Consilierea Psihologica A Adolescentilor Sportivi In Vederea Sporirii Performantelor
CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ A ADOLESCENȚILOR SPORTIVI ÎN VEDEREA SPORIRII PERFORMANȚELOR
CUPRINS
INTRODUCERE
1. ABORDAREA TEORETICO-CONCEPTUALĂ A NEVOII DE PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ LA VÎRSTA ADOLESCENȚEI
1.1. Vîrsta adolescenței și nevoia de autoafirmare
1.2. Conținutul psihologic al noțiunilor de performanță și performanță sportivă
1.3. Factorii psihologici ai performanței sportive
1.4. Rolul motivației în performanța sportivă
2. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A VARIABILELOR SUCCESULUI CONDIȚIONATE DE MOTIVAȚIA PERFORMANȚEI SPORTIVE
2.1. Metologia și metodele de cercetare
2.2. Prezentarea rezultatelor cercetării experimentale
2.3. Verificarea ipotezelor experimentale
3. CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ ÎN VEDEREA SPORIRII PERFORMANȚEI SPORTIVE. STUDIU DE CAZ
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea cercetării. Cercetarea prezentată în lucrarea de față prezintă interes pentru persoanele care au o tangență cu sportul sau psihologia. Printre care se numără antrenori sportivi, părinții copiilor ce practică un anumit sport, adolescenți și tineri sportivi și psihologi sportivi.La moment, cercetările științifice ce țin de studierea performanțelor sportive din punct de vedere psihologic este la o etapă inițială.
Vorbind de etapa inițială, fac referință la faptul că în sport, în prezent, rar se întîlnește conceptul psihologic. Noțiunile psihologie și performanță sportivă sunt destul de distanțate. Din acest context am luat spre cercetare tema consilierii psihologice a adolescenților sportivi în vederea sporirii performanțelor.
Este o temă din punctul meu de vedere suficient de actuală, deoarece avem un potențial de copiii, adolescenți care practică diferite activități sportive, însă sunt puține cercetări și analize acele performanțelor, care le are țara noastră. Condiționarea psihologică în atingerea performanțelor sportive este scăpată cu vederea sau se găsește la nivel pur teoretic. Factorii care fac ca relația dintre performanțele sportive și psihologie să fie distanțată sunt:
activitatea cluburilor sportive;
lipsa reformelor în sport;
sistemul de instruire și învățămînt,
situația economică a țării etc.
Problema motivației în sport este foarte actuală. În scopul atingerii obiectivelor competiționale, cluburile sportive trebuie să-și motiveze atleții pentru ca ei să depună tot efortul în atingerea performanțelor.
Etapa cea mai importantă în viața sportivului este perioada în care acesta este implicat în activitatea sportivă propriu-zisă, de la debutul activității competiționale pînă la retragerea din competiții și care pune amprenta asupra structurii personalității, a modalității de percepere a propriei identități în raport cu ceilalți.
Deci, sporirea performanțelor sportive nu țin doar de factorii fiziologici, factori de mediu, factori sociali. Performanța în orice domeniu sportiv depinde de o varietate de factori și mai ales psihologici.
Cercetarea legată de performanță are un grad considerabil de pertinență practică, prin faptul că măsurările efectuate pot fi folosite la prezicerea competenței persoanei în activitatea sportivă. Studiile despre performanță sportivă sunt importante pentru transpunerea teoriei în aplicațiile practice.
Cercetarea efectuată este un proces complex de studiu al psihologiei sportului, rolul performantei sportive în cadrul ei și în special al adolescenților sportivi ca bază experimentală a cercetării.
Problema investigației se referă la identificarea factorilor psihologici, corelarea lor și elaborarea unui program de consiliere psihologică în vederea sporirii performanțelor sportive la adolescenți.
Obiectul cercetării constă în studirea și aplicarea cunoștințelor teoretico-practice în cercetarea experimentală, care contribuie la dezvoltarea științei în domeniul psihologiei sportului.
Scopul cercetării date constă în efectuarea unei cercetări detaliate și complexe a temei, folosind metode de cercetare necesare pentru verificarea ipotezelor stabilite și expunerea conluziei privitor la corelarea factorilor psihologici. Identificarea modalităților de consiliere a adolescenților, stabilirea sedințelor de consiliere și consilierea propriu-zisă.
Obiectivele investigației stabilite:
Studierea și analiza aspectelor teoretice a adolescenței;
Definirea și caracterizaea noțiunilor utilizate în cercetare;
Analiza factorilor psihologici a performanței sportive;
Identificarea în abordările teoretice din domeniile psihologic și sportive a practicilor de implicare a tuturor specialiștilor necesari, cît și a familiei;
Selectarea metodelor și cercetarea factorilor psihologici ce condiționează performanța sportivă.
Elaborarea unui program de consiliere a adolescenților care doresc să-și crescă performața sportivă; și a valida;
Aplicarea metodei test-retest pentru măsurarea eficiența consilierilor efectuate.
Ipotezele cercetării în vederea sporirii performanțelor la adolescenții sportive sunt:
încrederea în sine corelează pozitiv cu motivația succesului;
motivarea spre evitarea eșecului influențează negativ nevoia de performanță;
motivația evitării eșecului influențează negativ nevoia de succes.
Baza conceptuală a cercetării
Pentru cercetarea efectuată s-a studiat și analizat sursele ce țin de caracterizarea perioadei adolescenței, psihologia vîrstelor, psihologia personalitătii, studii despre performanță și factorii psihologici a ei, teorii și metode de susținere psihologică în sport, psihologia și activitățile motrice, modelarea coduitei sportive etc.
Metodele, procedeele și tehnici de cercetare utilizate în cercetarea experimentală sunt:
Tehnica de studiere a încrederii în sine (Romek V.G.) [după 15];
Scara de evaluare a nevoii de performanță (Orlov Iu.M) [după 15];
Tehnica de diagnosticare a personalității a motivația spre succes (Elers T.) [după 1];
Tehnica de diagnosticare a personalității a motivației evtării eșecului (Elers T.) [după 1];
Chestionar de evaluare a nevoii realizării succesului.
Programul de consiliere cu adolescenții care doresc să-și ridice nivelul de performanță sportivă elaborat din cinci ședințe, durata o oră, timp de cinci săptămîni.
Etapele investigației
Selectarea eșentionului de 42 de adolescenți fotbaliști, membrii clubului sportiv;
Folosind metodele selectate, tehnicile și chestionarul, îndeplinite de eșantionul de adolescenții selectat, s-a adunat date statistice privitor la variabilele ce vor fi cercetate;
Verificarea ipotezelor propuse;
Stabilirea programului de consiliere pentru adolescenții doritori de sporirea performanțelor sportive.
Baza experimentală a cercetării
Eșantionul selectat este de 42 de adolescenți fotbaliști, membrii clubului sportiv pentru copiii și tineret „Buiucani”. Sportivii fac fotbal de 5-6 ani. Antrenamentele se efectuează de 5 ori pe săptămînă și o dată în săptămînă au meci în cadrul Campionatului Moldovei.
Importanța lucrării
Lucrarea este compusă din introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie. Primul capitol este cel teoretic și are patru subcapitole. În acest capitol se descrie obiectul cercetării, noțiuni, definiții, conținut psihologic, factori psihologici ce ajută explicarea problemei cercetate și anume factorii ce sporesc performanța sportivă.
Capitolul doi reflectă metodologia și metodele de cercetare a problemei, cu prelucrarea datelor statistice și verificarea ipotezelor.Pentru verificarea ipotezelor se face prin cercetarea experimentală a variabilelor ce condiționează performanța sportivă.
Capitolul trei descrie tipul de consiliere în cadrul programului stabilit și studiul de caz.
Lucrarea se finisează cu concluzii și recomandări.Și uiltima este bibliogafia utilizată în cercetarea efectută.
Noțiuni-cheie: performanță, adolescență, sport, succes, evitarea eșecului, motivație.
1. ABORDAREA TEORETICO-CONCEPTUALĂ A NEVOII DE PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ LA VÎRSTA ADOLESCENȚEI
1.1. Vîrsta adolescenței și nevoia de autoafirmare
Etimologic, termenul adolescență are originea în verbul latin adolescere care înseamnă a crește, a se dezvolta, punînd accent în special pe maturizarea biologică și dezvoltarea psihologică specifică acestei vîrste.
Adolescența este cu siguranță o etapă a schimbărilor, iar parcurgerea multitudinii de lucrări care abordează această problematică ne arată că nici o altă vîrstă nu a fost caracterizată prin atîtea atribute, epitete și metafore. J.J.Rousseau numește această etapă „vîrsta rațiunii” dar și „revoluție furtunoasă”, „ a doua naștere” [după 47]; pentru Stanley Hall este “furtună și stress” [după 41]; pentru Schopenhauer este “ vremea neliniștii’’ [după 52]; iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea serios’’ [după 41]. În alte texte vom găsi metafore precum: “vîrsta de aur”, „vîrsta ingrată”, „ vîrsta marilor elanuri”, „vîrsta dramei”, „vîrsta crizelor”, „a anxietății”, „a nesiguranței”, „a insatisfacției” etc. [49; 57; 58].
Aceste caracterizări plastice dovedesc că adolescența poate fi privită din unghiuri extrem de diverse și, mai mult decît atît, ne oferă o interpretare a condiționărilor și transformărilor care intervin în acestă perioadă.
Se afirmă adesea că adolescența este o perioadă a vieții foarte „dificilă”, în care adolescenții sunt puternic stresați și instabili afectiv datorită faptului că trebuie să facă față unor schimbări enorme, atît pe plan biologic, cît și pe plan psihologic și social.
O parte dintre aceste schimbări se referă la schimbările fizice și fiziologice importante care au loc pubertate, precum și modificările consecutive acesteia care apar la nivelul comportamentului sexual. Odată cu acestea, pe plan subiectiv, psihologic are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în conjuncție cu tendința adolescentului de a se redefini ca persoană. Adesea, procesul de „creare” a unei noi identități are loc prin opoziția față de imaginea adultului și adoptarea unor norme sociale și de grup prezente la ceilalți tineri din aceași generație.
Schimbări majore apar și în plan social: adolescenții pertec tot mai mult timp cu alte persoane de aceași vîrstă și petrec mult mai puțin timp cu părinții și familia decît atunci cînd erau copii. Totodată, adolescența este perioada în care se iau decizii importante pentru dezvoltarea persoanei și se fac planuri cu privire la viitor.
Chiar dacă adolescența este vîrsta unor importante schimbări în viața unei persoane, nu este obligatoriu să fie însoțită de conflicte și crize adaptive dramatice, așa cum s-a susținut adesea. Cercetările realizate în ultimii ani asupra adolescenței au arătat cu claritate faptul că aceste caracteristici depend mai ales de aspectul și calitatea (autenticitatea) relațiilor cu familia, școala și grupul de prieteni, de contextual mai larg, cultural și social în care adolescentul se dezvoltă.
În societățile primitive trecerea de la copilărie la stadiul adult avea loc destul de rapid, sub presiunea ritualurilor de inițiere. Societatea modernă interpune între copilărie și starea de adult o perioadă de pregătire tot mai sofisticată [44].
Cererea de forță de muncă înalt calificată impune prelungirea școlarizării, iar tinerii sunt puși în situația să își amîne tot mai mult dobîndirea statutului de adult productiv. Noile condiții în care adolescenții trebuie să se achite de sarcina lor centrală (definirea propriei identități) impun o privire atentă asupra caracteristicilor societății moderne și a celei post-moderne caracterizată prin:
Afirmarea lipsei de certitudine a cunoașterii (relativism sau deconstructivism cognitiv);
Mobilutatea demografică și informațională supraextinsă în timp și în spațiu (globalizarea); permanentizarea schimbării;
O nouă ordine socială;
Radicalizarea autoreflexivă a modernității [57].
Cercetarea adolescenței începe în 1904 cînd Stanley Hall lansează prima și cea mai vastă lucrare despre această etapă de viață pe care o intitulează Alarizării, iar tinerii sunt puși în situația să își amîne tot mai mult dobîndirea statutului de adult productiv. Noile condiții în care adolescenții trebuie să se achite de sarcina lor centrală (definirea propriei identități) impun o privire atentă asupra caracteristicilor societății moderne și a celei post-moderne caracterizată prin:
Afirmarea lipsei de certitudine a cunoașterii (relativism sau deconstructivism cognitiv);
Mobilutatea demografică și informațională supraextinsă în timp și în spațiu (globalizarea); permanentizarea schimbării;
O nouă ordine socială;
Radicalizarea autoreflexivă a modernității [57].
Cercetarea adolescenței începe în 1904 cînd Stanley Hall lansează prima și cea mai vastă lucrare despre această etapă de viață pe care o intitulează Adolescența [după 47]. Pe parcursul ultimului secol vom observa conturarea a trei etape principale în evoluția cercetărilor despre adolescență [26]:
Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor modele teoretice ale adolescenței (Freud, Erikson, Hall) [după 26]. În această perioadă au fost realizate studii descriptive despre toate fațetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării,adaptarea,relațiile cu agalii și părinții etc.
Perioada care debutează cu anii ’70 și pînă în prezent este marcată de preocupările de testare a ipotezelor și verificare a teoriilor anterioare prin cercetări empirice.În acești ani, interesul s-a concentrat mai ales asupra găsirii unor explicații coerente pentru plasticitatea și diversitatea dezvoltării, precum și aplicarea cunoștințelor teoretice ăn rezolvarea unor probleme practice acute [26].
În prezent, cercetarea adolescenței este considerată un capitol important al științei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de politici sociale sau educaționale etc. Astfel încît să ofere sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individuale și al societății în ansamblu [57].
Adolescența, care este cuprinsă între 14 și 20 de ani, se caracterizează prin foarte multe schimbări și transformări și de aceea a fost considerată un moment esențial în dezvoltarea psihică umană [48]. În tabloul amplu și complex al dezvoltării din acest stadiu pot fi relevate cîteva aspecte dominante care definesc locul adolescenței în procesul devenirii ființei umane, și anume:
avans cognitiv remarcabil, atingîndu-se chiar vîefurile cele mai înalte ăn manifestarea unora dintre capacitățile de cunoaștere;
depășirea identificării cu părinții, ieșirea de sub tutela familiei și a școlii și integrarea ăn viața socială și culturală a comunității;
intensificarea cunoștinții de sine și a căutării asidue a identității de sine (E. Erikson), a unicității și a originalității proprii;
parcurgerea unei faze decisive în cucerirea independenței și autonomiei, după ce se parcurge o perioadă foarte tensionată [2, p. 135; 26, p. 90]. Acesta din urmă afirmă că se produce măcar o modificare a dependențelor
apariția conștiinței apartenenței la generație
construirea unor noi componente ale personalității și dezvoltarea lor într-o structură unitară care mediază adaptările eficiente la toate tipurile de situații.
Toate schimbările caracteristice acestui stadiu îndreptățesco interesantă concluzie a lui M. Debesse. „Este ultima și cea mai complexă dintre marile etape ale dezvoltării” și, mai departe, ea se caracterizează nu numai prin multiplele învățături care-l pregătesc pe tînăr sau pe tînără pentru sarcinile maturității, ci și prin proiectele, aspirațiile unei personalități care cu cunoștința de scopuri pe care ar vrea să le atingă caută mijloace adecvate pentru a ajunge la ele [26, p. 86].
În același sens, Karl C. Garrison consideră că sarcinile principale ale dezvoltării în adolescență sunt: a) dezvoltarea independenței emoționale față de părinți; b) înțelegerea și acceptarea sinelui; c) înțelegerea sex-rolurilor; d) îndeplinirea satisfăcătoare a tuturor noilor roluri; e) dezvoltarea conștiinței sociale [după 35].
Din punct de vedere intelectual, asistăm la o maturizare a proceselor intelectuale, corelată cu maturizarea bazelor neuro-fiziologice. Gînderea se află în stadiul operațiilor formale, ceea ce, în opinia lui J. Piaget, semnifică „punctul terminus” în evoluția ei și a intelegenței. În această perioadă, apare un nou tip de gîndire: gîndirea logică, dialectică, în care un rol predominant îl joacă inferențele de tip causal (raționamentele deductive) [după 41, p. 37]. Deci, gîndirea individului evadează din concret, senzorial, din „aici și acum”, adolescentul fiind capabil de a rezolva probleme complexe, unele ipotetice și putînd planifica procesele gîndirii. Tot în plan cognitiv, adolescentul dobîndește cîteva abilități noi: abilitatea de a face distincție între real șibposibil, abilitatea utilizării simbolurilor secundare (acelea care pot desemna, la rîndul lor, alte simboluri) etc. Se constată nevoia sistematizării cunoștințelor (schematismul gîndirii), spiritual experimental, capacitatea de a utiliza strategiile euristice în rezolvarea unor probleme complexe.
Memoria adolescentului se dezvoltă în mod specific. Se știe că memoria asigură consistența și coerența vieții psihice, precum și inserția pe dimensiunea temporală a existenței. Există mai multe tipuri de memorie, exprimînd nivele calitative și cantitative deferite și intervenind în anumite tipuri de activități: voluntară/involuntară, mecanică/logică, de scurtă durată/de lungă durată, episodică(autobiografică)/semantică(abstractă) [42]. În adolescență, însă, caracteristică este mai ales memoria de lungă durată,logică. În acest sens,L.S.Vîgotski a arătat că “adolescentul, pentru a-și aminti, trebuie să gîndească” [după 41].
