitate este invers proporțional cu numărul erorilor nemenționate.

Înclinarea spre furt este diagnosticată prin testul cu monedele. Subiecții rezolvă diferite probe de aritmetică cu diferite monede. Experimentatorul trebuie să știe câți bani i-a dat fiecărui copil Copilului trebuie să i se creieze convingerea că el nu poate fi controlat.

O altă modalitate de a diagnostica această înclinare constă în experimentul când subiectul este trimis la un comerciant să schimbe niște bani. Înainte de a fi realizat experimentul experimentatorul se înțelege cu comerciantul să-i dea un plus de bani. Întrebarea constă în ceea ce va face copilul cu banii.

Aceste teste pot fi utilizate pentru a fi detectate și alte caractere sau trăsături de caracter: brutalitatea, mila etc. Prin aceastea putem constata dacă este posibil și în ce măsură subiectul examinat prezintă deviații în caracter sau înclinări spre infracțiune.

În aceste cazuri este important de a reține că testele menționate nu pot arăta care sunt cauzele diferitelor anomalii, respectiv ele au doar caracter de constatate.

3. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESULUI DE CONSILIERE PSIHOPEDAGOGICĂ A ELEVILOR CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

2. 1. Principiile metodologice și metodele de cercetare experimentală a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament

Obiectivele investigației:

– analiză teoretico – practică a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

– reliefarea aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

– identificarea factorilor ce influențează procesul de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament;

– elaborarea aparatului de cercetare și evidențierea rezultatelor obținute;
– elaborarea de concluzii și recomandări.

Ipotezele cercetării: Procesul de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament se va realiza eficient în cazul când:

– vor fi studiați și analizați factorii psihopedagogici ce contribuie la consilierea eficientă a elevilor cu tulburări de comportament;

– consilierea psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament va avea loc prin corelarea eficientă a factorilor psihopedagogici și a practicii educaționale.

Baza experimentală a cercetării practice: cercetarea s-a realizat cu un psiholog, polițist și 3 adolescenți cu tulburări de comportament.

Etapele investigației:

– etapa I – stabilirea problemei și a temei de cercetare;

– etapa a II-a – cercetarea teoretică și explorarea cadrului teoretic a aspectelor psihopedagogice a procesului de consiliere psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament; a contribuțiilor teoretice privind consilierea psihopedagogică a elevilor cu tulburări de comportament, a aspectelor comparate dintre experiență psihologică și pedagogică privind cu tulburări de comportament ale elevilor, a aspectelor psihopedagogice a consilierii elevilor cu tulburări de comportament, sistematizarea informației acumulate;

– etapa a II-a – efectuarea probelor practice privind cercetarea problemelor privind cu tulburările de comportament la elevi și obținerea rezultatelor;

– etapa a III – generalizarea, sistematizarea și sinteza rezultatelor obținute, formularea concluziilor și a recomandărilor, redactarea textului tezei de licență.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:

– metode teoretice – examinarea surselor teoretice, a conceptelor;

– analiza și sinteza teoretică;

– metode practice experimentale – observarea, chestionarea, sondajul de opinii, convorbirea, analiza produselor activității copiilor;

– metode statistice – analiza și interpretarea statistică, compararea rezultatelor obținute, interpretarea cantitativă și calitativă a datelor obținute.

Activitatea și conduita minorului delicvent este reglată de convingerile individuale care se află în strictă dependență de mediul social, care pot fi rigide, infelxibile sau corelate cu mediul. În acest sens caracterul minorului conține trăsături psihice care devin constante și care au un anumit mod de reflectare a realității înconjurătoare. Aceste legături sunt posibile prin legătura dintre procesle psihice într-un complicat proces de reprezentare a însușirilor activității nervoase superioare, care sunt considerate a fi o combinație dintre trăsăturile înnăscute ale tipului de activitate nervoasă superioară și transformările determinate de fenotip. Astfel, caracterul este determinat și influențat de temperament. Această influență are loc prin echilibrul și mobilitatea proceselor nervoase. Caracterul atribuie delicventului minor o atitudine stabilă pentru mediul încojurător, ceea ce permite de a prevedea comportamentului minorului în diferite situații. [17, p. 39]

Caracterul, ca element al socialului reprezintă esența morală și valoarea individului. Trăsăturile de caracter derivă din atitudinea minorului față de mediu dar și din voința sa, din reglarea conștiență și inconștientă a comportamentului delicvențial. Aceste caracteristici definesc, totodată, și concepția față de sine și față de societate. [17, p. 40]

Gândurile și acțiunile delicventului minor se manifestă prin diferite tendințe care au o anumită formă și conținut care sunt condiționate de mediul înconjurător dar și de tendința intransigentă sau de concesie față de reflectarea acestor caractere în opinia socială. Astfel, delicventul minor își formează o anumită concepție despre viață care se află în strănsă legătură cu încălcarea normei morale și legale prin dezvoltarea motivației agresive, care începe cu renunțarea la conceptele morale și cu participarea la acțiuni agresive, negative și contradictorii, fundamentate pe principii ilicite.

