Consilierea Pastorala a Celui Indurerat

CUPRINS

Introducere

Cap. I. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE ESHATOLOGIE

I.1. Preliminarii

*I.2. Moartea în paginile Bibliei

* I.2.1. Moartea în Vechiul Testament

* I.2.2. Moartea în Noul Testament

*I.3. Concepții referitoare la moarte în Răsărit și în Apus

*I.4. Taina despărăirii sufletului de trup în Biserica Ortodoxă.

*I.5. Vămile văzduhului între acceptare și negare din punct de vedere teologic

*I.6. Judecata particulară și judecata universală. Scurtă prezentare

*I.7. Raiul și Iadul după Învățătura ortodoxă. Scurtă prezentare

*I.8. Viața veșnică după învățătura ortodoxă

*Cap. II. DOLIUL CA MIJLOC DE MANIFESTARE A DURERII

II.1. Doliul în tradiția iudeo-creștină

II.2. Doliul în tradiția populară

II.3. Doliul în tradiția apuseană

II.4. Doliul din perspectiva psihologiei, psihiatriei și tanatologiei

Cap. III. CONSILIEREA PASTORALĂ A CELUI ÎNDURERAT

III.1. Principii generale ale asistării celor îndurerați

III.2. Asistarea celor îndurerați în diferite etape ale doliului

*III.3. Slujba înmormântării prilej de pastorație

*III.4. Parastasele rânduite – prilejuri de pastorație

III.5. Servicii pastorale de asistență a celor îndurerați

Introducere

Am alesc această temă pentru Lucrarea de Disertație, deoarece consider consilierea pastorală, deosebit de importantă, în activitatea unui preot, cu atât mai mult în situațiile în care o persoană pierde pe cineva drag sufletului său. Tema lucrării este vastă și acoperă o paletă largă, de noțiuni de psihologie, psihiatrie și tanatologie. Ea a preocupat dealungul vremii numeroși oameni simpli, cercetători, oameni de știință, teologi, filosofi, Sfinți Părinți. Este cu atât mai actuală în contextul dezvoltării științelor medicale și a psihologiei omului, care se doresc a fi cele care să dea răspunsul și liniștea sufletească a celor tulburați de aceste evenimente. Vedem că medicina vine cu tot soiul de remedii, chiar tratamente medicamentoase pentru cei ce trec printr-un deces în familie, dar oare acestea să fie cu adevărat soluțiile salvatoare? Oare nu se cere ceva mai mult decât pastile, oare sufletul este material? Cu siguranță că nevoile omului sunt mai mari sau altele decât cele pe care le propune medicina și aici intervine preotul, duhovnicul, care cu multă măiestrie, trebuie să „trateze”, sufletul celui îndurerat, făcând uz de toate mijloacele duhovnicești.

Fiecare dintre noi la un moment dat am pierdut pe cineva drag nouă, persoane la care am ținut foarte mult, pe care le-am iubit și care ne-au iubit la rândul lor. Despărțirea de cei dragi nouă știm cu toții, este foarte grea de aceea și în acele clipe gândul nostru trebuie să-l îndreptăm către Dumnezeu, căruia să cerem mângâiere sufletului nostru și iertarea păcatelor celui ce ne-a părăsit.

Ce nu trebuie să uităm este că trecând prin moarte, viața continuă. Cei care pleacă din această viață își păstrează comuniunea duhovnicească cu mădularele Bisericii care se află pe pământ prin virtutea dragostei în Hristos. Această dragoste face să fie una, totalitatea credincioșilor. Ea îi unește, deoarece Biserica este una și are drept Cap pe Hristos.

Moartea schimbă, dar numai în mod simțit, legăturile dintre cei ce au murit și cei ce trăiesc. "Și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem"( Romani 14, 8). Schimbarea ce se petrece, este defapt o trecere de la o viață psiho-fizică la una spirituală. Însuși Mântuitorul ne învață acest adevăr, când spune: „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El”(Luca 28,28). Deci nu există decât vii, ce se deosebesc între ei prin locul unde trăiesc și prin felul de viață pe care o duc.

Ne putem mântui așadar unii prin alții. Creștinul știe că cea mai mare poruncă, este iubirea de Dumnezeu și de aproapele. În baza iubirii aproapelui noi dorim și lui binele cel mai suprem care este mântuirea sufletului. Prin rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți noi ne îngrijim pentru mântuirea celor apropiați ai noștri. Dacă cei pentru care ne rugăm se află în Împărăția Cerurilor, ei se vor bucura de rugăciunile noastre și ei la rândul lor se vor ruga pentru noi, dar dacă sunt în Iadul cel plin de suferință, prin rugăciunile noastre Dumnezeu poate să ușureze soarta lor și cu atat mai importate sunt rugăciunile noastre .

Soarta celor plecați de la noi este în mâinile Domnului ca și soarta celor rămași, “ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem”.( Romani 14,8)

După cum am văzut în cele de mai sus, motivul pentru care am ales această temă, este unul personal, dar consider în același timp că informațiile ce urmează să le prezint, sunt deosebit de utile în pastorație.

Prin lucarea de față voi analiza cum a fost privită moartea în paginile Bibliei, care este concepția Bisericii Apusene și Răsăritene, legat de sfârșitul vieții, dar și o serie de învățături eshatologice din cuprinsul unor lucrări de specialitate ce au abordat această temă și au încercat să tragă o concluzie lămuritoare pentru toți cei ce sunt interesați și de această etapă a vieții.

Mi-am propus ca prin această lucrare să aduc o doză de speranță acelora ce consideră că viața se termină aici și care consideră moartea lucrul cel mai înfiorător de pe pământ.

Trebuie înțeles modul în care se face consilierea pastorală a celui îndurerat, fără a se folosi tertipuri care ar putea duce pe cei rămași în deznădejde sau chiar ură față de Dumnezeu.

O parte consistentă a lucrării se axează pe trăirea doliului în cele mai de seamă credințe și curente ale lumii, putând astfel face ușor comparația între acestea, dar totodată vom simți nevoia de a aduce la un loc toate acestea pentru a face din pastorația noastră, un adevărat balsam vindecător pentru cel/cei îndurerați, redând nădejdea în Bunul Dumnezeu.

Lucrarea de Disertație cu titlul „Moartea și doliul din perspectiva consilierii pastorale”, cuprinde trei capitole, iar fiecare capitol are mai multe subcapitole.

În primul capitol „Învățătura ortodoxă despre eshatologie”, voi prezenta noțiuni legate de moarte (în Vechiul Testament și în Noul Testament, în Răsărit și în Apus), despre taina despărțirii sufletului de trup, despre vămile văzduhului, judecata particulară și cea universală, rai și iad, cât și despre viața veșnică după învățătura ortodoxă. Noțiuni deosebit de importante și actuale, ce a preocupat și preocupă omul, din orice partea a lumii și din orice religie ar face parte.

Capitolul al II-lea, „Doliul ca mijloc de manifestare a durerii”, are patru subcapitole, în primele trei, avem informații despre doliu în tradiția iudeo-creștină, populară și apuseană, iar în al patrulea subcapitol voi aborda noțiunea de doliu din perspectiva psihologiei, psihiatriei și tanatologiei. Astfel parcurgând toate acestea, vom putea să ne facem o idee despre doliu, ca și o perioadă de „convalescență” prin care ne este dat să trecem în cursul vieții, dar care trebuie ținută sub observația atentă a celor din familie și a preotului paroh. Doliul așadar este necesar pentru a arată prețuirea noastră față de cel răposat, dar nu trebuie să cădem în deznădejde, ci mereu cerând ajutorul lui Dumnezeu, prin rugăciunea particulară și cea publică să ducem la bun sfârșit misiunea pe care fiecare dintre noi o are.

În capitolul al III-lea, „Consilierea pastorală a celui îndurerat”, avem cinci subcapitole. În primele două, vom aborda principii de asistare a celor îndurerați în diferite etape ale doliului, urmând ca în subcapitolele trei si patru, să gândim o utilizare a acestor principii în cadrul slujbei de înmormântare cât și la parastasele rânduite. Ultimul subcapitol vine să aducă completări prin servicii pastorale de asitență a celor îndurerați.

Așadar lucrarea de față acoperă o gama destul de largă, de noțiuni, termeni cât și soluții atât de necesare în activitatea unui preot, duhovnic, ce este pus în situația de a mângâia pe cel îndurerat în diferite etape ale doliului.

Nădăjduiesc că v-am captat ateția și doresc ca cele ce se vor spune să mângâie sufletele celor îndurerați, dar în egală măsură să ne responsabilizeze față de cei trecuți la cele veșnice, pentru a-i pomeni ori de câte ori avem ocazia, la Sfânta Liturghie, cât și a le face rânduitele Parastase, atât de importante și necesare pentru sufletele lor.

Mulțumesc Părintelui Profesor, Emil Cioară, îndrumătorul meu, în redactarea acestei lucrări de disertație, dar nu doar îndrumător ce mai exact persoana care m-a fascinat dealungul anilor atât de facultate cât și de master, prin prezența sa caldă și calmă, care prin pace și dragoste a știut să ne conducă prin fascinanta lume a liturgicii și nu numai. Totodată mulțumesc întregului corp profesoral, în frunte cu domnul decan Dumitru Megheșan, pentru toată susținea și ajutorul din decursul acestor ani de formare a mea. Nu în ultimul rând mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a învrednicit să finalizez cu bine acești ani de studiu, rugându-L ca și pe mai departe să mă ajute să duc la bun sfârșit calea pe care am apucat-o și a-mi îndeplini menirea.

Cap. I. ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ DESPRE ESHATOLOGIE

După învățătura ceștină, moartea corespunde desfacerii ființei umane în cele două părți constitutive:

a) trupul – locașul trecător sau „vasul de lut„ – în care sălușluiește sufletul, se descompune în elementele din care a fost alcătuit (Fac.3,19).

b) sufletul care este nemuritor – partea cea mai de preț a omului – se desprinde de acest suport material pentru a se întoarce la Cel care l-a creat (Eclesiast 12,7) spre a-și primi răsplata pentru faptele săvârșite în timpul vieții de pe pământ (Luca 13,27; 16,22)

Pentru suflet, moartea trupului reprezintă momentul în care el trece de la o viață la alta, la una spirituală, până la Judecata finală, când se va uni din nou trupul transfigurat spre a primi răsplata veșnică.

„Pentru că știm – spune Sf. Apostol Pavel -, că, dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu casă nefăcută de mână, veșnică, în ceruri”(2 Cor.5,1).

I.1. Preliminarii

Moartea nu e de la Dumnezeu, spun într-un glas toți Sfinții Părinți. Ea a fost impusă ca o stavilă împotriva înmulțirii la neșfârșit a fărădelegii. De aceea, ea poate fi considerată o ușurare, o eliberare de sub povara urmărilor lăsate în trup de păcatul strămoșesc. Astfel înțelegând moartea, ea este plata păcatului, dar și o modalitate de a reveni la starea cea dintâi, se poate spune că, dacă după căderea în păcat, omul nu ar fi devenit muritor, nu s-ar fi putut mântui.

Era însă omul nemuritor? Mulți Părinți spun că da, considerând că moartea era deplin străină de firea lui; alții însă se feresc să facă această afirmație . Intemeindu-se pe cuvintele din cartea Facere, unde stă scris: „Domnul Dumnezeu 1-a zidit pe om din țărână luată din pământ" (Facere 2, 7), si dorind să facă distincție între creat si necreat, unii dintre Părinți cred că la origine trupul omului, potrivit naturii sale, era o frământătură supusă schimbării, stricacioasă si muritoare. „Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt", spune Sfântul Atanasie cel Mare, adăugând că firea celor dintâi oameni era „stricacioasă". Așadar, unii Părinți preferă să spună, în chip mai nuanțat, că omul a fost creat „spre nestricare" sau că „firea omenească fusese zidită ca să nu moară" sau că ținea de natura lui să aibă „dorul continuu după veșnicia divină ; ei vorbesc și de „făgăduința" nestricăciunii și a nemuririi, care n-au fost de la început un câstig sigur și perpetuu al omului, așa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însușiri proprii naturii sale.