Limbajul capătă caracteristicile unui sistem hipercomplex de autoreglare și autoperfecționare a vieții psihice în ansamblu, constatîndu-se că apartenența la o anumită clasă socială își pune amprenta, în mare măsură, asupra limbajului, începînd cu vîrsta de 15 ani. Adolescentul își fornează, prin exersare, numeroși algoritmi verbali utili în luările de cuvînt în fața anumitor colective, în redarea unor situații etc. De asemenea, adolescentul manifestă, față de sine însuși, exigențe tot mai mari în exprimarea orală și scrisă, în discuțiile constructive și/sau contradictorii, în situațiile de informare sau de confesiune. Vorbirea devine mai nuanțată și mai plastică, adaptată la circumstanțe. Adolescentul acordă o mai mare atenție pentru sensul, semnificația și folosirea corectă a termenilor.
Motivația și afectivitatea constitue „musculature vieții psihice” [51]. Cu privire la evoluția motivatiei în adolescență, este necesar să relevăm două planuri principale: 1. reierarhizări ale structurilor motivaționale generale; 2. intensificarea și amplificarea motivației prin învățare și manifestarea ei diferențială la diferitele grupări de adolescenți.
În strînsă legătură ce dezvoltarea motivației se realizează și un anume grad de maturizare a mecanismelor voluntare. Acest nou nivel al dezvoltării voinței se exprimă în cîteva planuri caracteristice pentru adolescență și anume:
voința ste implicată puternic în opțiunea pentru viitoarea profesie și ăn desfășurarea pregătirii din această pespectivă
este manifestată frecvent în realizarea în fapt a autonomiei și independenței pe care adolescentul și le amplifică mult în postadolescență
de asemenea, este angajată în realizarea unor activități autoformative care devin în acest stadiu mai numeroase și țintesc mai ales calitățile de ordin sufletesc.
Există mai multe elemente de continuitate în ceea ce privește dezvoltarea personalității de la preadolescent la adolescent și postadolescent, dar sunt în același timp și multe deferențe pentru a considera că în cursul acestui stadiu se produc prefaceri remarcabile.
Din punctul de vedere al factorilor care determină evoluția personalității acum, trebuie precizat că, la cei care au acționat pînă la intrarea în adolescență, se adaugă noi contribuții:
a) lărgirea foarte mare a relațiilor sociale;
b) autoimplicarea în propriu proces de formare;
c) intrarea în vîltoarea vieții reale.
În cursul acestui stadiu, unele componente ale personalității se consolidează și se amplifică, așa cum sunt aptitudinile și caracterul sau idealul de viață. Altele se formează acum, iar personalitatea se prezintă pentru prima dată ca un ansamblu organizat și unitar, deși încă insuficient de consolidat și armonizat. M. Debesse observă că personalitatea adolescentului nu este încă nici omogenă, nici precizată în mod definitiv. Îi lipsește încă o experiență suficientă și are prea puține acțiuni eficiente [26, p. 110].
Este diferită ca intensitate, durată, conținut al prefacerilor interioare, de la pesoană la persoană. Marea transformare produsă de criză constă, pe de o parte, în despărțirea de atitudinile și comportamentele proprii copilăriei, și aceasta este latura negativă a crizei, iar pe de altă parte, în dezvoltarea forței eului, a conștiinței de sine, a disponibilităților creatoare – aceasta fiind latura pozitivă a crizei.
1.2. Conținutul psihologic al noțiunilor de performanță și performanță sportivă
La modul general, C.Bourgignon [după 11], consideră că performanța este unul dintre acele “cuvinte potrivite” în care fiecare plasează concepte astfel încît acestea, corespunzător așezate, lasă pe seama contextului definirea înțelesului.
Din punct de vedere al înțelesului, termenul de “performanță”, așa cum apare el definit în dicționarele limbilor engleză, franceză și română se leagă mai mult de ideea de rezultat, obiectiv atins, calitate și mai puțin de evidențierea aspectelor economice sau de eficiență sau de rezultatele economice înregistrate de diferite organizații [14].
Etimologic cuvîntul provine din francezul “performance”. De astfel, unii autori [32], consideră că termenul de performanță își are originea în epoca feudală, acest cuvînt însemnînd “a juca, a interpreta sau a desfășura o acțiune (la modul general) în domeniul teatrului sau a artelor”.
Dicționarul explicativ al limbii române definește performanța ca:
1. rezultat deosebit de bun obținut de o persoană într-o competiție sportivă;
2. success deosebit obținut într-un domeniu de activitate;
3. indice calitativ de funcționare sau randament (al unui motor, system ethnic, al unei mașini unelte etc.) [după 32].
În acest sens, specialistul While Baird [după 38] vede performanța ca “o acțiune orientată (care trebuie exprimată printr-un verb sau un substantiv) prin care se desemnează un eveniment, ambele putînd fi înțelese ori interpretate în termini de acțiune (obținerea unei acțiuni), ori în termeni de cuantificare a rezultatelor unui eveniment”.
De asemenea Corvellec H. [după 53] este și el de părere că termenul de performanță poate simultan să se refere la o acțiune, la un rezultat al unei acțiuni și/sau la gradul de evidențiere a succesului unei acțiuni în comparație cu alte acțiuni.
Totuși rareori sunt situațiile în care acest concept este definit precis sau explicat de către specialiști, chiar dacă numeroase lucrări științifice și articole tratează ca subiect principal tocmai conceptual de performanță [62].
Probabil că acest luctru se explică prin imposibilitatea delimitării clare a sferei noțiunii de definiții date mai sus al căror grad de generalitate este grăitor ăn acest sens.
Din perspective definițiilor enunțate, performanța înseamnă:
Ceea ce fac sau produc oamenii sau mașinile;
Prezentare sau acțiune de orice natură efectuată de oameni, mașini;
Executarea unor ceremonii ori prezentarea unor spectacole sau participarea la o întrecere;
Maniera în care eficiența cu care ceva se produce sau reacționează în funcție de scopurile propuse;
Ceva măsurabil prin intermediul fie a unui număr fie prin intermediul unei expresii care permite comunicarea;
A desăvîrși și a termina ceva avînd o intenție specifică;
Rezultatul unei acțiuni;
Abilitatea de a desăvîrși potențialul de creare a valorii (satisfacția clienților poate fi privită ca o măsurare a potențialului unei organizații privitorla clienții din viitor);
Compararea unor rezultate pe baza unor referințe sau norme (proceduri) selectate sau impuse;
Surpriderea rezultatelor raportate la așteptări.
Noțiunea de performanță este o noțiune utilizată adesea pentru aluziile metaforice pe care le conține. O performanță nu este bună sau proastă în sine. Acelasi rezultat poate fi considerat ca o bună performanță dacă obiectivul este modest sau o proastă performanță dacă obiectivul este ambițios.
Prin urmare se poate concluziționa că a fi performant înseamnă a realize sau a depăși obiectivele propuse.
Această definiție relevă faptul că: performanța depinde de o referință – obiectiv sau scop; performanța este multidimensională atunci cînd scopurile sunt multiple; performanța este un subansamblu al acțiunii; performanța este subiectivă pentru că este produsul operației, prin natură subiectivă, care constă în a apropia o realitate de o dorință.
Întrecerea are rădăcini adînci în istoria umanității. Încă din Antichitate, odată cu prima Olimpiadă, 776 î.H., au fost declarați eroi primii cîștigători ai acestei competiții, recunoscîndu-se oficial performanțele obținute datorită calităților personale. Apariția palestrelor a demonstrat importanța pregătirii și rolul profesorului în drumul spre cîștigarea laurilor olimpici.
Epoca modernă nu numai că a continuat spiritual anticilor de a se întrece, dar și a făcut primii pași importanți în teoria și metodica antrenamentului sportiv.
P. Popescu Nevereanu [după 55] definește performanța ca fiind “acțiunea ce depășește nivelul cimun, este superior, poate constitui dhiar un record. În psihologie se apreciază ca performanță toate rezultatele activității ce dețin un rang maxim și aceasta fie în ordinea individuală, fie în cea colectivă. Performanța sportivă, rezultat valoros individual sau colectiv, obținut într-o competiție sportivă și exprimat în cifre absolute, după sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat în clasament. Realizarea unei anumite performanțe sportive poate constitui motivul fundamental al întregii activități de pregătire și participare la competiție”.
Mihai Epuran: „noțiunea de performanță are ca notă distinctivă rezultatul deosebit, remarcabil, obținut de un om într-o probă, încercare sau întrecere…rezultat măsurat al unei prestații, activități sau aptitudini” [30].
Silvia Teodorescu: “performanța sportivă reprezintă o performanță motrică realizată într-un context instituționalizat de comparare socială, ce implică inegalitate în repartizarea recompenselor” [54].
Conform definiției elaborată de Comisia Medicală a C.I.O., performanța sportivă este rezultatul unirii în system a trei componente: biologică, psihologică și socială. Componenta biologică reprezintă natura biochimică, fiziologică, somatică a sportivului. Componenta psihologică cuprinde întreaga sa personalitate, cu idealuri, aspirații, voință, creativitate, iar componenta socială înglobează în ea civilizația, știința, cultura și relațiile umane [după 54].
Din definiții se pot desprinde cîteva elemente definitorii ale performanței:
Performanța nu este specifică numai activității sportive;
Reprezintă evaluarea unui om, proces, mașină, fenomen, stare a materiei într-un spațiu și timp bine determinate;
Performanța estr egală cu cel mai bun rezultat obținut în cadrul unei competiții/concurs, o ierarhizare a valorilor după determinări calitative sau cantitative;
Performanța poate fi individuală sau colectivă;
Performanța sportivă are un regulament bine precizat;
Performanța are o valoare cifrică (secunde, minute, ore, metri, kilograme, puncte,victorii) indicînd poziția/locul ocupat pe o scară valorică în raport cu anumite caracteristici fizice sau chimice sau alte criterii stabilite în prealabil;
Se poate cataloga drept performanță rezultatul obținut în raport cu un sistem de referințe;
Performanța sportivă este determinată în mare măsură de performanța motrică;
Există un raport permanent între performanța motrică și componenta cognitivă și cea intelectuală; în cazul performanțelor sportive, componenta motrică este dominantă față de componenta cognitivă și intelectuală;
Există în activitatea sportivă de performanță și contraperformanțe, rezultate slabe față de posibilitățile personale sau față de ceilalți competitori;
Performanța sportivă poate fi un record: personal, colectiv, municipal, național, continental, mondial sau olimpic.
Deci, putem spune că performanța sportivă este nivelul maxim de moment la care poare accede un individ prin redimensionarea potențialului bio-psihomotric, ca rezultat a unei exersări direcționate.
1.3. Factorii psihologici ai performanței sportive
Pentru un sportiv de înaltă performanță nu este sufficient să obțină un rezultat înalt o singură dată în mod întîmplător. Se așteaptă, de regulă, de la acesta o anumită stabilitate a performanțelor sportive.
Prin stabilirea performanțelor sportive se înțelege, în general, participarea sportivului în competiții, la nivel ridicat, cel puțin o perioadă de timp. Rezultă de aici că stabilitatea performanțelor sportive implică, pe de o parte, eficiența comportamentului sportivului, iar pe de altă parte, menținerea nivelului ridicat al performanței.
Stabilitatea psihică este o componentă a stabilității performanțelor sportive, ea fiind în mare măsură responsabilă de succesul sportive. Aceasta se referă mai ales la rezervele psihice,spre deosebire de eficiență, care este caracteristică pentru o manifestare actuală în activitatea sportivă. Deci, eficiența se exprimă prin rezultatul sportive, iar stabiliotatea, prin menținerea unor rezultate ridicate, independent de condițiile create.
F. Man și V. Hosek [după 53] consideră că stabilitatea psihică este rezultatul pregătirii psihice a sportivilor, ea caracterizîndu-se în primul rînd prin variația redusă a rezultatelor sportive în condiții necorespunzătoare.
Stabilitatea performanțelor implică, deci, absența căderilor, cît și menținerea celor mai bune rezultate atinse în antrenament în timpul activității competiționale.
N.A. Hudatov [după 62] înțelege prin stabilitate psihică în sport “probabilitatea menținerii unui nivel ridicat al eficienței activității psihice și a stării psihice optime în condițiile extreme impuse de antrenament și concurs în decursul unui ciclu planificat de pregătire”.
Performanța sportivă este multiplu determinată și nimeni nu poate spune cu certitudine care factor are ponderea cea mai mare, atunci cînd cifrele ei sunt la limitele superioare ale capacității indivudului. Prin definiție, sportul este competiție, întrecere cu spațiul, timpil, gravitația, cu natura, cu alții și cu sine. Sportul de performanță este o activitate specifică de limita posibilităților fizice și psihice ale individului; este un experiment social în care își verifică forțele un număr impresionant de științe și de discipline cu character științific [43].
Stabiltatea competițională, a cărei componentă o constituie stabilitatea psihică, este un fenomen complex la care concură factorii fiziologici, biomecanici și psihici.
Factorii phihologici sunt cei mai importanți în asigurarea stabilității performanței sportive. Realizarea unor elemente tehnice complexe nu este posibilă în absența aytoreglării psihice. Este cunoscut, de aesemenea, faptul că supraîncordarea psihică influențează nivelul funcționalității sistemelor interne ale organismului [56].
Desigur, toate aspectele vieții psihice contribuie la realizarea și menținerea unor performanțe sportive la nivel ridicat, rolul cel mai important avîndu-l:
Echilibrul emoțional și capacitatea de autoreglare a stărilor afective;
Capacitatea de decizie și de gîndire lucidă și oportună;
Capacitatea de mobilizare și actualizare a disponibilităților psihice ale sportivului;
Resursele motivaționale interne care stau șa baza performanței sportive;
Capacitatea de efort și de mobilizare voluntară;
Unele aspecte ale structurii personalității sportivului;
Factorii psiho-sociali ai dinamicii grupului sportive.
Realizarea stabilității psihice depinde și de nivelul și calitatea stărilor psihice actuale ale sportivilor. Acesrea fiind influențate și derecționate de dinamica funcțiilor psiho-fiziologice și a proceselor psihice la un moment dat.
A.V.Rodionov [după 63] calsifică stările psihice actuale, după criterii temporale și de conținut, în următoarele categorii:
1. Stări de prestart, de lungă durată
Apar din momentul în care sportivul, în procesul pregătirii, începe să conștientizeze în mod concret ceea ce va trebui să realizeze atunci cînd va lua startul. Conținutul lor se stabilește pe baza activității din antrenament, iar dinamica, în procesul realizării formei sportive.
2. Stări de prestart, de scurtă durată
Apar imediat după încheierea ultimului antrenament dinaintea competiției. În conținutl lor sunt cuprinse în primul rînd procesele psihice de așteptere, iar dinamica lor implică, în principal, reprezentările sportivului cu privire la nivelul său de pregătire și la evaluarea mersului probabil al luptei sportive.
3. Stări de start
Apar o dată cu deplasarea sportivului la locul competiției. Conținutul lor este de pregătirea imediată pentru start, dinamica lor stabilindu-se în funcție de contactele cu adversarii înainte de începerea competiției.
4. Stări competiționale
Starile psihice care se instalează în timpul desfășurării competiției propriu-zise. Conținutul lor este dictate de însuși conținutul activității, iar dinamica lor, de evoluția situațiilor pe teren.
5. Stări postcompetiționale
Conținutul lor în constituie aprecierea făcută de sportive cu privire la rezultatul competiției, iar dinamica se bazează mai ales pe procesul de refacere psihică.
Specificul stărilor psihice actuale este determinat de doi factori principali:
nivelul de activitate psihică;
particularitățile și dinamioca stărilor psihice afective negative și pozitive ale sportivilor.
Date experimentale [după 63] atestă faptul că stările ăsihice actuale ale sportivilor cu stabilitate crescută a performanțelor reprezintă un fond adecvat pe baza căruia se desfășoară procesele psihice corespunzătoare care contribuie la realizarea performanței dorite.
Stabilirtatea performanțelor presupune nu numai reacția adecvată a organismului la solicitările competiționale, ci și dezvoltarea la un nivel corespunzător a funcțiilor de refacere a organismului.
Din punct de vedere al sociopsihologiei sportului, imaginea de sine este văzută ca un ansamblu de reprezentări și convingeri, aspirații și evaluări ale individului cu privire la propria persoană.
Un succes sau un eșec sportiv poate amplasa sportivul la un alt nivel de încredere în forțele sale pentru perioada următoare. De exemplu, în sport succesul contribuie la ridicarea imaginii de sine pe toate planurile (corporal, social, valoric), inclusiv în ceea ce privește autoaprecierea unor particularități ale personaltății sportivului.
În activitatea sportivă, conceptului imagine de sine i se descriu două dimensiuni principale din analiza cărora pot fi ușor surprinse aspectele construirii imaginii de sine:
Dimensiunea fizică (imaginea corporală);
Dimensiunea psihosocială (imaginea de sine).
Dimensiunea fizică a imaginii de sine se diferențiază în imaginea spațială a corpului, care include proprietățile fizice și spațiale (estimarea distanțelor și proporțiilor, orientarea spațială); și în imaginea afectivă a corpului, ce cuprinde percepțiile, reprezentările, sentimentele, emoțiile elaborate pornind de la propriu corp prin raportare la norme.
Majoritatea antrenorilor specifică multidimensionalitatea conceptului de imagine de sine, renunțînd astfel la o determinare precisă. Începuturile cercetărilor asupra sinelui se suprapun cu cele ale cercetării personalității și conștiinței [43].
În termenii psihologiei umaniste,imaginea de sine reprezintă partea centrată a organizării Eului care, la rîndul său este considerat principala structură a psihicului. Acceptarea de sine poate reprezenta ceea ce simte individul despre felul în care se consideră a fi. Imaginea de sine exprimată în termenii dorinței constituie eul ideal (imaginea de sine ideală este baza autorealizării în viață, în profesie, forța vitală pentru îndeplinirea cu succes a scopurilor proiectate), iar discrepanța dintre imaginea de sine reală și eul ideal face ca adaptarea personală să sufere [52].
