Consilierea In Situatii de Boala

=== c71bd9b9c5274adbdb82aeb4f34950a6344e9df6_60976_1 ===

CAPITOLUL 1

CONSILIEREA-DELIMITARI CONCEPTUALE

Consilierea este un proces de scurtă durată, prin care un specialist consilier oferă sprijin unei alte persoane pentru a depăși o serie de obstacole ce țin de sfera carierei, a vieții profesionale sau care țin de viața personală și pot avea efecte în cea profesională (lipsa de organizare, neâncredre în sine, dificulăți în luarea deciziilor ,etc.

Consilierea constă într-o serie de întâlniri față în față în timpul cărora au loc discuții între pacient și consilier (intervirui, completarea unor teste de evaluare a intereselor, valorilor, trăsăturilor de personalitate, atitudinilor, sunt discutate rezultatele obținute în urma aplicării testelor etc), au loc exerciții de simulare a situațiilor reale etc, cu scopul de a clarifica situațiile problematice pe care persoana respectivă le întâmpină, pentru a identifica soluțiile posibile și pentru a sprijini clientul în adoptarea celei mai potrivite decizii .

Beneficiarii consilierii și psihoterapiei sunt persoanele specializate care primesc serviciile specializate ale medicilor ,psihologilor, psihopedagogilor , și asistenților sociali în centrele specializate pentru această activitate.

Consilierea, în înțelesul său clasic, se rezumă la o triplă perspectivă: psihologică;pedagogică ,socială asupra activităților cu valențe etice pe care le va întreprinde consilierul în scopul ajutării beneficiarilor săi în vederea angajării în acel tip de comportament care să-i conducă la solutionarea optimă a propriilor.

Efectul pozitiv al consilierii,efectul placebo ,empatia,în contrast cu efectul negativ ,iatrogen al dialogului cu dezvoltarea unei strategii a comunicării ,face ca prezenta lucrare să dezbată un subiect deosebit de interesant .

Consilierea pacientului vizavi de boala sa este o metodă de suport ,recomandată în majoritatea cazurilor, pacienților cu boli cronice.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS),aceasta are ca scop sprijinirea pacienților pentru a dobândi sau a menține abilitățile de care au nevoie,pentru a gestiona mai bine viața lor alături de boala cronică.

Această metodă contribuie în mare măsură la îmbunătățirea calității vieții și menținerea integrală și permanentă a metodei de suport.

Consilierea în cazurile de boală se realizează în special prin activități de conștientizare și informare a pacienților cu privire la boala lor,la tratamentul și îngrijirile necesare ,la procedurile din timpul spitalizării,precum și pentru a adopta comportamente sănătoase cu scopul de a limita progresia bolii și implicațiile acesteia.

OMS distinge consilierea de o simplă informare orală sau scrisă ,de recomandările profilactice, care ar putea fi furnizate de un profesionist din sănătate , care nu este specialist în consiliere și serviciile oferite pacientului de un specialist în consiliere,

Este necesară o metodologie riguroasă și specifică pentru calificarea în practica unei consilieri benefice față de boală și pacient.

Elaborarea unei consilieri sunt:

Elaborarea diagnosticului educativ al pacientului, care presupune:cunoașterea pacientului,a mediului în care acesta trăiește,a resurselor sale,a posibilelor dificultăți,a reprezentărilor sale asupra diagnosticului,tratamentului și stării generale de sănătate , cunoștințele pacientului despre boala sa și semnificațiile acesteia pentru pacient,așteptările și nevoile lui .

Fixarea obiectivelor cu pacientul:Cooperarea este un concept important în consilierea pacientului în ceea ce privește boala sa , deoarece implică atât profesionistul în consiliere cât și pacientul.

Obiectivele sunt stabilite în funcție de așteptările și nevoile pacientului,identificate anterior cu ajutorul diagnosticului educativ.Obiectivele se discută cu pacientul și trebuie să fie perfect adaptate pentru el.

Această etapă este esențială pentru succesul metodei ,deoarece acum se stabilesc mijloacele de acțiune,iar obiectivele declarate trebuie să fie realizabile și în conformitate cu așteptările pacientului .

Programarea și punerea în aplicare a consilierii din punct de vedere educațional:în această etapă ,este important să-i propunem pacientului , în funcție de disponibilitatea acestuia ,sesiuni educative adaptate pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.

1.1.Creier si psihic

Dialogul psihologiei cu medicina și îndeosebi cu medicina și psihiatria,care a generat psihologia clinică,a beneficiat în a doua jumătate a secolului al –XIX-lea,de existența unui anumit climat științific.

,,A fost-scrie R,Oppenheimer- o epocă de stăruitoare lucrări de laborator,de experiențe decisive și inițiative îndrăznețe ,de foarte multe stângăcii și de conjuncturi fragile ,, .

Căutarea raporturilor între corp și suflet ,între fizic și moral ,între creier și psihic solicită mai mult decât oricând până atunci interesul cercetărilor.

J.Lhermite consideră această problemă ca fiind ,,denominatorul principal,problema problemelor a cărei istorie se confundă nu numai cu istoria creierului,a neurologiei și psihiatriei,ci și cu istoria umanității ,a miturilor și a enigmelor sale ,, .

Aristotel ,Descartes,Leibnz o abordează fără a putea depăși,din lipsă de cunoștințe fiziologice,nivelul speculativ.

Avand astfel de cunoștințe,și mult prea multă fantezie ,Gall și Spurzheim,cu celebrele lor,, bose,, cunoscură o clipă de celebritate.

In aceste condiții,cercetarea raporturilor dintre creier și psihic se plasează în centrul unei rețele din ce în ce mai dense de relații interdisciplinare implicând strategii multiple și având ca rezultat o importantă creștere a stocului de inforții.

Astfel J.PFlourens (1794-1867) postulează existența unei proporționalități între dezvoltarea creierului și dezvoltarea intelectului,conferind lobilor cerebrali calitatea de ,, sediu al facultăților intelectuale,,.

P.Broca (1824-1880) oferă,prin publicarea cazului său de afazie , ,,mărturia anatomică certă a unei leziuni circumscrise unei anumite regiuni corticale,, generatoare a unei tulburări de vorbire ,Esinger (1855-1918) edifice ,începând din 1887,anatomia comparaă a S.N.C. la vertebrate și nevertebrate ,urmărind paralel organul, fiziologia și psihologia unor specii animale deosebite.

In sfarsit,sub influența evolutionismului Darwinian se dezvoltă aplicarea metodelor genetice la studiul sistemului nervos în progresia sa de la simplu la complex.

In acest climat de înnoire a conceptelor si metodelor,clinica bolilor aduce contribuții importante la problematica relației între creier și psihic.

Utilizarea achizițiilor medicinei si psihologiei sunt considerate de Ribot ca o metodă fundamentală a tinerei psihologii științifice ꞉,,Metoda patologică ține în același timp de observație și de experiment.

Boala este întradevăr o experimentare de ordinul cel mai subtil,instituită de natura însăși ,în imprejurări bine determinate și cu procedee de care arta omenească nu dispune.Ea atinge ceea ce este inaccesibil.De altfel,dacă boala nu ar dezorganiza mecanismul spiritului ,f-ăcându-ne să înțelegem astfel funcția sa normală ,cine ar îndăzni să riște experiențe pe care orice morală le respinge ?,,

Toate aceste achiziții care precizau relația creierului cu psihicul au determinat o reconsiderare a poziției factorului psihologic în explicarea și tratamentul bolilor.

S-a creat astfel un climat favorabil evoluției metodelor și ideilor care au acționat ca factori constitutivi ai psihologiei clinice.

Consilierea personală sau terapeutică despre boală se ocupă de problemele relaționale, adaptative și afective.

In funcție de domeniu și problematică există mai multe tipuri de consiliere: familială ;privind probleme afective ; relații interpersonale, probleme adaptative datorită cărora persoana prezintă un risc crescut de îmbolnăvire (consiliere personală sau consiliere terapeutică )

In timp ce consilierea adoptă un model educațional al dezvoltării ființei umane, adresându-se unor structuri de suprafață ale personalității, psihoterapia adoptă un model medical.

Eficiența unei consilieri eficiente în privința bolilor se poate dovedi mai mare dacă acolo unde factorii cauzali sunt prezenți de o manieră evidentă și sunt greu de depășit de pacient prin resursele proprii.

De exemplu , în prezența unei boli cronice ,cheia unei consilieri reușite este ca pacientul să vrea cu adevarat să își rezolve problema întrucât, există pacienți care vin la psiholog fără să vrea să schimbe cu adevărat ceva, ci caută mai degrabă să își plângă de milă sau să îi schimbe pe ceilalți. In acest caz, șansele de reușită sunt foarte scăzute.

Cu cât implicarea și dorința de schimbare cresc, cu atât cresc și șansele unei consilieri eficiente.

Alte caracteristici ale consilierii în ceea ce privește boala este consilierea proactivă în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale pacientului, pe îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicare efcientă, imaginea de sine, , modalități de a face față stresului etc.;se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului .

Proiectul pentru abordarea comportamentală și abordarea psiho-dinamică este :

-electivă din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru că integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema clientului, pregătirea și stilul consilierului;

-este formativă, vizând mai ales prevenția unor comportamente neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea efcientă la situațiile de viață;

-este informativă, deoarece furnizează pacientilor datele necesare pentru a lua decizii;

-este suportivă, oferind pacientului, cadrul adecvat pentru a-și exprima emoțiile, confictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent sau viitor

-este un proces ce facilitează identifcarea resurselor proprii pacientului pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor clientului în lumea reală;

-implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere, specialiști sau bolnavi, vor accesa multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față confictelor etc.;

-abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică dezvoltarea și adaptarea optimă a  persoanei la cerințele cu care se confruntă.

Psihologul va evalua situația fiecărui pacient și va cuprinde în demersul său serviciile destinate asigurării de integrare a acestuia aflat în dificultate, minclusiv cele referitoare la desemnarea unui reprezentant legal.

În cadrul demersurilor sale, psihologul ,trebuie să țină cont de o serie de teorii psihologice și sociologice care clarifică anumite contexte sau care explică anumite reacții ale psihologului evaluării .(Ruxandra Rășcanu ,2006,pg.169-174).

Orice sistem fizic este un sistem cuantic, însă în mod practic, se poate considera că în cazul obiectelor macroscopice proprietățile fizice sunt consecința unei medieri statistice pe un număr imens de subsisteme, ceea ce face ca parametrii care descriu sistemele macroscopice să varieze aparent continuu.

Există câteva excepții notabile de la această regulă: supraconductoarele, superfluidele și câmpurile electromagnetice. Teoria cuantica pornește de la câteva idei esențiale, pe care le vom prezenta pe scurt:

În primul rând, fizica cuantică consideră că toate sistemele materiale poseda o caracteristică principală: dualitatea undă-particulă. Astfel, electronii – care în fizica clasică, newtoniană acționau ca particule, pot în condiții speciale să se comporte ca unde, respectând legile electromagneticii și nu cele ale mecanicii.

În al doilea rând, toate acțiunile care au loc în fizică pot fi măsurate, iar cele mai mici unități energetice, care nu mai pot fi subdivizate sunt ,,cuantele,, (de aici și denumirea de fizică cuantică). De exemplu, un atom poate face un salt de la o stare la alta, fără a trece prin stadiile intermediare, cu emisia unei cantități cuantice de energie luminoasă. Când particulele interacționează, este ca și cum ele ar fi conectate prin legături invizibile la un întreg. Pe scară largă, aceste conexiuni invizibile sunt atât de multe încât analiza lor devine probabilistă.

În al treilea rând, există o proprietate stranie de ,,ne-localizare,, cuantică. Aceasta înseamnă că particule aflate la distanțe macroscopice unele de altele pot sa interacționeze unele cu altele într-un mod ciudat, ca și cum ar fi inter-conectate, însă legătura dintre ele este necunoscută.

Apariția mecanicii cuantice, teorie care reprezintă baza fizicii moderne a particulelor, produce o criză de proporții privind limbajul și conceptele fizicii clasice.

Astfel, continuitatea, trăsătură evidentă a lumii macroscopice, sesizată ca atare prin simțiri, este înlocuită în lumea cuantică de discontinuitate, de cuantă, de discret.

Dar la această diferențiere a conceptului de continuitate cu discontinuitate, pe orizontală, se produce o diferențiere și pe verticală, prin introducerea de mai multe niveluri sau trepte de mărime.

Se disting, în principiu, trei trepte sau niveluri de mărime: nivelul microscopic – care corespunde unei scări de mărime la nivelul microparticulelor, nivelul macroscopic – care corespunde scării de magnitudine a omului, nivelul macrocosmic – nivelul de funcționare a universului la scara corpurilor cerești.

Referindu-se la definirea nivelurilor de realitate, Basarab Nicolescu scrie: „Trebuie să înțelegem prin niveluri de Realitate un ansamblu de sisteme aflate mereu sub acțiunea unui număr de legi generale: de pildă, entitățile cuantice supuse legilor cuantice, care sunt radical diferite de legile lumii macrofizice. Înseamnă că două niveluri de realitate sunt diferite dacă, trecând de la unul la altul, există o ruptură a legilor și o ruptură a conceptelor fundamentale.

Nonlocalizarea. Savantul francez Jacques Benveniste (1935–2004), prin cercetările medicale efectuate „a demonstrat decisiv că celulele nu se bazează pe întâmplarea ciocnirii dintre ele, ci pe semnătura lor electromagnetică prin unde electromagnetice de frecvență joasă (sub 20 de kilohertzi).

Frecvențele electromagnetice pe care Benveniste le-a studiat corespund cu frecvențele din gama radio, chiar dacă ele nu emit nici un zgomot efectiv pe care să-l putem detecta […] două molecule se acordă una cu alta, chiar dacă se află la mare distanță, și rezonează la aceeași frecvență.

Aceste două molecule care rezonează creează apoi o altă frecvență și rezonează cu următoarea moleculă sau cu următorul grup de molecule, în stadiul următor al reacției biologice…

Atât moleculele specifice, cât și legăturile intermoleculare emit frecvențe specifice, care pot fi detectate la miliarde de ani lumină distanță cu ajutorul celor mai sensibile telescoape moderne.

Aceste frecvențe au fost acceptate de către fizicieni, însă, nimeni din comunitatea biologică”.

Concluzia inevitabilă este că moleculele vorbesc unele cu altele prin frecvențe electromagnetice. Se pare că, de fapt, Câmpul Energetic al Punctului Zero creează un mediu care permite moleculelor să vorbească unele cu altele non-local și virtual instantaneu.

„Noua” realitate a înlocuit teoria localizării cu conceptul de nonlocalizare. În realitatea cuantică, acțiunea directă de la distanță este obligatorie.

Noua realitate are o cauzalitate dizolvată, întrucât teoria relativității a relevat faptul că săgeata fixă a timpului este o iluzie, o înțelegere greșită susținută de teoriile clasice cu privire la spațiu și un timp absolut.

