Consilierea Psihologica

CONSILIERE PSIHOLOGICĂ

Teorii, strategii și tehnici

INTRODUCERE

Delimitări conceptuale

Consilierea este un proces intensiv și personal care are ca scop sprijinirea oamenilor în rezolvarea problemelor “normale” ale acestora, deși noțiunea de normal nu presupune simplitate in mod implicit, problemele normale fiind uneori destul de complicate. Deși multe persoane pot oferi “consiliere” (sfaturi, sugestii) în diverse medii și către diverse persoane (familie, prieteni, cunoștințe), totuși consilierea profesională este asociată cu anumite arii specializate din domeniul științelor sociale (psihologie, științe ale educației, asistență socială etc.) sau chiar din aria medicinei (Ivey, 2010).

Consilierea profesională reprezintă un demers complex care cuprinde seturi de intervenții ce solicită o pregătire profesională specială. Termenul de consiliere definește relația interumană de asistență (ajutor, după unii autori) dintre o persoană specializată, consilierul, și o altă persoană care solicită asistență de specialitate, clientul (Egan, 2010). Relația dintre consilier și consiliat (client) este una de alianță, de participare si colaborare reciprocă. Un alt termen pentru această relație este cel de alianță de lucru, iar în psihoterapie utilizăm termenul de alianță terapeutică. Se estimează în literatura de specialitate că aprox. 30% dintre rezultatele pozitive ale consilierii și psihoterapiei se datorează unei alianțe eficiente în care se regăsesc grija față de client, empatia, acceptarea, afirmarea și încurajarea. (Ivey, 2010).

Există mai multe tipuri de consiliere, care nu se exclud însă una pe alta, ci, de multe ori, se completează. Orientarea în carieră (sau consilierea vocațională) conține și elemente de consiliere psihologică, dezvoltare personală (pentru o identificare corectă a unei viitoare cariere), consiliere informațională, elemente supportive și, în unele situații și consiliere familială.

Asociația Americană de Consiliere (AAC), de exemplu, organizează formări în următoarele tipuri de consiliere de bază:

Consiliere pentru adicții

Consiliere în carieră

Consiliere pentru sănătate mintală (se mai numește și consiliere comunitară)

Consiliere pentru căsătorie, consiliere de cuplu și de familie

Consiliere școlară

Consiliere pentru studenți

Consiliere gerontologică

În cazul României întâlnim și alte forme de consiliere, precum:

Consiliere informațională (pentru cetățeni)

Consiliere religioasă/pastorală

Trebuie subliniat că, în acest moment, în țara noastră consilierea ca profesie nu și-a identificat încă drumul optim, iar unele dintre formele de consiliere foarte specifice care se regăsesc în lista AAC, nu se regăsesc în România ca atare, ci sunt integrate în alte servicii (de ex., consilierea pentru adicții sau consilierea gerontologică).

În consilierea școlară profesorul pregătit și certificat pentru consiliere educațională nu are competențe pentru consilierea de criză psihologică, dacă nu are studii de lungă durată de psihologie sau formări echivalente. Studiile în științe ale educației (pedagogie), asistență socială, sociologie etc. nu implică achiziția unor abilități și competențe necesare gestionării unor situații de criză psihologică (situațiile de comportament școlar perturbator sau management defectuos al clasei nu intră în categoria situațiilor de criză).

Este indicat ca un profesor-consilier să solicite sprijinul unui specialist în psihologie autorizat pentru gestiunea unor situații precum stări depresive, idei suicidare, stări anorexice, adicții, reacții la doliu, obsesii însoțite de compulsii și, în general, pentru orice situație din sfera psihopatologiei.

De asemenea, profesorul-consilier nu are expertiza necesară și nici dreptul de a emite diagnostice (nici măcar prezumtive). În caz contrar, persoana “diagnosticată” poate fi îndrumată eronat și privată de șansa de a beneficia de evaluare și intervenție/tratament în mod profesional. În acceași direcție este necesar să subliniem că profesorul-consilier nu are nici competențe în evaluarea psihologică a elevilor, utilizarea instrumentelor psihologice profesionale, ca și interpretarea rezultatelor presupunând cunoștințe solide și vaste de psihodiagnostic și intrând în competențele psihologului. În caz contrar, o astfel de evaluare psihologică poate avea efecte negative asupra persoanei evaluate.

Caracteristicile consilierii

Consilierea psihologică și educațională pornesc de la perspectiva umanistă dezvoltată de Carl Rogers (1961) conform căreia problemele psihice nu mai sunt prelucrate în termenii de tulburare și deficiență, ci ca semnale ale nevoii de autocunoaștere, de întărire a Eului, de dezvoltare personală și de adaptare. Astfel rolul principal nu îi mai revine doar psihologului, văzut ca un superexpert, ci succesul consilierii depinde fundamental de implicarea activă, autentică și responsabilă a ambelor părți (consilierul și clientul) în realizarea unei alianțe autentice, bazată pe respect și încredere reciprocă. Din perspectivă umanistă consilierea psihologică înseamnă a ajuta și a credita clientul ca fiind capabil să își asume propria dezvoltare personală – prin experimentare, să prevină diverse tulburări si disfuncții – prin autocunoaștere, sa găsească soluții la problemele cu care se confruntă – prin reflectare, să se simtă bine cu sine, cu ceilalți și în lumea în care trăiește.

Pentru a defini consilierea este necesară sublinierea anumitor caracteristici ce o diferențiază de alte arii de specializare care implică asistența psihologică:

Tipul de persoane cărora li se adresează reprezintă o caracteristică importantă a consilierii. Aceasta vizează persoane normale, care nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate și/sau deficite intelectuale. Prin demersurile specifice, consilierea ajută persoana consiliată să obțină abilități crescute de a întâmpina mai eficient agenții stresori și sarcinile vieții cotidiene, îmbunătățind astfel calitatea vieții clientului (un obiectiv din ce în ce mai studiat în societatea modernă).

Asistența oferită în procesul consilierii utilizează un model educațional si un model al dezvoltării și nu unul clinic și curativ. Sarcina consilierului constă în a învăța persoana sau grupul strategii comportamentale, dar și cognitive, astfel încât clientul să își valorizeze potențialul existent și să își dezvolte noi resurse adaptative. Demersul de consiliere facilitează atingerea unui nivel optim și eficient de funcționare a clientului în societate (clientul poate fi o persoană sau un grup de persoane).

Prevenția reprezintă o altă caracteristică majoră a consilierii. Astfel, așa cum arătam mai sus, clientul este pregătit în demersul de consiliere să prevină apariția unor dezechilibre, tensiuni, sau, utilizând un termen generic, probleme care pot afecta dezvoltarea și funcționarea armonioasă a persoanei. Strategia de prevenție presupune identificarea situațiilor (inclusiv a grupurilor) de risc și derularea de acțiuni specifice asupra lor, înainte ca acestea sa aibă un impact negativ asupra persoanei sau grupului.

Rezumând caracteristicile consilierii, putem spune că acest proces interuman accentuează dimensiunea de prevenție a tulburărilor emoționale și comportamentale, dar și pe cea a dezvoltării personale și a rezolvării de probleme.

Obiectivele consilierii

Obiectivul major al consilierii este acela de a ajuta clienții să se înțeleagă și să se accepte așa cum sunt (mai ales în situațiile în care nu se pot schimba) și să ajute clientul să producă schimbări voluntare în situația în care o schimbare poate crește starea de bine a clientului. Pentru atingerea acestui obiectiv consilierul facilitează obținerea schimbării dorite.

În mediul educațional scopurile consilierii elevului sau studentului sunt:

1. Să-i furnizeze consiliatului informații importante pentru obținerea succesului.

2. Obținerea de informații despre elev/student, care sunt utile pentru a-l ajuta pe acesta sa-și atingă obiectivele.

3. Stabilirea unei relații de înțelegere mutuală între elev și consilier.

4. Sprijinirea elevului/studentului în încercarea acestuia de a-și stabili un plan pentru rezolvarea dificultăților.

5. Sprijinirea elevului/studentului în demersul acestuia de a se cunoaște mai bine (de a-și cunoaște interesele, abilitățile, aptitudinile și oportunitățile).

6. Încurajarea și sprijinirea dezvoltării abilităților speciale și atitudinilor corecte.

7. Direcționarea eforturilor consiliatului către realizarea obiectivelor acestuia.

8. Asistență acordată elevului/studentului în planificarea educațională și în alegerile vocaționale.

Obiectivele pe termen lung ale consilierii psihologice în orice mediu (intra- sau extra-educațional) sunt cele care reflectă practic filozofia de viață a consilierului și care se regăsesc în mod special în abordarea umanistă:

Sprijinul consiliatului în devenirea sa către auto-actualizare.

Să-l ajute pe consiliat să obțină realizarea de sine.

Să-l ajute pe consiliat să devină o persoană complet funcțională.

Scopul imediat al consilierii psihologice se referă la asistența acordată consiliatului pentru rezolvarea unei probleme concrete (aici și acum) cu care acesta se prezintă la specialist. Clientul poate fi ajutat să dezvolte o mai bună înțelegere despre funcționarea propriei personalități prin auto-explorare (ghidată de consilier) și să-și identifice corect punctele tari și punctele slabe, dar există posibilitatea ca toate acestea să nu fie de folos clientului dacă acesta nu are un anumit nivel de înțelegere integrativă a propriei personalități și a relației dintre resursele personale și constrângerile mediului și resursele externe.

Scopul fundamental al consilierii constă în asistența profesională acordată pentru funcționarea psihosocială optimă/eficientă a persoanei/grupului. Acest scop major poate fi atins prin urmărirea realizării obiectivelor procesului de consiliere:

Promovarea sănătății si a stării de bine (funcționarea optimă din punct de vedere somatic, fiziologic, mental, emoțional, social și spiritual).

Dezvoltare personală (cunoaștere de sine, dinamica stimei de sine, capacitatea de decizie responsabilă, relaționare interpersonală armonioasă, gestiunea stresului – strategii de coping, învățare eficientă, atitudini corecte și creative, opțiuni vocaționale realiste).

Prevenție (prevenirea dispoziției afective negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de risc, a conflictelor interpersonale, a dificultăților de învățare, a dezadaptării sociale, a disfuncțiilor psihosomatice, a situațiilor de criza).

Din punct de vedere al echilibrului intrapsihic, consilierea este direcționată mai mult către menținerea sau (re)câștigarea stării de bine decât către patologie. Organizația Mondială a Sănătății arată că sănătatea nu înseamnă doar absența bolii și disfuncției, ci se referă la un proces complex și multidimensional, în care starea subiectivă de bine este un element fundamental.

Componentele stării de bine:

Acceptarea de sine – presupune atitudine pozitivă față de propria persoană, acceptarea calităților și defectelor personale, percepția pozitivă a experiențelor trecute și a viitorului.

Relații pozitive cu ceilalți – implică încrederea în oameni, sociabilitate, respectarea intimității, nevoia de a primi și a oferi afecțiune, atitudine empatică, deschisă și caldă.

Autonomie – presupune independență, hotărâre, rezistență la presiuni sociale, autoevaluare după standarde personale, fără preocupare excesivă asupra expectanțelor și evaluărilor celorlalți.

Control – sentimentul de competență și control personal asupra sarcinilor, creerea de oportunități pentru valorizarea nevoilor personale.

Sens si scop în viață – presupune direcționarea către scopuri de durată medie și lungă, experimentarea pozitivă a trecutului, trăirea pozitivă a prezentului și relevanța viitorului, implicare, curiozitate.

Dezvoltare personală – implică deschidere spre experiențe noi, sentimentul de valorizare a potențialului propriu, capacitatea de auto-reflexie, percepția schimbărilor de sine pozitive, eficiență, flexibilitate, creativitate, nevoia de provocări, respingerea rutinei.

Starea de bine poate fi obținută în condițiile unui mediu educațional optim/eficient și a unei vieți de familie cu o dinamică optimă pentru dezvoltarea persoanei. Aceasta presupune existența unor profesioniști dedicați și care au cunoștințe de psihologie aplicată și de pedagogie practică în mediul educațional, dar și a unor părinți informați și educați. Din păcate, în cele două medii (școală și familie) există de multe ori disfuncții sistemice sau individuale. În aceste condiții consilierea în general și consilierea psihologică în mod special au rolul de a contribui decisiv la diminuarea până la dispariție a acestor disfuncții. Limitările impuse de școală și familie, focalizarea excesivă pe latura intelectuală a elevilor în detrimentul celei emoționale, șabloanele, competiția exagerată, orgoliile unor cadre didactice și ale unor părinți, îngrădirea autonomiei elevului nu fac decât să producă disfuncții de sistem, dar și dezechilibre individuale ale elevilor și chiar tulburări serioase în unele cazuri

Tabel 1. Caracteristici ale consilierii psihologice

Ce este consilierea psihologică ?

Consilierea psihologică este o formă de intervenție psihologică ce se adresează persoanelor normale din punct de vedere psihic, aflate într-o situație de impas cu privire la rezolvarea unor situații intrapsihice perturbatoare acute sau cronice (situații sociale, profesionale, familial etc.). Consilierul, cu ajutorul competențelor specifice, îl sprijină pe consiliat să gestioneze o situație de criză și îl asistă în identificarea unei soluții la problema cu care solicitantul se confruntă.

În anii ’50 a început să fie utilizat în SUA, în mod oficial, termenul de consiliere psihologică, prin introducerea acestuia în reglementările Asociației Psihologilor Americani (APA). Astfel consilierul psihologic este persoana cu studii de specialitate, care utilizează mijloace de intervenție specifice diferite (terapeutice) în funcție de orientarea terapeutică pe care o consideră potrivită pentru problema clientului și în funcție de client (vârstă, tip de personalitate, mediu etc.).

Consilierea psihologică poate fi utilizată în domeniul orientării vocaționale, în toate perioadele dezvoltării (copilăria mică, gimnaziu, liceu, pe perioada facultății sau școlii postliceale, în reorientarea profesională a adulților).

Consilierea psihologică este utilă și în consilierea socială (în centrele de șomaj, pentru susținerea psihologică a celor aflați în situații dificile; în azile, centre de sănătate mintală), în consilierea familială, precum și în consilierea cuplului.

Procesul consilierii psihologice (CP) implică un număr mai redus de ședințe prin comparație cu psihoterapia, deși utilizează metode și tehnici similare acesteia. Diferența majoră constă în faptul că în consilierea psihologică se urmărește prevenția apariției tulburărilor, respectiv CP se adresează persoanelor sănătoase din punct de vedere psihologic. Consilierea are un caracter formativ-educațional; se axează pe dezvoltarea unor abilități practice sau personale, în timp ce psihoterapia se concentrează pe dezechilibrul afectiv intern (tristețe, anxietate, durere, doliu sau separare, frici, compulsii, atacuri de panică etc.).

Prin intermediul consilierii psihologice se urmărește:

autocunoașterea clientului;

optimizarea si dezvoltarea personal a clientului;

adaptarea clientului (cu un grad de eficiență cât mai ridicat) la mediul extern.

Consilierul psihologic intervine, la solicitarea clientului/consiliatului, cu metode și tehnici specifice (psihologice), în scopul de a-l ajuta pe consiliat în optimizare, a stimula autocunoașterea și dezvoltarea personală a acestuia și a contribui la prevenția problemelor emoționale, cognitive și de comportament ale clientului.

Modalități prin care consilierea psihologică poate fi de ajutor

Consilierea psihologică poate fi clasificată după o serie de criterii. Dintre acestea amintim aici:

tipul problemelor;

numărul de persoane implicate.

a. După tipul problemelor, putem distinge:

Consiliere în mediul organizațional (coaching, consultanță) – se realizează în companii private, instituții de stat, organizații de diferite tipuri.

Consiliere vocațională (orientare profesionala) – se realizează atât în mediul pre-profesional (școli, licee, universități), cât și în mediul profesional (ca parte a dezvoltării profesionale a angajaților dintr-o organizație, sau ca parte integrantă a activității specifice căutării unui loc de muncă – în cazul șomajului, de ex.).

Consiliere psihologică-optimizare – se poate realiza în orice mediu (școlar, academic sau profesional), precum și în afara mediilor formale, în cabinetul de consiliere, ca parte a dezvoltării personale.

Consiliere maritală sau consiliere de cuplu și familie – privește relația de cuplu, educația sexuală, probleme legate de apariția unui copil etc.

Consiliere pastorală – se referă la zona religioasă (cu persoane religioase) și este specifică clericilor.

Consiliere suportivă – (de ex. bolnavi terminali sau cronici) se realizează în centre de îngrijire și asistență sau de reabilitare, unde se lucrează cu persoane cu dizabilități fizice sau psihice, cu boli cronice, etc. În cazul în care clienții sunt persoane cu dizabilități, obiectivul este dezvoltarea unei vieți psiho-sociale normale (dezvoltarea deprinderilor de relaționare interpersonală). Aceste persoane tind sa aibă dificultăți de relationare pornind de la disfuncții emoționale: nesiguranță asociată cu ostilitate, comportamente defensive. Originea acestor cogniții și comportamente se află în perceperea unei diferențe între propria persoană și ceilalți.

Consiliere gereontologică – se poate defășura în centrele de asistență pentru persoane de vârsta a treia, dar și în afara acestora. Din punct de vedere statistic la vârsta a treia există o serie de disfuncții emoționale și cognitive și, în multe cazuri, este nevoie de suportul unui profesionist în asistență psihologică. Consilierul poate interveni prin suportul oferit și orientarea persoanelor de vârsta a III-a în direcția acceptării transformărilor specifice vârstei și, pe de altă parte, în susținerea familiei astfel încât relația familială (între persoana de vârsta a III-a și familie) să fie funcțională și suportivă din partea familiei.

b. După numărul persoanelor implicate:

Consiliere individuală

Consiliere de grup – (de ex. familie, grupuri de angajați)

Consilierea psihologică este utilă pentru:

identificarea problemelor de adaptare școlară, profesională, socială, relațională și lucrul cu acestea;

identificarea conflictelor personale, precum și a problemelor comportamentale și/sau emoționale;

identificarea conflictelor familiale;

identificarea problemelor de identitate;

explorarea și înlăturarea prin înțelegere sau evitare a cauzelor problemelor clientului;

dezvoltarea capacității clientului de a face schimbări în plan psihologic;

îmbunătățirea capacității de a lua decizii și de a schimba optim diferite aspect din viața clientului;

dezvoltarea abilității de valorificare a potențialului si resurselor personale.

Consilierea psihologică trebuie realizată de un specialist (o persoană cu abilități și competențe în această direcție) și are ca obiectiv principal ajutorul acordat clientului pentru clarificarea situației de viață și pentru atingerea obiectivului clientului prin luarea de decizii informate si cu sens.

Astfel consilierea psihologică pune la dispoziția consiliatului o serie de instrumente pentru depășirea dificultății resimțite de acesta. Este orientată spre prezent și viitor, are scopuri bine delimitate și este un proces de scurtă durată.

Consilierea psihologică se adresează:

copiilor care pot avea diferite probleme de adaptare școlară sau de relaționare;

adolescenților care se simt dezorientați profesional ori au dificultăți relaționale sau de integrare;

părinților care se confrunta cu greutăți in relaționarea cu adolescentul sau copilul lor;

adulților care trec prin perioade dificile (tensiuni profesionale sau sociale, problem de cuplu, stres);

membrilor unei familii între care există tensiuni;

tuturor persoanelor (indiferent de vârstă) care au nevoie de susținere ori care doresc sa facă schimbări importante în viața lor.

Consilierul poate ajuta clientul:

să dobândească o mai bună autocunoaștere, capacități de relaționare mai eficiente;

să își modifice unele comportamente nedorite sau modele dezadaptative de gândire;

să își amelioreze emoțiile negative cât și urmările determinate de diferite trauma;

să își însușească anumite strategii de adaptare;

să prevină apariția unor probleme și să își mențină starea de sănătate mentală.

Consilierea:

este o relație de colaborare între consilier și consiliat;

este focalizată pe problemă;

este orientată către comportamentele problematice ale clientului, dar și către optimizarea capacităților sale de relaționare, decizionale etc.;

integrează principia, metode și strategii specifice mai multor orientări teoretice în funcție de client, dar și de problemă;

este o intervenție pentru ameliorarea/rezolvarea problemelor de moment, dar și un demers preventiv pentru comportamente dezadaptative, precum și învățarea unor strategii care vor facilita o adaptare mai eficientă la situațiile de viață;

este suportivă prin creerea unui cadru în care clientul își poate exprima liber emoțiile fără a fi judecat;

se centrează pe situațiile prezentului și nu pe trecut;

este o intervenție de durată scurtă.

Repere în consilierea psihologică

Consilierea psihologică implică explorarea și evaluarea simptomelor, ca și susținerea clientului pe drumul acestuia către rezolvarea unei situații problematice pentru el.

La nivel de principiu, problema este cauzată de distanța dintre percepția situației prezente și imaginea ideală construită de client și la care se raportează acesta.

Emoțiile disfuncționale și trăirile negative pornesc din conștientizarea diferenței dintre situația actuală, înțeleasă ca experiență psihică sau ca set de emoții neplăcute ce implică anumite manifestări comportamentale indezirabile și imaginea ideală a subiectului, care furnizează o stare emoțională plăcută, însoțită de un optim comportamental și sentimente de securitate în relațiile sociale.

Distanțele între “ceea ce este” și “ceea ce ar trebui sa fie” pot fi diferite, acest lucru însemnând, de fapt, situarea subiectului într-un sistem de referință rigid. Din acest punct de vedere, consilierea este un proces de flexibilizare a cognițiilor clientului și de sprijinire a acestuia să-și poată schimba sistemul de referință. “Ceea ce este” într-o situație reprezintă conștientizarea sentimentelor, dorințelor, frustrărilor, ca și a unei imagini asupra a “ceea ce ar fi trebuit sa fie” concomitent cu experiența care declanșează aceste trăiri și proiecții, dar în același timp și mecanisme de apărare. Această conștientizare provoacă trăiri precum: angoase, culpabilizări, agresivitate crescută, refulări, somatizări. Trăirile se reflectă în plan comportamental prin rigidizare, nehotărâre, ezitare, și diverse blocaje care semnifică lipsa abilității de integrare a experienței subiective, dificultăți de conștientizare a situației integrale și implicit dificultatea de a accepta situația la nivel cognitiv, emoțional și comportamental.

Incapacitatea subiectului de a integra elementele situației la nivel subiectiv generează simptome disfuncționale: angoasă (anxietate), incapacitate de reacție (o imobilizare a subiectului, carte nu se poate hotărî ce să facă) sau agresivitate.

O persoană echilibrată și flexibilă ar trebui să poată integra reprezentarea realității în propria experiență subiectivă, sa o conștientizeze, sa și-o asume și sa reacționeze în consecință, fără anxietate, fără agresivitate, somatizări sau alte perturbări psiho-comportamentale care pot produce la rândul lor disfuncții și dezadaptări.

Clientul simte că are o problemă atunci când apare distanța dintre situația actuală (reală) și imaginea ideală proiectată de subiect. La nivel subiectiv analizăm o experiență subiectivă și nu o situație subiectivă. Experiența poate fi atemporală și subiectivă pentru că ea reflectă trăirile unei persoane, modul în care se proiectează la nivel subiectiv și afectiv o situație.

