Consilierea Parintilor Modalitate de Interventie Pentru Reintegrarea Sociala a Minorilor Care Au Incalcat Legea Penala

Cuprins

Introducere ……………………………………………………………………………….. 2

I. Aspecte teoretice …………………………………………….………………………. 2

1. Măsuri educative ………………………………………………………………..……. 4

1.1. Noul cadrul legislativ sancționator privind minoritatea ……………………. 4

1.2. Rolul familiei în contextul noului cadru legislativ privind minoritatea ……. 5

2. Stiluri educative ale familiilor contemporane ………………………………………. 7

2.1. Clasificarea stilurilor educative ……………………………….……………… 7

2.2. Strategii educative ………………………………………………….…………. 8

2.3. Atitudini existente în familie …………………………………….…………… 10

3. Educația parentală ……………………………………………………………….….. 13

3.1. Educația părinților. Forme de sprijin a familiei ……………………….……. 13

3.2. Justificarea educației părinților ………………………………………………. 13

3.3. Principiile educației parentale ………………………………………………… 14

II. Aspecte practice ……………………………………………………………………. 16

1. Cadru metodologic …………………………………………………………………… 16

2. Scopul cercetării …………………………………………………………….……….. 16

3. Scopul cercetării …………………………………………………………….……….. 16

4. Ipotezele cercetării …………………………………………………………….…….. 16

5. Grup de participanți ………………………………………………………………….. 16

6. Limitele cercetării …………………………………………………………………….. 17

7. Rezultatele obținute ………………………………………………………………….. 18

7.1. Date obținute în urma consultării dosarelor de supraveghere …………… 18

7.2. Date obținute din chestionare ………………………………………….……. 19

8. Verificarea ipotezelor ..……………………………….……………………………….. 25

Concluzii …………………………………………………………………………………. 26

Bibliografie ………………………………………………………………………………. 28

Anexa ……………………………………………………………….……………………. 29

Introducere

Modificarea practicilor corecționale de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX a nuanțat reacția socială față de infracțiune, interesul fiind schimbat de la infracțiune către persoana care a comis infracțiunea.

Probațiunea, ca organism specializat în activitatea cu infractorii a fost generată din nevoia de a atenua efectele nocive ale pedepsei privative de libertate, prin dezvoltarea reacției sociale clasice față de infractor, cu asistarea psiho-socială în vederea diminuării problemelor – nevoilor asociate cu infracțiunea. De multe ori aceste nevoi asociate cu infracțiunea sunt legate de mediul familial în care cresc și trăiesc minorii, relația părinte-copil fiind crucială.

În contextul schimbării legislative în materie penală cu privire la minoritate s-au produs modificări în ceea ce privește regimul sancționator al minorilor, noul cadru legislativ punând accent pe responsabilizarea părinților. Astfel, prin legea privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, unul dintre părinții minorului, cei care l-au adoptat sau tutorele realizează supravegherea și îndrumarea minorului în executarea măsurilor educative.

Rolul consilierului de probațiune în activitatea de supraveghere nu e doar de a supraveghea executarea măsurilor educative neprivative de libertate, măsurilor și obligațiilor ce se impun minorului, ci și de a asista pe minor prin consiliere, prin introducerea în programe de reintegrare și asigurarea unei intervenții integrate prin implicarea părinților.

Din fericire, în ceea ce privește activitatea cu persoanele supravegheate, inclusiv cu minorii, serviciile de probațiune beneficiază de anumite instrumente de lucru precum programele de consiliere individuală sau de grup care pot sprijini crearea de resurse care să faciliteze reducerea riscului de recidivă, reabilitarea și reinserția socială a celor care au încălcat legea.

Această lucrare a izvorât din interesul de a consolida rezultatele ce pot fi obținute prin participarea minorilor la programe de consiliere și își propune identificarea necesității și oportunității realizării unei intervenții integrate prin implicarea părinților și participarea acestora la programe de consiliere, astfel încât să se asigure o continuitate a intervenției în mediul familial, minorii primind un mesaj similar și în mediul de proveniență.

Ipotezele acestei lucrări sunt: noile măsuri educative ridică dificultăți părinților care necesită un sprijin suplimentar gestionării situațiilor întâlnite; stilurile educative practicate de părinții copiilor ce au încălcat legea penală sunt de tip dezadaptativ; părinții consideră intervenția specializată de tipul consilierii parentale ca pe o măsură dezirabilă și necesară.

Prima parte a lucrării, care tratează aspecte teoretice referitoare la noile măsuri educative, stilurile educative parentale, strategiile și atitudinile parentale, consilierea parentală, este urmată de un studiu practic la care au participat părinți ai căror copii au încălcat legea penală și au intrat în evidența Serviciului de Probațiune Brașov.

I. ASPECTE TEORETICE

“Calea de căpetenie pentru o bună creștere nu este dojana și cearta, ci efortul de a ușura drumul spre bine. Trebuie să deștepți în altul dorul de a face bine. Trebuie să-l ridici, nu să-l cobori." (Fr. W. Forster)

Măsurile educative neprivative de libertate

1.1. Noul cadru legislativ sancționator privind minoritatea

Prin noua reglementare, s-a urmărit schimbarea centrului de greutate, de pe sancțiunile privative de libertate, pe alternativele la detenție. Modificările aduse regimului sancționator în acest domeniu sunt în deplină concordanță cu prevederile documentelor internaționale privind justiția pentru copii, noile reglementări excluzând în ce îi privește aplicarea pedepsei cu închisoarea sau cu amenda. S-a urmărit, de asemenea, ca reintegrarea socială a minorilor care au comis infracțiuni să se realizeze prin modalități adaptate vârstei, personalității acestora, modelul de sancționare fiind unul educativ și reparator, care limitează răspunsul statului în favoarea unei intervenții propice.

Un aspect deosebit de important care trebuie menționat este acela că dispozițiile cuprinse în Noul Cod Penal, cu privire la minoritate, se aplică și majorilor care la data săvârșirii infracțiunii aveau vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani (art. 134 Noul Cod Penal).

Regimul sancționator al minorilor, prin Noul Cod Penal, este modificat în totalitate, fiind bazat exclusiv pe măsuri educative (art. 114 Noul Cod Penal), spre deosebire de vechiul Cod Penal, care prevedea, pentru minorii care răspund penal, un sistem sancționator special, format din măsuri educative și pedepse.

”Astfel, în timp ce vechiul Cod Penal prevedea faptul că, față de copilul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă, Noul Cod Penal conține dispoziții referitoare numai la măsuri educative, privative și neprivative de libertate”.

Minorii nu mai pot fi sancționați cu închisoarea, ci li se poate aplica (dacă au peste 16 ani, iar cei de 14-16 ani doar dacă au discernământ) numai măsuri educative – unele sunt neprivative de libertate (stagiul de formare civică maxim 4 luni, supraveghere 2-6 luni, consemnarea la sfârșit de săptămână 4-12 săptămâni, asistarea zilnică 3-6 luni), altele privative de libertate (pentru minorii sancționați în trecut și dacă pedeapsa legală este mai mare de 7 ani: internarea într-un centru educativ pe o perioada de 1-3 ani, internarea într-un centru de detenție pe o perioada de 2-5 ani sau 5-15 ani).

