Consilierea Elevilor cu Tulburari de Comportament
CONSILIEREA ELEVILOR CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT
CUPRINS
Argument
Capitolul I – Fenomenul deviantei – comportamentul social și antisocial: cauzaliate și simptomatologie.
1.1 Comportamentul: definiție și concept
1.2 Teorii privind geneza comportamentului deviant
1.2.1 Teorii socializante
1.2.2 Teorii psihosocializante
1.3 Cauze determinante ale comportamentului deviant
1.4 Clasificarea și simptomatologia tulburărilor de comportament
1.5 Factorii de risc în apariția deviantei comportamentale
1.5.1 Aspecte juridice
1.5.2 Aspecte sociologice
1.5.3 Aspecte psihologice
1.6 Comportamentul deviant și forme de manifestare ale deviantei în scoala
1.6.1 Comportamente de demisie sau de evaziune
1.6.2 Comportamente impulsiv-agresive, de dominare
1.6.3 Viciile
Capitolul al ÎI lea – Personalitatea elevului cu tulburări de comportament/comportament deviant
2.1 Personalitatea – concept, definire, tipologizare.
2.2 Premisele formarii personalității copiilor cu tulburări de comportament
2.2.1 Influenta familiei în formarea personalitatii
2.2.2 Influenta școlii asupra formarii personalitatii
2.2.3 Influenta grupurilor în formarea personalitatii
2.2.4 Influenta media în formarea personalitatii
2.3 Caracterizarea persoanei cu tulburări de comportament
2.4 Rolul grupului în dezvoltarea tulburărilor de comportament la copii/tineri
Capitolul al III lea – Tulburările de comportament la elevi: modalități de diagnoză, prevenire și intervenție
3.1 Metode și tehnici de diagnosticare a tulburărilor de comportament
3.2 Metode de prevenire a tulburărilor de comportament
3.3 Tipuri și forme de consiliere școlară pe probleme de deviant
comportamentala
Capitolul al IV lea – Metodologia cercetării.
4.1Scopul cercetării
4.2Obiectivele cercetării
4.3 Ipotezele cercetării
4.4Metode și instrumente de lucru folosite în activitatea de cercetar
4.5 Lot de subiecti
4.6 Interpretarea rezultatelor
4.7 Concluziile cercetarii
4.8 Studiu de caz
5. Concluzii
6. Anexe
7. Bibliografie
Argument
Școala se confrunta astăzi cu probleme din ce în ce mai dificile privind comportamentul elevilor. Profesorii se confruntă, de obicei, cu tulburări de conduită ușoare care nu intra sub incidența juridicului, dar în ultimul timp s-au răspândit și abaterile severe de conduit ca: furtul, vagabondajul, consumul de alcool, tutun, droguri, prostituție.
Aceasta problematică este întreținută de o multitudine de factori atât la nivel macro cât și la nivel micro. Astfel, la nivel macro autoritățile nu mai au forța, nu mai sunt recunoscute, regulile și normele nu mai sunt respectate. Acest lucru poate fi observat și în texetele melodiilor manifest difuzate de mass- media: “Am învățat ca dreptatea mi-o fac eu”.
Valorile promovate de mass-media sunt îndoielnice fiind popularizate idei precum acelea ca banii se obțin și fără prea mult efort, nu este nevoie de studii pentru a te afirma, te poți face remarcat și valorizat dacă ai un comportament antisocial, promiscuu. Astfel școala nu mai reprezintă o etapă absolut necesară pe traiectul reușitei în viața al tinerilor.
Profesorii se confrunta astfel cu o lipsă de autoritate în fața elevilor și cu o demotivare totală a acestora, putându-se vorbi de o criză a educației.
În prezent, devianta comportamentală a cunoscut o extindere îngrijorătoare, a crescut numărul copiilor devianți și cu risc pronunțat de devianta. De aceea preocuparea psihopedagogilor trebuie îndreptată în primul rând spre prevenirea devierilor de comportament și acolo unde este cazul spre intervenția și terapia lor.
Capitolul I – Fenomenul deviantei – comportamentul social și antisocial.
Cauzalitate și simptomatologie
Termenul de devianță a fost utilizat pentru prima dată în anul 1938 de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituționale” și de către R. Merton, care considera devianța drept „o reacție normală a oamenilor normali în condiții anormale”.
Conceptul de devianță în sens larg, indică neconformitatea cu legile sociale. Această neconformitate conține atât actele de încălcare flagrantă a legilor de coabitare socială sau efectele care tind să le înlocuiască și să le schimbe cu altele, cât și tipurile de comportamente care se abat de la conduita prestabilită social.
Devianța constă în orice act de comportament sau exprimare, care ignoră normele scrise sau nescrise ale societății sau ale unui grup social particular. Este un tip de conduită care se împotrivește celui convențional sau conformist și cuprinde nu numai încălcările legii ci orice deviere de comportament care nu are o caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale fiind definită sau percepută ca atare de membrii unui grup social.
Comportamentul: definiție și concept
Comportamentul deviant a fost definit ca fiind o încercare ambițioasă dacă nu chiar irealizabilă, având în vedere complexitatea și diversitatea formelor de manifestare a devianței. Deoarece între noțiunea de comportament deviant și cea de devianță școlară există o relație de tipul gen-specie o incursiune în problematica devianței se dovedește pentru demersul nostru un pas absolut necesar și în același timp profitabil.
Efortul de sistematizare a unei vaste bibliografii de specialitate se justifică, oferindu-ne în final puncte de sprijin valoroase atât în privința înțelegerii mecanismelor devianței școlare cât și în ceea ce privește intervenția/ diminuarea în cazurile particulare ale acestui fenomen.
Dincolo de varietatea criteriilor de definire a devianței care este de natură a crea o confuzie în priceperea acestui fenomen este util să reținem cele două criterii specifice ipostazei de deviant propuse de H. Beker.
Devianța reprezintă un fenomen esențialmente sociologic; ea nu poate fi înțeleasă detașat de contextul social și nu poate fi explicată prin apelul la trăsăturile individuale de personalitate cu caracteristicile ereditare ale deviantului. În consecință, noțiunile de devianță și normalitate sunt relative în sensul că nu pot fi evaluate decât prin raportarea la standardele culturale, valori, norme, simboluri existente, la societate, comunitate sau grup.
Factori ce relativizează conceptul de devianță sunt:
contextul normativ specific unui grup sau unei comunități;
situația socială;
statutul și rolul autorului;
pragul de toleranță socială.
În planul reflecției teoretice se pot observa cel puțin trei consecințe sau efecte ale conștientizării relativității devianței după cum urmează:
creșterea sferei de cuprindere a conceptului;
diversificarea și specializarea terminologică;
universalizarea devianței.
Din acest punct de vedere au fost identificate următoarele categorii de devianță după criteriul gradului de implicare voluntară a individului în etiologia speței de devianță:
devianți subculturali;
transagresorii;
indivizii cu tulburări de comportament;
handicapații.
Diversificarea și specificarea terminologică pot fi interpretate ca o evoluție complementară în raport cu extinderea sferei de cuprinderea a conceptului de devianță.
Spre exemplu sintagma comportament deviant, comportament aberant sau anormal, comportament asocial, comportament infracțional sau delictual sunt generate de diversele perspective de abordare a devianței și nu pot fi luate drept sinonime.
comportament deviant – este un concept sociologic și se referă în special la abaterile de la normele/valorile sociale;
comportament deviant sau anormal se referă în special la aspectele medico-legale și psiho-patologice în unele cazuri de devianță (incapacitatea individului de adaptare la exigențele sociale de exercitare adecvată a rolurilor sociale);
comportament delictual sau infracțional – reflectă perspectiva juridică și se referă la acele categorii de fapte care încalcă valorile ocrotite de normele juridice.
Universalitatea și normalitatea devianței sunt fără îndoială cele mai spectaculoase efecte ale relativității devianței, o dată cu analiza lor pătrundem în terenul paradoxului: relativitatea determină universalitatea iar devianța devine normală.
Luând în considerare conceptele de cultură a sărăciei și transmitere culturală sociologul american W. Miller a afirmat că actele de delicvență ale tinerilor care provin din clasele sociale defavorizate nu pot fi considerate deviante pentru că ele se conformează mediului cultural specific acestor clase, în acest caz devianța apare ca o formă de conformitate.
Pornind de la ideea conform căreia devianța este starea normală a societății, se poate argumenta că în fiecare societate oricât de bine ar fi structurată, iar aceste structuri sociale oricât de bine s-ar adapta la normele sociale, juridice, morale etc., tot va exista la un moment dat un individ care să se abată de la aceste norme.
În acest sens E. Durkeim consideră că nici o putere nu poate să impună conformarea totală a indivizilor ce fac parte din societatea respectivă, devianța devine astfel un indicator al normalității în orice societate.
Apreciem că teza normalității devianței poate fi argumentată prin:
apelul la perspectiva interacționistă, conform căreia devianța este un produs natural al relațiilor de interacțiune între indivizi;
interpretarea „situațională” a comportamentului deviant fiind unul perfect normal, dar incompatibil cu standardele de conformitate ale grupului sau contextului cultural;
faptul că situațiile antropologice și etnologice nu au semnalat existența unei comunități umane lipsită total de manifestări deviante.
Luând în considerare toate aceste aspecte putem afirma că societatea în care se cere și se obține conformitatea totală a indivizilor la normele și valorile instituite devine o societate atipică și tot odată represivă, membrii unei astfel de societăți fiind în iresponsabilitate de a‑și desfășura liber acțiunile lor. De aceea putem purcede și noi la această idee de normalitate a devianței, așadar devierea de la normele societății este normală, necesară chiar benefică dacă societatea dorește să rămână favorabilă schimbării și adaptării. În acest context Cohen afirmă că se întâlnesc următoarele funcții sociale:
„clarificarea și definirea mai precisă a normelor sociale,
creșterea solidarități grupului,
producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social”
iar ca disfuncții Cohen include :
„eliminarea sau diminuarea motivației de conformitate la acei indivizi care cred că atât devianța
cât și conformitatea generează același tip de recompensă,
subminarea încrederii necesare pentru conservarea ordinii sociale,
reducerea încrederii necesare pentru funcționarea sistemului social”.
În concluzie reținem că devianța este un fenomen complex. Comportamentul deviant apare ca un produs inevitabil al interacțiunilor dintre indivizi și se caracterizează prin relativitate, universalitate și normalitate statistică, îndeplinind o serie de funcții și generând disfuncții sociale în fiecare comunitate umană.
O mare parte din studiile actuale asupra aspectelor morale ale adolescenței este marcată de ambiguitate, pe de o parte acestei perioade de vârstă îi corespund anumite caracteristici particulare care fac din adolescenți un grup social cu o identitate aparte în cadrul tineretului, iar pe de altă parte predomină o interpretare rectificată a conduitei sale morale în cadrul căreia semnificația – subiect pe care o acordă tânărul noțiunii de moralitate este înlocuită de semnificația obiect, care fixează din exterior sensul moralității sale.
Înscriere sau contextului cultural;
faptul că situațiile antropologice și etnologice nu au semnalat existența unei comunități umane lipsită total de manifestări deviante.
Luând în considerare toate aceste aspecte putem afirma că societatea în care se cere și se obține conformitatea totală a indivizilor la normele și valorile instituite devine o societate atipică și tot odată represivă, membrii unei astfel de societăți fiind în iresponsabilitate de a‑și desfășura liber acțiunile lor. De aceea putem purcede și noi la această idee de normalitate a devianței, așadar devierea de la normele societății este normală, necesară chiar benefică dacă societatea dorește să rămână favorabilă schimbării și adaptării. În acest context Cohen afirmă că se întâlnesc următoarele funcții sociale:
„clarificarea și definirea mai precisă a normelor sociale,
creșterea solidarități grupului,
producerea unor schimbări necesare în cadrul sistemului social”
iar ca disfuncții Cohen include :
„eliminarea sau diminuarea motivației de conformitate la acei indivizi care cred că atât devianța
cât și conformitatea generează același tip de recompensă,
subminarea încrederii necesare pentru conservarea ordinii sociale,
reducerea încrederii necesare pentru funcționarea sistemului social”.
În concluzie reținem că devianța este un fenomen complex. Comportamentul deviant apare ca un produs inevitabil al interacțiunilor dintre indivizi și se caracterizează prin relativitate, universalitate și normalitate statistică, îndeplinind o serie de funcții și generând disfuncții sociale în fiecare comunitate umană.
O mare parte din studiile actuale asupra aspectelor morale ale adolescenței este marcată de ambiguitate, pe de o parte acestei perioade de vârstă îi corespund anumite caracteristici particulare care fac din adolescenți un grup social cu o identitate aparte în cadrul tineretului, iar pe de altă parte predomină o interpretare rectificată a conduitei sale morale în cadrul căreia semnificația – subiect pe care o acordă tânărul noțiunii de moralitate este înlocuită de semnificația obiect, care fixează din exterior sensul moralității sale.
Înscrierea devianței juvenile exclusiv într-un registru patologic și opunerea ei conformismului moral impus de autoritatea vârstelor este de fapt produsul unei erori de înțelegere a lumii morale a adolescentului care ridică falsa problemă a unei alegeri maniheiste între gândirea matură, comportamentul rațional al adultului omniscient și infailibil și gândirea imatură lipsită de discernământ moral a tânărului.
În planul practicii educaționale asemenea concepții paternaliste fac pe mulți educatori să-și declare deschis incomprehesiunea față de valorile și normele universului adolescentin și să întrevadă în orice act de devianță comis de adolescent un sinonim sigur a unei viitoare cariere infracționale.
Fără îndoială, pericolele alunecării pe panta devianței, și ulterior a delicvenței juvenile a unor minori sunt reale și trebuie semnalate ca atare.
De aceea, principalele erori săvârșite de cadrele didactice se datorează, în mare parte neînțelegerii câmpului normalității adolescentine și incapacități de a lega într-o perspectivă unitară relațiile dintre particularitățile biologice și psihologice ale acestei perioade de vârstă, trăsăturile mediului educativ și etiologia devianței.
Asimilarea devianței adolescentine cu inadaptarea socială sau cu absența integrării sociale neagă orice specificitate a vieții morale a tânărului și deplasează întreaga problematică a educației morale pe un teren normativ.
Semnificația autentică a devianței juvenile este edificată astfel pe baza unor norme relaționale care depind de contextul său originar și văd în ea doar sensul unei abateri caracteriale sau devieri comportamentale „discordante” în raport cu un model dat.