Cercetătorul Jean Rousselet, în lucrările sale, descrie 3 forme de conduită, pe care le consideră a fi cele mai importante pentru că se produc din dorința adolescentului de a se afirma. [17, p. 42] Adolescentul dorește să fie considerat a fi unic, de-aceea, el poate demonstra unul din aceste comportamente:
– conduita revoltei – adică adolescentul refuză să învețe ceva prin forța altora, astfel el își adoptă niște atitudini cu caracter negativ, deseori îi contrazice pe cei din jur fără careva temei, poate să ironizeze, poate să utilizeze un limbaj specific, deosebit care conține atitudini cu tentă ironică;
– conduita închiderii în sine – adică adolescentul demonstrează autoanaliză și cenzurare severă a sentimentelor sale, a atitudinilor și acțiunilor sale, el străduie în direcția de cunoaștere de sine, totodată el efectuează operații de analiză a comportamentelor celor din jur, aceste acțiuni îl pot duce la situația de a se îndepărta de realitate și de a se închide în sine;
– conduita exaltării și afirmării – adică adolescentul se află într-o permanentă stare de confruntare cu alții, aceste acte au loc doar pentru că el dorește să verifice capacitățile fizice proprii, intelectuale și afectiv-motivaționale, ca rezultat el își adoptă atitudini extreme față de oamenii sau lucrurile și evenimentele pe care le disprețuiește sau care nu se încadrează în vederile sale. [17, p. 45]

Astfel, un adolescent poate demonstra comportamentee normale și comportamente anormale. Conduitele normale au rolul de a menține echilibrul și adaptarea adolescentului la schimbările ce au loc în interiorul lui dar și în lumea încojurătoare. Comportamentele amorale, sunt reliefate prin ostilitate, negativism, nonconformism. Acestea se bazează pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli, care, deseori, pot avea loc din necunoașterea lor. Comportamentele imorale înseamnă încălcarea normelor și regulilor sociale care are loc conștient sau deliberat. Ca rezultat, se constituie acceptorii morali, care duc la conflicte și frustrare ce se materializează prin rolurile și statutele sociale adoptate de adolescenți. În cazurile când aceste conflicte și frustrarea adolescentului devin acute și durează mai mult timp, acesta devine anxios pentru că trece dramatic prin relațiile sale cu cei din jur. [32, p. 94] În așa cazuri apar mai multe manifestări ce pot fi inglobate în unele comportamente structurate și care sunt conferme următoarelor tipuri de personalitate:
– a imaturității psihice, caracterizată prin adaptarea complicată, greoaie și lipsită uneori de realism, acțiuni poartă caracter infantil;
– a dezvoltării disarmonice, caracterizată prin acțiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudinile adolescentului poartă caracter nonconformiste, el demonstrează egoism, nesociabilitate, ostilitate;
– a evoluției astenice, caracterizată de natură sa cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care domină forme de handicap cu caracter reactiv, în unele situații adolescentul devine vulnerabil;
– a evoluției psihopatice, caracterizată de forme epileptoide, schizoide, isterice, cu o labilitate afectivă mare și tendințe spre manifestări delicventuale și infracționale.
Adolescentul este încă dependent de familie, dar dorește să iasă de sub tutela ei. Dacă familia conține situații extreme, ca, spre exemplu: climat prea indulgent sau neglijent, climat familial prea rigid cu interdicții exagerate, atunci adolescentul nu poate dobîndi autonomia personală rîvnită, pentru că se mențin situațiile tensionale. El nu poate detecta motivele care l-ar ajuta să se implice activ în complicatul proces de proprie socializare. Posibilitățile de adaptare și de integrare sunt reduse. Adolescentul nu poate să se racordeze structurilor social-profesionale. Eșecurile, insuccesele, dezamăgirile, anxietățile devin tot mai multe. Ca rezultat apar comportamente nefaste, deviante, el se eliberează de structurile socializatoare și devine un inadaptat.

Astfel, cauzele și condițiile delicvenței juvenile sunt:

– formarea propriei identități și cristalizarea vieții interioare și a conștiinței propriei identități;

– apariția tendințelor de interiorizare și introspecție, a acțiunilor îndreptate spre analiză și autoanaliză a stărilor trăite de adolescent;
– apare conștientizarea procesului maturizării proprii și a aspirațiilor sau dorințelor de a fi adult, care sunt permanent raportare la propriile însușiri și la comportamentelor celor din jur;
– adolescentul menține și, uneori accentuează elemente cu caracter de opoziție, pentru că el trece prin teamă, conflict intern și frustrare, el luptă pentru independența și autonomia personală;
– crește sentimentul de responsabilitate, de datorie, se conturează și se consolidează sistemul propriei personalității printr-un proces complicat de afirmare multilaterală: socială, culturală, profesională;
– procesul de maturizare a personalității adolescentului și formarea comportamentelor de intergrare, se bazează pe creșterea forței intelectuale, a voinței și a motivațiilor, el trăiște diverse experiențe afective și cognitive, acestea, la rîndul lor, îl duc la integrarea cultural-socială și la conturarea propriei originalității;
– se dezvoltă capacitatea de autocontrol și stăpânire de sine, ceea ce duce la formarea și consolidarea comportamentelor de sacrificiu.

3. 2. Rezultate și interpretări ale procesului de consiliere a elevilor cu tulburări de comportament

Procesul de studiere a particularităților și a factorilor determinanți ale delicvenței juvenile l-am cercetat în or. Strășeni. Eșantionul era format din trei persoane de sex masculin. Am efectuat un studiu de caz.