Astfel, alin. 1 al art. 114 din Noul Cod Penal prevede, ca regulă, că față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Excepțiile de la această regulă sunt prevăzute în alin. 2 al articolului. Astfel, față de minorul care la data săvârșirii infracțiunii avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se poate lua și o măsură educativă privativă de libertate doar în următoarele cazuri:

– dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă, ce a fost executată sau a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

– atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de șapte ani sau mai mare ori detenția pe viață.

Practica din Marea Britanie pune accent pe implicarea părinților în procesul de reintegrare a minorilor. Conform documentului Parenting Contracts and Orders Guidance folosit de către Ministry of Justice / Department for Children, Schools and Families / Youth Justice Board din Marea Britanie, relațiile parentale sunt un factor semnificativ în influențarea comportamentului unui copil sau tânăr și intervenția parentală este necesară. Activitatea cu părinții poate avea o bază voluntară, în unele cazuri fiind folosit un contract cu părinții. În situația în care abordarea pe baza voluntariatului eșuează, părinții nefiind interesați de prevenirea săvârșirii de către copiii lor de acte infracționale viitoare, serviciul care se ocupă cu reintegrarea tinerilor care comit infracțiuni poate solicita instanței de judecată emiterea unui Ordin în acest sens. Sintagma ”Programe parentale” se referă la o varietate de abordări folosite pentru a sprijini părinții printr-o intervenție parentală completă. Aceasta include programe cognitive comportamentale, de mentorat, îndrumare parentală, terapie familială, terapie centrată pe soluții și programe de grup..

1.2. Rolul părinților în contextul noului cadru legislativ privind minoritatea

Se caută soluții pentru a dezvolta la câți mai mulți părinți deprinderi de parențialitate și o atitudine constructivă în față problemelor educative, în spiritul drepturilor pe care orice copil le are la dezvoltare, educare, sănătate și o familie echilibrată (Convenția cu privire la drepturile copilului, Unicef, 1989)

Conform liniilor de strategie directoare de la nivel european, care trebuie urmate de statele membre, se subliniază rolul familiei în prevenirea și integrarea delincvenților minori. Astfel, familia, alături de alți actori sociali, reprezintă un factor semnificativ în corectarea delicvenței juvenile. În aceste condiții, se atribuie familiei un rol specific în toate fazele delicvenței juvenile, dezvoltarea de acțiuni de sprijin adecvat pentru părinții care în anumite cazuri determinate trebuie să fie implicați și responsabilizați într-o măsură mai mare. ”Astfel se impune canalizarea măsurilor pentru a extinde oferta de consiliere pentru familiile cu delicvență juvenilă.”

În contextul noilor reglementări legislative privind minoritatea, rolul părinților a crescut în executarea măsurilor educative. Expres în ceea ce privește măsura educativă a supravegherii, potrivit art. 67 alin. 2 din Legea privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri dispuse de organele judiciare și a altor măsuri neprivative dispuse în cursul procesului penal, supravegherea și îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a supravegherii se realizează de către unul dintre părinții minorului, de cei care l-au adoptat sau de către tutore. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții optime, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate, la cererea acesteia.

Instanța trebuie să stabilească, în conținutul hotărârii prin care dispune aplicarea măsurii, persoana desemnată cu supravegherea minorului. În cazul în care nu este desemnată o asemenea persoană prin hotărârea instanței sau în cazul în care persoana desemnată nu mai poate exercita supravegherea, judecătorul delegat, în cadrul procedurii prevăzute la art. 65, cu consultarea consilierului de probațiune, va desemna persoana care urmează să exercite supravegherea.

"Copiii au mai multa nevoie de modele decât de critici." (Joubert)

Stiluri educative ale familiilor contemporane

2.1. Stiluri educative

Integrarea socială a copiilor este în strânsă legătură cu mediul familial, echilibrul și coeziunea familiei, relația părinte-copil. Mai mult decât simpla prezență parentală, o relevanță mai mare o are modul în care părinții se comportă. Coeziunea familială este reprezentată de ritualurile familiale, activitățile comune ale membrilor familiei, existența unor reguli constante și acceptate de toți și care întrețin și întăresc sentimentul apartenenței.

Expresia „stil educativ” este utilizată într-un sens relațional: ea vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educativ, fiind adesea înlocuită în literatura de specialitate cu termeni ca „atmosferă familială”, „climat educativ (familial)”, „tehnici de influență”. Astfel, atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de influență ale familiei se pot identifica cu stilul educativ.

Stilul educativ al familiei oferă cadrul orientativ al acțiunilor educative în familie care caracterizează mediul respectiv.

Stilul parental poate fi adaptativ sau dezadaptativ. Cel dezadaptativ este definit ca fiind “percepția gradului ridicat de respingere și a gradului ridicat de supraprotecție parentală”. Cel adaptativ este definit ca fiind „percepția gradului scăzut de respingere și a gradului scăzut de supraprotecție parentală” (Irfan, 2011).

Autorii care sintetizează studiile consacrate acestei teme constată că ele se organizează în jurul a două axe:

(1) axa autoritate / liberalism sau constrângere / permisivitate

(2) axa dragoste / ostilitate sau atașament / respingere

În cazul primei axe sunt utilizați în vederea analizei indicatori care arată constrângerile impuse de părinți în activitatea copiilor, responsabilitățile ce le sunt atribuite acestora, modul de exercitare a controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul respectării regulilor.

În ceea ce privește cea de a doua axă, indicatorii utilizați sunt:

gradul de angajare a părinților în activitatea copilului;

suportul (ajutorul) pe care îl oferă copilului;

timpul pe care îl alocă copiilor;

receptivitatea față de stările lui emoționale și față de nevoile sale.

”Combinând cele două variabile, control parental și suport parental, Diana Baumrind (1980) identifică – într-un studiu la care marea majoritate a autorilor se raportează – trei modele de acțiune parentală” :

permisiv,

autoritar

„autorizat”

Modelul permisiv este caracterizat prin nivelul scăzut al controlului, asociat identificării părintelui cu stările emoționale ale copilului. Controlul este slab și normele de conduită și responsabilități impuse copilului sunt puține. Eforturile părinților sunt de a înțelege și răspunde nevoilor copilului.

Modelul autoritar asociază un nivel înalt al controlului cu o slabă susținere a activității copilului; acestuia i se impun principii și reguli de conduită rigide; autoritatea, tradiția, munca, ordinea, disciplina sunt valorile pe care părinții le transmit sistematic.

Modelul „autorizat” îmbină controlul sistematic cu un nivel înalt al sprijinul parental. Părinții formulează reguli și controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt dispuși să comunice cu copii și să le explice rațiunile pentru care regula trebuie respectată și situațiile în care ea se aplică, astfel părinții stimulează autonomia de gândire a copiilor. Acest stil este identificat în alte studii ca fiind stilul parental democratic.

Aceste stiluri parentale sunt destul de rar „pure”, uneori putând exista caracteristici din cel puțin două stiluri, în funcție de interacțiunea dintre personalitatea părinților, relațiile de cuplu, tipul de atașament și temperamentul copilului.

2.2. Strategii educative

a) Autoritatea. Diferența dintre putere și autoritate este aceea că autoritatea presupune recunoașterea și acceptarea ei însă puterea se impune doar prin forță.