Acum știm că momentul în care evenimentele par să se întâmple depinde de perspectivă (practic, cadrul de referință al observatorilor).

Noua realitate a abandonat teoria continuității, deoarece materia realității cuantice este discontinuă; la scară redusă, spațiul și timpul nu prezintă nici uniformitate, nici continuitate.

Astfel, în cele din urmă, determinismul absolut nu a fost contrazis, întrucât el se bazează pe teoriile de cauzalitate, realitate și certitudine și niciuna dintre acestea nu mai poate fi definită în termeni absoluți.

Anularea teoriilor clasice a condus, de asemenea, la contrazicerea unei abordări elementare a modului în care știința înțelege lumea, o abordare cunoscută ca reducționism.

Oamenii de știință au presupus de mult că cel mai bun mod, și poate unicul, de a înțelege ceva este de a vedea cum se potrivesc piesele sale componente.

În cercetarea medicală, atenția este focalizată asupra înțelegerii „mecanismului de acțiune” al tratamentului. Presupunerea care a decurs de aici este aceea că „modul în care funcționează lucrurile” implică anumite procese mecanice, cum ar fi motoarele conectate.

Multe procese par cu siguranță explicabile în termeni mecaniciști, reducționiști. Dar, pe măsură ce fizicienii pătrund mai adânc în natura realității, descoperă că aceasta nu poate fi înțeleasă în termeni mecaniciști.

Mecanicismul presupune existența unor obiecte separate care interacționează în moduri determinate, cauzale.

Dar nu aceasta este realitatea în care trăim. Realitatea cuantică este holistică și o astfel de încercare de a-i studia părțile individuale va furniza o imagine incompletă.

Cauzalitate și Determinism în paradigma cuantică. „Termenul ,,determinism,, desemnează determinarea, intercondiționarea, legătura universal multilaterală a fenomenelor lumii materiale; termenul «cauzalitate» semnifică o anumită parte a legăturii universale”.

Cauzalitatea este categoria filosofică destinată pentru exprimarea legăturii necesare pe parcursul desfășurării în timp a fenomenelor.

Dacă în condiții date, neschimbate, fenomenul A generează, determină (în acest context ambele noțiuni sunt identice), un alt fenomen B, atunci legătura dintre A și B este o legătură de cauzalitate, în cadrul căreia fenomenul A este cauza, iar fenomenul B – efectul.

Categoriile de cauză și efect au semnificația ce le este proprie numai dacă sunt aplicate unor fenomene care în condiții date sunt considerate independent de fenomenele înconjurătoare, astfel încât constituie, în acest sens, un sistem izolat.

Principiul cauzalității constă așa dar în următoarele: un fenomen, în condiții bine determinate (cauza), generează un alt fenomen (efectul). Se face abstracție de legătura cu restul lumii, considerându-le independente de această lume.

Pe baza progreselor înregistrate de știința și tehnica moderne, lumea medicală, de asemenea, este pusă în fața unor instrumente ajutătoare de investigație a organismului uman și de tratament benefic sau distructiv pentru viață încât este supralicitată psihic când vede apariția mijloacelor de control mintal, de operații chirurgicale dificile, de război psihotronic, citirea gândurilor, provocarea de boli cum ar fi generatoare de unde electromagnetice de o anumită frecvență provocatoare de cancer, provocare de fenomene naturale distructive pentru natură și altele.

Rezultatele cercetărilor științifico-tehnice sunt prea complexe și prea dificile, astfel încât un filosof neformat la școala științelor naturii nu ar putea să le asimileze și să le stăpânească ca efect asupra personalității umane.

Un gânditor care prezintă, într-o imagine de ansamblu, consecințele revoluției științifico-tehnice moderne în domeniul medical, nu va mai izbuti de bună seamă să o facă dacă nu posedă cunoștințe adecvate.

În primul rând, conștiința este fundamentul întregii existențe și toate obiectele și experiențele noastre (simțuri, gândire, sentimente și intuiție) sunt doar posibilități cuantice dintre care conștiința poate alege, transformându-le în realități palpabile.

Conștiința este expresie a activității ansamblului de funcții, stări și procese psihice senzoriale, intelective și reglatorii în unitatea lor funcțională; o sinteza integratoare de fenomene psihice ce permit subiectului (individul uman) să fie capabil să aibă percepția imediată și continuă a existenței sale, a actelor sale comportamentale și a consecințelor lor în lumea exterioară.

Prin conștiință datele și informațiile din simțuri și memorie sunt organizate astfel încât ne autopercepem ca situare în spațiu și timp, să avem cunoștință de starea prezentă și să ne raportăm la lumea percepută, direct și imediat.

Conștiința este fără interioritate și exterioritate, pentru că ea se raportează la lumea percepută și nu există decât „acum si aici”; este condiționată decisiv de starea specifică de conștiință (vigilență și atenție), opusă celei de somn și inconștientului. Etimologic, noțiunea –„conștiință”- evidențiază faptul că actul conștient este expresia unei cunoașteri („știință”) sociale („con”- cu alții) și este un raport / relație informațională mijlocită de cunoștințe și experiență anterioară de care subiectul dispune deja.

Altfel, la baza conștiinței stau memoria selectivă, starea de vigilență și atenție, iar sub raport energetic conștiința este susținută de motive și emoții. Sunt prezente intenția si voința care orientează câmpul conștiinței spre scopuri ce impun efort voluntar în situații dificile, iar imaginația extinde câmpul de conștiință (rezultantă a suprapunerii peste câmpul perceptiv a unui camp semantic caracterizat de semnificații acordate percepțiilor) ce asigură conștiinței o tematică globală, dar și una selectivă, cu anumite dominante și focalizări.

Tot ce devine conștientizat dobândește un nume și are o semnificație, proces în care se produc salturi sau efecte specifice proprii diferitelor stări de conștiință (stare de „iluminare” prin apariția unei corelații noi între fenomenele percepute și semnificația lor; integrare verbală și recorelare a imaginilor cu semnificația lor pentru subiect; înțelegere și coordonare de semnificații, altfel spus re-semnificarea lumii). Având caracter procesual, conștiința există în diferite grade și nivele de conștiență.

Se consideră șapte nivele de conștiență rezultat al activității creierului în diferite stări de frecvență. Cel mai înalt corespunde hiperrectivității creierului (vigilență excesivă asociată cu emoții puternice), iar cel mai de jos stării de comă, în care excitațiile senzoriale nu provoacă decât foarte slabe reacții motrice.

Între aceste extreme se situează vigilența atentă, vigilența difuză, reveria sau „semi-adormirea”, somnul ușor și somnul profund.

Ceea ce numim de obicei „conștiență” se situează deasupra nivelului ce precede somnul.

În al doilea rând, dacă alegem din ceea ce este cunoscut deja sau, altfel spus, din ceea ce a fost condiționat în noi prin experiențele anterioare, alegem, de fapt, din așa-numita conștiență a ego-ului, dar dacă alegem din necunoscut, din ceva ce nu s-a manifestat în experiențele noastre anterioare, atunci alegem din ceea ce tradițiile spirituale numesc Conștiința Divină (sau cum este numită în limbaj științific, conștiința cuantică).

Să alegi din Conștiința Divină presupune să accepți efectuarea unui salt cuantic (o deplasare din punctul A în punctul B, fără a trece prin etape intermediare, așa cum electronul sare de pe o orbită atomică pe alta, trecând parcă printr-o gaură de vierme subatomică), să accepți nonlocalizarea (comunicarea în absența oricăror semnale) și, de asemenea, să respingi așa-zisa ierarhie confuză (relațiile cauzale explicate în context circular).

În al treilea rând, mesajul fizicii cuantice reprezintă evoluția conștienței, care ne va conduce la o capacitate tot mai sporită de procesare a sensurilor vieților noastre și ale lumii înconjurătoare.

O gândire corectă constă în înțelegerea și acceptarea acestei schimbări de paradigmă și în ajutarea tuturor celor aflați în jurul nostru, cu care putem și trebuie să interacționăm, firește, pentru ca să procedeze identic.

O gândire corectă determină o conduită corectă care constă în a urma preceptele teoretice pe care le susții, în manifestarea înțelegerii noastre în modul în care trăim, în a deveni ghizi și exemple de urmat pentru alții, oricât de convențional și rigid ar putea suna o astfel de formulare, fiindcă asta înseamnă să faci o mulțime de salturi cuantice, să te deschizi către existența unei Conștiențe Divine nelocalizate, care inspiră faptele diurne ale conștienței ego-ului și dorința de a schimba relațiile ierarhice sociale, cu unele holistice, integrate.

O conduită corectă implică necesitatea câștigării traiului zilnic printr-o modalitate congruentă cu modul nostru nou de a gândi, trăind și ajutând constant întreaga societate pentru a atinge aceeași congruență.

O gândire corectă conduce la constatarea că lumea pe care o cunoaștem este construită pentru a se vedea pe sine, însă pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să se împartă cel puțin într-o stare care să vadă și cel puțin o stare care să fie văzută.

Contribuțiile teoriei cuantice aduse realizării actului medical și psihologiei lucrătorilor din sistem se pot concretiza în următoarele considerațiuni:

1. Permite a se integra toate principiile distincte a diverselor școli de medicină;

2. Gândirea cuantică ajută la formularea taxonomiei specifică aprecierii îmbolnăvirii și vindecării;

3. În concordanță cu salturile cuantice către conștiința unificatoare și sinele cuantic, permite realizarea unei opțiuni între îmbolnăvire și vindecare.

4. Ajută la înțelegerea fenomenelor așa zis inexplicabile ale medicinei, precum și vindecarea spontană ca manifestare a creativității cuantice, vindecare cu ajutorul rugăciunii de la distanță, ca urmare nonlocalității cuantice, precum și autovindecarea și vindecarea spirituală, ca urmare legii de manifestare a cauzalității descendente cu intenție pură;

5. Clarifică și rolul medicinei alopate în procesul de vindecare integrală;

6. Oferă principii călăuzitoare clare pentru relația medic-pacient. Justifică necesitatea credinței reciproce în leacurile adoptate și în personalitățile lor. Se pleacă de la mențiunile din Biblia creștină care menționează miracolele și minunile Lui Iisus Hristos. El a creat pur și simplu toate acele lucruri despre care se spune că le-a creat. El a făcut acele miracole prin creație. Dar întrebarea este: cum a fost posibil ?. Ei bine, în acele vremuri, când oamenii credeau în El ca fiind un Creator, atunci toți credeau în unul și același lucru. Așa că ei ofereau puterea lor lui Iisus și spuneau creează tu pentru ca noi să putem crede și să fim de acord. Așa că toți erau în aceeași linie, toți credeau în faptul că El putea face miracole și bineînțeles El le făcea.

7. Clarifică și explică numeroase aspecte, inexplicabile până acum, ale medicinei orientale (indiene și chineze), ale chakrelor, ale homeopatiei și ale medicinei minte-corp pe principiul că atât trupul, cât și mintea, sunt posibilități cuantice ale conștiinței.

8. Permite generalizarea principiului incertitudinii din domeniul material cuantic în domeniul spiritual. Astfel, David Bohm, plecând de la principiul incertitudinii formulat în modul următor în domeniul material: în cazul unui obiect material cuantic, putem măsura cu maximă acuratețe, fie poziția, fie momentul mecanic, dar nu ambele simultan, extinde acest principiu al incertitudinii pentru mișcarea gândului.

În ce privește gândul, putem determina fie conținutul (caracteristica), fie direcția gândului (asocierea). Focalizarea asupra unuia dintre aceste aspecte afectează irevocabil măsurarea celuilalt.

Dacă ne concentrăm asupra conținutului (ca atunci când repetăm același lucru în minte, ca pe o mantra), pierdem direcția spre care era îndreptat gândul. Dacă asociem liber, mai târziu nu ne vom putea aminti conținutul gândului.

În mod clar pshiatri ar trebui să aibă cunoștințe despre principiul incertitudinii aplicat gândurilor. În cazul gândurilor, conținutul și asocierea sunt variabile complementare ce satisfac un principiu al incertitudinii. Acest fapt indică o dinamică cuantică legată de originea gândului.

Gândurile sunt percepute nemijlocit, fără ajutorul vreunui instrument, însă pentru aceasta plătim un preț. În primul rând, faptul că o persoană percepe un obiect al gândului afectează obiectul gândului, în virtutea principiului incertitudinii, astfel încât este imposibil (în mod firesc) ca o altă persoană să perceapă în același fel același obiect al gândului. Gândurile sunt personale, de aceea sunt percepute în conștiință ca fiind interioare.

1.2.Metoda clinica,izvor constituitiv al psihologiei clinice

Metoda clinica,asa cum este ea utilizata in medicina interna dupa Laenec,in psihiatrie dupa Pinel si in neurologie cu Huglings Jackson,cunoaste in doua jumatate a secolului al XIX-lea o deosebita dezvoltare si perfectionare.

Cu ajutorul ei,mai ales,au fost constituite vastele sisteme nosologice caracteristice acestei epoci,nosologia kraepeliniana,si s-au nascut descoperirile fundamentale ale lui Jackson cu privire la evolutia si disolutia sistemului nervos.

Intr-o etapa a dezvoltarii medicinii in care mijloacele relative restranse ale laboratorului se cereau compensate printr-o perfectionare a observatiei si cercetarii nemijlocite a a bolnavului,metoda clinica devine o stiinta si o arta nascuta din imbinarea cunoasterii riguros stiintifice si a acelei contopiri a intuitiei cu experienta denumita simt clinic.

Perfectionarea metodelor de contact cu bolnavul ofera sursa esentiala de informative pentru fixarea diagnosticului,prognosticului si terapiei.

Modalitatea clinica de abordare a faptului pathologic implica astfel spirit de observatie,capacitatea decodarii informatiei semiologice si integrarii sale in contextual unui rationament exact si précis,intuitive,dar,indeosebi stiinta si arta dialogului, cu tot ce presupune acesta ca tehnica euristica si capacitate de comunicare interumana.

Ca factor constitutive,ea va adduce psihologiei aplicate la domeniul medical o metoda fundamental si-I va orienta pozitia fata de subiect ,ceea ce indreptateste ,desigur,participarea sa la denumirea psihologiei clinice.

1.3.Consilierea educationala si constituirea psihologiei clinice

Modalitatile de consiliere sugerate de psihanaliza ca si de teoria pavloviana se inscriu in contextul unei consilieri educationale a carei ipoteza fundamental-eficienta terapeutica a unor acte educationale-cunoaste o lunga evolutie.

Freud insusi recunostea ca psihanalistul actioneaza in sensul educarii bolnavului definind tratamentul psihanalitic ca pe o posteducatie (sublinierea lui Freud).

Iar pe temeiurile oferite de fiziologia activitatii nervoase superioare s-au putut constitui tehnici de conditionare ce reprezinta in fapt acte de invatare cu obiective terapeutice.