O problemă care poate fi abordată prin procesul de consiliere presupune, pe de o parte, o situație actuală a cărei trăire reprezintă rezultatul unei experiențe subiective (clientul nu poate integra realitatea, nu poate reacționa adecvat și, ca urmare, dezvoltă o serie de simptome disfuncționale), iar pe de alta parte, imaginea ideală, construită în mintea subiectului. Aceasta este o separare (real versus ideal) care provoacă tensiune și dezechilibru.

Cauzele acestei separări pot fi multiple: sistemul de valori și credințe, mentalitățile cu valoare de comandă, caracteristici ale modelului familial și cultural etc.

Mentalitățile cu valoare de comandă (într-un fel idei preconcepute) includ elemente punitive sau autopunitive, elemente fataliste, și sunt de fapt etichete cognitiv-afective induse de modelele parentale și sociale.

O strategie utilizată în consiliere pentru a aborda problema dificultății de integrare a datelor, presupune conștientizarea elementelor prezente la nivel subconștient și inconștient, elemente care nu permit integrarea experiențelor sociale și a comportamentelor corespunzătoare. În momenul în care subiectul declară că va face ceva ce se opune normelor sociale sau acceptării celorlalți, el apelează la o formulă prin care se îndepărtează de impunerile și prescripțiile existente la nivel subconștient sau inconștient și integrează totalitatea experiențelor subiective, ceea ce-i va permite sa reacționeze în consecință, adaptat, echilibrat.

Karen Horney, în a sa teorie a nevrozelor, explică apariția nevrozei, ca perturbare a echilibrului intern, prin tensiunea produsă de distanțarea dintre imaginea de sine reală și cea ideală sau imaginară. Același lucru se întâmplă și în cazul separării dintre real și imaginar la care am facut déjà referire.

Dacă distanța dintre cele doua forme de trăire a experienței subiective nu se reduce, problema se va consolida, la fel ca și conflictul și simptomele, ceea ce va favoriza distorsionarea realității prin apel la mecanisme de apărare.

Subiectul apelează inconștient sau involuntar la aceste mecanisme de apărare care îi permit să deformeze propriile trăiri, dar totodată îi asigură o stare de bine, deoarece reduc efectele negative ale simptomelor disfuncționale.

În întregul scenariu al consilierii psihologice, problema clientului este generată de distanța dintre comportamentul dezvoltat și comportamentul adecvat (adaptativ). Simptomul poate avea ca și cauză un disconfort psihic, atunci când vorbim despre personalități accentuate, iar disconfortul este efectul imediat al problemei existente (subiective). Astfel trăirea negativă nu poate apărea fără să existe o problema la nivel subiectiv.

Comportamentele inadecvate prezente la o persoană reflectă un tipar al unei dinamici interne pentru tot ceea ce reprezintă experiența persoanei, sentimente, trebuințe, comportamente, simptome fizice, mecanisme de apărare, toate fiind incompatibile cu imaginea ideală.

Consiliere psihologică și psihoterapie

Unii autori, printre care și Carl Rogers (fondatorul școlii de consiliere centrată pe client), susțin că termenii de consiliere și psihoterapie sunt mai mult sau mai puțin sinonimi, deoarece se referă la aceeași metodă fundamentală: o serie de întâlniri între consilier/psihoterapeut și consiliat în care primul îl ajută pe ultimul să își modifice atitudinile și conduita. Dintr-o astfel de perspectivă Rogers (1961) arată că termenii de consiliere și psihoterapie sunt echivalenți sau aproape echivalenți. În schimb, alți autori încearcă să diferențieze consilierea de psihoterapie prin compararea definițiilor.

C.H. Patterson (1986) analizează asemănările și deosebirile prin prisma a patru criterii:

Severitatea problemei – mulți autori consideră consilierea ca o activitate care îi ajută pe indivizii normali să depășească obstacolele apărute în calea dezvoltării personalității lor, iar psihoterapia ca o activitate de sprijin pentru persoane cu probleme mult mai grave, persoane al căror echilibru și dezvoltare emoțională au fost afectate. O astfel de distincție a fost acceptată în 1956 de către Asociația Psihologilor Americani. După opiniile unor autori, consilierea vizează oamenii normali, iar psihoterapia pe cei care deviază de la normalitate, aceasta fiind o abordare sanogenetică.

Natura problemei pacientului – aceasta poate indica dacă demersul practic este unul de consiliere sau psihoterapie. Din această perspectivă consilierea se ocupă în principal de probleme orientate spre realitate, de probleme ale mediului și, deci, de natura situațională, în timp ce psihoterapia are ca obiect sentimentele și diversele stări emoționale ale persoanei, atitudinile acesteia. Așadar, consilierea este centrată pe probleme cognitive, iar psihoterapia este centrată pe problemele emoționale ale clientului, această distincție neavând totuși o limită clar trasată deoarece nu toate problemele orientate spre realitate sunt de natură cognitivă.

Scopurile urmărite în cadrul celor doua activități – unii autori consideră că problematica scopurilor celor doua activități este relativ confuză. Pe de altă parte, alți autori, precum L.E. Tyler (1953) încearcă să demonstreze că psihoterapia este direcționată spre o schimbare de personalitate, iar consilierea urmărește sa îl ajute pe client să folosească șansele pe care le are pentru a face față problemelor vieții.

Metodele și tehnicile utilizate – majoritatea specialiștilor susțin ca nu există tehnici utilizate numai de consilieri sau numai de psihoterapeuți, ci ambele categorii de profesioniști apelează la metode și tehnici similare.

Obiectivul terapiei este reprezentat de schimbare prin modificarea structurii cognitiv-emoționale și, practic, a personalității, pe când obiectivul consilierii este reprezentat de asistența/sprijinul acordat clientului pentru utilizarea resurselor existente ale acestuia într-un mod cât mai eficient pentru a depăși într-un mod pozitiv și eficient situația problematică prezentă.

Intervențiile de minimă schimbare au ca scop depășirea problemelor existente prin modificări minime la nivelul personalității și prin furnizarea unor metode de coping pe care clientul și le însușește și pe care le poate utiliza apoi individual în situații problematice similare.

Prin comparație cu psihoterapia, consilierea are o durată mai scurtă deoarece nu implică restructurarea personalității sau rezolvarea tuturor problemelor emoționale ale clientului (o terapie de scurtă durată se poate întinde pe parcursul a 3-6 luni).

Psihoterapia țintește reducerea nivelul anxietății clientului, al apărărilor acestuia și a altor răspunsuri adaptative disfuncționale generalizate, în timp ce consilierea este focalizată pe identificarea unei soluții optime pentru o problemă existentă.

Abordarea clinică se focalizează pe deficiențe care necesită ameliorare până la dispariție (vindecare), în timp ce consilierea se focalizează pe trăsăturile pozitive care trebuie dezvoltate și pe resursele clientului (pe care acesta nu le poate identifica singur).

În concluzie, deși există numeroase asemănări între consiliere și psihoterapie, cele două activități nu trebuie confundate. Consilierea este un proces de sine stătător și nu un caz limitat al psihoterapiei.

Dintr-un alt punct de vedere consilierea si psihoterapia au atât asemănări cât și deosebiri după: finalitate, adresabilitate si metodologie.

Sub aspectul finalității cele doua activități urmăresc să ajute, prin mijloace psihologice și pedagogice, o persoană în rezolvarea unor probleme critice. Când problema este de dificultate mare accentul se pune pe psihoterapie, iar când problema este de dificultate mai redusă se va apela la consiliere. Cu toate acestea ambele activități sunt fundamentate prin stabilirea unei relații interpersonale între cel care solicită asistență psihologică și cel care o oferă.

De obicei consilierea urmărește rezolvarea unor probleme specifice care nu pot fi încadrate într-o unitate nosologică anume (într-o anumită patologie), cum ar fi înlăturarea unor atitudini si sentimente negative. Psihoterapia intervine în rezolvarea unor probleme de mai mare profunzime si amploare, cum ar fi: rigidizarea personalității la indivizii anxioși, angoasați si hipersensibili; echilibrarea prin dezvoltarea sentimentului de bine în cazul unei anumite patologii; lucrul cu latura emoțională în nevroze și în bolile somatice.

Din punct de vedere al adresabilității atât consilierea, cât și psihoterapia se adresează nivelului conștient al organizării psihice și se preocupă de problemele actuale ale persoanei. Există însă și abordări psihoterapeutice, cum ar fi cele de tip psihanalitic, care pătrund în profunzime, sondând în trecutul și inconștientul pacientului.

Din punct de vedere al metodologiei ambele demersuri utilizează metode asemănătoare, uneori chiar identice, precum comunicarea verbală, tehnici de persuasiune, cooperarea, precum și majoritatea tehnicilor specifice celor trei abordări fundamentale ale consilierii și psihoterapiei: psihodinamică, umanistă și comportamentală. Pe de altă parte psihoterapia are coordonate metodologice mai riguroase, spre deosebire de consiliere, care are un caracter mai liber deoarece este de cele mai multe ori situațională.

Faze ale intervenției in consiliere

Pentru diminuarea până la dispariție a disconfortului cu care se confruntă clientul, consilierul sau terapeutul operaționalizează demersul în trei faze distincte:

explorarea

evaluarea

intervenția propriu-zisă (terapia)

Explorarea

Clientul solicită rezolvarea stării de disconfort prin consiliere și, în cele mai multe cazuri, își va expune problemele într-un mod vag, imprecis sau, dimpotrivă, foarte focalizat pe ultima situație care îi provoacă disconfort (elementul decisiv care l-a determinat să se prezinte la consiliere).

În această fază clientul utilizează afirmații care reflectă moduri distorsionate de a gândi (deformări de raționament), declară că are anumite emoții care îl perturbă sau chiar îl blochează, își asumă modele comportamentale disfuncționale etc.

Exemple:

“toate lucrurile sunt îndreptate împotriva mea, mereu am eșecuri; nu știu ce să fac, cum să reacționez, sunt panicat”.

“îmi este frică tot timpul, iar atunci când știu sau cred că mă evaluează cineva, sunt într-un examen sau o situație asemănătoare, sunt blocat(ă), este îngrozitor”.

“nu știu ce am, dar totdeauna mă îndrăgostesc de persoane cu care nu pot fi împreună…”.

Când clientul expune dificultățile cu care se confruntă apare tendința de a generaliza (“tot ce fac, toate lucrurile”, “niciodată”, “totdeauna”), tendința de a exagera (“nu stiu cum sa reacționez”, “ma blochez”, “este îngrozitor”) și tendința de a se descrie ca fiind neajutorat (“nu stiu ce să fac”, “nu pot”, “sunt incapabil”).

Pentru a evita blocajele ulterioare și pentru a începe eficient procesul, în faza de explorare consilierul trebuie să asigure clientului o atmosferă care să-i confere acestuia liniște și încredere pentru a-și descrie și define cât mai clar problematica. Consilierul poate utiliza tehnica raportării la trei instanțe: antecedente, comportamente, consecințe.

Explorarea problematicii prin prisma antecedentelor, comportamentelor, și consecințelor conduce la un demers terapeutic care se desfășoară în 5 etape:

etapa de precizare a problematicii (generale);

identificarea și stabilirea (prin selecție) a problematicii țintă pe care se va lucre;

descrierea comportamentului actual asociat problematicii selecționate;

descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate problematicii țintă selecționate;

descrierea consecințelor comportamentelor actuale asociate și determinate de problematică

1. Precizarea problematicii

Se realizează în primele ședințe, când consilierul îi prezintă clientului importanța indentificării corecte a cadrului problemei și îi confirmă acestuia că pe acest drum de parcurs până la re-echilibrare (demersul de consilere sau demersul terapeutic) clientul nu este singur, ci va fi însoțit de consilier fără însă ca acesta din urmă să-i ofere soluții clientului la problemele sale, ci îl va susține și îl va ajuta în luarea deciziilor. Este important de subliniat acest aspect pentru că se întâmplă frecvent ca clientul să aștepte soluții de la consilier. Specialistul trebuie să-i întărească clientului convingerea că soluțiile problemelor se află la client, doar că nu sunt descoperite încă, iar consilierul îl va ajuta să facă acest lucru.

Pentru a menține clientul activ pe parcursul demersului, consilierul va folosi ca discurs propoziții de tipul: “astăzi vom încerca să stabilim”/ “voi încerca să stabilesc împreună cu tine ceea ce te preocupă în prezent și este/ reprezintă cauza nemulțumirilor, necazurilor tale.”, “în acest scop îți voi pune o serie de întrebări care ne vor permite să precizăm problemele cu care vom lucra.” În continuare consilierul/terapeutul îi menționează clientului că acesta va trebui să răspundă la întrebări care aparent nu au o succesiune logică. Este recomandabil să fie folosiți în discurs termeni de tipul “nemulțumiri” in loc de “dificultăți” pentru a reduce anxietățile clientului și rezistentele la actul terapeutic.

2. Identificarea și stabilirea problematicii țintă pe care se va lucra. Segmentarea preoblemei generale

Scopul acestei etape este de a permite clientului să identifice cadrul problemei mari, generale și să opteze pentru un segment al acesteia, segment care devine ținta demersului de consiliere. Consilierul va atinge acest obiectiv urmărind câțiva pași: identificarea problematicii, selectarea segmentului, precizarea antecedentelor determinate si a celor corelate.

a. Identificarea problematicii pornește de la o serie de întrebări de tipul: “ce te face în prezent să te simți tensionat?”, “care sunt situațiile în care apare o tensiune?”, “ce te preocupa în prezent?”, etc. Acest tip de întrebări oferă atât clientului, cât și consilierului posibilitatea de a avea o imagine generală asupra problemei. Consilierul va utiliza pe acest parcurs tehnicile unei ascultări active (reformularea răspunsurilor și clarificarea).

b. Selectarea segmentului (segmentarea problemei)

Clientul împreună cu specialistul încearcă sa sistematizeze problemele cu care se confruntă și să stabilească de comun acord de ce anume se vor ocupa pe parcursul consilierii.

Pentru selecționarea problematicii, consilierul/terapeutul va pune întrebări precum: “dintre nemulțumirile cu care te confrunți, care pare a fi cea mai urgentă și cu care simți că ar fi nevoie să lucrăm împreună pentru început?”. În continuare se va preciza problema cu care se va lucra și faptul ca rezolvarea acesteia s-ar putea să reprezinte o soluție parțială pentru celelalte trăiri negative. Este important ca specialistul să nu rămână surprins dacă, în unele cazuri, rezolvarea unui segment al problemei (segmentul țintă) duce la rezolvarea întregii probleme mari.

c. Precizarea antecedentelor determinate și a celor corelate segmentului problematic segmentat

Pentru acest pas clientul urmărește să orienteze și să susțină clientul pentru a-și preciza clar situația care a generat sau care se află la baza trăirii negative (angoasă post concediere, angoasă a unui posibil divorț, etc.). Se urmărește atât descrierea situațiilor care induc trăirile, cât și a frecvenței cu care apar aceste situații. Pentru descrierea situației inductoare consilierul/terapeutul poate utiliza întrebări de tipul: “mi-ai spus ca resimți lipsa serviciului; cel mai speriat ești în prima parte a zilei?”, “aceeași senzație de disconfort mai apare și în alte situații, în alte momente ale zilei?”. Un răspuns posibil ar fi: “am același sentiment de teamă când sunt acasă dimineața, dar și în mașină, când ies în oraș” “când sunt cu prietenii nu mă simt bine și am un sentiment de vinovăție”. Pentru determinarea frecvenței terapeutul va pune întrebări de genul: “aceste trăiri/sentimente sunt frecvente, sunt mai pregnante în anumite momente sau apar și în momente de relaxare?”, “aveți și momente de relaxare?”. Poate apărea un răspuns de tipul: “apar ca din senin, de 2-3 ori pe zi/ săptămână”, “am și momente de relaxare”, “sunt constante, apar frecvent”.

3. Descrierea comportamentului actual asociat problematicii selecționate

În aceasta etapă a demersului scopul este de a susține clientul în precizarea clară a comportamentelor concrete care se asociază cu trăirile negative (anxietate, angoasă).

Aceste comportamente disfuncționale pot fi de doua tipuri: exterioare (extrinseci) și interne (intrinseci).

Comportamentele extrinseci sunt vizibile, perceptibile de către ceilalți (acte ratate, blocaje motrice, bâlbâieli, înroșiri, etc.). Pentru a le identifica specialistul poate pune întrebări precum: “ce faci când..?”, “cum reacționezi atunci când te simți speriat?”

Comportamentele intrinseci reprezintă totalitatea trăirilor, a interiorității invizibile pentru ceilalți și care pot fi sau nu într-o relație de determinare cu cele extrinseci. Pentru a investiga comportamentele intrinseci, se pun întrebări de tipul: “cum te simți în aceste situații?”; răspunsurile sunt majoritatea descrieri complexe, relative și neprecizate de tipul: “uneori sunt disperat și apatic, alteori sunt furios”, “totul este amestecat, greu de explicat”, “alteori mă simt vinovat sau îmi închipui că soția/ soțul este plecat/ă într-o excursie mai lungă” (în cazul divorțului), “uneori mă simt neajutorat, la mila altora, dar alteori mă gândesc că sunt într-un concediu mai lung” (în cazul șomajului). Când apar aceste răspunsuri este necesară solicitarea unei descrieri mai nuanțate a trăirilor: “ce vrei sa spui atunci când spui ca te simți vinovat?”.

De exemplu, expresia “mă simt vinovat” obligă la un monolog interior care trebuie susținut fie apelând la o situație (“când te-ai simțit vinovat?”, “în acel moment ce-ți venea in minte?”, “ce gândeai în momentul acela?”), fie prin descrierea reacțiilor fiziologice (“ce simți atunci când te simți vinovat?”, “te doare capul?”, “ai amețeli?”).

4.Descrierea antecedentelor comportamentelor actuale asociate problematicii țintă selecționate

În acest punct scopul este explorarea evenimentelor care preced trăirile negative. Altfel spus, se încearcă a se preciza existența factorilor declanșatori care pot fi extrinseci sau intrinseci. Pentru factorii extrinseci: “îmi poți spune dacă există o situație, o anumită persoană, activitate etc. care se asociază cu declanșarea sentimentelor de vinovăție?”. De asemenea, pot exista și factori declanșatori intrinseci și pentru a preciza originea sau existența unor trăiri similare se pun întrebări precum: “au mai existat/ ai mai trăit altădată, în altă situație, aceleași sentimente?”

5. Descrierea consecințelor comportamentelor actuale asociate și determinate de problematica

Pe parcursul acestei etape consilierul încearcă să identifice împreună cu clientul urmările intrinseci/extrinseci asociate problematicii. Pentru identificarea urmărilor extrinseci se pun întrebări de tipul: “ce au perceput ceilalți?”, “ce se poate vedea de ceilalți?”. Pentru conștientizarea consecințelor intrinseci, se pun întrebări de tipul: “ce simți?”, “ce gândești?”.

Faza de explorare permite clientului să descopere diferite fațete ale problematicii cu care se confruntă. În mod obișnuit în aceasta fază nu se ajunge la identificarea problemei generatoare de disconfort.

B. Evaluarea

Evaluarea reprezintă stabilirea distanței dintre funcțional sau comportamente adaptate (“ceea ce ar trebui sa fie”) și disfuncțional sau comportamente dezadaptate (“ceea ce este”).

Acum se stabilește și se definește problema cu care se confruntă clientul și cu care se va lucra in faza de terapie.

Demersul terapeutic ulterior acestei faze de evaluare poate avea o evoluție diferită în funcție de abordarea sau școala la care aderă consilierul/terapeutul. Această aderare este o opțiune subiectivă în funcție de structura personalității consilierului/terapeutului; cel mai frecvent, dar și eficient se lucrează într-o abordare integrativă, în care se regăsesc integrate tehnici din mai multe școli sau abordări terapeutice.

1. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva rațională

Comportamentul funcțional se definește în aceasta perspectivă prin absența ideilor iraționale care ar putea determina modificări la nivel cognitiv, afectiv, motivațional, atitudinal și comportamental.

Comportamentul disfuncțional este generat de o serie de raționări ilogice: “nimeni nu mă iubește”, “toată lumea are ceva cu mine” etc.

2. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva adecvării la realitate

Comportamentul funcțional se definește prin absența acțiunilor, gesturilor sau atitudinilor divergente sau neacceptabile din punct de vedere al normelor și obiceiurilor comunității sociale, dar care nu au consecințe antisociale sau amorale.

Comportamentul disfuncțional indică prezenta unor acțiuni cu încărcătură posibil psihopată (ex: “nu vreau sa mai vorbesc cu nimeni; voi vedea ce o să fac pentru a avea bani; dacă este nevoie o să fur, așa cum au făcut cei care acum sunt bogați” etc).

Astfel, comportamentele disfuncționale sunt generate de o intenționalitate contrară prescripțiilor sociale și au consecințe asociale (“nu vreau să vorbesc cu nimeni”) și/ sau antisociale (“o sa fur”, “o sa bat”, “o sa fac rău”).

3. Conceptualizarea funcțional-disfuncțional din perspectiva existențială

Din această perspectivă, funcționalul presupune absența sentimentelor de vid, de absurditate a propriei existențe. Disfunctionalul înseamnă prezența acestor trăiri (“viața mea nu are sens”, “sunt un ratat”, etc).

4. Conceptualizarea funcțional–disfuncțional din perspectiva experiențial nonintegrativa

Funcționalul se definește prin absența experiențelor neintegrate la nivelul personalității, ceea ce permite o reprezentare de sine structurată, unitară.

Disfuncționalul presupune experiențe neintegrate, neinteriorizate (“eu nu pot accepta acest eșec”, “nu este vina mea”, “ma enervează și mă face să fiu violent, dar mă face să mă simt și vinovat”).

Neintegrarea experienței de tipul “este un eșec” constă în tendința de negare și proiecție (mecanisme de apărare psihodinamice).

5. Conceptualizarea funcțional – disfuncțional din perspectiva psihanalitică

Funcționalul constă în utilizarea minimă a mecanismelor de apărare, iar disfuncționalul constă în prezența masivă acestora. De menționat că mecanismele de apărare sunt folosite de majoritatea persoanelor în diverse situații, pentru apărarea eului. Ceea ce le face însă disfuncționale este utilizarea lor excesivă.

Relația terapeutică

Studiile au indicat într-un mod consistent că relația terapeutică, înțeleasă ca legătura umană și autentică dintre consilier și client este factorul esențial care contribuie la succesul demersului. Oamenii vin la consiliere pentru a explora diverse aspect ale sinelui lor și în mod special acele aspect disfuncționale, patogene sau care doar deranjează clientul. Clienții pot fi confuzi, anxioși, triști și se află în imposibilitatea de a-și rezolva singuri problemele.

Relația terapeutică este o relație dintre două persoane, care lucrează ca parteneri, dintre care unul solicită iar celălalt acordă ajutor psihologic. În această relație trebuie să contribuie atât cel care are nevoie de ajutor, cât și cel care îl oferă.