Moartea este un fenomen inevitabil și cel mai sigur ce se petrece în viața omului. Nimeni nu scapă de ea, este moștenirea noastră, consecința primului păcat săvârșit de om, transmis din generație în generație. Și totuși acest blestem al morții a fost înlăturat prin venirea Răscumpărătorului. El a venit în lume să mântuiască sufletul omului de veșnica moarte, să-l întoarcă la Creatorul lui printr-o revenire la ascultarea poruncilor Sreat, unii dintre Părinți cred că la origine trupul omului, potrivit naturii sale, era o frământătură supusă schimbării, stricacioasă si muritoare. „Omul este după fire muritor, ca unul ce a fost făcut din cele ce nu sunt", spune Sfântul Atanasie cel Mare, adăugând că firea celor dintâi oameni era „stricacioasă". Așadar, unii Părinți preferă să spună, în chip mai nuanțat, că omul a fost creat „spre nestricare" sau că „firea omenească fusese zidită ca să nu moară" sau că ținea de natura lui să aibă „dorul continuu după veșnicia divină ; ei vorbesc și de „făgăduința" nestricăciunii și a nemuririi, care n-au fost de la început un câstig sigur și perpetuu al omului, așa cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însușiri proprii naturii sale.

Moartea este un fenomen inevitabil și cel mai sigur ce se petrece în viața omului. Nimeni nu scapă de ea, este moștenirea noastră, consecința primului păcat săvârșit de om, transmis din generație în generație. Și totuși acest blestem al morții a fost înlăturat prin venirea Răscumpărătorului. El a venit în lume să mântuiască sufletul omului de veșnica moarte, să-l întoarcă la Creatorul lui printr-o revenire la ascultarea poruncilor Sale.

Primul om, plănuit de Dumnezeu, „după chipul și asemănarea Sa”( Fac.1,26-27), a fost perfect ca posibilitate dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea”, care avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs și prin lucrarea voinței proprii, stimulată, ajutată și dusă la desăvârșire prin harul dumnezeiesc.

Viața este una singură. Moartea nu distruge viața în esența ei. Ea îi schimbă doar felul de a fi într-o existență nouă, cu totul altfel decât cea de aici. Ca și soarele, care după asfințit nu dispare, ci luminează în altă parte a Pământului, tot așa și sufletul după despărțirea de trup, continuă să lumineze dincolo de tărâmurile lumii acesteia. Moartea, potrivit Sfântului Grigorie de Nazians, nu este decât „sfârșitul unui mod de a exista și începutul altuia, superior celui pământesc”.

Sentimentul comuniunii neîntrerupte între cei de aici și cei de dincolo se întemeiază, în Biserica Ortodoxă, pe credința în dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, așa cum ne încredințează Evanghelistul Ioan: „Cel ce crede în Fiul are viață veșnică”(Ioan 3, 36).

I.2. Moartea în paginile Bibliei

În Sfânta Scriptură stă scris limpede: „Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire." (Inț. Sol. l, 13-14). Realitatea morții este de natură negativă: moartea există doar prin pierderea vieții; ea face parte dintre relele care există numai întrucât lipsește sau a fost pierdut binele. Or, lumea creată de Dumnezeu a fost toată desăvârșit bună, iar viața i-a fost dăruită omului ca un mare bine.

Sfintele Scripturi spun despre moarte că vine pe neasteptate („Nu știți ziua, nici ceasul…" – Mt. 25, 13), că pricina ei e păcatul dintâi (Rom. 5, 12); încă vestesc învierea morților si viața ce va să fie a împărăției, dar nu spun nimic despre răstimpul dintre moartea omului si Judecata din urmă. Din istorisirea învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7, 11-6) si cea a lui Lazăr (Ioan 11, 1-43), înviați de Domnul, nu aflăm nimic despre ce s-a petrecut cu ei până să se întoarcă la viață.

Așadar, e limpede că Dumnezeu n-a îngăduit morților să le descopere celor vii tainele lumii de dincolo, pentru că n-a socotit a fi lucrul acesta de folos spre mântuire.

Însusi Domnul spune în pildă că le e de-ajuns că „au pe Moise si pe proroci; să asculte de ei!" (Luca 16, 29). De aici însă nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu poruncește să nu ne punem întrebări despre viața de dincolo.

În primele două cazuri citate, tăcerea evangheliștilor se explică prin faptul că esențială aici este învierea celor doi, cu rostul de a preînchipui învierea de obște, la sfârsitul veacurilor, și de a vădi puterea lui Dumnezeu de a o săvârsi; iar cât privește pilda cu bogatul nemilostiv, Sfinții Părinți arată că diavolii s-ar folosi în chip viclean de asemenea prilejuri, ca să-i însele pe oameni cu mărturii amăgitoare; fie lucrarea dracului, fie mintea tulburată de boală i-ar fi făcut pe mulți să se dea drept morți întorși la viață, iar oamenii ar fi avut parte mai mult de tulburare și amăgire, decât de folos.

Astfel, prin cuvintele: „au pe Moise si pe proroci; să asculte de ei!", Domnul nu poruncește să nu iscodim soarta omului după moarte, ci ne îndeamnă ca pentru aceasta să cercetăm Scripturile și să luam aminte la cuvintele prorocilor, la mărturia si învățătura sfinților, din care aflăm tot ce ne este de trebuință spre mântuire.

I.2.1. Moartea în Vechiul Testament

În general, Vechiul Testament exprimă o atitudine de acceptare a morții și cuprinde sâmburele teologiei creștine despre această realitate. Totuși, în teologia vechi-testamentară există o anume incoerență în ceea ce privește realitatea ultimă.

Despre cauza morții, Vechiul Testament oferă o scurtă explicație în capitolul al treilea al cărții Facerea, de unde reiese că moartea n-a fost cuprinsă în planul inițial al lui Dumnezeu, ci a fost urmarea neascultării protopărinților (v. Facerea 3, 4; Sirah 25, 24, 4; Ezdra 3, 7, 21; 7, 118).

Dumnezeu n-a creat moartea, așa cum regăsim în Înțelepciunea lui Solomon, (v. Înțelepciunea lui Solomon 1, 13), ci diavolul (v. Înțelepciunea lui Solomon 2, 4). Dumnezeu este Cel care dă viață (v. Macabei 7, 22; 14, 46) și Care a suflat duh de viață asupra omului (v. Facerea 2, 7). Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea să aleagă între moarte și viață (v. Deuteronom 30, 15; Facerea 2, 17), iar el a ales moartea (v. Ieremia 8, 3).

Vechiul Testament nu susține concepția sentamentalistă că moartea este „firească”, o concepție necesară și folositoare a ordinii fizice, ci, dimpotrivă, că moartea este rea, amară, înfricoșatoare, cu alte cuvinte este ceva nefiresc, chiar dacă Biblia nu formulează explicit această conotație.

Exemplul lui Adam conduce la părerea că orice moarte este osândă dreaptă. Rabinii formulează această învățătură, clar, anume că „nu există moarte fără păcat”. Cel care urmărește răul (v. Pilde 11, 19), care-l urmează (v. Pilde 8, 36), cel care ține minte răutatea (v. Pilde 12, 28) este aflat de moarte. În timp ce milostenia (v. Tobit 4, 10) și dreptatea (v. Pilde 11, 4) îl scapă pe om de moarte și îi dăruiesc viață (v. Pilde 11, 19). De aceea, și psalmistul se roagă „Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte”(Ps. 12, 3). Domnul este „Dumnezeu care mântuiește” și doar acesta poate să-l ajute pe om să scape de moarte (v. Ps. 67, 20). Acesta îl scoate pe om din întuneric și din umbra morții (v. Ps. 106, 14).

Când omul se pocăiește și se întoarce la Dumnezeu, Acela îl va izbăvi de moarte. El o va distruge în întregime (v. Osea 13, 14), pentru că are stăpânire și asupra vieții, și asupra morții (v. Înț. Solomon 16, 13).

Până aici, teologia morții Vechiului Testament este clară, dar Vechiul Testament conține anumite versete care creează o aumintă confuzie și care probabil dau posibilitatea unor răstălmăciri și interpretări greșite, pentru că se formulează părearea că moartea provine de la Dumnezeu.

În cartea Ieșirea, Dumnezeu îl amenință pe Faraon prin Moise că-l va face una cu pământul și îi va ucide poporul (v. Ieșirea 9, 15). În Levitic și în cartea Numerii, Dumnezeu îi înfricoșează cu moartea pe israeliții care nu-L ascultă (v. Levitic 26, 25; Numerii 14, 12). Conform cărții I Regi, Dumnezeu nu zămislește doar viața, ci și „moartea”(v. I Regi 2, 6). În cartea I Paralipomena se menționează că „Domnul a dat moartea în Israel” (v. I Paralipomena 21, 14). Dumnezeu amintește israeliților prin Proorocul Amos că a trimis moartea în drumul Egiptului și i-a ucis „prin sabie prin tinerii” lor (v. Amos 4, 16). Îi amenință prin proorocul Ieremia că-i va pierde „prin foamete și moarte”, că va trimite acestora ciuma și moartea și sabia, „până vor pieri din țara pe care le-o dăduse lor și părinților lor” (Ieremia 24, 10). De asemenea, Dumnezeu amenință Ierusalimul prin Proorocul Iezechiel că va trimite acestuia moarte și va pierde „din acesta omul și dobitocul” (Iezechiel 14, 21). Conform autorului cărții Înțelepciunea lui Isus Sirah, nu doar viața, ci și moartea provine de la Dumnezeu (v. Înț. lui Isus Sirah 11, 14) și, conform scriitorului sfânt al cărții Înțelepciunea lui Solomon, Dumnezeu are stăpânire și asupra vieții și asupra morții și „coboară la porțile locuinței morților și o ridică” (Înț. lui Solomon 16, 13). Însă deosebirea dintre diferitele texte ale Vechiului Testament este aparentă. Este distincția simbolurilor pe care o impune problema comunicării. Adică, în anumite situații Dumnezeu pare că amenință cu moartea pentru că oamenii căroră le adresează această amenințare doar prin prezentarea directă și concretă a urmărilor păcatului în care viețuiau ar fi fost mișcați suficient, încât să-și schimbe modul de viață. Nu aveau încă suficientă maturitate că să poată percepe moartea amenințătoare, ca urmare a vieții lor păcătoase drept o consecință a îndepărtării lor de Dumnezeu prin păcat. Variația simbolurilor folosite era indispensabilă, din motive pur pastorale.

I.2.2. Moartea în Noul Testament

Practica pastorală a Bisericii a manifestat deseori, de-a lungul veacurilor, o incoerență în privința cauzei și ființei morții, care s-a datorat unei răstălmăciri și interpretări greșite a revelației dumnezeiești. Au fost consemnate versete din Vechiul Testament care au putut contribui la creearea acestei răstălmăciri. Noul Testament însă prezintă o teologie a morții mai clară, pe care o dezvoltă foarte eficient cei mai mulți dintre Sfinții Părinți ai Bisericii. Unele concepții patristice însă contribuie și ele la perpetuarea neclarității vechi-testamentare. În general, aceste interpretări greșite apar în Apus. În anumite cazuri însă și concepțiile respective ale părinților răsăriteni creează neclaritate și oferă pretextele pentru răstălmăciri și interpretări greșite. Din această cauză, chiar dacă abordarea pastorală și culturală a morții este mai sănătoasă în Răsărit, există exemple izolate de inconsecvență.

De vreme ce Dumnezeu este Viața, moartea nu este nimic altceva decât lipsa Vieții, păcatul este respingerea lui Dumnezeu și prin urmare, a vieții, prin despărțirea de Acesta. Urmarea acestei respingeri și a despărțirii este moartea (v. Romani 5, 12, 21; 6, 23; Iacob 1, 15). Păcatul este centrul morții (v. I Corinteni 15, 56), deoarece Dumnezeu este viață, nu poate avea nicio legătură cu moartea, care este negarea vieții și prin urmare, nu poate fi și nu este creatorul morții (v. Înțelepciunea lui Solomon 1, 13). „Dumnezeu n-a zidit moartea”, creatorul morții este diavolul, pentru că este născocitorul păcatului (I Ioan 3, 8), care este cauza morții. Acela l-a predat pe om prin păcat (Romani 5, 21) morții (Ioan 8, 44) și mâhnirii și are stăpânire asupra morții (Evrei 2, 14). Omul, în timp ce asculta de Dumnezeu, a devenit „stricăcios întru cele nestricăcioase”, căci de bunăvoie s-a predat legăturii morții, prin neascultare. El s-a făcut pe sine pricina morții. Astfel, prin prototipul părintelui Adam a intrat în lume păcatul, și prin păcat moartea (Romani 5, 12). Prin urmare, omul a primit sfatul diavolului și s-a predat stricăciunii și morții. A dobândit moartea, îndepărtându-se de Dumnezeu și aceasta a fost urmarea alegerii sale libere.