Dar ipoteza in ceea ce priveste consilierea in cazurile de boala este prezenta ,fie si numai implicit,inca de la izvoarele medicinii ,cunoscand o evolutie care insumeaza arta lui Asclepios,cel ce vindeca,,nu numai cu leacurile si cutitul,ci si cu cuvantul,, ,invocarile pe care pacientii medicilor egipteni trebuiau sa le invete pentru a ameninta sau implora spiritele rele, cultura fizica medicala practicata in China antica,Yoga indica,palestrele,gimnaziile si logoterapia elinilor,ai caror terapeuti-scrie Plutarh ,,vindecau cu cuvinte pe cei plecati sau inregistrati ,, ,,psihoterapiile ,,filosofice (maietuca socratica ,Platon,Zenon,Epicur),scrisorile lui Seneca si,mai aproape de noi,psihiatria pedagogizanta a lui Pinel si metodele educationale utilizate in epoca lui sau mai tarziu in diferite aziluri de alienate,creatiile metodice ,creatiile metodice ale primilor tiflopedagogi si surdopedagogi,opera lui Itard si Seguin,primii oligofrenopedagogi,diferitele terapii educationale aplicate in tratamentul nevrozelor , ,, medicatiile psihologice,, ale lui Pierre Janet,a carei opera fundamental de sinteza motiveaza conceptul de ,, medicina psihologica,, .

Eficienta consilierei a metodelor educationale era ,asa dar ,cunoscuta in perioada cand apare terapia psihanalitica,aceasta coexistand cu alte modalitati de terapie a nevrozelor,reprezentand in fapt tot ,,posteducatie,, -intemeiate pe virtutiile reechilibrante ale relatiei educationale.

Se constituie astfel un corp de principia si tehnici (reeducarea deficientilor senzoriali,metodele de cultura fizica adaptata nevroticilor si psihoticilor,ergoterapia,psihoterapiile educationale) care au autorizat manifestarea functiei terapeutice a psihologie clinice,reprezentand astfel o sursa constitutive a acestei psihologii

In acceptia noastra,laboratorul de psihologie clinica se constituie ca o structura integrate in sistemul clinicii psihiatrice.El indeplineste urmatoarele functii :

Functia de investigatie ,implicand:examinarea psihologica experimental a bolnavilor,precizarea mecanismelor deficitare si a nivelurilor de eficienta remanenta.

Functia terapeutica ,implicand aplicarea metodelor de psihoterapie educationala.

Functia de cercetare stiintifica,implicand: cercetarea metodologica aplicativa,cercetarea fundamental privind mecanismele destructurarilor psihopatologice.

Functia de invatamant,implicand: pregatirea psihologilor clinicieni,informarea psihologica a medicilor si personalului mediu sanitary,elaborarea unor programe scolare si a metodicilor adecvate ,educatia sanitara a bolnavilor.

In mod obisnuit,conceptual de consiliere se asocieaza cu cercetarea stiintifica sau investigatia functionala.

Aceasta optica limitative ni se pare astazi depasita.

Intr-adevar ,investigatia psihologica este prin esenta ei ,, o cercetare stiintifica in miniature ,, , datele obtinute folosindu-se nemijlocit in psihoterapie; la randul sau,demersul psihoterapeutic ofera numeroase si pretioase informatii investigatiei psihologice.

Asa cum reiese din confruntarea punctelor de vedere,claustrarea psihologului clinician in spatial restrains al unei singure functii si adeseori,al unei unice metode de investigatie este considerate ca depasita chiar si in tari unde ,prin traditie,psihologul clinician era considerat exclusive ca un ,,Q.I tester ,, , un psihometrician limitat la investigatie.

În epoca modernă psihologia clinică ,bazată pe tradițiile sale integrative și înalt umanitare ,pune în centrul preocupărilor sale omul aflat în suferință ,abordându-l într-o viziune dinamică și comprehensivă ,în istoria dezvoltării psihoindividuale și sociale ,din care se desprind semnificații esențiale ,care-i permit orientarea realistă asupra stării prezente și perspectivelor sale .

Atât conținutul informațional extras ,cât și trăirile emoționale și atitudinile diferă mai mult sau mai puțin de la un individ la altul ,în funcție de vârstă,sex ,nivel de instruire,profesie,experiență anterioară ,stările de motivație sau necesitate.

Se consideră că există nivele calitative diferite de organizare a informației ,în cadrul cărora sistemul psihic constituie cel mai înalt grad de complexitate .

Dar ,la fel cum materia are nivele diferite de organizare și informația realizează,urmează,structuri diferite calitativ ,similare nivelelor de organizare ale substanței și energiei.

Deoarece orice boală ,indiferent de natura sau gravitatea sa , constituie o experiență negativă particulară ,de cele mai multe ori unică și dramatică,participarea psihică a celui în cauză este profundă și totală.

Dacă reacția psihologică a pacientului este constantă în orice afecțiune cronică ,orientarea psihologului asupra stării psihice a pacientului trebuie să comporte o valoare axiomatica.

La om ,psihicul atinge nivelul cel mai înalt de dezvoltare.El se caracterizează,printr-o mare diversificare a componentelor și prin creșterea complexității conținutului reflectoriu.

Concordanța reactivității bolnavului cu realitatea (dispoziție , mimică ,modul de a intra în relație cu cei din jur ;acuzele preocupările și conducția în mediu) permite o primă orientare nosologică,ca diagnostic de aspect ,care se completează cu datele anamnestice, relatările anturajului și aprofundarea studiului funcțiilor psihice :Afectivitate ;Cunoaștere ;Personalitate .

În psihologia contemporană unitatea de bază este acțiunea care pornește dintr-un impuls lăuntric ,este orientată către un țel și este definită prin modul ei de organizare.

O boală ,indiferent de natura ei,poate fi privită în ansamblu în funcție de personalitatea bolnavului .

Conceptul de personalitate tinde să acopere toate procesele psihice și,astfel să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește ,simte și se comportă.

Personalitatea integrează ca sistem în sine organismul individului ,structurile psihice umane și relațiile sociale în care omul este prins.

Ca știință a omului aflat în suferință ,psihologia a preconizat întotdeauna necesitatea abordării individuale și comprehensibile a ființei umane;privit inițial ca un deziderat ,acest mod de abordare prin continuă și constant aplicare ,a devenit un postulat care a călăuzit gândirea clinică și practica medicală de-a lungul întregii sale istorii .

În ultimele decenii implicațiile consilierii asupra bolilor au devenit axiomatice , rolul psihologiei fiind recunoscut , nu numai în relația terapeutică și motivația de vindecare a bolnavului,ci și în faptul că psihologii au devenit conștienți de existența unor factori emoționali asociați cu boala.

Acest fapt este acceptat de toți cercetătorii în domeniu,deoarece independent de caracterul specialității sale,orice materie care abordează o boală,analizând particularitățile evoluției sale,studiază totodată și starea psihică a bolnavului:Conștiința ;Dispoziția ;Conduita;Atitudinea față de boală.

CAPITOLUL 2

FUNCTIA TERAPEUTICA

2.1.Profilul de personalitate al consilierului

Oamenii cu acest tip de personalitate sunt foarte creativi, au o integritate personală dezvoltată și tind să îi ajute pe ceilalți să își atingă potențialul.

Cu o empatie deosebită, personalitățile de tipul INFJ își doresc legături semnificative cu ceilalți oameni, păstrând, totuși, o rezervă în exprimarea

gândurilor intime. Adesea sunt destul de greu de înțeles din cauza firii complexe. Această personalitate este cel mai rar întâlnită, reprezentând doar 2% din populație.

Empatia este o introiecție a obiectivului.Din punct de vedere psihologic ,este un proces de asimilare.

Ferenczi a definit noțiunea de introiecție ca fiind opusă celei de ,,proiecție ,,, anume ca înglobare a obiectului în cercul de interese subiective,în vreme ce ,,proiecția ,, semnifică o transpunere a conținuturilor subiective în obiect.,,.Primul mecanism este o proiecție,ultimul o introiecție.

Introiecția este un fel de ,,proces de dilatare ,, , o ,,lărgire a cercului de interese,, .După Ferenczi ,introiecția este in proces normal.

Din punctul de vedere al literaturii de specialitate ,empatia este un proces de extravertire ,deoarece pentru a asimila obiectul este necesară empatia-în genere, investirea obiectului.

Deosebim o introiecție pasivă de una activă;de primă formă țin procesele de transfer care se produc sub durata tratamentului nevrozelor,în genere toate cazurile în care obiectul exercită asupra subiectului o atracție necondiționată;de ultimă formă ține empatia ca proces de adaptare.

Cu alte cuvinte empatia este abilitatea de a fi în pielea celuilalt, de a ne transpune în locul altei persoane și de a înțelege modul în care aceasta gîndește, simte și se comportă.

Empatia se manifestă prin ascultare activă, comunicare verbală și nonverbală, prin utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea.

Atitudinile, mimica, tonul vocii, privirea trebuie să fie convergente în ceea ce privește înțelegerea spuselor celuilalt. Ele facilitează empatia.Trebuie evitat moralizarea pacientului , întreruperile dese, abuzul de sfaturi, judecarea, întrebările închise care blochează comunicarea

Pornind de la aceste aspecte,consider că în abordarea aptitudinii empatice în profesia de terapeut , trebuie avut în vedere următoarele coordonate de definiție:

-procese și funcții psihice (nucleul său psihologic);

– nivelul de funcționalitate al proceselor și funcțiilor psihice;

-modul de organizare al proceselor și funcțiilor psihice în elemente (sau factori) ale aptitudinii corespunzător structurii activității externe a pacientului ;

-geneza elementelor componente ale aptitudinii (proveniența lor din acțiuni și operații interiorizate);

-modul de organizare și funcționalitate a elementelor componente în cadrul aptitudinii ca formațiune psihologică complexă;

-dinamica specifica elementelor componente ale aptitudinii (procese de transfer generalizări).

Comportament eficient reprezintă un concept frecvent utilizat . Comportamentul care implică respectarea demnității pacientului implică :

-să i se spună persoanei pe numele pe care vrea să-l folosească,dacă există această solicitare,în caz contrar adresarea va fi ,,dumneavoastră,, ;

-să fie ajutat pacientul vârstnic să aibă cea mai bună înfățișare ;

-să se asculte întrebările,gândurile,preocupările pacientului ;

-să fie tratat cu respectful cuvenit unei persoane umane.

Pe tot parcursul cooperării trebuie să se stabilească o relație de respect în ambele sensuri,impunerea respectului față de terapeut fiind făcută prin profesionalismul acestuia și prin evitarea familiarismelor cu pacientul ( nterapeutul nu are nevoie de destăinuiri față de pacienți,el fiind suportul moral pentru pacient și nu un membru al familiei).

Sentimentele individuale trebuie acceptate ca reale,fără a le judeca drepte sau greșite și fără a încerca a le influența în vreun fel.

Individualizare.Pacientul are dreptul să se aștepte ca îngrijirea să-i redea maximul de independență posibilă.Terapeuții pot susține acest drept printr-o multitudine de modalități și în oricare moment al procesului nursing,atunci când pacientul solicit acest lucru.

Dreptul de a se plânge și a obține modificarea îngrijirilor. Pacientul are dreptul să reclame o îngrijire care nu este de calitate pentru a obține modificări care să amelioteze calitatea îngrijirii.

În acest scop, pacientul are nevoie să știe ce este aceea o bună îngrijire.Furnizându-li-se cunoștințe , pacienții v devin mai puternici și mai stăpâni pe ei.

Obiectivitate Abordarea unui fenomen de pe o poziție descriptivă,exterioară duce în mod inevitabil la o serie de opinii contradictorii,uneori speculative și eronate.

Numai în măsura în care terapeuții se apropie de structura intimă a acestuia,de procesualitatea constituirii lui,de dinamica și specificul lui,atunci când fenomenul se află în plină desfășurare,intervenind din afară pentru a verifica, relua cu,,încetinitorul,,fiecare secvență a sa,ci pot să afirme că au reușit să-l cunoască,deși nici atunci în totalitate. Prin obiectivitate se are în vedere:

Raportarea la lumea externă (lumea materială a lucrurilor, lumea persoanelor, lumea relațiilor și a valorilor).

Reglarea operațională. Această componentă a conștiinței individuale poate fi caracterizată ca integrarea socială-activă a persoanei prin desăvârșirea mecanismelor de cunoaștere, evaluare.

Reglarea cognitivă privește atât aspectele de priză de informații, cât și pe cele de prelucrare logică a acestora. Importante sunt reglările de tip anticipativ, predictiv, precum și necesitatea învățării tehnicilor de rezolvare a problemelor atât algoritmic (după reguli, scheme), cât și euristic, creator.

Reglarea afectivă cuprinde două niveluri: reglarea emoțiilor și reglarea sentimentelor. Esența ei o constituie formarea și condiționarea de reacții și atitudini eficiente.

Reglarea motivaționala-atitudinală cuprinde sistemul complex de orientări, tendințe, aspirații, precum și atitudinile de tip cognitiv, afectiv, conativ și axiologic.

Autodeterminarea constă în a da dreptul pacientului de a accepta sau refuza orice aspecte de îngrijire. Terapeuții care oferă îngrijiri trebuie să furnizeze informații suficiente pentru a permite pacientului să ia o decizie înțelegând în mod adecvat toate consecințele acceptului ( refuzul tratamentului respectiv).

Pacientul este liber oricând să se răzgândească privitor la procedeul inițial sau să refuse orice aspect al îngrijirilor pe baza acordului încheiat.

Un factor ce trebuie luat în considerație este reprezentat de situația sănătății curente a pacientului .

Sunt situații când luarea deciziilor este împărtășită între pacientul și terapeutul care îl îngrijește .

Împreună, terapeut și pacient,vor examina progresele pe care le-a făcut acesta în a învăța cum să procedeze pentru propria îngrijire și vor cădea de accord asupra momentului când își poate asuma singur această responsabilitate,când nterapeutul consideră că bolnavul are cunoștințele ( capacitățile) necesare propriei îngrijiri,iar pacientul consideră că este gata să-și assume această sarcină.

Accesul la resurse. Culegerea de date – este primul pas de a culege informații despre pacient.

Datele pot fi subiective sau obiective și ajută cadrele sanitare să ia decizii inteligente în legătură cu diagnosticul .

Culegerea de date se desfășoară comform unui plan :colectarea de informații obiective sau subiective despre pacient ;verificarea datelor obținute ;comunicarea informațiilor obținute prin culegerea de date .

Informațiile culese despre pacient pot fi stabile ( nume , prenume , vârsta , sex , buletin ) și instabile sau variabile ceea ce înseamnă acele date care se află într-un proces de continuă schimbare ( temperatură , tensiune arterial, diureză , durere , infecții )

Raspundere, Modelul medical a impus maniera de investigație și cunoaștere a bolii ,demersul inductiv călăuzind analiza clinică ,orientată spre concluzia că un atribut exiomatic este ca un țel inerent al cunoașterii boli.