Totodată, în structura imaginii de sine sunt incluse două categorii de elemente:
reprezentările corporal-dinamice;
reprezentările propriilor posibilități de acțiune.
În cadrul acestora din urmă se consideră a fi înglobate și reprezentările cu privire la rol (funcție și statut) social. Astfel, unii autori sunt de părere că modul în care fiecare persoană evaluează raportul de forță dintre sine și evenimentele lumii înconjurătoare, reprezintă încrederea in sine, care ține de structura personalității; aceasta nu este o caracteristică izolată a sportivului, ci se încadrează într-o structură psihologică mai largă- imaginea de sine- a cărei contruire începe prin formarea reprezentărilor despre propriul corp.
În activitatea sportivă, considerată ca fiind o activitate de pregătire și de formare a personalității sportivului, lupta competițională este văzută ca o confruntare între două sau mai multe personalități. Aceasta pune în joc, prin riscul competițional, imaginea de sine, prestigiul și încrederea în sine [18].
Încrederea în sine are o importanță deosebită în cucerirea statutului de sportiv de performanță. Specialiștii în domeniu sunt de părere că performanța sportivă apare odată cu obținerea victoriilor.
O serie de cercetări efectuate pe sportivi și nesportivi au pus în evidență faptul că imaginea de sine este mai bună la sportivi decît nesportivi și este firesc să fie așa, deoarece statutul social ridicat de care se bucură sporivii de performanță, îi face pe aceștia să fie mai degajați și mai siguri de sine în diferite situații sociale. După părerea I.Holdevici [36], la sportivii de performanță este de dorit să se formeze o imagine de sine puțin mai ridicată decît cea obiectivă, deoarece o astfel de imagine trage după sine performanța.
În concluzie, imaginea de sine se caracterizează prin dinamică în timp, atît ca structură, cît și ca profunzime, avînd în vedere multiplele și variatele influențe sociale, iar formarea imaginii de sine este determinată de comparația cu alții, aprecierile, analizele critice ale acțiunilor și rezultatelor, dar și de un anume model ales, după care urmărește să-și modifice imaginea de sine. Datorită faptului că în formarea imaginii de sine reprezentările constituie, după unii autori, elemente ale acesteia, s-a considerat că reprezentările mișcărilor au o importanță deosebită în activitatea sportivă, deoarece acestea favorizează execuția și învățarea actelor motrice. Astfel, reprezentările ideomotorii ajută la formarea conștiinței de sine a sportivilor care contribuie prin autocunoaștere la aprecierea posibilității efectuării unui exercițiu dificil. Un alt aspect al reprezentărilor îl reprezintă caracterul dinamic și stadial înțeles ca o trecere de la reprezentările cu caracter intensiv, nediferențiat, la reprezentările generalizate.
În cristalizarea imaginii de sine un rol extrem de important îl are și nivelul performanțelor fizice, care prin intermediul reprezentărilor corporal-dinamice influențează reprezentările asupra rolului social. În activitatea sportivă aceste tipuri de reprezentări reacționează puternic. Practicarea sportului permite formarea unor reprezentări corporale-dinamice, care se perfecționează continuu prin antrenament și oferă sportivului posibilitatea de a-și îmbunătăți imaginea de sine prin afirmare, în confruntare cu ceilalți. Nivelul de dezvoltare al reprezentărilor corporal-dinamice este condiționat de o bună dezvoltare a reprezentărilor kinestezice, a memoriei mișcărilor, a capacității de anticipare a efectelor propriilor acțiuni, precum de evaluarea forței și preciziei necesare realizării anumitor elemente.
Ca și concept general, imaginea de sine reprezintă o structură de identitate proprie a personalității umane. Așadar, personalitatea în sine reprezintă cadrul general de manifestare a imaginii de sine. Referindu-ne strict la personalitatea sportivului de performanță putem spune că imaginea de sine a acestuia îmbracă diferite tipuri de manifestare, denumite și stiluri, fapt ce cuprinde nota de originalitate proprie fiecărui individ. Asrfel, putem discuta despre:
Stilul expresiv – este factorul psihologic care descrie o dimensiune ce variază între caracter liniștit și rezervat și caracter entuzismat și orientat spre lumea exterioară
Stilul interpersonal – este factorul psohologic care are ca poli încăpățînarea și distanțarea, respectiv căldura și receptivitatea
Stilul de muncă – factorul psihologic numit activism arată felul în care sportivul se concentrează asupra sarcinilor și modul în care își îndeplinește responsabilitățile
Stulil emoțional – este factorul psihologic care descrie temperamentul și rezistența la stres
Stilul intelectual – este factorul psihologic care variază între un pol organizat spre tradiție și simplitate, în contrast cu spiritul inovator și complexitate [37].
Prin imaginea de sine se înțelege ceea ce sportivul poate sau nu să realizeze. Dacă în urma aplicării unor teste psihologice se înregistrează un nivel mare al imaginii de sine, atunci acesta va extinde și „zona posibilului”. Astfel, dezvoltarea unei imagini de sine adecvate, realiste pare să confere sportivului noi aptitudini și, practic, să transforme eșecul în succes.
Imaginea de sine poate fi modificată și prin experiență, nu doar prin intelect. Încrederea în sine este o consecință și a „experimentării”, nu doar a asimilărilor intelectuale. Experimentarea succesului, imaginată în amănunt, este suficientă pentru îmbunătățirea performanței sportive, deoarece sistemul nervos nu sesizează diferența dintre experiența reală și experiența imaginară [11].
Construirea unei imagini de sine adecvate implică un proces de lungă durată, însă meliolarea imaginii de sine poate apărea într-un timp relativ scurt. Noțiunea de succes se referă la performanțe obținute de sportivi și este definită ca „împlinirea unui scop vizat”. Imaginea de sine reprezintă o structură cheie și în obținerea performanței sportive.
Îmțelegerea imaginii de sine ar putea însemna totodată și înțelegerea diferenței dintre eșec și succes, ceea ce ar oferi posibilitatea remodelării unei cariere greșite. Se poate construi astfel, mental, o imagine de sine. Atunci cînd o idee sau o convingere depre propria persoană intră în filmul psihic al sportivului, aceasta devine adevărată într-un mod automat. Validitatea ei nu eare pusă la îndoială și se acționează conform acesteia, ca și cim ar fi fost reală. Imaginea de sine, de exemplu în cazul fotbaliștilor profesioniști, reprezintă o premisă pe baza căreia se construiește întreaga personalitate, comportamentul și chiar o parte a realizării sportive. Astfel, experiențele trecute par să verifice și să întărească imaginea de sine ajungîndu-se la un cerc vicios din care nu se,ai poate ieși. Personalitatea este concepută și ca un sistem de idei consecvente între ele. Dacă acestea nu par a fi consecvente, ele sunt respinse sau nu sunt respectate. Imaginea de sine reprezinră astfel baza pe care se construiește întreaga personalitate a sportivului, aflîndu-se în, centrul sistemului de idei despre sine [8].
O imagine de sine inadecvată carespunde identificării cu greșelile și eșecirile. Atît în cazul eșecurilor, cît și în cel al succeselor, factorul determinat îl constituie imaginea depre sine adecvată și realistă care trebuie acceptată. Sportivul trebuie să-și cunoască atît punctele tari. Cît și punctele salbe.
O imagine de sine constantă trebuie să realizeze un echilibru între cei doi poli, respectiv succesul și eșecul sportiv. La majoritatea sportivilor, imaginea de sine nu apare doar ca o rețea de caracteristici, consistentă și structurată logic, ci și ca o rețea relativ continuă și stabilă. Majoritatea sportivilor au tendința de a-și apăra imaginea de sine, conștient sau inconștient. Există însă și tendința contrară: respingerea imaginii despre sine (autoculpabilitatea, autoridiculizarea sau, pe celălalt palier, autodepășirea). Această tendință apare atunci cînd sportivul a făcut erori, a eșuat și a ajuns la pierderea sau diminuarea respectului față de sine. Aceste stări sunt temporare, deoarece tendința dominantă este de valorizare a propriei persoane și de a se considera la înălțimea valorulor. Pentru psihic doar o echilibrare a valorilor este sănătoasă, funcționarea lui normală implicînd echilibrul între polii extremi [22].
Cunoscut fiind faptul ca subconștientul funcționează ca un servomecanism pentru atingerea unui anumit scop, s-a identificat mecanismul interior de obținere a succesului – demers inițial din necesitatea includerii lui în metoda de activare și stimulare a peformanței sportive. Dacă subconștientului i se oferă un „scop de succes”, atunci el va funcționa ca un „mecanism al succesului” (scopul este reprezentat aici de imagini mentale create cu ajutorul imaginației). Pentru a se putea face trecerea de la vechea imagine despre sine la noua imagine despre sine este indicat să se deruleze reprezentările mentale ca într-un film psihic imaginar, așa cum ar dori sportivul să fie. Scopul este acela de a descoperi sinele ideal și de a adapta imaginea de sine a sportivului obiectivele propuse [13].
Nu există antrenor sau sportiv pentru care încrederea în sine să nu fie un element esențial în asigurarea succesului în competiții. Marii campioni susțin că încrederea în sine este cheia succesului lor și o dovedesc prin evoluția la concursuri. Săportivii știu cît de importantă este încrederea în sine, dar puțini dintre ei stăpînesc mecanismele acestei tehnici psihologice esențiale. Știu să îi recunoască semnele distinctive la alții, dar nu știu să o regăsească și în sine. Pe de altă parte, antrenorii recunosc că sportivii au nevoie de încredere în sine pentru a cîștiga, dar știu și că sportivii trebuie să cîștige pentru a dobîndi încredere în sine [17].
Încrederea în sine reprezintă expresia stimei de sine, credința în capacitatea proprie de a deveni din ce în ce mai bun, mai competent. Marea majoritate a sportivilor consideră că încrederea în sine este cheia succesului pentru cîștig.
În sportul american, de exemplu, s-a încetățit credința că sportivii trebuie întotdeauna să fie convinși că vor cîștiga. Sportivul care nu crede în capaciatea sa de a-și înfrînge adversarul are o mentalitate de învins, ceea ce în mod automat îl și plasează în poziție de învins. Această concepție grețșită despre ce este încrederea în sine duce la lipsa de încredeae în sine sau la o încredeare în sine nejustuficată. Adevărata încredere în sine se exprimă printr-o perspectivă realistă asupra șanselor de a obține succesul. Este o acumulare a experiențelor individuale ale sportivului în efortul de îndeplinire a unor diverse sarcini, care se reflectă în așteptările sale cu privire la obținerea succesului într-o activitate viitoare. Îndrăjneala, curajul dîrz și prudent, sincer și modest, vin din încrederea celui care știe că poartă în sine și cu sine o forță interioară autentică, reală, cu care cîștigă în fața oricărei slăbiciuni a adversarului. Încrederea în sine nu apare ad-hoc, ci este rodul unei neobosite activități susținute. Cu alte cuvinte, încrederea în sine nu are nici o legătură cu ceea ce sportivul speră că va reuși, ci cu ceea ce acesta se așteaptă că va reuși, la modul realist,cu credința sa intimă, convingerea rațională despre ceea ce este în stare să facă și să obțină. Încrederea în sine este o trăsătură vitală a personalității unui sportiv, pe care cei din jur o rcunosc imediat [41].
Unii sportivi au prea puțină încrederea în sine. Alții au prea multă încredere în sine sau o falsă încredere în sine. În fine, unii sportivi au o încredere în sine optimă. Astfel, se poate spune că încredrea în sine se înscrie pe o axă care merge de la lipsa de încredere în sine exagerată, încredere optimă situîndu-se undeva la mijloc. La fel ca energia psihică, încrederea în sine se află în strînsă legătură cu performanțele (vezi Figura1).
Performanța
Înaltă Scăzută
Lipsă de încredere în sine Încredere în sine optimă Încredere în sine exagerată
Figura 1. Relația dintre încrederea în sine și performanțele sportivului [după 36]
Pe măsură ce încrederea în sine crește pentru a se situa la un nivel optim, performanțele sportivului se îmbunătățesc. Cînd încrederea în sine crește pe acest nivel optim, performanțele sportivului în cep să fie afectate. Această deterioare a performanțelor se datorează faptului că o prea mare încredere în sine îl face pe sportiv să creadă în mod greșit că este atît de talentat încît nu mai trebuie să se pregătească cu seriozitate și nici să depună efortul cerut.
Sportivii cu un nivel optim al încrederii în sine își fixează obiective realiste, tinînd cont de propriile lor abilități. Sportivii care au încredere în sine „se întrec cu ei înșiși’, adică se cunosc destul de bine pentru a se simți victorioși cînd își ating limitele maxime ale propriilor lor capacități și nu încearcă să atingă obiective nerealiste [36].
O încredere în sine optimă este o calitate personală necesară, dar nu și suficientă. Penru a evolua bine, sportivii trebuie să posede în plus cunoștințe teoretice și tehnice fizice caracteristice dsciplinei practicate. Încrederea în sine și competența trebuie să se dezvolte împrenă și în strînsă legătură una cu alta. În absența unei competențe reale,nu se poate vorbi decît de o falsă încedere în sine.
Unii sportivi cred că încredrea în sine le conferă imunitate împotriva greșelilor. Nu este deloc așa, dar o încredere în sine bine fundamentată este o armă eficientă, prin care sportivul poate face față erorilor. Sportivii care au îcredere în sine sunt capabili să-și corecteze greșelile. Nu le e frică să o facă. Antrenorii care îi ceartă pe sportivi pentru greșeli comise le neagă acestora beneficiile acestei arme importante [56].
O simplă greșeală nu sublimează încrederea în sine a sportivilor. Un eșec nu e o tragedie. Sportivii care au încredere în sine știu că greșelile și înfrîngerile sut inerente în sport.
Pe de altă parte, sportivii care nu au încredere în sine, resimteșecul într-un od atît de acut încît se demobilizează foarte ușor. Astfel de sportivi vor deveni prizonieri psihologici ai imaginilor negative pe care și le formează despre sine. Se percep ca veșnc nfrînți și devin veșnic înfrînți. Alexandre Dumas [după 53] rezumă foarte sugestiv această „autoîncarcerare”: „A te îndoi de tine înseamnă a face pact cu inamicul și a porni la luptă chiar împotriva ta. Înseamnă a te condamna la înfrîngere, fiind primul care crede în ea”.
Așteptări negative
Scăderea încrederii în sine
Figura 2. Spirala negativă, avînd drept punct de origine așteptările negative ale sportivilor [după 54]
Îndoiala de sine este un tip apate de profeție, care cel mai adesea se adeverește și are consecinț devastatoare. O astfel de profeție se adeverește pentru simplu fapt că atunci cînd cezi cu toată puterea în posibilitatea producerii unui eveniment, acesta se va produce. Îndoiala n sine îi face pe sportivi să alunce în jos pe scara performanțelor mai ales pentru că îi face să se comporte în conformitae cu propriile dubii. Se crează astfel un cerc vicios fără ieșire. Sportivii se așteaptă să sufere o înfrîngere, iar această înfrîngere se produce. Ceea ce le confirmă sportivilor propria concepție negativă despre sine care, la rîndul ei, nu poate duce decît la eșec (vezi Figura 2).
Îndoiala de sine și așteptările negative ale sportivilor cae nu au încredera în sine sublimează performanțele și generează anxietate, lipsă de concentrare și nesiguranță cu privire la obiectivele unmărite. Deseori acești sportivi se concentreză cu atîta intensitate pe lipsuri încît ajung să scape din vedere lucrurile cu adevărat utile și importante în atingerea performanțelor dorite. Ei ajung la concluzia că sunt atît de incompetenți, încît oricît s-ar antrena, nu vor reuși niciodată să facă ceea ce-și propun. De aceea, nici nu mai încearcă. Sportivii care nu au încredere în sine devin ezitați în acțiunile lor și se autoînvinovățesc, adesea nejustificat, pentru eșecul suferit. Îndoiala de sine devine un obstacol în calea evoluției și le răpește bucuria participării la activitățile sportive.
Sportivii cu o încredere în sine exageată sunt prea încrezători în forțele proprii și este un nonsens. Un sportiv nu poate niciodată avea prea multă încredere în sine, dacă acestă încredere în sine e bine fundamentată. Cînd spunem că cineva este prea încrezător în forțele sale, de fapt vrem să spunem că are o falsă încredere în sine. Încrederea în sine e nai mare decît capacitățile reale ale persoanei în cauză.
Falsa încredere ăn sine poate îmbrăca trei forme. Există sportivi care cred cu sinceritate că sunt mai buni decît sunt. Indiferent dacă această încredere în sine se datorează unei atitudini protectoare exagerate din patea părinților sau a antrenorului, sportivii în cauză vor suferi mari dezamăgiri [54].
Cel de al doilea tip de falsă încredere în sine se remarcă șa sportivii care afișeazăun aer de încredere în sine, dar care în sinea lor sunt foarte îngrijorați de rezultatele pe care le vor obține. Sportivii cu o falsă încredere în sine apar ca încrezuți și aroganți. Unii sportivi își imaginează în mod greșit că exact așa trebuie să s comporte pentru a le demonstra celorlalți că au încredere în ei. Un astfel de comportament este cît se poate de nerecomandabil, mai ales în situația în care evoluția la competiții scoate în evidență o stăpînire insuficientă a tehnicilor sportive specifice discilinei și completa lipsă de fundament a încrederii în sine a acestor sportivi.
Sportivii cu încredere în sine se deosebesc de cei cu o încrederenîn sine prea mare prin aceea că cei dintîi fac o diferență clară între vis și realitate și își evalează cît se poate de precis propriie capactăți și eforturi depuse. Din contra, sportivii cu o încredere însine prea mare își reprezintă greșit realitatea, confundînd ceea ce ar dori să se întîmple cu ceea ce ar trebui să se întîmple. Sportivii cu încrere în sine își pun speranțe în eforturile depuse în vederea atingeri obiectivelor, în timp ce sportivii cu prea mare încredere în sine speră că norocul le va surîde.