O poziție rigidă, autoritară a unui părinte vânător de greșeli, în fața căruia copilul tremură, determină blocarea comunicării. Excesul sau insuficiența autorității este prima cauză a pierderii acesteia în relațiile dintre părinți și copil. Pierderea autorității se declanșează și datorită inconsecvenței regulilor, a variațiilor excesive a aplicării lor, a atmosferei instabile și a lipsei de unitate a părinților cu privire la educația copiilor. Dezorientat de dispozițiile contradictorii ale celor doi părinți, copilul se simte vinovat față de amândoi sau nu mai ascultă pe nici unul dintre ei.

Abuzul de autoritate influențează negativ întreaga personalitate a copilului. Abuzul de autoritate nu este de regulă generat de lipsa de dragoste din partea părinților, ci de o dragoste greșit exteriorizată, datorită, între altele, cunoașterii insuficiente a procedeelor și metodelor pedagogice ce trebuie aplicate în educația copilului. ”Adevărata autoritate este cea bazată pe respectul pe care-l impune copilului părintele, prin trăsăturile sale de caracter și modul de viață pe care îl duce”.

Pe de altă parte, autoritatea manifestată în mod adecvat întărește sentimentul de siguranță al copilului, ocrotind copilul împotriva unor pericole externe pe care acesta le poate ignora, dar mai ales îl ocrotește împotriva pericolelor psihice în care îl pun propriile impulsuri elementare. Autoritatea arată modurile de comportament acceptabile și valorizante care urmăresc integrarea în grupurile familiale. Autoritatea părinților reprezintă un instrument de socializare care conduce la formarea autocontrolului.

b) Exemplul. Exemplul transformă principiile, normele, cunoștintele în atitudini și comportamente. Prin exemplele identificate în familie, copilul se adaptează biologic și social la mediul înconjurător. Exemplele din mediul familial au un impact major prin influența lor asupra formării personalității, datorită condiției de prim mediu de viață. Atașamentul puternic al copilului față de membrii familiei și coeziunea familială determină o influență educativă mai puternică a exemplelor. În cadrul familiilor conflictuale, lipsite de atmosfera caldă și sigură a unui cămin real, exemplele nu mai pot constitui un mijloc de educație, datorită conținutului lor negativ și lipsei de autoritate al părinților.

Exemplele pozitive conțin valori morale, au o mare forță de atracție care îndeamnă la acțiune, dinamizează ceea ce este bun în om. Reprezentarea binelui încorporat în exemplul personal relevă necesitatea binelui, eficența lui pe plan personal și social. Imitarea în acest caz este bazată pe reflecție, pe convingere. Individul poate astfel să-și compare propriile sale fapte cu rezultatele benefice ale unui exemplu pozitiv.

Exemplele negative au un impact devastator. Ele pot fi evitate prin comunicarea permanentă cu copiii. Pentru ca exemplele pozitive să fie adoptate de către copil, ele trebuie înfățișate firesc, izvorâte din necesitățile naturale și să îmbine perfect principiile cu faptele. Neconcordanța dintre norme, reguli și atitudini este observată și sancționată de copii prin nerespectarea regulilor. Influența educativă a părinților nu se exercită prin câteva exemple izolate, ci prin comportarea, reacțiile și atitudinile lor de zi de zi.

Păstrarea controlului asupra situației și asupra propriei persoane este indispensabilă în toate împrejurările vieții. Rezolvarea cu calm a anumitor conflicte familiale echivalează cu păstrarea liniștii și fericirea familiei înseamnă creșterea prestigiului și rolului de părinte.

2.3. Atitudini existente în familie

Acceptarea.

Atitudinea de acceptare oferă copilului siguranța necesară dezvoltării. Copilul acceptat se va îndrepta spre autonomie, spre desfacerea treptată a legăturii care-l face dependent de părinți. I se oferă libertatea de a oferi dragoste, precum și părinții i-o asigură. Este capabil să suporte mustrările lor, să se supună dorințelor lor, afirmându-se totodată și pe sine.

Copilul acceptat este pregătit pentru abordarea dificultăților și depășirea lor. ”El se adaptează la realitate deoarece a întâmpinat-o fără anxietate, prin prezența securizantă a părinților. Adepții stimulării inteligenței emoționale a copiilor și adolescenților apreciază că buna educare și acceptarea copiilor se realizează prin asigurarea iubirii, a bunei dispoziții, a limitelor și a legăturilor.

Iubirea. “Părinții au responsabilitatea să ofere chiar și atunci când copii nu merită în mod necesar”. În cazul în care părinții sunt critici și distanți, copiii sunt predestinați să pășească în viață cu convingerea că nu sunt suficient de buni și că oamenii nu-i vor iubi. Copiii care au o relație puternică cu părinții lor își însușesc cu mai multă ușurință valorile esențiale, știu să se implice într-o relație bazată pe iubire. Relația cu părinții ajută la construirea propriei identități, asigură valorile călăuzitoare în viață și oferă baza modalității de raportare la ceilalți.

Voia bună. Abilitatea părinților de a se mândri și de a se bucura pentru lucrurile pe care le fac copiii lor vor crea premizele unei relații sănătoase, atât pe plan social, cât și emoțional.

Limitele. Importanța limitelor este aceea că îi orientează pe copii într-o anumită direcție și le atrag atenția asupra unor scopuri pe care ei le pot atinge. Deși limitele reprezintă o măsură de protecție, copiii le percep ca pe niște restricții.

Legăturile. Prin intermediul legăturilor, copiii dobândesc sentimentul apartenenței, își formează deprinderi, dobândesc sentimentul responsabilității. Impactul pozitiv pe care părinții îl pot exercita asupra copiilor este posibil doar dacă între aceștia există o relație deschisă. Copii au nevoie să simtă iubiți, dar într-un cadru în care să învețe disciplina, autocontrolul și modurile de folosire responsabilă a libertății.

b) Supraprotecția.

"Supraatenția familială" este descrisă în literatura de specialitate prin tendința de a da întotdeauna dreptate copilului, de a-l substitui în nenumărate acțiuni pe care le-ar putea îndeplini foarte bine și singur, de a arăta o preocupare și o anxietate exagerată față de tot ce este legat de persoana lui, de a organiza toată viața familială în funcție de copil. Supraprotejarea se manifestă prin tendința părinților de a se așeza constant între copil și realitatea exterioară; copilul este apărat cu exagerare, indiferent de vârsta la care a ajuns și este ținut sub dependența și controlul permanent al părinților. Părinții supraprotectivi se orientează spre evitarea ocaziilor în care copilul ar putea lua inițiative. O asemenea situație nu creează un mediu securizant, deoarece atunci când este silit să se descurce prin propriile-i puteri, copilul nu se poate desprinde de dependența deja creată.

Supraprotecția este definită că neacceptarea copilului drept ceea ce el reprezintă în sine, prin a nu-l vedea decât în funcție de propria persoana a părintelui, prin a nu aprecia posibilitățile lui de adaptare la realitate. Această atitudine încetinește dezvoltarea evolutivă a copilului, dezvoltând prin carențe de voință și inițiativă care pot să determine apariția unui sentiment de inferioritate. A-l ajuta mereu pe copil înseamnă a-l convinge de neputința lui și de lipsa lui de valoare, pentru că părintele este convins, în fond, de acest lucru, construindu-se astfel o personalitate nefastă, a unei persoane care se va deznădăjdui curând față de contrarietățile fatale din luptele vieții.

c) Respingerea.