Educarea morală a adolescentului semnifică adaptarea acestuia la constrângerile și interdicțiile mediului social. Adaptarea la mediul fizic și social reprezintă un echilibru între două mecanisme indisociabile: asimilarea și acomodarea, a cărui cucerire deraiază în tot cursul copilăriei și al adolescenței și definește structurile proprii ale acestei perioade ale existenței.
Până la adolescență viața morală nu reprezintă decât supunerea la regulile fixate de adult. Începând cu această perioadă, moralei instituite de adult îi ia locul o morală a idealului a valorilor, care determină aprecierea propriei conduite și a conduitei celorlalți din perspectiva exaltării față de tot ceea ce este adevărat și bun din punct de vedere moral.
O asemenea morală – observă M. Debesse se ordonează în jurul unei forme de conduită care au în ochii adolescenților, un preț nemăsurat, devotamentul, sinceritatea, mila, eroismul, etc. care nu se reduc la principii abstracte ci sunt personificate de vieți exemplare cu care adolescenți încearcă să se semneze.
Conduitele deviante ale adolescenților nu au în toate condițiile și în mod obligatoriu un caracter delicvent. În măsura în care diferitele acte ale acestora nu încalcă normele penale reprezentând doar deviații ale comportamentului față de regulile etice, ele nu sunt sancționate juridic ci doar în forme morale.
La granița dintre finalitățile principale, etiologia și predicția comportamentului de delicvență juvenilă apare predelicvența care presupune, cu necesitate, evaluarea comportamentului adolescenților în diferite situații sociale și a funcțiilor factorilor educaționali.
Studiul delicvenței juvenile afirmă C. Pozzo di Borgo se confruntă cu o dificultate majoră întrucât se situează la jumătatea drumului între subculturile tinerilor, pe de o parte universul infracționalității (două sfere distincte cu care delicvența se găsește asociată în conștiința publicului.
Spre deosebire de familie, școala utilizează o gamă mai largă de modalități și mijloace formative în planul personalității minorului, prin dezvoltarea și fundamentarea unor aptitudini și convingeri morale durabile, care să faciliteze integrarea acestuia în societate.
Învățământul normal oferă elevului vaste posibilități opționale, atât instructiv – educative, cât și de adaptare liber consimțită la cerințele colectivității și instituției școlare.
Procesul de socializare și identificare cu ceilalți plasează elevul în problematica specifică vârstei, îndepărtându-l oarecum de mediul familial care, prin comparație, pare fie mai fragil fie chiar inflexibil.
Este momentul în care la copiii cu tendințe deviante poate apărea prima înstrăinare, renunțarea infantilă, nemotivată, la protecția parentală, fapt care poate avea drept consecință pierderea definitivă a controlului și autorității asupra minorului. În astfel de situații începutul unei rupturi mai mult sau mai puțin remediabile este minciuna, care se amplifică și poate continua cu vagabondaj, furt, tâlhărie, droguri, alcool și altele.
De aceea, în această etapă este importantă și poziția adoptată de părinți, care poate fi conciliantă și explicativă, ajutându-l pe minor să depășească unele etape dificile, ca: necesitatea menținerii ritmului la învățătură, gestionarea eficientă a bugetului de timp disponibil în scop recreativ, libertatea opțiunii privind apartenența la un grup mixt, dar și controlul preventiv de la distanță al acestuia, stimularea încrederii în a mărturisi problemele inerente vârstei, stării conflictuale, trăirii afective emoționale intense și unele aprecieri privind armonia și estetică obiectelor și persoanelor apropiate, mai ales la puberi.
Învățământul școlar de diferite grade ar trebui să asigure în general cunoașterea și stimularea respectării normelor elementare de conviețuire și a actelor normative, școala, întregul proces informativ-educativ ar trebui remodelat ca o pledoarie în favoarea respectului pentru părinți, pentru comportări civilizate în relație cu alții.
Evoluția stării infracționale în rândul minorilor înregistrează în prezent o ascendență fără precedent care pune în discuție atât eficiența sistemului educațional, cât și severitatea sancțiunilor aplicate.
Creșterea costului vieții ar putea fi într-adevăr unul dintre factorii favorizanți ai abandonurilor școlare, dar numărul mare al situațiilor semestriale neîncheiate evidențiază cert scăderea interesului pentru instrucție și cultură.
Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, absența unor deprinderi de a munci constant și ordonat, de a îndeplini obligațiile sociale și profesionale determină structuri de personalitate și înclinații spre o viață parazitară, antisocială. La aceasta contribuie atât factorii obiectivi economici și sociali (școli puține, număr mare de elevi, dotare insuficientă), cât și factorii subiectivi – personalitatea profesorului, dezinteresul manifestat, pregătirea acestora.
Foarte frecvent latura educativă este lăsată pe ultimul plan, acordându-se prioritate laturii instructive în scopul obținerii succesului școlar. Se lucrează mai mult cu elevii buni la învățătură, neglijându-se cei slabi, realizându-se adevărate piramide ierarhice. Acest fapt determină reacții de frustrare din partea elevilor mai slabi la învățătură, care caută compensarea, mai ales în comportamentele antisociale în cadrul grupurilor stradale.
Școala poate fi făcută responsabilă de multe ori de conduită anormală sau criminală a copiilor, fie prin faptul că poate face să se producă anomalii în conduita lor, fie prin faptul că nu semnalează din timp anomaliile observate și nu caută – atât cât stă în putință și este de competiția ei – să vadă care ar putea fi cauzele și care remediile.
Școala poate să favorizeze producerea anomaliilor de conduită nu numai prin aceea că în școală sunt copii foarte diferiți și se pot lega prietenii defavorabile cu copiii vicioși, ci prin însuși atitudinea învățătorilor sau profesorilor față de copii.
Copiii, mai ales în perioada pubertății, pot foarte ușor să fie câștigați pentru carte și pentru o conduită socială sănătoasă dacă se face apel la amorul lor propriu, la tendința lor de a se afirma și de a fi luați în considerare, și invers pot fi depărtați foarte ușor (chiar mult mai ușor de la carte și de la o conduită corectă și sănătoasă, dacă sunt continuu ironizați, neluați în considerare etc.). Mai ales pentru unii copii cu o fire sensibilă, atitudinea de batjocură a profesorilor poate fi foarte dăunătoare.
"Este unul din cele mai importante principii în educație, spune A. Adler, acela conform căruia copilul să fie luat în serios, să fie considerat ca egal, să nu fie umilit, ironizat, luat în râs, copilul considerând toate aceste manifestări ca fiind apăsătoare. Astfel nu simte totdeauna un copil mai slab decât acela care se găsește în situația privilegiată de a poseda o superioritate spirituală sau corporală. Nu putem accentua îndeajuns, cât de mult se simte atins un copil prin faptul că el nu poate să ducă la bun sfârșit lucruri a căror efectuare el poate să o constate zilnic la părinți sau la frații mai mari. Acest lucru trebuie să fie luat în considerare, iar cine posedă o oarecare îndemânare de a citi în sufletul copiilor, acela va observa că ei prezintă o extraordinară dorință de putere și afirmare și o conștiință de sine pronunțată; că ei vor să facă ceva, să se dovedească că factori importanți și micul megaloman nu este decât un caz special printre ei, care poate fi văzut pretutindeni tinzând cu orice preț după putere."
Școala mai poate fi făcută vinovată de conduită anormală a copiilor și atunci când ea nu căută să prevină din timp diferitele anomalii sau să ia din timp măsurile de îndreptare.
Pentru înlăturarea acestui neajuns, în cele mai multe școli din Occident și din America, fiecare copil este obiectul unei observații continue și metodice. Rezultatele observației, precum și o serie întreagă de alte date privitoare la antecedentele familiale și personale ale copilului sunt trecute în fișa sa personală. În felul acesta orice abatere în conduita copilului poate fi observată din timp, iar cauzele pot fi ușor precizate. În programul școlii trebuie să figureze acest lucru deoarece scopul ei nu este numai acela de a da cunoștințe, ci și de a se ocupa de copil în întregime, de a ajuta la formarea copilului pe toate aspectele vieții sale psihofiziologice. Problema conduitei nu poate fi câtuși de puțin neglijată. Pentru a se înlesni cunoașterea și formarea copiilor în America există așa-numiții învățători vizitatori („visiting teachers”) care au ca scop stabilirea unei legături mai strânse între familie și școală în vederea controlului conduitei copiilor și a unei mai bune educații.
Teorii privind geneza comportamentului deviant
Cei mai mulți autori descriu procesele devianței într-o imagine sistematică, în construcții teoretice cu o importantă tentă sociologizantă, propunând astfel distincte teorii ale genezei comportamentului deviant.
Teorii socializante
Urmărind reintegrarea și readaptarea tinerilor delicvenți la cerințele vieții sociale, prin asimilarea unor norme, valori, atitudini și cunoștințe compatibile cu principiile morale de conviețuire socială, procesul de resocializare întreprins în instituțiile de profil implică o serie de exigențe funcționale vizând atât continuitatea scopurilor sale în timp, cât și derularea sa în raport cu mai multe etape succesive. În acest proces trebuie să se țină seama de evoluția previzibilă a colectivității și a factorilor formativi-educativi care vor exercita influențe asupra conduitei minorilor, ca și de resursele financiare și de personalul necesar pentru o acțiune de resocializare cât mai eficace și eficientă.
Fixarea obiectivelor procesului de resocializare trebuie să se bazeze pe proiectarea în prealabil a finalităților (recuperarea și reintegrarea în societate a minorilor, inducerea capacității de autonomie personale, modelarea conștiinței moral-juridice etc.), în legătură directă cu cele mai „presante” priorități (eliminarea tendințelor de evaziune, evitarea „asocierilor diferențiate” negative între minorii internați etc.).
Corespunzător realizării acestor obiective, trebuie create posibilități efective de control al eficacității și eficienței diferitelor procedee educative folosite în terapia educativă, ca și modalității de evaluate a rezultatelor.
Considerând terapia de grup ca o acțiune absolut indispensabilă, dar neignorând aspectele individualizate și personalizate ale terapiei cazurilor „problemă”, atribuim procesului de resocializare întreprins în instituțiile specializate următoarele caractere (V. Preda – 1991):
globalitate – concretizată în utilizarea conjugată a eforturilor de natură pedagogic‑formativă și informativ‑culturală prin care se poate asigura minorilor internați o linie de conduită adecvată, asimilarea unor deprinderi pozitive, a unor norme și valori corespunzătoare în domeniul teoretic-general, profesional, moral, juridic etc.; caracterul global al procesului de resocializare vizează integrarea acțiunilor educatorilor, profesorilor, maiștrilor-instructori, psihologilor, asistentelor sociale, întregului personal într-un efort comun, care vizează reintegrarea socială a minorilor, redarea lor familiei și societății;
continuitate – manifestată prin luarea în ,,custodie" a minorului, până la sfârșitul ciclului educativ, adică de la începutul internării până la recuperarea și reintegrarea socială a fostului delincvent. Continuitatea implică evitarea discontinuităților terapeutice (apărute, de pildă, ca urmare a internării în perioade diferite a minorilor, a fugii acestora etc.), evitarea paralelismelor în acțiunile întreprinse, de exemplu, de către psiholog sau educator, evitarea încredințării succesive a minorului unor colective diferite sau mai multor diriginți etc.;
integrare – constând în reunirea, într-o perspectivă unitară, împărtășită de către întregul personal, a tuturor procedeelor și tehnicilor de resocializare. Îmbinând latura terapeutică cu cea preventivă, funcțiile de supraveghere și control ale comportamentului cu cele de reabilitare socială, integrarea are o funcție de sinteză, deoarece concentrează eforturile personalului specializat și face complementare acțiunile acestuia.
Există, însă, multiple aspecte disfuncționale care împiedică realizarea exigențelor funcționale ale acestor școli speciale de reeducare.
Propunându-și identificarea câtorva dintre aceste carențe, studiul efectuat cu precădere în cele patru școli speciale ale Ministerului Muncii și Protecției Sociale, evaluează principalii factori care împiedică realizarea celor trei trăsături esențiale ale procesului de resocializare, oprindu-se, cu precădere, asupra „continuității” acestui proces, relevând, în același timp, acțiunile și rezultatele pozitive obținute de personalul educativ din aceste școli pe linia reintegrării normale în viața socială a foștilor delicvenți.
Teorii psihosocializante
Familia are unul din cele mai grele roluri în tot acest proces de reintegrare postpenală pentru că ea reprezintă pentru delicvenți „totul" și ea este tot ce i-a rămas chiar și după ce și-a pierdut libertatea. De aceea este esențial să se mențină între aceștia și, mai ales, membrii familiei să-i trateze astfel încât să se simtă tot timpul că a fost în sânul familiei și că prezența lui aduce o oază de liniște acesteia. De modul în care este primit în familie depinde mult credința viitoare a acestuia. Să admitem că el este pregătit să se integreze, ce îi oferă (ce găsește în societate?) Atâta timp cât noi suntem, trebuie să recunoaștem, marcați de viața de zi cu zi, rămâne prea puțin timp să ne gândim cum am putea să-i ajutăm. De aceea, revenind la problema înlăturării cauzelor, este o modalitate mult mai bună sau, dacă se ajunge pedeapsa, executarea acesteia în afara închisorii.
Având în vedere caracterul multideterminant al delicvenței juvenile, activitatea profilactică presupune măsuri din partea factorilor sociali menționați pentru înlăturarea cauzelor și condițiilor ce duc la adoptarea unei conduite delincvente.
Delicvenții minori prezintă un tablou psihocomportamental specific, cu structuri de personalitate dizarmonice, imaturitate afectivă, rezistență scăzută la frustrare.
Aceste trăsături, deși sunt dependente de factori bioconstituționali, ele se datorează în mare măsură climatului socio-educațional în care cresc și se dezvoltă, precum și de caracteristici individuale.
Procesul educațional reușit creează mecanisme de inhibare și autocontrol al conduitei, care vor preveni reacția de delicvență doar atunci când diverse surse îl vor stimula: filme, romane. Dar la cel care procesul educațional a eșuat, asemenea surse devin „instigatori ai agresivității”.
Cauze determinante ale comportamentului deviant
Fenomenul de devianță penală adolescentină, cunoscut sub denumirea de delicvență juvenilă, se manifestă, în prezent, în țara noastră cu o intensitate sporită.