Contribuția majoră a clientului constă în primul rând în motivația acestuia pentru schimbare sau re-echilibrare. Psihologia umanistă arată că ființa umană posedă în ea însăși impulsul interior spre sănătate fizică și mental, iar aceasta face ca psihoterapia și consilierea psihologică să devină posibile (Holdevici, 2008). Deși această nevoie este uneori greu de identificat la clienți foarte sever tulburați, majoritatea oamenilor derutați sau anxioși sunt suficient de “impulsionați” pentru a fi dornici de o cooperare care le permite o ameliorare. Un anumit nivel de colaborare din partea clientului este absolut necesar pentru succesul consilierii.

În contextul consilierii și așteptările clientului de a obține ajutor sunt, de asemenea, foarte importante. Aceste așteptări sunt adesea, prin ele însele, suficiente pentru a produce unele ameliorări. Modul de acțiune al unui preparat placebo, care înlătura durerea la subiecții sugestibili și care cred că le va fi înlăturată durerea, funcționează în multe cazuri și pentru persoanele care se așteaptă sa fie ajutate. Acestea se vor simți ajutate, uneori chiar indiferent de metoda utilizată de consilier. În cadrul relației terapeutice consilierul contribuie cu o serie de metode și tehnici foarte precise și care toate au în comun ajutorul psihologic acordat oamenilor aflați în suferință. Aceste tehnici îi ajută pe clienți să se cunoască mai bine, să-și privească problemele cu mai multă obiectivitate, dintr-o nouă perspectivă sau sistem de referință.

Trebuie precizat însă faptul că anumite particularități ale relației consilier – client, cât și modul de manevrare al acestei relații, diferă de la o școală la alta. În literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de relații terapeutice:

relația centrată pe realitate și obiect;

contractul sau alianța terapeutică;

relația de tip transferențial.

1. Relația centrată pe realitate implică o atitudine atentă, calmă, interesată și empatică din partea consilierului, care încearcă să-i creeze clientului un mediu bazat pe căldură și înțelegere și care îl va ajuta pe acesta din urmă să atingă obiectivele propuse în intervenția psihologică. Acest mediu îl ajută pe client să mențină contactul cu realitatea înconjurătoare urmărind în același timp obiectivele consilierii.

În cadrul acestui tip de relație este importantă câștigarea încrederii clientului, aceasta ajutându-1 pe acesta să-l perceapă pe consilier ca pe o persoană cu un comportament constant, previzibil, pe care se poate baza.

2. Contractul său alianța terapeutică – succesul oricărei terapii implică o colaborare dintre două persoane. Acest tip de relație este de natură conștientă, rațională și non-regresivă, iar consilierul face apel la ego-ul de adult al clientului, pe care îl tratează ca pe un partener.

Alianța terapeutică este bazată pe acordul implicit sau explicit al celor doi parteneri de a lucra împreună în situația terapeutică. Atunci când relația centrată pe realitate interferează cu alianța terapeutică, specialistul poate oscila între cele două tipuri de relație.

3. Relația de tip transferențial – este regăsită mai mult ca instrument terapeutic de psihanaliză și presupune fixația afectivă a clientului asupra persoanei terapeutului/consilierului pe modelul relației părinte-copil. Nevoia afectivă a clientului, satisfăcută prin intermediul relației centrate pe realitate, este deliberat frustrată de consilier prin interpretarea transferului, clientul fiind confruntat cu relația să infantilă. Mulți specialiști în intervenții psihologice moderne sunt de părere că doar în anumite cazuri specialistul trebuie să încurajeze relația de tip transferențial și anume atunci când intuiește că o asemenea relație cu aspect regresiv nu va împiedica testarea realității de către client. Intervenția nu se încheie până când specialistul nu-1 ajută pe client să lichideze dependența de tip transferențial. Într-o intervenție psihologică de orientare eclectică, cele trei tipuri de relații terapeutice trebuie să fie bine conduse de către consilier/terapeut și echilibrate ca pondere.

În literatura de specialitate se consideră că, indiferent de orientarea teoretică, toate sistemele terapeutice au unele elemente comune care stau la baza lor:

prezența unei descărcări de natură emoțională;

existența raționalizărilor în cadrul interacțiunii client-specialist;

vehicularea unor informații noi care sunt transmise clientului sub forma unor precepte, reguli de conduită, exemple de viață, sau pe care le descoperă clientul însuși prin intermediul unei înțelegeri de natură intuitivă („insight") ;

întărirea expectațiilor clientului că va obține suport afectiv și ajutor din partea consilierului/terapeutului;

întărirea experiențelor încununate cu succes;

facilitarea deblocărilor emoționale.

Empatia

Amintim aici că diversele abordări referitoare la empatie în consilierea psihologică (și chiar în consiliere în general) sunt preluate din școlile de psihoterapie.

Empatia reprezintă abilitatea consilierului de a îl înțelege pe client din perspectiva acestuia și, atunci când este cazul, de a comunica această înțelegere clientului. Conceptul de empatie este foarte bogat în înțelesuri, această complexitate de sensuri ducând uneori la confuzie.

Diferiți teoreticieni și cercetători au diferite viziuni asupra empatiei și, prin urmare, o definesc diferit. Unii înțeleg empatia ca fiind o trăsătură de caracter, o dispoziție de a simți ceea ce alți oameni simt, sau de a-i înțelege pe alții din interior, ca și când am fi acolo. Din această perspectivă, unele persoane sunt prin natura lor mai empatice decât altele. Alții consideră empatia ca fiind o stare situațională specifică de înțelegere a experiențelor altei persoane. Ca urmare, cei care ajută (consilierii) pot învăța cum să atingă această stare deosebit de folositoare în demersul de consiliere. O altă categorie de cercetători consider empatia ca fiind un proces stadial. De exemplu Barrett-Lennard (1981) identifică trei stadii: rezonanța empatică, empatia exprimată și empatia recepționată. Carl Rogers (1975) vorbea despre a simți lumea interioară a clientului și a comunica acest proces.

În opinia lui Egan persoanele empatice au câteva caracteristici:

sunt conștiente de sentimentele, nevoile și grijile celorlalți;

realizează că empatia este incluzivă – o cale cu dublu sens;

ascultă activ și fără bias-uri;

încearcă să înțeleagă logica personală a celorlalți;

încearcă să înțeleagă și să-și comunice înțelegerea;

adesea anticipează grijile și nevoile altora (Egan, 2010).

Școlile de psihoterapie existențialistă subliniază că empatia trebuie să fie o abilitate fundamentală a psihoterapeutului/consilierului. Această abilitate cuprinde atât situarea în cadrul intern al clientului, cât și evitarea emiterii oricăror judecăți referitoare la client și la comportamentul acestuia. Practic psihoterapeutul/consilierul are ca obiectiv principal proiectarea sa la nivel psihologic în lumea internă a sentimentelor și gândurilor clientului său.

Empatia prin prismă existențialistă pune accent pe abilitatea consilierului de a simți. Terapeutul trebuie să evite orice încercare de a-l schimba pe client, în schimb îi va oferi acestuia un mediu cald, securizant și plin de înțelegere, astfel încât clientul să-și poată actualiza posibilitățile latente.

În psihoterapia psihanalitică, în mod asemănător cu terapia existențialistă, empatia este abilitatea psihanalistului de a simți ceea ce clientul simte. În 1949 Sigmund Freud arăta că „empatia este mecanismul care face posibil ca un individ să preia unele atitudini în toate direcțiile, cu privire la viața mintală a altuia” (apud Gîrlașu-Dimitriu, 2004).

În conformitate cu accepțiunea lui Lewis (1978), scopul empatiei este diferit în cele două școli amintite și nu procesul în sine. În orientările psihodinamice se pune accent pe capacitatea terapeutului de a folosi empatia având ca obiectiv obținerea unei analize obiective a clientului.

La rândul său Carl Rogers analizează empatia prin prisma abilității consilierului de a percepe în mod cât mai clar ceea ce simte clientul, dar și prin prisma comunicării către client a acestei înțelegeri. Practic Rogers pune în discuție două elemente fundamentale ale procesului empatic: a te situa în cadrul intern de referință al clientului și a-i comunica acestuia modul în care îl înțelegi.

Alți autori decelează între situarea în cadrul intern de referință al clientului din punct de vedere cognitiv (ceea ce presupune înțelegerea situației în care se află clientul) și empatia emoțională, în care consilierul încearcă să simtă emoțiile pe care le simte și clientul. Din această perspectivă subliniem pericolul apariției sindromului de “burn-out” dacă specialistul se situează prea mult la nivel emoțional în cadrul de referință al clientului.

C. Rogers (1975) consideră că empatia presupune “a percepe cu acuratețe cadrul intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care-i aparțin “ca și cum” consilierul ar fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiția de “ca și cum”. Perceperea cadrului intern de referință al altei persoane presupune dinamizarea unui process complex cognitiv, emoțional, motivațional, ca si profunde reacții vegetative (Gîrlașu-Dimitriu, 2004).

Rogers arăta ca sunt necesare trei condiții pentru înțelegerea empatică:

Congruența internă a consilierului.

Acceptarea necondiționată a sentimentelor și cognițiilor clientului.

Situarea în cadrul intern de referință al clientului.

Prin prisma abordării psihoterapeutice cognitive trei funcții centrale sunt îndeplinite de empatie:

ascultarea atentă a clientului;

repetarea către client a informațiilor înțelese de la acesta (reformulare);

solicitarea de confirmări sau detalii în plus de la client.

În această orientare accentul se situează pe dimensiunea cognitivă a empatiei.

În urma unor studii realizate Gîrlașu-Dimitriu surprinde două aspect majore:

“- persoanele empatice sunt caracterizate prin prezența unei atitudini optimiste, căldură, emoționalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune, tendința ascendent afiliativă și socială, comportament prosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonală, manifestă rațiuni umaniste pentru alegerea profesiunii medicale;

– persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu acordă atenție sentimentelor altora.” (Girlașu-Dimitriu, 2004).

ELEMENTE SI PUNCTE DE REPER PE PARCURSUL PROCESULUI DE CONSILIERE PSIHOLOGICĂ

Din punct de vedere al etapelor procesului de consiliere, se poate discuta despre câteva faze de bază:

1. faza de inițiere – în care clientul intra în mediul de consiliere, află despre “regulile jocului”, dar începe să și conștientizeze că poate identifica metode practice pentru rezolvarea problemei (initiation phase);

2. faza de mijloc – în care clientul și consilierul lucrează asupra problemei identificate (middle phase);

3. faza de încheiere – care presupune pregătirea clientului pentru încheierea demersului și acțiunile specifice încheierii (ending phase).

Pentru o abordare cât mai eficientă a procesului de consiliere cele trei faze amintite trebuie continuate de ceea ce mulți specialiști considera a fi a patra fază și anume faza de urmărire a progreselor și schimbării clientului (follow-up phase). În unele abordări se considera că există și o fază introductivă înainte de faza de inițiere.

Toate aceste faze sau etape ale procesului de consiliere psihologică sunt caracterizate de câteva puncte de reper, care sunt extrem de importante pentru o abordare profesionistă. Le enunțam rând pe rând în continuare:

Orientarea clientului către consilierea psihologică

1. află de ce clientul caută consiliere acum;

2. află ce date dețin cei care ți-au trimis clientul (dacă există);

3. conștientizează scopul evaluării clientului și care sunt punctele tale de vedere asupra scopului;

4. evaluează dacă cel mai potrivit spijin pe care îl poate primi clientul în acest moment este consilierea psihologică;

5. respectă confidențialitatea consilierii și spune-i clientului despre aceasta;

6. explorează temerile clientului referitoare la consilierea psihologică;

7. află care este părerea clientului despre consilierea psihologică (cât crede el că durează etc.);

8. explorează istoricul clientului referitor la sprijinul primit de acesta de la alte

persoane;

Evaluarea clientului și a grijilor acestuia

1. permite-i clientului să vorbească;

2. ascultă și răspunde problemei, nu poveștii;

3. solicită orice informație crucială sau de care ai nevoie;

4. stabilește un proces de reflectare;

5. identifică stadiile schimbării clientului;

6. încurajează implicarea clientului în procesul schimbării;

7. utilizează limbajul și abordarea adecvate;

8. utilizează capacitatea de influența personală în mod adecvat;

9. fii sensibil la diferențele importante pentru client;

10. utilizează un grad adecvat de structurare a problemei;

11. prioritizează neliniștile clientului și selectează neliniștea/problema țintă;

12. fixează-ți scopuri specifice pentru problema țintă;

13. identifică încercările nereușite ale clientului de a gestiona problema;

14. identifică încercările reușite ale clientului în gestionarea problemei;

15. identifică obstacolele din calea schimbării;

16. fii atent la problemele speciale legate de depresie și demoralizare;

17. ia în considerare intervențiile specifice pentru probleme specifice;

18. explică-i clientului abordarea pe care intenționezi să o folosești în consilierea lui psihologică;

19. ajustează-ți abordarea la profilul/caracteristicile clientului;

Faza de inițiere – inițierea schimbării

1. nu încărca clientul prea mult;

2. variază nivelul de suport și direcția acestuia;

3. continuă cu abordarea inițială (sau ajusteaz-o) până când clientul și-a atins scopul său este încrezător că își va atinge scopul de unul singur;

4. ia în considerare varietatea tehnicilor de consiliere psihologică și construiește-ți demersul pe acestea;

5. fii atent și, dacă este cazul, răspunde adecvat posibilelor amenințări la adresa alianței terapeutice datorate ședințelor de consiliere anulate sau de la care clientul a absentat.

Încurajarea schimbării prin teme pentru acasă

1. explică-i clientului motivul pentru care îi dai teme de rezolvat între ședințele de consiliere psihologică;

2. gândește-te la o arie largă de potențiale sarcini;

3. rezervă-ți timp pentru negocierea temei în cadrul ședinței de consiliere;

4. explică-i clientului motivația alegerii unei teme specifice;

5. negociază tema, nu o impune;

6. asigură-te că tema apare ca o continuare a ședinței de consiliere;

7. conținutul temei trebuie să țină seama de abilitățile/aptitudinile clientului, stilul acestuia de a învăța din experiență, istoricul clientului în îndeplinirea sarcinilor;

8. verifică dacă clientul a înțeles în ce consta sarcina și care este scopul acesteia;

9. stabilește, împreună cu clientul, unde și când își va îndeplini sarcina/tema;

10. fă distincție între “încerc” și “fac”;

11. identifică potențialele obstacole în îndeplinirea sarcinii;

12. stabilește criteriile pentru succes (când se considera că sarcina a fost îndeplinită cu succes);

13. explică-i clientului că nu are nimic de pierdut dacă își îndeplinește tema acasă;

14. verifică temă și dacă a fost îndeplinită sau nu cu succes;

15. descoperă motivele pentru care clientul nu și-a îndeplinit sarcina;

16. încurajează clientul să fie din ce în ce mai responsabil în stabilirea sarcinilor pentru acasă;

Faza de mijloc

1. urmărește și consolidează “victoriile” obținute de client în demersul consilierii;

2. echilibrează victoriile rezultate din focalizarea pe sarcină cu victoriile rezultate în zona relaționării clientului cu ceilalți;

3. explorează posibilele zone de necunoaștere mutuală; solicită sprijinul supervizorului;

4. încurajează clientul, atunci când este cazul, să se vadă ca și cum l-ar vedea alții;

5. rămâi deschis la posibilitatea unei munci terapeutice de profunzime (psihoterapie);

6. echilibrează aspectele raționale ale consilierii cu cele emoționale;

7. fii alert cu privire la dependența clientului de consiliere și de consilier; sprijină clientul să se orienteze către încredere în el însuși și către dezvoltare personală (autonomă);

8. fii alert cu privire la orice deteriorare în starea clientului și răspunde prompt oricărui dezechilibru;

9. gestionează corect orice criză care poate apărea;

10. evaluează progresul și gestionează dezamăgirea clientului cu privire la nivelul progresului sau;

11. fii pregătit să renegociezi obiectivul inițial când apar schimbări;

12. ajuta clientul să înțeleagă natura non-lineara a schimbării;

Faza de încheiere

1. inițiază pregătirea pentru finalizarea demersului de consiliere psihologică; 2. promovează schimbarea autonomă a clientului;

3. respectă dorința clientului, dacă acesta dorește să termine brusc consilierea;

4. pe parcursul demersului anunța și reiterează ideea că procesul de consiliere

psihologică se va finaliza cu siguranță;

5. încurajează feedbackul final al clientului;

6. ia în considerare avantajele și dezavantajele diverselor moduri de finalizare ale demersului de consiliere;

7. comunică-i clientului că finalizarea consilierii psihologice este acompaniată

câteodată (dar nu inevitabil) de sentimentul unei pierderi;

8. ajută clientul să folosească ceea ce a învățat pentru a privi pozitiv către viitor;

9. evaluează progresul clientului la finalul procesului de consiliere și reține ceea ce ai învățat în fiecare demers în parte.

ORIENTĂRI ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ. PRINCIPALELE ȘCOLI

Așa cum am văzut, există aspecte comune și diferențe între demersul psihoterapeutic și cel al consilierii psihologice. Unul dintre principalele aspecte comune constă în originea consilierii psihologice și a psihoterapiei: istoricul consilierii psihologice se confundă cu cel al psihoterapiei în privința abordărilor teoretice și integrării în marile curente din psihologie, dar nu și în privința toturor tehnicilor și metodelor utilizate sau/și a profunzimii/amplitudinii intervenției. De asemenea, exista diferențe mari în ceea ce privește cazuistica.

În continuare vom prezenta câteva mari abordări ale consilierii psihologice și psihoterapiei, strâns legate de mari curente ale psihologiei: introspecționismul, behaviorismul și psihologia umanistă.

ORIENTAREA DINAMICĂ: PSIHANALIZA

Viziunea dinamică din psihanaliză și curentele derivate (de ex., psihologia analitică a lui Jung) a fost realizată prin preluarea unor idei din fizică, având ca punct de plecare principiul conform căruia fenomenele psihice sunt rezultatul interacțiunii unor forțe. În zona intrapsihică a omului se află mai multe tipuri de forțe antagonice care determină astfel apariția unor tensiuni interne. Consilierea și terapia dinamică reprezintă o formă de intervenție psihologică ce abordează personalitatea din perspectiva mai sus amintită, exemplul cel mai ilustrativ reprezentându-l psihanaliza lui Freud. Există unii autori care includ în cadrul consilierii și psihoterapiilor de orientare dinamică nu numai psihanaliza și terapiile derivate din aceasta, ci și alte sisteme de intervenție psihologică, ca de pildă, cele de orientare existențială. Lazarus a numit aceste intervenții terapii dinamice sau terapii bazate pe insight.

Intervențiile psihodinamice pun accent pe descoperirea de către client a variatelor procese psihologice de natura inconștientă, procese ce stau la baza structurii personalității sale și a formării mecanismelor sale adaptative. Aceste descoperiri bruște și intuitive ale clientului sunt cunoscute sub denumirea de "insight" sau iluminare. Prin intermediul insight-ului clientul descoperă de fapt surse1e și motivele ascunse care stau la baza comportamentelor și problemelor sale. Conform abordării freudiene, aceste surse de tensiune își au originea în copilărie și sunt de natura inconștientă, în majoritatea cazurilor neputând fi accesate de client fără ajutorul unui specialist. Sarcina principală a consilierii dinamice este să-l asiste pe client în demersul acestuia de a descoperi cauzele tensiunilor sale, să obțină insight-ul propriilor sale probleme și să utilizeze înțelegerea astfel obținută pentru a-și modifica stilul comportamental disfuncțional.

Orientarea pornește de la psihanaliza freudiană, fiind însă adaptată în alte școli care sunt originate în psihanaliză. De exemplu, C.G. Jung a pornit dinspre psihanaliză (pe care a considerat-o inadecvată) și a fondat psihologia analitică, pornind tot de la principii preluate din fizică, dar adaptând conceptele freudiene și modificând abordarea originală. E. Fromm sau K. Horney au pornit de asemenea de la psihanaliza clasică pe care au modificat-o conform conceptelor lor.

Cu toate acestea, toate orientările care își au originea în psihanaliză sunt similare din perspectiva obiectivelor asistenței psihologice, considerând că intervenția trebuie să-l ajute pe client să înțeleagă unde este disfuncționalitatea din viața sa psihică și să-l ajute pe acesta să construiască modele psiho-comportamentale funcționale. Din analiza orientărilor psihodinamice se desprind elemente comune precum:

Utilizarea discuției cu clientul în toate orientările, ca metodă fundamentală de intervenție psihologică.

Adoptarea unei maniere specifice, mai distante, în relația cu clientul în majoritatea orientărilor psihodinamice. Este invocat aici profesionalismul, nefiind agreată atitudinea mai apropiată și caldă, prietenească a consilierului (Holdevici și Vasilescu, 1993)

Intervențiile psihologice de orientare psihodinamică direcționează responsabilitatea conținutului convorbirii din timpul consilierii către client, consilierul intervenind rezervat în cadrul demersului și doar pentru a orienta comunicarea.

Principiile de bază ale intervențiilor psihologice psihodinamice

Principiul de bază al acestor intervenții este reprezentat de noțiunea de "insight". Toate aceste intervenții pornesc de la ideea că un client nu poate să se ajute singur (dictonul socratic "cunoaște-te pe tine însuți" este dificil de aplicat atunci când există tensiuni interne). Clientul are atât o serie de obiective în viață, atitudini, motive, opinii în legătură cu sine însuși de care este conștient și pe care se străduiește să le urmeze, cât și un set de motivații și conflicte inconștiente care își au originea în relațiile și experiențele din copilăria sa. Prezența acestor conținuturi de natura inconștientă în perioada adultă poate fi disfuncțională pentru client pentru că ele nu pot fi controlate rațional și determină apariția unor malfuncții, dar și pentru că sunt specfice relațiilor unei perioade care s-a terminat (perioada copilăriei) și, din acest punct de vedere sunt caracterizate de imaturitate.

În acest mod o persoană se află într-un conflict constant cu sine însuși, trăind sentimente de frustrare, amenințare și anxietate. Soluțiile identificate de persoană, fără sprijin profesionist, aduc în prim plan de cele mai multe ori mecanisme de apărare ce sunt, de fapt, modalități nerealiste de adaptare la conflictul intern și, deci, sunt ineficiente. Tulburările rezultate din utilizarea unor mecanisme defensive ineficiente sunt din gama emoțională (anxietate, depresie) sau pot determina trecerea către somatizări (tulburări somatoforme, comportament simptomatic etc.). În cazurile optime, apariția acestor tulburări determină solicitarea sprijinului unui consilier sau psihoterapeut; în cazurile mai puțin fericite, persoana încearcă să-și rezolve singură problemele, dar de cele mai multe ori acestea devin din ce în ce mai profunde și mai greu de controlat, putându-se ajunge la tratament psihiatric.

Procedeele utilizate în psihanaliză urmăresc să-l ajute pe client să înțeleagă mecanismele intrapsihice și astfel să identifice soluții realiste și raționale pentru a-și reechilibra situația. În intervențiile psihologice bazate pe insight se consideră că simptomele tulburărilor nevrotice sunt mai puțin importante decât mecanismele generatoare. Astfel, specialistul va încerca să-și direcționeze strategia către anihilarea rădăcinilor comportamentului/emoției disfuncționale, simptomul fiind considerat secundar.