Sportivii care nu au încredere în sine se comportă adesea ca și cum ar avea-o, conștiați fiind de importanța acestei calități psihologice. Și totuși, nu reușesc să păcăleacă pe nimeni, tot așa cum nu se păcplesc nici pe ei înșiși. Falsa încredere în sine este un delict psihologic, în care vinovatul este în același timp și victima. Drept consecință directă a acestei automistificări, sprtivii ocolesc cauza reală a lipsei lor de încredere în sine. Ei evită situațiile care le pun încrederea în sine sub semnul amenințării, sau inventează comportamente care să le protejeze egoul lor fragil – de exemplu, simulează o accidentare cînd joacă prost. Sportivii care au o falsă încredere în sine nu-și recunosc greșelile, apelează la tot felul de scuze și deseori sunt greu de antrenat pentru că nu-și asumă responsabilitatea propriilor greșeli [62].
Minciuna e întreținută nu numai de sportivii în cauză, ci și de antrenori, cît și de unii așa-ziși psihologi sportivi. Aceștia din urmă îi încurajează pe sportivi să „gîndească pozitiv”, în sensul că orice obiectiv pe car și-l propun poate fi transpus în realitate. Gîndirea pozitivă în sine nu-i poate da unui sportiv încredere în sine. Încrederea în sine se cîștigăprin muncă, nu prin speranțe deșarte. Ea se cîștigă prin efortul de a deveni competent și prin îmbunătațirea performanțelor, iar îmbunătățirea performanțelor este strîns legată de fixarea unor obiective realiste [53].
Sportivii trebuie să gîndească pozitiv, dar în termini realiști. Trebuie să se evalueze cît mai favorabil posibil, dar nu să se vadă așa cum nu sunt. Cînd speranțele de victorie sunt nerealiste, esecul produce o scădere și mai dramatică a încrederii în sine și afectează negative performanțele sportivilor. Cînd sportivii cred că trebuie să cîștige de fiecare dată, inevitabilul eșec de a transpune în realitate asemenea așteptări nerealiste are efecte positive ale credinței în victorie.
Încrederea în sine este o expesie a stimei e sine. La baza încrederii în sine a sportivilor stau experiențele pe care aceștia le au la începutul carierii. Sportivii care se bucură de succese devin mai încrezători, se simt mai valoroși și sunt mai motivați să se perfecționeze. Ci care întîmpină eșecuri de timpuriu devin mai puțin încrezători și se simt mai puțin valoroși.
Încrederea în sine optimă nu se poate dezvolta la sporivii care au percepții negative despre propria lor valoare [9]. Astfel de sportive vor trebui ajutați de antrenor să-și dezvolte percepții positive despre valoarea lor ca ființe umane, pentru a putea atinge un nivel optim de încredere se sine. Pentru a-i ajuta pe sportive să-și creeze și să-și mențină percepții positive despre valoarea lor personală, antrenorii vor acționa pe trei planuri:
Sportivii vor fi învățați tehnici și strategii sportive cele mai eficiente, pentru a-și atinge nivelul de competență care le poate asigura succesul;
Antrenorul le va comunica sportivilor percepțiile sale pozitive despre valoarea lor, indiferent de performanțele obținute;
Sportivii vor fi ajutați să înțeleagă că cea mai importantă sursă a încrederii în sine nu este succesul, ci capacitatea de a deveni mai competenți.
Încrederea în sine a unui sportiv nu este convingerea că va cîștiga sau că nu va greși niciodată, ci convingerea că-și poate corecta greșelile printr-un efort de autoperfecționare. Deci, încrederea în sine este de fapt încrederea în capacitatea de a deveni mai competent, atît din punct de vedere fizic cît și psihologic.
Înarmați cu încredere în capacitățile lor de a deveni competenți, sportivii nu se vor mai lăsa intimidați de succesele adversarilor și nici demobilizați de insuccesele lor temporale. Ei vor primi succesul sau eșecul imediat din perspectiva obiectivelor pe termen lung.
1.4. Rolul motivației în performanța sportivă
Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esențial în declanșarea, orientarea și modificarea conduitei, iar motivația e constituită din ansamblul motivelor, mai bine zis din structura tuturor motivelor, întrucît ele nu sunt pe același plan [22].
Prin motivație, se înțelege „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunr înnăscute sau dobîndite, conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte” [4]. De regulă orice act de conduită este motivat.
În acest fel distingem cu ușurință existența:
pe de o parte darele mediului, obiecte și evenimente externe
pe de altă parte – nevoile interne, intențiile, aspirațiile, sarcinile de adaptare a individului.
Acțiunile și comportamentele oamenilor, activitățile lor sunt determinate de anumite motive.
Motivele sunt structuri psihice care declanșează, susțin energetic și direcționează, din interior, o activitate sau un comportament, avînd rolul declanșator al acestora sau motivele sunt factorii care – în condiții externe date – declanșează, susțin și orientează activitatea [22].
Omul nu acționează niciodată determinat de un singur motiv, ci sub influența unei structuri motivaționale. Ansamblul acestor motive care determină acțiunile sau comportamentele unei persoane reprezintă motivația sa.
Motivația în sport este legată de satisfacția directă a omului care practică sportul, care obține un succes sportiv, o anumită performanță. Specialiștii au constatat legătura directă dintre performanță și motivație: rezultatele sunt mai bune în cazul unei motivații sociale mai profunde.
Motivele activității sportive sunt:
Motive directe
satisfacția produsă de activitatea musculară, de mișcare;
satisfacția estetică produsă de frumusețea diferitor mișcări;
tendința omului de a se manifesta curajos și hotărît;
tendința întrecerii, elemente de concurs;
tendința de o obține performanțe sportive de valoare.
Motive mijlocite
tendința de a deveni puternic și sănătos prin practicarea exercițiilor fizice și a sportului;
tendința de pregătire pentru activitatea profesională prin sport;
sentimentul datoriei, necesitatea respectării normelor școlare etc.;
înțelegerea importanței sociale a activității sportive.
Interese, ca orientări specifice a cunoașterii către activitatea sportivă [30].
În sportul de performanță, motivația are un rol determinant deoarece stă la baza continuității antrenamentului sportiv și efectuării acestuia la parametrii cît mai aproape de cei optimi. Motivația în sportul de performanță trebuie privită atît din punct de vedere al sportivului, al anturajului profesional (antrenori, medic, psiholog, manager etc.), cît și al anturajului social (familie, prieteni etc.).
Motivația este un concept explicat în diferite maniere. Originea cuvîntului din limba latină „movere”, adică ceea ce pune în mișcare, ceea ce împinge la acțiune. În literatura de specialitate abordarea acestei noțiuni se centrează fie asupra individului, fie a individului în relație cu mediul său.
Abordarea din perspective individului susține că forța motivațională este interioară individului și depinde de caracteristici personale ca nevoile, pulsiunile, instinctele, trăsăturile de personalitate. În perspectiva situațională (individ + mediu său), comportamentul depinde și de factori exteriori individului, respective mediul său de lucru, natura muncii, stilul de conducere al superiorilor etc.
Astfel, autorii care se încadrează în prima categorie [26; 40], sub influența psihologiei sau psihanalizei, definesc motivația ca:
forța care permite trecerea organismului din starea de repaus în starea de acțiune;
ceea ce împinge individual să acționeze în funcție de nevoile sale;
o stare de tensiune care pune organismul în mișcare pînă la reducerea tensiunii.
Din această perspectivă, a motiva înseamnă:
pentru psihanaliști: solicitarea pulsiunilor fundamentale;
pentru psihologii clasici: a face apel la nevoi fundamentale;
pentru psihologii clinicieni: a face apel la certitudini afective cu care copilul a fost impregnate în mediul familial, școlar și social;
pentru psihologii behavioriști: stimuli de nivel biologic care declanșează comportamentele instinctive și reflexe [după 60].
Se observă că motivațiile ca și motivarea – crearea condițiilor care împing la acțiune, sunt gîndite în afara grupului și a contextului în care individual acționează, că motivațiile au doar cause individuale.
În concluzie, reținînd că motivațiile reprezintă “ceea ce impinge la acțiune”, iar comportamentul reflectă acțiunile întreprinse în vederea atingerii unor scopuri, putem spune că motivațiile determină comportamentele individului.
Motivația are următoarele funcții:
Funcția energetică, de propulsor, activator și dinamizator (deși nu poate declanșa direct reacția, motivația are rol de activare generală sau specifică, generînd tensiuni și energii sau reducîndu-le).
Funcția de direcționare, o condiție a selectivității în relație cu ambianța. Pieron definește motivul ca factor intern, care alege din deprinderile care le are o persoană, pe cea care va fi actualizată.
Funcția de mediere și reglare a activității omului (condiția internă de filtru între stimul și reacție) [60].
Motivația (factor intern) este condiționată de obiectul ei; factorul extern are efect declanșator doar în raport cu anumite trebuințe, dorințe, aspirații.
Gama motivațiilor conduitei umane poate fi descrisă de următoarele notiuni: trebuință, impuls, dorință,valență, expectanță, aspirația, idealul [34].
Trebuința desemnează anumite stări interne și semnifică adesea o animită lipsă sau deficit. Trebuințele pot fi primare și secundare. Cele primare sunt biologice, înnăscute și legate de menținerea organismului (hrană, odihnă, sex, igienă) sau de ordin psihologic (securitate, afecțiune, afiliere) . Trebuințele secundare sunt dobîndite sub influența factorilor socio-culturali (comunicare, succes și performanță, autorealizare, aprobare socială,etc.).
Impulsul constă în apariția excitabilității accentuate a centrilor nervoși corespunzători (din punct de vedere fiziologic) și o stare de tensiune (din punct de vedere psihologic). Impulsul este aspectul dinamic, procesual al trebuinței. De exemplu un anumit nivel al hormonilor sexuali în sînge duce la impulsul sexual.
Dorința este o trebuință conștientizată, este o activare emoțională orientată spre obiectul ei. De exemplu dorința de a cîștiga un concurs.
Intenția marchează trecerea de la motive spre scopuri, proiecte și indică aspectul direcțional al motivului.
Scopul este prefigurarea mentală a rezultatului, a efortului dorit. Dacă scopul propus nu a fost atins, tensiunea psihică se mențone sub formă de impuls pentru continuare.
Tendința este factorul motivațional care orientează activitatea într-un anumit sens.
Valența este proprietatea unui obiect, eveniment sau persoană de a răspunde unei trebuințe, de a satisface o cerință. Valențele se află la intersecția dintre subiect și obiect. Ele pot fo positive (care acționează în sensul țelurilor) sau negative (care intervin ca bariere în atingerea țelurilor).
Expectanța definește rezultatul pe care individual îl estimează că îl va obține, pornind de la o apreciere realistă. Se bazează pe un calcul al șanselor.
Aspirația este rezultatul pe care individual îl așteaptă, o speranță de autorealizare; standardul pe care o persoană se așteaptă și speră să-l atingă într-o performanță.
Idealul își are originea în sisitemul de valori al persoanei sau grupului; el prespune o opțiune valorică de perspectivă care capătă expresie în programul de viață al individului.
Pentru a întregi tabloul care conturează motivația trebuie să vorbim și despre interese, care sunt foarte importante în activitatea sportivă. Interesele reprezintă tendința de a acorda atenție anumitor obiecte și de a orienta după anumite activități. De ce interesul pentru un sport sau altul? Pentru că interesul este o atitudine de natură emotiv-cognitivă față de obiect și activitate. Interesul este o componentă motivațională a personalității ce se exprimă prin atitudinea pozitivă, activă și perseverentă față de activități, fenomene, reunește trebuințe, motive, tendințe și scopuri.
Din punct de vedere cognitiv, punctul de plecare în abordarea motivației este ecuația:
Valență x Expectanță= Motivație
Dacă unul din factori este 0 atunci motivația este 0. Cercetările arată că reacția tipică la succes este ridicarea nivelului de aspirație și expectanță, în timp ce la insucces este coborîrea acesteia; scăzînd nivelul de aspirație, expectanța, implicit scade și efortul de învingere al dificultăților [60].
Motivația este împărțită în:
submotivație;
supramotivație;
motivație optimală.
Submotivarea trebuie evitată pentru că în acest caz conduita funcționează diferit din punct de vedere energetic și determină diminuarea performanțelor. Mai trebuie evitată pentru că în legătură cu sarcina și atitudinea față de aceasta se poate induce un montaj anticipativ în care sarcina este subestimată și deci se tratează cu ușurință momentul confruntării cu această sarcină, ceea ce va induce probabil insucces.
Supramotivarea funcționează pe baza legii lui Yerkes, care spune că ea trebuie evitată. Potrivit acestei legi există o relație inversă de activitate între nivelul motivației și caracteristicile unei performanțe [după 61]. Supramotivarea eate montaj anticipativ, generat de supraestimarea sarcinilor percepute ca fiind dificile. Este contraindicată pentru că supraactivarea și supramobilitatea afectivă, dezorganizează activitatea, stresează, epuizează fondul energetic, chiar înainte de confruntarea cu sarcina își induce insucces.
Motivația optimă este un tip al motivației dat ca fiind superior față de celelalte două, deoarece facilitează la maxim rezolvarea sarcinii și reprezintă o motivație de intensitate medie care evită extremele. Potrivit neurofiziologiei, există un optim al stării de veghe, al gradului de excitație al creierului, al stărilor de impuls și drept urmare, organismul va acționa pentru obținerea acestui optim prin ridicarea sau scăderea nivelului celor trei elemente.
În activitățile sportive de performanță, motivatia este mai puțin în legătură cu funcțiile direcționale, și mai mult cu cele activatoare. M. Vanek [după 34] în studiile sale despre dinamica motivației la sportivi arată următoarele patru stadii:
stadiul generalizării copilul, adolescentul este motivat de trebuința de moșcare și de reișită;
stadiul de diferențiere în care are loc alegerea ramurii de sport;
stadiul preferințelor specializate, sportivul a obținut performanțe în ramura aleasă, străbătînd diverse trasee motivaționale;
stadiul involuției motivaționale, în care sportivul recade sub influența motivațiilor primare sau secundare (avantaje materiale, insucces, accidentări, lipsă de coeziune în grup etc.).
Sportul de performanță solicită eforturi și renunțări care de cele mai multe ori par de neînțeles (activități duse la limita suportabilității biologice și psihice, situații stresante repetate, privarea temporară de satisfacerea unor trebuinți firești etc.), care provoacă întrebarea privitor la oportunitățile oferite de sportul de parformanță.
Diversitatea motivelor pentru care tinerii practică sportul a fost deosebit analizată și relevată la M. Bouet [după 61] cu concluziile următoare;
1. Nevoi motorii
a) nevoia de a cheltui energie
b) nevoia de mișcare
2. Afirmarea de sine
a) aspecte ale afirmării de sine
b) condiții favorabile afirmării de sine
3. Căutarea compensației
a) complimentară și de echilibrare
b) pentru surmontare
c) pentru subsriruiri
4. Tendințe sociale
a) nevoia de afiliere
b) dorința de integrare
5. Interesul pentru competiții
a) nevioa de succes
b) nevoia de a se compara cu alții
c) nevoia de a se opune altuia
d) dorința de neprevăzur
e) plăcerea trăirii tensiunii competiției
6. Dorința de a cîștiga
a) dorința de posesiune
b) dorința afirmării de sine
c) patriotism
7. Aspirația de a deveni campion
a) exigență
b) autoafirmare
c) Interese materiale
d) Influența altora
8. Agresivitate și combativitate
a) adversitate
b) combativitate
9. Dragoste de natură
a) lupta contra naturii
b) contemplarea naturii
10. Gustul riscului
a) jocul cu viața
b) nevoia de a simți situații periculoase
c) dorința de a-și arăta curajul
11.Atracția către aventură
a) dorința de neprevăzut
b) dorința de rezolvatr a unor situații limită
Se observă că motivele practicării diferitelor sporturi sunt complexe și așezate pe mai multe nivele, fiind legate puternic de personalitatea individului. Practicarea sportului de peformanță depinde de mulți factori, de sportiv, de antrenor, de ambianță etc. Considerînd participarea psihologiei la pregătirea și realizarea performanței sportive putem aprecia că antrenorului îi revin cele mai importante sarcini pentru motivarea sportivilor de performanță (figura 3)
MEDIC SPORTIV PSIHOLOG SPORTIV
ANTRENOR
ANALIZEAZĂ SITUAȚIA
PLANIFICĂ ȘI REALIZEAZĂ PREGĂTIREA
PREGĂTEȘTE NEMIJLOCIT SPORTIVUL
Figura 3. Participarea psihologiei la pregătirea sportivă [după 62]
O altă clasificare a motivelor sportului de performanță este;
* Motivație intrinsecă, nevoia de afirmare, plăcerea produsă de activitatea respectivă, compensații etc.
* Motivația extrinsecă, recunoaștere, recompense, satisfacții de altă natură, curiozități etc.
Rolul important al motivației intrinseci este evidențiat în practicarea sportului de performanță, dar și asimilarea unor factori motivaționali extrinseci și transformarea lor în repere ale motivației intrinseci (conștientizarea propriei capacități de a genera acțiuni valoroase).
În studierea motivației pentru sportul de performanță R. N. Singer a elaborat conceptul de optim motivațional [după 62]. Există un nivel optim de motivație pentru fiecare individ și pentru fiecare sarcină motrică. În analiza motivației pentru sport, susține Singer [după 62], este necesară identificarea a trei factori;
specificul și caracteristicile ramurii de sport;
sportivul cu aptitudinile și atitudinile sale (pentru cei cu un nivel de energie și anxietate ridicat se recomandă tehnici motivaționale moderate, iar pentruncei cu nivel scăzut de energie și anxietate se vor aplica acțiuni stimulatoare);
programul de pregătire sportivă.