Statisticile penale, alcătuite de organele specializate de control social, care au început să fie prezentate opiniei publice, sunt relevante în această privință, ele demonstrând o creștere a frecvenței delictelor comise de către minori și tineri în perioada urmând revoluției din decembrie și mai ales, o intensificare sporită a gravității acestor delicte specifică unei categorii tot mai mari de adolescenți.
Acest fenomen reprezintă o problemă socială de o deosebită actualitate, cu atât mai mult, cu cât politica distructivă este îndreptată contra familiei, a instituțiilor educative, a instanțelor cu rol socializator, întreprinsă în anii ,,epocii de aur", își dovedește, astăzi, cu prisosință efectele negative, o parte dintre ele repercutându-se și la nivelul actelor de delincvență comise de minorii și tinerii proveniți din familii caracterizate de condiții materiale deficitare și de carențe educative.
Cercetări asupra fenomenului de delincvență juvenilă au fost întreprinse și înainte, însă datele și informațiile rezultate nu au putut fi publicate datorită cenzurii severe instituite asupra oricărui material documentar sau analitic care ,,devia" de la regulile ideologice ale producției sociologice. Suntem, astăzi, în măsură să prezentăm câteva dintre cele mai semnificative date și rezultate ale cercetărilor întreprinse, în ultimii ani, de către un colectiv al Institutului de Sociologie (fostul Centru de Cercetări Sociologice) asupra predelincvenței și delincvenței juvenile.
Scopul principal al acestor cercetări, la realizarea cărora au participat sociologi, juriști, psihologi și asistenți sociali 1-a reprezentat evidențierea cauzelor și a condițiilor care generează și favorizează comportamentul infracțional al minorilor, identificarea factorilor obiectivi și subiectivi care produc delicvența atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică a conduitei individuale, ca și analiza eficacității procesului de resocializare și recuperare morală a delincvenților minori internați în școlile de profil.
Analiza acestei specificități, în funcție de evidențierea principalelor mecanisme educative și de control social al comportamentului juvenil care acționează în societatea noastră, face posibilă elaborarea unui program de măsuri, care vizează, pe de o parte, prevenirea încălcărilor legii de către tineri, iar, pe de altă parte, evitarea comiterii unor fapte penale și optimizarea procesului de integrare socială a acestora.
Cercetările efectuate s-au centrat cu precădere asupra investigației tratamentului minorilor internați în cele patru școli de reeducare din Ministerului Muncii și Protecției Sociale (existente la Craiova și Nedelea pentru băieți, și Bacău, pentru fete), urmărind depistarea infractorilor și a condițiilor care au favorizat apariția manifestărilor delicvente în rândul anumitor categorii de minori.
Numeroase metode și tehnici de investigare a fenomenului de delicvență au fost utilizate, dintre care considerăm că următoarele prezintă importanță:
analiza statistică a datelor anamnezice existente în dosarele celor internați (în funcție de natură și gravitatea delictului, împrejurările comiterii faptei etc.), precum și a datelor rezultate din fișele matricole și anchetele sociale (referitoare la statutul economic al familiei minorului, forma de organizare familială, climatul conjugal și relațiile intrafamiliale, instruirea școlară a minorului, notele și performanțele școlare, modalitățile de petrecere a timpului liber, grupul de prieteni etc.);
convorbiri nondirijate cu minorii internați, în vederea evidențierii contextului familial și școlar în care au fost educați și a identificării circumstanțelor care au declanșat actul delincvent; convorbiri și interviuri purtate cu reprezentanții unor organe vizate de control social (judecători, procurori, polițiști, profesori, autoritate tutelară etc.).
În vederea identificării celor mai eficiente căi și mijloace de combatere și prevenire în viitor a manifestărilor predelincvente și delincvente;
observația coparticipantă, prin contactul direct cu minorii și personalul specializat din școlile de reeducare.
Analiza datelor și informațiilor rezultate din cercetare atestă faptul că în proporție majoritară minorii aflați în aceste școli au comis infracțiuni de furt în dauna avutului particular (cum ar fi, de pildă, furturi de obiecte și alimente) și public (furturi din magazine, întreprinderi, școli, furturi de buzunare în autobuze), precum și delicte de vagabondaj, cerșetorie, prostituție, agresiuni fizice și chiar perversiuni sexuale.
Ca o trăsătură generală, majoritatea acestor minori prezentau serioase deficiențe de socializare familială și școlară, concretizate prin fugă de acasă, abandon școlar, hoinăreală, consum de alcool, anturaje nefaste care, accentuate de labilitatea lor morală și afectivă, au constituit factori importanți în structurarea comportamentului lor delincvent. Deși aceste trăsături permit conturarea tipului minorului inadaptat și delincvent, ele trebuie corelate cu disfuncțiile intervenite în activitatea principalelor instanțe de socializare și control social și, în primul rând, în cea a familiei, școlii, întreprinderii, grupului de prieteni.
Studiul anamnezic reprezintă un instrument util în reconstituirea și evaluarea „carierei” delincvente a minorilor internați în școlile de reeducare, însă el nu permite surprinderea acelor situații socioculturale și individuale implicate în geneză unor manifestări delincvente, trebuind să fie completat de studiul cazuistic, ce permite evidențierea unor factori delictogeni cu un grad mai ridicat de influență și intensitate.
O primă disfuncție se referă la cea a modalităților de stabilire a existenței sau inexistenței discernământului minorului în momentul comiterii faptei penale. Din practica unor instanțe de judecată sau comisii pentru ocrotirea minorilor rezultă că nu întotdeauna acestea recurg la ajutorul expertizei medico-psihiatrice de specialitate, stabilind singure existența sau inexistența discernământului, prin analiza datelor anamnezice existente la dosar și prin audierea minorului în cauză, și luând decizia dacă acesta a acționat sau nu cu intenție sau dacă a cunoscut sau nu urmările negative ale faptei comise.
Fără îndoială, existența sau inexistența discernământului nu este ușor de stabilit, în special în cazul unor minori la care există unele ,,tulburări psihice" mai mult sau mai puțin evidente sau la acei minori aflați la limita de jos a răspunderii penale. În momentul de față, cu toate rezultatele pozitive înregistrate în materie de soluționare a cauzelor penale cu minori, nu există încă instanțe sau judecători specializați sau desemnați permanent să rezolve diferitele delicte ale minorului, acest lucru realizându-se, prin rotație, de către judecătorii de serviciu din ziua respectivă.
Clasificarea și simptomatologia tulburărilor de comportament
Persoanele tinere cu tulburări de comportament se manifestă prin simptome caracterizate printr-un mare polimorfism. Manifestările clinice depind atât de vârstă, sex, stadiul de dezvoltare, cât și de factorii de mediu.
Într-o succintă prezentare tabloul ar fi următorul:
Minciuna, sau tendința de alternare a adevărului, se consideră a fi în procent de sută la sută în raport cu cea declarată. Simson prezintă astfel cauzele: manifestare a fanteziei, a lăudăroșeniei, intenția de a înșela, dorința de compasiune, dorința de a se salva dintr-o situație neplăcută ca o reacție de apărare, simpatie sau antipatie, raționamente superficiale la adolescenți sau prezența ei în cadrul unor afecțiuni psihice.
Instabilitatea, nu este funciar o tulburare de comportament, ci mai mult o modalitate reacțională a SNC, manifestată psihomotor; ea este definită de Heuyer că „incapacitatea de a păstra o atitudine de a fixa atenția, de a reacționa în mod constant, de a prevedea o acțiune”.
Irascibilitatea, prezintă un mecanism psihopatologic similar, denumită și furie, nervozitate, nestăpânire și este aproape întotdeauna prezentă; ea este o reacție de descărcare critică (mânie, furtuni motorii, violențe) culminând cu mișcări spectaculoase, exhibiționism, auto și heteroagresiune.
Impulsivitatea, reacție specifică de scurtcircuitare, reprezentând o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv, de opoziție etc. Apare de regulă brusc, necenzurat și este mai puțin elaborat în privința diversității acționale.
Furtul, cel mai frecvent delict întâlnit la minor, este definit ca un atentat la proprietatea particulară sau publică. Benoit oferă următoarea repartiție a acestei frecvente în funcție de vârstă: 20% hoți minori, sub 13 ani, 35% de la 13-16; 40% de la 16-18 ani, cu un maximum de pubertate.
Furtul începe de obicei în familie și se extinde apoi în mediul extrafamilial, de la obiecte de valoare mică până la sume importante de bani. În general fetele fură singure, iar băieții în grup. Furtul nu este o manifestare izolată, ci, face parte din cadrul delincvenței juvenile, asociat frecvent cu fugă, prostituția la fete, uneori cu omuciderea și piromania.
Opusul furtului conștient, este furtul patologic, care se caracterizează prin existența unor tulburări de conștiință sau prin motivații delirante.
Fuga și vagabondajul, reprezintă erupția violentă din mediul familial, ca expresie a unei stări de încordare emotivă sau ca simptome psihotice. Distincția dintre ele este dată de durată: fuga are un caracter de criză, iar vagabondajul este un fenomen complex având o desfășurare în timp. În funcție de cauze fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări conflictuale cu școala, cu familia, o situație familială deosebită generată de disocierea căminului, lipsuri materiale, tendințele revendicative.
Fugă mai poate fi o expresie a unei dorințe de aventură, de evadare pentru a vedea lucruri și locuri noi, în special pentru a întâlni și trăi o experiență imaginară indusă printr-o sugestibilitate infantilă din lecturi sau din influențe relaționale.
Vagabondajul este o reacție organizată, care apare din lipsă de atașament sau față de o constrângere rău suportată, adolescentul alegând „nomadismul” pentru a-și realiza libertatea, prin imitație și sugestie și să se socializeze prin intrarea într-o bandă. Durata variază de la fugă de o jumătate de zi, până la marile fugi, de 2-3 luni, în care subiectul se asociază cu alți psihopați și trăiesc din experiențe, la baza cărora stau cele mai diverse manifestări antisociale.
Eșecul școlar, se poate datora unor cauze ca: frecvența neregulată, condiții de mediu nefavorabile, lipsa de îndrumare a copiilor către școală prin lipsa de instruire a propriei familii. Părinții neglijenți induc, atât prin ignoranță, cât și prin sfaturi demobilizatoare, un efect dăunător uneori, fiind cotați ca periculoși educațional și moral.
Incendieri voluntare, se pot observa la pubertate și adolescență ca urmare a unei dorințe de răzbunare sau a răutății. Apar la debilii mintal sau „comportamentali-psihopați” și pot avea un caracter impulsiv (piromanie) la epileptici.
Alcoolismul și dependența de droguri, alcoolul unul dintre principalii răspunzători pentru comportamentul antisocial (agresiune, crimă, jaf, huliganism etc.) s-a impus ca o problemă de igienă mentală socială și la adolescență.
În adolescență, alcoolismul (ca și tentația administrării drogurilor, hașiș, cocaină, aurolac etc.) se manifestă în majoritatea cazurilor în formă acută; sub influența drogurilor, adolescentul minor tinde să-și arate nonconformismul, sfidarea față de autoritatea adulților sau să lupte împotriva timidității și anxietății.
Devierile sexuale, instinctul sexual, în mod normal latent în copilărie, apare la pubertate, dar, se definitivează în forma lui specifică umană în adolescență tardivă, când include totodată și atașamentul afectiv pentru sexul opus.
Gravitatea apare în cazurile în care relațiile sexuale sunt întâmplătoare, determinate de setea de aventură sau când ele se caracterizează prin precocitate. Astfel de situație constituie termenul propice pentru delincvența sexuală. În aceste cazuri criza sexuală nu este expresia unei maturități sexuale, ci, o deviere a unui organism caracterizat prin imaturitate psihică și fragilitate funcțională a gonadelor, oferind satisfacție strict instinctuală.
Omuciderea, este un delict foarte grav, dar, rar totodată. Se poate manifesta sub forma omuciderii involuntare, în cadrul unui furt-lovire, fără intenția de a provoca moartea.
12.Suicidul și tentativă de suicid, unele dintre cele mai frecvente reacții antisociale din cadrul patologiei medicale în general, ideile, tentativele și reușitele suicidale sunt de obicei expresia unor tulburări instinctiv-afective foarte profunde. Apar sporadic la vârsta copilăriei și crește brusc în adolescență.
Factorii de risc în apariția deviantei comportamentale
Delicvența juvenilă este un concept juridic, criminologic ce desemnează totalitatea conduitelor care încalcă norma și care aparțin minorilor. Delicvența juvenilă poate fi definită ca un comportament de încălcare a legilor din partea celor care din cauza tinereții lor nu sunt încă văzuți ca fiind deplin responsabili pentru acțiunile lor.
Domeniul comportamental acoperit de sintagma „delicvență juvenilă” este extrem de complex. Spre exemplu literatura de specialitate din Anglia include aici nu numai infracțiunile de drept penal, care sunt comise de adulți ci și eșecul minorilor de a se conforma regulilor specifice ca nonadulți.
Devianța, ca ansamblu de conduite estimate ca având un mare grad de periculozitate socială nu reprezintă o entitate unitară, ea include conduite extrem de diverse, de la jaful armat la delictul de înfruntare a părinților, de la micile frustrări la delicte sexuale, de la fugă de acasă la omucidere.
Conceptul de devianță desemnează aspectul juridic al comportamentului deviant al minorilor având drept nucleu noțiunea de infracțiune.
Ca și în cazul delicvenței la adulți și la minori, factorii care facilitează infracțiunea se împart în două grupe și anume:
factori interni;
factori externi.
Factori interni sunt caracterizați prin ereditate cum ar fi spre exemplu unele maladii care se transmit de la ascendenți descendenților prin intermediul codului genetic (ADN). De fapt prin intermediul eredității nu criminalitatea se transmite ci doar anomaliile psihice care facilitează apariția ei. Dintre aceste anomalii amintim coeficientul de inteligență scăzut, o conduită necontrolată sau slab controlată, absența stimulului moral. Așadar crima în sine, ca fapt antisocial nu este o măsură ci doar anumite structuri psihice (anormale) care o facilitează și pe care minorul le moștenește de la ascendenți.
Din categoria factorilor interni putem aminti: factori fizici, factori fiziologici, deficiențele intelectuale, tulburări ale afectivității.
De fapt toate infracțiunile minorilor se explică prin slabă inhibare a principalelor instincte, instinctul combativ, instinctul sexual, instinctul de afirmare și instinctul de achiziție.
Ele dau naștere principalelor delicte: scandalul, cearta, bătaia, violul, furtul.