Cu ajutorul psihologul am realizat testul proiectiv „Desenează familia ta”. Am oferit copiilor creioane de diferite culor, eu puteau alege culoarea dorită și acest fapt de-asemenea ne-a furnizat informație suplimentară. Am constatat că ei nu se raportează afectiv de familia lor, spre exemplu: în imagine, fiecare membru de familie a fost reprezentat făcând lucruri diferite și nu era realizată vre-o preocupare a figurilor. Ei au demonstrat sentimentul înstrăinării, neînțelegerii de către părinți și a lipsei de atenție pentru copiii lor. Spre exemplu, în imagine era reprezentată propria figură la o distanță mai mare de ceilalți membri a familiei. Desene au demonstrat o atitudine negativă din partea tatălui pentru copil, astfel, figura tatălui era reprezentată neclar, sau aceasta lipsea. Ei au demonstrat o atiutdine asemenătoarea și din partea mamei. Imaginile au conținut imaginea tatălui ca figură dominantă pe foaie și figura lui era desenată printr-o apăsare considerabilă a creionului pe foaie. Acest fapt l-am descifrat ca fiind o tratare negativă a dominației tatălui și chiar a comportamentului lui agresiv în raport cu copilul și chiar cu ceilalți membri a familiei. Mai multe desene au arătat că la adolescenți există tulburări de caracter: agresivitatea, afecțiune neadecvată.

Totodată, trebuie să menționăm că unele elemente din imagini au arătat că ei au speranța unui viitor mai bun.

Mai frecvent a fost folosită culoarea violetă – ceea ce reprezintă insuficiența afectivă, nevoia de a fi înțeleși, de a i se acorda intimitate. Nuanța albastră a fost, de-asemenea, folosită ceea ce a demonstrat neliniște, dorința de a simți armonie, de a fi atașați afectiv. Adolescenții au utilizat nuanța cafeniu care a vorbit despre discomfort psihic și necesitatea de a se odihni.

Descrierea subiectului a constituit o secvență a biografiei psihologice. Am încercat să stabilesc originea și condițiile de dezvoltare a caracterului, sentimentelor, etc. Am realizat discuții directe, am propus chestionare, pentru a vedea care au fost evenimentele semnificative din viața și activitatea adolescentului dar și a familiei lui. Descrierea mi-a furnizat mai multă informație despre adolescenți. În urma analizei rezultatelor eu am putut să ajung la înțelegerea stărilor și a comportamentului actual al adolescenților.

Interviul dirijat l-am utilizat pentru că are multe avantaje:
– am avut posibilitatea să obțin răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
– am avut posibilitatea să observ comportamentele nonverbale ale adolescenților;
– am avut posibilitatea să colectez răspunsuri spontane, acestea fiind pentru cercetarea mea foarte importante pentru că primele reacții sunt considerate a fi cele mai semnificative pentru o cercetare autentică;
– am încercat să stabilesc o relație de încredere dintre mine și adolescenți deoarece am încercat să realizez o înțelegere empatică, intuitivă a problemelor cu care se confruntă adolescenții intervievați.

Am utilizat și metoda observației pentru a vedea reacțiile emoționale ale subiecților la diferitele întrebări. Rezultatele obținute în urma realizării acestei metode au completat tabloul cercetării mele. Metoda observației este una dintre cele mai importante cînd studiem comportamentul nonverbal pentru că observația are loc chiar în timpul derulării acestor comportamente, adică în condiții naturale.

Adolescenții au fost cercetați din mai multe perspective: perspectiva familială, perspectiva socială, perspectiva psihologică.

Studiul de caz nr. 1

1. Date personale

1.      Nume și prenume: M.B.B.

2.      Data nașterii: 14 iunie 1999

3.      Sexul: masculin

4.      Dezvoltarea fizică: normală

5.      Antecedente: probleme cu alcoolul

6.      Școlarizare: studii gimnaziale

7.      Mediul de proveniență: or. Strășeni

8.      Nationalitatea: moldovean

9.      Religia: ortodoxă

10.  Infracțiunea comisă: talhǎrie

2. Date despre familie

1.      Vârsta tatălui : 41 ani

2.      Vârsta mamei: 37 ani

3.      Studiile tatălui: studii gimnaziale

4.      Studiile mamei: studii gimnaziale

5.      Ocupația tatalui: zilier

6.      Ocupația mamei: casnică

7.      Numărul fraților: un frate mai mare

8.      Numărul surorilor: 0

M. B. B. este al doilea copil al unei familiei sǎrace. Ambii părinți sunt șomeri, situație, în mare parte, datoratǎ nivelului de școlarizare scăzut al acestora. Tǎtal acestuia muncește în diferite gospodǎrii. Nu are un servici stabil. Nu există un venit constant.
Adolescentul suține că de mic lucra în gospodărie, împreunǎ cu fratele sǎu. Pentru aceasta nu primea nici o rǎsplată. Pǎrinții acestuia sunt severi și deloc îngǎduitori.
Nivelul scǎzut de educație al pǎrințiilor s-a reflectat și în educația primită de minor. Educația minorului poate fi considerată a fi una permisivă, fără reguli precise, adică adolescentul nu știe exact ce poate și ce nu poate să facă sau care ar fi comportamentele interzise. Atitudinea părinților referitoare la diferite probleme pe care copiii le-au avut fie cu școala fie în alte privințe a fost tolerantă la prima vedere, nepăsătoare la o privire mai atentă. Relațiile subiectului cu părinții erau reci, aceștia neimplicându-se în problemele copilului, fiind dezinteresați, iar acesta la rîndul său neapelând la ajutorul lor.
Copilul a avut numeroase comportamente preinfracționale. După terminarea gimnaziului a abandonat școala. A avut grave probleme cu alcoolul. Susține că a renunțat la școală numai din cauza părinților săi, pentru că trebuia să lucreze.