Conform acestei abordări, cele mai frecvente probleme ale oamenilor (nemulțumirea, ineficiența, comportamentul defensiv, anxietatea) pot fi rezolvate cu adevărat doar prin insight.

Psihanaliza

Bazele teoretice ale psihanalizei

În teoria psihanalitică distincția între motivația inconștientă și cea conștientă care stau la baza comportamentului uman este fundamentală. Existența unei zone psihice aflate în afara controlului conștient (inconștientul) a fost dovedită în numeroase rânduri, sugestiile posthipnotice constituind una dintre direcțiile de evidențiere a inconștientului. De exemplu, în stare de transă hipnotică, subiectului i se pot da comenzi pe care să le îndeplinească după ce se trezește, dar despre care nu va fi conștient. Într-un exercițiu demonstrativ efectuat de autor, subiectului i s-a dat comanda să deschidă o fereastră din încăpere la cinci minute după trezire, în condițiile în care afară era foarte frig (era iarnă). După ieșirea din transă, exact după perioada de timp sugerată, subiectul a deschis fereastra. Întrebat fiind de audiență de ce a făcut aceasta, nu a știut ce să răspundă și a „fabricat” rapid o explicație din care reieșea că i s-a făcut brusc cald (mecanism de apărare).

Elementele sau forțele inconștiente influențează constant comportamentul uman, intercalându-se cu elementele conștiente. Metoda psihanalitică presupune aducerea în câmpul conștienței a emoțiilor, motivațiilor și trărilor de care subiectul nu este conștient și, deci, pe care nu le poate controla. După ajungerea elementelor inconștiente în câmpul conștient, subiectul poate activa controlul asupra acestora și se poate reechilibra astfel.

Conform abordării psihanalitice clasice, personalitatea este alcătuită din trei instanțe psihice: Id (Sine), Ego (Eu) și Superego (Supraeu). Id-ul este înnăscut și este sediul impulsurilor inconștiente bazate pe principiul hedonismului (căutarea plăcerii imediate) cum ar fi ostilitatea, agresivitatea, sexualitatea etc.; Eul este un construct aflat în contact permanent cu realitatea, conștient, și are ca funcție majoră integrarea conținuturilor psihice și manifestarea rezultantei psihice în comportament; Superego-ul este sediul moralității și are în componență norme și elemente de autocritică ce stimulează Ego-ul în combaterea tendințelor Id-ului.

Aducerea în câmpul conștienței a forțelor inconștiente ce influențează psihicul înseamnă din perspectivă psihanalitică întărirea Eului pentru controlul elementelor perturbatoare. Introducerea acestor forțe în zona controlului conștient îl ajută pe client să-și rezolve propriile conflicte intrapsihice.

Un alt aspect important al psihanalizei se referă la principiul ontogenetic conform căruia experiențele din copilărie joacă un rol deosebit de important în formarea personalității adulte. Din această perspectivă relația consilier-client în consilierea psihanalitică are un specific unic, conscut fiind faptul că o serie de forțe inconștiente își au originea în copilărie.

Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, sublinia însemnătatea unor fenomene că actele ratate și lapsusurile, a unor metode și tehnici precum metoda asociațiilor libere și tehnicile analizei viselor în descoperirea unor conținuturi ascunse ale psihicului uman, oricât de minore ar părea aceste fenomene la prima vedere.

Ținând cont de cele de mai sus, se desprind câteva principii centrale în abordarea psihanalitică:

Ființa umană posedă o serie de impulsuri și tendințe instinctive de natură inconștientă și este preocupată de modul în care aceste impulsuri sunt exprimate/transformate sau refulate. Refularea se produce pentru a nu permite gândurilor, dorințelor și afectelor indezirabile/penibile să atingă pragul conștientului.

Refularea are la bază în principal tendințele sexuale și agresive (eros și tanatos), iar tulburările psihice au la origine o dezvoltare psihosexuală defectuoasă.

Dezvoltarea psihosexuală defectuoasă își are originea în conflictele și psihotraumele din copilăria timpurie, mai ales în complexul lui Oedip (Electra).

Ființa umană se confruntă cu conflictele dintre Id, Ego și Superego.

Fenomenele psihice și comportamentele umane nu apar întâmplător, ci sunt determinate strict de evenimente anterioare, care dacă nu sunt conștientizate determina subiectul să repete mereu aceleași tipare comportamentale.

Mecanisme de apărare

Așa cum am arătat mai sus, pentru evitarea tensiunilor provocate de contradicția dintre cele trei instanțe psihice (Id, Ego și Superego) sau pentru menținerea tensiunii interne la un nivel acceptabil, în sistemul psihic uman își fac simțită prezența mecanismele de apărare. Descriem în continuare câteva dintre acestea, considerate fundamentale.

1. Proiecția

Proiecția reprezintă atribuirea inconștientă a altor persoane de sentimente, idei, trebuințe, fantasme ce aparțin propriei experiențe subiective, care sunt incompatibile cu experiența posibilă (adaptată) a aceleiași situații.

2. Raționalizarea

Raționalizarea reprezintă atribuirea inconștientă a unor autojustificări logice dar ireale unor situații, reacții, comportamente. Aceste explicații, autoexplicații reduc distanța dintre realitate și ideal, dintre comportamentul real și comportamentul adaptat.

Există două tipuri de raționalizări:

– negativă

– pozitivă

Raționalizarea negativă este asocierea unei explicații negative cauzelor care determină un comportament pentru a justifica neadecvarea acestuia; comportamentul se justifică prin cauze, reprezentarea sinelui este pozitivă, realitatea este reationalizată, reprezentată negativ.

Raționalizarea pozitivă este asocierea unei explicații pozitive efectelor comportamentului; comportamentul se justifică prin efecte, reprezentarea sinelui este pozitivă, realitatea este raționalizată, repreprezentată negativ.

3. Refularea și formațiunea reacțională

Refularea consta în înlăturarea de la nivel conștient a trăirilor negative, sau alungarea în inconștient a trăirilor negative conștiente, astfel împiedicându-se conștientizarea trebuințelor, a sentimentelor, a gândurilor care se asociază experiențelor subiective.

Formațiunea reacțională este un mecanism de înlăturare a trebuințelor, sentimentelor, fantasmelor “periculoase” prin atitudini și comportamente opuse celor resimțite și refulate la nivel inconștient și utilizarea acestora ca bariere.

4. Negarea

Negarea constă în refuzul realității într-un mod radical și primar, experiența, trăirea subiectivă existentă fiind absolut incompatibilă cu cea adaptată, cu “ceea ce ar trebui să fie”.

5. Conversia

Conversia constă în dezvoltarea inconștientă a unor simptome psihosomatice atunci când comportamentul, experiența subiectivă este incompatibil/a cu cel/cea adaptat/ă.

6. Regresia

Regresia constă în adoptarea inconștientă a unor comportamente și atitudini associate sau adaptate unor stări anterioare de dezvoltare; sunt comportamente primare, imprevizibile, neanticipate și neanticipabile, cum ar fi: reacții verbale, plâns, violențe extreme, etc.

7. Simpatismul

Simpatismul reprezintă adoptarea inconștientă a unor comportamente confuze, nonresponsabile, aceste comportamente având ca efect atragerea asupra persoanei respective a atenției celorlalți și un grad de simpatie, de ajutor. Aceste simpatii permit dezvoltarea unor relații, a unor tranzacții de tip victimă-tiran ceea ce îi permite victimei să îi manipuleze pe ceilalți culpabilizându-i.

8. Sublimarea

Sublimarea constă în deplasarea comportamentelor neadaptate unor situații către alte situații.

9. Disocierea sau izolarea

Disocierea sau izolarea constă în separarea, distanțarea mintală și afectivă dintre realitatea unei situații și reprezentarea ideală a aceleiași situații; provoacă o ruptură totală sau parțială cu realitatea.

ORIENTAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ

Termenul de terapie cognitiv-comportamentala își are originile atât in domeniul psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul gândurilor, a cognițiilor asupra comportamentului, cât si al psihologiei comportamentaliste, cu orientarea sa riguros centrată pe obținerea unor performanțe.

Există mai multe demersuri cognitiv-comportamentale care au în comun mai ales două aspecte:

a. convingerea conform căreia procesele cognitive influențează atât motivația cât si comportamentul;

b. utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului într-o manieră pragmatică.

În cursul ședințelor de psihoterapie terapeutul și clientul utilizează tehnicile învățării pentru a obține modificarea structurilor cognitive ale clientului, evaluând permanent efectele pe care le au aceste modificări in comportament și in stilul de gândire.

ORIENTAREA COGNITIVĂ

Introducere

Beck și Weishaar (2000) arată că există trei fundamente conceptuale ale terapiei cognitive, dintre care două implică abordări filozofice. Primul fundament se referă fenomenologie, perspectivă care datează din timpul stoicilor greci. Aceștia afirmau că mintea este similară unei stări neutre, că prin experiența senzorială o persoană dezvoltă concepte și că, deși aceste concept constituie “realitatea” unei persoane, ele sunt formulări subiective care au fost interpretate prin filtrul simțurilor, deci sunt doar aproximări ale realității. Autorii menționați amintesc și că Immanuel Kant (sec. al XVIII-lea) a subliniat importanța experienței subiective conștiente. Atât Aristotel, cât și stoicii erau partizanii obținerii fericirii prin control și anihilare, respectiv ai pasiunilor iraționale prin utilizarea rațiunii.

Al doilea fundament conceptual este constituit din teoria structurală a lui Kant și psihologia profunzimilor a lui Freud și în mod special din conceptul de structură ierarhică cu ajutorul căruia Freud împărțea cogniția în procese primare (inconștientul, procesele iraționale) și procese secundare (conștientul și procesele raționale).

Al treilea fundament conceptual în terapia și consilierea cognitivă se referă la empiricism și la metoda derivată de aici: metoda științifică. Influența empiricului asupra terapiei și consilierii cognitive este analizată din două perspective:

una presupune folosirea testării ipotezei în cadrul demersului terapeutic sau de consiliere – clientul și consilierul mai întâi identifică acele concluzii asupra vieții la care a ajuns clientul, apoi le consideră ipoteze și nu concluzii, testând validitatea acestor ipoteze (ipotezele care nu sunt fundamentate pe dovezi sunt respinse și înlocuite cu ipoteze fundamentate);

a doua perspectivă pornește de la abordarea lui George Kelly al cărui model cognitiv al personalității este bazat pe conceptul de “construct personal”. Alte modele care sprijină a doua perspectivă sunt cele ale lui Lazarus (care subliniază rolul cogniției în emoții și comportament); Bandura (care a fundamentat experimental ideea că rezultatul așteptat la nivel cognitiv – autoeficacitatea – și credința pot prezice comportamentul); Loftus, care a indicat cum structurile cognitive, odată formate, limitează inovația cognitivă ulterioară și schimbarea prin modificarea și direcționarea atenției și a memoriei etc.

Dezvoltarea personalității

La naștere un copil este dotat cu instinctul de supraviețuire. Mai târziu pe parcursul dezvoltării un alt obiectiv evoluționist / instinct se dezvoltă: cel de procreere (Beck, 1996). Pentru îndeplinirea acestor obiective evoluționiste o persoană trebuie să proceseze informații, ceea ce înseamnă să perceapă, să interpreteze și să învețe din experiență; să elaboreze concluzii, să realizeze predicții și să formuleze obiective. Procesarea de informații poate fi însoțită de emoții pozitive, plăcute, ceea ce reprezintă un indicator că supraviețuirea și procreerea sunt atinse sau vor fi atinse, sau poate fi însoțită de emoții negative, neplăcute, indicând că supraviețuirea și procreerea sunt în pericol, iar aceasta motivează introducerea de acțiuni corective.

Pentru a procesa informații un copil utilizează o serie de funcții: nu numai procese senzoriale și emoții, dar totodată și procese mnezice precum și posibilitatea de a-și crește voluntar frecvența mișcărilor/motricitatea. Fundamnetală pentru procesarea informațiilor este cogniția, înțeleasă ca abilitate de a forma imagini senzoriale și gândire verbală. Aspectele cognitive ale procesării de informații în copilărie se află la un nivel primitiv, implicând imagini nonverbale, vizuale, tactile, olfactive și gustative. Pe măsură ce copilul se dezvoltă din punct de vedere cognitiv, procesarea informațiilor devine din ce în ce mai mult verbală, abstractă și subiect al abilității raționale crescânde, deși se bazează în continuare pe fundamentele senzoriale inițiale.

Din perspectiva dezvoltării personalității prin prisma consilierii psihologice, direcția comprtamentului unui copil după naștere este dată de temperamentul (înnăscut) acestuia. Temperamental o persoană poate fi mai retrasă, mai temătoare, mai activă etc. Avem în vedere în acest caz activitatea sitemului nervos mai ales pe plan vegetativ.

Structura psihicului

Din perspectivă cognitivă psihicul uman este constituit din scheme, sisteme și moduri. Împreună aceste componente alcătuiesc personalitatea.

Schema este constituentul de bază al psihicului. Schemele sunt fenomene centrale care cuprind cinci sisteme care suportă viața: cognitiv, emoțional, fiziologic, motivațional și comportamental.

Schemele cognitive sunt credințe-nucleu, precum cele referitoare la perceperea pericolului, pierdere și câștig etc.

Schemele emoționale sunt emoțiile-nucleu precum anxietatea, furia, tristețea și bucuria.

Schemele motivaționale sunt impulsuri-nucleu, precum a scăpa sau a evita, a se dezlănțui, a fi mâhnit etc.

Schemele comportamentale sunt acțiuni-nucleu, precum tremuratul, încruntarea, plânsul sau zâmbetul.

Schemele fiziologice se referă la modurile centrale prin care sistemele autonom, motor și senzorial sunt energizate împreună cu stimularea emoțională

Toate aceste scheme funcționează și reacționează împreună la stimulii din mediu. De exemplu, percepția cognitivă a pericolului este acompaniată de emoțiile și fiziologia corespunzătoare anxietății, motivația de a scăpa sau a evita, ca și de tremurat ca element comportamental.

Aceste scheme funcționând împreună alcătuiesc un mod, ca substructură a personalității ce presupune o rețea de scheme interrelaționate, cognitive, emoționale, fiziologice, motivaționale și comportamentale. Exemplul de mai sus ilustrează un astfel de mod. În timpul stării de veghe un anumit mod este dominant la un anumit moment, în timp ce celelalte sunt latente, așteptând activarea pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. În general se discută despre trei tipuri de moduri: modul de orientare este rețeaua implicată într-un proces constant de scanare a mediului pentru surprinderea eventualelor amenințări și oportunități vitale sau de altă natură; modul minor, care apare atunci când nu sunt percepute amenințări și/sau oportunități vitale și persoana urmărește interese care nu sunt vitale (lucrul la serviciu, lucrul în propria grădină, conversția cu un prieten, un joc pe compter etc.); atunci când condițiile de mediu devin amenințătoare sau apar oportunități vitale psihicul trece în modul major sau primitiv care implică o schemă cognitivă ce energizează componentele emoționale, motivaționale, fiziologice și comportamentale (anxietate, furie, tristețe, bucurie).

Fiecare schemă cognitivă implică o temă specifică. Au fost identificate 18 scheme maladaptative sau dezadaptative care se regăsesc în problemele cu care clientul vine la consilierea psihologică sau la psihoterapie.

Procesul de schimbare a personalității

Schimbarea durabilă constă în abilitatea de a neutraliza un mod disfuncțional, ceea ce presupune folosirea controlului conștient pentru o schimbare într-un mod minor mai funcțional. Modurile disfuncționale tind să se autoperpetueze și să rămână neidentificate și neexaminate. Prin urmare, o schimbare este puțin probabil să apară spontan în cursul vieții obișnuite, dar este mult mai probabil ca ea să se declanșeze în condițiile special ale consilierii psihologice sau psihoterapiei.

Consilierul sau psihoterapeutul cognitivist urmărește să-l ajute pe client să învețe cum să-și schimbe modul disfuncțional într-unul funcțional. Deoarece un mod operează holistic și este menținut prin feedback-ul dintre diversele sale componente (cognitive, emoționale sau comportamentale), teoretic o intervenție terapeutică focalizată pe oricare dintre componente ar trebui să conducă la o schimbare. Totuși unele componente sunt mai rezistente la schimbare decât altele pentru că sunt mai greu accesibile. În această grupă se pot include componentele motivaționale și emoționale. De exemplu, nu este eficient să-i sugerezi unui client să se simtă mai motivat sau mai puțin trist pentru că cognițiile sale vor împiedica în cele mai multe cazuri schimbarea celor două componente. Totuși aceste componente pot fi influențate în mod indirect prin intervenția directă asupra altor componente. De exemplu, poți să-i sugerezi unei persoane deprimate să încerce o nouă perspectivă asupra problemei, să participe în experimente comportamentale sau să își administreze medicamente antidepresive. Experimentele comportamentale, precum îndeplinirea unei sarcini simple imediat după trezire dimineața (în loc de a rămâne în pat) influențează componenta fizică prin intermediul cogniției (“mă voi simți mult mai bine dacă voi duce la bun sfârșit această sarcină simplă”). Prin urmare, o schimbare durabilă survine printr-o modificare fundamentală a componentei cognitive a unui mod, indifferent dacă se pornește dinspre cogniție sau dinspre comportament.

Iată, spre exemplificare, câteva elemente ce se regăsesc în principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale pentru depresii, în concordanță cu fundamentele prezentate de Beck (1976).

În această abordare se consideră că starea depresivă este urmarea modului lipsit de logică în care clienții gândesc despre ei înșiși, despre lumea exterioară și despre viitor. Aceste idei iraționale au tendința de a se menține chiar și în contradicție cu realitatea, deoarece indivizii se angajează în comportamente autoblocante și autodestructive prin intermediul unor mecanisme precum:

perceperea selectivă a lumii ca fiind amenințătoare, ignorând situațiile contrarii;

suprageneralizarea ca deformare de raționament, prin care o experiență limitată este generalizată asupra tuturor sectoarelor vieții și activității („m-a respins o fată/un băiat, înseamnă că nu sunt bun/bună de nimic”; „nu am promovat un examen, înseamnă că nu sunt în stare de mai mult în nici o privință” etc.);

amplificarea semnificației unor evenimente negative („am fost sancționat sau concediat – aceasta înseamnă că viața s-a terminat”);

moduri de gândire absolutiste de tipul „totul sau nimic" (de exemplu, dacă cineva comentează cu răutate la adresa subiectului, acesta gândește că este lipsit de valoare).

În demersul psihoterapiei cognitiv-comportamentale a lui Beck, clienților li se solicită să culeagă informații despre eficiența funcțională și valoarea propriei persoane în urma unor experiențe directe și nu să-și schimbe cognițiile ineficiente. Aceste informații pe care le verifică singuri au rolul de a infirma concepțiile lor greșite despre ei înșiși.

Consilierul împreună cu clientul identifică părerile, credințele și expectațiile iraționale ale acestuia din urmă și le formulează sub forma unor ipoteze ce trebuie verificate. Sunt proiectate apoi modalitățile concrete de verificare a ipotezelor în viața cotidiană. Aceste experimente, menite să infirme cognițiile eronate și autoblocante, sunt astfel planificate încât să fie finalizate cu succes. Sarcinile sunt ierarhizate în funcție de gradul de dificultate, astfel încât sarcinile mai ușoare vor fi duse la bun sfârșit înainte de abordarea unora mai dificile. Clientul și terapeutul punctează și analizează activitățile cotidiene ale clientului. Punctarea sau notarea activităților este deosebit de utilă atât pentru depresivi (reduce tendința la inactivitate a acestor clienți cât și tendința lor de a rumina gânduri disfuncționale în legătură cu ei înșiși) cât și pentru anxioși (aceștia pot cuantifica rezultatele pozitive obținute în direcția scăderii gradului de anxietate).

Un loc important îl ocupa notarea evenimentelor pozitive și feedback-ul pozitiv oferit de consilier, pentru că mulți depresivi și-au pierdut capacitatea de a se bucura de ceea ce fac, de a obține plăcere în urma propriilor activități.

Atât notarea evenimentelor pozitive cât și administrarea unor recompense tind să sporească gradul de satisfacție și bună dispoziție a subiecților.

Pacienții sunt încurajați, de asemenea, să descopere afirmațiile implicite și gândurile automate care contribuie la formarea atitudinilor autodestructive. Ei sunt instruiți să-și monitorizeze conținutul ideativ și apoi să verifice permanent validitatea acestuia.

Deformări de raționament (distorsiuni cognitive)

Gândurile noastre sunt în aceeași măsură influențate de propriile sentimente, așa după cum sentimentele sunt influențate de propriile noastre gânduri. Cogniția și emoția sunt privite ca două fețe ale aceleiași monede (Ellis, 1955). Cogniția, în toată complexitatea ei, nu este decât o verigă a unui întreg lanț cauzal.

Tulburările de dispoziție sunt provocate de un limbaj interior descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raționamentului, dintre care amintim aici câteva:

radicalizarea: subiectul vede totul, fie în negru, fie în alb;

suprageneralizarea: subiectul dramatizează o dificultate obișnuită, generalizând-o în mod excesiv;

deformarea selectivă: subiectul nu reține decât partea negativă a lucrurilor sau minimalizează ceea ce este pozitiv, amplificând ceea ce este negativ;

autodeprecierea: subiectul crede că toate calitățile și succesele lui n-au nici o valoare și nu servesc la nimic;

inferența: subiectul crede că știe gândurile altora, ghicește viitorul, face deducții pripite;

emotivitatea: subiectul își proiectează stările sufletești asupra realității;

prezenta lui "ar trebui": subiectul considera că viața și lumea trebuie totdeauna să răspundă unor norme foarte precise;

etichetarea: subiectul identifică persoanele cu acțiunile și comportamentele lor;

personalizarea: subiectul pune întreaga răspundere pentru o problemă în sarcina uneia și aceleiași persoane.

ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ

Introducere

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacție la psihoterapiile bazate pe „insight" (iluminare) care puneau un accent deosebit pe forțele ascunse, de natură inconștientă, ale psihicului uman.

Baza teoretică a terapiilor comportamentale își are originea în teoriile învățării, care considerau că personalitatea umană se structurează și funcționează în raport cu stimulii exteriori, cu situațiile, rolurile și interacțiunile sociale și nu cu forțele psihice interne. În formele sale extreme orientarea comportamentală sau behavioristă (behavior = comportament) neagă total existența factorilor psihologici de natură interioară. Terapeuții și consilierii comportamentaliști se ocupă de comportamentul observabil și de condițiile de mediu care îl modelează, psihoterapia și consilierea psihologică fiind înțelese ca procese de învățare. Conform acestei orientări, de exemplu, nevroza este considerată ca un comportament învățat, pierzându-și astfel caracterul misterios.