Atitudinea de respingere realizată de părinte este determinată de percepția copilului ca pe o povară, ca un lucru neplăcut. Existența copilului este, pentru părinte, resimțită ca o frustrare și consecințele acestei percepții sunt redate prin manifestări față de copil care reflectă existența unor sentimente ostile.

Resimțirea sentimentelor ostile de către copil poate determina apariția unor conduite agresive, fie direct adresate părinților, fie întoarse asupra propriei persoane. Deoarece și-a format o imagine frustrantă despre părinți, viziunea pe care o are despre lumea externă și despre adult în general va fi imprimată de același caracter. Lumea exterioară este, pentru el, amenințătoare, ostilă. Se simte izgonit de ceilalți deoarece nu a fost admis în mediul său de origine. Crezând că este veșnic o țintă a loviturilor celorlalți, previne atacurile, atacând el mai întâi, căutând să se simtă în siguranță prin conduite agresive. Copilul respins, datorită inferiorității percepute, încearcă să se revalorizeze prin manifestări deviante. Nu are sentimentul propriei valori și al apartenentei de ceilalți.

Se spune că “meseria de om” copilul o învață în familie, deoarece de atitudinea pe care o adoptă față de membrii familiei vor depinde mai târziu relațiile sale cu restul oamenilor. Din viața de familie decurge învățarea celor mai importante comportamente sociale: apărarea propriilor drepturi, respectarea drepturilor altuia. Relațiile intrafamiliale ale individului, individualizarea și socializarea duc la cristalizarea personalității individului. Înlăturarea conflictelor în raporturile dintre părinți și copii începe prin acceptarea acestor conflicte, prin acceptarea divergențelor ce există în mod normal între părinți și copii, prin conștientizarea faptului că deosebirile normale dintre indivizi pot declanșa conflicte.

”Dacă există ceva ce dorim să schimbăm la copilul nostru, ar trebui să ne uităm mai intâi la noi inșine dacă nu există ceva ce ar trebui schimbat la noi.” C.G. Jung

3. Consilierea părinților

3.1. Educația părinților. Forme de sprijin a familiei

Educația parentală este forma intervenției socio-educative care constă în „tentativa formală de a mări conștiința părinților și utilizarea aptitudinilor parentale”.

„Educația parentală urmărește reducerea gradului de vulnerabilitate al persoanelor și înseamnă un transfer de competențe de la specialist către familie”. „Într-o formă generală, se poate considera ca formare parentală orice acțiune educativă de sensibilizare, învățare sau clasificare relativ la valori, atitudini și practici parentale de educație”. Prin educația parentală se încearcă să se transmită părinților diferite cunoștințe, informații, să se dezvolte abilități și competențe care sunt eficiente pe termen lung. Obiectivul principal al programelor de educație parentală este considerat a fi mobilizarea resurselor care contribuie la dezvoltarea psihosocială a copilului în condiții naturale, la un nivel optim.

În relația de sprijin acordată de specialiști părinților, specialiștii nu sunt deținători unici ai cunoașterii, părinții fiind de asemenea posesori de cunoștințe. Sarcina specialistului nu este aceea de a înșirui o serie de informații și cunoștințe, ci de a încuraja mobilizarea resurselor existente în orice familie. Specialistul și părinții caută împreună resursele în lumea cotidiană a familiei, în mediul său obișnuit de viață. Aceste resurse sunt cunoscute cel mai bine de părinți, se simte însă nevoia de sprijin în valorificarea lor.

3.2. Justificarea educației părinților

Necesitatea pregătirii familiei pentru funcția educativă s-a impus atenției publice din întreaga lume, în urma creșterii numărului copiilor inadaptați social și a constatării că la originea acestei inadaptări educative se află familia.

Educația părinților aduce valoare relațiilor din interiorul familiei, dar și părinților ca persoane. Dacă vor ști mai bine, vor acționa mai eficient și vor avea mai mult succes în rezolvarea problemelor de familie. În planul personal, aceasta va însemna creșterea încrederii în propriile forțe și o atitudine mai flexibilă și deschisă față de urmași

În urma participării la programele de educație parentală relațiile dintre părinți și copii și celelalte roluri din familie sunt abordate într-o manieră mai conștientă. La nivelul relațiilor cu copilul, adultul se va preocupa de cunoașterea copilului, dorind să își asume sarcina educativă. Părinții își concep rolul mai activ, doresc și propun colaborarea.

Opinia potrivit căreia societatea se poate bizui pe instinctul părintesc a fost permanent contrazisă de experiență, impunându-se necesitatea unor măsuri specifice de educare.

3.3. Principiile educației parentale

În cartea Consilierea și educația părinților a Ecaterinei Vrasmas sunt prezentate câteva principii:

– Dezvoltarea copilului este dependentă de calitatea relațiilor dintre el și părinții lui. Este de remarcat că nu există numai un mod absolut bun de a crește copii și nu există o familie perfectă, de aceea este important să se cunoască și să se respecte modele diferite de părinți și familii.

– Abilitățile parentale reflectă nivelul individual de încredere în propriile forțe, cunoștințe și abilități. Munca cu părinții cere profunde cunoștințe, valori și construirea pe fundamentul propriilor deprinderi, experiențe și abilități pentru a nu induce dependență și sentimentul de vinovăție.

– Proiectele și serviciile planificate în colaborare strânsă cu părinții și bazate pe propriile lor nevoi vor fi mai acceptabile și vor putea deveni practici uzuale.

– Parențialitatea înseamnă în mod obișnuit implicarea mamei și a tatălui, de aceea orice educație a părinților trebuie să pornească de la a fi relevantă în aceeași măsură fetelor și băieților, femeilor și bărbaților.

– Toți părinții au nevoie de sprijin și ajutor în anumite perioade, dar cel mai adesea, nevoile lor sunt diferite la stadii diferite și de aceea identificarea și rezolvarea problemelor educaționale necesită căi diferite.

– Parențialitatea este un proces continuu. Dezvoltarea unui părinte începe cu nașterea și continuă cu copilăria mică, copilăria, școlaritatea, primele relații, prieteniile și colaborările, sarcina, nașterile, parențialitatea și nepoții.

– Calitatea de a fi părinte trebuie învățată și perfecționată. A fi părinte nu înseamnă doar o conducere a creșterii copilului, ci o interacțiune constantă între părinți și copii, care se dezvoltă în permanență.

– În societățile multietnice, diversitatea culturală este exprimată prin diversitatea modelelor de creștere și educare a copiilor, ca și prin perspectivele diferite de a vedea viața, lucru care trebuie respectat în orice sprijin dat părinților.

– Parențialitatea este un proces secvențial, care se adresează personalității în ansamblul ei, ea are implicații asupra tuturor celor care lucrează cu copii și părinți în momente diferite ale vieții, cu cei care au nevoie să își înțeleagă implicarea ca o parte componentă a sprijinului acordat.

– Creșterea copiilor este văzută în orice context ca o necesitate fundamentală, ce presupune sprijin financiar, îngrijiri în instituții potrivite și căldura căminului familial.