În cercetările lui Zemscov A.S. [după 62] au fost relevate componentele motivației ș anume:
Intelectul
Motivarea realizărilor
Evaluarea nivelului performanțelor atinse
Nivelul planificat de realizare
Aceste componente ale motivației descrise de Zemscov A.S. [după 62] sunt parte importantă a rezistenței sportivului și constitue este un factor determinant în obținerea performanțelor de adolescenții sportivi. Constatarea arată că adolescenții cu un nivel înalt de rezistență, o stabilitate emoțională și cu o dorință de dezvoltare a abilităților fizice au performanțe sportive. Acestă constatare trebuie să fie pusă de antrenor la baza modalității de formare a motivației perfotmanței sportive.
În concluzie, motivația reprezintă o condiție de bază a practicării sportului și mai ales, a obținerii de performanțe sportive, determinată atît de factorii motivaționali interni, cît și de cei externi. Acești factori depind de modul în care sint trăite trebuințele de bază ale ființei umane, dar și de modul cum au acționat factorii externi, sociali și pedagogici.
2. CERCETAREA EXPERIMENTALĂ A VARIABILELOR SUCCESULUI CONDIȚIONATE DE MOTIVAȚIA PERFORMANȚEI SPORTIVE
2.1. Metologia și metodele de cercetare
Căutarea performanței, nevoia de realizare, are la bază nu numai fenomenul de emulație sau facilitare socială, ci și tendința spre perfecțiune a individului, care, chiar și dacă nu-i depășește pe alții, se poate depăși pe sine. Orice sportiv poate realiza o performanță de succes, și numai în comparație cu prestațiile sale anterioare. De astfel, acesta fiind un motiv intrinsec de mare importanță în viața sportivilor, mai ales la începutul carierii sau la etapele competiționale. Esențial este să-și fixeze de fiecare data un scop superior rezultatului anterior.
În procesul cercetării literaturii de specialitate privind performanțele sportive, se poate constata că cercetările făcute s-au realizat în lipsa unui cadru teoretic de bază cu implicarea unor probleme de ordin metodologic.
Obiectivul cercetării constă în sporirea performanțelor la adolescenții sportivi corelarea variabilelor factorilor psihologici, în vederea observării care din ei inflruențează negativ sau pozitiv.
Ipotezele care sunt verificate in cercetarea efectuată sunt
încrederea în sine corelează pozitiv cu motivația succesului;
motivarea spre evitarea eșecului influențează negativ nevoia de perfoemanță;
motivația evitării eșecului influențează negativ nevoia de succes.
Descrierea eșantionului
Cercetarea și verificarea ipotezelor s-a efectuat cu ajutorul adolescenților sportivi ce fac parte din Clubul Sportiv pentru Copiii și Tineret „Buiucani”. Eșantionul constă din 42 de adolescenți fotbaliști, cu o experiență sportivă în fotbal de 5-6 ani.
Pentru realizarea scopilui propus și verificarea ipotezelor s-a selectat un pachet de teste pentru diagnosticarea factorilor psihologici care contribuie la sporirea performanțelor sportive.
Etapele metodei de cercetare
Constatarea performanțelor adolescenților în cadrul Clubul Sportiv pentru Copiii și Tineret „Buiucani” care este efectuată inițial.
Metodele utilizate
La etapă inițială s-a aplicat testul „Scara de evaluare a nevoii de performanță” (autor Orlov Iu.M.).
Scopul acestui test este de a identifica nivelul de formare la adolescenți a motivației performanței.
Testul conține 22 de afirmații. Adolescentul trebuie să-și exprime acordul cu conținutul afirmațiilor cu ajutorul răspunsului „da” sau „nu”.
Testul dat permite determinarea nivelului de nevoie de performanță a eșentionului selectat. Prelucrarea datelor se face cu ajutorul cheiei . Pentru răspunsul care coincide cu cheia testului se atribuie un punct. Sunt trei nivele de formare a motivației performanței:
Nivel înalt 16-19
Nivel mediu 12-15
Nivel scăzut 2-11
Următorul test aplicat este “Tehnica de studiere a încrederii în sine” (Romek V.G.)
Scopul tehnicii constă în determinarea nivelului de încredere în forțele proprii, abilitatea de a avea curaj în plan social și capacitatea de a întreține relații interpersonale.
Testul e alcătuit din 30 itemi, care creează imagine despre disponibilitatea proprie de a avea încredere în forțele proprii și studiază capacitatea de a întreține relații interpesonale adecvate. Se alege o singură variantă de raspuns din cele trei, care reflectă în cea mai mare măsură propria părere în raport cu afirmațiile prezentate.
Cotarea răspunsurilor și interpretarea rezultatelor are loc sub forma acordării punctajului în funcție de varianta aleasă conform cheii testului.
La transformarea valorilor brute în valori standard am utilizat tabelul însoțitor (vezi tabelul 1).
Indicii 1,2,3,4 corespund nivelului scăzut,
Indicii 5,6,7 – nivelul mediu;
Indicii 8,9,10 – nivelul înalt.
Tabelul 1. Transformarea valorilor brute în valori standard
La etapa a treia pentru a determina nivel și direcția de motivație către succes s-a folosit testul „Tehnica de diagnosticare a personalității motivată spre succes” (Elers T.)
Este o modalitate de diagnosticare direcției motivaționale a personalității în scopul atingerii performanțelor.
Testul este alcătuit din 41 de itemi, la care sunt două variante de răspuns „da” și „nu”. Se referă la metodele моношкальное. Nivelul acentuării motivației spre succes se estimează din suma punctelor care coincid cu cheia testului.
Analiza rezultatelor
De la 1 la10 puncte nivel scăzut de motivație spre succes;
de la 11 la 16 puncte nivel mediu de motivație;
de la 17 la 20 puncte nivel ridicat moderat a motivației;
mai mult de 21 puncte nivel prea ridicat a motivației spre succes.
Cercetările arată, că persoanele cu un nivel moderat și prea ridicat a orientării spre succes, preferă nivelul mediu de risc. Iar cei, care le este frică de eșecuri, preferă un nivel scăzut sau invers un nivel prea ridicat de risc. Cu cît motivația spre succes este mai înaltă (atingerea scopurilor), cu atît mai joasă este dorința de asumare a riscului.
Persoanelor cu motivație spre succes le este caracterisrică evitarea riscului înalt.
Aici se poate constata că cei cu o motivație înaltă au și o promtitudine de asumare a riscului, sunt mai puțin implicați în accidente, comparînd cu cei cu o promtitudine înaltă de asumare a riscului, dar o motivație înaltă a evitării eșecurilor (apărare). Și invers, atunci cînd este o motivație ridicată a evitării eșecurilor, atunci aceasta condiționează motivarea spre succes – atingerea performanțelor.
Următorul test utilizat este „Tehnica de diagnosticare a personalității motivată spre evitarea eșecului” (Elers T.). Acest test este alcătuit dintr-un tabel, care are 30 rînduri cu cîte 3 cuvinte în fiecare rînd. Instrucțiunea este de a selecta doar un cuvînt, care cel mai corect îl caracterizează pe adolescent.
Calculul punctelor se face în conformitate cu corespunderea alegerii cu cheia.
În interpretare avem următoarele nivele:
De la 0 la 10 nivel puncte scăzut a motivației de apărare;
de la 11 la 16 puncte nivel mediu a motivației;
de la 17 la 20 puncte nivel înalt a motivației;
mai mult de 20 puncte nivel prea înalt a motivației evitării eșecurilor, protecție.
Analizînd rezultatele în cercetările sale D. McClelland a constatat că persoanele cu un nivel ridicat de protecție, mai des ajung în situații de necaz, decît cei care au un nivel ridicat de motivare spre succes. S-a confirmat că persoanele, care se tem de eșec, preferă un risc mic sau din contra exagerat de mare, unde eșecul amenință prestigiu. F. Burkart afirmă, că instalarea comportamentului de protecție în activitate depinde de:
gradul de presupunere a riscului;
motivația predominantă;
eșecurile anterioare.
Ultima etapă în cercetarea dată, este de a evalua necesitatea realizării succeselor folosind chestionarul „Chestionarul evaluării nevoii realizării succesului”. Acest chestionar are două variante, pentru bărbați și pentru femei și se recomandă de a fi aplicat în dependență de sexul persoanei.
Chestionarul este alcătuit din 42 itemi, afirmări ce țin de gîndurile, sentimentele și acțiunile persoanei în acele situații din viață, unde poate să obțină succes sau să evită eșecul. Citind fiecare afirmație, se cere de a exprima gradul de acord sau dezacordul după următorul criteriu:
+3 total de acord
+2 de acord
+1 mai mult de acort, decît nu de acord
0 îmi este greu să zic, și da, și nu
-1 mai mult nu sunt de acord
-2 nu sunt de acord
-3 total nu sunt de acord
Conform cheii chestionarului se calculează punctele acumulate și în baza lor facem concluziile.
Deci pentru persoanele cu suma acumulată în intervalul de la 165 pînă la 210, se face încheierea că, motivația realizării succeselor este dominată de aspirația spre succes.
Pentru suma de puncte de la 76 pînă la 164, concluzia este dominată de aspirația de a evita eșecul.
Și pentru suma de puncte de la 30 pînă la 75 nu este nici o concluzie definitivă despre dominarea motivației realizării succeselor sau evitarea eșecurilor unul asupra altuia nu poate fi făcută.
2.2. Prezentarea rezultatelor cercetării experimentale
Datele obținute în urma efectuării testării pe eșantionul format de 42 adolescenți sportivi, fiind analizate vorbesc despre o medie a variabilelor . Deci, ceea ce ține de:
încrederea în sine media pe eșantionul selectat este de 7.4, corespunde nivelului mediu de încredere în forțele proprii;
nevoia de performanță are o medie de 10.9 ce se încadrează în nivelul scăzut;
motivația spre succes media este 20.1, ceea ce spune de un nivel ridicat moderat;
motivatia evitării eșecului media 13.2 nivel mediu de motivație;
nevoia de succes o medie de 132.7, care arată nivelul mediu.
Mediile variabilelor : încrederea ăn sine, nevoia de performanță, motivația succesului, motivația evitării eșecurilor și nevoia de succes sunt arătate în tabelul 2.
Tabelul 2. Medii căpătate prin măsurarea variabilelor experimentale
Concluzie
Analizînd mediile pe variabilile cercetate, observăm că la nivelul scăzut este nevoia de performanță, la nivel mediu sunt motivatia evitării eșecului, nevoia de succes și avem un nivel ridicat moderat a motivației spre succes. Aceste medii pot fi reprezentate și garfic (fig.4)
Figura 4. Reprezentarea grafică a mediilor variabilelor
În continuare vom analiza fiecare variabilă separat, care conditionează în mod special sporirea performanțelor sportive și despre care avem de verificat ipotezele propuse spre cercetare.
Vom descrie și arăta datele ce țin de încrederea în sine, variabilă care a fost cercetată cu metoda directă de culegere a datelor și anume, testul „Tehnica de studiere a încrederii în sine”.
Analiza datelor cercetării colectate de pe eșantionul de 42 adolescenți sportivi, avem următoarele rezultate:
nivel înalt – 47,6 % (22 adolescenți)
nivel mediu – 52,4 % (20 adolescenți)
nivel scăzut – 0
Pentru a putea analiza clar toate detaliile ce țin de cercetarea variabilei încrederea în sine pe eșantionul selectat, introducem datele obținute in tabelul 3.
Tabelul 3. Date statistice a variabilei încrederea în sine
Aratăm grafic variabilele nivelelor de încredere în sine în procesul cercetării, pentru a putea fi utilizat in continuare la obținerea mediilor pentru variabilele care descriu performanța în grupurile de adolescenți cu încredere în sine diferită.
Pe eșantionul cercetat la variabila încredere în sine, concluzia este că avem doar încredere în sine cu nivel mediu și încredere în sine cu nivel înalt. Nivelul mediu de încredere în sine ce constitue 52,4 % este dominant nivelului înalt ce arată un procent de 47,6. Deci, putem forma două grupuri de adolescenți, pentru a calcula medii care descriu performanța. Grupul 1 va fi cel de adolescenți cu încredere în sine medie și grupul 2, adolescentii cu încredere în sine înaltă.
Figura 5. Reprezentarea grafică a nivelelor de încredere în sine
În urma calcului datele sunt reflectate în tabelul 3, unde:
nevoia de performanță : grupul 1 – 11,0
grupul 2 – 10,8
motivația succesului: grupul 1 – 18,7
grupul 2 – 21,6
motivația evitării eșecului: grupul 1 – 13,3
grupul 2 – 13,1
nevoia de succes: grupul 1 – 128,6
grupul 2 – 137,2.
Tabelul 4. Mediile pentru variabilele care descriu performanța în grupurile de adolescenți cu încredere în sine diferită
Concluzie: Nevoia de performanță pe grupuri de adolescenți este diferită. Pentru adolescenții cu o încredere în sine medie avem media mai mare cu 0,2 unități față de cei cu încrederea în sine înaltă. Este o diferență mică care vorbește despre faptul că nevoia de performanță puțin este influențată de nivelul încrederii în sine.
Motivația succesului pe aceste două grupuri arată o diferență de 2,9 dintre grupuri, unde cei cu o încredere în sine înaltă au și o motivație spre succes mai mare.
Motivația evitării eșecului arată că nu este influențată de nivelul de încredere în sine esențial. Cei cu o încredere în sine medie au și o medie mai mare la motivația evitării eșecului.
Nevoia de succes în raport cu nivelul încrederii în sine este de 8,6 pentru cei cu o încredere în sine înaltă.
Compararea statistică a variabilelor ce descriu performanța poate fi efectuată atunci cînd avem adolescenți cu încredere în sine diferită. Grupîndu-i în doua grupuri și efectuind compararea, obținem coeficientul – 3,323 pentru
Utilizînd datele, comparăm variabilele care descriu performanța în grupurile de adolescenți cu încrederea în sine diferită tabelul 5.
Tabelul 5. Compararea statistică a variabilele care descriu performanța în grupurile de adolescenți cu încredere în sine diferită
Statistic semnificativă există o singură diferență, la motivația succesului -3,323.
Datele statistice obținute aplicînd testul „Scala de evaluare a nevoii de performanță” prezentate în tabelul 6, spun despre faptul că pentru adolescenții din eșentionul cercetat este specific un nivel scăzut a nevoii de performanței, iar nivel înalt nici nu este înregistrat.
Tabelul 6. Date statistice a variabilei nevoia de performanță
Nivelul scăzut – 66,6 % (28 adolescenți)
Nivelul mediu – 33,4 % ( 14 adolescenți)
Nivelul înalt al nevoii de performanță nu este înregistrat.
Nivelul scăzut a nevoii de performanță este evident și clar în figura 6. Cei mai mulți adolescenți, adică 12 au acumulat cîte 9 puncte, ce reprezintă cel mai mic punctaj adunat la metoda dată. Pentru nivelul mediu cel mai mare punctaj îl au 2 adolescenți, acumulînd cîte 15 puncte. Nevoie de performanță înaltă nu este înregistrată.
Figura 6. Reprezentarea grafică a nevoii de performanță
Pentru motivația succesului am analizat datele statistice obținute folosind testul „Tehnica de diagnosticare a motivației spre succes ” (Elers T.) . Analiza acestor rezultate se recomandă să se facă împreună cu rezultatele testului „Tehnica de diagnosticare a motivației evitării eșecului” (Elers T.). Datele statistice pentru motivația succesului sunt prezentate in tabelul 6 și pentru motivația evitării eșecului în tabelul 7.
Tabelul 7. Date statistice pentru variabila motivația succesului
Dacă pentru celelalte teste sunt trei nivele de apreciere, atunci pentru acestă variabilă sunt patru nivele. Nivelul înalt este divizat în nivel ridicat moderat și nivel prea ridicat al motivației succesului.
Figura 7. Nivelele motivației succesului
Analiza datelor arată, că motivația succesului scăzută pe eșantionul experimentat nu se întîlnește. Sunt 4 adolescenți cu o motivație a succesului medie, iar ceilalți 38 sunt cu o motivație ridicată, 20 adolescenți motivație ridicată moderat și 18 cu motivație prea ridicată. Cei mai mulți adolescenți, 12 la număr din cei 42 participanți, au un nivel ridicat moderat a motivației succesului și în așa mod se observă că pentru eșantionul dat motivația succesului reprezintă o variabilă importantă în sporirea performanțelor.
Tabelul 8. Date statistice a variabilei motivația evitării eșecului
Datele statistice din tabelul 8 are la fel patru nivele de apreciere a motivației evitării eșecului și rezultatele arată că sunt repartizate pe nivele în următorul mod:
8 adolescenți au o motivație scazută a evitării eșecului, ce reprezintă 19,1 % din eșantion;
28 adolescenți au o motivație medie a evitării eșecului, ce reprezintă 66,7 % din eșantion;
6 adolescenți au o motivație înaltă a evitării eșecului, ce reprezintă 14,3% din eșantion.
Aceste date sunt arătate în diagrama 8.
Figura 8. Nivelele motivației evitării eșecului
Tabelul 9. Date statistice a variabilei nevoia de succes
Din datele statistice a variabilei nevoia de succes putem face concluzia că la 40 de adolescenți dominează aspirația de a evita eșecul, iar pentru 2 adolescenți, în motivarea atingerii succeselor dominează aspirația spre succes
2.3. Verificarea ipotezelor experimentale
Stabilind obiectivele prezentate la început, ne-am propus în cadrul cercetării experimentale, să verificăm următoarele ipoteze:
a) încrederea în sine corelează pozitiv cu motivația succesului;
b) motivarea spre evitarea eșecului influențează negativ nevoia de performanță;
c) motivația evitării eșecului influențează negativ nevoia de succes.