Temperamentul ca element înnăscut al personalității are și el un cuvânt de spus în manifestarea unor infracțiuni și la această vârstă.
Așa de exemplu infracțiunile de scandal și bătaie sunt mai frecvente la colerici sau la extrovertiți, în timp ce acest tip de infracțiuni sunt mai reduse în rândul melancolicilor și a flegmaticilor adică a introvertiților.
Factorii externi sunt: familia, școala etc.
Dintre factori externi cel care se impune în primul rând în ordinea logică și cronologică este familia numită de unii sociologi și pedagogi, prima școală a omenirii. Familia influențează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relațiile normale și firești deoarece acestea nu vor influența negativ comportamentul copilului ci la acele relații care sunt generatoare de influențe negative.
O primă categorie a unor asemenea relații sunt părinții vitregi. Când unul dintre părinți este vitreg el va genera în sufletul copilului o anumită rezervă afectivă și poate chiar un sentiment de respingere. Această stare este generată chiar și atunci când părintele în cauză nu este îndreptățit la o asemenea atitudine din partea copilului deoarece manifestă grijă și simpatie față de el.
Atașamentul față de părintele adevărat plecat din familie creează copilului această stare afectivă de respingere sau indiferență și îi determină pe unii la acte de vagabondaj. Sunt însă situații în care familia este formată din ambii părinți naturali, dar atmosfera este negativă, fie datorită faptului că sunt alcoolici, fie că sunt ei înșiși infractori sau datorită scandalurilor dese dintre ei. Într-un asemenea climat educațional nu se poate forma un copil cu un comportament pozitiv ci dimpotrivă.
Iată deci că așa numitele familii normale pot fi generatoare de infracționalism infantil datorită atitudinilor extreme ale părinților. Aceste atitudini generează fie o exigență împinsă până la teroare, fie o indulgență nepermis de mare, copilului tolerându-i-se orice fel de comportament.
Copilul terorizat prin bătăi și sancțiuni va căuta în afara familiei o desfășurare printr-un comportament agresiv față de colegii mai mici și mai puțin dotați fizic. De asemenea copilul răsfățat va deveni cu ușurință un infractor însușindu-și bunuri care nu-i aparțin știind că părinți îi vor lua apărarea și îl vor salva.
Părinții vor trebui să fie preocupați să introducă în educație simțul măsurii și al echilibrului și să-i ofere copilului un model de comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetățean.
Când starea economică a familiei este precară există condiții sporite de creștere a infracțiunilor de furt deoarece copilul nu are discernământul necesar spre a-și înfrâna instinctul de achiziție care acționează cu toată forța sporită în asemenea situații.
Condițiile din mediul extrafamilial ar influența de asemenea comportamentul minorului. Dacă în cercul de prieteni sau în familiile vecinilor copilului i se vor servi exemple negative el se va contamina cu ușurință de asemenea comportamente, mai ales dacă familia nu va interveni spre a-l sensibiliza asupra efectelor dăunătoare a unor asemenea comportamente .
S-a constatat experimentat că este crescut coeficientul de delicvență în cazul unei prietenii reale.
Școala este și ea un factor de influențare a formării comportamentului infantil.
S-a constatat pe bază de cercetări sociologice că procentul diverselor infracțiuni este mult mai crescut la copii care nu frecventează școala sau la cei cu o frecvența slabă .
Cele mai multe delicte sunt săvârșite de elevii cu o frecvență redusă sau slabă tocmai în perioadele în care absentează și în care nu sunt controlați de părinți. „Școala boscheților”, cum o numesc în mod figurat francezii este cea care formează mici infractori. S-a constatat de asemenea pe baza anchetelor sociale că infracțiunile sunt mai frecvente în cazul celor slabi la învățătură și mai ales în rândul repetenților.
Atitudinea pozitivă a profesorilor, tactul lor pedagogic, priceperea de a-și apropia sufletește elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracțiunilor în rândul elevilor. Dacă însă profesorul va lua atitudine exagerat de severă și chiar terorizantă, există toate șansele să împingă pe eleviii cu o structură labilă în rândul delicvenților minori.
Mass-media poate deasemenea influența în sens negativ delicvența infantilă iar acest lucru l-au pus în evidență cercetările psihologice și sociologice făcute în S.U.A.
După trecerea în revistă a tuturor factorilor interni și externi ai delicvenței juvenile și infracțiunii ne-am putut face o imagine asupra largului diapazon al acestora, am putut vedea din această sumară punctare a factorilor că delicvența nu poate fi produsă de o singură cauză și că, din contră cauzele sunt foarte numeroase și foarte variate.
O altă idee care ni se pare necesar a fi subliniată este aceea că mulți dintre acești factori interni sau externi nu au valoare cauzală mai degrabă factori favorizanți ai delicvenței adică niște factori condiționali și că delicvența se declanșează doar atunci când se întâlnesc mai mulți din acești factori.
Aspecte juridice
Înclinarea spre delicvență și adoptarea comportamentului infracțional rezultă din întâlnirea specifică a diferiților factori pentru fiecare caz în parte.
Metode educative considerate eficiente dau rezultate bune cu un minor (în cazul copiilor frați) și eșuează în raport cu celălalt datorită diferențelor în ceea ce privește caracteristicile psihice. Receptivitatea, capacitatea de interiorizare a unor norme și valori sociale sunt diferite la cei doi copii.
Dar și în cazul în care există o identitate în ceea ce privește „echipamentul” psihologic (temperament, afectivitate etc.) între doi minori crescuți și educați în medii diferite, unul poate să se înscrie pe drumul delicvenței.
Pot exista și astfel de cazuri aparent paradoxale și anume:
copii cu caracteristici psihice negative și crescuți în medii neprielnice (cum ar fi familii dezorganizate) care nu comit acte delictuale nici în timpul minoratului, nici atunci când sunt adulți;
copii care, deși cu caracteristici psihice pozitive (ce nu creează nici un fel de problemă celor cu care interacționează) și sunt influențați educativ în medii și cu mijloace corespunzătoare, ajung uneori în posesia statutului de delincvent.
Adevărata cauză a conduitei delincvente este legată de efectele specifice ale „întâlnirii” factorilor interni, individuali și a factorilor externi, sociali.
Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal creează probleme pe linia adaptativă.
Insuficientă maturizare afectivă se caracterizează prin:
lipsa unei autonomii afective, ceea ce duce la creșterea sugestibilității;
insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legat de insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale;
slabă dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.
Asemenea caracteristici psihocomportamentale conduc la lipsa unei capacități de autoevaluare, la lipsa obiectivității față de sine și față de alții.
Delincvenții prezintă o întârziere a maturității afective de cca. 2 ani față de nedelincvenții de aceeași vârstă.
În categoria stărilor de dereglare a afectivității sunt incluse:
stările de frustrație afectivă și sentimentele de frustrație, conflicte afective;
instabilitatea (labilitatea) afectivă;
ambivalența afectivă;
indiferența afectivă;
absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice. Datorită nivelului crescut al egocentrismului (și al egoismului) și totodată, datorită existenței unui nivel scăzut al toleranței la frustrație, formularea și atingerea unor obiective acționale se face prin apelul la mijloace ilegale.
Tulburările caracteriale
Cercetările efectuate asupra delincventului minor au scos în evidență, faptul că acesta se caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracterologică care se manifestă prin următoarele:
autocontrol insuficient;
impulsivitate și agresivitate;
subestimarea greșelilor și a actelor disociale și antisociale comise;
opoziție și respingere a normelor social-juridice și morale;
tendințe egocentrice;
dorința unei vieți ușoare, fără muncă.
Studiile asupra delincvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești a controlului precum și a afecțiunii acestora, ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale.
Divorțul care duce la dezorganizarea familie, poate contura serioase tulburări afective și tulburări comportamentale ce conduc la neadoptarea socială.
Familiile caracterizate printr-un potențial conflictual ridicat și puternic carențate din punct de vedere psihoafectiv și psihomoral afectează procesul de maturizare psihologică și psihosocială a personalității copilului, datorită dezechilibrelor și dizarmoniilor resimțite în cadrul unor subcomponente ale personalității și anume: atitudinal-relațională și motivațional-afectivă. Fuga de acasă a copiilor asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la medii și grupuri extrafamiliale cu un mare potențial delincvențial.
Climat familial hiperautoritar
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinți (tatăl) sau de către ambii.
În categoria profilelor de părinți hiperseveri, R. Vicent include următoarele tipuri:
tatăl dominator, care pretinde ascultare și respect în ochii căruia soția și copiii sunt ființe slabe care trebuie conduse și protejate. Copii crescuți în acest tip de familie sunt timizi și inhibați. Conflictele dintre asemenea personalități pot duce la rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu.
tatăl tiran, are o autoritate care operează în compensație și prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă. Copilul reacționează la asemenea moduri de comportare prin stări de inhibiție, frică prin instabilitate.
tată demisionar, este tatăl care renunță, tatăl veșnic plecat de acasă, care e mereu ocupat și pretinde să nu fie întrerupt din ocupațiile sale.
Această atitudine duce la apariția atitudinilor recalcitrante la copil, formând deprindereade a nu se conforma imperativelor școlare sau morale. Copilul nu răspunde direct în fața părintelui agresor, ci, indirect prin atitudine agresivă față de alți.
Climat familial hiperpermisiv.
Una din consecințele imediate ale exercitării influențelor educative în manieră superprotectoare este detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor.
Se pot contura atitudini de îngâmfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilități cu tendințe de a-și impune în fața celorlalți voința și sistemul lor de păreri și opinii în mod dominator. Copii crescuți în acest mediu, nu vor putea mai târziu să suporte nici o frustrare și nici un cadru în care se cere disciplină.
Aspecte sociologice
Principalele riscuri la care sunt expuși tinerii sunt determinate de condițiile socio-economice, politice, cultural-educaționale în care trăiesc.
Riscul eșecului școlar este un risc rezultat din inadvertențele privind integrarea tânărului în regim de viață școlară, din neidentificarea la timp și pertinent a climatului psihosocial, socio-economic și familial al așa-zișilor „copii – problemă” – tinerii/adolescenții care suportă influențe nefaste determinate de anturajul din care fac parte, de lipsa de supraveghere a părinților, de deficiențe educative, de condițiile de viață precare.
Eșecul școlar este printre primele riscuri la care un adolescent/tânăr este supus, și își pune amprenta asupra evoluției sale ulterioare. Abandonul școlar poate fi privit și ca un rezultat al stării de anomie socială. Anomia, potrivit sociologului american Robert Merton, „este concepută ca o ruptură în structura culturală ce se produce atunci când apare o discrepanță între normele sociale, scopurile culturale și capacitatea membrilor de a se conforma.
Ordinea socială este, prin urmare, stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse și mijloacele disponibile pentru a le atinge.(…)"
Eșecul școlar și inadaptarea școlară influențează sensibil cariera viitorului delincvent, deoarece determină o slabă integrare și socializare a acestuia.
Date referitoare la ruta și cariera școlară și profesională a tinerilor delicvenți relevă că într-un număr ridicat de cazuri abandonul școlar, fuga de la școală, atitudinea indiferentă sau negativă față de școlari, respingerea sau contestarea normelor de muncă și viață școlară nu s-au datorat atât unor incapacități organice, psihice sau intelectuale constatate la unii minori delicvenți, cât mai ales deficitului de socializare din familie și unor disfuncții intervenite în activitatea de educare și socializare a școlii. Astfel, în multe din cazuri, colectivul clasei a manifestat o atitudine indiferentă față de minorii cu abateri disciplinare și cu rezultate slabe la învățătură, nereușind să exercite un control asupra activității și comportării unor elevi problemă. De asemenea, necunoașterea de către cadrele didactice a situației familiale, atitudinea indiferentă față de acești elevi cu probleme a condus la "izolarea" și chiar „marginalizarea" acestora în raport cu restul clasei. Aplicarea frecventă și negraduală a unor sancțiuni față de acești copii indisciplinați a avut, în unele cazuri, efecte contrare, determinând în alte cazuri reacții de respingere, fuga de la școală, abandon școlar, după cum și atitudinea tolerantă și permisivă față de manifestările deviante ale unor elevi a avut efecte negative asupra integrării lor școlare. De aceea, în multe cazuri, asemenea elevi, marcați de eșecul lor școlar sau „marginalizați" de către colegi sau cadre didactice, s-au integrat în alte grupuri de referință și în primul rând în grupuri stradale alcătuite din tineri neșcolarizați sau care au abandonat școala, în cadrul cărora vor fi apreciați în funcție de comiterea unor acte deviante.
Eșecul și abandonul școlar al unui număr relativ mare de delicvenți minori nu se datorează unor deficiențe intelectuale de natură organică. Se poate spune că ele reprezintă rezultatele unor deficiențe funcționale, de natură educativă. În marea lor majoritate, acești infractori minori reproduc nivelul redus de pregătire școlară al propriilor părinți. Ei provin adesea din familii în care pregătirea școlară nu este considerată ca o condiție de reușită socială. În plus, ei sunt lipsiți de sprijinul și îndemnul firesc pe care majoritatea elevilor îl primesc din partea părinților pentru obținerea unor performanțe școlare corespunzătoare și pentru continuarea procesului de învățământ. În lipsa acestor stimulente, minorii respectivi se asociază în timpul liber sau chiar în școală cu elevi aflați în aceeași situație și alcătuiesc nucleul unor grupuri cu conduite deviante.
Una dintre cauzele acestei situații negative o constituie faptul că se accentuează tot mai mult dezinteresul pentru cultură.
Acest fenomen este sesizabil pe câteva planuri distincte, și anume:
– manifestarea din ce în ce mai evidentă a unei anumite superficialități în pregătirea și activitatea școlară a elevilor;
– ignorarea îndeplinirii unor obligații cu caracter strict instructiv și educativ de către un număr suficient de mare de cadre didactice;
– neimplicarea familiilor în cunoașterea preocupărilor școlare ale minorilor;
– dezinteresul manifestat față de activitățile educative extrașcolare;
– frecvențele modificări ale programei școlare;
– desele schimbări în profilul unor școli;
– suprapopularea claselor în detrimentul individualizării procesului de învățământ și al cunoașterii situației specifice fiecărui elev cu rezultate slabe la învățătură.
Se poate concluziona că atât nivelul redus de instrucție, cât și indiferența manifestată față de completarea cunoștințelor de cultură generală reprezintă importanți factori perturbatori ai dezvoltării armonioase a minorilor.