Reacțiile, emoțiile și deprinderile dezadaptative au fost achiziționate în cursul dezvoltării individului și ele s-au fixat deoarece au permis cândva subiectului să evite anumite experiențe traumatizante. Ele tind să fie repetate nu numai în prezența stimulilor aversivi care le-au generat, ci și într-o serie de situații cu caracter similar. Aceste reacții nedorite fac obiectul psihoterapiei și consilierii psihologice care își propun să le elimine. În concepția comportamentaliștilor psihoterapia nu mai vizează o restructurare și reconstrucție a personalității, ci doar reducerea și eliminarea simptomelor.

Originile consilierii comportamentale datează din prima jumătate a sec. al XX-lea (Spiegler și Guevremont, 2003). Fiziologul rus Ivan Pavlov a descoperit în acea perioadă un proces de învățare care a ajuns să fie cunoscut sub denumirea de condiționare clasică. Acest proces se potrivea cu pespectiva lui John Watson, psiholog experimentalist de la universitatea John Hopkins din S.U.A., care respingea conceptele mentaliste precum conștient, gânduri și imaginație și se focaliza pe studiul pozitivist al comportamentului observabil (ibidem).

Psihologii clinicieni au început să aplice cu succes principiile condiționării clasice unor tulburări precum fobiile, enurezisul nocturn și alte problem legate de tensiuni interne. Totuși alți psihologi precum Edward Thorndike și B.F. Skinner au dezvoltat noi principia comportamentale fiind creată astfel condiționarea operantă, un alt proces de învățare al școlii comportamentaliste (ibidem). Albert Bandura contribuie și el la această nouă direcție cu principiile învățării sociale care include principii ale condiționării clasice și operante, ca și principia sociale (modelarea și imitarea) și cognitive (gând, imagine, expectanțe). Alți clinicieni dezvoltă o direcție complexă, cognitiv-comportamentală.

Principiile învățării mai sus amintite au fost preluate în școlile de consiliere și psihoterapie, fiind realizate multiple studii asupra eficienței intervenției comportamentale în tulburările psihologice.

Dezvoltarea personalității

Funcțiile psihismului

La naștere se consideră că fiecare persoană se află într-o stare zero, în care nu are nici un fel de cunoștințe despre lumea înconjurătoare (blank state) fără nici un fel de motivații înnăscute, tendințe, nevoi, cu excepția capacității de a învăța comportamente. Persoana învață toate comportamentele ca rezultat al situațiilor neprevăzute declanșate de mediu. Se consideră că fiecare persoană este un produs pasiv al mediului în care se dezvoltă.

Structura psihicului

Structura personalității reflectă structura sistemului nervos periferic cu cele două subsisteme: somatic-senzorial și autonom. Subsistemul somatic mediază comportamentul voluntar, iar subsistemul autonom mediază comportamentul involuntar.

Fiecare persoană se naște cu unele răspunsuri involuntare (reflexe). În abordarea comportamentalistă se consideră că restul comportamentelor sunt învățate atât voluntar, cât și involuntar. Comportamentaliștii consideră personalitatea ca fiind totalitatea interacțiunilor comportamentelor voluntare și involuntare în repertoriul de răspunsuri ale unei persoane la un anumit moment.

Schimbarea prin consiliere

Rolul clientului

Din această perspectivă comportamentul clientului este întreținut în întregime de condițiile de mediu. Modificând condițiile de mediu care controlează comportamentul, acesta din urmă se va schimba. În felul acesta clientul, din punct de vedere teoretic, este capabil de o schimbare extinsă la nivelul propriei personalități.

Prin colaborare cu consilierul, clientul determină obiectivele consilierii, iar consilierul, în colaborare cui clientul, trasează procesul de consiliere. Responsabilitatea clientului este de a urma procesul pe care consilierul îl recomandă. Cu fiecare pas din demers, clientul îl informează pe consilier asupra modificărilor comportamentale apărute și continuă colaborarea cu specialistul care modifică sau rafinează procesul de schimbare.

Rolul consilierului

Rolul specialistului este acela de a face aranjamente ale mediului astfel încât comportamentul clientului să se schimbe în concordanță cu dorințele clientului. Consilierea psihologică behavioristă se focalizează pe prezent și viitor și mai puțin pe trecut. Wilson (1995) demonstrează aceasta prin exemplul de întrebare: “ce anume îl determină pe client să se comporte astfel acum și ce putem face acum ca să schimbăm acest comportament indezirabil?” Consilierul comportamentalist nu face abstracție de emoții, dar consideră că elementele pe care trebuie să se focalizeze direct pentru a induce schimbarea sunt comportamentele și cognițiile.

Consilierul eficient poate asculta problemele clientului și le poate transforma în scopuri constând în schimbări observabile de comportament. Acest proces presupune o analiză detaliată a comportamentelor țintă și aplicarea principiilor condiționării clasice sau operante pentru a schimba comportamentele. Consilierul comportamentalist este activ și directiv în procesul ghidării clientului prin experiențele comportamentale.

Psihoterapia și consilierea comportamentală se bazează pe conceptele de întărire socială și control comportamental. Principiul întăririi (recompensei) presupune utilizarea și manevrarea stimulilor ambianței astfel încât anumite categorii de comportamente să fie recompensate și în felul acesta să crească probabilitatea lor de manifestare. Consilierea devine astfel un proces logic de control al comportamentului, bazat pe cunoașterea condițiilor care permit modificarea acestuia. Mai mult, se poate afirma că demersul comportamental este un demers manipulative, dar care este direcționat în sens pozitiv pentru client.

Decondiționarea ca principiu terapeutic nu reprezintă o noutate în terapie și consiliere, fiindcă înainte ca teoriile învățării să capete în psihologie o amploare atât de mare, a fost utilizată așa-numita tehnica a „practicii negative" în tratamentul logonevrozelor (tulburări ale vorbirii pe fond nevrotic) și nevrozelor motorii (mai ales în terapia ticurilor). Această tehnică solicita clientul să practice în mod deliberat deprinderea greșită astfel încât aceasta să se supună controlului voinței.

Aceste procedee sunt cunoscute sub denumirea de decondiționare, desensibilizare sau reeducare.

După anii ‘50 aceste practici terapeutice au luat amploare, astfel încât în prezent orientarea comportamentalistă a devenit una dintre abordările prioritare în psihoterapia contemporană.

Este amintit deseori un experiment al lui Watson și Rayner (1920) în cursul cărora un copil de 11 luni a fost condiționat să dezvolte o reacție de frică în prezența unui șobolan alb, prin asocierea prezentării animalului cu un zgomot foarte puternic. Treptat teama s-a generalizat, ea apărând și la alte animale sau obiecte fabricate din blană sau pluș. Watson și Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale afirmând că dacă stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul agreabil, teama ar putea fi eliminată.

Astfel, dacă clientul este instruit să-și imagineze o experiență anxiogenă într-o situație terapeutică relaxantă și securizantă, el va constata curând că experiența respectivă nu este urmată de consecințele negative așteptate, reacția de evitare având un caracter nevrotic. Prin intermediul unor procedee de acest tip clientul învața să discrimineze intre pericolele reale și fricile sale iraționale. Această interpretare pune accentul pe înțelegerea semnificației stimulilor de către pacient, ea depășind limitele stricte ale conceptului de condiționare. Din acest motiv mulți psihoterapeuți contemporani tind să interpreteze în felul acesta condiționarea, apărând în acest fel psihoterapia cognitiv-comportamentală. Această abordare reduce discrepanța dintre orientările dinamice și cele comportamentale.

Diferența esențială între cele două orientări terapeutice menționate constă în modalitatea lor diferită de abordare a simptomelor. Orientarea dinamică este de părere că simptomul nu este important prin el însuși, el fiind un simbol al unui proces nevrotic cu caracter mai profund (inconștient) așa cum am arătat mai sus. Acest proces psihopatologic trebuie adus în zona conștienței și controlat și în felul acesta clientul va deveni mai adaptat la existență. Pentru terapeuții comportamentaliști această orientare este un nonsens. Simptomul nu simbolizează nici o problemă mai profundă, ci reprezintă el însuși o problemă care trebuie eliminată fără pretenția de a modifica altceva din structura personalității clientului. Dacă simptomul a fost achiziționat prin învățare, efortul terapeutic trebuie orientat în direcția inversării procesului de învățare.

În concepția terapeuților de orientare dinamică, înlăturarea simptomului nu este considerată vindecare. Mai mult, această eliminare fără lucrul asupra procesului nevrotic de bază este considerată periculoasă pentru că simptomul este doar expresia superficială a unui proces psihopatologic profund, care poate genera noi simptome adesea mai severe decât cel abordat.

Terapeuții comportamentaliști nu-și pun astfel de probleme, scopul psihoterapiei constând în decondiționarea subiectului de comportamente nedorite sau ineficiente și înlocuirea lor cu comportamente dezirabile sau eficiente.

În perspectiva behavioristă persoana dezadaptată este diferită de cea normală prin aceea ca a eșuat în dobândirea unor abilitați de a face față evenimentelor cotidiene și în același timp a achiziționat modele de comportament greșite.

Tehnici ale intervenției comportamentale

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite

Modelele de comportament învățate au tendința de a slăbi și de a dispărea în timp dacă nu sunt întărite corespunzător. Acest fenomen este evident mai ales în situațiile în care comportamentul nedorit a fost întărit fără voie de alte persoane.

Un exemplu îl constituie cazul unui copil, Billy, de 6 ani, care a fost prezentat la clinica de neuropsihiatrie infantilă pentru că detesta școala, comportamentul său în clasa având un caracter agresiv care deranja lecțiile și făcea ca Billy să fie respins de colegii săi. Observând cu atenție comportamentul părinților în timpul interviului clinic psihoterapeutul a constatat că ambii părinți erau foarte permisivi și aprobau tot ce făcea sau spunea copilul. Practic acesta este cazul unui copil răsfățat care încerca să atragă atenția asupra lui în cea mai mare parte a timpului, dar și cazul unor părinți cu stil permisiv caracterizat de căldură afectivă, dar și de control parental foarte scăzut.

Programul de consiliere propus a cuprins următoarele etape:

părinții au fost ajutați să discrimineze între comportamentele reale și cele cu caracter demonstrativ ale copilului;

părinții au fost învățați să ignore copilul, ne-acordându-i interes și atenție atunci când punea în funcțiune comportamente demonstrative. Ei trebuiau, dimpotrivă, să manifeste aprobare pentru comportamentele dezirabile;

învățătoarea a fost, la rândul ei, instruită să-l ignore pe Billy când acesta se comporta necorespunzător și să-i acorde atenție când se comporta bine.

Comportamentele nedorite, cu caracter demonstrativ ale copilului s-au accentuat în clasă în primele zile, ele reducându-se apoi din ce în ce mai mult, nemaifiind întărite de părinți și învățătoare.

O dată cu diminuarea acestor comportamente, copilul a început să fie tot mai mult acceptat de colegi, ceea ce a constituit o nouă întărire a modelelor dorite de comportament și a modificat atitudinea sa negativă față de școală.

În mod obișnuit sunt utilizate mai frecvent două tehnici comportamentale care se bazează pe principiul stingerii comportamentelor nedorite:

terapia implozivă;

tehnica expunerii (flooding).

Ambele tehnici utilizează principiul stingerii reacțiilor condiționate de evitare a stimulilor anxiogeni și din acest motiv sunt indicate în tratamentul tulburărilor anxioase.

Metodele sunt asemănătoare, singura diferență constând în planul în care apare situația anxiogenă: imaginar sau real. În cursul tehnicii implozive clientul se confruntă cu situația anxiogenă în plan imaginar, în timp ce în cursul tehnicii expunerii confruntarea cu stimulul anxiogen are loc chiar în realitate. Pe parcursul tehnicii implozive clientului i se cere să-și imagineze situații care îi produc anxietate; consilierul sau terapeutul, în loc să-l liniștească, manevrează astfel situația, încât să se producă o creștere masivă a anxietății. Prin expuneri repetate la situații anxiogene în condiții de securitate afectivă stimulii anxiogeni își pierd forța și comportamentul de evitare a respectivelor situații are tendința să se stingă. Hipnoza și medicamentele psihotrope pot fi utilizate pentru a crește sugestibilitatea subiectului și a facilita demersul psihoterapeutic.

Confruntarea reală cu situațiile anxiogene (flooding sau expunere) se utilizează cu succes mai ales la subiecții cu capacități imaginative limitate. Astfel, un pacient cu fobie de locuri înalte poate fi dus de terapeut în astfel de locuri (pe acoperișul unor blocuri, pe poduri etc). Într-un studiu pe pacienți cu agorafobie (teama de spații deschise), s-a demonstrat experimental că expunerea prelungită la stimuli anxiogeni în vivo s-a dovedit superioară celei imaginative. Cu toate acestea, există și subiecți pentru care expunerea reală la stimulii anxiogeni este prea dură. Amintim aici cazul unui client agorafobic, care s-a ascuns în pivniță de teama de a nu fi obligat să se plimbe pe stradă împreună cu terapeutul.

Datele clinice indică faptul că, deși marea majoritate a pacienților răspund favorabil la aceste tehnici, unii subiecți nu obțin rezultate, iar la un număr foarte mic se poate produce chiar o exacerbare a simptomatologiei.

Tehnica desensibilizării sistematice

Această tehnică este foarte utilă în reducerea unor modele de comportament indezirabile, prin punerea în acțiune a altor modele comportamentale antagoniste. Prin tehnica desensibilizării subiectul este învățat să se relaxeze sau să se comporte într-un mod care este incompatibil cu apariția anxietății în prezența unor stimuli anxiogeni reali sau imaginari.

Tehnica desensibilizării nu se adresează în exclusivitate comportamentelor fixate prin întărirea negativă, ci unei game mult mai largi de situații.

Termenul de „desensibilizare sistematică" îi aparține lui Wolpe (1954). Pornind de la principiul că modelele de comportament bazate pe anxietate nu sunt altceva decât răspunsuri condiționate, autorul a elaborat o metodă prin care clientul este învățat să rămână calm și relaxat în situații anxiogene.

Metoda cuprinde următoarele etape:

Învățarea relaxării

Aceasta se realizează în primele șase ședințe de psihoterapie, după metoda relaxării musculare progresive a lui Jacobson (1938). În unele situatiii se poate apela și la alte tehnici de relaxare, hipnoză, meditație și chiar la medicamente, pentru a facilita destinderea subiectului.

Stabilirea ierarhiilor

Tot în cursul primelor ședințe de psihoterapie se stabilește o ierarhie a situațiilor generatoare de anxietate pentru subiect, în ordine descrescătoare de la situația cea mai anxiogena până la cea mai puțin anxiogena. De pildă, în cazul unui copil cu fobie de câini, contactul direct cu animale mari poate reprezenta stimulul cel mai anxiogen, pozele cu câini un stimul mai puțin anxiogen, iar prezența altor animale mici cu blana – un stimul și mai puțin anxiogen.

Procedeul desensibilizării

După ce subiectul stăpânește bine tehnica de relaxare i se cere să se relaxeze cu ochii închiși, în timp ce terapeutul îi descrie tot felul de scene, începând cu unele neutre și înaintând progresiv pe linia ierarhiei stimulilor generatori de anxietate. Clientul, aflat în relaxare, este solicitat să-și imagineze fiecare situație descrisă de terapeut. În momentul în care clientul afirmă că simte anxietatea, ședința se încheie. Tratamentul continuă până când clientul devine capabil să rămână relaxat în timp ce își reprezintă scene care înainte îi trezeau o reacție anxioasă de amploare. Durata medie a unei ședințe de desensibilizare este de 30 de minute, ședințele având loc de 2-3 ori pe săptămână.

Cu toate acestea tehnica desensibilizării poate fi ineficientă în situații precum:

– clienții cu dificultăți în învățarea relaxării;

– ierarhiile stimulilor anxiogeni sunt irelevante sau pot ghida greșit subiectul;

– clientul are o slabă imaginație.

Tehnica desensibilizării s-a dovedit utilă într-o serie de situații cum ar fi: reducerea tracului de examen, terapia fobiilor, a tulburărilor anxioase, cât și în unele cazuri de impotență și frigiditate.

Tehnica aversivă

Această metodă presupune înlăturarea modelelor nedorite de comportament prin metoda clasică a sancțiunilor. Sancțiunea presupune atât înlăturarea întăririlor pozitive, cât și utilizarea unor stimuli aversivi. Cel mai des utilizați stimuli aversivi sunt șocurile electrice. Deși utile, pedepsele sunt rareori utilizate ca unică metodă de tratament.

Prima utilizare sistematică a tehnicii aversive aparține lui Kantorovich (1929) care a tratat alcoolici prin administrarea unor șocuri electrice asociate cu prezentarea vizuală, mirosul și gustul unor băuturi alcoolice. Ulterior tehnica aversivă a fost aplicată la o gamă largă de tulburări sau deprinderi greșite cum ar fi: fumatul, consumul de băuturi alcoolice, mâncatul excesiv, dependența de droguri, deviații sexuale și chiar în cazul unor comportamente psihotice bizare. La ora actuală utilizarea șocurilor electrice ca stimuli aversivi a scăzut mult, atât datorită aspectelor etice implicate, cât și datorită faptului că noile comportamente dezirabile induse prin aceasta metodă nu au tendința de a se generaliza și la alte situații decât strict la cele asupra cărora s-a acționat direct. Au fost puse la punct procedee mai puțin periculoase și mai eficiente, cum ar fi, de exemplu, metoda întăririi diferențiate în cadrul căreia sunt întărite comportamentele (pozitive sau eficiente) incompatibile cu cele indezirabile.

Tehnica aversivă reprezintă o modalitate de a stopa răspunsurile dezadaptative pentru o perioadă de timp în care ar exista posibilitatea de a produce modificări în stilul de viață al subiectului prin încurajarea modelelor de comportament adaptative care au tendința de a se auto-întări. Acest element prezintă o importanță deosebită deoarece, altfel, clientul se va abține de la comportamentul nedorit în situația psihoterapeutică în care este sancționat, el continuând însă să-l manifeste în situațiile reale, unde se simte în siguranță.

Metoda modelarii

Această metodă presupune însușirea unor modele dezirabile de comportament prin imitarea altor persoane cum ar fi terapeutul sau părintele. Clientul este confruntat cu anumite tipuri de comportament puse în scenă de către terapeut și încurajat să le imite. Astfel, de exemplu, modelarea s-a dovedit eficientă în acumularea unor deprinderi de alimetare independentă la copiii deficienți mental.

Metoda asertivă

Antrenamentul asertiv a fost utilizat atât ca metodă de sensibilizare cât și de formare a unor abilitați de a face față diverselor situații de viață. Această tehnică s-a dovedit eficientă mai ales în cazul persoanelor care au dificultăți în stabilirea unor contacte interpersonale datorită anxietății accentuate care îi împiedică să se exprime liber și chiar să-și manifeste sentimentele de afecțiune. Training-ul asertiv este indicat și în cazul subiecților care în mod constant îi lasă pe ceilalți să-i manipuleze sau să profite de pe urma lor. Antrenamentul asertiv are menirea de a-l învăța pe subiect să-și exprime deschis și adecvat gândurile și sentimentele. Acest antrenament se desfășoară în etape, comportamentul asertiv fiind practicat inițial în cabinetul de consiliere și abia ulterior în viața reală. Se acordă o atenție sporită dezvoltării unor deprinderi și abilități de relaționare interpersonală. Pacienții timizi sunt învățați să adreseze altor persoane remarci directe și mai puțin confortabile, fără ca în spatele lor să se afle sentimente de ostilitate sau agresivitate (de pildă, se pot adresa partenerului remarci de tipul: „nu-mi place geanta pe care ți-ai cumpărat-o” sau „această bluză nu-ți stă bine” etc).

În literatura de specialitate se consideră ca psihoterapia asertivă nu este eficientă în cazul fobiilor care se referă la stimuli cu caracter impersonal. De asemenea, tehnica nu este indicată nici în cazul anumitor tipuri de situații interpersonale; astfel, de exemplu, în cazul unei persoane respinse de altcineva, consilierea asertivă mai mult tinde să agraveze situația decât să o rezolve.

ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN CONSILIERE

Susținut de unul dintre inițiatorii săi, A. Maslow, ca a treia forță în psihologie, modelul umanist este azi un model foarte cunoscut. Alături de Maslow aparțin acestei orientări și alți psihologi americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental) sau din alte țări europene, cum ar fi: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franța (Max Pages, A. de Peretti).

Asociația Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor ce aderă la noua orientare, caracteristici care exprimă, de fapt, scopurile ei:

centrarea atenției pe experiența persoanei, ca fenomen primar în studiul omului;

accent pe unele calități umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea și autoactualizarea;

accent pe selectarea problemelor și procedeelor de cercetare, pe încărcătură de semnificații;

preocuparea pentru valorizarea demnității și calității umane, pentru dezvoltarea potențialului inerent oricărei persoane, accent pe persoana care are o poziție centrală, aceasta fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existențe și în relațiile sale cu alte persoane și cu grupurile sociale.

Modelul umanist prezintă mai multe direcții teoretice, dintre care vom descrie:

• abordarea nondirectivă (consilierea centrată pe client);

• analiza tranzacțională.

Consilierea centrată pe client

În centrul acestei concepții teoretice se află capacitatea individului de a se înțelege pe el însuși și de a-și rezolva problemele suficient pentru a funcționa adecvat.

Exercitarea acestei capacități nu se poate realiza decât într- un context de relații umane pozitive, lipsite de amenințare sau de sfidare (provocare).

Întrucât fiecare are nevoie de o imagine pozitivă în tranzacțiile cu ceilalți, persoana dezvoltă ceea ce Rogers numește o imagine pozitivă condiționată: ea se simte demnă de respect numai în anumite condiții, în funcție de valorile impuse din exterior, valorificare ce nu are nici o legătură cu ceea ce simte persoana cu adevărat.

Scopul consilierii/terapiei centrate pe client este acela de a ajuta clientul să se autoevalueze realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-și nege sau să-și deformeze opiniile și atitudinile intime pentru a menține aprecierea persoanelor importante pentru el. Este ceea ce reprezentanții acestei orientări terapeutice numesc libertate experiențială. Această libertate există când subiectul își dă seama de ceea ce-i este permis să exprime (cel puțin verbal): emoțiile și dorințele sale așa cum le simte și independent de conformarea acestora la normele sociale și morale.

Schimbarea prin consiliere

În concepția lui Rogers este necesară îndeplinirea a șase condiții suficiente pentru ca un client să se direcționeze către o schimbare constructivă a personalității (Fall et al., 2004):

existența a două persoane aflate în contact psihologic (consilierul și clientul);

relația dintre consilier și client este una de o mare importanță atât pentru client, cât și pentru consilier;

consilierul trebuie să fie autentic, natural, congruent în relația de consiliere;

consilierul trebuie să accepte toate aspectele experienței clientului (clientul să simtă o acceptare caldă, nu una formală);

consilierul experimentează o înțelegere empatică și cu acuratețe, moment cu moment a perspectivei interne a clientului;

consilierul reușește să comunice cu clientul prin perspectiva congruenței, a acceptării necondiționate și a empatiei.

Rolul clientului

Clientul trebuie să îndeplinească o primă condiție fără de care procesul de consiliere nu poate avea eficiență: motivație pentru schimbare.