Orice program de educație a părinților are în vedere anumite variabile pe care le fixează ca obiective și repere precum ar fi: caracteristicile personale ale copiilor, experiența personală de viață și experiența propriei familii, motivația părinților și gradul lor de implicare, timpul acordat, condițiile sociale și economice, modele socio-culturale pe care fiecare părinte le-a primit în experiența proprie, abilitatea părinților de a face față stresului, relații cu cei din afara sferei familiale, dorința de schimbare. Transmiterea fiecărui părinte a unui set de cunoștințe și deprinderi, suportă diferențieri în aplicarea lor determinate de o multitudine de factori.

II. ASPECTE PRACTICE

1. Cadru metodologic

Studiul de față propune o cercetare de tip calitativ și cantitativ, instrumentele folosite fiind observația, chestionarul (aplicat unui număr de 15 părinți), interviul (realizat cu un număr de 6 părinți cu ocazia aplicării chestionarelor, bazat pe întrebările din chestionar) și documentarea prin studiul dosarelor de supraveghere a minorilor a căror părinți au participat la studiu. Locul de aplicare a chestionarelor a fost la sediul serviciului sau la domiciliul respondenților.

Până în luna decembrie 2014, în evidența Serviciului de Probațiune Brașov au fost înregistrate un număr de 27 de măsuri educative. Dintre acestea, 9 au fost luate în evidență în luna noiembrie, urmând a se proceda la punerea în executare în instanță conform procedurii, iar 10 dosare au fost închise ca urmare a încetării termenului de supraveghere.

Dintre măsurile educative aplicate, 18 reprezintă măsuri educative de supraveghere, 4 de asistare zilnică, 2 de stagiu de formare civică, iar 3 sunt de consemnare la sfârșit de săptămână.

2. Scopul cercetării

Identificarea necesității și oportunității realizării unei intervenții integrate prin implicarea și participarea părinților minorilor care au încălcat legea penală la programe de consiliere în vederea reintegrării sociale a minorilor.

3. Obiectivele cercetării

1) Analizarea necesității unui sprijin suplimentar acordat părinților în contextul noilor măsuri educative.

2) Identificarea stilurilor educative parentale.

3) Evaluarea percepției părinților asupra utilității participării la un program de consiliere.

4. Ipotezele cercetării

a) Măsurile educative ridică dificultăți de punere în executare din perspectiva părinților.

b) Stilurile educative practicate de părinții copiilor ce au încălcat legea penală sunt de tip dezadaptativ.

c) Părinții consideră utilă participarea la un program de consiliere.

5. Grup de participanți

Persoanele chestionate și intervievate au fost părinții a 15 minori care au încălcat legea penală și au intrat în evidența Serviciului de Probațiune Brașov, 13 dintre minori fiindu-le aplicată măsuri educative conform prevederilor Noului Cod Penal (12 dintre minori fiindu-le aplicată măsura educativă a supravegherii și unuia dintre minori fiindu-i aplicată măsura educativă a asistării zilnice), iar în cazul a 2 minori le-a fost aplicată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control conform vechiului Cod Penal.

Criteriile care au stat la baza alegerii grupului țintă au avut în vedere:

persoanele care completează chestionarul să fie părinți ai minorilor / tinerilor care se află în evidența serviciului nostru;

minorii / tinerii a căror părinți completează chestionarul să fi intrat în evidența serviciului în anul în curs.

Sancțiunea care i s-a aplicat minorului nu s-a constituit într-un criteriu de selecție; de asemenea nu a contat dacă minorul încă se mai află în termenul de supraveghere, la momentul cercetării.

6. Limitele cercetării

– Oferirea de către părinți a răspunsurilor apreciate ca dezirabile;

– Oferirea de răspunsuri în ceea ce privește stilul educativ care reflectă situația după comiterea infracțiunii de către minor, care poate să fie diferită de situația anterioară;

– Limitarea posibilităților de răspuns la câteva variante în cazul unor întrebărilor închise din chestionar.

Aceste limitări au fost diminuate prin completarea analizei cantitative realizate prin chestionar cu studiul documentelor.

O altă limită este includerea unui număr relativ restrâns de participanți la studiu care influențează caracterul de generalizare a rezultatelor studiului.

7. Rezultatele obținute

7.1. Date obținute în urma consultării dosarelor de supraveghere:

Din acest tablou se observă faptul că 9 dintre familiile studiate sunt monoparentale, iar 6 dintre familii studiate sunt familii tradiționale în care se regăsesc ambii părinți. În 3 dintre familiile studiate se găsește modelul infracțional în familie, în alte 2 familii se găsesc modele comportamentale deviante de tipul consumului de alcool și utilizarea agresivității.

Consider că familiile atipice (dezorganizate prin divorț, monoparentale sau concubine) nu constituie din start un factor favorizant al delincvenței doar în măsura în care afectează major realizarea funcției de bază: educarea și socializarea copiilor. Doar în situația în care familia dezorganizată înregistrează probleme la nivel psihologic, pedagogic și moral ca urmare a lipsei autorității părintești și a controlului, ea se constituie într-un context care creează premizele unei socializări defectuoase.

7.2. Datele obținute din chestionar, completate cu date obținute prin consultarea dosarelor și date obținute prin intervievare

Analiza se face pe trei dimensiuni:

Măsuri educative

Stil educativ

Consiliere pentru părinți

7.2.1. Măsuri educative

a) Cu privire la oportunitatea încredințării supravegherii părinților, din răspunsul celor chestionați au reieșit următoarele:

– 12 părinți consideră că este bine ca supravegherea copilului să fie încredințată părinților;

– 3 părinți au apreciat că încredințarea supravegherii minorului nu trebuie încredințată părinților deoarece copii care au încălcat legea penală nu mai respectă autoritatea părinților.

b) În ceea ce privește dificultatea cu care se pot confrunta părinții la întocmirea planului programului zilnic:

– 3 răspunsuri indică o dificultate foarte crescută, un răspuns indică o dificultate crescută, 2 răspunsuri indică o dificultate medie și 9 răspunsuri indică o dificultate redusă și foarte redusă.

c) Cu referire la dificultatea părintelui de a-l convinge pe copil să urmeze planul programului zilnic;

– 5 răspunsuri indică o dificultate redusă, 1 răspuns o dificultate foarte redusă, 6 indică o dificultate medie, 2 indică o dificultate mare și 1 răspuns indică o dificultate foarte mare.

d) Relativ la conduita părintelui în situația în care copilul încalcă programul zilnic au reieșit următoarele răspunsuri:

– 13 părinți au apreciat că anunțarea consilierului de probațiune manager de caz cu privire la încălcarea programului de către minor este în beneficiul acestuia din urmă, 1 părinte a apreciat că anunțarea consilierului pune în pericol situația copilului, iar 1 părinte nu s-a putut exprimat cu privire la acest aspect.

Din analiza acestor date reiese că majoritatea părinților apreciază ca fiind benefică încredințarea supravegherii minorilor părinților, majoritatea părinților apreciază activitatea de întocmire a programului zilnic ca fiind de o dificultate redusă, însă majoritatea dintre părinții chestionați apreciază ca fiind dificil demersul de convingere a minorului de a respecta programul zilnic. Cei mai mulți dintre părinții chestionați neagă conflictul de loialitate în cazul în care copii nu respectă programul zilnic și arată că în acest caz anunță consilierul de probațiune, fapt infirmat de practica individuală. Unul dintre părinți confirmând această situație ”anunț consilierul, la nivel teoretic, pentru că ești părinte și s-ar putea să fii slab”.