Variabilitatea semnificației simptomelor și investirea ca diagnostic a unei fenomenologii clinice este mai puternic implicată în stările patologice de mai mică aplitudine clinică ,în perioadele de debut sau în fazele de remisiune ale diverselor afecțiuni .

Sesizarea și distincția elementelor patologice ale acestor condiții au o importanță bine cunoscută ,știut fiind că semnificația de diagnostic a unei fenomenologii clinice nu este în relație cu intensitatea manifestării sau cu dramatismul prezentării saleacceptare-tolerare.

Concordanța reactivității bolnavului cu realitatea (dispoziție , mimică ,modul de a intra în relație cu cei din jur ;acuzele preocupările și conducția în mediu) permite o primă orientare nosologică,ca diagnostic de aspect ,care se completează cu datele anamnestice, relatările anturajului și aprofundarea studiului funcțiilor psihice

Recunoasterea si acceptarea emotiilor,În momentul când bolnavul se confruntă cu boala ,l refuză să accepte realitatea .

Făcând referire la negarea finală a cauzalității psihologice, Jung profesează o concepție de extracție neotomistă cu privire la determinism.

Admițând o cauza prima ,este logic ca Jung să respingă cauzalitatea naturală ,care nu ar face decât să provoace tot felul de deviații și perturbații în sistemul vectorial.

Existența sau apariția unei boli cronice , poate influența total sau parțial funcționarea globală a unui individ ,în așa măsură încât acesta nu va putea de unul singur sau nici chiar cu sprijinul aparținătorilor să se adapteze la cerințele unei vieții armonioase în societate.

In această situație bolnavul trebuie îndrumat spre îngrijire profesională psihiatrică temporară sau permanentă capacitate de mobilizare si de motivare a pacientului.

Reacțiile de adaptare ale in pacientului la aflarea diagnosticului sunt extrem de numeroase și variate odată deoarece odată cu trecerea timpului acestea se perfecționează tot mai mult și se modifică în funcție de starea acestuia .

Apariția unei boli cronice poate duce duce la ,ciocniri și conflicte , nemulțumiri reciproce , jigniri ,iritare ,tot ceea ce-i împiedică să trăiască ,să lucreze și să se odihnească normal ,tot ceea ce provoacă sentimente penibile ,tristețea , supărările ,dezamăgirile ,suspiciunile , neâncrederea în providența divină, și teama reprezintă .

În unele boli cronice se produc tulburări grave caracteriale,când bolnavul ,deși cu toate sferele conștiinței ,păstrate,poate avea o conduită incompatibilă cu normele morale și sociale .

În aceste situații ,el poate să se manifeste fie impulsiv ,fie se retrage în el ,sau se revolt pentru ceeace i s-a întâmplat , deși el consideră că nu s-a abătut de la religia și credința sa .

Sustinere morala,Folosirea termenului de ,,morală,, înseamnă,în general,conformarea cu reguli de bună purtare definite de un grup social anume.

Moralitatea este un mod de reglare social a comportamentului .În unele domenii ,moralitatea și legea sunt similar.În altele,variația mai largă a comportamentului este influențată cultural.

Etica medicală furnizează concept și un limbaj care poate fi folosit pentru a identifica aspectele specific profesiei,pentru a reflecta asupra lor și pentru a genera pozițiile etice pe care ne plasăm.

Conceptual este o exprimare abstract cu character de generalizare a unei observații clinice.

Oricât de necesară și important este explicația morală și permanentă a automodelării spirituale a omului , în general ,ea rămâne insuficient de convingătoare dacă i se ignoră motivele,rațiunle sale personale de a acționa în acest sens .

În majoritatea cazurilor în care organismul unui om este bolnav ,nesănătos ,sub raport somatic și mai ales psihic ,capacitatea sa de efort și de control va fi redusă dacă nu chiar absent.În acest din urmă caz el va fi lipsit de posibilitatea stăpânirii de sine , fapt ce va face ca multiplicitatea manifestărilor sale să nu aibă unitatea necesară.

Respectarea intimitatii si demnitatii persoanei, a confidentialitatii.În momentul când bolnavul se confruntă cu boala el crede că traiectoria sufletului și convingerile lui sunt ghidate doar de revelațiile refuzând să accepte realitatea .

Cei care se ocupă de îngrijirea pacienților trebuie să fie bine pregătiți și competenți din punct de vedere professional .

Aceasta înseamnă că pacientul va primi o îngrijire sigură.În acest scop, terapeuții trebuie să aibă aceleași standard de pregătire și practică a profesiunii.

Un pacient nu poate și nu trebuie să accepte o îngrijire de proastă calitate

.Nerespectarea ,conștientă sau nu , a acestor drepturi,cu repercursiuni de diferite grade asupra sănătății sau vieții ,se vor sancționa corespunzător pe cale legală, judecătorească.

2.2.Tipuri de pacienți și psihologi

A.Tipuri de pacienți:

Dependent de rοl.Poate exista dependență față de care se face uz pentru disiparea unei indispoziții; pacientul dispune de o stare adaptativă ce are drept consecință apariția tulburărilor fiziologice.

Cοmbatіvul. Pentru diagnosticul unei boli,o caracteristică ,privită adesea drept o particularitate este izolarea pacientului ceea ce înseamnă o înstrăinare de sine ,adică față de experiența emoțională ,incertitudinea cu privire la cee ce este , urăște ,speră ,se ofensează și se teme.

Ιncurabіlul poate fi stigmatizat dar depinde și de contextul social prezent ,deoarece atributul care apare ca fiind anormal sau deviant poate fi diferit de la o situație la alta și de la un bolnav la altul .

Personalitatea bolnavilor incurabili este alterată de boală ,de stigmatizarea societății și a persoanelor din jur.

Tulburările și destructurările conștiinței, chiar în forma lor mai simplă , afectează profund buna adaptare și integrare a bolnavului în mediul ambiant , reclamând din partea terapeutului o permanentă activitate de supraveghere și ajutorare .

Toată atitudinea pacientului incurabil care este convins că ,credința este ,,colacul său de salvare spre lumea interioară,, este un refuz general și teamă de ceea ce va deveni.

Interferența terapeutică a bolilor incurabile reduce durata puseelor, schimbă conținutul fenomenologic în sensul unei egalări sau schematizări geometrice, rezultând amplificări esențiale ale tabloului clinic.

Pățіtul ѕau cunοѕcătοrul. La acești pacienți automedicația și autocunoașterea este frecvent întâlnită,favorizată fiind de reclamele medicamentelor,de recomandările din presă sau numai de dorința de cultură medicală a diferiților pacienți

Reѕemnatul.Pacientul se obișnuiește cu existența bolii și încearcă să își însușească toate informațiile medicale pentru a-și îmbunătăți sau ameliora starea

Accesul stărilor psihice din bolile cronice reprezintă o amplă modificare patologică ce se repercutează asupra tuturor funcțiilor organismului.

Reacțiile de adaptare ale individului la aflarea diagnosticului sunt extrem de numeroase și variate deoarece odată cu trecerea timpului acestea se perfecționează tot mai mult și se modifică în funcție de starea acestuia .

Fatalіѕtul.Pacientul crede că ceea ce i se întâmplă , nu mai are nici o rezolvare întrucât variabilitatea semnificației simptomelor și investirea ca diagnostic a unei fenomenologii clinice este mai puternic implicată în stările patologice de mai mică aplitudine clinică ,în perioadele de debut sau în fazele de remisiune ale diverselor afecțiuni.

Patologia conțtiinței nu este legată însă numai de starea de vigilitate , ci și de modul cum este reflectată realitatea exterioară .

În central preocupării pacientului , față de boală stau :procesele psihice ,comportamentul ,personalitatea pacientului cu particularitățile ei.

Motivantul.Lucrările neurofiziologilor (K.S.Lashley) și ale etologilor (K.Lorenz ,N.Tinbergen) au demonstrate că comportamentul pacientului depinde de modificările interne ( neuroendocrine) și de excitații externi ( mediu) care acționează asupra creierului.

Psihologia clasică face distincție între motive ,primele fiind cauzele intelectuale ale pacientului,iar celelalte cauzele affective.

Această diferențiere este însă artificial și iluzorie .De fapt ,la originea conduitelor nu stă numai o cauză ,ci un ansamblu indisociabil de factori conștienți și inconștienți ,fiziologici,intelectuali ,afectivi,sociali care sunt într-o interacțiune reciprocă.

B.Tipuri de psihologi:

Cu οrіentare ѕpre ѕіne . Profesia de psiholog este o formațiune psihologică și psihosocială complexă care , bazată pe o îmbinare specifică a diferitelor procese și funcții psihice,nu poate fi analizată,studiată, surprinsă din perspectiva factorilor săi psihologici subordonați,pentru că,procedând în acest fel,se pierde specificul acestui gen de aptitudini și se surprind anumite caracteristici,anumiți parametri ai unor procese și funcții psihice care s-ar putea să nu fie relevanți pentru scopurile cercetării intreprinse.

Cu οrіentare ѕpre ѕuferіnță. Fiind vorba în primul rând de relații interpersonale,nu poate fi ignorată componenta perceptivă, simpatetică și comunicativă,a acestor relații care își pun amprenta asupra pacientului.

Încercând o sistematizare ,consider că principalele modificări pe care le-a adus în analiza profesiei de psiholog, noua viziune sunt următoarele:

-trecerea de la atenția centrată pe pacient la atenția centrată pe grup;

-trecerea-în privința comunicării-de la modul de comunicare la un mod de comunicare bilaterală și multilaterală;

-deplasarea centrului de greutate de pe sondarea și formarea atitudinilor empatice ,necesare în profesia de psiholog.

Cu οrіentarea іnteracțіunіі. Fiecare psiholog își desfășoară activitatea fiind continuu în relație cu pacienții,deci analiza capacităților lui profesionale trebuie făcută și din perspectiva acestei relaționări și a particularităților sale.

În relație directă cu pacientul caută să finalizeze diferite acțiuni,una din cele mai adecvate metode de studiu este observația sistematică și mai ales atunci când se organizează în așa fel încât prezența acestuia să nu afecteze cu nimic desfășurarea reală a relației dintre el și pacient.

Cu οrіentare іnѕtabіlă. În momentul când pacientul se confruntă cu boala el crede că traiectoria sufletului și convingerile lui sunt ghidate doar de revelațiile sale divine refuzând să accepte realitatea.

Psihologul se va axa ,în activitatea sa , pe consecințele stării de boală ,pacientul fiind ajutat să-și regăsească modul de funcționare normală întrucât ,în cazul pacienților cronici suportul medical va fi permanent.

Analizând boala și problemele sale psihologice ,psihologia medicala consideră că în determinarea bolii participă elemente foarte variate,ceea ce face ca aceasta să aibă diferite expresii .

În cadrul bolii se pot găsi atât manifestări legate direct de organicitate ,dar și manifestări funcționale , biochimice și, mai ales , suferința subiectivă,prima care preocupă pe bolnav.

În acest fel, boala poate fi considerată ca o sinteză , realizată de bolnav,a turturor senzațiilor sale pe care le trece prin filtrul psihicului său și care , din acest motiv , reprezintă o reflectare fidelă a procesului fizio-patologic.

În cadrul acestui context interpersonal,terapeutul și bolnavul nu se găsesc pe poziții similare ; bolnavul este cel mai dezavantajat,aflându-se sub influența suferinței fizice și morale,a reacției psihologice create de această situație , resimțind o stare de nesiguranță.

Centrarea pe aplіcarea terapіeі fοrmatіve. O schiță a metodelor terapeutice ,în cazul pacienților este dată de teoriile existente în literatura de specialitate care joacă un rol deosebit de important pentru recuperarea acestora.Aceste teorii sunt:

●proliferarea terapiilor –pacienții,trebuie să-și depășească starea;

●neadecvarea unui singur sistem teoretic de recuperare la toți pacienții ;

●factorii socio-economici externi ;

2.3.Investigație și terapie

Bolnavii diagnosticați cu diferite afecțiuni ,care apelează la terapie au diverse personalități și probleme; prin urmare,pentru fiecare bolnav , consilierii,vor alege modalitatea de lucru optimă pentru a-i putea fi de ajutor.

În cazul anumitor bolnavi consilierii vor alege o abordare activă și directă,în timp ce la alții va fi mai utilă o abordare mai puțin intruzivă,bazată pe autodescoperire.

Funcția terapeutică a psihologiei clinice în ceaa ce privește boala decurge ca o consecință firească din însăși acțiunea de investigare .

Natura tulburărilor și deficitelor ce pot fi evidențiate prin aplicarea metodelor de investigație psihologică autorizează utilizarea unor metode restitutive ,orientate în sensul structurii și restructurării unor funcții psihice și comportamente nu numai ca rezultate ale unor procedee pasive din punctul de vedere al participării bolnavului ( terapie medicamentoasă,fizioterapie ,electroterapie),ci și ca intervenție bimodală ,în cadrul unei relații terapeutice active.

Această modalitate de acțiune se prezintă în mod curent ca demers psihoterapeutic.

Cunoașterea științifică a personalității bolnavului ,a potențialului său intelectual,a problemelor cu care acesta este confruntat , obținută ca urmare a unui demers complex și laborios,posibilitatea de a confrunta nivelurile consemnate cu exigențele normei proprii vârstei ,experienței de viață,dar , îndeosebi cunoașterea,, schemelor de funcționare,, și structurii psihice îl autorizează pe psihologul clinician să continue,la solicitarea medicului , acțiunea sa asupra bolnavului investigat , cel puțin în anumite limite,ceea ce conferă laboratorului de psihologie clinică , funcția sa terapeutică.

2.3.1.Reevaluarea conceptelor de boală și terapie

Etapa actuală a medicinii ,în general, și a psihiatriei ,în special , oferă manifestării acestei funcții condiții deosebit de propice.

Viziunea medicului asupra bolii a cunoscut în etapa actuală o substanțială reevaluare , devenind o viziune asupra omului bolnav și a relațiilor sale cu ambianța.

Se recunoaște astfel societății un rol deosebit de important,manifestat în ansamblul relațiilor economice , sociale , interpersonale.

Ca o consecință ,statutul ,rolul ,raporturile de grup,relația interpersonală ,comunicarea și-au evidențiat atât funcțiile patogene , manifestate alături de factorii organici în etiologia unor tulburări , cât și funcțiile restitutive ,restructurante .

Constatarea dublei reacții,somatice și psihice , la situația de boală a autorizat convingerea că vindecarea este reală și completă numai ca restructurare a sistemului psiho-fizic în totalitate.

Demersul psihoterapeutic adresat personalității bolnavului , care-i propune acestuia înțelegerea dificultăților prin care trece și-i sugerează soluții pentru a le rezolva , contribuie într-o măsură importantă la reechilibrare .

2.3.2.Terapia psihotropă și psihoterapia .Educație și terapie

Psihiatria a cunoscut în ultimele două decenii cel mai important eveniment terapeutic din întreaga sa existență , realizând un autentic salt calitativ:apariția chimioterapiei cu medicamente psihotrope , grup polimorf de medicamente a căror acțiune se reflectă la nivelul activității prin efecte hipnotive,sedative, anxiolitice,ortotimizante ,psihostimulante și psihodestructuralizante, care acționează la nivelul structurilor complexe ale diencefalului striate.