Pentru consilier orice sentiment de anxietate sau de vulnerabilitate al clientului este rezultatul incongruenței dintre conceptul de sine al clientului, sinele ideal și experiențele organice.

O altă condiție a cărei îndeplinire duce la eficientizarea demersului de consiliere se referă la capacitatea de a se schimba și responsabilitatea clientului asumată în procesul schimbării.

Rolul consilierului

Consilierul umanist, care utilizează consilierea centrată pe client, are ca scop major asigurarea mediului psihologic în care tendința de actualizare a clientului este liberă să-și urmeze cursul. Consilierul poate realiza aceasta prin cultivarea anumitor tipuri de atitudini pe care clientul le percepe. În acest tip de consiliere se consideră că, dacă sunt îndeplinite condițiile fundamentale ale consilierii, schimbarea clientului va fi înlesnită și ghidată în mod crescător de tendința înnăscută de actualizare. Acesta se va îndrepta către congruență internă și, astfel, către funcționarea deplină.

Etapele procesului de consiliere

Pe baza cercetărilor sale, C. Rogers descompune cele 3 etape ale procesului de consiliere în 12 pași:

1. clientul cere ajutor;

2. consilierul explică relația sa cu clientul;

3. se crează o atmosferă permisivă: clientul este încurajat să vorbească despre problemele sale, să-și exprime sentimentele, emoțiile, trăirile;

4. sentimentele clientului sunt acceptate de consilier;

5. apar primele sentimente pozitive ale relației de consiliere;

6. consilierul încurajează exprimarea acestor sentimente;

7. clientul își accepta propriul Eu;

8. sunt clarificate principalele direcții posibile de acțiune ale clientului;

9. clientul acționează în direcția pozitivă;

10. acțiunile pozitive sunt încurajate și sprijinite de consilier;

11. comportamentul clientului arată atingerea unui anumit nivel de maturitate;

12. relația de consiliere este percepută ca o experiență evolutivă.

Clientul cere ajutor

Încă de la început consilierul precizează că nu el este cel care dispune de răspunsuri la problemele pe care le reclamă clientul, dar că situația de consiliere în care a intrat îl poate ajuta să găsească singur soluții la problemele sale; clientul este încurajat să-și exprime sentimentele în legătură cu problema sa – sentimente preponderent negative, de ostilitate și de neliniște; clientul se află într-o stare de incongruență, vulnerabil și anxios; trăiește sentimentul că nu corespunde imaginii pe care o are despre sine.

Este deosebit de importantă crearea unui climat afectiv protector, în care clientul să simtă securitate, căldură, libertatea de a-și explora cele mai ascunse și mai nedorite sentimente ale propriului Eu, toleranță, respect, înțelegere empatică. Consilierul nu trebuie să facă nici o încercare de a-1 critica pe client sau de a-1 opri în timp ce acesta își prezintă problemele; el trebuie să manifeste o atenție pozitivă necondiționată, acceptând toate experiențele clientului, întrucât ele alcătuiesc persoana unică pe care o are în fața sa.

Consilieul retrăiește universul interior al clientului într-o manieră empatică și încearcă să returneze către acesta experiențele astfel receptate.

Exprimarea unor sentimente pozitive fata de sine și fata de ceilalți

Este etapa în care clientul conștientizează din ce în ce mai mult valoarea propriei sale persoane, experiențele și rolul acestora în destinul său. Clientul va înțelege că ambivalența este parte a condiției umane și el va fi capabil să-și accepte propria personalitate. Clientul are disponibilitatea de a accepta, cel puțin în principiu, mesajul consilierului în legătură cu atitudinea pozitivă necondiționată a acestuia față de el.

Cunoașterea de sine și înțelegerea propriului Eu

Clientul este acum mult mai deschis spre experiența sa și mai puțin defensiv (stadiul acordului intern mai complet), devine din ce în ce mai capabil de a-și rezolva singur problemele; funcționarea sa psihică se ameliorează și se dezvoltă în sens optimal; crește considerația pozitivă față de sine, clientul încearcă acum o toleranță și o acceptare crescută a celorlalți, se percepe ca fiind mai apt să-și controleze și să-și dirijeze comportamentul, cu atât mai mult cu cât și ceilalți îl percep ca fiind mai matur și mai adaptat social; clientul devine o persoană care își exprimă mai plenar scopurile și valorile proprii.

Relația de consiliere

Mai mult decât tehnicile terapeutice utilizate, relația de consiliere este deosebit de importantă în consilierea/terapia centrată pe client. Se pornește de la premisa că relațiile interpersonale reprezintă cheia dezvoltării individului. În acest sens, consilierea oferă o relație care este astfel structurata încât va permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltării și maturizării.

Aceasta presupune îndeplinirea câtorva condiții:

consilierul nu trebuie să impună clientului condiții în ceea ce privește atitudinile;

consilierul trebuie să se abțină de la orice exprimare sau acțiune contrară principiilor anterior formulate: trebuie să se abțină de la a întreba, a dovedi, a interpreta, a sugera, a convinge, a asigura, a sfătui;

consilierul trebuie să acorde încredere clientului, considerând că acesta este cel mai în măsură a-și rezolva problemele și de a lua decizii în mod independent;

consilierul trebuie să se concentreze mai ales pe ceea ce simte clientul.

Rogers sugerează că eficiența terapeutică nu constă în construirea unei relații terapeutice eficiente, ci în efortul continuu al consilierului de a menține această relație bazată pe empatie, congruență și imagine pozitivă necondiționată.

TEHNICI DE CONSILIERE

C. Rogers propune următoarele tehnici de consiliere/ terapie:

reflecția, meditația, afirmații cu accent pe sentimentele prezente;

reformularea conținutului relatat de client;

acceptarea necondiționată (atitudine empatică autentică): acceptarea pozitivă verbală și nonverbală.

În prezent se folosesc următoarele tehnici de consiliere nondirectivă:

Tehnici de ascultare

Ascultarea activă – pe parcursul relatărilor clientului, consilierul trebuie să fie preocupat în permanență de întrebări precum: Ce spune de fapt clientul?Care sunt mesajele reale ale acestuia?Această preocupare poate fi verbalizată prin afirmații de tipul: se pare că suferiți mult din cauza faptului că… În felul acesta, consilierul arată că manifestă un interes sporit față de ceea exprimă clientul, printr-o atitudine plină de atenție și solicitudine. Tehnica ascultării include, în mod special, atenția acordată unor semnale nonverbale folosite nu pentru a exprima sentimente, ci pentru a le ascunde.

Tehnici de reflectare

a. Repetiția ecou

Consilierul reia o secvență din relatarea clientului, accentuând cuvintele și expresiile – cheie. Astfel, clientul este încurajat să comunice și, mai mult, acesta simte că este înțeles, acceptat, simte că nu este singur. Reformularea mesajului clientului, utilizând alți termeni, considerați ca echivalenți, este superioară în măsura în care evidențiază un efort real de înțelegere.

b. Repetiția pe alt ton. Consilierul reia o parte din relatarea clientului dar pe alt ton și cu o nuanță de umor, tocmai pentru a schimba viziunea sa asupra unor evenimente considerate negative.

Tehnici de reformulare

„A reformula înseamnă a spune cu alți termeni într-o manieră mai concisă sau mai explicită ceea ce clientul tocmai a exprimat. O reformulare este corect efectuată și devine eficientă doar în măsura în care întrunește acordul celui căruia îi este destinată” (I. Dafinoiu, 2000).

Pentru Rogers, acordul clientului reprezintă criteriul principal al validității reformulării. Clientul este considerat expert în problema să, este cea mai informată persoana în legătură cu situația pe care o trăiește.

În literatura de specialitate sunt abordate mai frecvent trei procedee principale ale reformulării:

Exemplele care însoțesc descrierea acestor procedee sunt preluate din lucrarea Elemente de psihoterapie integrativă, semnată de I. Dafinoiu (op. cit., pp. 126-127):

Reformularea-reflectare – consilierul subliniază aspectele esențiale din relatarea clientului, păstrând însă cadrul de referință propus de client.

Exemplu: Clientul: …Problema cu acest gen de sentimente plăcute este că mă simt nefericit pentru că știu că, după aceste extraordinare momente de împrospătare a forțelor, voi recădea în starea de depresie. Consilierul: Dacă înțeleg bine, vă spuneți că aceste reacții tonice sunt pasagere și acest fapt vă interzice orice satisfacție.

Reformularea ca inversare a raportului figura-fond – este un procedeu care se folosește, cu deosebire, atunci când clientul este nemulțumit de modul în care a reacționat într-o anumită situație; ea permite să se obțină o nouă viziune asupra ansamblului, fără a se adăuga sau omite ceva din relatarea clientului. Acest procedeu își are originea în teoria gestaltistă și exprimă foarte bine concepția rogersiană privind restructurarea câmpului.

Exemplu: Clientul: …Sunt singurul din clasă care nu face nimic niciodată bine! Consilierul: …După părerea dumneavoastră toți ceilalți reușesc mai bine decât dumneavoastră ?

Reformularea-clarificare – este un procedeu complex prin care consilierul formulează ceea ce clientul a simțit, dar nu poate exprima.

Exemplu: Clientul: Cumnatul meu este un tip literalmente plin de pretenții. După el, numai persoana lui contează. Numai el are ceva de spus. Imediat ce apare, conversația este monopolizată de el. Pot să urez bună seara la toată lumea și să plec. Consilierul: Nodul problemei nu este dat atât de aceste maniere, cât faptul că ele, într-un fel sau altul, vă deranjează, ajung să vă elimine.

ANALIZA TRANZACȚIONALĂ ÎN CONSILIERE

Acest instrument de terapie/consiliere are la bază sistemul teoretic elaborat de către psihologul canadian Eric Berne. Analiza Tranzacțională (A.T.) (tranzacție-comunicare, relație, contact între persoane/grupuri) a cunoscut rapid un succes considerabil, nu numai ca instrument de dezvoltare personală, dar și ca instrument de evoluție a grupurilor.

Pentru elaborarea A.T., Berne pornește de la premisa că orice ființă omenească ce vine pe lume, fără complicații genetice sau accidente, este o ființă cu imense potențiale, care merită un respect deplin, indiferent de rasa sau de apartenența socială.

Ființa omenească poate – și trebuie – să ajungă la cea mai înaltă conștiința de(spre) sine, prin faptele ei, prin modul în care își folosește energiile (intelectuale, fizice și spirituale) în raporturile ei cu ceilalți și cu lumea.

Berne susține că aspectele cognitive, emoționale și comportamentale interacționează în structura de personalitate. Pentru ilustrarea aceastei idei, Berne descrie structurarea personalității ca fiind constituită din trei Stări ale Eu-lui:

Eul de Părinte

Eul de Adult

Eul de Copil

Se poate asocia mai mult sau mai puțin exact, starea Eu-lui de Părinte cu nivelul comportamental, starea Eu-lui de Adult cu nivelul cognitiv, starea Eu- lui de Copil cu nivelul afectiv.

Eul de Părinte cuprinde cerințele, valorile, normele, opiniile, judecățile pe care o persoană le-a interiorizat. Poate fi definit sintetic prin cuvântul trebuie. O persoană cu un Eu de Părinte dominant (Părinte Normativ, Critic) încearcă să se impună în permanență în fața celorlalți, să domine, să condamne, să judece sau să îi devalorizeze pe ceilalți: Așa trebuie să faci, așa trebuie să te comporți!, Așa este bine sau Așa nu este bine, Este vina ta !, Nu ești capabil să…etc.

Alteori Eul de Părinte se manifestă preponderent prin comportamente de protecție, de încurajare și de ajutor (Părinte Binevoitor, Grijuliu): Nu este grav, se întâmpla oricui!, Bravo! Ai găsit o soluție excelentă!, Nu-fi fie teamă, rezolv eu problema!, Pot să te ajut cu ceva?

Un mare pericol rezidă în subdimensionarea Eului de Părinte ceea ce poate să conducă la comportamente dezadaptative prin ignorarea și încălcarea oricărei reguli și norme.

Eul de Adult caracterizează comportamentul realist, logic și rațional; este cel care interoghează despre funcționarea lumii, compară, evaluează, analizează, învață, reflectează, înțelege, comunică, ia decizii, rezolvă probleme, negociază. Poate fi definit sintetic prin cuvintele: cine, când, cum, ce?

Eul de Adult (Calculatorul) permite realizarea unui echilibru între dorințe, plăceri (Eul de Copil) și norme și valori (Eul de Părinte), facilitează eficiența și reușita în atingerea scopurilor propuse. În anumite situații însă, persoana cu un Eu de Adult bine conturat (își ascultă Eul de Părinte și își reprimă Eul de Copil) poate deveni o persoană exagerat de rațională, calculată, pragmatică; fantezia, spontaneitatea și plăcerea micilor bucurii ale vieții nu îi sunt caracteristice (inteligența rece).

Eul de Copil însumează emoțiile, satisfacțiile, plăcerile și neplăcerile, regretele, anxietățile și temerile, mânia și furia. Este starea prin care se exprimă spontan, liber trebuințele și dorințele noastre, emoțiile, sentimentele și creativitatea. Doresc, îmi place sunt cuvinte care definesc Copilul Liber. El reprezintă totodată și resursa de creativitate, intuiție, spontaneitate. El este cel care se bucură, se întristează, râde, plânge, respinge, are fantezii, are preferințe, are neliniști. Copilul Adaptat definește dimpotrivă o persoană care își reglează trebuințele, dorințele în funcție de expectantele celorlalți. Acest comportament adaptativ se manifestă la niveluri diferite:

adaptare socială la cereri (celălalt emite o cerere, noi ținem cont de ea și ne modificăm propriile trebuințe) sau la regulile pe care le acceptăm (de exemplu, acceptarea regulilor de politețe);

supunere (teama în fața reacțiilor celuilalt);

devalorizare (ne victimizăm, ne declarăm incapabili);

revoltă (susținem în mod sistematic contrariul, în acest caz devenind Copil Rebel).

Cele 3 Stări ale Eu-lui se dezvolta în fiecare persoană (conținând gânduri, raționamente, emoții și sentimente, norme și comportamente). Nici una dintre acestea nu este mai importantă decât celelalte.

Astfel, cei care practica A.T. consideră că este de dorit:

să desfășori o muncă intelectuală (teme școlare, lectura unui dosar, analiza unui contract) cu Adultul;

să dai directive (unor copii, soldaților, unor persoane aflate într-o situație critică) cu Părintele Normativ;

să ai grijă de copii, să-i întreții, să-i ajuți, să-i încurajezi, să-i susții pe ceilalți cu Părintele Binevoitor; să te supui normelor sociale (regulamente, reguli de politețe) cu Copilul Adaptat;

să te revolți împotriva tuturor formelor de nedreptate cu Copilul Rebel;

să-ți exprimi în mod spontan sentimentele adevărate cu Copilul Liber, în cadrul unor atitudini de profund respect față de ceilalți.

În același timp, practicanții A.T. consideră că nu este de dorit:

ca o persoană să emită aproape întotdeauna păreri despre viață pornind numai de la Părintele său Normativ sau numai de la Adultul său;

ca o persoană să-și asume prea mult din obligațiile celorlalți cu Părintele Binevoitor;

ca o persoană să se supună, să se plângă deseori cu Copilul Adaptat;

ca o persoană să nu ia niciodată vreo inițiativă și să aștepte întotdeauna să o facă ceilalți (Copil Adaptat);

ca o persoană să nu îndrăznească să-și exprime spontan sentimentele.

În situații nepotrivite, o educație rigidă, plină de constrângeri conduce la exacerbarea Eului de Părinte; o educație excesiv de liberă/protectoare conduce la supradezvoltarea Eului de Copil. Se impune ca educatorii/părinții să ofere modele comportamentale care să demonstreze copilului echilibrul celor trei structuri.

Comunicarea pozitivă între două sau mai multe persoane necesită o comunicare (tranzacție) paralelă între structuri.

Când, de exemplu, se răspunde cu Eul parental unei persoane care s-a adresat cu Eul de copil, comunicarea se blochează, pentru că s-a răspuns unei emoții, dorințe cu o regulă sau restricție.

Consilierea ce are la baza Analiza Tranzacțională este guvernată de anumite principii generale, aplicabile, de altfel, tuturor tipurilor de consiliere:

• Consilierea este, în esență, o relație permisivă.

• Consilierea susține clientul în procesul rezolutiv dar nu oferă soluții.

• Clientul este responsabil pentru propria sa evoluție și dezvoltare.

Etapele procesului de consiliere

Clientul constată că nu poate depăși anumite probleme (de relaționare, de comunicare, de adaptare, de integrare etc.) și se prezintă la consilier.

Sunt analizate situațiile care au determinat apariția problemei clientului.

Se definește obiectivul de schimbare dorit de către client.

Se întocmește un contract scris în care se specifică obiectivele (așteptările) clientului.

Are loc consilierea propriu-zisă în funcție de obiectivele clientului și egograma acestuia realizată prin inventarierea Stărilor Eu-lui: Părinte Normativ, Părinte Binevoitor, Adult, Copil Adaptat, Copil Liber.

Procesul de consiliere se încheie în momentul în care clientul a îndeplinit scopurile și obiectivele prevăzute în contractul terapeutic.

În cadrul procesului de consiliere tranzacționala, un rol important se acordă dezvoltării Stării de Copil, a acelei părți creative, originale și unice din client.

Realizarea acestui obiectiv presupune parcurgerea mai multor faze.

Consilierul explica clientului ca recunoașterea Stării de Copil reprezintă punctul esențial al dezvoltării sale și, ca urmare, clientul este încurajat să identifice și să exprime tot mai mult ceea ce este unic și irepetabil în el.

Consilierul ajută clientul să conștientizeze faptul că, în majoritatea deciziilor luate, Copilul este consultat.

Clientul este încurajat să aibă încredere în intuiție, să experimenteze senzorialitatea să (să privească, să se mire, să asculte etc).

Consilierul ajută clientul să-și exprime liber și spontan sentimentele.

Clientul este sprijinit să-și însușească noi libertăți.

În această direcție foarte utile se dovedesc a fi temele/sarcinile de lucru.

3. Relația de consiliere

Relația de consiliere este definită ca un parteneriat între cei doi actori, consilier tranzacționalist – client, fiecare dintre ei cu viziuni, expectanțe și scopuri diferite.

Responsabilitățile consilierului, precum și responsabilitățile clientului sunt prevăzute în contractul inițial:

• Responsabilitățile consilierului:

să conducă și să dirijeze procesul de consiliere în vederea realizării obiectivelor clientului;

să evite jucarea rolurilor de victimă, salvator sau persecutor;

să participe activ, împreună cu clientul, la analiza tranzacțională, analiza jocurilor psihologice și analiza scenariilor de viață;

să ajute clientul la învățarea conceptelor A.T. pentru a le putea folosi în evaluarea propriului comportament;

să informeze clientul despre direcția și rezultatele consilierii;

să asiste clientul la realizarea contractului cu el însuși, rolul consilierului fiind cel de martor sau facilitator;

să considere obiectivele clientului mai importante decât pe cele proprii.

• Responsabilitățile clientului:

să stabilească, prin contract, ceea ce vrea să schimbe;

să identifice resursele interioare care ar putea fi antrenate în obținerea schimbării;

să-și asume responsabilitatea pentru propriile decizii și acțiuni și să îndeplinească sarcinile date de consilier;

să contribuie la stabilirea unei relații terapeutice de siguranță și încredere;

să considere consilierul drept aliat al schimbării și nu magician.

ELEMENTE DE SĂNĂTATE MINTALĂ

Ce este sănătatea mintală?

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) definiște sănătatea ca "integritate anatomică și funcțională, capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic și social, capacitate de protecție împotriva îmbolnăvirilor și morții premature, comfort fizic, psihic, social și spiritual, ca stare de bine".

Sănătatea nu este o stare pe care o ai în întregime sau o pierzi în întregime. Starea de sănătate completă este aproape la fel de iluzorie ca și cea a fericirii. Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele și gradele diferite pe care le presupune:

I. Dimensiunile sănătății:

biologică (anatomică, fiziologică și biochimică);

psihologică (cognitivă, emoțională, comportamentală);

socio-profesională (roluri, relații, aspirații);

spirituală (valori, religie, experiențe non-cotidiene)

II. Componentele sănătății :

absența bolii, disfuncției și dizabilității

rezistență fizică și fiziologică

atitudinea pozitivă față de viață (a percepe scopul și semnificația vieții)

asumarea controlului propriei vieții

acceptarea de sine

relaționare socială pozitivă

stare subiectivă de bine

III. Grade ale sănătății:

sănătate optimă

sănătate

sănătate aparentă

sănătate precară

sănătate foarte precară

Așa cum reise din definiția OMS, modelul de abordare al sănătații este unul holistic, ecologic, care are în vedere atât dimensiunile sale multiple cât și determinismul complex. Factorii care influențează starea de sănătate pot fi grupați în patru mari categori:

factori de mediu (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali);

stilul de viață (comportament alimentar, sexual, abuz de substanțe, exercițiu fizic);

factori psihici (cogniții, emoții, percepția și răspunsul la stres);

factori sociali (resurse socio-economice, organizarea sistemului de îngrijire medicală și politicile sanitare);

factori biologici (imunologici, genetici, biochimici);

Granița dintre starea de sănătate și cea de boală nu este atât de distinctă precum s-ar crede. Pe continuumul sănătate-boală (reprezentat mai jos) la un pol se situează sănătatea optimă, respectiv starea de bine, iar la celălat dizabilitatea creată de boală, respectiv uneori moartea prematură (figura 1).

Moartea Stare de

prematură bine

D5 D4 D3 D2 D1 C1 C2 C3 C4 C5

Figura 1. Relația de continuum sănătate-boală

Agendă:

D1 = disatisfacție C1 = conștientizare

D2 = distres C2 = cunoștințe

D3 = disfuncții C3 = convingeri

D4 = disease/boala C4 = comportament

D5 = dizabilitate C5 = sănătate optimă

D6 = death/moarte C6 = calitatea vieții

2.3. Conceptul de stare de bine

În ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe aspectele calitative ale stării de sănătate. Prin acestea nu se diminuează rolul integrității somatice și fiziologice a organismului, dar se dorește sublinierea faptului că sănătatea înseamnă mai mult decât atât. În acest context două concepte devin relevante, și anume: starea de bine și calitatea vieții.

Starea de bine presupune :

Acceptare de sine

Relații pozitive cu ceilalți

Autonomie

Control asupra propriei vieți

Sens și scop în viață

Dezvoltare personală

2.4. Conceptul de calitate a vieții

Noțiunea de calitate a vieții este complexă și multidimensională. Calitatea vieții este definită ca : percepția subiectivă a poziției în lume în relație cu standardele și așteptările personale (WHO, 1993).

Calitatea vieții poate fi evaluată în diverse domenii, și anume :

Ecologic

Economic

Cultural

Fizic

Social

Psihic

Dimensiunile calității vieții relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt:

fizică (mobilitate, îngrijire personală, controlul reflexelor, absența durerii, vitalitate, energie) ;

psihică ( reacții emoționale, funcționare cognitivă);

socială (relații interpersonale, comunicare, roluri);

comportamentală (somn, alimentatie, recreere, hobby-uri);

economică (financiar);

independentă (sexualitate).