7.2.2. Stiluri educative

În ceea ce privește analiza stilurilor educative practicate de către părinții participanți la studiu s-a observat o diferență între răspunsurile lor din chestionar și datele care reies din analiza referatelor de evaluare. Această situație poate fi determinată și de tendința acestora de furnizare a răspunsurilor percepute ca dezirabile. Astfel, în ceea ce privește completarea chestionarului, a întrebărilor cu variante limitate referitoare la stilul educativ, reiese că 12 dintre 15 părinți au oferit răspunsuri care indică un stil educativ democratic, 2 părinți au oferit răspunsuri care indică un stil educativ autoritar, iar 1 răspuns indică un stil educativ permisiv.

Majoritatea au arătat că folosesc un echilibru dintre control și disponibilitatea afectivă, urmărind interesul copilului și respectarea drepturilor acestuia. În situația persoanelor intervievate s-a observat că cei mai mulți părinți au completat chestionarul raportându-se la o situație ideală, cum și-ar dori să fie relația cu copii, realitatea cotidiană fiind însă diferită.

Din referatele de evaluare reies următoarele informații:

– 9 dintre minori provin din familii monoparentale, părintele în grija căruia a rămas minorul a adoptat fie un stil educativ bazat pe control, 5 cazuri (stil educativ predominant autoritar) pentru suplinirea rolului parental absent, fie a acordat minorilor libertate totală, lipsită de reguli, 4 cazuri (stil educativ predominant permisiv) fiind depășiți de rolul de unic întreținător al familiei.

– 6 dintre minori provin din familii organizate, în 4 cazuri părinții au adoptat stiluri educative predominante democratice care în două situații erau corelate cu atitudini parentale ușor hiperprotective, iar în alte două cazuri erau corelate cu atitudinea parentală de acceptare a micii infracționalități; într-un caz stilul educativ implică controlul excesiv și uzul agresivității (stil educativ autoritar), și într-un caz stilul educativ folosit de părinți acorda libertate totală (stil educativ permisiv).

Așadar, din analiza referatelor de evaluare precum și din analiza întrebărilor deschise reiese că cei 15 părinți / tutori participanți la studiu manifestă un stil educativ preponderent permis și autoritar (6 manifestă un stil educativ preponderent autoritar, 5 manifestă un stil educativ preponderent permisiv și 4 un stil preponderent democratic).

Așa cum se evidențiază mai sus, stilul autoritar este unul dintre stilurile educative preponderente părinții folosind un control excesiv corelat cu un nivel scăzut de disponibilitate afectivă. În acest context, părintele impune standarde, nu acceptă abateri de la reguli, manifestă control sever ce poate fi însoțit de pedepse (inclusive coerciții fizice), discuțiile și explicațiile lipsind. Acest stil educativ poate crea în rândul copiilor carențe emoționale, copii putând manifesta, mai devreme sau mai târziu, diferite probleme emoționale; de asemenea, pot dezvolta comportamente de risc, de tipul consumului de alcool, droguri sau delicvență, din încercarea de a se împotrivi controlului parental excesiv, lipsei de afecțiune și rolului de victimă, putându-se transforma chiar ei în agresori .

Un alt stil educativ preponderent este stilul parental permisiv care pe de o parte asigură un grad înalt de disponibilitate afectivă, însă pe de altă parte nivelul de control din partea părinților este scăzut, acordându-i-se copilului libertate totală fără a i se impune granițe, limite. În acest context copilul poate avea dificultăți de a înțelege și respecta regulile, inclusiv legile, și poate dezvolta un tip de comportament de nerespectare / încălcare a acestora.

În ceea ce privește completarea întrebărilor deschise care vizau stilul educativ, atitudinile existente în familie și strategiile de educare cu referire la percepția rolului de părinte, manifestarea controlului și afectivității au reieșit datele care urmează

Atitudini parentale: manifestarea controlului.

Părinții abordați consideră că rolul unui părinte este întreținerea, îndrumarea, educarea, supravegherea: ”să-i asiguri traiul de zi cu zi”, ”de a-l ghida în viață pe copil explicând-i atunci când greșește”; ”părintele trebuie să aibă grijă de el să-l învețe la lucruri bune, să nu meargă la furat cu alții”.

Din referatele de evaluare reiese că datorită situației materiale precare întâlnită la majoritatea familiilor, atât la familiile monoparentale, cât și în cazul unor familii organizate, părinții au tendința de a centra demersurile în scopul obținerii de venituri necesare acoperirii nevoilor de subzistență în detrimentul activităților petrecute împreună cu copii. În acest context, mediul familiei poate fi marcat de disfuncționalități în privința manifestării echilibrate a afectivității sau controlului parental, în privința autorității părintești, a supravegherii și a îndrumării minorilor.

În ceea ce privește manifestarea controlului, se observă din analiza răspunsurilor că, în majoritatea cazurilor, 10 din 15 părinți consideră importantă componenta de disciplină, părinții afirmând: ”copilul trebuie îndrumat, controlat”, ”copilul nu trebuie lăsat să urmeze cursul vieții fără a urma reguli de conduită și educare”.

Uneori, pentru realizarea disciplinei, părinții folosesc un control excesiv sau chiar agresivitatea fizică. Însă autoritatea fricii de bătaie poate trezi la copii înclinarea spre minciună, lașitate și în același timp cultivă cruzimea. Copiii crescuți sub acest tip de autoritate pot deveni adulți ce doresc să răzbune o copilărie asuprită.

Dorința acerbă a părinților ca ei să fie mereu deținătorii adevărului, împiedicând comunicarea, determină o supunere de suprafață a copilului, pierzând posibilitatea de a controla ceea ce gândește copilul și posibilitatea de a-l influența. O dezvoltarea psiho-morală a copilului impune însă, posibilitatea exprimării sentimentelor și gândurilor.

Atitudini parentale: manifestarea afectivității.

În ceea ce privește manifestarea afecțiunii față de copii se observă că:

– 7 dintre părinții chestionați consideră nepotrivită o astfel de atitudine considerând că a manifesta afecțiune față de copil este „un semn de slăbiciune” ”nu trebuie să îi arăți unui copil că îl placi că după un timp poate să te bată”, Dacă manifești afecțiune față de el ”devine prea răsfățat și și-o ia în cap”. Acest mod de gândire este specific stilului educativ parental autoritar.

– 4 dintre părinți au apreciat ca fiind benefică manifestarea afecțiunii față de copil ”Dragostea către copil trebuie arătată în orice moment, astfel copilul va avea siguranța că cineva (părinții) îl ocrotesc.” ”E bine să-l faci pe copil să simtă că îl iubești și că îi ești mereu aproape”;

– 4 dintre părinți chestionați nu au răspuns întrebare referitoare la manifestarea afectivității.

Din literatura de specialitate reiese că e important ca fiecare copil să simtă afecțiune, să se simtă iubit și valorizat, aspecte care constituie un element securizant de mare importanță. Copilul are nevoie să știe că părinții sunt bucuroși de a-l avea, valoarea pe care copilu și-ao atribuie fiind interdependentă de valoarea pe care i-o atribuie ceilalți.