Se constată și efecte mediale, implicând acționarea unor mecanisme deosebit de complexe , prin intervenția unor factori motivaționali determinist sociali, la nivelul personalității și comportamentului social.

Bolnavul psihic agitat și agresiv ,a cărui periculozitate pentru ambianță justifică o îndelungată izolare ,bolnavul total inhibat ,și ca atare lipsit de orice posibilitate de comunicare ,practic,au dispărut ,iar spitalul de psihiatrie a devenit un spital obișnuit.

Revoluționarea demersului terapeutic prin amendarea rapidă a simptomelor acute și ameliorarea comportamentului la nivelul posibilității de comunicare cu bolnavul,apariția ,, bolnavului psihic liniștit,, reconsiderarea conceptului de sapitalizare prin reducerea duratei internării,impun în mod necesar reconsiderarea într-un spirit nou a problemei reinserției bolnavului psihic în societate .

Aceasta a dus la reevaluarea psihoterapiei sub diferitele ei forme .

Conceptul clasic de ergoterapie a fost integrat în noțiunea mai largă de terapie ocupațională;evidențierea acțiunii terapeutice a proceselor de învățare,posibilitățile sporite de a folosi în tratarea și readaptarea unui pacient devenit mai comprensiv metodele și procedeele educației intelectuale ,fizice,morale și estetice, ale educației prin și pentru muncă ,ale educației prin colectiv ca factor de socializare ,au favorizat extensia orientării educaționale în psihoterapie .

Spitalul de psihiatrie,care tinde să se transforme într-o ,, instituție deschisă,, , devine un cadru propice dezvoltării psihoterapiei sub diferite aspecte.

Noi considerăm că psihologul clinician poate aduce o contribuție cu adevărat utilă îndeosebi în cadrul psihoterapiei educaționale ,care-i îngăduie să valorifice în totalitate informația psihologică referitoare la subiecții investigați ,dar și formația sa pedagogică ,păstrându-se astfel în sfera competenței sale.

2.3.3.Situații educaționale terapeutice

Metodele educaționale au o eficiență terapeutică numai în măsura în care situațiile cărora le sunt aplicate sunt investite cu caracteristici educaționale și pot fi problematizate ca probleme de educare sau reeducare:a personalității,a unor funcții psihice,a capacității de relație ,a priceperilor și deprinderilor etc., constituind deficite de tip educațional.

Mai mult acționând ca un educator terapeut în contextul unor structuri nosologice determinate ,psihologul clinician, nu se poate considera pe sine ca un terapeut al schizofreniei,psihoterapiei,nevrozelor , etc ci exclusiv ca participant la restructurarea unor deficite cu caracter educațional:

-scăderea eficienței unor funcții psihice ;

-destructurări ale comportamentului datorate unor greșeli de educație

-nerealizări ale nivelului de aspirație

-tulburări de vorbire

-deficite ale deprinderilor

– imaturitate afectivă

Sunt situații ce pot beneficia de învățare și educație.

Citez ,din practica de zi de zi a unui psiholog ,următoarele situații problematizabile ca situații educațional-terapeutice:

1.În cadrul deficitului psihic global-oligofrenii de diferite grade la bolnavii ce nu pot fi școlarizați:

-determinarea potențialului remanent

-construirea unor programe de recuperare strict individualizate

-instruirea persoanelor care aplică aceste programe

-controlul eficienței și dirijarea demersului educațional

2.În cadrul deficitului psihic parțial (după traume craniocerebrale și accidente vasculare ,în epilepsii ,în diferite tipuri de encefalopatii):

-determinarea nivelului și structurii deficitului și a posibilităților de recuperare

-elaborarea unor tehnici de recuperare și aplicarea lor

-construirea unor regimuri medico-pedagogice în strânsă colaborare cu medicul

-controlul rezultatelor obținute,orientarea dinamică a demersului educațional în raport cu aceste rezultate

3.În cadrul tulburării funcționale a unor procese psihice și , îndeosebi,a memoriei și atenției (cerebrastenii, nevroze):

-elaborarea și aplicarea exercițiilor necesare antrenamentului sistematic al funcțiilor tulburate

– ședințe de psihoterapie rațională pe teme de igienă a funcțiilor psihice respective

4.În cadrul terapiei ocupaționale și psihoterapiei de grup a psihozelor pe baza indicației medicale:

-individualizarea metodelor și procedeelor

-conducerea nemijlocită a unor activități de ergoterapie,arterapie ,meloterapie etc

-aplicarea metodelor de relaxare

5.În cadrul deficitelor de comunicare și expresie ( afazii,alexii,agrafii,dislexii și disgrafii în evoluție,logonevroze ,dislalii): tratamente logopedice

6.În cadrul tulburărilor nevrotice implicând dificultatea bolnavului de a răspunde adecvat la stimulii din ambianță ,scăderea reactivității , a capacității de decizie și execuție , distorsiuni ale comportamentului (ticuri ,fobii),scăderea activității,sentimentele de inferioritate :

-elaborarea și aplicarea,la indicația medicului ,a unor terapii educaționale în scopul restructurării funcționale a comportamentului

7.În cadrul deficitelor de structurare a personalității ( întârzieri afective fără deficit intelectual,dificultăți de integrare în grupul social,comportament conflictual sau psihasteniform ):

-elaborarea unor sisteme de măsuri psihopedagogice în scopul educării personalității

-structurării comportamentului, a afectivității de relație.

Fiecare bolnav pune educatorului-terapeut o problemă particulară ,constituită ca atare la intersecția unui număr apreciabil de factori din care cităm:

a.factorul nosologic sub aspectul său general ( ca modalități generale destructurante) și individual ( ca modalitate specifică de acțiune la un anumit bolnav);

b. personalitatea premorbidă a bolnavului (pregătire profesională , cultură generală,experiență de viață , modalități de reacție , imaginea despre sine însuși , orientarea față de ambianță);

c. eficiența funcțională remanentă a funcției de restructurare ;

d.capacitatea de progres ;

e.dorința de colaborare,participarea afectivă;

f.vârsta;

g.nivelul de comprensiune manifestat de ambianță ( posibilitățile concrete de respectare a regimului pedagogic);

h.nivelul la care se va putea realiza reinserția în mediul profesional.

Maladia mentală și nevroza .Probabil Pentru psihanaliză maladia mental este legată de pulsiuni și de imposibilitatea satisfaceriii lor datorită represiunii Eului sau a realității externe ,ori,încă,datorită faptului că pulsiunile, o dată fixate , nu se mai schimbă.

,,Oamenii ,marturisea Freud intr-una din scrierile sale , se imbolnavesc atunci , ca urmare a obstacolelor externe sau a unei insuficiente adaptari,le este refuzata in mod real satisfacerea trebuintelor.

Simptomele morbide sunt o parte a activitatii individului ori chiar a intregii lui vieti;indepartarea de realitate este aici tendinta capital dar si riscul capital al bolii .

Adaugam ca rezistenta bolnavilor la vindecare nu se datoreste unei simple cauze ,ci mai multor.

Avem de-a face aici nu numai cu ,,eul,,bolnavului,care refuza energic sa-si abandoneze refularile,acestea ajuntandu-l sa se sustraga dispozitiilor sale originare.

Cura psihanalitica .In cura psihanalitica ,psihanalistul ia locul Supraeului si zadarnicind siretlicurile transferului si ale rezistentelor,se straduieste sa refaca potentialitatile rezonabile de interventie ale Eului.

Urmasii lui Freud si-au pus problema efectului pe care trebuie sa si-l fixeze cura psihanalitica .

Trebuie ca aceasta cura sa conduca la o intelegere rationala ,avantajand astfel Supraeul,sau,dimpotriva,trebuie lasata o mai mare libertate de manifestare pulsiunilor sinelui ,facandu-le accesibile Eului si limitand atotputernicia Supraeului .

Acompaniată de transformările din sfera inteligenței, afectivității și personalității și de însușirea unor roluri sociale noi, criza este o bună ocazie de realizare a “moratoriului psihosocial” prin care se realizează adevărata conștiință morală, și de îndepărtare față de părinți, de revoltă împotriva interdicțiilor școlare, de formare a unei imagini de sine noi, de dezvoltare a unor prietenii idealizate cu parteneri de aceeași vârstă ca urmare a lărgirii câmpului relațional, de implicare în multiple conflicte endogene și exogene, denumite de unii autori“conflicte de dezvoltare ,activând o serie de mecanisme “anticriză”, adolescenții devin capabili să depășească starea de criză, lăsând loc maturizării depline, permițând integrarea în colectivitățile adulte (familia de procreere, sistemul ocupațional, comunitatea locală) și adoptarea prin internalizarea unor roluri inaccesibile până acum (rolul de soț-soție, roluri profesionale, roluri reziduale exercitate în societate –cetățean, vecin, prieten, etc.)

CAPITOLUL 3

CONSILIEREA BOLNAVILOR

3.1.Obiectivele consilierii bolnavilor vizavi de boală

Probabil este clar ,chiar și pentru persoanele care nu s-au ocupat niciodată de consilierea bolnavilor , că nu le putem acorda consiliere în același fel în care consiliem persoanele aparent sănătoase .

Pe aceștia din urmă îi consiliem invitându-i să stea de vorbă cu noi .

Dacă am încerca să folosim aceeași strategie cu bolnavii,mulți dintre ei nu ar spune nimic,vizavi de boala lor,cu excepția răspunsurilor la întrebările directe.

Bolnavii capabili să discute cu noi probabil nu ne-ar spune nimic important.În plus s-ar plictisi de conversație după scurt timp ori s-ar cufunda în tăcere .Chiar dacă ar vorbi cu noi , probabil ar evita aspectele importante .

Dacă , în calitate de consilieri,ne propunem să îi implicăm pe bolnavi , astfel încât să vorbească liber despre problemele dureroase vizavi de boala lor , trebuie să luăm în considerare și alte strategii,pe lângă abilitățile de consiliere verbală.

Combinând utilizarea abilităților de consiliere verbală cu utilizarea diverselor mijloace sau a altor strategii , îi putem oferi șansa de a ni se alătura într-un proces de consiliere util din punct de vedere terapeutic .

Noi consilierii , îi oferim bolnavului un mediu în care să înregistreze o schimbare terapeutică.

Pentru că nu putem folosi doar abilitățile de consiliere verbală și pentru că promovăm posibilitatea unui rezultat terapeutic , vom folosi frecvent sintagma ,, terapia bolii ,, .

Evident , schimbarea terapeutică reprezintă rezultatul pe care sperăm să îl obținem utilizând consilierea în combinație cu diverse mijloace .

Înainte de a deveni consilier specializat în bolnavi și boli , este important să înțelegeți specificul și scopul consilierii bolnavilor .

Aceasta presupune să ne cunoaștem bine scopurile și să avem o idee clară despre modul în care pot fi atinse scopurile respective .

După cum vom vedea , atingerea scopurilor nu depinde de mijloacele utilizate și de stilul de lucru,ci depinde foarte mult de relația dinte bolnav și consilier .

Obiectivele specifice ale unei ședințe individuale sau ale unei serii de ședințe ar trebui să fie stabilite de consilier .

Credem că răspunsurile la întrebările de mai sus sunt destul de complexe și am identificat patru niveluri de stabilire a obiectivelor :

Obiective de nivelul 1-obiective fundamentale .Aceste obiective se aplică tuturor bolnavilor implicați în terapie .Printre ele se numără :

●bolnavul să devină capabil să gestioneze aspecte emoționale dureroase

● bolnavul să devină capabil să atingă un anumit nivel de armonie în privința gândurilor,emoțiilor și comportamentelor

●bolnavul să aibă o părere bună despre sine

Obiective de nivelul 2-obiectivele aparținătorilor. Acestea sunt stabilite de bolnav sau aparținători.

Obiective de nivelul 3-obiective formulate de consilier.Aceste obiective sunt formulate de consilier drept consecință a ipotezelor pe care el le poate avea cu privire la motivele unui anumit comportament al bolnavului.

Evident ,în formularea ipotezelor cu privire la posibilele cauze ale comportamentului manifestat de copil ,consilierii se bazează pe informații din propria experiență cu diverse cazuri ,pe înțelegrea teoretică a psihologiei și comportamentului bolnavului și pe ceeea cunosc din studiile actuale și din literatură relevantă.

Obiective de nivelul 4-obiectivele bolnavului .Aceste obiective apar pe parcursul ședințelor de terapiei și sunt într-adevăr obiectivele pacientului,deși de obicei el nu este capabil să le verbalizeze ca atare.

Ele se bazează pe materialul cu care bolnavul contribuie la

Toate aceste obiective sunt importante și trebuie avute în vedere pe parcursul procesului terapeutic .

Totuși ,în diverse momente ale procesului unele obiective trebuie să aibă prioritate.

Modul în care se realizează acest lucru constituie responsabilitatea consilierului.

Uneori aceste obiective corespund obiectivelor consilierului , alteori nu .

De exemplu , consilierul poate începe o ședință având ca obiectiv de nivelul 3: în fața bolii , bolnavul trebuie să devină mai puternic.

Pe parcursul ședinței se poate dovedi că acesta vrea să votbească despre o pierdere dureroasă și că nu este pregătit să devină mai puternic vizavi de diagnosticul pe care l-a aflat.

În această situație consilierul poate răspunde nevoilor bolnavului ,vizând atingerea obiectivului de nivelul 4 și facilitând instaurarea procesului de manifestare a durerii .

dacă un consilier î

ncepe o anumită ședință cu o agendă specifică,respectarea acestei agende poate fi uneori eficientă și adecvată .

totuși,în general este periculos să respecți în mod rigid o agendă prestabilită , deoarece nevoile bolnavului ar putea fi atunci neglijate,în loc să fie luate în considerare .

Pentru ca nevoile reale ale bolnavului , vizavi de boala sa iasă la iveală și să fie gestionate pe cale terapeutică , în mod adecvat , consilierul trebuie să resopecte procesul bolnavului .

Alternativa ar fi ca, consilierii să structureze ședințe care să satisfacă necesitățile bolnavilor pentru a fi ajutați.

3.2.Relația dintre bolnav și consilier

S-a recunoscut de mult, încă din anii `50 că relația dintre un bolnav și consilier constituie un factor esențial care influențează rezultatul terapiei .

primele studii cu privire la relația dintre bolnav și consilier au fost efectuate de Carl Rogers cu mulți ani în urmă.

Acesta considera că principalele componente ale unei astfel de relații sunt acordul ,empatia și atitudinea pozitivă necondiționată .

Ulterior ,și alți cercetători au descris ceea ce au considerat a fi atributele deziderabile ale relației de consiliere și au fost în general de acord cu faptul că relația are o influență extrem deimportantă asupra rezultatelor pozitive ale terapiei.