OMS subliniază că sănătatea reprezintă deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale și fizice și nu numai absența bolilor și afecțiunilor. Când vorbim despre, sănătate ne referim, în mod implicit, la echilibrul dinamic care există între organism și mediul său. Individul capabil să-și rezolve conflictele (de origine internă și externă) și să reziste inevitabilelor frustrări ale vieții sociale este un individ sănătos. Acela care nu reușește lucrul acesta se îmbolnăvește. Simptomele nevrotice sunt expresia unei rezolvări inadecvate a tensiunilor, pe când psihozele semnifică eșecul adaptării la lumea normală.

Echilibrul sufletesc și armonia sunt condiții esențiale ale progresului individului și a formării sale. Tocmai de aceea, din cele mai vechi timpuri ale civilizației umanității, datează prescripții de igienă mentală care au devenit repere înscrise în codul socio-cultural al modelului care conduce societatea. Un rol esențial revine cunoașterii de sine și autocontrolului, igiena mentală fiind un mijloc de educație intelectuală și morală. Spre deosebire de igiena generală, ce formează obiceiuri, igiena mentală fomează mentalități superioare.

Sănătatea mentală, ca și stările de dezechilibru, precum și boala psihică depind în mod direct și imediat de sistemul de educație, de valorile oferite individului precum și de modul de asimilare al acestora. Sănătatea mentală are la bază modul în care fiecare își poate armoniza dorințele, ambițiile, idealurile, sentimentele și conștiința pentru a putea face față cerințelor vieții. Personalitatea și destinul fiecărui individ sunt marcate de primii săi ani de viață, de mediul socio-cultural, de calitatea modelelor parentale, de frustrările din perioada copilăriei, de carențele educaționale, de forma și conținutul pe care îl au crizele psihobiologice de dezvoltare. Majoritatea specialiștilor sunt de acord că importante sunt condițiile familiale în care apare, crește și se dezvoltă copilul.

Organizația Mondială a Sănătății a elaborat o scală de evaluare a calității vieții care investighează 6 mari domenii și 24 de aspecte specifice:

Domeniul fizic

Durerea și disconfortul

Energia și oboseala

Somnul și odihna

Domeniul psihologic

Sentimente pozitive

Gândirea, învățarea, memoria și concentrarea

Stima de sine

Imaginea corporală și înfățișarea

Sentimentele negative

Nivelul de independență

Mobilitatea

Activitățile vieții zilnice

Dependența de medicamente sau de tratamente

Capacitatea de muncă

Relațiile sociale

Relațiile personale

Suportul social

Activitatea sexuală

Mediul

Siguranța și securitatea fizică

Mediul familial

Resurse financiare

Sănătatea și îngrijirea socială: posibilități de acces și calitatea acestora

Posibilități de dobândire de noi informații și abilități

Participarea la activități de recreere/ petrecere a timpului liber

Mediul fizic (poluare/zgomot/trafic/climă)

Transportul

Spiritualitate/Religie/Convingeri personale

Normal și patologic în sănătatea mentală

Normalitatea și patologicul sunt extreme de relative. Pentru determinarea gradului de normalitate al unei persoane se iau în considerare câteva elemente:

– Percepțiile subiectului – modul în care subiectul își evaluează gândurile, comportamentul și funcționarea poate ajuta la determinarea a ceea ce este normal pentru acesta. Subiectul poate realiza că nu este capabil să-și îndeplinească sarcinile obișnuite, sau nu-i pasă de activitățile zilnice sau alte lucruri care în trecut îi făceau plăcere.

– Percepția altora – se consideră ca percepțiile subiectului sunt subiective și acesta poate să realizeze o evaluare incorectă a comportamentului, gândurilor și funcționării sale. Observatorii obiectivi, pe de altă parte, pot fi capabili să facă acest lucru. Pentru subiect viața poate părea normală și tipică, însă pentru cei din jurul său poate părea ciudată și anormală. Acest lucru se întâmplă de obicei în cazul schizofreniei sau al personalității schizoide. De asemenea, în cazul unor tulburări de personalitate vizibile, subiectului i se pare că totul este în regulă, în timp ce apropiații sesizează din plin schimbările petrecute în personalitatea și comportamentul subiectului.

– Normele culturale și etnice – comportamentele normale sunt înțelese în relația cu spațiul cultural. Acesta poate însemna că ceea ce este normal într-o cultură, poate fi anormal în altă cultură. Iluziile auditive, de exemplu, specifice schizofreniei, pot fi considerate normale în spațiul trăirii religioase. Diferențele culturale se pot manifesta și în cadrul aceluiași spațiu cultural, dar în grupuri diferite. De exemplu, ceea ce este considerat normal într-o familie, poate fi considerat anormal în alta.

– Valorile statistice – Din această perspectivă normalitatea este definită prin media statistică. Majoritatea oamenilor se situează la mijloc, în timp ce cei mai puțini se situează la o extremă sau la alta. Cei de la extreme sunt deseori etichetați ca anormali deoarece nu sunt în medie. În acest caz pot apărea paradoxuri logice, cum ar fi de exemplu paradoxul cariilor: majoritatea oamenilor suferă de carii dentare și intră în sfera normalității. Cei care nu au carii însă (și care sunt foarte puțini) trebuie considerați anormali prin prismă statistică…

Evaluarea sănătății mentale

În evaluarea sănătății mentale, toate elementele mai sus prezentate (propriile percepții, percepțiile altora, normele culturale și etnice și valorile statistice) trebuie luate în considerare. Specialiștii pot întreba clientul sau pacientul cum se simte, dacă cei din jur au observat modificări în comportamentul său în dispoziția acestuia și care sunt valorile culturale. Îi pot solicita totodată clientului să răspundă unui chestionar psihologic. În plus, trebuie luate în considerare și alte elemente:

– de când sunt prezente simptomele;
– care este gradul de severitate al acestora;
– cât de mult îl deranjează pe subiect simptomele;
– în ce mod afectează acestea viața subiectului.

Rolul gândirii în sănătate

Ființa umană nu numai că reacționează la mediu, dar mai ales acționează asupra lui, luând în considerare semnificațiile și consecințele evenimentelor. Oamenii înțeleg mediul prin intermediul semnificațiilor. Teoria orientării cognitive a personalității arată că elementul fundamental în dezvoltarea personalității este acordarea de semnificații. Aceasta nu se produce ca un proces cognitiv rațional și voluntar în care se cântăresc beneficiile și pierderile, ci ca un proces dinamic în care convingerile și motivațiile orientează semnificația și deci declanșarea comportamentul. Atribuirea de semnificații implică procesări ale informației despre stimul. Aceasta nu înseamnă că procesarea se realizează întotdeauna cu acuratețe. Discriminarea și integrarea informației poate fi îngreunată sau deformată de diverși factori, cum sunt presiunea timpului, așteptări prea mari sau nevoi prea stringente. Prin procesări informaționale de tip subiectiv se ajunge de la stimuli obiectivi la “constructe personale”, termen preluat de la Kelly (teoria constructelor personale), prin care lumea este percepută. Un astfel de construct personal este conceptul de sine (self-schema, self concept) lansat de teoria social-cognitivă.

Psihologia social-cognitivă admite că funcționarea persoanei în lume implică, pe lângă reprezentări cognitive, procese motivaționale, comportamente sociale învățate și mecanisme fiziologice și biochimice. Acești factori contribuie, alături de cei situaționali și de procesele cognitive și motivaționale, la un anumit tip de interacțiune individ-mediu. Factorii constituționali pot intensifica răspunsul fiziologic și emoțiile negative rezultate din perceperea stimulului ca ostil sau amenințător, după cum pot influența și procesele cognitive de evaluare.

Prezentăm în continuare principalele dimensiuni cognitive ale personalității studiate în aria sănătății mentale.

Autoeficacitatea

În teoria social-cognitivă a personalității, autoeficacitatea percepută reprezintă o variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a organismului la cerințele mediului. Conceptul de autoeficacitate (AE), propus de Bandura (1982) reprezintă un construct relevant pentru înțelegerea factorilor protectori la stres și boală.

Conform definiției lui Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1997). AE percepută mai poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acțiunile întreprinse datorită cunoștințelor și abilităților posedate. Percepția propriei competențe modifică și percepția eșecului sau a performanței reduse; în aceste cazuri, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină și în mai mică măsură lipsei competenței necesare îndeplinirii sarcinii. Altfel spus, autoeficacitatea crescută se asociază cu atribuții autoprotectoare ale eșecului sau succesului.

AE ca proces cognitiv generează opțiuni, motivații, emoții, idei și comportamente. Persoana nu numai că își evaluează abilitățile în lumina succeselor sau eșecurilor trecute, dar și optează pentru anumite sarcini, își dozează efortul, își monitorizează progresele în funcție de experiența anterioară.

Evaluarea acurată sau nu a AE se bazează, conform teoriei lui Bandura (1997) pe patru surse majore de informații:

performanțele anterioare;

experiența dobândită prin învățarea vicariantă (recompensarea comportamentului dorit si ignorarea celui indezirabil);

persuasiunea verbală și

starea fiziologică din momentul anticipării și desfășurării sarcinii.

Bandura sugerează existența și a altor surse pentru conturarea convingerii de AE. Acestea sunt grupul de apartenență, clasa social – percepția colectivă a AE influențează într-o oarecare măsură AE individuală.

Stima de sine

Stima de sine (SS) este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine și este definită în multiple moduri. Unii autori văd SS ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane (Rosenberg, 1965); alți cercetători sugerează că SS este determinată de combinația dintre evaluarea propriei valori și abilitățile de a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. În opinia noastră stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendința de a se autoevalua pozitiv și de a respinge atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât și afective (ca de altfel toate atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaționale "la rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre sine detașat, neimplicat afectiv. El se simte bine sau rău în funcție de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă pe sine.

Dispoziția de a se autoevalua este învățată în procesul socializării când persoana devine conștientă de valoarea proprie prin raportările la ceilalți. Caracteristicile cognițiilor și sentimentelor despre sine sunt un rezultat al experiențelor anterioare în care succesul sau eșecul îndeplinirii scopurilor și sarcinilor propuse au un rol determinant. Cognițiile și sentimentele despre sine stimulează persoana să se comporte în maniera în care îi permite să își întărească imaginea de sine. De aceea SS este conceptualizată ca o caracteristică cognitivă de autoprotecție și autoîntărire (Kaplan, 1996).

Persoanele cu tendințe de autoevaluare negativă, datorită anticipării eșecului, tind să experiențeze afecte negative de genul depresiei, anxietății, mâniei. SS este considerată a fi o caracteristică esențială în sănătatea mentală. Este dificil însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al sănătății mentale și stării de bine. Aron Beck relevă rolul major al SS scăzute asociată cu evenimente de viață negative în declanșarea și menținerea depresiei. Deși confirmată asocierea stimei de sine scăzute cu depresia, natura relației este controversată. Există teorii care explică depresia prin prezența SS redusă ca trăsătură generală, relativ stabilă. Alți autori conceptualizează SS ca o consecință a activării diferențiate: persoanele cu SS crescută sunt activate de afecte pozitive iar persoanele cu SS redusă de afectele negative. Al treilea punct de vedere, de origine psihanalitică, consideră sursele sentimentului de autoevaluare și autoapreciere ca fiind externe, în sentimentele de iubire și aprobare furnizate de ceilalți.

Dacă depresia este o expresie a cognițiilor negative despre sine, în același timp poate fi considerată și un mecanism defensiv pentru contracararea acelor cogniții negative. Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acționa în direcția menținerii stimei de sine. Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare și minimalizează impactul eșecurilor. Stima de sine crescută se asociază cu expectanțe pentru succes, cu optimism privind performanțele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului și persistența în depășirea obstacolelor.

SS este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului și bolii. Se asumă că SS influențează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping și moderează efectele confruntării cu circumstanțele stresante.

Locus de control

Conceptul de locus de control (LOC) este introdus de Rotter (1966). Autorul argumentează că atitudinile și convingerile privind relația cauzală dintre comportament și efect se conturează ca o caracteristică de personalitate globală și relativ stabilă. Conceptul își are originea în teoria învățării sociale și definește modul în care o persoană își explică succesul sau eșecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile.

Locusul de control intern implică convingerea că puterea și controlul personal pot influența evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor și muncii depuse.

Locusul de control extern se referă la convingerea că puterea personală are un efect minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, șansă sau puterea altora.

Rotter relaționează conceptul de LOC cu alte variabile din psihologia personalității cum sunt: alienarea, competența, autonomia, nevoia de succes, atribuirea ș.a.

Diferențele individuale în control se manifestă la trei nivele distincte:

cognitiv, convingerea privind posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor;

preferința și nevoia controlului; și

comportamental – efortul depus pentru a obține controlul.

Cercetări experimentale subliniază importanța includerii LOC în studiul stresului, sugerându-se rolul de factor protector al LOC intern. Mecanismul ipotetic prin care LOC extern devine o formă maladaptativă în condițiile de stres se referă la modificările de la nivel biologic, subiectiv și comportamental pe care perceperea incapacității de control le poate induce. Se apreciază că persoana cu orientare internă este:

(a) receptivă la informațiile utile furnizate de mediu;

(b) preocupată de aptitudinile sale în succes și eșec;

(c) rezistentă la încercările externe de a fi influențat și

(d) va lua inițiativa în a-și îmbunătăți condițiile de mediu.

Robustețea

Conceptul de robustețe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o variabilă individuală cu semnificație în rezistența la stres. Robustețea a fost definită ca o dispoziție de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoțional și comportamental. Trăsătura rezultă din percepția controlului personal, al valorii și semnificației implicării și din percepția evenimentelor și schimbărilor de viață ca stimulante. Conform autoarei, robustețea implică următoarele trei caracteristici:

control

angajare

provocare/stimulare.

Controlul exprimă convingerea că evenimentele pot fi controlate și influențate; această convingere nu implică expectații naive privind un control total al evenimentelor ci mai degrabă perceperea abilităților proprii de a se raporta activ la mediu, de a-și asuma cu responsabilitate propria soartă.

Angajarea exprimă tendința implicării și persistenței în scopul propus, convingerea că evenimentele au sens și semnificație. Altfel spus, angajarea se referă la abilitatea de a crede în importanța acțiunilor întreprinse, de a avea un interes real pentru diversele domenii ale vieții: profesie, familie, relații interpersonale, instituții sociale.

Provocarea este o caracteristică a robusteții ce derivă din percepția schimbărilor ca un aspect normal al vieții care pot oferi șanse de dezvoltare personală; datorită flexibilității cognitive și toleranței ambiguității experiențele noi sunt căutate și interpretate ca situații stimulante și benefice. Provocarea se exprimă și prin tendința orientării spre viitor.

Sentimentul de coerență

Sentimentul de coerență (SC) este definit de autor ca o orientare cognitivă globală ce exprimă gradul în care persoana are convingerea că:

stimulii externi și/sau interni întâlniți pe parcursul vieți sunt explicabili și predictibili;

are resurse de a face față stimulilor;

solicitările au sens și scop, deci implicarea și investiția de efort este justificată.

SC nu este conceptualizat de autor ca o trăsătură de personalitate în sensul clasic al conceptului de trăsătură. În ciuda numelui, sentimentul de coerență nu se referă nici la un aspect emoțional al personalității. SC este "o caracteristică esențialmente cognitivă ce exprimă modul persoanei de a percepe, judeca și interpreta lumea și pe sine". Indiferent că îi spunem sentiment, convingere sau imagine coerentă despre lume și sine, coerența derivă din sinteza celor trei caracteristici descrise în definiție:

comprehensiune

control

scop

Comprehensiunea se referă la gradul în care persoana poate înțelege situația prin care trece, îi poate atribui un sens. Informația generată de situație este decodificată la nivel cognitiv ca fiind clară, structurată, consistentă și nu haotică, redundantă, accidentală sau inexplicabilă. O persoană cu SC anticipează evenimentele din viitor datorită caracterului lor previzibil. Chiar atunci când evenimentele se derulează intempestiv ele pot fi explicate și ordonate. Comprehensiunea nu are de-a face cu dezirabilitatea situației. Moartea, războiul, eșecul pot avea loc, dar persoana le poate găsi explicații.

Controlul este definit ca și capacitatea persoanei de a percepe existența unor resurse disponibile în vedera confruntării cu evenimentele stresante. "Resursele disponibile" nu se referă doar la capacitățile personale de a face față situației; în această categorie se includ toate resursele la care persoana poate apela în caz de nevoie: soț/soție, prieteni, colegi, divinitate, medic, organizație etc. În măsura în care persoana percepe resursele personale și sociale, ea nu se va simți victima destinului chiar dacă evenimentele trăite au semnificații personale negative.

Scopul se referă la percepția unei finalități necesare sau dorite. Scopul subliniază importanța implicării individului în procesul de decizie și modelare a situațiilor de zi cu zi, sau a celor care determină destinul personal. Evenimentele care se includ în categoria celor cu scop perceput tind să fie văzute ca incitante și demne de implicare. Aceasta nu înseamnă că a pierde pe cineva apropiat, a fi concediat sau a te supune unei intervenții chirurgicale sunt evenimente percepute de o persoană cu SC ca fiind incitante. O astfel de persoană va considera important mobilizarea efortului pentru a face față situației nedorite și pentru a o depăși. Dacă primele două componente vizează mai ales caracteristici cognitive ale SC, cea din urmă reprezintă elementul motivațional al SC.

Optimismul

Scheier și Carver (1992) definesc dispoziția spre optimism ca tendință generală, relativ stabilă, de a avea o concepție pozitivă asupra viitorului și experiențelor vieții. Conceptul este derivat din teoria autoreglării comportamentului în funcție de anticiparea efectelor. În acest sens, optimismul mai este definit ca o structură cognitiv-motivațională caracterizată prin reprezentări mentale și expectanțe pozitive privind atingerea scopurilor propuse. Persoanele care privesc viața cu optimism – evaluează pozitiv mediul social și fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viața, se ajustează mai eficient la stres și boală.

În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist – caracterizat prin expectații negative privind efectul acțiunilor întreprinse. Pesimiștii reacționează la situații problematice și dezamăgiri prin renunțare, evitare și negare. Repercusiunile stilului pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuțional intern, stabil și global. Pesimismul din perioada de tinerețe s-a dovedit a corela cu deteriorarea stării de sănătate la adultul de vârstă medie și înaintată prin mecanisme imunologice.

Din argumentele aduse, rezultă că optimismul este o caracteristică care are întotdeauna efecte benefice. În ciuda unor rezultate încurajatoare, au apărut o serie de întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul așa-numitului optimism nerealist sau naiv. Autorii dovedesc că optimismul poate corela cu efecte negative în cel puțin două situații: când optimismul determină un comportament pasiv iar efectul pozitiv este așteptat de la șansă, divinitate sau ajutorul unui prieten; sau în situațiile care deși sunt netransformabile, optimistul persistă cu tenacitate în schimbarea lor.

ROLUL COMPORTAMENTULUI ÎN SĂNĂTATE

Conceptul de stil de viață

Prevalența și natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul secolului XX. Dacă la începutul secolului prezent cele trei cauze majore de mortalitate erau pneumonia, tuberculoza și gastroenteritele, începând cu deceniul al cincilea asistăm la o modificare radicală a cauzelor de deces. Bolile cardiovasculare, cancerul, accidentele iau locul bolilor microbiene și infecțioase. Schimbarea se datorează pe de o parte succeselor medicinei moderne în combaterea bolilor infecțioase, iar pe de altă parte schimbărilor în stilul de viată.

Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică, industrializare și urbanizare, destructurarea tradițiilor și coeziunii familiale, bombardarea informațională, caracterul intempestiv și imprevizibil al multor evenimente, au erodat rezistența individului la multiplele solicitări psihosociale la care este supus. Totodată s-a impus un nou stil de viață în care sedentarismul, supraalimentația, fumatul, munca hectică, consumul de alcool, devin comportamente comune. Astfel, omul modern devine vulnerabil la o nouă categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, în care stilul de viață joacă un rol proeminent. Acest fapt le-a conferit bolilor cardiovasculare, cancerului, diabetului, sindromului imuno-deficient achiziționat, numele de “boli ale civilizației”.

Conceptul de stil de viață definește totalitatea deciziilor și acțiunilor voluntare care afectează starea de sănătate. Factorii comportamentali ai stilului de viață se pot constitui în:

factori de risc pentru îmbolnăviri, răniri și morți premature (ex: fumat, conducerea autovehiculelor cu viteză excesivă și/sau fără centuri de siguranță, relații sexuale neprotejate etc.);

factori protectori ai stării de sănătate (ex: practicarea regulată a exercițiilor fizice, alimentație rațională, suport social etc.).

Datorită efectului stilului de viață asupra sănătății, prima categorie de factori comportamentali poartă denumirea de stil de viață patogen sau negativ, iar cea de a doua categorie constituie stilul de viață imunogen sau pozitiv.

Din punctul de vedere al frecvenței și intensității, comportamentele stilului de viață nesănătos pot fi în exces (fumat, consum de alcool, de carne roșie etc.) sau în deficit (exercițiu fizic, somn, relaxare etc.).

Se vehiculează și clasificarea – comportament nesănătos minim, moderat, sever și letal, clasificare care nu se dovedește operantă, deoarece granițele între categoriile enumerate sunt dificil de trasat, diferențele individuale fiind deosebit de mari.

BIBLIOGRAFIE

Baban, A. (2001). Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj, Ed. ASCR.

Egan, G. (2010).The Skilled Helper: A Problem-Management and Opportunity-Development Approach to Helping. 9th Ed., Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

Ivey, A.E., Ivey, M.B., Zalaquett, C.P. (2010). Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating client development in a multicultural society. 7th Ed., California, Brooks Cole Publishing

Rogers, C. (1961). On Becoming a Person: A Therapist's View of Psychotherapy. London: Constable.

Fall, K. A., Holden, M. J., Marquis, A. (2004). Theoretical models of counseling and psychotherapy. Brunner-Routledge, New York.

Patterson, C.H. (1986). Theories of Counselling and Psychotherapy. 4th edition, New York, Harper & Row.

Tyler, L. E. (1953). The Work of the Counselor. New York: Appleton-Century-Crofts, Inc.

Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică. Ed. Kullusys, București.

Holdevici, I., Vasilescu, I.P. (1993). Psihoterapia – Tratament fără medicamente. București, Ed. Ceres.

Rogers, C. (1975). Empathic – An unappreciated way of being. The Counseling Psychologist 5, 2–10.

Barrett-Lennard, G. T. (1981). The empathy cycle: Refinement of a nuclear concept. Journal of Counseling Psychology, 28, 91–100.

Gîrlașu-Dimitriu, O. (2004). Empatia în psihoterapie. Editura Victor, București

Lewis, J. M. (1978). To be a Therapist: The Theaching and Learning, New York, Brunner/Mazel.

Wolpe, J. (1954). Reciprocal inhibition as the main basis of psychotherapeutic effects. Archives of Neurology and Psychiatry;72(2):205-226.