Respingerea determină copiilor lipsa de autovalorizare, de încredere în sine. Atitudinea rejectivă a părinților poate provoca la copii sentimentul de instabilitate emoțională, iritabilitate și poate duce la apariția de comportamente agregresive asupra propriei persoane sau asupra celorlați.

7.2.3 Program de consiliere pentru părinți

a) Utilitatea participării părinților la un program de consiliere

În ceea ce privește utilitatea participării părinților la un program de consiliere s-au evidențiat următoarele răspunsuri:

– 7 părinți au apreciat ca fiind foarte utilă, 4 părinți au apreciat ca fiind utilă, un părinte a apreciat că participarea la un astfel de program ar avea o utilitate medie, un părinte a apreciat că participarea la program nu i-ar fi utilă, iar 2 persoane nu s-au pronunțat cu privire la acest aspect.

Așa cum reiese din cele expuse mai sus, majoritatea părinților dintre cei chestionați consideră că participarea la un program de consiliere ar fi utilă și foarte utilă.

În perspectiva unor părinți, rolul consilierului este strâns legat de consolidarea relațiilor cu părinții și sprijinirea acestora în procesul de reintegrare socială a minorilor afirmând că:

”Prima data trebuie educați părinții, cum să se poarte, ce să facă să-și ajute copii”

”Consilierul trebuie să discute cu minorul și cu părintele și să stabilească împreună un program pe care minorul să-l respecte”,

”Eu, după atâtea greutăți, nu am mentalitate bună. O învățătură la 50 de ani nu strică”

Atât din răspunsurile oferite de părinți, cât și din practică, se ridică necesitatea intervenției specializate de tipul consilierii părinților, în vederea abordării relațiilor dintre părinți și copii într-o manieră mai conștientă, a dezvoltării preocupării părintelui de cunoaștere a copilului și asumării sarcinii educative.

b) Teme propuse în cadrul programelor de consiliere pentru părinți

Programele de consiliere pot viza îmbunătățirea conduitei parentale și consolidarea responsabilității parentale. Acest tip de intervenție poate sprijini identificarea și focusarea asupra diferitelor aspecte ce stau la baza comportamentelor problematice ale copiilor, precum și dezvoltarea unei relații părinte – copil propice care să ducă la atenuarea acelor probleme.

Identificarea stilurilor educative existente, a punctelor tari și a punctelor sale slabe ale stilului educativ;

Identificarea de comportamente educaționale alternative;

Importanța acceptării, a atașamentului și a manifestării afecțiunii necondiționate;

Importanța regulilor;

Puterea exemplului;

Gestionarea conflictelor;

Tipuri de comportament, comunicare asertivă;

Implicarea unei abordări restaurative / asumarea modului de gândire restaurativ.

8. Evaluarea ipotezelor

Având în vedere cele expuse mai sus reiese că ipoteza 1 măsurile educative ridică dificultăți de punere în executare din perspectiva părinților se confirmă. Chiar dacă mă așteptam să existe mai mulți părinți care să indice probleme legate de întocmirea planului zilnic și probleme de loialitate legate de anunțare consilierului de probațiune în cazul nerespectării de către minor a planului, datele privitoare la dificultățile ridicate de convingerea minorului să respecte planul programului zilnic duce la confirmarea primei ipoteze (9 părinți din 15 au apreciat că respectarea planului de către minor ridică o dificultate medie, mare, sau foarte mare).

Din cele prezentate cu privire la ipoteza 2 Stilurile educative practicate de părinții copiilor ce au încălcat legea penală sunt de tip dezadaptativ se observă obținerea de date contradictorii. Pe de o parte răspunsurile închise din chestionar indică în majoritatea cazurilor manifestarea unui stil educativ democratic care folosește o abordare echilibrată a controlului și afectivității, cu urmărirea respectării drepturilor copilului. Pe de altă parte întrebările deschise din chestionar și informațiile obținute în cadrul interviului și cele cuprinse în dosarele supraveghere indică manifestarea unui control excesiv în cazul a 6 familii, sau unui control carențat în sensul limitării extreme a acestuia în cazul a 5 familii. În ceea ce privește manifestarea afectivității se observă atitudine de evitare a exprimării afecțiunii, astfel 7 dintre respondenți s-au exprimat în sensul acestei idei, iar 4 nu au oferit răspuns la întrebarea deschisă cu referire la acest subiect. Din aceste informații reiese un dezechilibru în ceea ce privește manifestarea controlului și afectivității cu afectare relației părinte copil, date care confirmă și cea de a doua ipoteză.

În ceea ce privește ipoteza 3 Părinții consideră utilă participarea la un program de consiliere, majoritatea respondenților, 11 din 15 abordați (2 nu au răspuns la acest subiect) au apreciat că participarea la un program de consiliere este utilă și foarte utilă, fiind confirmată astfel și cea de-a treia ipoteză.

Minorii delincvenți „nu sunt nici infractori înrăiți, nici elemente marginale irecuperabile, ci pur și simplu copii în derivă, lipsiți de beneficiile educaționale ale unui mediu familial favorabil și care, datorită stilului educativ deficitar al părinților și eșecului procesului de socializare, au ajuns să săvârșească, mai mult sau mai puțin ocazional, abateri de la normele de conviețuire socială”. (Dan Banciu și Sorin M. Rădulescu)

Concluzii:

Deoarece familia reprezintă cadrul de referință afectiv, social și material al copilului, sursa care oferă modelele umane pe care copilul poate să le imite, se impune îndreptarea atenției specialiștilor spre buna desfășurare a sistemelor relaționale din acest cadru.

Noul context legislativ consolidează responsabilizarea părinților prin implicarea acestora în supravegherea măsurilor educative.

Așa cum reiese din chestionarele completate, măsura educativă a supravegherii ridică anumite dificultăți părinților, însă nu atât din necesitatea elaborării planului programului zilnic, cât din problemele ce decurg din demersul de convingere a minorilor în vederea respectării planului programului zilnic.

Se observă din datele avute la dispoziție că în cele mai multe cazuri dintre cele studiate există un dezechilibru în ceea ce privește manifestarea controlului și a afectivității parentale ceea ce conduce la stiluri parentale dezadaptative.

De asemenea, se poate observa că în cadrul familiilor studiate există câteva cazuri în care se găsesc modele infracționale sau modele deviante de tipul consumului de alcool și adoptarea de conduite agresive. Au fost identificate și câteva cazuri în care părinții oferă modele prosociale de comportament. Această situație susține ideea îndreptării atenției asupra părinților având în vedere că familia este mediul prim de viață, cadrul atașamentelor cele mai puternice și forța exemplului parental are un impact determinant.

Completarea întrebărilor deschise din chestionar a indicat faptul că părinții evită manifestarea afecțiunii care poate conduce la resimțirea de către copil a atitudinii de respingere. Această atitudine declanșează la copii lipsa de autovalorizare, neîncredere în sine, pasivitate și apatie.

În ceea ce privește manifestarea controlului, majoritatea părinților au valorizat la nivel teoretic această componentă disciplinară, însă în unele cazuri este folosită în exces, iar în alte cazuri a rămas un deziderat teoretic, unii părinți fiind conștienți de limitele cu care se confruntă în stabilirea și respectare limitelor.

Indiferent de stilurile educative cu care s-au identificat, majoritatea părinților participanți la studiu au apreciat ca oportună participarea lor la programe de consiliere parentală.