În același mod în care în terapia oamenilor sănătoși relația cu consilierul are o influență majoră ,se consideră , în general ,că în terapia bolnavului și consilier este foarte importantă ,influențând eficiența terapiei .

Au existat o serie de încercări de a defini atributele importante ale acestei relații (Virginia Axline ,1947;Anna Freud 1928;Melanie Klein,1932).

Din păcate,există diferențe majore de opinie cu privire la tipul de relație care este de dorit pentru ca terapia să aibă o eficiență maximă.

Un factor de care depinde relația bolnav-consilier constă în atributele cu care consilierul participă la relație.

●atributele relației bolnav-consilier

●exclusivă;

●sigură;

●autentică;

●confidențială ( supusă anumitor limite);

●neintruzivă;

● cu un anumit scop.

3.2.1Atributele relației copii -consilier

Pentru o eficiență optimă ,considerăm că relația dintre bolnav și consilier trebuie să întrunească toate caracteristicile următoare , adică să fie :

● O conexiune între lumea bolnavului afectat de boală și consilier. Relația vizează în primul rând o conexiune cu bolnavul și menținerea contactului cu percepțiile acestuia.

În multe cazuri bolnavul poate percepe apariția bolii , ca fiind ceva ce nu crede că v-a depăși vreodată.

Sarcina consilierului este să stabilească o relație cu bolnavul și să lucreze în parametrii viziunii bolnavului , asigurând-ul că un tratament eficient îi poate ameliora boala stopându-i evoluția.

Abordarea relației bolnav-consilier prin intermediul formulării unor evaluări,confirmări sau critici îl determină pe bolnav să renunțe la propriile percepții și să se apropie de cele ale consilierului .

Este important însă ca acesta să își păstreze valorile , convingerile și atitudinile , mai degrabă decât să fie influențat de valorile ,convingerile și atitudinile consilierului.

Relația dintre bolnav și consilier reprezintă o legătură între lumea bolnavului și consilier ,permițându-i acestuia din urmă să observe clar experiența bolnavului .

Această observare a fi inevitabil distorsionată parțial de experiențele consilierului ,iar proiectarea lor într-o anumită măsură asupra bolnavului nu poate fi împiedicată .

Cu toate acestea,scopul consilierului este să minimalizeze influența experienței sale, astfel încât conexiunea cu experiența bolnavului privind boala sa

3.2.2.Relația dintre bolnav și consilier ca relație exclusivă

În calitate de consilieri,este important să stabilim și să menținem o relație bună cu bolnavul , astfel încât să se instaureze încrederea.

Consolidarea încrederii poate fi facilitată când bolnavul are un sentiment puternic , și anume dacă are impresia că relația cu consilierul este unică ,necompromisă de intruziunea nedorită a altora –de exemplu aparținătorii .

Pentru ca relația terapeutică să fie eficientă ,este important ca el să se simtă acceptat de consilier pentru felul în care se percepe pe sine și boala de care suferă.

Nu este benefic dacă bolnavul consideră că percepția consilierului în privința lui a fost influențată de percepția aparținătorilor sau a altor persoane importante din viața sa.

Acest lucru poate fi evitat dacă relația dintre bolnav și consilier este una exclusivă.

A menține relația în parametri exclusivi înseamnă a nu li se permite altora să intervină sau să fie incluși fără permisiunea bolnavului.

În consecință ,pregătirea bolnavului și a părinților pentru terapie necesită o atenție specifică deoarece este clar că este implicat un aspect etic.

Acest aspect etic poate fi gestionat satisfăcător doar în cazul în care consilierul îi explică foarte clar bolnavului care este specificul relației terapeutice și obține aprobarea lor cu privire la ceea ce trebuie făcut.În general terapia este o experiență nouă pentru bolnav și pentru aparținători.

Uneori ,îndeosebi în momente importante din procesul terapeutic un bolnav poate manifesta comportamente mai dificile față de boala sa.

Pe măsură ce crește încrederea bolnavului în consilier , iar acesta înțelege mai bine problemele bolnavului,încrederea manifestată bolnav devine mai intensă.

Această încredere este consolidată de ideea că temerile ,neliniștile și gândurile negative față de boală nu le vor fi dezvăluite aparținătorilor fără acordul lui.

În opinia noastră ,ând vine vorba de boală,bolnavul are dreptul la intimitate,în anumite limite , dar înțelegem că uneori bolnavului îi este dificil să accepte acest lucru.

Desigur ,în unele momente bolnavul trebuie să cunoască informații dezvăluite consilierului în ședința de consiliere cu bolnavul și au acest drept.

Problema exclusivității și cea a confidențialității sunt complexe,fără îndoială.

Conversația despre boală și relația dintre bolnav și consilier ca relație sigură.

Crearea unui mediu permisiv,în care bolnavul să se simtă liber să acționeze și să dobândească control asupra sentimentelor sale în siguranță constituie altă sarcină importantă a consilierului.

Bolnavul ar trebui să se simtă în siguranță pentru a dezvălui având încredere că , dacă procedează astfel,nu vor exista repercursiuni sau consecințe care să fie periculoase sau dăunătoare din punct de vedere emoțional .Aici este implicată problema confidențialității.

Pentru a-l determina pe bolnav să se simtă în siguranță ,vorbind despre boala sa , este nevoie de structură.

Structura îi oferă bolnavului un sentiment de siguranță și previzibilitate pe parcursul ședințelor de terapie.

De asemenea ,îi permite consilierului să îi amintească acestuia că , dacă va prefera activitățile repititive lipsite de scop,va avea mai puțin timp pentru eforturi constructive.

Structura implică stabilirea unor limite comportamentale și informarea bolnavului cu privire la durata estimată a fiecărei ședințe .

În plus , bolnavul trebuie să fie pregătit pentru încheierea fiecărei ședințe cu ferma convingere că urmând tratamentul și prescripțiile medicale ,boala lui se va vindeca.

3.2.3.Relația dintre bolnav și consilier ca relație neintruzivă

Când lucrează cu bolnavi,consilierul este încurajat să se apropie de el într-un mod care să nu fie stânjenitor pentru ei.

Unii consilieri sunt de părere ca interogarea bolnavului și întrebările despre familia și mediul lui pe parcursul procesului de apropiere constituie o modalitate utilă de a cunoaște părerea bolnavului în legătura cu boala sa.

Deși suntem de accord cu faptul că acest proces poate fi valoros , trebuie folosit cu prudent,pentru a nu deveni intruziv.

Dacă se pun prea multe întrebări ce au legătură cu boala și simtomele acesteia,există un risc ,deoarece bolnavul se poate teme să nu i se ceară să dezvăluie informații personale și prea infricoșătoare pentru a fi împărtășite.

Dacă se întâmplă acest lucru ,bolnavul se va simți asaltat și se va închide în sine sau va manifesta comportamente de distragere.

La fel,poate fi riscantă folosirea unor informații despre bolnav pe care consilierul le-a obținut .

Când bolnavul descoperă că informații importante despre el și boala sa au fost puse la dispoziția consilierului fără consimțământul sau fără știrea lui , se poate simți amenințat,expus , vulnerabil și nesigur cu privire la ce alte informații ar mai putea deține consilierul.

Aceasta constituie pur și simplu o erodare a delimitărilor eului bolnavului,iar el va tinde să se simte neputincios.

O astfel de intruziune în lumea bolnavului poate induce anxietate legată de venirea la ședințele de consiliere și de implicarea în relația bolnav-boală-consilier.

3.2.4.Relația dintre bolnav și consiliere ca relație cu un anumit scop

Bolnavii se implică în procesul therapeutic cu mai multă disponibilitate și încredere dacă știu exact de ce anume vin șa ședințele de consiliere.

Ei au nevoie de timp pentru a se pregăti pentru consiliere și de obicei vor face acest lucru dacă sunt anunțați în mod adecvat și dacă li se spune de ce sunt aduși să discute cu un consilier.

În cazul în care bolnavul înțelege motivele pentru care se apelează la un consilier,relația bolnav –boală are potențialul de a fi deliberată.

3.3.Relațiile de consiliere a bolnavilor cu dizabilități

Relațiile de consiliere variază în funcție de cerere putând fi centrate pe aspect ale dezvoltării , pe formularea și rezolvarea unor probleme specifice ,luarea unor decizii ,controlul stărilor de criză , dezvoltarea unui instinct personal ,pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor interne ,ori pe îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți facilitând ,prin demersuri repetate ,ca bolnavul să facă față mai eficient stresorilor și bolii contribuind la îmbunătățirea calității vieții .

Relația dintre consilier și bolnav trebuie să fie una de alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă ,oferind ,totodată ,sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,indentificarea unor partternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții.

Relația dintre consilier și bolnav , vizavi de boala trebuie să fie o alianță, de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu boala , oferind, totodată, sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, înidentificarea unor patternuri valorice pe baza cărora se pot formula soluții.

3.4.Observația

Ca metodă științifică ,observația constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracteristicilor dar și transformarea obiectului studiat .

Observația nu este un act pasiv ci ea se prelungește printr-un comportament reflexive de clasificare și sistematizare.

Observația are ca scop înțelegerea.Observația științifică întotdeauna confirmă sau infirmă o teză anterioară (deci are la baza anumite întrebări și ipoteze; psihologul va limita observațiile variabile care intră  în formularea ipotezelor  sau a  întrebărilor sale.). Așadar observația are un caracter organizat sisistematizat făcînd astfel că existe:

Observația  directă ( prin simțuri) care se face asupra comportamentului. Dar psihologul trebuie să-și situeze  observația la un nivel care integrează  organizarea și  finalitatea comportamentului (astfel mai utilizat este termenul de conduită).

O dată cu dezvoltarea tehnicilor cognitiv-comportamentale se utilizează termenul de comporament, nu doar  cu  referire la manifestări motorii direct observabile, ci și cu referire la ganduri (comportament cognitiv), emoții (comportament psiho-emotional);

 Observația indirectă ( o serie de ipoteze și inferențe sau informații culese de la alte persoane). Observația  clinică  vizează   descrierea  unui bolnav prin individualitatea lui.

3.5.Rolul si locul metodelor psihoterapeutice

Oamenii trăiesc diferit solicitările de a acționa ,potrivit gradului de neâncredere pe care îl au în propria lor capacitate iar neplăcerile, pe care le resimt în exercitarea stărilor negative cand vine vorba de boala,pot conduce la nevoia de consiliere,de aceea stăpânirea unei situații este determinată de ceea ce semnifică ea pentru fiecare bolnav în parte.

O schiță a metodelor psihoterapeutice ,în cazul bolnavilor ,este dată de teoriile existente în literatura de specialitate care joacă un rol deosebit de important.

Psihoterapia bolnavilor este motivată de dorința de a privi dincolo de granițele unei singure perspective, pentru a vedea ce se poate face , și în ce fel aceștia pot beneficia de ajutor,scopul fiind acela de a preântâmpina eventualele aspect nedorite .

Recenta și rapida creștere a interesului pentru psihoterapii ,în ceea ce privește numărul crescut al bolnavilor ,duce la întrebarea ,, De ce acum ? . Răpunsul poate fi dat de cel puțin opt motive , care interacționează între ele și se potențează reciproc , contribuind la dezvoltarea acestei intebrări:

●proliferarea terapiilor – bolnavii,trebuie să-și depășească starea;

●neadecvarea unui singur sistem teoretic la toți bolnavii și toate problemele cu care aceștia se confruntă

●factorii socio-economici externi ;

●popularitatea în creștere a tratamentelor pe termen scurt și centrate pe problema concretă .

●oportunitățile pentru terapeuți de a observa și încerca diferite tratamente;

●insuficiența eficienței diferențiale în răndul terapiilor;

●recunoașterea faptului că elementele comune ale terapiilor au un rol major în determinarea rezultatului .

În ceea ce –i privește pe bolnavi,integrarea teoretică implică o dedicare față de o creație conceptuală dincolo de a construi un cadru teoretic care să sintetizeze cele mai bune elemente aparținănd a două sau mai multe abordări terapeutice .

3.6.Psihotrapia cognitiv-comportamentală

În cazul la bolnavilor diagnosticati cu diferite afectiuni,Hawton ,Sallovski,Kirk și Clark arată că abordarea cognitivă comportamentală pune un accent deosebit pe formularea conceptelor în termeni operaționali și pe validarea rezultatelor.

Ea se poate utiliza atat în psihoterapia individuală cât și în cea de grup .Adesea se recurge și la indicator obiectivi pentru a valida eficiența demersului terapeutic .Rezolvarea problemelor și dorința de a învinge frica de boala, reprezintă o latură importantă a tratamentului .

Toate aspectele psihoterapiei sunt descrise în mod explicit bolnavului, acesta colaborând cu terapeutul în planificarea unor strategii de rezolvare a problemelor care îl deranjează.

Pentru ca psihoterapia să reușească, eliminarea stărilor care au stat la baza motivelor determinante,este absolut necesara, formularea precisă a obiectivelor, împreună cu bolnavul, pe baza unor informații detaliate în legătură cu factorii care contribuie la menținerea problemei.

Principiul de bază al terapiei cognitiv compoortamentale face referire la modurile în care bolnavul se comportă fiind determinat de situațiile immediate și de felul în care acesta le interpretează .

În cursul psihoterapiei ,bolnavul trebuie să se simtă securizat pentru a putea furniza informații despre evenimentele mai puțin plăcute din viața lui .

Formularea problemelor . Primele ședințe sunt dedicate formulării unei ipoteze preliminare asupra problemei bolnavului și elaborării unui plan terapeutic.

Ipoteza este verificată în cursul ședințelor viitoare sau prin sarcinile trasate pentru acasă și dacă este necesar se poate modifica .

Bolnavul trebuie informat că psihoterapia îl va ajuta să se ajute singur, să depășească momentele de frică,momentele de panică, fata de boala , moment pe care se află în subconștientul lui ,iar terapeutul îl va învăța să achiziționeze abilități prin care sa rezolve nu numai problema prezentă ci și eventualele problemne similare ce pot să apară în viitor.

Psihoterapia este potrivită pentru majoritatea bolnavilor cu diferite afectiuni.

Întrebările terapeutului vizează, în această etapă a interviului, identificarea situațiilor și a comportamentelor ce pot declanșa comportamentul-simptom.

Identificarea factorilor cognitivi este mai dificilă decât acelor externi, deoarece bolnavii au tendința de a face atribuiri externe pentru problemele lor și , pede altă parte, ei acordă o mică atenție gândurilor care le trec prin timpul situației problemă.

Alți bolnavi sunt pe deplini conștienți de faptul că gândurile lor joacă un rol major în apariția simptomului , se blamează, dar consideră situația lor fără speranță .

În acest caz, putem evidenția posibilitatea realizării unui anumit control asupra simptomului , din moment ce cunoaștem cauza lui .Stările afective pot favoriza, și ele , apariția simptomului .

Depresia și anxietatea sunt cele mai frecvente, dar și alte stări, precum iritabilitatea .