Tabelul 10. Corelarea statistică a variabilele care descriu performanța, motivația și încrederea în sine
**. Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).
*. Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).
Prin corelarea statistică a datelor am căpătat următoarele rezultate:
motivația succesului corelează pozitiv cu încrederea în sine – cu cît e mai înaltă încrederea în capacitățile și imaginea proprii, cu atît adolescentul este mai motivat de a realiza succese, performanță;
nevoia de performanță corelează negativ cu motivația de a evita eșecul. Adolescenții orientați spre performanță nu au frică de eșec, nu promovează strategii de a-l evita;
nevoia de succes corelează negativ cu motivația de a evita eșecul. Și în acest caz s-a demonstrate că adolescenții orientați spre succes nu au frică de eșec, nu promovează strategii de a-l evita;
motivația succesului nu se raportează (nu are tangențe) la motivul de a evita eșecul.
Menționăm următoarele despre ipotezele experimentale:
a) ipoteza 1, prin care s-a presupus că încrederea în sine corelează pozitiv cu motivația succesului s-a confirmat;
b) s-a confirmat și ipoteza 2 – motivarea spre evitarea eșecului influențează negativ nevoia de performanță;
c) ipoteza 3 – motivația evitării eșecului influențează negativ nevoia de succes – s-a adeverit.
Constatăm că performanța este favorizată de motivația succesului și încrederea în sine.
3. CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ ÎN VEDEREA SPORIRII PERFORMANȚEI SPORTIVE. STUDIU DE CAZ
Problematica complexă a asistenței psihologice s-a impus datorită faptului că sportul de performanță – activitate de limită a capacităților umane – solicită maximal resurse fizice și psihice a sportivului. În aceste condiții, orice dereglare, oricît de fină la nivelul mecanismelor psihocomportamentale, atrage după sine diminuarea performanțelor.
Asistența psihologică cuprinde un ansamblu de măsuri care:
susțin sportivul în eforturile sale;
îl ajută să-și realizeze la nivel maximal performanțele de care este capabil.
O importanță majoră pentru valoarea și nivelul performanței o are asistența psihologică și acționează asupra structurii psihice a sportivului, în sensul:
* echilibrării
* optimizării funcționale a acestuia (în sensul adaptării la solicitările performanței).
Nivelul ridicat al performanțelor sportive, care se bazează pe un suport științific, multidisciplinar, recșamă psihologiei sportului noi metode e investigație și aprecieri calitative în funcție de condițiile specifice fiecărei ramuri de sport.
Pregătirea psihică poate fi considerată ca o parte a asistenței psihologice. Cu toate că sarcina realizării îi revine în primul rînd antrenorului, medicului sportiv sau psihologului, poate influența deosebit de mult unele din atitudinile și comportamentele sportivului datorită apropierii sufletești de acesta, capacitățile de a-l înțelege și tendințele firești de a-l ajuta.
Epuran M., Holdevici I. Și Tonăță F. [31] prezintă sintetic conținutul asistenței psihologice acordate sportivului de înaltă performanță:
asigurarea realizării constante a performanțelor înalte;
reducerea discrepanțelor dintre performanța actuală și cea potențială;
creșterea constanței performanțelor;
creșterea capacității de manținere, autocontrol sau modificare a parametrilor performanței ideale în funcție de variațiile situațiilor date;
formarea deprinderilor de autocontrol psihocomportamental ale sportivului.
Tendințele actuale în asistența psihologică a sportivilor sunt:
utilizarea pe scară tot mai largă a tehnicilor de psihoterapie scurtă, nonanalitică, la sportivi;
deplasarea accentului de la psihodiagnoză spre intervenție psihologică;
utilizarea mai redusă a testelor clasice în favoarea interviurilor clinice și a scalelor de autoapreciere a stărilor psihice ale sportivului;
menținerea tehnicii de relaxare în sfera intervenției psihoprofilactice, psihoterapeutice și mai ales în domeniul refacerii dipă efort;
creșterea numărului de tehnici împtumutate din culturile orientale și a unor tahnici psihologice de optimizare umană utilizate în alte domenii de activitate (artă, învățare, management etc.).
Asistența psihologică a sportivilor constă și în consilierea lor, sfătuirea în domeniul competenței specifice, fie spontan, fie la cererea celor interesați.
Consilierea este un ansamblu de acțiuni pe care consilierul le întreprinde în scopul de a-l ajuta pe client să se angajeze în activitățile care vor conduce la rezilvarea problemelor sale.
Conceptul de consiliere se referă la o relație interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, și o altă persoană care solicită asisitența de specialitate, clientul. Relația dintre consilier și persoana consiliată este una de alianță, de participare și colaborare reciprocă.
Obiectivul consilierii constă în a ajuta clentul să înțeleagă și să-și clarifice modalitățile în care își percepe viața, să învețe să își aringă scopurile esențiale pein decizii fundamentale și prin rezolvarea problemelor de natură afectivă sau interpersonală.
Consilierea constă în aplicarea tehnicilor specifice consilierii sau a altor conexe, din cîmpul științelor comportamentului, pentru a susține învățarea modalităților prin care se pot rezolva probleme sau se pot lua decizii care privesc cariera, dezvoltarea personală, căsnicia, familia etc.
Demersul consilierii se centrează atît pe dimensiunea preventivă a tulburărilor afective și comportamentale, cît și pe cea a rezolvării de probleme, a dezvoltării și optimizării personale. Procesul de consiliere pune problema modalităților de învățare, cît și a condițiilor în care o personalitate se poate dezvolta în mod optim.
Toate încercările de definire a consilierii psihologice se susțin pe următoarele elemente:
relația interumană, alianță, colaborare;
consilier – deținătorul unei formări profesionale, persoana care susuține un mediu specific;
client – subiectul intervenției, persoana care solicită ajutorul și este motivată pentru a-l obține;
obiective specifice privind personalitatea clientului – autocunoașterea, dezvoltarea personală, rezolvarea situațiilor de viață problematice;
utilizarea de tehnici din cîmpul științelor comportamentului.
Evident este faptul că aceste elemente definitorii nu au o înaltă putere de seprare a domeniului consilierii de celelalte modele de intervenție, precum psihoterapia. Elementele cu potețial separator:
subiectul intervenției, denumit client și nu pacient;
tenhnicile folosite în atingerea obiectivelor.
Diferențele dintre consiliere și psihoterapie sunt dificil de operat în mod absolut din cauza faptului că demersul consilierii este tangent (în special) celui al psihoterapiilor scurte, de suprafață.
Încercările de conturare netă a limitelor celor două domenii au indicat faptul că psihoterapia și consilierea se află într-o relație asociativă. De aceea, unicul lucru asupra căruia există consens este că nu se poate face o distincție netă între consiliere și psihoterapie – unii psihoterapeuți practică ceea ce un consilier consideră a fi consiliere psihologică, în timp ce unii consilieri folosesc tehnici care aparțin în mod evident psihoterapiei.
Dacă procesul consilierii și psihoterapia se consideră a fi termeni sinonimi, o distincție poate fi observată la un nivel al practicienilor: numai o parte dintre consilieri sunt psihoterapeuți formați.
Consilierea psihologică a adolescenților presupune acordarea asistenței prin metode și mijloace specifice vîrstei pentru optimizarea și dezvoltarea personală în scopul autocunoașterii și îmbunătățirii acelor aspecte ale personalității, care permit adaptarea optimă la solicitările din mediu, astfel încît adolescentul să obțină performanțe crescute.
Consilierea poate fi:
Consiliere individuală, adolescentul participă la ședințe individuale de consiliere, unde va fi ajutat și stimulat în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Consiliere de grup – presupune lucru cu grup de participanți de vîrste apropiate în vedereadezvoltării autocunoașterii, a autocontrolului emoțional, a abilităților de comunicare și relaționare cu ceilalți, a capacității de arezolva probleme, de a se adapta la situații noi etc.
Consilierea psihologică în sport reprezintă ansamblul de măsuri care au menirea să-l susțină pe sportiv în eforturile sale și în dificultățile întîmpinate, în vederea atingerii performanțelor de vîrf.
Scopul consilierii psihologice este de a ajuta sportivul încă de la început să privească în perspectivă către o carieră ascendentă.
Dorința de a fi campion, de a avea succes, de a cîștiga este prezentă în orice sportiv de orice nivel, însă asistența psihologică și îndrumarea către o evoluțiebăn sportul de înaltă performanță este esențială atunci cînd se dorește o carieră sportivă de nivel înalt.
Consilierea psihologică, depinde de sportiv și de gradul de dispunere al acestuia, ce poate fi realizată prin măsuri ce stabilesc sau confirmă obiectivele de performanță ce trebuiesc atinse argumentîndu-se valoarea obiectivului din punct de vedera al tradiției echipei (sportivului), valoarea de moment a performanței realizate, așteptările din partea: federației, clubului, antrenorilor, suporterilor, etc… și totodată prin măsuri ce stabilesc realizarea motivației optime prin scoaterea în evedență a statutului (valoarea nivelului care îi dă dreptil la un astfel de obiectiv), perspectivele ce le oferă realizarea obiectivului, valorificarea experienței personale, sentimentele celor din jurul sportivilor. Nu sunt de neglijat și factorii de natură materială sau poziția socială ce poate fi ocupatăîn cazul realizării obiectivului.
Obiectivele consilierii psihologice în sport:
Cunoașterea particularităților psihologice ale sportivilor;
Asistența psihologică în cadrul pregătirii psihologice generale și de ramură (specializată pentru un anume sport);
Asistența psihologică de concurs (pregătirea psihologică înainte de concurs – motivație, atitudine față de sine, adversar sau competiție, echilibru emoțional, încredere în sine);
Psihoprofilaxia în antrenament și pregătirea de concurs;
Psihoterapia în pregătire, concurs și refacere (și recuperare în caz de accrdente).
Psihologul în consiliere folosește mijloace psiho-tehnice de integrare constatînd în:
Observarea sistematică a antrenamentelor și competițiilor;
Convorbiri;
Testări și retastări;
Activități de influențare psihologică în grup sau individual;
Antrenament psihoton, mental și imaginar;
Participarea la alcătuirea fișelor și profilelor psihologice ale sportivilor;
Consultanță psihologică la solicitarea antrenorului.
Dentologia consilierii impune terapeutul, în relația cu subiectul consiliat, respect și confidențialitate, el trebuie să inspire încredere, blîndețe și onestitate.
Tehnologia procesului de consiliere este alcătuită din tehnici, metode, procedee, modalități de lucru psihologice (conversația), pedagogice (problematizarea), sociologice (cooperarea), psihoterapeutice (jocul de rol, psihodrama), de natură cognitiv-comportamentală, centrate pe probleme și soluții, de durată relativ scurtă.
STUDIUL DE CAZ este „o modalitate de a analiza o situație specifică, particulară, reală sau ipotetică, modelată sau simulată, care există sau poate să apară într-o acțiune, fenomen, sistem de orice natură, denumit caz, în vederea studierii sau rezolvăriii lui în raport cu nevoile înlăturării unor neajunsuri sau a modernizării proceselor, asigurînd luarea unei decizii optime în domeniul respectiv” [11, p. 17].
Din această definiție reiese caracterul predominant particular al cazului dar nu individual. Un obiect, fenomen, proces, sau o persoană pentru a fi caz trebuie să fie tipice, caracteristice, repetabile pentru o anumită categorie de obiecte, fenomene, procese sau persoane.
Metoda studiului de caz are o anumită dinamică proprie care constă în parcurgerea mai multor etape:
identificarea (modelarea, simularea) cazului;
studiul analitic (cauze, relații, rol);
reorganizarea informațiilor deținute, obținerea de noi informații și organizarea lor într-un ansamblu unitar;
stabilirea variantelor de rezolvare și alegerea solutiei optime;
verificarea experimentală a variantei alese înainte de aplicarea generală.
În procesul consilierii de exemplu identificarea tulburării de comportament presupune eloborarea răspunsurilor la următoarele întrebări:
ce fapte am observat?
sunt ele semnificative pentu persoana respectivă?
sunt repetabile?
cînd se produc?
în ce condiții?
Descrierea unui caz real sau modelarea unui caz ipotetic nu este sufficient pentru studiul de caz. Studiul de caz are
Un caracter analitic, el solicită stabilirea cauzelor posibile, a relațiilor în care este implicat cazul respectiv.
Consilierea adolescentului în vederea sporii performanței sportive: studiu de caz
Date de identificare ale clientului
1. Nume și prenume: M.S.
2. Vîrsta: 15 ani
3. Sex: masculin
4. Etnie: română
6. Religie: ortodoxă
7. Domiciliul: Chișinău
8. Școlarizare: clasa a I X-a
Date rezultate din anamneză
M.S. este un băiat ajuns la vîrsta de 15 ani, învață în Liceul “Prometeu”, practică fotbalul de 8 ani de zile, din care 6 ani în cadrul Clubului Sportiv de copii și Tineret “Buiucani”. Performanțele sportive în ultimii doi ani au sporit, pentru aceasta a fost selectat anul acesta în selecționata Moldovei de juniori U-. parcurge experiența unei familii cu un tată preocupat de aducerea unui venit în familie, o mamă care construiește carieră, o soră căreia uneori îi poartă de grijă. Pînă în momentul interviului, M. nu are înregistrate antecedente medicale de nici un fel.
Din declarațiile mamei, adolescentul este responsabil, disciplinat, modest, nu prezintă interes în treburile casnice ( nu duce gunoiul, nu strînge hainele, nu face curățenie) și petrece mult timp la calculator, telefon si televizor.
Prezintă intoleranță la frustrare, agresivitate fizică uneori față de soră, rareori față de mamă. Are o relație cu colegii și prietenii sinceră, deschisă. Printre prieteni se regăsesc mai mult băieți.
În urma examenului somatic, M.S. prezintă o dezvoltare staturală, ponderală și toracică normală, situată la limita superioară. Acesta este bine dezvoltat fizic, plăcut, cu o ținuta impecabilă vestimentară, inteligență la nivel ridicat. Declarațiile învățătoarei evidențiază o capacitate slabă de efort, de însușire a cunoștințelor. Nu participă active la lecții, mai ales în orele ce prevăd recapitularea activităților. Obiectul preferat este educația fizică. Prezintă inters mare față de competițiile sportive ale școlii la fotbal.
Paleta caracteristicilor psihologice se descriu o întîrziere mintală ușoară, psihomotricitate deficitară (dezordini în lateritate), motricitatea fină fiind comandată de grabă și stîngăcii. M.S. are nevoie de concentrare pe termen lung, imaginația fiindu-i săracă și reproductivă. Seria trăsăturilor de caracter oferă imaginea unei încrederi înalte în sine, o atitudine prietenoasă față de colegi. În munca individuală, M.S. își manifestă prestația sub formă de lene, dezordine, cu executarea silită a sarcinilor. Prezintă un stil de lucru independent, dar în salturi. Este uneori nervos și agitat arunci cînd este în întîrziere și nu respectă vreo cerință din partea antrenorului, impulsiv în reacții. Vorbește puțin cu părinții, doar temele ce prezintă interes, cu colegii si prietenii dialogul este mult mai mult și deschis. Se enervează repede (este ușor de provocat). Se ceartă des cu sora. Atribuie altora vina pentru greșelile proprii.
Adolescentul are un temperament coleric. Rezistă la efort fizic și psihic uneori.
Date privind familia / grupul de apartenență
Numele tatălui: R. S. (40 ani)
Profesia tată: economist
Numele mamei: A.S. (37 ani)
Profesia mamei: manager
Relația între părinți: Echilibru nervos precar
Nivelul cultural al familiei: mediu spre ridicat
Nume frați/surori: L.S. (9 ani)
Alte persoane care locuiesc cu familia: Nu sunt
Activități în cadrul familiei: Gospodărirea locuinței
Influența mediului familial: Există influențe negative
Condiții de locuit: Apartament (3 camere)
Condiții materiale: Situație medie
Prieteni apropiați: Colegii de echipă, colegii de școală
Preocupări / evenimente: Fotbal, calculator
Cadrul familial, al semenilor, școlar
M.S. locuiește împreună cu ceilalți trei membrii ai familiei. Acesta trăiaște într-un apartament al unui bloc mare. Locuința în sine reprezintă un mediu prietenos, avînd spațiul personal și restul necesar în casă .
Anturajul lui M.S. este format din minori cu vîrste cuprinse între 15-18 ani, cu care au interese commune. Are o comportare exemplară față de adulți și vecini. În cadrul grupului de prieteni M.S. are o poziție de leader, la școală acesta are atitudini de dominanță, considerîndu-se o persoană populară.
Contextul în care a fost efectuat cazul:
1. Adolescentul are ca obiectiv atingerea performanților în activitatea sportivă și anume în fotbal.
2. În ultima perioada obosește mai repede la antrenament, uneori nu are dorința de a merge a antrenament.
3. În ultimele meciuri, echipa din care face parte a avut doar înfrîngeri.
4. Din discuțiile cu mama, am aflat că în ultima perioada vorbește despre aspectul psihologic care condiționează performanțele sportive și ar dori să facă consiliere.
Istoricul evoluției problemei
Datorită faptului că adolescentul este în clasa a IX și anul acesta are de susținut examene de finisare a ciclului gimnazial, tensiunea psihologică a crescut fiind alimentată și de părinți, și de profesori. Adolescentul practică fotbalul și-și dorește o carieră sportivă, este orientat spre atingerea performantelor în sport. Presiunea făcută de profesori și părinți provoacă uneori îndoieli și în așa mod a dispărut acea motivație spre obținerea rezultatelor sportive și uneori lipsa de dorință de antrenare.