A fost la un pas de a fi arestat pentru tulburarea liniștii publice, dar și pentru că a fost implicat într-un scandal într-o discotecă din Strășeni.
Minorul nu poate să recunoască propriile greșeli, nu poate să își asume responsabilități pentru că permanent dă vina pe factori exteriori și niciodată pe sine. Sinceritatea subiectului în declarații este pusă la îndoială datorită deselor neconcordanțe prezente în afirmațiile sale. Spre exemplu: prezintă răni pe ambele brațe. Prima dată când l-am întrebat ce s-a întâmplat a afirmat că tatǎl sǎu il bătea. Polițistul de sector spune cǎ acesta lucra într-o întreprindere și cǎ rǎnile pe care le prezinta ar fi rezultatul unui accident pe care l-a avut acolo.
Încearcă mereu să se disculpe. Nu acceptă propria vinovăție. Nu are remușcări, nu îi pare rău pentru acțiunile săvârșite de el de pe urma cărora alte persoane au avut de suferit.
Îl pot caracteriza ca fiind plin de orgoliu, opozanță, răceală și indiferență, suspiciune, rigiditate, tendința de a abandona cu usurință. Nu demonstrează interes pentru activitățile intelectuale. Lipsește cultura în general, deși susține contrariul. Notele obtinute indică o slabă abilitate mentală.
Adolescentul M. B. B. poate fi considerat a fi imatur afectiv, inconstant în atitudini și interese, instabil emoțional. El reacționează la frustrare foarte emoțional. E hiperreactiv. Subiectul nu poate păstra calmul pentru că devene foarte ușor agresiv, dur și ostil.
Subiectul investigat este extrovertit, așa cum reiese din propriile declarații și din observațiile făcute.
Îi lipsește toleranța la frustrare, inconstanța. Nu demonstrează interes față de normele morale colective. M. B. B. este considerat a fi un membru tensionant în grupul său, pentru că este mereu o sursă de conflicte, inițiator de violențe, bătăi. Are o slabă capacitate de empatie. Nu are tendințe de introspecție, nu are disponibilități pentru remușcări sau culpabilizări. Afectivitatea copilului este redusă, îi lipsesc sentimentele de blândețe, tandrețe, gingășie. Demonstrează tulburări caracteriale.
Subiectul are tendința să încalce normele. Are accese de furie nestăpânite, după care urmează pedeapsa. Este impulsiv, insensibil față de ceilalți, egocentric, fără autotoleranță. Este indiferent față de ceilalți oameni și rigid în relații.
Minorul nu suportă critica. La critică reacționează violent. Își controlează foarte slab comportamentului în general. E dominat de sfera propriilor impulsuri. Lipsește capacitatea de control voluntar.
Nu se gîndește de a obține o profesie, Îl interesează doar consumul de alcool. Limbajul este sărac, cu elemente de jargon. Când este nervos, în limbaj, folosește înjurături.
În prezența mea a încercat să evite acest limbajul. Limbajul scris este, de asemenea, deficitar. Semnele de punctuație și de ortografie le folosește rareori. Dezacordurile între subiect și predicat sunt prezente atât în vorbire cât și în scris. Ideile nu au continuitate. Subiectul pe care încearcă să-l dezvolte nu este coerent, pentru că nu este capabil să exprime trăirile pe care le are. Deseori demonstrează dorința de a intimida pe cei din jur prin limbajul utilizat.

Studiul de caz numărul 2

1. Date personale

1.      Nume și prenume: A. S.

2.      Data nașterii: 14 decembrie 1999

3.      Sexul: masculin

4.      Dezvoltarea fizica: normală

5.      Antecedente: 0

6.      Scolarizare: liceu

7.      Mediul de provenienta: or. Strășeni

8.      Nationalitatea: româna

9.      Religia: ortodoxă

10.  Infracțiunea comisă: furt

2. Date despre familie

1.      Vârsta tatălui : 45 ani

2.      Vârsta mamei: 44 ani

3.      Nivelul de școlarizare al tatălui: studii superioare

4.      Nivelul de școlarizare al mamei: studii superioare

5.      Ocupatia tatalui: antreprenor

6.      Ocupația mamei: contabilă

7.      Numărul fraților: 0

8.      Numărul surorilor: o sorǎ mai micǎ

Susține că părinții săi se înțeleg bine, deși uneori au discuții contradictorii. Au o micǎ afacere. Minorul și sora sa nu au lucrat niciodată pentru întreținerea familiei. De treburile casei se ocupă mama minorului. Tot mama administrează banii. Bani de buzunar avea de la ambii părinți, dar mama le mai dădea bani și fără știrea soțului.
Copiii nu erau implicați în problemele părinților. Ei auzeau părinții certându-se câteodată, dar nu interveneau. Adolescentul consideră că tata e mai dur, mai exigent decât mama, e mai autoritar, dar nu e agresiv. Mama este indulgentă.