Relațiile interpersonale, comportamentul membrilor familiei și al altor persoane semnificative pot avea un efect notabil asupra problemei.

Factorii de menținere .Interviul trebuie să se focalizeze asupra consecințelor imediate al problemei comportamentale .

Teoriile învătării care fundamentează intervențiile cognitive- comportamentale au evidențiat , într-o manieră indubitabilă, faptul că orice comportament urmat de consecințe neplăcute are o mai mică probabilitate de a se repeta , în timp ce comportamentele urmate de evenimente plăcute au o mai mare probabilitate dea se manifesta în viitor .

Consecințele ce mențin problema trebuie identificate în domenii deja menționate în schema inițială:situațional , comportamental, cognitive , afectiv, interpersonal și fiziologic .

Consecințele imediate sunt mult mai importante decât cele îndepărtate deoarece au un afect motivațional mult mai mare asupra pacientului.

Evitarea și prin aceasta creșterea în intensitate a unor tulburări anxioase sunt frecvent întâlnite.

Multe planuri de tratament vor include etape de depășire a evitării și , de aceea , terapeutul va solicita o descriere detaliată a ceea ce bolnavul evită,dar are totuși frică de o anume problemă, pe care el o conștientizează ca fiind un real pericol pentru el.

Dacă problema este cronică, bolnavul poate să nu mai conștientizeze evitarea .Uneori pacienții ajung la temerile subtile .

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1.Obiectivele lucrării

Obiectivele lucrăii au urmărit :

•Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate al temei și nivelul la care se află cercetările din domeniu;

•Stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

•Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu și îmbunătățirea statusului emoțional al pacienților ;

•Nedeteriorarea mesajului pe parcursul consilierii;

•Evitarea consilierii divergente;

•Identificarea unor instrumente psihologice valide, prin care să fie evaluate imaginea și stima de sine a pacienților .

•Evidențierea importanței psihologului în evaluarea pacienților cu diferite afecțiuni

•Însușirea particularităților în ceea ce privește tulburările psihice apărute la pacienții cu fiferite afecțiuni

•Deosebirea unui pattern afectiv și de adaptare psihică la pacienții diagnosticați cu diferite afecțiuni,scopul fiind de a formula unele procedure de evaluare psihologică

•Deosebirea cognitivă a pacienților

•Studiul între stările affective și stările de strs ,în momentul aflării diagnosticului de boală sau anxietate și depresie

•Studiul atitudinilor și convingerilor,

4.2.Ipoteza cercetării

Ipotezele de lucru (operaționale) care m-au orientat în analiza cantitativă a răspunsurilor pacienților au fost implicarea redusă a pacienților care nu beneficiează de consiliere la aflarea dignosticului.

Având în vedere cele menționate , am postulat următoarele ipoteze:

•Există diferențe semnificative între satisfacția pacienților consiliați comparativ cu pacienții ce nu au beneficiat de consiliere;

•Dacă , cu ajutorul consilierii ,la aflarea dignosticului de boală,poate fi diminuată total sau parțial corelația dintre stress și anxietate

•Schițarea profilului adaptativ privind distresul ,după ce pacientul a fost consiliat

•Există diferențe semnificative între gradul de comportament al pacienților ce au beneficiat de consiliere în comparație cu pacienții ce nu au beneficiat de consiliere.

4.3.Metodele de cercetare

Ca metode de cercetare în vederea desfășurării acestei lucrări, acumulării datelor , prelucrării pacienților și interpretării rezultatelor care au condus la formularea unor concluzii finale, s-au folosit metode ca:

Metoda documentării teoretice a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .

Metoda anchetei.Ancheta, ca metodă de lucru ,a avut un rol deosebit în obținerea datelor necesare cunoașterii pacienților,și dinamicii evoluției lor și s-a desfășurat pe baza observațiilor și discuțiilor purtate.

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, reprezentând punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei .

Așadar prin intermediul acestei metode mi-am fixat drept scop principal urmărirea ,pe de o parte ,a modului și procedeelor de prezentare a interviului purtat cu pacienții,iar pe de altă parte, gradul de însușire a informațiilor vizavi de diagnosticul de boală

Trebuie menționat faptul că,dată fiind susceptibilitatea deosebită a pacienților,aceștia nu știau că sunt observați,evitând astfel apariția fenomenelor de blocaj și inhibiție.

Metoda convorbirii a urmărit stimularea în exprimare a pacienților,fără a-i pune în dificultate.Discuția a fost orientată în direcția surprinderii frământărilor interne al pacienților vizavi de boala lor.

Metoda experimentului psihologic a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului ce prelucrează fapte provenite din observație.

Experimentul a presupus o stare activă al pacienților ce au beneficiat de consiliere comparativ cu situația pacienților ce nu au beneficiat de consiliere implicând o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei.

Ca instrument investigative am utilizat următoarele categorii de teste:

-pentru potențial intellectual- matricile progressive Raven, ntimp de aplicare 30`

-pentru raționament abstract- bateria D.A.T , după G.K.Bennet,

H.G.Seashore ,A.G.Wesman,timp de aplicare 30`;

-pentru concentrarea atenției-testul Toulouse-Pieron,timp de aplicare 4 `;

-pentru mobilitatea și concentrarea atenției-testul Kraepelin,timp de aplicare 10 `

-pentru comprehensiune verbală și memorie imediată-Alpha Army Test,din testul de inteligență I,timp de aplicare diferențiat pentru fiecare item;

-test pentru flexibilitate mentală ,timp de aplicare 3 ` .

Prelucrarea statică s-a făcut pentru fiecare probă în felul următor:

-pentru matricile progresive Raven:

a.coeficientul de cantitate (CT)-total corecte;

b.coeficientul de calitate (CL) = total corecte

total posibile+greșite

-pentru bacteria D.A.T:

a.coeficientul de cantitate (CT)-total corecte;

b.coeficientul de calitate (CL) = total corecte

total posibile+greșite

-pentru testul Kraepelin:

a.coeficientul de cantitate (CT)-total corecte;

b.coeficientul de calitate (CL) = total corecte

total posibile+greșite

-pentru Alpha Army Test :

a.coeficientul de cantitate (CT)-total corecte;

b.coeficientul de calitate (CL) = total corecte

total posibile+greșite

-pentru testul Toulouse-Pieron:

a.coeficientul de cantitate (CT)-total corecte;

b.coeficientul de calitate (CL) = total corecte

total posibile+2 (greșite)+omisiuni

4.4.Lotul de subiecți supuși cercetarii

Lotul studiat l-am efectuat individual pe un număr de 11 pacienți,cu vârste cuprinse între 55-65 ani,internați în (unitatea sanitară) din orașul pe o perioadă de 10 zile ,în intervalul septembrie –octombrie 2016.

În urma cercetărilor efectuate am constatat că, pacienții supuși cercetării, formau un lot cu nevoi comune tuturor ființelor umane dar și faptul că întrebările adresate în timpul consilierii erau diferite în funcție de diagnosticul afecțiunii.

4.5.Desfășurarea cercetării

Desfășurarea cercetării a avut loc în (unitatea sanitară ) unde vin pacienți din toate zonele limitrofe ale orașului.

La cercetare au luat parte 11 pacienți la care boala le-a provocat diferite tulburări.Interviul pacienților a fost alcătuit din persoane adulte.

Lotul I a fost alcătuit din 7 pacienți ,diagnosticați cu boli cornice -Insuficiența cardiacă,AVC,Cancer de col uterin ,internați în secțiile Cardiologie , Neurologie , Oncologie;Acești pacienți au fost incluși într-un program de evaluare psihologică,în cadrul cabinetului medical din orașul.

Lotul II a fost alcătuit din 4 pacienți diagnosticați cu boli acute ( pneumonie ,cataractă,hepatită A),internați în spitalul din orașul

Prin intermediul prezentei cercetări am încerct să demonstrez importanța și rolul consilierii în studiul de boală și impactul acesteia asupra pacienților,dezvăluind faptul că acceptarea și consilierea diagnosticului de boală este o atribuție ce se poate prelucra numai cu sprijinul consilierilor.Aici intervenind nevoia asiduă de reabilitare și suportul moral al familiei .

Am ținut cont de faptul că numai cu ajutorul unei consilieri eficiente și corespunzătoare se poate obține ,în cazul diagnosticului de boală ,o amplă informare în ceea ce privește boala.

Prin desfășurarea cercetării ,voi demonstra că în diagnosticul de boală , consilierea eficientă are un obiectiv bine stabilit .

Un accent important pentru cercetarea prezentului studiu , l-a constituit intervievarea pacienților pentru a atrage atenția asupra stării psihice după aflarea diagnosticului de boală , scopul fiind acela de a beneficia de o consiliere cât mai eficientă pentru starea lor de sănătate .

Pornind de la obiectivele și nevoile pacienților, am ținut cont de starea psihică și gândurile pe care le aveau în momentul aflării diagnosticului.

Pentru a-mi atinge obiectivele , am examinat ,individual, pacienții participanți la reabilitarea acestora ,examinând pe lângă factorii fizici și psihici și dotările sociale,de care aceștia dispuneau , utilizând terapia non-directivă centrată pe persoană.

Pentru aceasta am folosit ideile Rogers conform cărora în relația terapeutică ,consilier-pacient,prin atmosfera primitoare ,să pot să îmi centrez atenția directă pe acesta,fără a avea obligații sau restricții în exprimarea atitudinii profesionale pentru problemele acestuia .

Am demonstrat și faptul că în paralel cu reabilitarea medicală , trebuie să aibă loc și o consilieră eficientă,vizavi de diagnosticul de boală însoțit de susținerea morală venită din partea familiei sau aparținătorilor și nu în ultimul rând asigurarea unei atmosfere plăcute în locuință.

Tinzând pentru o coordonare optimă a necesităților,resurselor pacienților și a posibilităților de care aceștia dispuneau ,am prezenta faptul că în urma aflării diagnosticului de boală ,consilierea îi va ajuta să devină activi.

Astfel se poate reliefa faptul că pentru reinserția pacienților ,din punct de vedere social ,ca și fundal ,este nevoie de o consiliere eficientă în diagnosticul de boală .

Retroactiv voi prezenta 3 studii de caz pentru a pune în evidență eficiența consilierii vizavi de diagnosticul de boală.

STIONAR PRIVIND RELAȚIA CONSILIER – PACIENT

CHESTIONAR

(vizând prejudecățile pacienților vizavi de boală)

Trebuie aleasă varianta de răspuns cu care pacientul este de acord

Răspunsurile sunt confidențiale

CAPITOLUL 5

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Lotul studiat, format din 11 pacienți diagnosticați cu afecțiuni,internați în (unitatea sanitară) în vederea consilierii ,a avut în vedere datele colectate de la fiecare pacient în parte.Acestea au fost:

Datele de istoric al afecțiunii :

●când a fost diagnosticat și prin ce metode;

●prezența altor complicații ;

● dacă aveau cunoștințe minime despre boala lor.

Internarea în unitatea sanitară a constituit un eveniment important în viața celor,11 pacienți întrucât ei au fost nevoiți să apeleze la consilier , pentru a-și accepta diagnosticul de boală.

Ca urmare a consilierii se poate observa că odată cu reabilitările medicale trebuie să pornească și reabilitarea ocupațională ,în care pacienții pot să lucreze fără ca starea lor să se deterioreze.

În concepția mea personală ,pacienții care au participat la reabilitare ,pe parcursul consilierii vizavi de diagnosticul de boală ,și-au îmbunătățit starea psihică având o stimă de sine crescută.

Cercetarea mea personală și-a îndreaptat atenția și asupra faptului că pe parcursul consilierii pacienții devin mai încrezători încercând să se ajute pe sine , depășindu-și condiția.

Am observat că atunci când sunt afectați de îndoieli,consilierea în ceea ce privește diagnosticul de boală îi ajută să treacă peste suferința provocată de boală.

Planul de interventie .Mi-am planificat urmatoarele etape

Alăturarea și acomodarea –pornind de la premisa că o consiliere eficientă cere provocare și confruntare, am pus accentual pe faptul că pacienții trebuie să accepte consilierea simțindu-se înțeleași de terapeut .

Și cum alăturarea și acomodarea sunt considerate premisele restructurării , am avut în vedere faptul că trebuie sa-i fac pe pacienți să coopereze , construind astfel o alianță de înțelegere cu fiecare în parte.

În aceasta etapă m-am familiarizat cu stilul comunicațional al pacienților, ,am acordat atenție fiecărui detaliu redat, făcându-i să se simtă importanți ; i-am felicitat pentru faptul ca au conștientizat că au o problemă , că acest lucru constituie un avantaj , fiind un punct de plecare in rezolvarea ei .

Tehnici folosite :

●Menținerea și susținerea comportamentelor specifice sau a verbalizărilor cu scopul creșterii independenței .

Se manifestă respect pentru pacienții care sunt lăsați să-și descrie problemele nefiind forțați să vorbească decât în momentul când simt nevoia

●Clarificarea , amplificarea si aprobarea comunicării pacienților pentru a spori increderea în sine .Este foarte important ca fiecare pacient să-și clarifice poziția față de problemă .

●Mimarea – adoptarea stilului de comunicare al pacienților și conformarea la nuanțele afective ale comunicarii cu aceștia.

Diagnosticul structural- a avut loc de-a lungul întregului proces terapeutic constând în observarea tranzacțiilor familiale, formularea , testarea și reformularea ipotezelor de lucru:

-simptomele pacienților identificate –expresie a paternurilor disfuncționale;

-evaluari preliminare bazate pe interacțiunile din prima ședință, apoi în următoarele formulări;

-dezvoltarea de ipoteze structurale rapide, pentru o consiliere eficientă;

– atenția a fost îndreptată atât pe problemele prezentate de pacienți cât și la dinamica structurală expusă de aceștia.

Obiectivele psihoterapiei cognitiv comportamentală au fost :

•Primele ședințe au fost dedicate formulării unei ipoteze preliminare asupra problemei pacienților și elaborării interviurilor.

•Identificarea factorilor cognitivi –comportamentali au fost mai dificili decât factorii externi, deoarece pacienții acordă o mare atenție gândurilor care le trec prin minte înainte sau în timpul situației problemă.

•Interviul acordat pacienților s-a focalizat asupra consecințelor imediate al problemei comportamentale .

•Evidențierea datelor în ceea ce privește internările pacienților pentru diferite afecțiuni.

•Acțiunea de implementare și rezultatul unor procese de intervenție psihologică pentru pacienții ce au solicitat consiliere vizavi de afecțiunile lor au fost necesare pentru identificarea consecințelor psiho-sociale ale manifestărilor clinice.

Studiul contribuțiilor în domeniu abordării existențiale arată că un mare efort de reflecție și cercetare a fost făcută pentru consilierea pacienților supuși cercetării.

În cadrul acestei orientări ,trebuie încercată,înainte de toate ,o percepere a bolnavului așa cum este el la realitate,o descoperire a sa ca ființă umană,ca ființă-în –lume ,și nu drept o simplă proiecție a teoriilor .