Ca urmare, trebuie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea eșecului școlar și lichidarea repetenției. Acestea cer, desigur, eforturi suplimentare din partea învățătorilor și profesorilor, cer desfășurarea unei activități didactice creatoare, bazată pe cele mai noi cuceriri ale științelor psihopedagogice.
Întrucât elevul se „adaptează” la fiecare situație școlară concretă cu întreaga lui personalitate, nu trebuie să se înțeleagă nicidecum de către unele cadre didactice că pot salva situația școlară a unor elevi prin „tranzacții” compromițătoare. Astfel, dintre aceste „tranzacții” cu efect negativ L. Ghiviriga le amintește pe acelea în care elevii simulează ascultare, bunăvoință, cheltuire de efort și angrenare în activitatea școlară, iar profesorii le acordă note de trecere. În aceste cazuri, în mod involuntar, profesorii oferă elevilor modele negative de conduită. După cum remarca L. Ghiviriga (L.Ghiviriga, apud., C.Neamțu, 2003), „profesorul apare în acest caz în postura de tolerant, fără simț de răspundere pentru misiunea să, iar elevul deprinde atitudini frauduloase, care se perpetuează și în alte sisteme de relații, dacă s-au dovedit posibile și utile în prima întâlnire cu o autoritate socială dispusă a accepta moneda falsă oferită de el.”
Pe fundalul unor astfel de raporturi se pot structura mentalități cu efecte antisociale. Deci nu prin asemenea modalități se ajunge la dezvoltarea aptitudinii școlare a tuturor elevilor și la o reală lichidare a repetenției, ci prin asumarea plenară a îndatoririlor de dascăl de către fiecare slujitor al școlii, chemat să contribuie la formarea personalității tinerilor.
Dintre modalitățile psihopedagogice care pot să contribuie la prevenirea eșecului școlar, a inadaptării sau dezadaptării școlare și a consecințelor ce pot decurge din acestea, pot fi menționate următoarele:
– diversificarea, în mai mare măsură, a rețelei școlare în învățământul primar și gimnazial, prin crearea unor clase speciale pentru copiii cu intelect de limită și pentru cei cu tulburări caracteriale, la care să se încadreze profesori psihopedagogi specializați;
– utilizarea în mai mare măsură în activitatea didactică a „metodelor active” cu multiple valențe formative;
– intensificarea preocupărilor tuturor cadrelor didactice din școli pentru a forma la elevi noțiuni, judecăți, sentimente și obișnuințe morale autentice, care să se concretizeze într-o conduită exemplară;
– crearea unor relații profesori-elevi și elevi-elevi optime;
– îmbunătățirea modalităților de legătură dintre școală și familie;
– creșterea eficienței acțiunilor de orientare școlară și profesională;
– atunci când la unii elevi se ivesc simptome ale inadaptării/dezadaptării școlare aceștia trebuie să fie supuși la examinări psihopedagogice sau neuro-psihiatrice; după stabilirea cauzelor inadaptării/dezadaptării școlare să se ia măsurile – de ordin pedagogic, psihologic, medico-psihiatric, social – adecvate fiecărui caz, pentru recuperarea rămânerii în urmă la învățătură și prevenirea constituirii unor personalități dizarmonice pe fond carențial educativ sau pe fondul inadaptării/dezadaptării școlare.
Aspecte psihologice
Măsurile psihosociale urmăresc – pe baza depistării și înlăturării timpurii a unor factori negativi, disfuncționali, realizarea unor relații interpersonale adecvate pentru realizarea unei inserții socio-familiale pozitive. Aceste măsuri urmăresc, deci, în primul rând, remedierea precoce a condițiilor nefavorabile de micro-climat social pentru prevenirea formării unor personalității dizarmonice pe fond carențial educativ. Pentru aceasta se impune o depistare timpurie, de către educatori, învățători, profesori, asistente sociale etc., a condițiilor necorespunzătoare de climat familial sau de grup, încă înainte de conturarea unor simptome ale perturbărilor de socializare a minorilor.
Este vorba, deci, de prevenirea structurării dizarmonice a personalității copiilor și adolescenților, dizarmonii denumite și „sociopatii” datorită etiologiei lor pregnant sociogene. De aceea este indicat să se apeleze la diverse modalități de susținere educativă a familiei.
Pe de altă parte, măsurile psihosociologice și psihopedagogice urmăresc depistarea timpurie a copiilor cu dificultăți școlare, prin examinarea psihologică a acestora, pentru diagnosticarea precisă a formei și a gradului de inadaptare/dezadaptare școlară și luarea celor mai adecvate măsuri în vederea rezolvării situației școlare a unor astfel de copii. Apoi, se impune luarea unor măsuri adecvate pentru o autentică orientare școlară și profesională, prin elaborarea unor metode și procedee diagnostice și formative, pentru dezvoltarea capacităților de învățare, a aptitudinilor și a forțelor creative ale elevilor. Totodată, se cere ca, sub îndrumarea cadrelor didactice, elevii să-și formeze noțiuni și judecăți morale, sentimente și obișnuințe morale, precum și trăsături pozitive de caracter, care să se obiectiveze în acte de conduită dezirabile. Pentru formarea acestor componente ale conștiinței și conduitei morale, se va apela la metode și procedee diferențiate, în funcție de vârsta și de particularitățile individuale ale elevilor.
Decurg din primele, urmărind prevenirea riscurilor de eșec adaptativ, prin alegerea, de exemplu, a unei profesiuni în dezacord cu aptitudinile tânărului. Aceasta împiedică realizarea unei veridice maturizări sociale și a unei eficiente integrări profesionale și sociale.
Deci, aceste măsuri socio-profesionale sunt strâns legate de orientarea școlară și profesională, ele acționând însă și după încadrarea tinerilor în muncă, prin crearea unui climat socio-profesional tonic, echilibrat și stimulativ, cu multiple valențe formative, în care să se urmărească dobândirea unei calificări profesionale tot mai înalte a fiecărui tânăr.
Aspectele psihologice vizează depistarea și înlăturarea sau atenuarea unor factori cauzali de natură individuală, cu conținut patologic, care – în anumite cazuri – predispun la conduite deviante, la acte antisociale. În acest sens este necesară depistarea precoce a copiilor și tinerilor cu tulburări caracteriale și comportamentale, cu instabilitate emoțională și tendințe agresive. Odată depistate aceste cazuri, se impune luarea unor măsuri psihopedagogice și/sau instaurarea unei terapii medico-psihiatrice individualizate, pentru prevenirea formării unor personalități dizarmonice cu tendințe antisociale, pe fond de instabilitate emotivă, pe fond psihopatic, epileptic etc.
Prin măsurile de educație sanitară și psihopedagogică trebuie să se prevină familia asupra semnificației pe care pot să o aibă diversele tulburări de caracter și de conduită, mai ales dacă ele se manifestă precoce și prezintă un aspect pregnant de instabilitate, impulsivitate, agresivitate – toate acestea obiectivate în inadaptarea socială a copilului.
O formă de prevenire a tendinței infracționale ar fi crearea de structuri cromoinhibitive. Acestea trebuie căutate în legătura individului cu societatea: dacă legăturile sunt puternice, individul se va conforma, dacă acestea slăbesc, probabilitatea violării lor crește.
Așadar, se insistă asupra relației individ – societate. Probabilitatea ca individul să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea a patru factori:
a) Atașamentul față de părinți, școală, grup de prieteni;
b) Angajarea într-o linie convențională de conduită;
c) Implicarea în activități convenționale;
d) Crezul în aceste valori.
Dacă delicventul este puternic atașat de modele pozitive (părinți, profesori) va avea un comportament conformist, acest atașament fiind un mijloc de acțiune și el va implica normele sociale după principiul reciprocității: „eu voi face ceva pentru tine în ideea că și tu vei face ceva pentru mine",
Aceste elemente au rolul de a preîntâmpina, de a elucida cauzele delicventei, aceasta în situația în care provine de la opinia potrivit căreia „pentru a înlătura efectul, trebuie să înlături cauza”.
Ne punem firesc întrebarea, în primul rând ca oameni, apoi ca membri ai societății: ce este de făcut că semenii noștri care acționează uneori irațional, alteori rațional, dar automat și comit ceea ce numim infracțiuni, primesc o pedeapsă privativă de libertate, execută pedeapsă și revin în mijlocul nostru? Cum îi primim? Cine trebuie să-i preia în primul rând? Cum sunt primiți ? Și care este impactul factorilor de control social asupra lor?
În primul rând, ne confruntăm cu fenomenul „stigmatizării" care apare în urma comiterii unei infracțiuni, dar, mai ales, în urma sancționării infractorului. Individul astfel etichetat devine inevitabil marginalizat.
Reacția de respingere a societății determină aproape întotdeauna o contrareacție din partea acestuia, manifestată în opoziție față de normele legale. De aici, dificultatea pentru cel etichetat de a se smulge din mediul infracțional, de a se integra în societate.
Comportamentul deviant și forme de manifestare ale deviantei în școală
Copiii, inadaptați sau dezadaptați școlar intră în categoria "copiilor – problemă”, care adoptă o conduită deviantă în raport cu cerințele vieții și activității școlare.
Acești copii se caracterizează prin:
nesubordonare în raport cu regulile și normele școlare;
lipsa de interes față de cerințele și obligațiile școlare;
absenteism, chiulul de la ore;
repetenția;
conduita agresivă în raport cu colegii și cadrele didactice.
Disfuncțiile psiho-sociale din familiile copiilor și tinerilor care alunecă pe panta delicvenței, prin carențele educative, socio-afective și morale, favorizează inadaptarea sau dezadaptarea școlară a acestora.
La rândul lor, cadrele didactice din unele școli nu găsesc întotdeauna metodele și procedeele cele mai eficiente adecvate fiecărui caz, pentru a compensa multiplele carențe educative ale familiilor respective și pentru a preîntâmpina inadaptarea sau dezadaptarea școlară și săvârșirea unor acte antisociale de către acești minori și tineri. Desigur, găsirea unor metode și procedee instructiv-educative, cu pondere formativă ridicată și cu valențe de reeducare – așa cum impune în multe cazuri – este mai dificilă, întrucât majoritatea acestor preadolescenți și adolescenți sunt cu tulburări caracteriale, iar alții sunt cu intelect de limită sau cu debilitate mintală. Educarea și reeducarea este și mai dificilă atunci când peste întârzierea mintală sau intelectul de limită se suprapun și tulburările caracteriale. În multe țări, există școli sau clase speciale nu numai pentru copiii întârziați mintal, ci și pentru cei cu intelect de limită, precum și pentru cei cu tulburări caracteriale. În aceste școli, sau la astfel de clase speciale sunt încadrați profesori psihopedagogi specializați pentru activitatea instructiv-educativă specifică ce trebuie să se desfășoare, alături de activitățile compensatorii și recuperatorii.
Cercetările efectuate în domeniul delicvenței juvenile relevă faptul că nivelul pregătirii școlare a copiilor și tinerilor care ajung să săvârșească diferite infracțiuni este, în majoritatea cazurilor, foarte scăzut. Delicvenții minori, în marea majoritate a cazurilor, sunt inadaptați sau dezadaptați școlar, cu o aptitudine școlară insuficient dezvoltată, mai ales datorită unei motivații neadecvate și datorită formării unei atitudini negative față de activitățile școlare în general și față de muncă.
De asemenea, sentimentele lor etico-morale sunt insuficient dezvoltate în raport cu vârsta. Așadar, copiii și tinerii inadaptați sau dezadaptați școlar se caracterizează mai ales prin perturbarea laturii afectiv-motivaționale, volitive și atitudinale a personalității. Relațiile dintre aptitudinea școlară slab dezvoltată, inadaptarea/dezadaptarea școlară și delicvența juvenilă sunt relații dialectice, complexe, dar în același timp sunt doar relații de tip probabilistic. Studiul fiecărui caz în parte, din punct de vedere psihologic, pedagogic și sociologic, trebuie să precizeze care dintre aceste variabile este cauza și care este efectul. Pe această bază se poate acționa pentru evitarea unui cerc vicios, din care, uneori, minorul sau tânărul poate ieși doar cu mare dificultate.
Comportamente de demisie sau de evaziune
Familia și școala reprezintă contextele educative care ar trebui să asigure accesul copiilor și tinerilor la achiziția normelor și valorilor sociale și morale. Spre deosebire de universul familial, în care predomină relațiile bazate pe afectivitate, în școală se instalează o “neutralitate afectivă”, impusă de particularitățile și obiectivele sale educative diferite. Nici familia și nici școală nu-și ating sistematic scopurile, disfuncțiile din interiorul acestor instanțe fundamentale ale socializării fiind numeroase și relativ frecvente.
Reforma din învățământul românesc, prea mult prelungită și mereu luată de la capăt, a făcut ca programele școlare să devină tot mai încărcate, ca exigențele cadrelor didactice să crească în lipsa tendinței profesorilor de a oferi mai mult în planul calității activității didactice. Metodele învechite, atitudinile discriminatorii ale profesorilor (în raport cu etnia, statutul economic al elevului etc.), orarul încărcat, și ignorarea constantă a intereselor elevilor a îndepărtat un număr mare de copii de instituția școlară. În aceste condiții, diferitele forme ale inadaptării școlare, absenteismul și abandonul școlar au devenit fenomene frecvente.
Fuga (de acasă sau de la școală) și abandonul școlar fac parte din conduitele de evaziune și demisie, în cadrul cărora individul preferă retragerea din fața dificultăților în locul confruntării deschise cu acestea. Aceste conduite reprezintă o modalitate de protecție personală față de traumele afective și neglijența care i-a înconjurat, și concomitent, începutul unei dezaprobări socio-familiale.
1. Fuga de acasă. Aceasta reprezintă epilogul unui conflict cu anturajul (părinți, educatori) și încercarea copilului de a soluționa această situație problematică. Ea implică atât o reacție de opoziție a copilului față de mediul care nu-l satisface, cât și speranța confuză de găsi altundeva ceea îi este refuzat sau lipsește.
2. Fuga de la școală. Cel mai adesea, copiii fug de la școală. Motivul principal este acela de a scăpa de ceva supărător. Ea poate fi ocazională inițial (ca în cazul unui extemporal anunțat, a fricii de ascultare etc.), dar fără reacția promptă a părinților și educatorilor se poate transforma în fugă repetată și absenteism, iar acestea favorizează, mai departe, apariția vagabondajului și abandonului școlar.