Susține că în copilărie, când nu erau cuminți sau cînd mințeau erau bătuți de către mama.
Educatia primită a fost, după părerea minorului, una destul de strictă. Acesta crede că tatăl său era chiar foarte autoritar în unele privințe: rezultatele obținute la învățătură, ore fixe pentru venirea acasă, interdicția de a fuma, de a consuma băuturi alcoolice sau droguri.
În copilărie minorul nu a fost bolnavicios. A făcut oreion când era în clasa a II-a și rubeolă. Mama a avut grijă de el mai mult, fiind mai protectivă decât tatăl său. Minorul considera că acest lucru este normal. Minorul susține că părinții nu le cumpărau tot ce vroiau aceștia de fiecare dată, lucru pe care A. S. nu îl înțelege având în vedere faptul că situația financiară nu era una precară.
De tatăl său minorul nu este apropiat, considerându-l pe acesta mai distant, mai rece. Dacă avea o problemă nu se ducea să îi spună tatălui, nu apela la ajutorul lui. Avea impresia că tatăl său ar vrea ca fiul să fie perfect. Cu el discuta mai mult despre școală, despre note, nu despre fete sau prietenii săi. De mama sa subiectul era mai apropiat. Spune că mai discuta cu aceasta despre reacțiile tatălui său, despre comportamentul acestuia față de copii. O parte din colegii de clasă erau cunoscuți de părinții copilului, în special de mama sa. La ședințele cu părinții se ducea mai mult tatăl minorului.
Despre tatăl său A. S. spune că acum câțiva ani îl admira. I se părea mereu că știe o mulțime de lucruri, că e sigur pe el, inteligent, dorind să devină la fel ca tatăl său. Acum minorul susține că nu mai vede în tatăl său un model, nu își mai dorește să fie ca acesta.
Antecedente psihiatrice nu are nici unul dintre părinți. De asemenea, nu există antecedente penale. Tatăl, așa cum reiese din declarațiile minorului, tot timpul s-a lăudat cu cât de corect și de cinstit e el și familia lui, a fost mândru de acest lucru. Minorul crede că tatălui său, chiar dacă nu recunoaște, îi pasă ce spune lumea, ce zic rudele, colegii, vecinii: "Cred că și de asta e tata atât de suparat, că nimeni de la noi din familie n-a fost arestat și l-am făcut de râs."
Ambii părinți ai minorului fumează. Nici unul dintre ei nu are însă probleme cu alcoolul sau cu drogurile. În această privință minorul susține că educația primită a fost foarte strictă, copiilor interzicându-li-se consumul de alcool sau droguri. Părinții minorului s-au implicat activ în educația copiilor.
În ceea ce privește motivația care a stat la baza infracțiunii subiectul spune că dorea să îi atragă atenția tatălui său: "Am furat pentru că sint un prost. Vroiam să văd cum o să reacționeze tata. Acum ceva timp eu și tata ne-am certat foarte rău. În gimnaziu aveam numai note mari. La liceu am început să am și note mai mici. Tata a fost foarte supărat din cauza notelor și mi-a spus să remediez situația pentru că altfel nu mai avem ce discuta. Pe mine mă enerva accentul pe care îl punea pe note. Cu sora face la fel. Copiii săi trebuiau să aibă întotdeauna cele mai mari note. Se laudă mereu în fața altora cu cât de deștepți suntem noi, eu și sora-mea. Se purta de parcă era meritul lui când aveam note mari. Dacă luam o notă mică nu mai eram deștepți, iar el nu avea nici o vină. Noi eram singurii vinovați. Când se enerva pe noi ne spunea că nu suntem în stare de nimic. Cum credeți că ne simțeam noi când ne spunea asta? Eu m-am săturat să nu am ce să discut cu tata, să aud numai critică. În afara de școală și de note nu îl interesa altceva. Alți băieți erau apropiați de tații lor, mai glumeau, noi nu. Așa că m-am gândit că dacă ar fi pus într-o situație limită tata ar reacționa cumva, ar dovedi că însemn ceva pentru el, nu numai notele cu care să se laude. Un prieten de-al meu făcuse ceva asemănător și relațiile cu tatăl său erau mai bune, asta îi apropiase. Am vrut să fie și la noi la fel. Tata nu a fost niciodată foarte deschis, nu ne-a spus că ne iubește sau chestii din astea, iar eu simțeam nevoia să fim mai apropiați.
Mărturisește că nu s-a gândit că acestea vor fi consecințele acțiunii sale. Minorul susține că regretă faptele, mai ales că relațiile cu tatăl său s-au înrăutățit foarte mult: "Ce m-a determinat să comit furtul? Toată lumea mă întreabă asta. Tata nu poate și nici nu vrea să înteleagă. Zice că am avut tot și mi-am batut joc de asta, că alții nu au avut norocul meu, iar eu n-am apreciat. Ce cred eu? Poate că în felul lui are dreptate. Da, am greșit, dar sunt părinții mei și trebuie să mă ajute, nu?
Mama i-a spus că am furat intenționat, ca să îi atrag lui atenția, dar nu a crezut. A spus că am intrat în cine știe ce anturaj și de asta am furat, că fapta mea nu are nici o legătura cu el. Eu cred, sper că nu a vorbit serios, că nu a crezut ce a spus, că era doar foarte supărat pe mine și că până la urmă o să îi treacă. Puteam să găsesc altă soluție și să nu se ajungǎ la asta, iar relațiile cu tata să fie mai proaste ca înainte."
Subiectul are disponibilități spre culpabilizare, regrete, își asumă responsabilitatea pentru fapta comisă. Spune că dacă ar putea să dea timpul înapoi nu ar mai proceda, în nici un caz, la fel. Minorul are o dezvoltare intelectuală armonioasă. Subiectul este capabil de gândire abstractă, are o inteligență vie. Este perseverent, are randament intelectual reflectate și în notele obtinute.
Subiectul folosește în mod corect limbajul, atât pe cel vorbit cât și pe cel scris. Are un vocabular bogat, ideile au continuitate și coerență, fluență. Limbajul este cursiv. Elementele de limbaj vulgar au lipsit din vocabularul minorului, cel puțin în conversațiile pe care eu le-am purtat cu el. Este o persoană comunicativă. Subiectului îi place să picteze și să citească.
Minorul A. S. este deschis, sincer, cooperant, adaptabil, rezistent la solicitări, perseverent și meticulos, prietenos. Nu dă dovadă de o timiditate excesivă, nu este o persoană rece, retrasă, distantă, ostilă, inhibată, ascunsă. Are o rezonanță emoțională bogată, este stabil emoțional, știe să își asume responsabilități. Are o tendință de afirmare, nu este dependent de grup, este exigent cu sine, are simtul responsabilității, este conștiincios.
A. S. nu are tulburări caracteriale, este stabil în modul de conduită, menține cu ușurință contactul cu mediul social. Îi plac activitățile care preupun relaționare activă interumană. Este sensibil, are preocupări artistice.