Omul n-a fost creat de Dumnezeu nici nemuritor din fire, pentru că atunci n-ar fi avut posibilitatea să aleagă să rămână cu Dumnezeu sau să se îndepărteze de Acesta, dar nici muritor din fire, pentru că atunci Dumnezeu ar fi fost cauza morții.

Moartea vine în om prin neascultarea lui Adam, dar și prin păcatele tuturor celorlalți oameni (Romani 5, 12). Astfel, omul este responsabil pentru moarte fie prin păcatul lui Adam, care s-a făcut pricină de îmbolnăvire a firii omenești, fie prin toate celelalte păcate pe care le săvârșește de atunci.

Neîngrijirea traumelor sufletești, ca și al celor trupești, în conduce pe om la moarte. Omul care se arată nepăsător față de suflet și se preocupă cu lucurile cele mai de jos își pierde și sufletul și trupul.

Însă cu toate acestea omul nu trebuie să deznădăjduiască, pentru că Dumnezeu, îl distruge pe diavol prin Iisus Hristos, și îi izbăvește de moarte pe cei care se pocăiesc și cred în Acesta. Așa cum odinioară Adam a tras tot neamul omenesc la stricăciune, și acum Hristos, ridicând și reînnoind firea omenească, adus întregul neam omenesc la nestricăciune și nemurire și i-a dăruit omului biruință împotriva vrăjmașului.

Biruința lui Hristos împotriva morții a îngăduit omului să biruiască și acesta moartea, urmând calea pe care Mântuitorul a deschis-o pentru noi. Astfel, moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. „Așadar, nu suntem muritori pentru că ne luptăm cu moartea, ci nemuritori pentru că o biruim… Nu este muritor cel care înviază după moarte, cel care este găzduit provizoriu de moarte.

I.3. Concepții referitoare la moarte în Răsărit și în Apus

Religia creștină micșorează, mai mult decât oricare alta, spaima ancestrală de moarte din sufletele credincioșilor ei. Moartea nu reprezintă pentru creștini trecerea în neființa Nirvanei budiste, nici Purgatoriul și Infernul lui Dante, nici măcar Șeolul confuz din vechea religie a evreilor, ci trecerea într-o existență superioară, în care sufletul credinciosului își găsește liniștea și fericirea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, Cel înviat din morți, pe Care L-a adorat în viață; iar mormântul devine patul de odihnă, pe care țărâna trupurilor noastre așteaptă, încrezătoare la adăpostul Crucii lui Hristos, învierea pentru viața veșnică al cărei începător S-a făcut Cel ce a treia zi a înviat din morți.

Moartea este primită de creștini cu liniște și fără teamă căci ea este pentru ei „mutare de la cele mai triste la cele mai bune și vesele, este odihnă și bucurie”.

Tradiției crestine ortodoxe care, în unele puncte, este mult diferită de cea catolică ori protestantă. Intre tradiția răsăriteană si cea apuseană există deosebiri încă din veacul al V-lea, dar ele s-au accentuat după veacul al XII-lea, când Apusul, potrivit expresiei istoricului J. Le Goff, „a inventat Purgatoriul".

În concepția apuseană, după moarte, sufletele au parte de o judecată particulară. Sufletele drepților – cei care după Botez nu s-au întinat cu niciun păcat – sunt așezate în cer, în vreme ce sufletele celor care n-au fost botezați și care poarta păcatul strămoșesc, sau ale celor care s-au făcut vinovați de păcate de moarte, se coboară în iad. Sufletele celor care nu sunt nici desăvârșit buni, nici cu totul răi și care s-au făcut vinovați de păcate „veniale" (mici și ușoare), care n-au primit iertarea pentru aceste păcate mai înainte de moarte, sau care au fost dezlegați de ele, dar n-au avut timp să „satisfacă" dreptatea dumnezeiască făcând act de pocăință, adică, potrivit latinilor, n-au ispășit pedeapsa datorată lui Dumnezeu pentru aceste păcate, sunt așezate într-un loc deosebit de Cer și de Iad, numit Purgatoriu, unde sunt curățite de aceste păcate și izbăvite de ele prin foc; acest foc curățitor, pricină de pedeapsă în același timp curățitoare și ispășitoare, este vremelnic -căci se va stinge la Judecata de apoi – și material. Chinurile acestor suflete pot fi alinate prin rugăciunile celor vii și prin jertfa de la altar, ca și prin bunăvoința papei, care acordă „indulgențe" – indulgențele „plenare" putând să izbăvească deplin și pe dată din chinuri fie un suflet anume, fie o categorie de suflete.

Rugăciunile și jertfa de la altar nu le sunt de niciun folos drepților care sunt în cer sau celor osândiți în iad, pentru că și unii și alții au atins în sufletul lor încă de acum deplinătatea stării lor de după Judecata de apoi – drepții dobândind fericirea vederii lui Dumnezeu, iar cei osândiți chinurile în focul ce arde veșnic în iad -, singura deosebire fiind că după Judecată vor trăi în trup această stare a lor de acum. După ce-și vor fi ispăși osânda, curățindu-se prin ea de păcatele lor, sufletele care se află în Purgatoriu vor fi puse alături de cei drepți.

În concepția răsăriteană, nu există decât două locuri sau stări de care au parte sufletele celor morți până la Judecata din urmă: Raiul și Iadul. Sufletele drepților se sălășluiesc în Rai; sufletele păcătoșilor, în Iad. Aceste două stări sunt vremelnice și nedepline. Astfel, drepții se bucură de o fericire încă nedesăvârșită, iar păcătoșii nu îndură întregul chin, și numai la Judecata cea mare soarta lor va fi hotărâtă pentru vecie și doar atunci starea lor se va desăvârși și se va înveșnici. Nici Scripturile, nici Părinții nu pomenesc de vreun al treilea loc ori de vreo a treia stare, ca aceea numită de latini „Purgatoriu". Sufletele celor vinovați de păcate ușoare ("veniale", cum spun latinii), de care s-au căit mai înainte de moarte și care le-au fost iertate, sunt curate și n-au nevoie nici să fie încă mai mult curățite, nici pedepsite în vreun fel. Așadar, ele se vor sălășlui împreună cu drepții în Rai, unde sunt multe lăcașuri, pe măsura sfințeniei și dreptății fiecăruia. Acolo se vor bucura de mântuire și odihnă și de vederea lui Dumnezeu, potrivit curăției lor. Sufletele întinate de greșeli mici și ușoare, de care nu s-au căit și care n-au fost dezlegate de duhovnic, sunt puse alături de cei păcătoși, în iad. Dar și în iad sunt „multe lăcașuri"; cei cu păcate mari, de care nu s-au căit, stau în cele mai de jos ale iadului; cei cu păcate mici sunt deasupra lor. Chinurile îndurate acolo sunt întemnițarea la loc de întristare și suspin, teama de judecata și de soarta ce-i așteaptă, mustrarea conștiinței; însă și aceste chinuri sunt pe măsura vinovăției lor. Ele nu sunt nici chinuri menite sa satisfacă dreptatea dumnezeiască jignită prin păcat – noțiuni străine de Biserica Ortodoxă -, nici chinuri curățitoare. Nu trebuie să pierdem din vedere nici caracterul simbolic al numirilor ce li se dau acestor chinuri: focul nestins, viermele neadormit, scrâșnirea dinților și toate celelalte. Focul e energia necreată a lui Dumnezeu, care e arsură pentru cei care s-au înstrăinat de El prin fărădelegile lor, lumină și izvor de bucurie pentru drepți, în Rai. Morții nu mai pot face nimic pentru mântuirea lor; nici să se căiască nu pot. Le sunt însă de folos rugăciunile celor vii și mântuitoarea jertfă ce se aduce pentru ei la sfintele altare. Iar acestea se săvârșesc pentru tot sufletul mort în credință, ajuns în iad pentru păcatele nedezlegate, fie ele mici ori mari. Incă și ceilalți din iad, măcar că nu pot fi toți izbăviți din munci, totuși primesc o cât de mică mângâiere și alinare. Cu atât mai mult cei care n-au avut păcate mari primesc ajutor prin mijlocirile fraților lor aflați în viață, dobândind chiar așezarea în cetele drepților, căci nu e cu neputință a ieși din iad și a merge în Rai, chiar și înainte de Judecata din urmă. Cât privește sfinții, și ei se folosesc de rugăciunile Bisericii, căci n-au intrat încă în bucuria cea desăvârșită. Intotdeauna însă ajutorul celor din iad vine de la Dumnezeu, a Cărui milostivire și iubire de oameni o cerem necontenit în rugăciunile noastre.

Așadar în concluzie, Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în ediția revăzută și îndreptată a Mărturisirii sale de credință (1690), scoate în evidență patru deosebiri între învățătura ortodoxă și cea catolică.

Cea dintâi, spune el, este că noi, ortodocșii, nu admitem existența unui al treilea loc, altul decât iadul și aproape de el, de unde sufletele pot fi izbăvite; noi spunem că mai înainte de Judecata din urmă, când Hristos îi va osândi pe vecie pe cei nelegiuiți, este nădejde de izbăvire chiar pentru cei sălășluiți în iad.

A doua deosebire este că noi nu credem să fie vreun foc curațitor în afara lui Dumnezeu, Cel Ce este El Insuși foc curățitor, Cel Ce răscumpără în chip deplin, odihnește, ridică păcatele și dăruiește pace sufletelor. Și numai în chip figurat numim „curățire" plânsul și suspinul celor ținuți în iad.

A treia deosebire, cea mai mare, este că, potrivit învățăturii ortodoxe, păcatele ușoare nu se socotesc după moarte. Dumnezeu nu ține seama de ele, și nu e nicio pedeapsă ori chin pentru sufletele celor care le-au săvârșit. Greșelile mărunte, de care nu e ferit niciun om, sunt iertate în clipa morții din mila lui Dumnezeu, Care ia aminte la binele ce precumpănește în sufletele drepților.

Dacă n-ar fi așa, nimeni n-ar mai ajunge în cer după moarte. Iar sufletele celor vinovați de păcate de moarte sunt ușurate și izbăvite din iad prin rugăciunile Bisericii și solirile celor vii.

A patra deosebire decurge dintr-a treia și desființează cealaltă rațiune de a fi a Purgatoriului, adică pedeapsa pentru o vreme a păcatelor șterse prin pocăință ori prin dezlegarea preotului. Celor care, răpiți de moarte, n-au putut aduce roade vrednice de pocăință, Hristos le șterge deplin tot păcatul și osânda. El îi sfințește, îi slăvește și le dăruiește veselia de care au parte drepții. A despărți „greșeala" de „pedeapsă" și a spune că păcatele au fost șterse, dar nu și pedeapsa, este un lucru lipsit de rațiune.

Noi mărturisim așadar, încheie Dositei, ca cei care s-au căit de păcatele lor nu sunt pedepsiți în iad, de vreme ce credincioșii își au sălașul în Biserica celor întâi-născuți din cer. Și, dimpotrivă, păcatele grele se osândesc în iad, și din iad, nu din altă parte, sunt izbăviți păcătoșii, după cum se vede din istoria Macabeilor. Deși se află în iad, cei pentru care e nădejde să scape de acolo prin rugăciunile Bisericii nu îndură de pe-acum arsura focului, căci focul iadului se va aprinde la Judecata din urmă. Chinurile celor păcătoși nu sunt în vremea de acum decât chinuri ale sufletului: tristețea, părerea de rău, mustrarea conștiinței, închisoarea, întunericul, frica, necunoașterea a ceea ce-i așteaptă.

I.4. Taina despărăirii sufletului de trup în Biserica Ortodoxă.

Misterul a ceea ce se petrece cu sufletul omului după moarte a fost descris de apostoli și ucenici, de Sfinții Părinți, care au avut viziuni și cărora, datorită purității lor sufletești, le-a fost permis să înțeleagă și chiar să vadă ceea ce noi muritorii de rând, nu înțelegem .

Un mare monah al veacului ce-abia a trecut, în rugăciunea sa de dimineață, Ii cerea lui Hristos: „Când va fi voia Ta să pui sfârșit vieții mele, vestește-mi ceasul morții, ca sufletu-mi să se gătească pentru întâlnirea cu Tine!"