Abordarea existențială repune în discuție frontiera dintre ,,normalitate,,,ducând la descoperirea psihopatologiei larg răspândită printre membrii societății ,care trăiesc angoasa izolării și alienării.

Distribuția pe sexe

Tabelul 1. Distribuția pe sexe a pacienților consiliați

Distribuția pe sexe a pacienților consiliați

Pacienții au avut vârste cuprinse între 38 și 83 de ani,cu o medie de 64,14 ani.

Cel mai tânăr pacient inclus în studiu a fost un bărbat în vârstă de 38 de ani,iar cel mai vârstnic pacient ,în vârstă de 83 de ani,a fost tot de sex masculin .

Vârsta medie la pacienții de sex masculin a fost de 63,45 ani,respectiv 69,25 ani la pacienții de sex feminin .

În tabelul nr.1 și în graficele 2 sunt prezentate distribuția pe grupe de vârstă în funcție de sex.

Rezultatele obținute , sunt comparabile cu rezultatele altor studii similare,privind consilierea în cazurile de boală,publicate în literatura națională și internațională de specialitate .

Având în vedere limitările acestui studiu ,date de natura retrospectivă a studiului și de posibilele erori sistematice : de colectare a datelor,,de memorare , de declarare,numărul mare de pacienți pierduți din vedere , consider că ar fi utilă realizarea unui studiu prospectiv,cu o validitate superioară pentru compararea rezultatelor.

Distribuția în funcție de mediul de proveniență

Tabelul 2

Graficul nr.5. Distribuția în funcție de mediul de proveniență

În funcție de mediul de proveniență un număr de 2 ( 0,22 % ) pacienți incluși în studiu locuiau în mediul rural .

Această disproporție ar putea fi explicată atât prin adresabilitatea mai scăzută la psiholog a celor din mediul rural,din cauza unui nivel de cultură sanitară mai mic,dar și a posibilităților materiale reduse.

De asemenea , diferența dintre stilul de viață al celor din mediul urban comparativ cu cel a oamenilor din mediul rural ar putea constitui o altă posibilă explicație

În această cercetare ,trebuie să menționez faptul că în momentul când bolnavii s-au confruntat cu boala, ei credeu că traiectoria sufletului și convingerile lor erau ghidate doar de revelațiile lor divine refuzând să accepte realitatea .

In momentul consilierii am ținut cont de faptul că existența sau apariția unei boli cronice , a influențat total sau parțial funcționarea globală a pacienților,în așa măsură încât aceștia nu au putut singuri sau nici chiar cu sprijinul aparținătorilor să se adapteze la cerințele unei vieții armonioase în societate.

In activitatea de consiliere m-am axat pe consecințele stării de boală ,pacienții fiind ajutați să-și regăsească modul de funcționare normală.

Recurgerea bolnavilor la consiliere s-a făcut odată cu diagnosticarea unor boli din punct devedere medical ,ceea ce i-a facut să aibă de multe ori o stimă de sine scăzută.

Pe parcursul consilierii am constat că mulți pacienți nu aveau cunoștință de ce implica diagnosticul de care sufereau ,lăsând totul pe seama medicilor.Mulți pacienți nu erau receptivi la o posibilă consiliere ,răspunzând negativ la întrebări.

Mulți pacienți,din cei intervievați erau pensionari ,deci nereceptivi în ceea ce privește consilierea în boala de care sufereau.

Acest lucru a constituit un motiv în plus pentru asistența complex ce a trebuit acordată acestor pacienți,scopul fiind acela de creștere a calității vieții.

2 pacienți în proporție de 0,22 % ,au recunoscut faptul că nu au apelat și nici nu au fost îndrumați să apeleze la un psiholog ,pentru a li se explica pe înțelesul lor diagnosticul de boală comparative cu 6 pacienți în proporție de 0,66 % au dorit să fie evaluați din punct de vedere psihologic vizavi de diagnosticul de boală,iar pentru 3 pacienți (0,33 %) s-a solicitat de către comisia medical de expertiză ,o evaluare psihologică ,în vederea întocmirii dosarului de pensionare.

La o evaluare amănunțită,motivele pentru care bolnavii au refuzat la început consilierea au fost:

O informare insuficientă din partea medicilor de specialitate

Lipsa resurselor financiare

3 pacienți considerau ,că nu era o necessitate absolută să fie consiliați în privința afecțiunii de care sufereau ,afirmând că ,,știu ei mai bine ce au ,,

Ca urmare a celor constate ,consider că este o lipsă totală sau parțială de informare a psihologilor și cadrelor medicale direct implicate vizavi de bolnavi și afecțiunile acestora ,neacordând importanță consilierii .

Cred că este necesar să pătrundem în profunzimea fenomenului, apropiindu-ne de ,,cheia,, explicativă principală:metodele,modalitățile concrete folosite în formarea și dezvoltarea aptitudinilor.

Așadar,prezint mai întâi,etaloanele orientative realizate pe lotul de pacienți la toate categoriile de teste psihologice utilizate;aceste etaloane au fost realizate ,la fiecare test,pentru cei 2 indicatori:

-coeficientul de cantitate (CT);

-coeficientul de calitate (CL) (Tabelul 2)

Tabelul 3.Etaloane orientative realizate pe lotul de pacienți

Pentru a vedea în ce măsură rezultatele obținute la aceste teste sunt revelatoare pentru nivelul de organizare și funcționalitate al aptitudinii ,voi compara rezultatele lotului depacienți ,la aceste teste psihologice cu cele obținute la probele speciale,pe care le consider mult mai apropiate de specificul solicitărilor profesiunii de psiholog,referindu-mă la componenta profesională.

Așa cum am amintit în cadrul metodicii cercetării,am calculat indicii de corelație dintre rezultatele la probele speciale și rezultatele (la teste globale) precum și dintre rezultatele la probele speciale și rezultatele la fiecare test în parte.

S-au obținut următorii coeficienți de corelație:

probe speciale-teste psihologice (global) =0,18

probe speciale-Testul Raven =0,10

probe speciale-Alpha Army Test =0,20

probe speciale-bateria D.A.T =0,41

probe speciale –testul Krapelin =0,10

probe speciale-testul Toulouse-Pierdon =0,24

probe speciale-testul flexibilitate mentală =0,22

Atât corelația dintre rezultatele la probele speciale și rezultatele globale la testele psihologice,cât și corelația dintre rezultatele la probele speciale și rezultatele la fiecare test în parte sunt,deși pozitive,cu valori foarte mici și tind,cu excepția întrucâtva a corelației dintre rezultatele la probele special și rezultatele la bateria D.A.T.,spre 0.

Cum se explică această situație ?Cele două categorii de probe au fost solicitate în mod diferit și specific pe subiecții lotului supus cercetării.

Testele psihologice vizează nivelul de funcționalitate al diferitelor procese și funcții psihice care pot fi c onsiderate,dintr-un anumit punct de vedere,factori psihologici componenți,deci subordonați aptitudinii empatice în ceea ce privește consilierea în situațiile de boală a pacienților supuși cercetării ,cum ar fi :raționament abstract,potențial intelectual,flexibilitate mental,concentrarea atenției,mobilitatea atenției memorie imediată,

comprehensiune verbal.

În urma interviurilor cu pacienții supuși cercetării ,punctul meu de vedere este acela că , atitudinea empatică în profesia de psiholog se adresează ,în primul rând,unor capacități,cum ar fi:

-capacitatea de a dertermina gradul de dificultate cu care se confruntă;

– ușurința de a găsi cele mai adecvate metode și mijloace pentru sporirea gradului de accesibilitate a pacienților la cuantumul informațional transmis;

-capacitatea de a înțelege pacientul,de a pătrunde în lumea lui internă, deci capacitatea de ,,dedublare,, a psihologului,posibilitatea de a se orienta asupra intervențiilor,influențelor sale ,cât și asupra pacientului,înțelegând situația, dificultățile întâmpinate de acesta atunci când se confruntă cu un diagnostic de boală;

-capacitatea de a proiecta,anticipa anumite rezultate;

-capacitatea de a anticipa achizițiile de ordin psihic ( sisteme de operații,strategii rezolutive,tehnici de lucru);

-capacittea de a găsi și aplica cele mai bune metode și mijloace pentru fiecare situație apărută.

Pe baza observațiilor, pot evidenția următoarele:

-am formulat clar obiectivele urmărite în raport cu nevoile pacienților;

-am implicat pacienții ,supuși cercetării,în identificarea propriilor necesități;

-nuam dat ,,sfaturi,, ci am încercat să ajut fiecare pacient să exploreze,,alternativele ,,să-și valorifice ideile și să participe la luarea de decizii;

-am acționeat în sensul unei deosebiri de comunicare ;

-am dezvoltat un climat deschis de încredere și interes pentru fiecare pacient,stimulându-l în cooperare și rezolvarea problemelor;

-am reflectat asupra procesului de identificare și rezolvare a problemelor reale și deschise,încercțnd să am mai multe răspunsuri posibile ,nu unul singur.

Sistemul de capacități menționate,au fost necesare,atunci când am venit în contact direct cu pacienții ,considerându-le principalii factori profesionali componenți ai atitudinii empatice.

Observându-i atent pe pacienții supuși cercetării ,m-am întrebat care ar fi relația dintre acești factori și cei puși în evidență cu ajutorul testelor psihologice.Fără discuție că acești factori s-au bazat pe diferite procese și funcții psihice.

Aș putea spune , că semnificația acestor factori au înseamnat rezultate ale punerii în funcțiune a diferitelor procese și funcții psihice ( memorie,potențial intelectual, atenție).

În urma cercetărilor pot deduce faptul că ,în cazul pacienților supuși cercetării,consilierea în cazurile de boală capătă o anumită fizionomie și se ridică la un grad tot mai înalt de generalitate.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele relatate în această lucrare , trebuie menționat faptul că în cazul de boală o consiliere eficientă reprezintă transmiterea, recepționarea, stocarea, prelucrarea și utilizarea informațiilor, fiindutilă pacientului.

În contact direct cu pacientul pentru profesia de psiholog ,noțiunea de consiliere implică o anumită reciprocitate,fiind mai generală și mai completă decât informarea,pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură aconsilierii propriu-zise.

Cu alte cuvinte ,în comunicarea diagnosticului de boală ,consilierea presupune o procesualitate circulară,care se înscrie într-o anumită temporalitate de care ține cont și care,la rândul ei,o modelează.De altfel,timpul pare să fie un element relevant,cu un puternic caracter informat în anumite contexte discursive.

Așa cum s-a observat și în capitolele din această lucrare ,activitatea psihologului practician presupune consiliere îndiagnosticul de boală, poziție ce se bazează pe largirea orizontului teoretic, diagnoza și soluționarea problemelor apărute, pregătirea și consilierea pacienților.

În acest sens, T. Herseni vedea munca psihologului ca pe o activitate de inginerie socială, adică o știința aplicată în rezolvarea problemelor socio-umane și care implică următoarele abilități: cultura psihologică, tact psihologic, pricepere în abordarea și rezolvarea problemelor de natura socio-umană.

În fond, psihologul are două roluri esențiale: în primul rând, asigurarea unui climat psihosocial adecvat și în al doilea rând, sugerarea unor măsuri de înlăturare a acestor disfuncționalități și de optimizare a activității.

Z. Bogáthy grupa sarcinile practice ale psihologului astfel :

a.delimitarea cerințelor corespunzătoare și conturarea unor monografii profesionale;

b.efectuarea examinărilor psihologice;

c. evaluarea gradului de risc de la nivelul diferitelor posturi și formularea unor recomandări și contraindicații pentru aceste posturi.

BIBLIOGRAFIE

Nicolae Mitrofan ,Aptidudinea de a fi psiholog în epoca contemporană,pg.25,editura ,All, 2010

Radu T.I.- Eficiență în activitatea de psiholog ,Editura Radical,Craiova 2005

Adrian Neculau-Psihologie medicală,Editura Polirom,Iași,2005

Gheorghe Coman-Psihologie și teorie cuantică,editura Pim , Iași 2012

Cernichevici S-Personalitatea psihologului ,,vol.II,Ed.Științifică ,2006

Radu T.I.- Eficiență în activitatea de psiholog ,Editura Radical,Craiova 2005

Adrian Neculau-Psihologie Clinică ,Editura Polirom,Iași,2005

Charlier ,S.P-Perspective privind,,psihologul eficient,, în revista de psihologie ,nr.1/1990.

R.Hubert-Traite de pshyology generale ,Paris,1984

Charlier ,S.P-Perspective privind,,psihologul eficient,, în revista de psihologie ,nr.1/1990.

Popescu-Neveanu,P.Crețu Tinca –Consilierea ca dimensiune definitorie a aptitudinilor profesionale ,în rev.de psihologie ,nr.8 /1985

ANEXA 1

Această listă prezintă trăsături care pot caracteriza personalitatea unui psiholog.Aceste trăsături nu au toate aceeași semnificație: unele sunt absolut necesare,altele mai mult sau mai puțin, altele deloc.

ANEXA 2

Observația psihologică

A.ASUPRA PROCESULUI DE OBSERVARE

1.Care este ponderea următoarelor momente:

a.expunerea problemelor

b.explicație

c.argumentare

2.Care este ponderea următoarelor componente:

a.informație codificată verbal

b. informație codificată intuitive-perceptiv

c.informație codificată acțional (transmiterea de informație prin intermediul operării cu ea)

3.Maniera de transmitere:

a.euristică (prin descoperire)

b.intervievare

B.ASUPRA PROCESULUI DE ASIMILARE A INFORMAȚIILOR

DE CĂTRE SUBIECȚI

1.Ce fac subiecții în timpul unei ședințe:

a.ponderea momentelor de recepționare a informației prin:

-audiere

-percepere vizuală

b.ponderea momentelor active

-dacă lucrează sau nu asupra informației

-câți percep informația timp de 1 h

-dacă percep informația independent sau reproduce modelul oferit

-dacă rezolvă sarcini sau doar reproduce informația (sunt puși să spună)

-dacă participă mai mulți sau unul singur la întâlnirea cu psihologul

2.Dinamica momentelor de distragerea atenției (când,sub ce formă,de ce)

C.ASUPRA ANCHETĂRII ȘI INTERVIEVĂRII

1.Câți subiecți sunt anchetați și intervievați

-în cursul unei ședințe

-la ce interval ,ce durată,în ce moment ale ședinței

2. Dacă anchetarea și intervievarea este secondată de fiecare dată de notre

3.În ce constă propriu-zis anchetarea și intervievarea subiecților

-subiectul trebuie să expună o poveste

– subiectul trebuie să expună motivul pentru care a expus povestea

4.Pe ce se pune accentual în timpul anchetării și intervievării:

a.pe reproducerea fidelă a informației de către subiecți

b.pe capacitatea de percepție

c.pe gradul de înțelegere

d.pe volumul informațiilor

5.Dacă subiectul conștientizează și el ce a înțeles ș ice nu din expunerea propriilor informații