Studiul de caz numărul 3

1. Date personale

1.      Nume si prenume: D.B.

2.      Data nașterii: 27 noiembrie 2000

3.      Sexul: masculin

4.      Dezvoltarea fizica: normală

5.      Antecedente: 0

6.      Scolarizare: Liceu

7.      Mediul de provenienta: urban

8.      Nationalitatea: română

9.      Religia: ortodoxă

10.  Infractiunea comisa: talhǎrie

2. Date despre familie

1.      Vârsta tatălui : 50 ani

2.      Vârsta mamei: 45 ani

3.      Nivelul de școlarizare al tatălui: studii superioare

4.      Nivelul de școlarizare al mamei: studii superioare

5.      Ocupatia tatalui: șef secție

6.      Ocupația mamei: casnică

7.      Numărul fraților: doi mai mari decât el și unul mai mic

8.      Numărul surorilor: 0

Subiectul D. B. a fost arestat în august 2013 pentru infracțiunea de tâlhărie. D. B. provine dintr-o familie normal constituită. După cum susține minorul părinții săi se înțeleg bine. Relațiile dintre copii și părinți erau bune potrivit declarațiilor sale. Subiectul mai are trei frati, doi mai mari decât el si unul mai mic. Fratele său cel mare are de asemenea probleme cu legea, fiind arestat pentru furt calificat. În privința eventualelor conflicte cu părinții minorul susține că la el în familie nu existau astfel de situații. Părinții nu aveau comportamente agresive nici între ei nici față de copii. De administrarea bugetului familiei se ocupă în special mama sa. Minorul declară că grupul său de prieteni este responsabil pentru evoluția sa. Minorul declară, spre exemplu, că o perioadă de aproximativ un an de zile el s-a drogat cu herionă datorită grupului în care se afla. Informațiile acestea nu sunt însă confirmate de datele existente în fișa sa medicală sau de semne fizice. Sinceritatea afirmațiilor subiectului este pusă la îndoială. Se pune întrebarea firească: Ce anume îl determină să mintă? De ce inventează lucruri neadevarate? Răspunsul a venit pe masură ce întrevederile cu subiectul în cauză s-au înmulțit.
Individul este amabil, prietenos, cu interes pentru ceilalți, blând, încrezător și cald. Am remarcat faptul că subiectul dă răspunsuri considerate de el ca dezirabile din punct de vedere social. Aceste lucruri reies din interviu, dar și din observație. Povestește cum s-a drogat, cum ajunsese să nu poată trăi fără droguri (heroină, în mod special). Vindea lucruri din casă pentru a-și putea procura droguri. Pe brațele sale nu este însă nici o urmă care să indice faptul că a existat o perioadă în viața subiectului când acesta s-a drogat sau că și-ar fi injectat heroină dupa cum susține.
Minorul este puțin inteligent, este lent în înțelegere. D. B. prezintă o incapacitate de a fi reflexiv, dar și lipsa de conștiinciozitate. Toleranța la frustrare a minorului este scăzută, acesta prezintă instabilitate comportamental-afectivă și labilitate emoțională. Subiectul are tendința de a evita solicitările nervoase. D. B. are caracteristicile unei persoane dominatoare, cu tendințe de afirmare, de a fi în centrul atenției, de a acționa dupa propria dorință. Subiectul este extravertit, vorbăreț, deschis, îndrăzneț, sociabil, dar manifestă imaturitate, dependență, are supraeu slab, este inconstant, neperseverent, capricios, leneș. Are un scăzut simț al datoriei și o tendință de neglijare a detaliilor. Uneori prezintă indiferență față de grup atunci când nu poate fi în centrul atenției.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În urma cercetării particularităților și factorilor determinanți a delicvenței juvenile am ajuns la următoarele concluzii:

– transformările produse în Republica Moldova în anii de tranziție au generat în mediul social mai multe procese și tendințe complexe care au influențat puternic familia, relațiile dintre părinți și copii, copiii și tineretul în mod direct;

– în rândul tineretului, transformările, la nivel de societate, au produs modificări de atitudini și comportamente;

– schimbările sociale au generat și au accentuat insecuritatea socială. Suspiciune, frustrare, ceea ce a dus la apariția pesimismului social, a sentimentului de descurajare și chiar de inadaptare;