Moartea este, cu adevărat, o mare încercare, fiindcă omul simte atunci durerea

despărțirii și spaima de necunoscut. La apropierea morții, omul simte că a venit vremea să părăsească acest tărâm, să se despartă de cei dragi, de toată agonisenia sa, de această lume ce-i era familiară.

Cunoaște prin credință că urmează o altă viață, însă cum va fi ea, nu știe. Pe scurt suferă pentru că mai înainte n-a fost pus într-o astfel de încercare, se teme de greutatea drumului și de schimbarea sălașului, se mâhnește de pierderea celor ce i-au bucurat vederea și a avuțiilor, suferă că e grea despărțirea de trupul cu care s-a obișnuit să trăiască și ieșirea din tovărășia cu el. În ceasul morții nici sfinții nu au fost toți senini pentru că se socoteau cei din urmă păcătoși și se temeau de judecată, de Iad, de veșnicile chinuri. Scut le era doar nădejdea tare în marea milă a lui Dumnezeu.

Avva Isaia, în ceasul morții, mărturisea: „M-apasă frica de clipa cea întunecată, când voi fi aruncat de la fața lui Dumnezeu, și nu va fi nimeni să mă audă și parte de odihnă nu voi avea!" Iar Avva Ilie spunea: „Eu de trei mă tem: când sufletul meu va ieși din trup, când Il voi întâlni pe Dumnezeu și când va fi dată sentința împotriva mea."

Canonul alcătuit de Sfântul Teodor Studitul înfățișează teama din momentul de judecată al lui Hristos și rugăciunea lui ca Domnul să se milostivească de el în ceasul judecății. Rugăciunea acesta oferă un ultim prilej sufletului aflat pe pragul morții de a-și exprima căința și de a se întoarce la Dumnezeu. Prin canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morții – se încredințează Maicii Domnului suferința și chinurile celui ce stă să moară și cu glas îndurerat i se cere mila și ajutorul.

Unul dintre cele mai cunoscute fenomene care se petrec cu puțin înainte de moarte este vederea dintr-odată a întregii vieți, cu toate momentele ei. Acum omul are de înfruntat o nouă încercare: pe de o parte suferă privind cu regret la bucuriile trecute, pe de alta, se înspăimântă văzând într-o clipă întreaga mulțime a păcatelor sale.

Mitropolitul Hierotheos Vlachos amintește cuvântul unui mare monah din zilele noastre, care a spus că „în ceasul morții fiecare om își va vedea chiar și cea mai mică faptă a sa, tot așa cum n-ai nevoie mai mult de-o clipită ca să zărești într-un pahar de apă o fărâmă de necurăție"

Faptul acesta, al filmării vieții de ani de zile într-o clipă nu e de firea trupului, ci de firea sufletului. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoașterii – a unei cunoașteri de ei înșiși în relație cu Dumnezeu, în relație cu nemurirea sufletului, în relație cu binele și răul. Retrospectiva întregii vieți este tot un prilej bun de căință pentru relele săvârșite, printr-o rugăciune mută, căci nu mai e timp nici de cuvânt, ci doar de predarea în mâna lui Dumnezeu.

Potrivit Părinților, în clipa morții pot veni mulți îngeri, însă doi nu lipsesc niciodată. Unul e cel care însoțește și călăuzește sufletul pe calea neumblată, îngerul „psihopomp" sau „psihagog". Celălalt este îngerul păzitor. „Potrivit învățăturii Bisericii, el stă la căpătâiul nostru în ceasul morții, ca să ia cu sine sufletul […]. Și îndată ce sufletul iese din trup, îngerul nostru păzitor se face văzut, și-1 cunoaștem."

Incă și alte lucruri neobișnuite i se întâmplă omului la vremea morții. Aude sunete și zgomote ciudate, pe care uneori le-aud și cei din preajma lui, căci, după cum spun Părinții, diavolii, venind, fac totdeauna mare larmă, și chiar ivirea pe neașteptate a îngerilor și sfinților iscă o rumoare ca de mulțime. Se aud uneori și cântări minunate, pe drept numite „îngerești" sau „cerești" de cei ce le ascultă. Sfântul Grigorie cel Mare spune că „adesea, când sufletele celor aleși ies din trup obișnuiesc să se înalțe cântece de slavă".

Se întâmplă, de asemenea, ca muribunzii să vadă o minunată lumină.

In lumină strălucitoare se arată Iisus, Maica Sa, apostolii și sfinții; îngerii care vin în

preajma celui ce stă să moară sunt și ei orbitor de luminoși, după cum spune Sfântul Ioan

Gură de Aur. Dar se întâmplă ca și venirea diavolilor să fie însoțită de lumină căci, după cum spune Sfânta Scriptură și după cum mărturisesc sfinții, ei se pot „preface în îngeri ai luminii" ( cf. 2 Cor. 11, 14), pentru a-1 înșela pe om.

A doua zi, sufletul este luat de îngerul păzitor și pleacă cu el și înconjoară cu el peste tot pe unde a călătorit când a fost viu cu trupul și-i arată toate faptele pe care le-a făcut în viață. Că sufletul este luat de îngeri, aflăm chiar din gura lui Hristos, Care, vorbind despre bogatul cel nemilostiv și săracul Lazăr, spune: „Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam." (Lc. 16, 22).

A treia zi după moarte are o mare însemnătate, ca prag și trecere la o nouă stare a sufletului. De aceea Biserica face în această zi slujbă de pomenire pentru cel mort.

Tradiția ortodoxă privește despărțirea sufletului de trup drept un proces care se defășoară de-a lungul a trei zile. În aceste trei zile “sufletul nu părăsește cu totul trupul”.

Plecând de la această credință, trebuie respectat faptul că mortul nu trebuie să fie îngropat mai înainte de trei zile, slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup. Moartea, scoate sufletul din însoțirea sa cu trupul, însă legătura dintre ele se păstrează sub o anumită formă și stăruie deplin legătura lor ipostatică.

I.5. Vămile văzduhului între acceptare și negare din punct de vedere teologic

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri. Pentru acceea , luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea …”( Efes.6,12-13) .

O tradiție ortodoxă, veche de prin secolul al IV-lea, păstrată până în zilele noastre, pomenește de „vămile cerești" sau „vămile văzduhului", arătând amănunțit care sunt acesteași cum e cercetat sufletul la fiecare dintre ele. Trecerea sufletului prin aceste vămi se face, potrivit multor texte, în răstimpul dintre a treia și a noua zi după moarte. Vămile corespund, fiecare, unei anume patimi, unui anumit fel de fapte rele sau păcate, pe care le insuflă un anume diavol, care este însăși întruchiparea ei. Această credință e legată de identificarea patimilor cu duhurile rele care le insuflă. În icoane, vămile sunt reprezentate sub chipul unei scări cu multe trepte, pe care urcă oamenii, cu îngeri și diavoli ce se țin pe lângă ei încercând să-i tragă în sus ori în jos.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune : „ Atunci vom avea nevoie de multe rugăciuni, mulți ajutători, multe fapte bune, de o mare mijlocire de la îngeri, pe drumul din văzduh. Dacă atunci când călătorim într-o țară stăină sau o cetate străină avem nevoie de o călăuză, cu cât mai mult avem nevoie de ea pentru a ne ajuta să trecem de puterile și stăpânitorii nevăzuți din văzduh, care se cheamă prigonitori si vameși”.

Spațiul care desparte pământul de cer este plin de duhuri, de îngeri căzuți, deveniți demoni, care se străduiesc să ispitească pe om, să-l oprească de a se mântui, să-l facă un instrument al răutății diavolului, care “umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”( I Petru 5,8) .

Îngerii izgoniți de Dumnezeu pentru trufia lor și-au găsit un refugiu în acest spațiu, dintre pământ și cer. Sfântul Apostol Pavel îi numește “duhurile răutății răspândite în văzduh”, iar pe Satana “domnul puterii văzduhului”.

Sfântul Macarie scrie „Învățătura Bisericii despre vămi este de actualitate și se folosește și azi trăgându-se de prin veacul al patrulea prin învățători care mărturisesc că au primit învățăturile de la înaintașii lor din predarea apostolilor”

Sfinții cei mari ai lui Dumnezeu trec atât de slobozi prin stăjile din văzduh ale puterilor întunecate, pentru că în vremea vieții lor pământești ei poartă un război neîndurat cu acestea și câștigând biruința, dobândesc în adâncurile inimii lor o desăvârșită slobozenie față de păcat, devin biserică și altar al Duhului Sfânt, făcându-și locașul minții de nepătruns pentru îngerii cei căzuți.

Tot acest spațiu dintre pământ și cer este împărțit în 24 de tribunale, sau vămi, după credința poporului, și la fiecare dintre ele sufletul are de dat socoteală pentru faptele sale, iar vameșii; adică sufletele rele cu mare greutate lasă să treacă mai departe sufletul.

Vămile corespund, fiecare, unei anume patimi, unui anumit fel de fapte rele sau păcate, pe care le insuflă un anume diavol care este însuși întruchiparea ei. Fiecare diavol, vameș sau judecător oprește sufletul și-i cer socoteală de păcatele care țin de “jurisdicția” lui.

În cartea „Vămile Văzduhului și mărturii despre existența lor” a Protosului Nicodim Măndiță, ne este prezentată călătoria Sfintei Teodora prin cele 24 vămi ale văzduhului și de ajutorul pe care îl primește sufletul celui credincios de la sfinții cei bine plăcuți ai lui Dumnezeu .

După moarte sufletul cuvioasei a fost luat de îngerii cei buni și dus către cer dar în drumul lor, mulțime de duhuri necurate certau sufletul și îl cereau pentru păcatele ce le-a săvârșit pe pământ, dar prin grija părintelui nostru Vasile, Sfânta Teodora primește un sicriaș cu daruri duhovnicești în chip de bani de aur, împreună cu îndemnul „Poftiți, domnii mei! Acest suflet mi-a slujit mie cu bună credință, odihnindu-mi bătrânețile mele. Eu m-am rugat lui Dumnezeu pentru dânsa și El mi l-a dăruit… Când v-eți trece prin vămile văzduhului și vor începe duhurile cele viclene a strâmtora pe acest suflet, să-l răscumpărați cu acestea de datoriile lui…” pe care îl oferă îngerilor ce o însoțeau .

Arhiepiscopul Lev (Lazăr) Puhalo din Canada este unul dintre care nu susțin existență vămilor văzduhului și a atacat în numeroase rânduri pe toate căile posibile și anume cărți (Icoana ca scriptură , Ed.Theosis , Oradea , 2009), conferințe, simpozioane și alte forme de manifestare, pe cei care susțin dogmele, canoanele și tradiția Bisericii Ortodoxe .

Unul dintre cei cu care a avut o dispută îndelungată a fost Părintele Serafim Rose, care a fost un apărător și un susținător a tradiției, a dogmelor și implicit a vamilor văzduhului, alături de părinții români Cleopa , Nicodim Măndiță, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Antim Găină, Vichentie Mălău (ultimii doi cu moaște la mănăstirea Secu), Ilarion Argatu, Iustin Pârvu și ceilalți apărători ai tradiției ortodoxe.

Aflăm cine este Puhalo din scrisorile părintelui Serafim Rose, care îl descrie în felul următor: „ Omul este foarte bolnav și indiferent de ceea ce îi spui va răspunde într-un mod bolnăvicios” , Lev Puhalo prin articolele lui „corecta” învățătura tradițională despre vămi.

O primă acuzație este aceea că textele patristice pe care se întemeiază această învățătură sunt apocrife și provin, toate, din Egipt. Această acuzație nu rezistă însă, pentru că, după cum am văzut, mărturiile patristice și aghiografice aparțin unor epoci și teritorii diferite. O a doua acuzație este aceea că învățătura despre vămi își are originea în religia vechilor egipteni și în credințele gnostice. Există, fără nici o îndoială, o analogie, însă lucrul acesta este valabil și cât privește multe alte credințe creștine (în scrierile lui Mircea Eliade aflăm numeroase asemenea exemple), fără ca aceasta să ne permită să punem la îndoială caracterul lor creștin. De altfel, cele două credințe sunt legate de contexte teologice și spirituale total diferite și ireconciliabile (vezi remarcile Mitrop.