Crearea unui program de susținere
Analiza datelor
La inițiativa propie, susținut de mamă M.S. a ajuns în cabinetul psihologic pentru a putea fi ajutat să-și formeze capacitatea de mobilizare a tuturor resurselor, capacitatea de autoconducere, să-și dezvolte capacitatea de a învinge greutăți și ajutor în adaptarea la condiții schimbătoare în activitățile sale cu întreaga personalitate. În ramura sportivă solicită pregătire psihologică în:
Cunoașterea calităților ce trebuie dezvoltate în antrenamente;
Cunoașterea posibilităților de a compensa unele lipsuri;
Cunoașterea trăsăturilor importante pentru sportul practicat.
Intervenția terapeutică
Se are în vedere consilierea individuală a adolescentului, urmărindu-se:
Dezvoltarea capacității de autocunoaștere;
Ridicarea nivelului de performanță cu ajutorul imaginii de sine și încrederii în sine
Studierea și exersarea antrenamenrului psihoton.
În timpul integrării lui M.S. în planul de dezvoltare, s-a apelat la consilierea persoanelor care au acceptat colaborarea pentru înlesnirea schimbării de comportament a școlarului. Este vorba despre bunicul, mama și învățătoarea elevului. După ce s-au luat în considerație declarațiile oferite de aceste persoane s-a mers pe urmărirea ipotezelor:
Îmbunătățirea comunicării bunic-copil, prin înțelegerea de către cel dintîi a caracteristicilor de vîrstă ale școlarului;
Dezvoltarea interesului pentru cunoașterea realistă a copilului (resurse și capacități, puncte slabe);
Condiționarea comportamentului elevului printr-un contract stabilit cu acordul părților implicate.
Fixarea obiectivelor
Obiective pe termen lung:
Echilibru familial: părinții pot susține și încuraja adolescentul;
Identificarea comportamentelor pozitive, a calităților pe care copilul le are, pentru a-l ajuta să se dezvolte într-o direcție pozitivă și cu implicare socială;
Înțelegerea și rezolvarea problemelor una cîte una, prin responsabilizarea elevului și învățarea asumării responsabilității;
Frecventarea cu regularitate a orelor;
La școală va lua parte la discuțiile structurate și nestructurate cu toți colegii;
Activitățile scrise vor fi terminate în timp util.
Obiective pe termen scurt:
1. Se va nota care este atitudinea elevului față de profesori;
2. Se vor înregistra informații referitoare la modul în care este tratat S.O. în mediul familial și educațional;
3.Să se investigheze de ce nu există un program fix al activităților realizate de O.;
4. Realizarea unei liste ce prevede caracteristicile de personalitate;
5.Stabilirea nivelului de popularitate în cadrul grupului de colegi / prieteni;
6. Se va verifica dacă M. imită comportamentul unor persoane externe mediului familial / școlar;
7. Se va avea în vedere răspunsul la întrebarea „Ai un model de urmat în viață?” (dacă există etichetare; dacă nu are însușite corect normele moral-etice);
8. Se vor nota date privitoare la problemele din familie, lipsa unei alimentații corecte sau nesatisfacerea corespunzătoare a nevoilor de bază;
9. Va fi implicat în activități ce solicită părerea la toate discuțiile din clasă alături de colegii săi.
10. I se vor da sarcini precise, fiind implicat în diverse acțiuni, pentru a fi responsabilizat.
Metode și strategii
Pe parcursul consilierii, consilierul și adolescentul au conceput și pus în practică diverse strategii coerente pentru aringerea obiectivelor propuse . În vederea susținerii acestui lucru s-a facut uz de: metoda observației, metoda conversației euristică, metoda scaunului, metoda psihogenogramei etc.
Aplicarea programului de schimbare
S-a stabilit de comun acord ca ședințele să se desfășoare în decurs de o oră, o dată pe săptămînă.
Ședința 1
Prima ședință reprezintă premisa esențială în dezvoltarea unei alianțe terapeutice în care comunicarea consilier-consiliat să aibă și efecte psihoterapeutice implicite. Directivele primei întîlniri consilier-adolescent au mers sub ideea stabilirii unei relații de durată bazate pe respect, comunicare și colaborare. Aici s-au putut delimita așteptările adolescentului cu privire la procesul consilierii, motivele care l-a determinat să recurgă la recomandările și sugestiile unui consilier. În prima fază a primei ședinți a constiruit-o cea de culegerea a informațiilor, din toate sursele posibile și de la toate persoanele care au careva implicație.
O informație importantă notată în timpul acestui interviu a fost aceea că starea emotională tensionată s-a acutizat în ultima perioadă se timp și mai precis a doua jumătate a anului școlar. Următoarea etapă din această ședință a fost întîlnirea propriu-zisă cu adolescentul. După prezentările de rigoare, consilierul a dorit ca adolescentul să se obișnuiască cu mediul cabinetului. După cîteva întrebări legate de atitudinea lui față de școală, de activitatea sportivă, care pentru M.S. este importantă, a fost rugat să relareze despre așteprările sale de la procesul de consiliere. Plin de sinceritate, copilul a recunoscut că este prima dată la consilier. În ideea stabilirii relației terapeutice, cei doi membrii au stabilit împreună cîteva reguli ce meritau obediență pe tot parcursul întîlnirilor. Printre acestea s-au numărat specificațiile referitoare la:
Ora și data întîlnirilor (consilierul a subliniat importanța punctualității în sistemul de valori uman);
Confidențialitatea datelor;
Închiderea telefonului pe durata ședințelor;
Care / ce / cînd poate vorbi (cu specificația că M. poate interveni cu neclarități / observații /aprecieri ori de cîte ori simte nevoia;
Locul unde se vor așeza cei doi în timpul întîlnirilor;
Tehnicile utilizate. După parcurgerea acestei faze, consilierul s-a asigurat că înțelege motivul pentru care M.S. este prezent în cabinet. Pentru adolescent a fost bine de știut că se afla într-un mediu securizat, în compania unei persoane care îi va oferi toate mijloacele, tehnicile și susținerea de care are nevoie.
Ședința 2
Ședința a avut ca scop de a îmbunătăți imaginea de sine și de a dezvolta capacitarea de autocunoaștere. Consilierul l-a întrebat pe adolescent dacă cunoaște ce este imagine de sine și ce-i aceea autocunoașterea, și la ce îl ajută pe el acestea. După care i-a explicat în forma înțeleasă vîrstei lui ăn mai multe moduri și cu mai multe detalii. Apoi au ajuns la comun accord de a încerca să exerseze o tehnică care se utilizează pentru a dezvolta capacitatea de autocunoaștere.
Tehnica utilizată: “A conștientiza aici și acum, sunt conștient de…”
Scopul exercițiului este de a cunoaște, lărgi simțul cunoașterii a ceea ce faci și cum faci. Relația din trecut și viitor să fie permanent analizată prin prisma prezentului.
Consilierul i-a cerut adolescentului să încerce timp de 5-7 minute să construiască fraze care să exprime acele lucruri care le conștientizează în acel moment. Frazele să înceapă prin cuvintele „acum”, „în acest moment” sau „aici și acum”. Consilierul ascultă atent și notează ceea ce spune adolescentul.
Începul exercițiului a fost complicat pentru adolescent, nu putea să se concentreze, consilierul l-a ajutat cu cîteva exemple personale. După care cu un tempou lent a început să exprime conștientizările sale. Partea importantă a exercițiului este atunci, cînd după ce a trecut timpul, discuția despre dificultăților întîmpinate. Consilierul i-a vorbit de sesizările în care adolescentul ușor părăsea trecutul și a propus să reiee exercițiu de la început și să încerce să observe singur acest fapt. Exersînd încă o dată adolescentul a descoperit că ceea ce crede el că trăiește în trecut sau în viitor se petrece, de fapt, în prezent și el își amintește sau anticipează. Totul se petrece ca și cum s-ar plasa undeva în afara propriei persoane, de unde își scrutează propriile experiențe, mai curînd ca observator extern. Consilierul l-a îndrumat să se străduiască să fie aici și acum, să exprime tot ceea ce simte și ce face cu amănunte, încercînd încă o dată exercițiu.
Din a treia încercare adolescentului i- a reușit să exprime conștientizările:
acum simt că în încăpere este puțin aer;
aici ți acum simt că îmi este complicat să mă concentrez;
în acest moment picioarele mi-s reci;
acum simt că respir;
în acest moment aud zgomotul de afară.
Așadar, M.S. a exersat tehnica de conștientizare aici și acum și a spus că pe parcursul exercițiului au ieșit în evidență două părți ale experienței:
Să înceapă fiecare frază cu acum sau cu un echivalent.
Sesizarea rezistenței pe care și-o impunea singur de fiecare dată.
Observațiile consilierului:de regulă, în așa situații te plitisești sau mai adesea, pierzi simțul realității. În măsura în care sentimental realității este “deculpat” de la personalitatea cotidiană, efortul de a-l reexperimenta se ciocnește de teamă, anxietate, de oboseală, plictiseală, nervozitate. Teama resimțită este reflexul rezistenței care împiedică experianța completă. Și tocmai cuvintele folosite “aici” si “acum” sunt cele care conferă acestei experianțe in efect secundar – amplificarea caracterului concret și evidențierea deosebirii dintre concret și abstract.
Adolescentul a înțeles aspectul impactului conștientizării asupra personalitătii și a primit temă pentru acasă ca în fiecare zi să reușească să conștientizeze 5 momente.
Ședința 3
Întîlnirea cu numărul trei a început prin adresarea de întrebări despre cum a fost după întîlnirea precedentă, ce schimbări a observat, dacă au fost careva schimbări în ceea ce ține aspectul de autocunoaștere, ce a făcut de cînd nu s-au văzut. Adolescentul a început redarea unei situații în care el a acționat ținînd cont de conștientizarea făcută în momentul acela și situația a avut altă direcție de care a rămas satisfăcut. În continuare, consilierul i-a reamintit lui M.S. de tema propusă la sfîrșitul ultimei ședințe: „Mai ții minte care a fost tema cu care am încheiat ședința trecută?” Adolescentul zis că a realizat tema, doar că nu în fiecare zi, dar cînd își aducea aminte, de vreo patru ori.
În acestă ședință consilierul i-a propus adolescentului o altă tehnică de lucru pentru creșterea încrederii în sine.
Este o tehnică care se face de 2-3 ori pe zi timp de o lună. Pentru îndeplinirea exercițiului este nevoie de 10-15 minute.
Exercițiul va fi îndeplinit în cadrul acestei ședinți și apoi ca temă pentru acasă. Deci, adolescentului i se propune să-și găsescă o poziție confortabilă pe scaun și să închidă ochii. După 1-2 minute de relaxare confortabilă, calmă, liniștită i se repetă următoarele:
Imaginează-ți în fața ta o oglindă uriașă.
Privește oglinda și observă-i rama strălicitoare. Creează în mintea ta o ramă din cel mai prețios și valoros material la care te gîndești, poate să fie aur, diamante, orice.
Imaginează-ți cum pășești prin acea oglindă magică și imaginează-ți că poți trece dincolo de oglinda uriașă. Pe măsură ce te imaginezi apropiindu-te de oglindă, imaginează-ți cum crești.
Cînd ajungi în dreptul oglinzii, ești mare cît oglinda, privește-te în oglindă ca fiind uriaș, privește-i rama, observă ce frumos sclipește, observă luminozitatea frumoasă a imaginii și a ramie.
Observă în tine sentimentul de creștere, de înălțare, de putere. Privește-te în oglindă ca și cum tu ai fi mult mai mare și mai puternic.
Adolescentul mai stă cu ochii închiși cîteva clipe, apoi revine la dicuția cu consilierul despre se a simțit în timpul petrecerii exercițiului, cum se simte la moment și cu care retrăiri s-a întîlnit.
Ședința se încheie cu o generalizare a ceea ce s-a întîmplat. Consilierul îi repetă tema pentru acasă și stabilesc ziua următoarei întîlniri.
Ședința 4
În primele minute ale acestei ședințe, consilierul a dorit să readucă în discuție concluziile formate după cele 3 ședințe trecute, realizînd astfel o rezumare a evenimentelor. Dorind să ofere cursivitate terapiei, consilierul a rugat adolescentul să povestească despre aspectele asupra cărora s-a lucrat, cum ele se manifestă în viața lui. Adolescentul a vorbit despre faptul că în cadrul activității școlare s-a îmbunătățit situația la obiectele la care avea reușite mai slabe, relaționarea cu profesorii a devenit mai deschisă și simplă. În fotbal, a zis că are mai multă inițiativă și încredre în sine în comparație cu perioada anterioară. A apărut un flux de energie pozitivă. Consilierul în acestă ședință și-a propus să o consacre aspectului sporiv, ce pentru adolescent este important. În acest scop consilierul a apelat în special la o metodă de relaxare din psihologia sportului și anume „Antrenamentul psihoton”, care este una din metodele cele mai eficiente pentru liniștirea sportivului, economisirea energiei sale nervoase și care are la bază relaxarea, tehnica ce urmărește realizarea unei decontracții musculare și psihice în vederea obținerii unui repaus cît mai eficient.
Antrenamentul psihoton nu are ca obiectiv doar punerea în formă pentru competiție, ci și ameliorarea generală a funcționării mecanismelor fizice și psihice.
Luînd în considerație că adolescentul a venit la ședință după antrenament, consilierul a aplicat tehnica de relaxare la moment. Adolescentul a prezentet interes sporit asupra subiectului dat și a spus că în a auzit niciodată de așa tip de antrenament. Deci, consilierul l-a rugat să închidă ochii, să asculte ceea ce urmează și să încerce să se concentreze asupra comenzilor care se dau.( Anexa)
După finisarea tehnicii adolescentul vorbește despre efectele care le-a simțit și anume:
Echilibrarea tensiunii musculare;
Mai multă încredere în sine;
Un echilibru emoțional.
Consilierul explică adolescentului că acest tip de relaxare sau antrenament fiind pus în progamul zilnic al sportivului timp de 6 luni poate fi învățat și după formarea deprinderilor psihice este bine ca în continuare, să fie folosit în comportamentul obișnuit, de fiecare zi, în situații în care simye o tensiune oarecare. Poate fi:
Relaxare scurtă, folosită la începutul și la sfîrșitul unei activități, să dureze cîte un minut;
Relaxare rapidă, de 5-10 secunde, pentru situații în care apar în minte gînduri negative sau anxietăți, pentru eliminarea și înlocuirea lor cu gînduri sau imagini pozitive.
Consilierul i-a dat temă pentru acasă să repete în condiții de liniște și să noteze sanzațiile și sentimentele trăite pentru a fi discutate la ședința următoare.
Ședința 5-6
Această nouă sesiune de consiliere a început cu o mică recapitulare a evenimentelor din ședințele anterioare, cu descrierea situațiilor și evenimentelor din intervalul de timp de pînă la întîlnire. Un accent mare s-a pus pe starea emoțională în care este adolescentul și ce crede el despre acesta. S-a concentrat pe senzațiile care le are la moment adolescentul. Consilierul a observat că adolescentului îi este complicat să-și exprime emoțiile și senzațiile. Acest fapt s-a observat și în cursul celorlalte ședinți, consilierul de fiecare dată îl ajuta să găsească senzația sau emoția.
Pasul următor a constat în identifarea emoțiilor trăite de adolescent. I-a fost propus să deseneze ceea ce simte timp de 5-7 minute. I s-a pus la dispoziție creioane și foaie și a fost rigat să deseneze.Cînd a terminat desenul a fost îndemnat să vorbească despre ceea ce a desenat. O altă etapă în terapie a constat în încercarea de a schimba elementele în desen neplăcute pe cele plăcute. Despre aceste momente se discută din nou cu consilierul și se analizează, toate momentele importante pentru adolescent.
Alte ședințe
Rezultate pe termen scurt
După săptămîni de consiliere, randamentul lui M.S. a crescut atît în aspectul învățămîntului, cît si a activității sportive. Adolescentul a reușit să stabilească și să dezvolte o capacitate de autocunoaștere. Și-a sporit încrederea în sine și imaginea în sine.
Concluzii
Dorința lui M.S. de a face consiliere este o decizie destul de matură pentru un adolescent.
În procesul consilierii adolescentul a fost implicat total și cointeresat direct. Prezentînd dorință de a-și atinge scopurile a cerut ajutorul și susținerea consilierului cu ajutorul mamei. Pe parcursul consilierii s-a observat, că fotbalul prezintă interes enorm pentru adolescent și este hotărît definitiv să-și construiască carieră în fotbal. M.S. a relatat că simte și observă schimbări în viața lui în urma ședințelor.
Chiar dacă progresul este simțit, este necesar ca programul de psihoterapie să continue sub forma altor aspecte care influențează sporirea performanțelor sportive a adolescentului. Dacă familia și mediul sportiv vor susține, vor încuraja adolescentul, acesta va putea ajunge la performanțe înalte.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Sportul zilelor noastre reprezintă o industrie care se bazează pe sportiv ca sistem biopsihosocial hipercomplex și performanța acestuia ca produs al aptitudinilor, atitudinilor și pregătiri dirijate științific de antrenor și întreaga echipă interdisciplinară (psiholog, medic, biochimist, maseur).
În condițiile în care obținerea performanțelor sportive solicită sportivului o stare biologică superioară se impune, pentru contracararea factorilor perturbatori, o consiliere și o selecție psihologică corespunzătoare. Sportul de înaltă performanță solicită sportivului o serie întreagă de calități pe care le poate manifesta numai un individ cu o personalitate bine conturată iar intervenția psihologului în procesul de orientare a sportivilor către acest tip de carieră este strict necesară.