Având în vedere numărul restrâns al persoanelor incluse în evaluarea realizată în cadrul acestei lucrări, rezultatele obținute nu pot fi generalizate, însă menținerea atenției asupra acestui subiect și analiza longitudinală va conduce la dezvoltarea gradului de acuratețe în raport cu evaluarea beneficiilor implicării parentale în procesul de reintegrare socială, inclusiv în procesul de supravegherii.

Consider a fi benefică identificarea cât mai clară a stilurilor parentale încă din etapa presentențială pentru a se face recomandări adecvate în ultima parte a referatului de evaluare și pentru a construi o intervenție specifică cazului, în faza de executare a sentinței penale, care să includă implicarea părinților în procesul de reintegrare a minorilor.

Programele de consiliere parentală trebuie să fie structurare în așa fel încât să contribuie la dezvoltarea abilităților parentale pentru a transforma factorul parental, care în unele situații se poate constitui într-un factor de risc, într-un factor protectiv.

A fi părinte este o meserie provocatoare. Părinții trebuie să fie capabili să disciplineze, să îndrume și să-și crească copii. Ajutând părinții să-și dezvolte abilitățile parentale, se sprijină copii în procesul de reintegrare socială. O activitate parentală adecvată previne alte probleme ce pot apărea în comportamentul copiilor, înainte ca acestea să escaladeze și să determine rezultate negative pentru minor, pentru familia acestuia și pentru întreaga comunitate.

.

BIBLIOGRAFIE

1) Antoniu, G. (coord.), Boroi, Al., Bulai, B.-N., Bulai, C., Daneș, Șt., Duvac, C., Guiu, M.-K., Mitrache, C., Mitrache,Cr., Molnar, I., Ristea, I., Sima, C., Teodorescu, V., Vasiu, I., Vlășceanu, A., Explicații preliminare ale noului Cod penal, Vol. II (art. 53-187). Editura Universul Juridic, București, 2011

2) Bătrânu, Emilia, Educația în familie, Editura Politică, București, 1980

3) Druță, Florin, Psihologia familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

4) Elias, Maurice, J., Tobias, E., Steven, I., Friedlander, Brian, S., Stimularea inteligenței emoționale a adolescenților, Editura Curtea Veche, București, 2003

5) Holt România, Ce este educația parentală. Modelul Holt România, Editura Lumen, Iași, 2003

6) Moroșanu, R., Franguloiu. S.,Klein. M, Ghid de lucru în cauzele cu minorii, București, 2012

7) Osterrieth, Paul, Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973

8) Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997

9) Vrasmas, Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002

Legislație

1) Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune;

2) Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Adrese web

1)ihttp://webarchive.nationalarchives.gov.uk/20130401151715/http://www.education.gov.uk/publications/eOrderingDownload/Parenting-contracts.pdf /16.12.2014.

Anexa 1 CHESTIONAR

Acest chestionar urmărește identificarea stilurilor educative ale părinților, analizarea modului de raportare a părinților la măsura educativă dispusă față de copilul acestora, și analizarea utilității participării părinților la un program de consiliere pentru aceștia.

Este importat ca să răspundeți sincer la fiecare întreabare, nu există răspunsuri corecte sau greșite. Chestionarul este anonim și nu trebuie semnat Răpunsurile dumneavoastră sunt importante pentru noi!

Persoana care completează: □ mama

□ tata

Sancțiunea aplicată minorului: □ măsura educativă

□ suspendare executării pedepsei sub supraveghere sau sub control

Vă rugăm să alegeți o singură variantă de răspuns!

I. Stiluri educative

1. Alegeți varianta de răspuns care vi se pare cea mai potrivită.

părinții stabilesc reguli și copii decid dacă le respectă sau nu;

părinții trebuie să le spună copiilor ce să facă, iar copii trebuie să accepte fără a se împotrivi;

părinții pot stabili niște reguli clare și îi pot corecta pe copii folosind argumente și prin sfaturi.

2. Care este cel mai potrivit comportament al părinților în cazul în care copilul nu respectă regulile (ex. programul de intrat în casă)?

să aplice o pedeapsă;

să discute cu el, ascultându-i motivele și decide împreună cu copilul ce pedeapsă să aplice;

să accepte comportamentul, lăsând copilul să aleagă ce urmează să facă deoarece și copiii au dreptul să decidă.

3. Este indicat ca părinții să discute problemele din familie cu copii (ex. probleme legate de bani) ?

da, pentru că și copiii fac parte din familie și îi privește și pe ei;

nu, deoarece nu este treaba copiilor;

fiecare persoană trebuie să își vadă de propriile probleme.

4. Cine stabilește ce obiective să urmărească copiii?

copiii trebuie lăsați să-și aleagă singuri obiectivele fiind ghidați de către părinți;

părinții trebuie să le spună copiilor ce să facă, ce obiective să-și propună și să îi facă pe copii să urmeze aceste obiective;

părinții nu propun obiective iar copiii decid singuri.

5. Când trebuie solicitată părerea copilului?

în orice problemă care apare

în cazul problemelor care privesc strict situația lui

copilul trebuie să facă ce spune părintele.

6. Care este rolul unui părinte?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

7. Vă rog comentati următoare zicală “Un copil este ca o viță de vie, dacă nu e dirijat îți crește în cap”.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

8. Vă rog comentați următoarea zicală “Copilul trebuie mângâiat doar când doarme”.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

II. Părinți și măsurile educative

Vă aducem în atenție următorul caz și vă rugăm să răspundeți la următoarele întrebări.

Minorul A. B. a săvârșit infracțiunea de furt calificat și s-a luat față de el o măsura educativă a supravegherii pe o durată de 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, supravegherea fiind încredințată unuia dintre părinți. Părintele va trebui să întocmeasca programul zilnic al minorului, să supravegheze modul de îndeplinire a acestuia și să comunice consilierului de probaține problemele întâmpinate si eventualele încălcări ale programului zilnic făcute de către minor.

1. Credeți că este benefică încredințarea supravegherii părintelui?

da, este utilă pentru că părintele îl cunoaște cel mai bine;

da, pentru că părintele are cea mai mare autoritate asupra copilului;

nu, pentru că copilul care a încălcat legea nu mai respectă autoritatea părintelului.

2. Cât de dificil a fost pentru părinte întocmirea programului zilnic? Motivați răspunsul.

foarte dificil

dificil

așa și așa

ușor

foarte ușor

3. Cât de greu va fi pentru părinte să-l convingă pe minor să respecte programul zilnic?

foarte greu

greu

așa și așa

ușor

foarte ușor

4. Dacă copilul încalcă programul zilnic, ce credeți că ar putea gândi părintele în vederea rezolvării acestor situații?

dacă anunța consilierul își trădează copilul, îl pune în pericol;

dacă anunță consilierul de probațiune este în folosul copilului;

nu știu.

5. Considerați că este util pentru părinte să beneficieze de sprijin sub formă de consiliere pentru a afla noi moduri de a te comporta cu copilul și de a preveni implicare în alte infracțiuni? Motivați răspunsul.

foarte utila

utilă

așa și așa

puțin utilă

deloc utilă

6. Ce trebuie să facă consilierul de probațiune pentru ca aplicarea sancțiunii față de minor să fie eficientă?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………