Hierotheos Vlachos, Viața de după moarte, p. 77-78). O a treia acuzație este că sufletul și trupul sunt inseparabile și de aceea sufletul nu poate avea o viață a lui, independentă de trup. Sufletul, după ei, adoarme în așteptarea învierii de obște, însă Sf. Părinți învață cu constanță că în intervalul dintre moarte (care este, cu certitudine, despărțirea sufletului de trup) și înviere, sufletul și trupul se află în stări diferite, păstrând totuși între ele o anumită legătură. In Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur se afirmă că tot așa s-au petrecut lucrurile și cu Hristos în răstimpul celor trei zile dintre moartea și Invierea Sa: cu sufletul S-a pogorât la iad, iar cu trupul a rămas în mormânt. Referitor la aceste critici, a se vedea și răspunsul Pr. Serafim Rose, Sufletul după moarte, p. 150-163 și al lui P. M. Pomazansky, „Our War is not Against Flesh and Blood”. On the „Question of the Toll-Houses”, in Selected Essays, Jordanville, N Y,1996, p.232-241.

Așadar noțiunea vămilor văzduhului este acceptată de majoritatea membrilor Bisericii Ortodoxe și de Sfinți Părinți, dar deasemenea se găsesc și persoane care să susțină contrariul, care dealtfel nu sunt atât de numeroase și prea semnificative. Grija noastră a Creștinului Ortodox este accea de a nu permite unor astfel de persoane să ducă la smintirea unor credincioși mai puțin informați.

Judecata particulara și vămile văzduhului n-au fost inventate de sfinții sau de părinții Bisericii. Ei doar au adunat mărturisirile existente din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și le-au mărturisit.Această învățătură nu constituie un articol de credință și n-a făcut niciodată obiectul unei definiții dogmatice din partea Bisericii. Ea este mai curând o teologumenă.

In esență, învățătura despre vămile și vameșii din văzduh arată că după moarte fiecare om va să dea socoteală cu de-amănuntul de toate păcatele săvârșite în viața sa și de toate patimile ce s-au încuibat în el, nespălate prin căință; și mai înainte de a sta înaintea lui Hristos la Judecata de apoi, va fi cercetat în fața duhurilor rele și a îngerilor; și unii îi vor fi parași, iar ceilalți sprijinitori și apărători.

Această învățătură nu trebuie confundată, așa cum s-a întâmplat uneori, cu învățătura catolică despre Purgatoriu; trecerea prin vămi nu înseamnă nicidecum o curățire treptată asufletului prin chinuri! In istoria Sfintei Teodora adeseori vămile sunt numite, e drept, „cazneși chinuri", însă numai din pricină că bietul suflet e hărțuit de diavoli. Tot așa, ea nu trebuie confundată cu învățătura latină despre meritele prisositoare prin care omul poate dobândi raiul, plătindu-și cu ele intrarea acolo.

I.6. Judecata particulară și judecata universală. Scurtă prezentare

Învățătura despre judecata particulară nu este nici ea o dogmă, ci tot o teologumenă. De aceea, nu toți Părinții vorbesc de ea. S-a spus că avem de-a face cu „o presupunere împrumutată din teologia catolică de teologii kieveni ai secolului al XVI-lea", însă teologii catolici nu-și revendică această învățătură care n-a făcut niciodată obiectul unei mărturisiri de credință explicite în Biserica lor.

Dezbaterile sinodului de la Florența în legătură cu Purgatoriul au condus la precizarea pozițiilor teologilor apuseni și răsăriteni. Se poate astfel constata că „aproape toți teologii greco-ruși afirmă că Biserica Ortodoxă învață că există o judecată particulară". Această credință, „care continuă să fie foarte populară în Bisericile greacă și rusă", se întemeiază în fapt pe mărturii foarte vechi.

Credința într-o judecată particulară se regăsește la mai mulți autori ortodocși moderni, cu mare autoritate în Biserică. L-am putea cita pe Sfanțul Ignatie Briancianinov, care vorbește despre ea în Cuvânt despre moarte și în Ofrandă monahismului contemporan:„Exista o judecată particulară, pentru fiecare creștin, îndată după moartea sa, și una de obște, pentru toți oamenii, la cea de-a doua venire a Domnului nostru lisus Hristos".

La sfârșitul lumii va avea loc învierea tuturor morților și Judecata Universală a întregii omeniri, primindu-și fiecare dreapta răsplată, conform felului trăirii sale pe pământ. Această judecată va fi veșnică în hotărârea sa, atât pentru cei drepți cât și pentru cei nedrepți .

Judecata particulară a lui Dumnezeu nu este decât o confirmare a ceea ce sufletul însuși a judecat singur asupra faptelor sale.

După moarte nimeni nu mai poate lucra pentru mântuirea sa, „căci vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”(Ioan 9, 4).Nimeni nu mai are posibilitatea, după moarte, de a se decide pentru bine sau rău, ci va continua linia pe care a avut-o în pragul morții. Viața viitoare se pregătește din viața aceasta.

De accea spune Hristos că cel ce, încă în timpul vieții pământești, se judecă pe sine, adică dă curs mustrărilor de conștiință, pocăindu-se, acela nu va mai fi judecat după moarte. De aceea, taina spovedaniei și împărtășania sunt atât de prețioase și de aceea “leul turbat” se luptă din răsputeri să împiedice îndeplinirea lor de către om.

După trecerea sufletului prin vămi și după prima închinare ce o aduce lui Dumnezeu (a treia zi după moarte), acesta este dus de îngeri să viziteze Raiul și lăcașurile sfinților timp de șase zile, în care sufletul admiră și slăvește pe Dumnezeu.

A noua zi, se urcă din nou să se închine lui Dumnezeu, de aceea Biserica face din nou un parastas special pentru iertarea păcatelor celui plecat. După această a doua închinare, sufletul este dus să viziteze Iadul timp de treizeci de zile; el vede locurile cu chinuri ale infernului și tremură de frică să nu fie aruncat acolo definitiv.

Din momentul în care sufletul a fost condus prin Rai și prin Iad, din acel moment conștiința sa este deplină, căci de acum cunoaște sufletul faptele sale bune pe care le-a făcut sau pe care le-ar fi putut face, cât și urmările relelor pe care le-a făcut.

A patruzecea zi, sufletul urcă iarăși pentru a treia oară să se închine Domnului. Abia atunci dumnezeiescul Judecător hotărăște, după faptele sufletului, locuința ce i se cuvine, adică are loc judecata particulară.

Autorul judecății particulare și al judecățiii universale este Hristos : “Tatăl nu judecă pe nimeni, căci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5,22) .

Însăși conștiința omului judecat, care îl sancționează pe om încă din timpul vieții lui pământești pentru faptele savârșite de el împotriva ei ,îngerii și demonii, în care unii sunt apărători – aduc în față faptele bune, iar ceilalți acuzatori – scot în față faptele rele, sunt toți sfinții și Maica Domnului, aceștia sunt chemați să se roage lui Hristos ca să se milostivească spre cel judecat .

O dată judecat, până la învierea de obște (când se va uni din nou cu trupul înnoit) și la Judecata de apoi, sufletul se sălășluiește vremelnic fie în Rai – numit adeseori de Părinți „sânul lui Avraam"( Lc. 16, 22-23) sau „sânul Patriarhilor" (sau încă și „Cerurile"), unde se află cetele drepților, fie la iad sau Hades (sau „cele de dedesubt", sau „adânc"), unde sunt aruncatesufletele păcătoșilor.

Părinții spun că mai înainte de pogorârea la iad a lui Hristos, Hadesul- șeolul, în ebraică – era locul de sălășluire al tuturor morților. Acesta era loc de întuneric,de durere și chin (2 Regi 22, 6; Iov 7, 9; Ps. 17, 6; 48, 14-15; Is. 38, 10; l Pt. 3, 19) și de stricăciune, stăpânit de Satana. Acolo sufletele aveau parte de suferință (cf. Inț. Sir. 14, 16),până și sufletele celor drepți -cum erau proorocii ori patriarhii – care însă erau răcorite de nădejdea venirii lui Hristos, în vreme ce sufletele păcătoșilor erau lipsite de orice mângâiere.

Pogorându-Se la iad, Hristos, al Cărui suflet omenesc era în chip ipostatic unit cu dumnezeirea Sa, „l-a legat pe cel tare" cu puterea Sa; altfel spus, a surpat puterea lui Satana, a ridicat păcatele celor ce-L așteptau cu credință și a slobozit sufletele ținute în acea închisoare începând de la Adam.

Judecata de obște sau universală este judecata finală.După învierea de obște, când va veni Hristos la Judecată, vor sta întaintea Lui toate neamurile pământului, viii și morții. Va veni să judece, cum mărturisim în Crez. Despre Judecata universală scrie la Matei 25, pe larg.

Semnele venirii lui Hristos, ale sfârșitului lumii, ale judecății Sale sunt :

– predicarea Evangheliei la toate popoarele

– convertirea poporului evreu

– ivirea lui Antihrist

– venirea lui Ilie și Enoh

– înmulțirea fărădelegilor și răcirea iubirii dintre oameni

– înmulțirea războaielor, a nenorocirilor, cataclismelor și alte tulburări, precum și arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci (Matei 24)

Judecata va fi definitivă, fără drept de apel; veșnică, în rai sau în iad. Pedeapsa veșnică va fi cu mult mai grea decât cea după judecata particulară, căci va fi și trupul înviat de față, suferind chinurile iadului. La fel fericirea drepților va fi cu mult mai mare. Criteriul judecății va fi împlinirea sau nu a poruncii dragostei pentru aproapele, în care se află toată Legea .

„Veniți ,binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25,34-36)

Din spusele Mântuitorului, înțelegem că raiul a fost pregătit pentru om, iar nu iadul. Iadul n-a fost creat pentru om, ci pentru diavol, deci n-ar trebui să existe niciun om în iad, căci Mântuitorul va spune păcătoșilor „Duceți-vă de la mine blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui”( Matei 25,41). Omul este creat de Dumnezeu pentru fericire, dar el singur alege alt scop și anume nefericirea . Vinovat este singur omul, căci a refuzat iubirea lui Dumnezeu în timpul vieții și a ales în libertatea lui, dată tot de Dumnezeu, să trăiască iadul încă de pe pământ.

I.7. Raiul și Iadul după Învățătura ortodoxă. Scurtă prezentare

„Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El” (I Corinteni 2,9)

Ce este Raiul? Raiul este loc de desfătare, unde văzându-L pe Dumnezeu, așa cum este El, față către față și iubindu-L în mod desăvârșit, sufletul se bucură de o fericire veșnică. Rai înseamnă locul unde sfinții, cel aleși, cei rânduiți se bucură cu Dumnezeu de viața veșnică, unde se gustă din cele mai dulci bucurii, un loc plin de fericire.

Denumirile ca “paradis”, “Rai”, “sânul lui Avraam”, semnifică locul de fericire al sfinților în prima perioadă, în timp ce denumirile de “cetatea Dumnezeului celui viu și Ierusalimul ceresc”, “viața veșnică”, “cetatea viitoare”, se referă la locul de odihnă din a doua perioadă.

La întrebarea unde e Raiul, ca loc în spațiu ?

S-au făcut mai multe afirmații. Moise scrie că Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit(Facerea 2,8) . Sfânta Teodora istorisește că după ce sufletul său a ieșit din trup, ea s-a îndreptat, însoțită de îngeri spre răsărit, pentru a ajunge la locașurile cerești .

Sfântul Ioan Hrisostomul ne spune că este mult mai de folos și mai necesar omului de a ști că Raiul există în adevăr, decât de a cunoaște locul unde se află el. Să căutăm, deci, nu locul ci mijloacele de a-l dobândi.

Raiul se dobândește ca răsplată a virtuților. Iisus ne-a spus cine sunt cei care vor locui în Rai : cei săraci cu duhul, cei ce plâng pentru păcatele lor, cei blânzi, cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei persecutați pentru dreptate, cei năpăstuiți pentru Hristos .

În paginile cărții „Pelerinul român”, a diaconului Gheorghe Băbuț aflăm condițiile necesare pentru dobândirea raiului, și anume :

a muri în stare de har, a fi fără păcat de moarte, Spovedit, Împărtășit ;

a nu avea pe conștiință niciun păcat;

a face canonul pentru păcate după Pravila Bisericii, dreptatea divină cere aceasta .

Iisus Hristos a adus din cer cheile împărăției cerești și le-a dat Sfinților apostoli, prin persoana lui Petru: “Și-ți voi da cheie împărăției cerurilor” (Matei 26, 19); iar ei le-au lăsat urmașilor lor și se păstrează și azi prin Biserică. Dar Mântuitorul nu vorbește de o cheie, ci de chei. Ele pot fi de trei feluri. Cheia obișnuită este de fier, dar poate fi și de aur sau de lemn.