-aceste percepții și atitudini se materializează prin conduite, deseori blazate și chiar în comportamente deviante;

– prioritatea găsirii soluțiilor în domeniul protecției sociale și juridice a tineretului reiese din procesele reformatoare evolutive și de schimbările ce au loc în societate;

– dezvoltarea socială a tineretului reprezintă mai multe particularități dependente de poziția specifica atribuită acestui grup sociodemografic în societate;

– tinerii se află permanent sub influența diverșilor stimuli, ei poate să le perceapă, să le prelucreze, iar de felul în care are loc această percepere și prelucrare depinde viața lor psihică;

– cercetările demonstrează că fiecare om conține moștenire ereditară și genetică, el posedă influențe din viața intrauterină, și, respectiv, acestea nu pot nicicum neglijate;

– tinerii din Republica Moldova (cazul or. Strășeni) sunt influențați de multitudinea schimbărilor sociale și, în dependență de acestea, își modifică spectrul valorilor și ierarhiile din cadrul lor, renunțând la unele și aderând la altele;

– în cazul tinerilor din or. Strășeni, orientările valorice sunt determinate atât de factorii sociodemografici, arealul geografic, factorii socioculturali, cât și de condițiile sociale, economice și politice;

– apariția fenomenelor economice și politice, a schimbărilor survenite în cadrul relațiilor sociale, a activității administrative în stilul conceptual nou al relațiilro de piață, au implicat schimbări în psihologia individului de toate vîrstele, dar mai ales a tineretului, a concepțiilor lui, a orientărilor valorice, comportamentale și atitudine civică;

– are loc o schimbare calitativă a denomenului de delicvență juvenilă în Republica Moldova, adică se deplasează ponderea actelor de delicvență de la grupurile mai mari de vârstă la grupurile mai mici, iar nivelul criminalității printre adolescenți este de 1,5 ori mai mare decât printre celelalte grupuri de vârstă ale generației tinere;

– dezvoltarea dinamică a societății impone schimbări cantitative și calitative în plan socioeconomic și psihologic al tineretului;

– se atestă o creștere a interesului tineretului pentru viața personală privată pentru că tinerii nu dispun de niște granții economice și sociale privind viitorul său (studii, locuri de muncă și de trai). Deși tinerii acordă o deosebită atenție aspectelor materiale, munca rămâne a fi valoare în indicatorii opțiunilor valorice ale tineretului;

Ținând cont de limitele cercetării de față aducem câteva recomandări:

– geneza devierilor sociale din rândul tineretului trebuie să devină o preocupare prioritară a întregii societăți, a sistemului politic existent al statului;

– științele socioumane, și, în special, sociologia, are drept datorie de a demonstra că la rezolvarea eficientă a problemei devianței se poate ajunge în baza cunoașterii științifice;

– adulții, cei din jur, trebuie să înțeleagă și să cunoască toate etapele și stadiile prin care trec toți copiii;

– copilul trebuie lăsat din partea adulților, a celor din jur, să adopte o anumită inițiativă, iar, în cazuri ce țin de evoluția viitorului copilului, acestea trebuie discutate și sugerate cu multă atenție;

– factorii educativi, dar și întreaga societate, trebuie să trateze diferențiat fiecare copil (aici includem toate categoriile: copiii considerați normali, copiii cu nevoi speciale, copiii supradotați) și copii dificili;

– recunoașterea progresului și a noului, dorința de a nu crea copii exacte a părinților poate fi o condiție favorabilă pentru evitarea conflictelor dintre generații, și respectiv, poate crea familii armonioase, care și-ar adopta modele favorabile dezvoltării copiilor și a tinerilor;

– se cere consilierea psihologică a copiilor, dar aceasta nu trebuie să se axeze pe un copil „ideal” ci să cerceteze și să explice potențele, reacțiile, comportamentele lor, ceea ce va permite de a găsi modalitățile adecvate de a integra copiii în societate și invers, pentru a face societatea prietenoasă pentru fiecare copil;

– adaptarea socială trebuie să fie influențată și determinată de sistemul de valori, de aprecierea perspectivelor de viață și de felul în care are loc perceperea problemelor;

– diminuarea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestările antisociale în rândul unor minori și tineri solicită elaborarea unor modele etiologice predicitve capabile să cuprindă complexitatea diferitor factori delictogeni;

– măsurile întreprinse întru prevenirea acțiunilor cu caracter delicvent, trebuie să se raporteze, cel puțin, la trei niveluri: macro-social, micro-social și individual;

– soluțiile elaborate pot atinge rezultatele scontate în cazul când toți actorii implicați (autoritățile cu responsabilitate în protecția minorilorm autoritățile de control social de la nivel social și local,l instituțiile de învățământ, societatea civilă, organizațiile internaționale, etc.) vor împărtăși ideile, experiențele pozitive și mobiliza toate resursele umane și materiale.

BIBLIOGRAFIE

1. Adler A. Psihologia copilului greu educabil. București: Editura IRI, 1995.

2. Adler A. Cunoașterea omului. București: Editura Științifică, 1996.

3. Albu E. Psihologie educațională. Repere teoretice și aplicative. Tărgu Mureș: Editura Universității „Petru Maior”, 2003.

4. Allport G. Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

5. Badea E. Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentullui. București: Editura Tehnică, 1997.

6. Banciu D. Control și sancțiuni sociale (Concepte, teorii și orientări juris-sociologice). București, Editura Victor, 1999.