3. Vagabondajul. Dromomania sau vagabondajul reprezintă peregrinările fără țintă dintr-un loc într-altul, variind de la câteva zile la câteva săptămâni, după care individul revine acasă într-o stare de mizerie morală și fizică.
Poate fi vorba de un act deliberat, premeditat la un individ sănătos psihic, dar cel mai adesea este caracteristic structurilor dizarmonice de personalitate. Dacă fuga este “o escapadă”, vagabondajul este starea celui care rătăcește, fără să aibă domiciliu sau faptul de a rătăci fără puterea sau voința de reveni la un domiciliu fix.
Comportament impulsiv-agresiv, de dominare
Agresivitatea este văzută ca un constituent esențial, normal a personalității care poate fi îndreptată, deturnată sau deviată până în momentul când scapă controlului rațiunii. Mulți psihologi o analizează ca fiind un instinct, o nevoie, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitație sau frustrare. Ea poate apărea că o referință la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea, etc.
Subiectul raportului agresivitate – frustrare poate fi dezbătuta sub două aspecte: mai întâi, frustrare, prin ea însăși, nu declanșează automat un comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate și de tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresivă; în al doilea rând, nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia individuală cazuri de agresivitate constituțională (în epilepsii, paranoie), accidentală ori câștigată sau datorată condițiilor sociale de mediu (familii dezorganizate, părinți bolnavi, alcoolici sau violenți).
Potrivit acestei teorii, în cazul minorilor agresivitatea nu trebuie înțeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delicvent, ci mai ales că o încercare a minorului de descoperire a propriei identități și chiar de formare a unei atitudini combative.
Reckless arata că un copil, aflat într-o arie înalt delicvențială în care înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este bună și funcțională. Aceasta constă în forța eu-lui, autocontrol, o bună autoconceptualizare, rezistența puternică în față diversiunilor.
Viciile
Viciul reprezintă un defect al adolescentului deviant, o copiere a adulților, a starurilor, părinților, profesorilor, personalităților admirate de aceștia.
Un mod exigent de a atrage atenția, de a se face remarcat, de a "te da mare", de a obține stima colegilor, de a simți puternic încălcând interdicția.
Efectele presiunii grupului, unde toți ceilalți adolescenți fac asta sau susțin că fac, sunt mândrii și îi desconsideră pe cei care "încă" nu fumează și nu beau. Încălcarea acestor interdicții fac parte din comportamentul deviant al adolescentului.
O formă de "distracție" în lipsa altor activități prielnice, interesante, atractive.
Pentru unii reflectă un mod de a te simți bine, de a te destinde. Nu de puține ori auzim oameni care recomandă alcoolul pentru a reduce inhibiția sau pentru a-ți face curaj… Fumatul poate face și el parte din "look". Adolescenții își compun o imagine, țigarea, îmbrăcămintea, coafură, tonul vocii fac toate parte din ea. Această imagine este greu de fabricat pentru că adolescentul nu se simte bine și sigur în pielea lui și de aceea fiecare "ingredient" este esențial. De aceea, vedem că ei țin cu tot dinadinsul să facă un anume lucru într-un anumit fel, de aceea nu pot privi și altfel sau din alt unghi. A le spune despre pericol sau despre nocivitate, a le vorbi despre sănătate sau despre risc pare o întreprindere inutilă.
Elevul deviant este copilul-adult ce cautã senzații și emoții puternice. El caută sã depășească frontierele pe care adulți le impun, adeseori tocmai din plăcerea de a nu se supune lor, cãci ideea e sã fie cât mai diferit și mai presus de ceilalți.
Experiența personală este dovada ceea mai puternicã și mai convingãtoare, care ține loc de întrebãrile fãrã rãspuns la care adulți, în general, nu se sinchisesc sã caute soluții. Tânãrul adolescent simte însã și dorința de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci interioare mai presus de voință. Aceste momente sunt mai intense decât escapadele dese din cotidian. Ele presupun lupta între diferitele emoții ce-l încearcã, momemte de rãscruce în conturarea modului de a gândi și de a acționa.
Conexiunile elevului deviant sunt în mare parte consecințe ale educației însușite în copilãrie și nu depind foarte mult, așa cum se crede, de calitatea de adolescent. Ei sunt impulsivi, agresivi și ușor influențabili în a se lăsa pradă viciilor.
Colectivitatea din zilele noastre pune un accent mare pe acest subiect. Exprimările negative sunt trecãtoare însã acestea au urmãri grave.
Elevul diviant este în formare din toate punctele de vedere. Corpul suportã ultimele schimbãri de definire, iar caracterul se cristalizeazã ca urmare a influentelor din exterior și a educației.
CAPITOLUL AL II-LEA
PERSONALITATEA ELEVULUI CU TULBURĂRI DE COMPORTAMENT/COMPORTAMENT DEVIANT
2.1 Personalitatea –concept, definire, tipologizare
Termenul de “ personalitate” vine de la “persoana”și își are originea în limba latină clasica,unde cuvântul – persoana – însemna masca folosită de actori în teatrul antic.Ulterior,acest cuvânt a dobândit înțelesuri multiple,găsindu-l în aproape toate limbile moderne cu înțeles polisemantic.Personalitatea este definită ca aspect exterior al omului și are legătură cu înțelesul sau original de mască .Astfel ,masca este de fapt rolul jucat de un actor în spatele căreia este omul.
Cea mai frumoasă definiție a termenului de persoană, în latina , persona ,a fost dată de Boethius în secolul al VI-lea: “Persona est substantia individua rationalis naturae”- persoana este o substanță individuală de natura rațională.
În Dicționarul de Psihologie de Norbert Sillamy personalitatea este definită ca: “ element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează și o diferențiază de o altă persoană.”
Din punct de vedere sociologic ,în Dicționarul de sociologie al cărui coordonator este C. Zamfir, L. Vlasceanu)personalitatea este prezentată ca “expresia socioculturală a individualității umane.”
Între multe alte definiții ale personalității G. W. Allport dă propria sa definiție în lucrarea “Structura și dezvoltarea personalității", în care spune:
“Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic."
Pentru a cunoaște și înțelege în profunzime aceasta definiție, vom explica în continuare conceptele care o alcătuiesc, așa cum a făcut-o Allport:
Organizarea dinamică-se referă la organizare mentală
Psihofizic- spiritul și trupul funcționează unitar
Sisteme –reprezinta potențialul nostru de activitate
Determină-sistemele exercita o influienta asupra tuturor actelor prin care personalitatea se face cunoscută
Caracteristic-orice comportament characteristic unei personae este unic
Comportament și gândire-acesti termeni reprezintă tot ce știe individul să facă
În Dicționarul de Psihologie, editura Babel 1997, coordonat de Ursula Șchiopu comportamentul și gândirea"se referă la disponibilitățile generale și caracteristice pe care le exprimă o persoană (față de altele) și care conturează identitatea ei specifică.”
Sigmund Freud (1856 – 1939),a dezvoltat psihanaliza ca o modalitate de cercetare a conținutului și mecanismelor vieții umane sub aspect mental. El a apreciat importanța factorilor biologici (natura) și experiența socială (educația) în dezvoltarea și menținerea personalității umane.
Freud considera că există necesități umane universale care contribuie la ghidarea și formarea comportamentului uman. În acest context “instictul veții”,reprezintă nevoia oamenilor de a stabili legături între ei în opoziție cu thanatos “instinctul morții”,care nu este altceva decât baza înclinației agresive.
În opinia sa, Freud consuidera ca , personalitatea este compusă din trei elemente:
id-ul (șinele) reprezintă impusurile noastre biologice, universale care cer satisfacere imediată.
Supraeul(superego) este conștiința,cu alte cuvinte id-ul reprezentat în personalitate.
Eul(ego) este partea persoanei care se afla în contact cu realitatea.
În concepția să ,personalitatea este văzută sub aspect dinamic, adică mișcarea ”energiei psihice”și se dezvoltă printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat biologic și legate de vârsta .
Freud pune accent pe sursele inconștiente și emoționale ale dezvoltării copilului care contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor funcționale ale personalității cât și a aspectelor afective ale socializării.
Dintre numeroasele definiții ale personalității se evidențiază câteva caracteristici ale acesteia, care reliefează faptul că personalitatea este o structură caracterizată prin :
Globalitate:omul este unic prin fiecare persoană
coerența: . Personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ea este un sistem funcțional format din elemente interdependente
permanența (stabilitatea) temporală:Omul, pe parcursul întregii sale vieți, are conștiința existenței sale, sentimentul continuității și al identității personale .
Trăsătura psihică este un concept care scoate în evidență însușiri sau particularități relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic.Mai mult, în plan comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziția de a răspunde în același fel la o multitudine de stimuli. Spre exemplu timiditatea este o trăsătură, care în cele mai multe cazuri este însoțită de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată etc.
Astfel,tipurile sunt formate din mai multe trăsături: introvertit, extravertit, etc.)
După părerea lui G. Allport” personalitatea este o structură formată din trăsături organizate ierarhic”. El spune că la fiecare individ există cel puțin 2-3 trăsături importante care domină și controlează celelalte trăsături. În ordine ierarhică urmează apoi un grup format din 10-15 trăsături principale,care sunt ușor de identificat, și în sfârșit, sute sau chiar mii de trăsături secundare, care sunt foarte greu de identificat.
Noțiunea de factor a fost introdusă în psihologie odată cu studiul analizei factoriale. Spre exemplu dacă un elev are rezultate bune la matematică se poate anticipa că acesta va avea rezultate bune și la fizică, explicația fiind legată de existența unui factor comun, și anume, un mod de raționament tipic. În vârful piramidei factorilor se gasesta factorul general,de cele mai multe ori identificat cu inteligența.
Termenii de factori și trăsături de personalitate sunt folosiți ca sinonimi datorită asemănărilor dintre ei.
Privind teoriile personalității, aceasta poate fi abordată din perspective și din direcții variate.
Există numeroase teorii ale personalității, dintre care amintim:
biologistă,
experimentalistă,
psihometrică
socio-culturală și antropologică
Teoria biologistă pune un accent deosebit pe întreaga organizare psihocomportamentală a omului, accentuând rolul motivelor biologice și al experienței timpurii – pre- și postnatală – în formarea personalității.
Abordării experimentaliste a personalității umane a fost formulată de Stanford (1963) astfel: „Studiul personalității este studiul modului în care oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învățat: fiecare persoană deci este unică.dar toți au învățat în concordanță cu aceleași legi generale.” Au fost abordate,astfel procesele de învățare, procesele percepției și procesele de cunoaștere superioare.
Orientarea psihometrică se referă la studiul trăsătirilor exprimate sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana în cadrul unei anumite situații.În acest sens, au fost dezvoltate un număr mare de tehnici și instrumente de măsură: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturală și antropologică are la baza ideea că personalitatea poate fi înțeleasă numai dacă se ia în considerare și contextul social în care trăiește individul, și numai dacă se compara indivizii aparținând unor populații și culturi diferite.
În nconcluzie, se poate afirma faptul că, pentru a studia personalitatea elevilor, pentru a cunoaște și aprecia corect comportamentul acestora din perspectiva procesului instructiv-educativ este necesar identificarea și analiza temperamentului, adică trăsăturile și calitățile formale, dinamico–energetice cât și a caracterului, adică trăsăturile de conținut, socio-morale și axiologice.
Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității umane și se exprimă în particularități ale activității intelectuale și ale afectivității, cât și în comportamentul exterior: limbaj și motricitate, în conduită.
Temperamentul, ca subsistem al personalității, se referă și la o serie de particularități și trăsături înnăscute care sunt relevante în procesul formarii socio-morale a ființei umane.
Trăsăturile de temperament sunt ușor de observat și identificat și în opinia majorității specialiștilor în domeniu acestea sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos și cel endocrin.
Psihologul român Nicolae Mărgineanu a constatat că temperamentul caracterizează formain care se prezintă manifestările noastre și, de aceea, l-a definit” drept aspectul formal al afectivității și reactivității motorii specifice unei personae”.
Asfel,există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei și evoluției științei.
Medicii antichității, Hipocrate(400 î.e.n.) și Galenus (150 e.n.) au realizat prima încercare de identificare și explicare a tipurilor temperamentale cunoscută sub numele de tipologia lui Hipocrate.În deplină concordanță cu filosofia epocii, care aprecia faptul că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pământ,foc și apă – aceștia au considerat faptul că predominanța în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bilă neagră și bila galbenă, determină temperamentul.
Pe această bază se stabilesc și cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic și coleric.
Colericul este tipul plin de energie, neliniștit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv care își risipește energia. El este inegal în manifestări. Stările sale afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm și decepție, manifesta tendință de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă, ușor „de citit”, gândurile și emoțiile trăite i se succed cu repeziciune.În comportamentul său se vede tendința de dominare în grup și faptul că se dăruiește cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul se evidențiază prin ritmiciatate și echilibru. Este un tip vioi, vesel, optimist și se adaptează ușor la orice situație. Este o fire activă, schimbă activitățile foarte des deoarece simte permanent nevoia de a face ceva nou. Trăirile sale afective sunt de mare intensitate, iar sentimentele sunt superficiale și instabile. Trece cu ușurință peste eșecuri sau decepții sentimentale și stabilește ușor relații cu alte persoane.
Flegmaticul este tipul liniștit, calm, imperturbabil, cugetat și echilibrat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită poate obține performanțe neașteptate mai ales în muncile de lungă durată și este tenace, meticulos în întreaga să activitate.Acest tp este o fire închisă, greu adaptabilă, puțin comunicativă, preferă mult activitățile individuale.
Melancolicul este la fel de lent și inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipsește forța și puterea acestuia.Este emotiv și sensibil, are o viață interioară agitată datorită unor exigențe exagerate față de sine și datorită unei neîncrederi în forțețe proprii. Este puțin rezistent la eforturi îndelungate.
Tip puțin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăți de adaptare socială.Se manifesta printr-un debitul verbal scăzut și o gesticulația redusă.
Tipologia lui Pavlov explica diferențele temperamentale care au legătură, în concepția filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, cu caracteristicile sistemului nervos central și cu raporturile dintre ele:
Forța denumită și energie reprezintă capacitatea de lucru a sistemului nervos și constă în rezistența mai mare sau mai mică la excitanți puternici sau la unele situații conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic și sistem nervos slab;
Mobilitatea inseamana ușurința cu care se trece de la excitație la inhibiție și invers, în funcție de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează mult mai rapid, sistemul nervos este mobil, iar dacă trecerea este mai greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiția forței celor două procese (excitația și inhibiția). Dacă ele au valori aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat. Există și un sistem nervos neechilibrat la care avem ca predominantă excitația.