Așa sunt și cheile Raiului. Cea de lemn e a celui sărac, că și el cu sărăcia lui poate intra în Rai. Cea de aur este a bogaților, care cu multă milostenie își pot deschide porțile Raiului. Cea de fier este pentru sărac și pentru cel mai puțin bogat, indiferent de starea lor, pot să-și dobândească mântuirea.

Odihna de dincolo de mormânt nu înseamnă lipsă de activitate, ci lipsa tulburărilor și a patimilor. Sufletele ce au dobândit Raiul după judecata particulară nu sunt fixate în starea de comuniune imobilă și individuală, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime și întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd fața lui Dumnezeu, comunică între ele, laudă împreună slava lui Dumnezeu și slujesc împreună înaintea Tronului.

Iubirea drepților întraolaltă se îndreaptă și către cei de pământ, și astfel se explică faptul că sfinții ajută pe cei de pe pământ în greutățile și trebuința lor de mântuire.

Ce este Iadul ?

Iadul este un loc groaznic, unde fiind pentru todeauna lipsit de vederea lui Dumnezeu, se suferă în foc și chinuri veșnice. Cuvântul “iad” sau “infern” înseamnă în general, un loc jos, subteran, ascuns de vederea oamenilor. Cărțile sfinte dau numele de Iad, locului, unde erau ținute sufletele drepților, morți înainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos, însă Iadul reprezintă locul unde sunt adunate toate chinurile, unde nu este nici ordine, nici odihnă ci unde domnește groaza veșnică, este locul tulburărilor și al confuziei, groazei și deznădejdii.

Părintele Cleopa în una din nenumăratele sale predici definește iadul ca fiind: “Iadul este țara morții, împărăția dracilor, a cărui poartă este deznădăjduirea; crunte sunt legăturile”.

Câte feluri de pedepse se suferă în iad ?

Două sunt tipurile de pedepse și anume pedeapsa vederii și pedeapsa simțurilor.

Pedeapsa vederii constă în aceea că, cel osândit nu-L mai vede pe Dumnezeu niciodată, acest mare chin al iadului, este lipsa vederii lui Dumnezeu. Este o pedeapsă cruntă, chin nesuferit, mai presus de orice ne putem imagina.

Pedeapsa simțurilor, arde într-un foc care nu se va stinge niciodată..Valurile aprinse ale acestui de foc se năpustesc peste cei căzuți în adâncurile lor profunde și ridicându-se din nou din valuri de foc ele ies mugind cu groază. Focul iadului este un foc care arde și conservă, care consumă victimile sale fără a le distruge, un foc care comunică celor chinuiți o viață nemuritoare și le insuflă o pedeapsă conservatoire, e un foc a cărui acțiune inexprimabilă repară ceea ce distruge și lasă întreg ceea ce consumă, asemenea sării care conservă și păstrează, carnea ca să nu se strice în care ea își introduce acidul ei pătrunzător: ”Toți vor fi- zice Iisus Hristos- ca și sărați cu foc”(Marcu 9,49).

Cei păcătoși vor fi alungați într-un loc unde va fi întuneric, plângere și scrâșinrea dinților (Matei 25,30), unde focul nu se va stinge și viermele care-i va roade va fi neadormit .

Locul acesta se numește “Iad”, “gheena focului”(Matei 5,22) (în ebraică – abandonare), “focul veșnic” (Matei 25,41). Vechiul Testament folosește pentru acest loc denumirea de Șeol.

Iadul, la a doua venire a lui Iisus și la judecata generală, va fi desființat și fiecare va intra în starea de veșnicie: fie a Raiului, fie a gheenei. Iisus prin moartea și patimile sale, a ucis moartea și Iadul: “Cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte (dincolo adică), viață dăruindu-le”.

Sufletele condamnate intră în Iad în a patruzecea zi după moarte, după judecata particulară. Iar în gheenă intră direct după moarte cei osândiți veșnic, cei ce zadarnic ar mai ispăși ceva în Iad (împietriții, necredicioșii, deznădăjduiții, urâtorii de oameni, ereticii, cei cruzi și lipsiți de orice conștiință). Sufletele pentru care există nădejdea de a fi totuși mântuite într-o zi se duc în Iad, unde suferă până la data cuvenită, dar pot fi ușurate prin rugăciunea celor vii.

În Iad, sufletul nefiind unit cu trupul, suferința este pur spirituală, de remușcare, de îndepărtare de Dumnezeu, de tristețe și suspin. Totuși acest chin este îndulcit de speranța mântuirii și aceste suflete din iad pot să fie ajutate de rugăciunile celor vii. În gheenă însă, orice scăpare este imposibilă, acolo sufletul se unește cu trupul său spiritualizat, pregătit pentru a suferi muncile cele veșnice, fiindcă sufletul și trupul au luat parte în chip egal la faptele rele săvârșite pe pământ.

Sfinții Părinți spun apăsat că focul Iadului nu este acel foc cunoscut de noi, ci unul “cum numai Dumnezeu îl știe”.

Sfântul Andrei Criteanul spune că până și sufletele sfinților străbat „locul de întuneric" al iadului, pentru ca să pătrundă taina cea de nespus a iconomiei dumnezeiești, adică pogorârea lui Hristos la iad, înțelegând astfel covârșitoarea mărime a biruinței Lui asupra iadului și a morții.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune ca suferința celor din iad e pricinuită de pierderea bunătăților cerești, căci cunosc acum de ce comori s-au lipsit; pentru că „unii oameni își cheltuiesc în viața aceasta partea de bine pe care o au din fire, nepunând deoparte nimicpentru viața viitoare […]", „suferința pentru pierderea bunătăților avute li se va părea asemenea cu o văpaie care le arde în întregime sufletul".

Sfântul Ioan Gură de Aur zice și el că păcătoșii suferă pentru că „nu pot vedea slava lui Dumnezeu" și sunt „lipsiți de bunătăți atât de mari".

Avva Dorotei spune însă că sufletul se chinuie din pricina patimilor sale; căci„la ieșirea sa din trup", sufletul nu pierde nimic din cele agonisite în lumea aceasta; sufletul drept ia cu el virtuțile, iar sufletul pătimaș „rămâne singur cu patimile sale și e pururea chinuit de ele".

Mulți se întreabă, „unde este iadul?”, Sf. Ioan Gură de Aur ne amintește cu dreptate că trebuie să cercetăm în chip potrivit cele ale raiului și ale iadului: „Vă întrebați unde se află iadul; dar de ce trebuie să știți voi asta? Voi trebuie să știți că iadul există, nu unde se află el ascuns …. După părerea mea, iadul se află undeva în afara acestei lumi …. Nu trebuie să încercăm să aflăm unde se află iadul, ci cum să scăpăm de el.”

În timpul celei de a Doua Veniri a lui Hristos, Dumnezeu va fi Rai pentru cei care s-au curățit și va fi Iad pentru cei care nu s-au curățit. Toți marii Sfinți Părinți îmbrătișează această idee: Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul. Învățătura comună a Sfinților Părinți arată că Raiul și Iadul nu există din punct de vedere al lui Dumnezeu, ci numai din punct de vedere al oamenilor.

Raiul și Iadul reprezintă energia slavei necreate a lui Dumnezeu, așa cum o trăiesc oamenii, în funcție de starea lor duhovnicească, și prin urmare sunt necreate .

Potrivit Sfântului Grigorie Teologul, Dumnezeu însuși este Raiul și Iadul oamenilor, de vreme ce fiecare trăiește slava lui Dumnezeu potrivit sufletului său: “O, Treime, Căreia m-am învrednicit a-I fi și închinător, și mai vârtos propovăduitor nefățarnic! O, Treime, pe care toți o vor cunoaște cândva – unii întru luminare, alții întru pedeapsă!”.

Sfântul Ioan Gură de Aur: “Când auziți vorbindu-se de foc, nu vă închipuiți că focul de-acolo seamănă ce cel de aici. Aceasta consumă un obiect, dar acela arde în veci pe cel ce-l apucă și nu mai încetează (…).”

Iadul nu este voit de Dumnezeu cu plăcerea de a-I vedea pe oameni în chinuri, ci de a-I face pe oameni să nu mai păcătuiască.

I.8. Viața veșnică după învățătura ortodoxă

Nici împărăția cerurilor, nici iadul nu sunt simple locuri, ținuturi situate undeva anume, ci realități duhovnicești, ce nu se văd cu ochii trupești. După cum spune Sfântul Marcu Eugenicul, ele sunt „locuri ce se cugetă cu mintea", fiind potrivite unor stări, trepte și feluri de viețuire. În textele scripturistice ele sunt înfățișate adesea sub o formă materială: iadul, ca foc (Mt. 25, 41; Mc. 9, 45), vierme neadormit (Mc. 9, 45), plâns și scrâșnire a dinților (Mt. 13, 42). Tot așa le întâlnim și în tâlcuirile Părinților, care se folosesc de imagini materiale când zugrăvesc chinurile iadului și desfătările din împărăție; aceasta din urmă, de pildă, apare ca o grădină plină de verdeață sau ca un ospăț cu multe și felurite bunătăți – simbolul ospățului fiind de altfel folosit chiar de Hristos (Mt. 22, 1-14; Lc. 14, 16, 24) .

Ei fac aceasta spre zidirea oamenilor, ca să iste frica de iad și râvna pentru împărăție prin cele ce se pot vedea și pipăi, ca niște chipuri ale realităților duhovnicești din cealaltă lume, de neajuns și de neînțeles pentru ei. Altfel spus, avem de-a face cu o exprimare simbolică, care nu trebuie înțeleasă după literă. De altfel, chiar Părinții care folosesc în chip obișnuit astfel de imagini concrete atrag atenția asupra acestui lucru, spunând: „Când auzi despre (unele realități spirituale) trebuie să înțelegi de la început și să cunoști nu în chip simplu, ci în înțelesuri gândite ce înseamnă (ele)".

Sfântul Grigorie de Nyssa, de pildă, ne face atenți la faptul că „bunătățile făgăduite celor ce vor viețui cum se cuvine nu sunt de natură să poată fi exprimate prin cuvinte. Căci cum s-ar putea descrie ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit (cf. l Cor. 2, 9)?

Tot așa, nici viața cea plină de chinuri a păcătoșilor nu se poate asemăna cu nici una din caznele ori suferințele ce le rabdă omul pe pământ. De le-ai da orice nume și de le-ai compara cu cele mai grele torturi din lume, deosebirea dintre ele este enormă. Când auzi că și acolo va fi un foc, să știi că acela are o însușire pe care n-o găsești deloc la focul cel obișnuit; acela nu se stinge, pe când pentru focul acesta de aici oamenii au descoperit tot felul de mijloace de a-1 stinge; și între ceea ce se poate stinge și ceea ce nu poate fi în niciun chip stins este o mare deosebire.

Cu alte cuvinte, acela e cu totul altceva decât focul de aici. Și, iarăși, când vei auzi de viermele care nu moare, să nu ți se ducă gândul, prin asemănarea numelor, la vietatea aceasta mică care trăiește în pământ, căci adaosul „care nu moare" ne face să ne gândim la ceva de o cu totul altă natură decât cea pe care o cunoaștem noi din realitatea pământească".

Împărăția cerurilor înseamnă mai întâi de toate a fi împreună cu Dumnezeu; intrând în împărăție, drepții Il vor întâlni pe Hristos Cel iubit de ei și Il vor vedea în lumina slavei Sale (cf. In. 17, 24), în toată mărirea (Rom. 8, 18).845 Și va fi văzut de ei atunci nu ca prin oglindă, în parte și în ghicitură, ci „față către față" (l Cor. 13, 12). Atunci, spune în același loc Apostolul Pavel, „voi cunoaște deplin, precum am fost cunoscut și eu". Si se vor sălășlui și vor petrece cu Dumnezeu ( cf. In. 14, 2-3; 2 Cor. 5, 8 ) și El va fi atunci „totul în toate" (l Cor. 15, 28), și ei desăvârșit vor fi întru El; și-L vor avea în launtrul lor pe Duhul Cel Sfânt, iar prin Duhul, în Hristos, vor fi uniți cu Tatăl, deopotrivă fiind întru El și avându-L pe El în lăuntrul lor. Vor fi cu El, uniți cu El pe vecie (cf. l Tes. 4, 17), viețuind pururea cu El „viață dumnezeiască și netrecătoare".