7. Bartollas C. Juvenile Delinquency. Boston, London, Toronto: Allyn and Bacon, 1998.

8. Birch A. Psihologia dezvoltării. București: Editura Tehnică, 2000.

9. Chitic A. Prevenirea criminalității recidivale juvenile. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 58-62.

10. Chirilă T. Factorii psiho-sociale ai delicvenței juvenile. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 67- 69.

11. Cioclei V. Manual de criminologie. București: All Beck, 1998.

12. Cucu C.I. Psihiatrie socială, partea a II-a, București: Editura Litera, 1983.

13. Crețu Ch., Crețu. Gh. Evoluția și evidența fenomenului delicvențial în rîndul minorilor. Influența negativă a crimei organizate asupra minorilor. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 35-43.

14. Cusson M. Devianța. // R. Boudon (coord.) Tratat de sociologie, București: Humanitas, 1997.

15. Debesse M. Psihologia copilului – de la naștere la adolescență. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

16. Doise W.; Mugny G. Psihologie socială și dezvoltare cognitivă. Iași: Editura Polirom, 1998. Editura Didactică și Pedagogică, 1981.

17. Dragomirescu V.T. Psihosociologia comportamentului deviant. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.

18. Drumes Gh. Cauzele și condițiile ce favorizează antrenarea minorilor în activitatea infracțională. În: Procese integraționiste europene: aspecte politice, economice, juridice și lingvistice, Chișinău: IRIM, 2010, p. 105-116.

19. Enăchescu C. Tratat de psihologie morală. București: Editura tehnică, 2002.

20. Gavajuc V. Delicvența juvenilă. În: Symposia studentium, Chișinău: ULIM, 2003, Drept, p. 99-102.

21. Gibbs J. D. Suicide. New York: Harper and Row, 1968.

22. Golu P. Dimanica personalității. București: Editura Geneza, 1993.

23. Inhelder B.; Sinclair H. Învățarea și structura cunoașterii. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1974.

24. Isac O. Sociologia devianței. Chișinău: Tipografia centrală, 2004.

25. Leontiev A. Probleme ale dezvoltării psihicului. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1964.

26. Lupan Ș. Delicvența sub aspectul cercetărilor interdisciplinare. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 11-15.

27. Lupașcu E. Devianța ca problemă socială. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 62-67.

28. Minois G. Istoria sinuciderii. Societatea occidentală în fața morții voluntare. București: Humanitas, 2002.

29. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. Psihologie judiciară. București: Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L. 1992.

30. Munteanu A. Psihologia copilului și a adolescentului. București: Editura Augusta, 1998.

31. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1995.

32. Ogien A. Sociologia devianței. Iași: Polirom, 2002.

33. Petcu M. Delincvența –Repere psiho-sociale. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1992.

34. Pirozynski T., Chiriță V., Boișteanu P. Manual de Psihiatrie. Iași: Institutul de Medicină și Farmacie, 1991.

35. Pavelcu V. Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1982.

36. Piajet J. Psihologia inteligenței. București: Editura Științifică, 1965.

37. Rădulescu S. M., Piticariu M. Devianță comportamentală și boală psihică. București: Editura Academiei R.S.R., 1989.

38. Rădulescu S. M., Banciu D. Introducere în sociologia delincvenței juvenile (Adolescența între normalitate și devianță). București: Editura Medicală, 1990.

39. Rădulescu S. M. Anomie, devianță și patologie socială, București: Editura Hyperion, 1991.

40. Rădulescu S. M. Sociologia devianței. București: Editura Victor, 1998.

41. Rădulescu S. M. Devianță, criminalitate și patologie socială. București: Luminalex, 1999.

42. Rotaru O. Personalitatea delicvențială juvenilă ca teorie generală. În: Symposia professorum, Chișinău: ULIM, 2001, p. 161-167.

43. Rotari O. Delicvența juvenilă: probleme actuale și căi de soluționare. Chișinău: ULIM, 2010.

44. Sali N. Delicvența juvenilă – o nouă perspectivă. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 15-22.

45. Scripcaru Gh., Pirozynski T. Criminologie clinică și relațională. Iași: Synposion, 1995.

46. Shneidman E. S. Definition of the Suicide. New York: Wiley and Sons, 1985.

47. Shneidman E. S., Farberow N. L. The logic of suicide // E. S. Scneidman, N. L. Farberow și R. E. Litman (eds.), The psychology of suicide, : Science house, 1970.

48. Străchinaru I. Devierile de conduită la copii. București: Editura Didactică și Pedagogică, 2001.

49. Strulea M. Delicvența juvenilă. Chișinău: CEP USM, 2008.

50. Stoica M. Psihopedagogia personalității. București: Editura didactică și pedagogică, R. A., 1996.

51. Șaragov N. Cauzele psihologice al delicvenței juvenile. În: Delicvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău: Centrul Ed. Al Univ. De Criminologie, 2002, p. 26-30.

52. Tomița R. Delicvența juvenilă. În: Procese integraționiste europene: aspecte politice, economice, juridice și lingvistice, Chișinău: IRIM, 2010, p. 163-170.

53. Vrabie D. Limbajul profesorului și efectele lui asupra dezvoltării psihice a școlarului. În Revista de Pedagogie, nr. 4, 1979, p. 9-13.

54. Wallon H. Evoluția psihologică a copilului. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1975.