Din combinația acestor însușiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:
1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corespunde temperamentului coleric)
2. tipul puternic, echilibrat, mobil ( corespunde temperamentului sangvinic)
3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Astfel,Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental:
– nivelul motor general (de activitate),
– nivelul afectiv,
– nivelul perceptiv-imaginativ
– nivelul mintal (al gândirii)
Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forță, echilibru,
mobilitate, persistență, tonus afectiv (stenic și astenic) și direcție (extravertit sau introvertit).
Gh. Zapan a elaborat și o metodă de educare a capacității de interapreciere, numită metoda aprecierii obiective a personalității.
Tipurile temperamentale și tipurile de sistem nervos sunt două noțiuni diferite, nu coincid, deoarece, de-a lungul vieții tipurile de sistem nervos rămân neschimbate, în timp ce temperamentul se construiește în cadrul interacțiunii individului cu mediul fizic, social și cultural.
Tipologia lui Jung și Eysenck psihiatru elvețian care a constatat pe parcursul experienței sale clinice că, în afara unor diferențe individuale, între oameni
există și deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientați mai mult spre lumea externă și
intră în categoria extravertiților, în timp ce alții sunt orientați predominant spre lumea
interioară și aparțin categoriei introvertiților.
Extravertiții sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimiști, senini, binevoitori, se înțeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relații bune cu aceștia.
Introvertiții sunt firi total opuse extravertiților, închise, greu de deslușit, timizi, puțini comunicativi, înclinați spre reverie și greu adaptabili.
Psihologul englez Hâns Eysenck reluând această precizare a lui Jung, amplifica cazuistica probatorie și adaugă o nouă dimensiune numită grad de nevrozism. Această nouă dimensiune exprima stabilitatea sau instabilitatea emoționala a subiectului. Eysenck a reprezentat cele două dimensiuni pe două axe perpendiculare, obținând tipurile:
extravertit – stabil,
extravertit – instabil,
introvertit – stabil și
introvertit – instabil,
pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.
Tipologia școlii franco – olandeze: Heymans-Wiersma-Le Senne este o tipologie a temperamentelor mult mai nuanțată care a fost reluată și precizată de psihologii francezi Rene Le Senne și Gaston Berger.Pentru psihologul francez Le Senne caracterul este ceea ce înțelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispozițiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea, răsunetul” (ecoul).
Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.
Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor fapte sau evenimente. Emotivii manifesta tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte.
Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoționează mai greu și ale căror emoții nu sunt prea violente.
Activitatea , ca factor desemnează dispoziția spre o anumită acțiune a unei persoane.
Persoanele active au o continuă dispoziție spre acțiune, nu pot sta locului. Cele non-active acționează parcă împotriva voinței lor, cu efort minim și plângându-se continuu.
Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra oamenilor diferite evenimente, impresii.
Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendința de a rămâne sub influența impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.
Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, și anume:
– -pasionatii (emotivi,activi,secundari),
-colericii (emotivi,activi,primari),
– sentimentalii (emotivi,non-activi,secundari),
-nervosii(emotivi,non-activi,primari),
-flegmaticii (nonemotivi,activi,secundari),
-sangvinicii (non-emotivi,activi,primari),
– apaticii(non-emotivi,non-activi,secundari),
– amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
Dupa Neculau A.testele de temperament, caracter, aptitudini, interese sau personalitate alese în funcție de vârsta subiecților educaționali dintre, sunt instrumente utile pentru procesul consilierii elevilor.
Luând în considerare doar emotivitatea și activitatea individului putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:
1. Emotivii inactivi – adică tipul nervos care reacționează rapid la evenimente, și sentimentalii, care reacționează lent.
2. Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacții mult mai rapide, explozive și pasionații, care au un comportament total opus ,cu reacții lente.
3. Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide, și flegmaticii, cu mai multă forță dar lenți.
4. Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deși cu mai puțină energie sunt bine ancorați în prezent, și pe apatici, a căror lipsă de energie este însoțită de un ritm lent al reacțiilor.
Principalele trăsături ale celor opt tipuri:
Pasionații (EAS) – ambițioși care realizează o tensiune extremă a întregii personalități; activitatea este concentrată pentru un scop unic; sunt dominatori, apți pentru a conduce. Știu să-și stăpânească și să folosească violența. Serviabili, onorabili, iubesc societatea și lumea în care trăiesc. Având un simț profund al grandorii, știu să-și reducă nevoile organice, merg uneori până la ascetism.
Valoare dominantă: opera de înfăptuit.
Colericii (EAP) – generoși, cordiali, plini de vitalitate, și exuberanță, optimiști; în general excitabili, adesea fără gust și fără măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, și multiplă. Se interesează de tot ce este în jurul lor.Fac politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluționari. Dotați cu deosebite aptitudini oratorice, sunt plini de impetuozitate și antrenează oamenii la diferite activități.
Valoare dominantă: acțiunea.
Sentimentalii (EnAP) – ambițioși ce rămân mereu în stadiul de aspirație. Meditativi, introvertiți. Deseori melancolici și nemulțumiți de ei înșiși; timizi, vulnerabili, scrupuloși; aceste personae își alimentează viața interioară prin valorile trecutului. Nu știu prea bine să intre în relații cu oamenii, și cad ușor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuși să evite. Individualiști, au un sentiment viu al naturii.
Valoare dominantă: intimitatea.
Nervoșii (EnAS) – cu dispoziție variabilă vor să atragă atenția. Indiferenți la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseța realitatea (ajungând de la minciună la ficțiune poetică). Au un deosebit gust pronunțat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat și numai ce le place. Au nevoie de excitații pentru a se smulge inactivității și plictiselii. Inconstanți în afecțiunile lor: repede seduși, repede consolați.
Valoare dominantă: divertismentul.
Flegmaticii (nEAS) – oamenii obișnuințelor, respectă principiile,sunt punctuali, obiectivi, demni de credință, ponderați, cu dispoziție afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiți de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreează sistemele abstracte.
Valoarea dominantă: legea.
Sangvinicii (nEAP) – extrovertiți, pot face observații exacte și dovedesc un deosebit simț practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Știu să manipuleze oamenii, sunt abili diplomați. Liberali și talentați în politică, au puțin respect pentru marile sisteme și pun mult accent pe experiență. Au inițiativa și o mare prezență de spirit. Oportuniști.
Valoare dominantă: succesul social.
Apaticii (nEnAs) – închiși, destul de secretoși, repliați în ei înșiși, dar fără viață interioară fremătătoare. Sumbri , râd rareori. Sclavi ai obișnuințelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Sunt puțin vorbăreți între oameni, le place singurătatea. Deși indiferenți la viața socială, ei sunt în general cinstiți, iubesc adevărul și sunt personae onorabile.
Valoare dominanta: liniștea.
Amorfii (nEnAP) – disponibili, concilianți, toleranți datorită indiferenței de care dau dovadă, manifestă o încăpățânare pasivă și tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenți, leneși, nepunctuali. Indiferenți față de trecut mai mult decât față de viitor. Au adesea aptitudini către arte cum ar fi :muzică (executanți) și teatru.
Valoare dominantă: plăcerea.
Importanța acestor tipologii de temperament în activitatea didactică a fost studiată de G. Berger care a elaborat un chestionar ușor de utilizat pentru a încadra o persoană în cele 8 tipuri temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat și în cazul elevilor, deoarece pentru cadru didactic, cunoașterea temperamentului elevilor este de mare importantă.
Temperamentul și caracterul sunt două noțiuni diferite din punct de vedere semantic, care nu trebuiesc confundate. Dacă temperamentul se referă la însușiri ereditare ale individului, caracterul vizează suprastructura morală a personalității, calitatea de ființă socială a omului. În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecată de valoare și implicăm un standard moral.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche și înseamnă tipar, pecete iar cu referire la om,caracterul se rezuma la sisteme de trăsături, stil de viață. Caracterul înseamnă de fapt o structură profundă a personalității, care se manifestă prin comportament și care pot fi ușor de prevăzut.
Pentru a cunoște caracterul cuiva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea fundamentală „De ce”, să ne întrebăm în legătură cu motivele, și valorile ce fundamentează comportamentul unei persoane.
Andrei Cosmovici precizează două dimensiuni fundamentale ale caracterului –una axiologică, orientativ-valorică, iar altă executivă, voluntară.În acest sens el afirmă: „Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele”.
În opinia lui Taylor caracterul este „ gradul de organizare etică efectivă a tuturor forțelor individului”.
Caracterul este așadar un subsistem relațional-valoric de autoreglaj al personalității care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Atitudinea exprimă o modalitate de raportare a individului față de anumite aspecte ale realității și implică reacții afective, cognitive și comportamentale.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:
atitudinea față de sine însuși: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate, culpabilitate,
atitudinea față de ceilalți, față de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,
atitudinea față de muncă.
Testele de personalitate au un rol important în activitatea didactică. Impactul școlii asupra formării personalității elevilor este destul de vizibil.
Putem spune că,prin chestionarele de personalitate sunt diagnosticate trăsăturile personalității, care de fapt exprimă atitudinile pe care persona le are față de ea însăși.
Testele de personalitate sunt diverse .Este destul de greu ca un test de personalitate să suprindă toate aspectele personalității pe baza căruia să se întocmească profilul psihologic al unei persoane.
În majoritatea testelor de personalitate sunt analizați următorii factori:
– dominanța,
– acceptarea de sine,
-independența,
-empatia,
– responsabilitatea,
– socializare,
– autocontrolul,
-toleranța,
-realizarea de sine prin conformism,
-realizarea de sine prin independență.
Pentru a înțelege un individ trebuie să observăm că el este:
ca toți ceilalți oamenii (după normele universale);
ca unii oameni (după normele de grup);
ca nici un alt om (norme idiosincratice).
Fiecare om e la fel cu ceilalți prin simpla lui apartenență la specia umană, are caracteristici asemănătoare cu oamenii din grupul din care face parte (de ex.: vorbește o anumită limbă (limba maternă)) și totuși este unic, diferit de toți ceilalți.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se identifica prin trăsături universale adăugate la niște trăsături ale grupului său și apoi adăugate la ceva propriu. Individul împletește într-un mod unic toate trăsăturile formând ceea ce se cheamă o persoană distinctă și originală.
Este ceea ce Allport accentua: "…Organizarea vieții individuale este, în primul rând, în ultimul rând și tot timpul, un fapt principal al naturii umane."
2.2 Premisele formarii personalității copiilor cu tulburări de comportament
2.2.1 Influienta familiei în formarea personalității
Familia, joacă un rol important în formarea și socializarea copilului deoarece aceasta reprezintă cadrul fundamental unde sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale. Familia constituie matricea care-i imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea și creșterea copilului deoarece aceasta își pune amprenta pe întreaga sa personalitate,ea fiind prima școală a omului . Astfel, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să-și formeze principalele deprinderi.
În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia din care face parte, în special de părinți, fapt ce reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață.Acum sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață,trăită de copil, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele socializării oferite de familie.
Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, întotdeauna primitoare absolut necesară existenței sale.
În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare remarcându-se importanța deosebită pe care o au părinții în viața copilului. Mediul familial se constituie pentru fiecare copil ca o primă matrice educativă ce îi oferă acestuia o suită de modele comportamentale care sunt preluate treptat de către copil, fie prin imitație, fie prin învățare.
Relația părinți-copii are o mare important atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unei condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:
1.dragostea părintească presupune încredere și siguranță din partea copilului, afecțiune și înțelegere din partea părinților;
2.asigurarea unor raporturi relaționale juste și echilibrate concretizate în modele de conduită adecvate oferite copiilor de către părinți au o influență formativă decisivă;
3.complementaritatea rolurilor parentale presupune că părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte însă rolurile și sarcinile și care trebuie să se completeze reciproc.Astfel, tatăl reprezintă autoritatea supremă iar mama reprezintă afectivitatea căminului.
Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său, dar mai cu ales de către părinți. Dar, pentru a se simți acceptat înseamnă, înainte de orice, a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să poată fi simțită de către copil, să se exprime prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. Deasemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră.
Iubirea este incompletă dacă i se oferă copilului numai gingășie și tandrețe, deoarece dragostea presupune că satisfacțiile dăruite răspund unor satisfacții primite. În altă ordine de idei, un copil nu se va simți iubit niciodată dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să ofere sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, oferă părinților o mâzgălitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la satisfacția lor sau la bunăstareaintregii familii.Numai așa copilul poate participa prin aporturi reale la viața anturajului, aceasta fiind modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup.
Este foarte bine cunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie. În aceste cazuri, copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți,în timp ce aceștia sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă el simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu oferă copilului ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui.
După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru fiecare copil. Atunci când este lipsit de dragostea părintească copilul devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Prezenței familiei în viața copilului, în special a părinților, constă în faptul că acesta se identifică cu ei motiv pentru care părinții trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac, deoarece eventualele divergențe sau neconconrdanțe provoacă dezorientare și derută, cu efecte negative asupra personalității copilului.
In intervenția socio-psiho-educațională funcționează acel savoir faire , unde acțiunea se judeca după criterii obiective de eficacitate și după compatibilitatea acestora cu informația științifică dupa cum arata W.Huber
2.2.2 Influienta școlii asupra formarii personalității
Rolul școlii și educației în formarea personalității elevului se evidențiază prin educabilitate , creștere și dezvoltare.
Caracteristica definitorie a omului este aceea de a fi nu numai un produs al evoluției biologice naturale , ci – în primul rând – al unei modelari sociale și culturale a personalității
În afara culturii și a mediului social , individul , chiar dacă ar supraviețui fizic, nu ar deveni încă o ființă umană în sensul deplin al acestui termen , ci un "hominid" destul de puțin adaptat în lupta pentru existență . Limbajul , gândirea și voința nu sunt caracteristici intrinseci biotipului , ci un rezultat al procesului de inserție socială .
Avem , în acest fel , argumente indubitabile asupra rolului decisiv al învățării și socializării în formarea personalității umane .
În același timp , nu trebuie uitat faptul că acțiunea de socializare este posibilă , deoarece ființa umană este de la început structural- educabila .
Ca formă particulară a dezvoltării , dezvoltarea psihică și fizica a individului cuprinde atât etape de evoluție cantitative cum ar fi – creșterea – cât și procesul calitativ al maturizării , de exemplu , trecerea de la structura infantila la cea adulta a personalității .