Hristos, Domnul nostru, El Insuși ne-a descoperit că aceasta este plinirea vieții creștinești: unirea desăvârșită cu El, iar în El, cu Tatăl, unire care se săvârșește în slava sau lumina ce se vede prin Duhul: „după cum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, așa și aceștia în Noi să fie una […] Și slava pe care Tu Miai dat-o le-am dat-o lor, ca ei să fie una, precum Noi una suntem; Eu în ei și Tu în Mine…" (In. 17, 21-23).

Această unire deplină cu Dumnezeu în veacul ce va să fie o înfățișează rugăciunea de la Liturghie în care se cere: „Dă-ne nouă, Doamne, să ne împărtășim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a împărăției Tale!" Drepții și ei vor străluci de acea lumină pe care o văd și-n care-L văd pe Dumnezeu Cel în Treime (cf. Mt. 5, 8), unindu-se cu El. „Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor." (Mt. 13, 43). Impărtășindu-se de lumina dumnezeiască și preamărindu-se împreună cu Hristos (Rom. 8, 17), vor fi părtași ai slavei lui Dumnezeu (l Pt. 5, 1). Iar părtășia de slava dumnezeiască dăruiește adevărata și deplina libertate, cea a fiilor lui Dumnezeu. (Rom. 8, 21). Dimpreună cu corurile îngerești și ale tuturor sfinților, drepții vor lăuda pururea pe Dumnezeu. Căci văzând neacoperită și-n toată măreția puterea și slava Lui, întreaga lor ființă se face izvor de laudă , cinstire și închinare. Intr-un cuvânt, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, în chip apoteotic: „cei care au făcut fapte bune, împreună cu îngerii vor străluci ca soarele spre viața veșnică, împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Și Il vor vedea pururea și vor fi văzuți de El și vor culege bucuria nesfârșită care vine de la El, lăudându-L împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii nesfârșiți ai vecilor".

Atunci se va săvârși deplin asemănarea cu Dumnezeu lucrată de cei drepți , care-I va face prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire, ajungând astfel, în Dumnezeu și prin El, la plinătatea vieții dumnezeiești, potrivit celor rânduite dintru început pentru om de Pronia dumnezeiască. „Căci spre aceasta ne-a și făcut, ca «să ne facem părtași dumnezeieștii firi» (2 Pt. 1, 4) și ai veșniciei Lui și să ne arătăm asemenea Lui prin îndumnezeirea cea din har, pentru care este toată existența și durata celor ce sunt și aducerea la ființă și nașterea celor ce nu sunt".

Așadar, potrivit Părinților, deosebirea dintre împărăția cerurilor și iad „se cugetă omenește; la Dumnezeu nu există rai și iad. Ele sunt, e drept, două feluri de viețuire, dar nu Dumnezeu a făcut să fie așa. În tradiția patristică e limpede că nu e îndoită cale, ci Dumnezeu Însuși este rai pentru sfinți și iad pentru cei păcătoși".

Aceeași putere dumnezeiască, după cum e simțită și primită, face să răsară împărăția ori aprinde focul iadului. Căci lumina cea dumnezeiască, asemenea luminii soarelui, se simte ca strălucire ori arsură.

Drepții primesc luminarea și veselia din minunățiile ce li se arată; păcătoșii, ca niște orbi care nu pot să vadă, vor îndura arsura; vederea și iubirea lui Dumnezeu n-o vor simți ca lumină ce luminează și veselește, ci ca foc arzător și mistuitor. Sfântul Vasile cel Mare spune că focul din iad „e un foc care nu dă lumină; arde în întuneric, fără de strălucire".

Cap. II. DOLIUL CA MIJLOC DE MANIFESTARE A DURERII

Lumea creștină a moștenit de la păgâni obiceiul de a-și arăta suferința și durerea prin îmbrăcăminte.

Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă mâhnirea și se exprimă nereținut că durerea pe care o încearcă oamenii când le moare o persoană dragă este expresia necredinței lor, respigând foarte des doliul și tânguirea.

Părinții pustiului consideră tristețea care nu este după Dumnezeu una dintre cele opt patimi pierzătoare ale gândurilor bune,, cea care conduce la deznădejde și are „înăuntru potențiala boală”.

Tot Sfinții Părinți vin și spun că nu orice expresie a tristeții este semn al lipsei de încredere în Dumnezeu sau urmarea unei neputințe lăuntrice. „Durerea fizică înseamnă ceva, iar durerea ce provine din lipsa de credință altceva, și există o mare diferență între emoția pe care o încercăm pentru cel pe care-l avem cu noi și suferința pe care ne-o aduce pierderea lui.” Și Sf. Ioan Gură de Aur, care de obicei condamnă suferința pe care o încearcă cei îndoliați și o consideră un semn al necredinței, mărturisește că suferința aceasta nu se datorează neaparat necredinței în Înviere, ci poate fi urmarea dificultății celui suferind de a răbda despărțirea.

Durata doliului este direct proporțională cu durata suferinței provocate de moartea persoanei dragi. În practica se ține doliu, uneori până la înmormântare, 40 de zile, șase luni sau un an. Dar doliul nu trebuie să se rezume la purtarea veșmintelor negre; în toata această perioadă trebuie să se facă dovada unei sobrietăți și curățiri adecvate.

Uneori, cei aflați în suferință după pierderea unei persoane dragi se mânie atunci când li se spune că trebuie să poarte doliu. Se aud astfel de vorbe deseori, la cei care au pierdut pe cineva drag: "Ce imi ajută mie să port haine negre, nu e de ajuns că sufletul meu este negru?" sau "Ce rost are toată ruga, toate slujbele, daca cel drag mie nu se mai intoarce pe această lume?".

În aceste situații preotul este dator a explica necesitatea doliului și a slujbelor ce urmează a fi săvârșite pentru cel adormit, toate acestea într-o manieră în care cel îndurerat să simtă că cineva îi este alături și chiar dacă suferă în aceste momente, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și prin rugăciunile bisericii, va dobândi mângâiere, iar cel adormit iertarea păcatelor.

Sumtem datori a spune familiei rolul pe care îl are doliul, și anume este o perioadă de vindecare, de împăcare cu sine și cu lumea, o perioadă în care trebuie să învățăm să acceptam pierderea suferita. Este un proces de exprimare a suferinței, de acceptare a ei și de revenire din perioada neagră.

În timpul perioadei de doliu, trebuie să reamintim familiei îndurate, că moartea nu este decât un început, și că singurul motiv pentru care avem o purtare speciala o perioadă, după ce am suferit o astfel de pierdere, este pentru a ne proteja de o și mai mare suferință si pentru a grabi procesul de vindecare.

Trebuie spus că , păstrarea amintirilor, dar și a capacității noastre de a ne bucura de viață, dupa decesul celui drag, este esențial, și cu siguranță este și ceea ce și-ar fi dorit acesta pentru noi.

Pentru a preciza un mod de abordare pastoral a celui suferind, trebuie să cercetăm, modurile în care a fost abordată și este înfruntată starea de suferință în tradiția iudeo-creștină, in tradiția folclorică și in psihologia și psihiatria contemporană.

II.1. Doliul în tradiția iudeo-creștină

În Vechiul Testament se exprimă nu doar durerea pe care o provoacă moartea în acest fel, ci și durerea pe care o provoacă despărțirea în general. Ucenicii lui Hristos simt această durere când prevăd despărțirea viitoare de Domnul lor. Tot aici, durerea pe care o provoacă moartea se exprimă în mod nesilit prin lacrimi(v. II Regi 1, 17; 3, 32; 12, 36; 18, 33; Facere 37, 35; 50, 3 ), plânsete (Facere 10, 50; II Regi 3, 31), tânguiri (v. II Regi 1, 17; 3, 33; Pilde 35, 25), glasuri de jale (v. II Regi 3, 32; 12, 36; 19, 4), sfâșierea hainelor (v. Facere 37, 34; II Regi 3, 31; 12, 31), îmbrăcarea doliului (v. Facere 37, 34; II Regi 3, 31) și o perioadă generală de doliu, care uneori durează șapte zile (v. Facere 50, 11), alteori 30 de zile (v. Numerii 20, 29; Deuteromon 34, 8), alteori 70 de zile (v. Facere 50, 3) și alteori o perioadă neprecizată de timp (v. Facere 37, 34), ca în cazul doliului patriarhului Iacov pentru Iosif.

În Noul Testament se cunosc exemple prin care oamenii își manifestă durerea în fața morții. Văduva din Nain îl plânge pe singurl ei fiu (v. Luca 7, 11-13), se plânge și se cântă din alăute în casa lui Iair, mai-marele sinagogii, pentru moartea fiicei lui de 12 ani(v. Marcu 5, 38). Hristos în aceste două situații, nu dezaprobă manifestările, ci pur și simplu arată că nu sunt necesare, pentru că lipsea motivul, moartea, care le provocase (v. Marcu 5, 39). Hristos Însuși a lăcrimat în fața mormântului prietenului Său, Lazăr (v. Ioan 11, 35).

Literatura patristică păstrează de la început concepția biblică, conform căreia durea este urmarea căderii și a păcatului. De aceea, Sfinții Părinți, subliniază că „cel stăpânit de patimi rabdă cele înfricoșătoare”. Așa cum s-a menționat mai sus, psihologia contemporană a confirmat că durea pe care o simte un om pentru pierderea persoanei iubite este analogă cu dependența pe care o avea față de acesta. Cu cât suntem mai dependenți de oameni, cu atât sunt mai puțin legați de Dumnezeu. Pierderea unei persoane iubite ne răpune, căci ne-am pus nădejdea în ea mai mult decât în Dumnezeu.

Părinții Răsăritului, învață că suferința aceasta ar trebui să fie exprimată. Sf. Grigorie de Nazianz, în Cuvântul său la înmormântarea Sf. Vasile cel Mare și în Panegiricul de la înmormântarea fratelui său, Cezar, arată în chip nereținut că, deși ar dori, nu poate să rămână stoic în fața unei asemeni pierderi și suferințe.

Sfântul Grigore de Nazianz, luând ca pretext fragmentul respective din cartea Înțelepciunea lui Isus Sirah (38, 16-18,20), spune că scriitorul acesteia ne recomandă doliul și tânguirea ca moduri de înfruntare a morții, ca să ne păzească de nesimțire. Sfinții Părinții mărturisesc că trebuie să experiem sentimentul pierderii.

Iubirea îndreptățește sentimentul durerii, și ar însemna o adevărată pagubă pentru cineva ca nu-l experiază.

Moartea unei persoane iubite poate să-i cutremure într-atât și pe cei îmbunătățiți duhovnicește, încât, neputând să-și rețină sentimentele să izbugnească în lacrimi, oricât s-ar strădui să n-o facă, în suspine și tânguiri amare și să se simtă cu desăvârșire neputincioși pentru o perioadă de timp.

Nimeni nu poate să ceară celor care au pierdut o persoană iubită să nu plângă. Aceasta ar fi o cruzime animalică, pentru că nevoia omului de a plânge pierderea unei personae iubite este una firească. De aceea, când ne străduim să oprim lacrimile unuia care plânge o persoană iubită, constatăm că acest efort al nostru îl stânjenește mai mult decât dacă i s-ar întâmpla cel mai mare rău.

Deseori, lacrimile susțin și ușurează mintea, plânsul răcorește inima, mângâie iubirea rănită și ne eliberează de sentimentele încătușate.

Pentru cel îndurerat, posibilitatea de a se arunca asupra trupului mortului, de a-l îmbrățișa, de a-l săruta, de a-l cinsti, de a-l îngriji și de a vizita deseori mormântul după înmormâtare constituie o mare mângâiere.

Lacrmile omului credincios însă se opresc cândva, pentru că trebuie să existe o anumită diferență între credincioși și necredincioși. Credincioșii au mângâierea nădejdii că se vor regăsi iarăși cu morții lor. Tocmai de aceea nu se întristează ca cei care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Credincioșii ar trebui să-i plângă pe morți cât este cuvenit, cu măsură, cu rațiune cu rațiune și cu răbdare. Măsura care este cerută în situațiile fericite ar trebui să existe și în cele nefericite.

Dragostea exagerată(dependența strictă sau exagerată) conduce la doliul exagerat și la deznădejde, care sunt dovezi ale necredinței.