Studiul teoretic și empiric al problemei sporirii performanțelor sportive la adolescenți este cercetată de diferiți autori, însă nu destul de suficient. Concluziile deduse în urma cercetării vorbesc despre:
Puținele cercetări a problemei este condiționată de aspectul, că în domeniul sportului, la noi în țară nu este loc pentru psiholog și psihologie, care în urma cercetării arată ca are un rol destul de important;
Prezența unui psiholog în cadrul unei echipe este o stare de normalitate. Dacă ridicăm privrea dincolo de granițele țării, admirăm ceea ce se întîmplă pe la echipele de afară. Constatăm cu mirare, că în staffurile multor echipe sunt specialiști pe probleme de psihologie, care devine un contex favorabil obținerii performanțelor sportive;
Prin specificul muncii de psiholog in cadrul unei echip aspectele, un astfel de specialist este un consultant pe probleme de specialitate pentru antrenor. Antrenorul, oricît de instruit sau de pasionat ar fi de aspectele de psihologia sportivului, nu ar avea timpul necesar pentru aprofundare în astfel de informații, nu ar avea abilitatea de a se disocia de statutul de antrenor pentru a se folosi de cel de psiholog. Pentru că oricît de interesat și inițiat ar fi în tainele psihologiei, este aproape imposibil să rămînă obiectiv atunci cînd îți schimbi rolul sau statutul. Astfel, prezența unui psiholog în procesul de evaluare și intervenție în plan sportiv va înlătura orice notă de subiectivism;
Psihologul împreună cu antrenorul, poate contribui la exploatarea resurselor sportivului în favoarea performanței, fără a impedica în vreun fel programul, viziunea sau concepția despre fotbal a antrenorului sau a jucătorului. Împreună cu jucătorul, îi poate asigura suportul emoțional, atît de necesar pe parcursul unei competiții istovitoare, la presiunea căreia sportivul este supus în permanență;
Prin calificarea profesională, psihologul are acces la instrumente și tehnici obiective de testare și evaluare a potențialului aptitudinal al fotbalistului, obținînd astfel informații obiective despre resursele acestuia, pe baza cărora se pot face predici reale îm legătură cu perspectivele sportivului de a atinge performanțele dorite. În urma probelor psihologice aplicate se realizează profilul psihologic al sportivului, pe baza căruia se poate estima marja de progres a acestuia. În acest fel antrenorul primește anumite direcții de lucru, personalizate în funcție de nevoile și de profilul fiecărui sportiv și va ști cum să lucreze la nivelul individual cu fiecare dintre fotbaliștii pe care îi are la dispoziție, exploatînd potențialul acestora, în funcție de resursele fiecăruia. În acelasi timp, o evaluare făcută la timp, se poate a dovedi a fi un element extrem de important în procesul de selecție al fotbaliștilor, ajutînd antrenorii, managerii sau conducătorii să depisteze la timp atît jucătorii cu potențial de performanță, cît și pe cei cu tendința de abandon sau fără resurse reale;
Într-o societate modernă, în cadrul unui club de fotbal specialistul de psihologie, alături de alți specialiști precum nutriționistul, kinetoterapeutul, asistentul medical, preparatorul fizic, maseurul au învățat să conlucreze în interesul clubului și al performanței.
Ipotezele propuse spre verificare în cadrul cercetării au fost confirmate în urma aplicării testelor și prelucrării datelor. Deci:
ipoteza în ceea ce privește corelarea pozitivă dintre încrederea în sine și motivația succesului s-a confirmat;
de asemenea ipoteza înaintată de noi s-a confirmat în ceea ce privește motivația spre evitarea succesului cu influență negativă asupra nevoii de performanță;
și ultima ipoteză cu privire la motivația evitării eșecului cu influență negativă asupra nevoii de succes tot a fost confirmată.
Cele expuse și confirmate mai sus au fost sisținute de o cercetare efectuată pe un lot de 42 adolescenți sportivi din cadrul Clubului Sportiv de Copii și Tineret „Buiucani”. Iar partea ce ține de consiliere, am luat un studiu de caz însoțit de o consiliere a unui adolescent sportiv, care are dorința să-și sporească performanța sportivă. Consilierea a fost descrisă pe sesiuni și cu tehnicile folosite pentru obiectivele propuse la fiecare întîlnire.
Ce mai importantă concluzie și, totodată, recomandare a studiului, se referă la formarea și încadrarea în asistența psihologică a sportului de performanță a psihologilor-consilieri.
BIBLIOGRAFIE
Albu M. Metode și instrumente de evaluare în psihologie. Cluj-Napoca: Argonaut, 2000. 264 p.
Allport G. Structura și dezvoltarea personalitătii. București: Didactica si Pedagogica, 1981. 354 p
Andrei S.; Belsin M., Cоnsiliere și оrientare. Cоncepte mоderne și idei practice. Cоnstanța: Ed. 5 Crizоn, 2007. 230 p.
Anghel E. Psihоlоgia educației pe tоt parcursul vieții. București: Trei, 2010. 330 p.
Aniței M. Introducere în psihologia experimentală. Iași: Casa de editură și presă Viața Românească, 2000. 356 p.
Atkinson R. Introducere în psihologie. București: Tehnica, 2002. 717 p.
Baban A. Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj-Napoca: Ardealul, 2009. 308 p.
Banciu D.; Rădulescu S.M.; Voicu M. Adolescenții și familia. București: Stiințifică și Enciclopedică, 1987. 340 p.
Bauman L.; Riche R. Adolescenții – o problemă, părinții – un necaz. București: Antet, 1995. 218 p.
Birch A. Psihоlоgia dezvоltării. București: Tehnică, 2000. 311 p.
Bompa T.O. Performanța în jocurile sportive:Teoria și metodica antrenamentului. Constanța: Ex Ponto, 2003. 264 p.
Bоnchiș E. Familia și rоlul ei în educarea cоpilului. Iași: Pоlirоm, 2011. 420 p.
Bonchiș E.; Secui M. Psihologia vârstelor. Oradea: Universității Oradea, 2004. 528 p.
Burghel L. Psihologia sportului. Sibiu: Alma Mater, 2004. 280 p.
Calancea A. Training-ul de dezvoltare a competențelor afective. Ghid pentru formarea practică în consilierea psihologică. Chișinău: Tipografia Centrală Chișinău, 2012. 248 p.
Chelcea A. Psihoteste. București: Știinta și Tehnica, 1994. 255 p.
Cojocaru V. Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță. București: Axis Mundi, 2000. 426 p.
Cosmovici A.; Caluschi M. Adolescentul și timpul său liber. Iași: Junumea, 1985. 240 p.
Cоsmоvici A.; Iacоb L. Psihоlоgie șcоlară. Iași: Pоlirоm, 1999. 310 p.
Crețu T. Adolescența și contextul său de dezvoltare. București: Credis, 2001. 462 p.
Crețu T. Psihologia vârstelor. București: TUB, 1994. 380 p.
Crețu T. Psihologia vârstelor. Iași: Polirom, 2009. 518 p.
Dafinoiu I. Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Polirom, 2007. 230 p.
Dafinoiu I. Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și Interviul. Iași: Pоlirоm, 2002. 390 p.
Dafinoiu I. Psihoterapie integrată. Iași: Pоlirоm, 2001. 270 p.
Debesse M. Adolescentul. București: Didactică și Pedagogică, 1991. 285 p.
Dragnea A. Antrenament sportiv. Teorie și metodică. București: Didactică și Pedagogică, 1996. 248 p.
Duța V. Psihoterapia. București: Ștefan, 2006. 326 p.
Epuran M. Ghidul antrenorului în psihologia sportului. București: Didactică și Pedagogică, 1988. 237 p.
Epuran M. Modelarea conduitei sportive. București: Sport-Turism, 1990. 198 p.
Epuran M.; Holdevici I.; Toniță Fl. Psihologia sportului de performanță: teorie și practică. București: FEST, 2001. 220 p.
Florescu C. Sportul de performanță. București: Sport-Turism, 1985. 330 p.
Geogescu M. Introducere în consilierea psihologică. București: Fundației România de Mâine, 2006. 348 p.
Hayes N.; Orrell S. Introducere în psihologie. București: All, 2003. 529 p.
Heyman R. Cum să vorbești cu adolescenții. București: Lucman, 2005. 194 p.
Holdevici I. Psihologia succesului. București: Cereș, 1993. 246 p.
Holdevici I.; Vasilescu I. P. Activitatea sportivă. Decizie, Autoreglare, Performanță. București: Sport-Turism, 1988. 326 p.
Holdevici I.; Vasilescu I. P. Autodepășirea în sport. București: Sport-Turism, 1988. 186 p.
Lozincă I.; Marcu V. Psihologia și activitățile motrice. București: Sport-Turism, 1998. 216 p.
Maslow A.H. Motivație și personalitate. București: Trei, 2013. 620 p.
Muntean A. Psihologia dezvoltării umane. Iași: Pоlirоm, 2006. 418 p.
Muntean A. Stadiile dezvoltării. Timișoara: Augusta, 1997. 392 p.
Prescorniță A.; Tohănean D. Tehnici de monotorizare a performanței sportive. Brașov: Editura Universității Transilvană, 2008. 220 p.
Radu N. Adolescența. Schiță de psihologie istorică. București: Editura Fundației România de Mâine, 1995. 294 p.
Rousselet J. Adolescentul, acest necunoscut. București: Politică, 1969. 284 p.
Rusnac S. Consiliere psihologică în grup, Forme și metode. Chișinău: ULIM, 2005. 113 p.
Stoian M. Adolescența o primejdie. București: EDP, 1978. 249p.
Șchiоpu U. Criza de identitate la adolescenți. București: EDP, 1979. 217 p.
Șchiоpu U. Criza de originalitate la adolescență. București: EDP, 1977. 196 p.
Șchiоpu U. Dicționar de psihologie. București: Babel, 1997. 692 p.
Șchiоpu U.; Verza E. Adolescență, personalitate, limbaj. București: Albatros, 1989. 328 p.
Șchiоpu U.; Verza E. Psihоlоgia vîrstelоr. București: EDP, 1993. 492 p
Șerban M. Mici secrete ale marii performanțe. București: Sport-Turism, 1982. 190 p.
Teodorescu S. Antrenament și competiție. București: Alpha MDM, 2009. 218 p.
Teodorescu S. Periodizare și planificare în sportul de performanță. București: Alpha MDM, 2009. 318 p.
Tudos Șt. Criterii psihologice în fundamentarea și structurarea pregătirii sportive. București: Paideaia, 2000. 284 p.
Verza E. Psihоlоgia vîrstelоr. București: Hyperiоn, 1993. 360 p.
Zisulescu Șt. Adolescența. București: EDP, 1968. 320 p.
Zlate M. Eul și personalitatea. București: Trei, 2008. 472 p.
Zlate M. Fundamentele psihologiei. București: Pro Humanitate, 2000. 414 p.
Zlate M. Introducere în psihologie. Iași: Polirom, 2007. 413 p.
Сопов В. Ф. Психологическaя подготовкa к достижению мaксимaльного спортивного результaтa. Сaмaрa: СГПУ, 1999. 380 c.
Сопов В. Ф. Теория и методикa психологической подготовки в современном спорте. Москвa: Ексмо, 2010. 428 с.
BIBLIOGRAFIE
Albu M. Metode și instrumente de evaluare în psihologie. Cluj-Napoca: Argonaut, 2000. 264 p.
Allport G. Structura și dezvoltarea personalitătii. București: Didactica si Pedagogica, 1981. 354 p
Andrei S.; Belsin M., Cоnsiliere și оrientare. Cоncepte mоderne și idei practice. Cоnstanța: Ed. 5 Crizоn, 2007. 230 p.
Anghel E. Psihоlоgia educației pe tоt parcursul vieții. București: Trei, 2010. 330 p.
Aniței M. Introducere în psihologia experimentală. Iași: Casa de editură și presă Viața Românească, 2000. 356 p.
Atkinson R. Introducere în psihologie. București: Tehnica, 2002. 717 p.
Baban A. Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj-Napoca: Ardealul, 2009. 308 p.
Banciu D.; Rădulescu S.M.; Voicu M. Adolescenții și familia. București: Stiințifică și Enciclopedică, 1987. 340 p.
Bauman L.; Riche R. Adolescenții – o problemă, părinții – un necaz. București: Antet, 1995. 218 p.
Birch A. Psihоlоgia dezvоltării. București: Tehnică, 2000. 311 p.
Bompa T.O. Performanța în jocurile sportive:Teoria și metodica antrenamentului. Constanța: Ex Ponto, 2003. 264 p.
Bоnchiș E. Familia și rоlul ei în educarea cоpilului. Iași: Pоlirоm, 2011. 420 p.
Bonchiș E.; Secui M. Psihologia vârstelor. Oradea: Universității Oradea, 2004. 528 p.
Burghel L. Psihologia sportului. Sibiu: Alma Mater, 2004. 280 p.
Calancea A. Training-ul de dezvoltare a competențelor afective. Ghid pentru formarea practică în consilierea psihologică. Chișinău: Tipografia Centrală Chișinău, 2012. 248 p.
Chelcea A. Psihoteste. București: Știinta și Tehnica, 1994. 255 p.
Cojocaru V. Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă performanță. București: Axis Mundi, 2000. 426 p.
Cosmovici A.; Caluschi M. Adolescentul și timpul său liber. Iași: Junumea, 1985. 240 p.
Cоsmоvici A.; Iacоb L. Psihоlоgie șcоlară. Iași: Pоlirоm, 1999. 310 p.
Crețu T. Adolescența și contextul său de dezvoltare. București: Credis, 2001. 462 p.
Crețu T. Psihologia vârstelor. București: TUB, 1994. 380 p.
Crețu T. Psihologia vârstelor. Iași: Polirom, 2009. 518 p.
Dafinoiu I. Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Polirom, 2007. 230 p.
Dafinoiu I. Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și Interviul. Iași: Pоlirоm, 2002. 390 p.
Dafinoiu I. Psihoterapie integrată. Iași: Pоlirоm, 2001. 270 p.
Debesse M. Adolescentul. București: Didactică și Pedagogică, 1991. 285 p.
Dragnea A. Antrenament sportiv. Teorie și metodică. București: Didactică și Pedagogică, 1996. 248 p.
Duța V. Psihoterapia. București: Ștefan, 2006. 326 p.
Epuran M. Ghidul antrenorului în psihologia sportului. București: Didactică și Pedagogică, 1988. 237 p.
Epuran M. Modelarea conduitei sportive. București: Sport-Turism, 1990. 198 p.
Epuran M.; Holdevici I.; Toniță Fl. Psihologia sportului de performanță: teorie și practică. București: FEST, 2001. 220 p.
Florescu C. Sportul de performanță. București: Sport-Turism, 1985. 330 p.
Geogescu M. Introducere în consilierea psihologică. București: Fundației România de Mâine, 2006. 348 p.
Hayes N.; Orrell S. Introducere în psihologie. București: All, 2003. 529 p.
Heyman R. Cum să vorbești cu adolescenții. București: Lucman, 2005. 194 p.
Holdevici I. Psihologia succesului. București: Cereș, 1993. 246 p.
Holdevici I.; Vasilescu I. P. Activitatea sportivă. Decizie, Autoreglare, Performanță. București: Sport-Turism, 1988. 326 p.
Holdevici I.; Vasilescu I. P. Autodepășirea în sport. București: Sport-Turism, 1988. 186 p.
Lozincă I.; Marcu V. Psihologia și activitățile motrice. București: Sport-Turism, 1998. 216 p.
Maslow A.H. Motivație și personalitate. București: Trei, 2013. 620 p.
Muntean A. Psihologia dezvoltării umane. Iași: Pоlirоm, 2006. 418 p.
Muntean A. Stadiile dezvoltării. Timișoara: Augusta, 1997. 392 p.
Prescorniță A.; Tohănean D. Tehnici de monotorizare a performanței sportive. Brașov: Editura Universității Transilvană, 2008. 220 p.
Radu N. Adolescența. Schiță de psihologie istorică. București: Editura Fundației România de Mâine, 1995. 294 p.
Rousselet J. Adolescentul, acest necunoscut. București: Politică, 1969. 284 p.
Rusnac S. Consiliere psihologică în grup, Forme și metode. Chișinău: ULIM, 2005. 113 p.
Stoian M. Adolescența o primejdie. București: EDP, 1978. 249p.
Șchiоpu U. Criza de identitate la adolescenți. București: EDP, 1979. 217 p.
Șchiоpu U. Criza de originalitate la adolescență. București: EDP, 1977. 196 p.
Șchiоpu U. Dicționar de psihologie. București: Babel, 1997. 692 p.
Șchiоpu U.; Verza E. Adolescență, personalitate, limbaj. București: Albatros, 1989. 328 p.
Șchiоpu U.; Verza E. Psihоlоgia vîrstelоr. București: EDP, 1993. 492 p
Șerban M. Mici secrete ale marii performanțe. București: Sport-Turism, 1982. 190 p.
Teodorescu S. Antrenament și competiție. București: Alpha MDM, 2009. 218 p.
Teodorescu S. Periodizare și planificare în sportul de performanță. București: Alpha MDM, 2009. 318 p.
Tudos Șt. Criterii psihologice în fundamentarea și structurarea pregătirii sportive. București: Paideaia, 2000. 284 p.
Verza E. Psihоlоgia vîrstelоr. București: Hyperiоn, 1993. 360 p.
Zisulescu Șt. Adolescența. București: EDP, 1968. 320 p.
Zlate M. Eul și personalitatea. București: Trei, 2008. 472 p.
Zlate M. Fundamentele psihologiei. București: Pro Humanitate, 2000. 414 p.
Zlate M. Introducere în psihologie. Iași: Polirom, 2007. 413 p.
Сопов В. Ф. Психологическaя подготовкa к достижению мaксимaльного спортивного результaтa. Сaмaрa: СГПУ, 1999. 380 c.
Сопов В. Ф. Теория и методикa психологической подготовки в современном спорте. Москвa: Ексмо, 2010. 428 с.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consilierea Psihologica A Adolescentilor Sportivi In Vederea Sporirii Performantelor (ID: 164889)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.