Jacobson, E. (1938). Progressive relaxation. Chicago: University of Chicago Press.

Kantarovich, N.V. (1929). An attempt at associative-reflex therapy in alcoholism. Novoe v Refleksologii i Fiziologii Nervnoi Sistemy, 3, 436-447.

Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Ed. Polirom.

http://www.counseling.org/learn-about-counseling/what-is-counseling/types-of-counseling

Orientarea cognitiva

Alloy, L.B. (1995, April). Depressive realism: Sadder but wiser? The Harvard Mental

Health Letter, pp. 4–5. (74 Fenwood Road, Boston, MA 02115)

American Psychiatric Association. (2000). Diagnostic and statistical manual of mental

disorders (4th ed., text rev.). Washington, DC: Author.

Arnold, M. (1960). Emotion and personality (Vol. 1). New York: Columbia University.

Asay, T.P., & Lambert, M.J. (1999). The empirical case for the common factors in

therapy: Quantitative findings. In M.A.Hubble, B.L.Duncan, & S.D.Miller (Eds.), The

heart and soul of change. Washington, DC: American Psychological Association.

Bandura, A. (1977). Social learning theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Beck, A. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders. New York: Meridian.

Beck, A. (1996). Beyond belief: A theory of modes, personality, and psychopathology. In

P.Salkovskis (Ed.), Frontiers of cognitive therapy (pp. 1–25). New York: Guilford.

Beck, A. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence.

New York: HarperCollins.

Beck, A.T., Rush, A.J., Shaw, B.F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of

depression. New York: Guilford.

Beck, A.T., & Weishaar, M.E. (2000). Cognitive therapy. In R.J.Corsini & D.Wedding

(Eds.), Current psychotherapies (pp. 241–272). Itasca, IL: F.E.Peacock.

Beck, J.S. (1995). Cognitive therapy: Basics and beyond. New York: Guilford.

Burns, D. (1980). Feeling good: The new mood therapy. New York: New American

Library.

Burns, D. (1989). The feeling good handbook: Using the new mood therapy in everyday

life. New York: William Morrow.

Burns, D. (1992). Feeling good: Fast and effective therapy for anxiety and depression

and the resistant client. Paper presented at the 24th Annual North Texas Counseling

Conference, Denton, TX, February 28.

Burns, D. (1999). http://www.feelinggood.com/tutorials/full_distortion_list.htm Byrom,

T. (1976). Dhammapada: The sayings of the Buddha. Boston: Shambhala.

Chomsky, N. (1965). Aspects of the theory of syntax. Cambridge, MA: Massachusetts

Institute of Technology.

Crits-Christoph, P. (1998). Training in empirically validated treatments: The division 12

APA task force recommendations. In K.S.Dobson & K.D.Craig (Eds.), Empirically

supported therapies: Best practice in professional psychology. Thousand Oaks, CA:

Sage.

Dattilio, F.M., & Padesky, C.A. (1990). Cognitive therapy with couples. Sarasota, FL:

Professional Resource Exchange.

Ellis, A. (2000). Rational emotive behavior therapy. In R.J.Corsini & D.Wedding (Eds.),

Current psychotherapies (pp. 168–204). Itasca, IL: F.E.Peacock.

Frieberg, R.D., & McClure, J.M. (2002). Clinical practice of cognitive therapy with

children and adolescents: The nuts and bolts. New York: Guilford.

Greenberger, D., & Padesky, C.A. (1995). Mind over mood: Change how you feel by

changing the way you think. New York: Guilford.

Hill, C.E. (1996). Working with dreams in psychotherapy. New York: Guilford.

Kelly, G. (1955). The psychology of personal constructs. New York: W.W.Norton.

Landon, P.J. (1998). Review of The History Channel Presents The Fifties, Film&History,

H-Net Reviews. Retrieved March 18, 2003, from http://www.hnet.

msu.edu/reviews/showrev.cgi?path=118.

Lazarus, A.A., & Lazarus, C.N. (1991). Multimodal life history inventory (2nd ed.).

Available from Research Press, 2612 Mattis Avenue, Champaign, IL 61822.

Lazarus, R. (1984). On the primacy of cognition. American Psychologist, 39, 124–129.

Leahy, R. (1996). Cognitive therapy: Basic principles and applications. Northvale, NJ:

Jason Aronson.

Loftus, E. (1980). Memory. Reading, MA: Addison-Wesley.

Padesky, C.A., & Greenberger, D. (1995). Clinician’s guide to Mind Over Mood. New

York: Guilford.

Piaget, J. (1954). The construction of reality in the child. New York: Basic.

Piaget, J. (1965). The moral judgment of the child. New York: Free.

Piaget, J. (1970). Genetic epistemology. New York: W.W.Norton.

Weishaar, M.E. (1993). Aaron T. Beck. Thousand Oaks, CA: Sage.

Young, J. (n.d.a). Coping styles. Retrieved April 15, 2003, from

http://www.schematherapy.com/id62schematherapy.com/id6com/id62.htm

Young, J. (n.d.b). Early maladaptive schemas and schema domains. Retrieved April 15,

2003, from http://www.schematherapy.com/id73.htm

Young, J. (n.d.c). Schema therapy YSQ-L2. Retrieved April 15, 2003, from

http://www.schematherapy.com/id53.htm

Orientarea comportamentala

Balodhi, J.P, & Mishra, H. (1983). Pantanjala yoga and behavior therapy. Behavior

Therapist, 6, 196–197.

Bandura, A. (1969). Principles of behavior modification. New York: Holt, Rinehart &

Winston.

Bandura, A. (1977). Social learning theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action. Englewood Cliffs, NJ:

PrenticeHall.

Bandura, A. (1997). Self efficacy: The exercise of control. New York: Oxford.

Bandura, A. (1999). Social cognitive theory of personality. In L.A.Pervin & O.P.John

(Eds.), Handbook of personality: Theory and research (2nd ed., pp. 154–196). New

York: Guilford.

Bloom, B.L. (1992). Planned short-term psychotherapy. Boston, MA: Allyn and Bacon.

Crits-Christoph, P. (1998). Training in empirically validated treatments: The Divison 12

APA Task Force recommendations. In K.S.Dobson & K.D.Craig (Eds.), Empirically

supported therapies: Best practice in professional psychology. Thousand Oaks, CA:

Sage.

D’Amico, P.J., & Friedman, A.G. (1997). Parents as behavior change agents in the

reduction of children’s fears. In L.VandeCreek, S.Knapp, & T.L.Jackson (Eds.),

Innovations in clinical practice: A sourcebook (vol. 15, pp. 323–339). Sarasota, FL:

Professional Resources Press.

de Silva, P. (1984). Buddhism and behaviour modification. Behaviour Research and

Therapy, 22, 661–678.

Donaldson, S.M. (1998). Counselor bias in working with gay men and lesbians: A commentary on Barret and Barzan (1996). Counseling and Values, 42(2), 88–91.

Elkins, D., Anchor, K.N., & Sandler, H.M. (1979). Relaxation training and prayer

behavior as tension reduction techniques. Behavioral Engineering, 5, 81–87.

Friedman, A.G., & Campbell, T.A. (1992). Children’s nighttime fears: A behavioral

approach to assessment of treatment. In L.VandeCreek, S.Knapp, & T.L.Jackson

(Eds.), Innovations in clinical practice: A sourcebook (vol. 2, pp. 139–255). Sarasota,

FL: Professional Resource Press.

Gottman, J.M. (1999). The marriage clinic: A scientifically based marital therapy. New

York: W.W.Norton.

Graziano, A.M., & Diament, D.M. (1992). Parent behavioral training: An examination of

the paradigm. Behavioral Modification, 16, 3–38.

Jacobson, N. (1998). Acceptance and change in couple therapy : A therapist’s guide to

transforming relationships. New York: W.W.Norton.

Jakubowski, P., & Lange, A.J. (1978). The assertive option: Your rights and

responsibilities. Champaign, IL: Research Press.

Jones, S.L. (1988). A religious critique of behavior therapy. In W.R.Miller & J.E.Martin

(Eds.), Behavior therapy and religion: Integrating spiritual and behavioral

approaches to change. Newbury Park, CA: Sage.

Kanfer, F.H., & Goldstein, A.P. (Eds.). (1991). Helping people change (4th ed.). New

York: Pergamon.

Kolko, D.J. (1983). Multicomponent parental treatment of firesetting in a six year old

boy. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 21, 349–353.

Kübler-Ross, E. (1997). On death and dying (reprint ed.). New York: Simon & Schuster.

Lange, A.J., & Jakubowski, P. (1976). Responsible assertive behavior:

Cognitive/behavioral procedures for trainers. Champaign, IL: Research Press.

Love, P., & Robinson, J. (1994). Hot monogamy: Essential steps to more passionate,

intimate lovemaking. New York: Penguin.

Martin, J.E., & Booth, J. (1999). Behavioral approaches to enhance spirituality. In

W.R.Miller (Ed.), Integrating spirituality into treatment: Resources for practitioners

(pp. 161–175). Washington DC: American Psychological Association.

Mikulas, W.L. (1981). Buddhism and behavior modification. Psychological Record, 31,

331–342.

Miller, W.R., & Martin, J.E. (Eds.). (1988). Behavior therapy and religion: Integrating

spiritual and behavioral approaches to change. Newbury Park, CA: Sage.

Monte, C.F. (1999). Behind the mask: An introduction to the theories of personality (6th

ed.). New York: Harcourt Brace.

Nezu, A.M., & Nezu, C.M. (1989). Clinical decision making in behavior therapy: A

problemsolving perspective. Champaign, IL: Research Press.

Norcross, J.C., & Wogan, M. (1983). American psychotherapists of diverse persuasions:

Characteristics, theories, practices and clients. Professional Psychology, 14, 529–539.

Richards, P.S., & Bergin, A.E. (1997). A spiritual strategy for counseling and

psychotherapy. Washington, DC: American Psychological Association.

Sadish, W.R., & Sweeney, R.B. (1991). Mediators and moderators in meta-analysis:

There’s a reason why we don’t let dodo birds tell us which psychotherapies should get

prizes. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 59, 883–893.

Skinner, B.F. (1953). Science and human behavior. Toronto: Free Press.

Spiegler, M.D., & Guevremont, D.C. (2003). Contemporary behavior therapy (4th ed.).

Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

Watson, J.B. (1967). Behavior: An introduction to comparative psychology. New York:

Holt, Rinehart and Winston.

Wilber, K. (1999). Integral psychology. In The collected works of Ken Wilber, Vol. 4.

Boston: Shambhala.

Wilson, G.T. (1995). Behavior therapy. In R.J.Corsini & D.Wedding (Eds.), Current

psychotherapies (5th ed., pp. 197–228). Itasca, IL: F.E.Peacock.

BIBLIOGRAFIE

Baban, A. (2001). Consiliere educațională. Ghid metodologic pentru orele de dirigenție și consiliere. Cluj, Ed. ASCR.

Egan, G. (2010).The Skilled Helper: A Problem-Management and Opportunity-Development Approach to Helping. 9th Ed., Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

Ivey, A.E., Ivey, M.B., Zalaquett, C.P. (2010). Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating client development in a multicultural society. 7th Ed., California, Brooks Cole Publishing

Rogers, C. (1961). On Becoming a Person: A Therapist's View of Psychotherapy. London: Constable.

Fall, K. A., Holden, M. J., Marquis, A. (2004). Theoretical models of counseling and psychotherapy. Brunner-Routledge, New York.

Patterson, C.H. (1986). Theories of Counselling and Psychotherapy. 4th edition, New York, Harper & Row.

Tyler, L. E. (1953). The Work of the Counselor. New York: Appleton-Century-Crofts, Inc.

Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică. Ed. Kullusys, București.

Holdevici, I., Vasilescu, I.P. (1993). Psihoterapia – Tratament fără medicamente. București, Ed. Ceres.

Rogers, C. (1975). Empathic – An unappreciated way of being. The Counseling Psychologist 5, 2–10.

Barrett-Lennard, G. T. (1981). The empathy cycle: Refinement of a nuclear concept. Journal of Counseling Psychology, 28, 91–100.

Gîrlașu-Dimitriu, O. (2004). Empatia în psihoterapie. Editura Victor, București

Lewis, J. M. (1978). To be a Therapist: The Theaching and Learning, New York, Brunner/Mazel.

Wolpe, J. (1954). Reciprocal inhibition as the main basis of psychotherapeutic effects. Archives of Neurology and Psychiatry;72(2):205-226.

Jacobson, E. (1938). Progressive relaxation. Chicago: University of Chicago Press.

Kantarovich, N.V. (1929). An attempt at associative-reflex therapy in alcoholism. Novoe v Refleksologii i Fiziologii Nervnoi Sistemy, 3, 436-447.

Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Ed. Polirom.

http://www.counseling.org/learn-about-counseling/what-is-counseling/types-of-counseling

Orientarea cognitiva

Alloy, L.B. (1995, April). Depressive realism: Sadder but wiser? The Harvard Mental

Health Letter, pp. 4–5. (74 Fenwood Road, Boston, MA 02115)

American Psychiatric Association. (2000). Diagnostic and statistical manual of mental

disorders (4th ed., text rev.). Washington, DC: Author.

Arnold, M. (1960). Emotion and personality (Vol. 1). New York: Columbia University.

Asay, T.P., & Lambert, M.J. (1999). The empirical case for the common factors in

therapy: Quantitative findings. In M.A.Hubble, B.L.Duncan, & S.D.Miller (Eds.), The

heart and soul of change. Washington, DC: American Psychological Association.

Bandura, A. (1977). Social learning theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Beck, A. (1976). Cognitive therapy and the emotional disorders. New York: Meridian.

Beck, A. (1996). Beyond belief: A theory of modes, personality, and psychopathology. In

P.Salkovskis (Ed.), Frontiers of cognitive therapy (pp. 1–25). New York: Guilford.

Beck, A. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence.

New York: HarperCollins.

Beck, A.T., Rush, A.J., Shaw, B.F., & Emery, G. (1979). Cognitive therapy of

depression. New York: Guilford.

Beck, A.T., & Weishaar, M.E. (2000). Cognitive therapy. In R.J.Corsini & D.Wedding

(Eds.), Current psychotherapies (pp. 241–272). Itasca, IL: F.E.Peacock.

Beck, J.S. (1995). Cognitive therapy: Basics and beyond. New York: Guilford.

Burns, D. (1980). Feeling good: The new mood therapy. New York: New American

Library.

Burns, D. (1989). The feeling good handbook: Using the new mood therapy in everyday

life. New York: William Morrow.

Burns, D. (1992). Feeling good: Fast and effective therapy for anxiety and depression

and the resistant client. Paper presented at the 24th Annual North Texas Counseling

Conference, Denton, TX, February 28.

Burns, D. (1999). http://www.feelinggood.com/tutorials/full_distortion_list.htm Byrom,

T. (1976). Dhammapada: The sayings of the Buddha. Boston: Shambhala.

Chomsky, N. (1965). Aspects of the theory of syntax. Cambridge, MA: Massachusetts

Institute of Technology.

Crits-Christoph, P. (1998). Training in empirically validated treatments: The division 12

APA task force recommendations. In K.S.Dobson & K.D.Craig (Eds.), Empirically

supported therapies: Best practice in professional psychology. Thousand Oaks, CA:

Sage.

Dattilio, F.M., & Padesky, C.A. (1990). Cognitive therapy with couples. Sarasota, FL:

Professional Resource Exchange.

Ellis, A. (2000). Rational emotive behavior therapy. In R.J.Corsini & D.Wedding (Eds.),

Current psychotherapies (pp. 168–204). Itasca, IL: F.E.Peacock.

Frieberg, R.D., & McClure, J.M. (2002). Clinical practice of cognitive therapy with

children and adolescents: The nuts and bolts. New York: Guilford.

Greenberger, D., & Padesky, C.A. (1995). Mind over mood: Change how you feel by

changing the way you think. New York: Guilford.

Hill, C.E. (1996). Working with dreams in psychotherapy. New York: Guilford.

Kelly, G. (1955). The psychology of personal constructs. New York: W.W.Norton.

Landon, P.J. (1998). Review of The History Channel Presents The Fifties, Film&History,

H-Net Reviews. Retrieved March 18, 2003, from http://www.hnet.

msu.edu/reviews/showrev.cgi?path=118.

Lazarus, A.A., & Lazarus, C.N. (1991). Multimodal life history inventory (2nd ed.).

Available from Research Press, 2612 Mattis Avenue, Champaign, IL 61822.

Lazarus, R. (1984). On the primacy of cognition. American Psychologist, 39, 124–129.

Leahy, R. (1996). Cognitive therapy: Basic principles and applications. Northvale, NJ:

Jason Aronson.

Loftus, E. (1980). Memory. Reading, MA: Addison-Wesley.

Padesky, C.A., & Greenberger, D. (1995). Clinician’s guide to Mind Over Mood. New

York: Guilford.

Piaget, J. (1954). The construction of reality in the child. New York: Basic.

Piaget, J. (1965). The moral judgment of the child. New York: Free.

Piaget, J. (1970). Genetic epistemology. New York: W.W.Norton.

Weishaar, M.E. (1993). Aaron T. Beck. Thousand Oaks, CA: Sage.

Young, J. (n.d.a). Coping styles. Retrieved April 15, 2003, from

http://www.schematherapy.com/id62schematherapy.com/id6com/id62.htm

Young, J. (n.d.b). Early maladaptive schemas and schema domains. Retrieved April 15,

2003, from http://www.schematherapy.com/id73.htm

Young, J. (n.d.c). Schema therapy YSQ-L2. Retrieved April 15, 2003, from

http://www.schematherapy.com/id53.htm

Orientarea comportamentala

Balodhi, J.P, & Mishra, H. (1983). Pantanjala yoga and behavior therapy. Behavior

Therapist, 6, 196–197.

Bandura, A. (1969). Principles of behavior modification. New York: Holt, Rinehart &

Winston.

Bandura, A. (1977). Social learning theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.

Bandura, A. (1986). Social foundations of thought and action. Englewood Cliffs, NJ:

PrenticeHall.

Bandura, A. (1997). Self efficacy: The exercise of control. New York: Oxford.

Bandura, A. (1999). Social cognitive theory of personality. In L.A.Pervin & O.P.John

(Eds.), Handbook of personality: Theory and research (2nd ed., pp. 154–196). New

York: Guilford.

Bloom, B.L. (1992). Planned short-term psychotherapy. Boston, MA: Allyn and Bacon.

Crits-Christoph, P. (1998). Training in empirically validated treatments: The Divison 12

APA Task Force recommendations. In K.S.Dobson & K.D.Craig (Eds.), Empirically

supported therapies: Best practice in professional psychology. Thousand Oaks, CA:

Sage.

D’Amico, P.J., & Friedman, A.G. (1997). Parents as behavior change agents in the

reduction of children’s fears. In L.VandeCreek, S.Knapp, & T.L.Jackson (Eds.),

Innovations in clinical practice: A sourcebook (vol. 15, pp. 323–339). Sarasota, FL:

Professional Resources Press.

de Silva, P. (1984). Buddhism and behaviour modification. Behaviour Research and

Therapy, 22, 661–678.

Donaldson, S.M. (1998). Counselor bias in working with gay men and lesbians: A commentary on Barret and Barzan (1996). Counseling and Values, 42(2), 88–91.

Elkins, D., Anchor, K.N., & Sandler, H.M. (1979). Relaxation training and prayer

behavior as tension reduction techniques. Behavioral Engineering, 5, 81–87.

Friedman, A.G., & Campbell, T.A. (1992). Children’s nighttime fears: A behavioral

approach to assessment of treatment. In L.VandeCreek, S.Knapp, & T.L.Jackson

(Eds.), Innovations in clinical practice: A sourcebook (vol. 2, pp. 139–255). Sarasota,

FL: Professional Resource Press.

Gottman, J.M. (1999). The marriage clinic: A scientifically based marital therapy. New

York: W.W.Norton.

Graziano, A.M., & Diament, D.M. (1992). Parent behavioral training: An examination of

the paradigm. Behavioral Modification, 16, 3–38.

Jacobson, N. (1998). Acceptance and change in couple therapy : A therapist’s guide to

transforming relationships. New York: W.W.Norton.

Jakubowski, P., & Lange, A.J. (1978). The assertive option: Your rights and

responsibilities. Champaign, IL: Research Press.

Jones, S.L. (1988). A religious critique of behavior therapy. In W.R.Miller & J.E.Martin

(Eds.), Behavior therapy and religion: Integrating spiritual and behavioral

approaches to change. Newbury Park, CA: Sage.

Kanfer, F.H., & Goldstein, A.P. (Eds.). (1991). Helping people change (4th ed.). New

York: Pergamon.

Kolko, D.J. (1983). Multicomponent parental treatment of firesetting in a six year old

boy. Journal of Behavior Therapy and Experimental Psychiatry, 21, 349–353.

Kübler-Ross, E. (1997). On death and dying (reprint ed.). New York: Simon & Schuster.

Lange, A.J., & Jakubowski, P. (1976). Responsible assertive behavior:

Cognitive/behavioral procedures for trainers. Champaign, IL: Research Press.

Love, P., & Robinson, J. (1994). Hot monogamy: Essential steps to more passionate,

intimate lovemaking. New York: Penguin.

Martin, J.E., & Booth, J. (1999). Behavioral approaches to enhance spirituality. In

W.R.Miller (Ed.), Integrating spirituality into treatment: Resources for practitioners

(pp. 161–175). Washington DC: American Psychological Association.

Mikulas, W.L. (1981). Buddhism and behavior modification. Psychological Record, 31,

331–342.

Miller, W.R., & Martin, J.E. (Eds.). (1988). Behavior therapy and religion: Integrating

spiritual and behavioral approaches to change. Newbury Park, CA: Sage.

Monte, C.F. (1999). Behind the mask: An introduction to the theories of personality (6th

ed.). New York: Harcourt Brace.

Nezu, A.M., & Nezu, C.M. (1989). Clinical decision making in behavior therapy: A

problemsolving perspective. Champaign, IL: Research Press.

Norcross, J.C., & Wogan, M. (1983). American psychotherapists of diverse persuasions:

Characteristics, theories, practices and clients. Professional Psychology, 14, 529–539.

Richards, P.S., & Bergin, A.E. (1997). A spiritual strategy for counseling and

psychotherapy. Washington, DC: American Psychological Association.

Sadish, W.R., & Sweeney, R.B. (1991). Mediators and moderators in meta-analysis:

There’s a reason why we don’t let dodo birds tell us which psychotherapies should get

prizes. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 59, 883–893.

Skinner, B.F. (1953). Science and human behavior. Toronto: Free Press.

Spiegler, M.D., & Guevremont, D.C. (2003). Contemporary behavior therapy (4th ed.).

Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

Watson, J.B. (1967). Behavior: An introduction to comparative psychology. New York:

Holt, Rinehart and Winston.

Wilber, K. (1999). Integral psychology. In The collected works of Ken Wilber, Vol. 4.

Boston: Shambhala.

Wilson, G.T. (1995). Behavior therapy. In R.J.Corsini & D.Wedding (Eds.), Current

psychotherapies (5th ed., pp. 197–228). Itasca, IL: F.E.Peacock.