Durea exagerată proacă boli trupești.Tânguirile exagerate sunt respingătoare și profanatoare și nu sunt necesare.

II.2. Doliul în tradiția populară

Convorbirea cu mortul este unul dintre modurile cele mai eficiente prin care poate să se întâmple “prelucrarea durerii”. Bocetul este o formă populară a acestei convorbiri cu mortul și, de aceea el are o valoare terapeutică neprețuită.

Doliul, oricât de greu și de amar ar fi, are întodeauna perioade de ușurare. Firea are modul ei prin care îl face pe om- oricât de mare ar fi nefericirea lui- să-și poată îndepărta din minte această durere, cel puțin pentru o vreme. De exemplu, somnul poate să dea celui îndurerat mai multă mângâiere decât ar putea să o facă mulțimea de binevoitori.

Tradiția populară referitoare la durere, doliu și tânguire prezintă o uimitoare coerență de-alungul veacurilor și apare alcătuită în esență chiar din epoca lui Homer. Creștinismul aduce cele mai însemnate acestei tradiții, dar păstrează neschimbate elementelel ei fundamentale.

Credința poporului că există anumite prevestiri ale morții, pe care le exprimă deseori în textele aghiologice, este veche. Prevestirile acestea provin de la păsări sau animale, de la vise sau vedenii, de la mișcări sau expresii ale celui ce urmează să moară și din alte diferite fenomene. Preotul parohiei și cei care „îi prevestesc pe morți”, prooroces de obicei moartea.

Din vremurile vechi, se socotea o fericire pentru om să aibă în jurul lui rugeniile în ultimele momente ale vieții.

II.3. Doliul în tradiția apuseană

II.4. Doliul din perspectiva psihologiei, psihiatriei și tanatologiei

Cap. III. CONSILIEREA PASTORALĂ A CELUI ÎNDURERAT

……………………………………………….

III.1. Principii generale ale asistării celor îndurerați

………………………………………………….

III.2. Asistarea celor îndurerați în diferite etape ale doliului

………………………………………………….

III.2. Slujba înmormântării prilej de pastorație

Slujba înmormântării oferă preotului posibilitatea să facă pastorație cu mult succes și cu frumoase roade. În primul rând, el va trebui să aibă o ținută demnă, cucernică și să fie alături de cei îndurerați. Comportamentul lui va influența mult asupra familiei, dacă, bine înțeles, a reușit din timp să se impună printr-o purtare aleasă.

Întrucât cuvântarea ce însoțește slujba înmormântării e condiționată de un anumit moment din viața credionciosului, și anume de încheierea vieții lui de aici și trecerea în viața de dincolo, e potrivit că preotul să aleagă pentru asemenea cuvântare învățături precum: învățătura destre moarte, desprte nemurirea sufletului, despre judecată, despre iertarea păcatelor, despre viața de veci, despre legăturile dintre Biserică de aici și Biserică de dincolo, despre rugăciunile pentru cei morți , despre faptele bune, despre Înviere.

Deasemenea, avertizarea credincioșilor participanți la înmormântare de a se lepăda de păcat, de a se hotărî pentru o viață nouă și de a merge fără abatere pe calea mântuirii, sunt elemente ce e bine a fi cuprinse în predică.

E păcat să se piardă astfel de prilejuri cu jelanii sau cu expuneri străine de conținutul învățăturii creștine, întrebarea este: "Cum trebuie să concepem predica funerală a zilelor noastre?"

Nouă creștinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât mai mult, nici să deznăjduim. Se recomanda să se facă portretul defunctului bazat pe note biografice și cristalizat prin caracterizare pozitivă. Laudele să fie cumpătate, ponegririle excluse. Familieii se recomandă păstrarea memoriei celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin măiestria tehnicii omiletice, prin frumusețea stilistică și prin ținuta ireproșabilă a autorului.

Se vor face referiri și la persoana decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va prezenta ca un rezultat al îndeplinirii datoriilor puse de Dumnezeu, ca pe un rezultat al sinergismului creștin – se vor face referiri și la cei îndoliați mângâindu-i cu nădejdea creștină.

Predica creștină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viața veșnică pe care o dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele credincioșilor. Viața decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici și acum, nicidecum material sau conținutul propovăduirii.

Tristețea celor vii pentru cei morți, plânsul pentru păcatele lor, trebuie să se îndrepte din partea celor vii cu siguranță și credință către Acela Care a luat asupra Lui păcatele întregii omenirii, prun urmare și păcatele răposatului nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață prin vorbă și prin faptă să ne rugăm pentru cei ce au trecut într-o nouă lume, în lumea de dincolo de mormânt, și nu este o coincidență faptul că în liurghia lui este făcută de trei ori rugăciunea pentru cei adormiți.

Acelați sfânt ne spune ” Daca mereu, în fiecare zi, avem conștiința că moartea oricâd poate veni, nu vom mai fi grabnici la pacat; nici stralucirile vieții nu vor putea să ne trufeasca, nici tristețile să ne doboare sau să ne tulbure – și unele si altele având a se ispravi acum sau mai târziu”, voind să conștientizeze omul de adevărata sa strade defapt.

Dacă se va obta pentru text biblic, acesta trebuie să fie astfel ales încât ideile acestuia să devină firul roșu al expunerii în gen de meditație și pe măsura posibilităților de la caz la caz, să poată fi ilustrat prin una sau mai multe din virtuți ale decedatului binecunoscute și corect apreciate. Sunt desigur cazuri de înmormântare în care viața celui decedat se dorește prea puțin sau deloc a fi cercetată sau dată drept pildă.

Trebuie să subliniem mereu că în fiecare din noi Dumnezeu a așezat un scop, un gând, o intenție. Felul în care am răspuns sau nu acestei intenții divine îl va judeca Dumnezeu.

Pe cât estede adevărat că nu există nici o ființă omenească care să fie numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că și în cea mai slabă ființă umană se poate observa o licărire de lumină.

Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra pericopei Evangheliei și asupra conținutului Apostolului din rânduiala prohodului. Evanghelia de la Ioan 5, 24-30 ne vorbește despre cele două înțelesuri ale cuvintelor “de la viață la moarte”(Ioan 5,24) .

Moartea cea dintâi este despărțirea sufletului de Dumnezeu prin patimiși fărădelegi, iar învierea cea dintâi este întoarcerea sufletului la Dumnezeu prin pocăință.

Moartea cea de-a doua, reprezintă despărțirea sufletului de trup, de care ne înfricoșăm,iar prin învierea cea de-a doua îl trece pe om din moarte la viață, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6).

De asemenea se cuvine să fie folosită și tâlcuită cât mai des și pericopa Apostolului care îndeamnă, credincioșii să nu se întristeze "ca cei care nu au nădejde", ci ca unii care sunt încredințați că "Dumnezeu pe cei adormiți întru Hristos aduce-i-va împreună cu El" (l Tesaloniceni 4-14).

Predica noastră va primi astfel un puternic accent hristocentric, prilej de instruire și de zidire duhovniceasca ca și izvor de mângâiere creștinească pentru toți.E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre credincioși cu Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanție a învierii noastre (VIII, 11; Corinteni VI, 14).

Trebuie să-i încredințăm pe credincioșii noștri că moartea nu este ultimul cuvânt al vieții, ci numai o punte care ne trece de pe un plan al existenței pe altul mai înalt (Coloseni III, 3-4).

III.3. Parastasele rânduite – prilejuri de pastorație

Parastasele rânduite, sunt deasemenea montente, prilejuri de pastorație, prin care putem mângâia familia îndurerată și ocazii în care putem propovădui cuvântul lui Dumnezeu, făcând referire la scurtimea vieții pământești și la necesitatea împlinirii poruncilor dumnezeiști, în scopul dobândirii vieții veșnice .

După cum în capitolele anterioare am amintit, perioadele în care se săvârșesc parastasele individuale, precum și cele colective, trebuie spus ca fiecare reprezintă un bun prilej pastoral, la care în cele mai multe cazuri participația membrilor familiei este într-un număr mai mare, decât la Sfintele slujbe, pe care Biserica, le săvârșește .

Cuvântul nostru trebuie să aibă ca punct central învierea, credința învierii din care se desprinde morala învierii. Sunt desigur și alte teme și învățături creștinești care pot fi abordate în predicile de la parastase, dar credem că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare al învierii și vieții veșnice.

Mângâierea credincioșilor cu nădejdea învierii și a vieții veșnice, sunt principii pe care se cuvine a concentra temelia predicii, la înmormântări îndeosebi, dar și cu alte prilejuri oferite cultului morților, cum sunt parastasele .

Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea și viața veșnică, dar că această înviere nu este numai spre fericire, ci și pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde de felul cum ne-am trăit viața pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau nesocotindu-le.

La parastasele rânduite, vom face cunoscut faptul că și sfinții cei bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu, făceau mijlocire și se rugau pentru cei adormiți, și avem numeroase exemple în viețile sfinților, și anume Sfântul Vasile cel Mare, se roagă pentru cei morți în felul acesta: “Pomenește, Doamne, pe toți cei mai înainte răposați, adormiți în nădejdea vieții veșnice”. , Sfântul Grigorie Teologul în predica de la înmormântarea fratelui său Cezar, spune următoarele “Iată cu ce pot să-ți cinstesc memoria, căci celelalte le-am îndeplinit în parte, iar altele le voi îndeplini, făcând pomenire în fiecare an” , așadar avem numeroase exemple care ne întăresc în credința noastră, conform căreia datori suntem noi a săvârși parastasele pentru cei adormiți.

Partorația e necesar să cuprindă, și răspunsuri la întrebările celor de față, legat de necesitatea săvârșirii rugăciunilor, parastaselor, pomenirii la Sfânta Liturghie. Cei prezenți trebuie să înțeleagă că toate acestea ajută foarte mult pe cel răposat și poate îmbunătății soarta lui în lumea de dincolo.

În Omilia 62, Sfântul Ioan Gură de Aur, explică cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, spuse Martei, sora lui Lazăr “ Eu sunt viața și învierea, cel ce crede în Mine chiar de va muri va învia” (Ioan 11,25) în felul următor : “Așa cum Mântuitorul este izvorul de viață al tuturor celor bune, atunci trebuie să cerem de la El îmbunătățirea situației celor ce trăiesc în lumea de dincolo. El ca Dumnezeu, pe cine vrea, poate învia” .

Un alt mare sfânt și anume Ioan Damaschin afirmă următoarele: “Ucenicii și Apostolii Mântuitorului au stabilit nu fără pricină și fără de folos în fața preacuratelor și de viață dătătoarelor Taine, să se facă pomenirea celor răposați în credință, care stăpânește de la un capăt la celălalt al pământului, în Sfânta Biserică a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru …” , acestea ne îndeamnă să credem cu adevărat în beneficiile ce le aduc acestea pentru sufletele celor adormiți și să nu contenim a ne ruga pentru ei .

Din toate cele enumerate mai sus, preotul are prilejul de a face pastorație și de a îndruma pe credincioșii săi la fapte bune. Trebuie să facem deosebire între ierurgiile Bisericii noastre și superstițiile, care, uneori se practică în legătură cu aceste ierurgii.

Ierurgiile nu au nimic în comun cu superstițiile, care sunt un amestec de resturi de păgânism, fetișism, naturism.

Preotul va trebui să arate adevăratele temeiuri ale Bisericii noastre în legătură cu ierurgiile, totodată explicând credincioșilor că trebuie să participe la aceste slujbe cu credință și evlavie căci în ierurgii lucrează în adevăr harul lui Dumnezeu.

Făcând o privire de ansamblu asupra celor spuse mai sus,trebuie să arătăm că toate sfaturile pe care le dă preotul credincioșilor săi, nu-și vor atinge scopul dacă preotul întrunește condițiile necesare ce se impun unui bun păstor de suflete. Sfintele slujbe să nu le săvârșească numai în virtutea obișnuinței, ci să participe cu tot sufletul și cu toată concentrarea ființei sale.

Preotul păstrează legătura permanentă cu păstoriții săi prin rugăciuni și ierurgii, prin aceste slujbe, el aduce pace și liniște în casele și sufletele credincioșilor săi. Niciodată un păstor de suflete, conștient de misiunea sa, nu se va mărgini numai la săvârșirea ierurgiilor ca după aceea să se retragă fără a mai spune ceva

III.5. Servicii pastorale de asistență a celor îndurerați

………………………………………………….