Majoritatea specialiștilor inclina astăzi spre teza că personalitatea este o rezultantă a interacțiunii dintre o serie de factori care conduc la dezvoltarea acesteia cum ar fi :ereditate , mediu și educație . Aceasta formare a personalității se realizează în procesul socializării , care impune determinări specifice relației dintre componentele biopsihice și cele sociale.
Pentru a putea clarifica importanta relației dintre ereditate , mediu și educație este nevoie să clarificăm mai întâi noțiunile respective:
1. Ereditatea este premisa naturală a dezvoltării psihice a individului .. Ereditatea este o însușire biologică generală a organismelor vii care se manifesta prin transmiterea unor caractere morfofiziologice de la ascendenți la descendenți . Este vorba de o ereditate generală (a speciei) și o ereditate specială (particulară) care se manifesta în transmiterea unor caracteristici individualizatoare.
Orice om se naște cu un patrimoniu genetic denumit de regulă , genotip .
Majoritatea cercetărilor actuale conduc spre concluzia că potențialul genetic al omului constituie premisa indispensabilă a dezvoltării și formării personalității .
Sub raportul semnificațiilor psihopedagogice , elementele ereditare constituie un ansamblu de predispoziții ce stau la baza dezvoltării individului . Aceste predispoziții au un caracter larg și polivalent . Din analiza raportului dintre ereditate – mediu -educatie trebuie să reținem, cu precădere, ideea ca ereditatea are un rol important în evoluția omului. Prin ereditate "se transmite", îndeosebi capacitatea omului de a reacționa plastic și variabil la influențele mediului și educației.
2. Mediul reprezintă cadrul socio – uman al dezvoltării psihoindividuale . Mediul este constituit din ansamblul condițiilor materiale și sociale ce conturează cadrul de existenta și de dezvoltare a omului . Între factorii de mediu ce influențează procesul dezvoltării omului putem distinge influente ale mediului fizic (natural sau primar) cele ale mediului social și mai nou după studii recente mediul nutrițional (dat fiind impactul său considerabil nu numai în planul creșterii ai maturizării fizice , ci și în cel al dezvoltării diferitelor procese și funcții ale vieții psihice) .
Mediul fizic reprezintă cadrul natural în care se desfășoară viața oamenilor .El influențează anumite aspecte ale schimbului de substanțe dintre individ și mediu . Impactul său asupra dezvoltării psihice a copilului este nesemnificativ .Nu exista dovezi ca particularitățile mediului fizic (clima , fauna , flora etc.) ar influența nemijlocit caracteristicile și conținuturile dezvoltării psihice a copilului .
Influenta cea mai importantă o exercita însă mediul social . Acesta este un ansamblu de condiții , factori și relații , instituții și grupuri sociale. Mediul social permite "umanizarea" copilului , în afara acestuia el rămânând la condiția biologică inițială.
. Mediul social acționează în mod direct asupra individului , prin modelele pe care le oferă noului venit comportamentele celorlanti membri ai societății căreia îi aparțin. Având în vedere faptul că diverse personaje, de exemplu părinții care intervin în istoria individului de la începutul copilăriei, aceștia vor marca întreaga dezvoltare ulterioară a copilului..
Mediul social este neomogen , ceea ce face ca influența diferitelor sale componente să fie neomogena . Diversele structuri ale mediului – social -econo-mice, profesionale, culturale , educaționale etc. – influențează neuniform evoluția copilului și a personalității sale . Din acest punct de vedere putem distinge influente spontane (informale) și organizate (formale sau instituționalizate) . Componentele mediului social cu cea mai importantă semnificație educaționala sunt : familia , scoala , mass-media , instituțiile și organizațiile socio- culturale . Nu pot fi ignorate nici influentele exercitate – deseori în mod spontan – de către ambientul relațional informal în care se află copilul :grupurile de joacă , grupurile de prieteni , "civilizația străzii" etc.)
3. Educația este un n factor determinant al formării și dezvoltării personalității .
Ea este factorul care mijlocește interacțiunea dintre premisele ereditare și condițiile de mediu , orientând procesul formarii și dezvoltării personalității în perspectiva unor finalități formative explicite . Educația este , în concluzie , un proces sistematic și organizat de socializare și umanizare , de asimilare și interiorizare progresivă a elementelor socio- culturale din mediul ambiant . Prin intermediul educației , copilul,mai târziu elevul asimilează și interiorizează ceea ce i se transmite transferând cele învățate în comportamente, modele , norme , valori , atitudini , cunoștințe etc. Ce îi vor asigura trecerea de la realitatea pur biologică , la cea socială ,umană . Pe această bază – având ca premisă predispozițiile ereditare – se edifica personalitatea copilului .
Premisa acțiunii educative se afla în condiția naturală a copilului , ceea ce impune o perioadă relativ îndelungată de formare și dezvoltare al cărui conținut și a cărei orientare sunt date de finalitățile educației .
Se poate afirma că personalitatea copilului este rezultanta acțiunii conjugate a factorilor ereditari , de mediu și de educație
Cu toate acestea , trebuie spus că efectele formative ale acțiunii conjugate a factorilor stau sub semnul rolului conducător și determinant al educației . Acest rol al educației se manifesta atât în planul acțiunii , cât și în cel al efectelor .
După J. Piaget există cu siguranță , un consens bazat pe rezultatele cercetărilor științifice asupra interacțiunii optime și echilibrului dintre factorii interni (ereditari) și factorii externi (ambientali) ai dezvoltării individului. Factorilor externi au un rol remarcabil în maturizarea și dezvoltarea psihică a individului. J. Piaget subliniază că maturizarea sistemului nervos "deschide doar o serie de posibilități " , fără însă ca ele "să se actualizeze " relevant atâta timp cât condițiile mediului educației nu antrenează această actualizare.
Cu cât acțiunea factorilor externi este mai bine organizată și ordonată în perspectiva unor finalități clare , cu atât influența lor modelatoare și stimulativă asupra individului este mai mare
Acțiunea ei formativa se afla sub incidența decisivă a idealului de om al societății, care configurează un anumit model de personalitate ce urmează a fi realizat în practică prin intermediul educației .
Pentru a atinge acest ideal, școala este instituția educativă cea mai importantă . Aceasta structurează un mediu educațional optim , a cărui influenta se realizează constant , durabil , sistematic , pe baza investigării științifice a caracteristicilor psihoindividuale ale elevilor .
În toate timpurile și orânduirile sociale a existat o atitudine favorabilă de încredere în forță și rolul educației . Astfel Democrit afirmase că în fiecare individ educația poate crea "o a doua natură" .Kant susținuse că "în educație sta marele secret al perfecțiunii naturii omenești" . Comenius arătase că "nu se afla alt mijloc mai puternic sub Soare pentru îmbunătățirea vieții omenești decât o bună educație a tineretului" .
2.2.3 Influienta grupurilor de colegi și prieteni în formarea personalității
Copilăria și adolescenta sunt perioade de vârsta susceptibile la presiunea grupului. Colegii joacă un rol important în dezvoltarea socială și emoțională a copiilor și adolescenților. Influența colegilor începe destl de devreme ,de la o vârstă fragedă și crește până în anii adolescenței. Este natural, sănătos și important pentru copii să aibă amici și să se bazeze pe prieteni pe măsură ce cresc și se maturizează.
Colegii lor pot fi o sură pozitivă, de susținere. Ei se pot ajuta reciproc și pot dezvolta noi abilitați sau își pot stimula interesul pentru cărți, muzică sau alte activități extracurriculare.
Cu toate acestea, colegii pot avea, de asemenea și o influență negativă. Ei se pot încuraja reciproc pentru a chiuli, a fura, a înșela, a se implica în alte activități riscante.
Majoritatea elevilor cu probleme de abuz de substanțe au început să le folosească ca urmare a presiunii de grup.
Copiii, de multe ori, cedează presiunii de grup, deoarece își doresc să se potrivească cu ceilalți copii din grup. Ei doresc să fie plăcuți și acceptați și se tem că ar putea fi excluși din colectivitate sau ca ceilalți vor râde de ei în cazul în care nu merg împreună cu grupul.
Ceea ce diferențiază grupul de familie de scoală, este puterea. Multe astfel de grupuri pot dezvolta subculturi distincte cu propriile valori, simboluri, jargon, muzică, haine, eroi. (Thio, 1989).
Caracteristică și tendința tinerilor de a se afilia diferitelor grupuri de referință are un impact destul de important asupra comportamentului lor. Integrarea în anumite grupuri îi permite elevului afirmarea de sine și conștientizarea dorinței de a se delimita de autoritatea familiei și școlii.. Din păcate sunt printre acestea și grupuri de indivizi care se îndeletnicesc cu afaceri ilicite, recidiviști sau cu antecedente penale care sunt un adevărat magnet în special pentru tinerii cu carente de socializare și care îi antrenează în fapte deviante și
delincvente cu periculozitate sporită pentru societate (violuri, tâlhării, furturi, etc.).
Parker și Asher (1987), au arătat printr-un studiu că respingerea tinerilor din grupurile de similaritate în copilărie este un bun predictor al comportamentului delincvent în adolescentă, la fel agresivitatea din copilărie își are motivele tot în respingerea din astfel de grupuri.
Adolescenții au o tendintădestul de mare de a forma grupuri, deoarece grupul oferă adolescentului nu numai cadru de afirmare, mijlocul de afirmare liberă, securitate și siguranță, dar în grup adolescentul găsește niveluri de aspirație și valori comune cu ale sale. Acest lucru este valabil și pentru grupurile orientate
O serie de autori nu consideră grupul cu o orientare negativă, ca ducând o adevărată viață socială. Aceste grupuri bande, adună tineri delincvenți școlari, în revoltă contra disciplinei școlare și se bazează pe totalitarism, respectarea secretului, ascultarea oarbă fară de efect.
De fapt, această viață socială este artificială și-1 pune pe adolescent în situații artificiale, într-un mediu social care-l va condamna la izolareApartenen a la o bandă dă legitimitate pe plan social la luarea unor pozi îi rebele, în timp ce în interiorul bandei i se oferă o oarecare respectabilitate.
. În cadrul acestor grupuri individul încearcă sentimentul de apartenentă pentru a se simți solidar cu alții de seamă lui sau a-i exprima rivalitatea în acte de violentă și culpabilitate. Bandele de tineri se bazează pe „apărarea teritoriului", respectarea unui „cod moral" care impune supunere și solidaritate de grup, agresivitate spre exterior.
Instinctul de teritoriu, de rang ierarhic, tendințele distructive și prădătoare sunt instinctele care reglementează comportamentul antropoizilor dar și a acestor grupuri.
Cu cât separarea de adult a fost mai precoce, cu atât viitorul acestor tineri este mai sumbru. Delincventa de grup este o caracteristică a delincvenței juvenile, principalele fapte fiind: huliganismul, violul, violen ele, furtul de vehicule. Grupul de delincvenți este în general neorganizat și nu are de la început ca scop delictul, dar în funcție de diferite personalități acest lucru poate surveni ulterior. După primele „succese" activitatea grupului poate merge progresiv dar se poate și desființa.
Dintre condițiile care favorizează formarea grupului delincvent la tineri menționez:
-instabilitate socială sau familială
-haosul,
-dezastrele naturale,
-războiul,
– schimbarea în centrele aglomerate,
-diferen ele mari culturale între familie i restul societă îi,
-atitudini sociale negative în familie,
-familii retrograde care refuză încadrarea socială,
– izolarea socială legată de prejudecăți naționale, religioase, rasiale.
Adeziunea la grup începe încă din preadolescentă și poate fi legată de rezultatele școlare slabe, simptome nevrotice. Elementele favorizante pot consta și din acoperirea de către mamă a primelor delicte, atitudinea indiferentă a tatălui, tulburări ale relațiilor familiale, proastă adaptare a familiei la ierarhia socială. Tânărul găsește în bandă căldura sufletească, curajul și loialitatea pe care nu le găsește acasă, aceasta făcând din grup un răspuns la o situație socială precară.
2.2.4 Influienta media în formarea personalității
Comportamentul consumatorului de televiziune,radio sau presa scrisă are la bază o serie de mecanisme inconștiente, cunoscute bine de producătorii din mass-media.Așa-numitele „rețete de succes” sunt de multe ori tentative de manipulare a telespectatorului, radio-ascultatorului sau cititorului de ziare. De asemenea, reclamele folosesc „trucuri” foarte eficiente pentru a ne determina să apreciem anumite produse.Unele studii psihologice arata că aceste rețete activează resorturile inconștientului nostru,care determină schimbarea comportamentului fără să ne dăm seama.
În prezent, o persoană petrece aproximativ trei ore pe zi în fața televizorului. Televiziunea ne transpune într-un colț de lume oarecare și adună în doar câteva secunde informații pe care,într-o viață de călătorii pe întreaga planetă, nu le-am putea aduna singuri. Reportajele sunt cele care acordă o mai mare importanță anumitor teme, în funcție de informațiile avute la dispoziție, de hotărârile luate în redacție sau de contractele publicitare.
În fața acestui spectacol continuu și alert, individul se schimba. Mass-media ne supraîncarca atât de mult creierul cu informații,încât greu ne putem debarasa de ele.
Apoi, ne formăm o imagine ireală despre lume. Psihologii au numit acest fenomen ”sindromul lumii rele”: întrucât buletinele informative dau prioritate crimelor, violurilor, accidentelor, războaielor, incendiilor, atentatelor, catastrofelor naturale, grevelor și mișcărilor de masă, ceea ce rezulta este o reprezentare a lumii cu mult mai neagră decât este în realitate.
În acest context percepțiile eronate, distorsiunile și iluziile se înmulțesc, transformând scena mediatică într-un vis cu ochii deschiși.
Astăzi, mecanismele amplificării acestor convingeri sunt elucidate, datoritapsihologiei, această știință aflată în plină ascensiune.
Conform numeroaselor studii consacrate efectelor televiziunii asupra comportamentelor violente,între 5 și 10% dintre violentele comise în fiecare an ar fi cauzate de imaginile de violenta văzute de autorii acestora la televizor.Cantitatea mare de scene violente din film sau din știri poate să exercite un efect de stimulare asupra tinerilor. Afirmația potrivit căreia „un copil știe să facă diferența între violenta fictivă și cea reală” nu corespunde observațiilor făcute și se se poate dovedi periculos.
Alți psihologi au explicat cum vizionarea unor filme cu scene de violenta sfârșește prin a modifica comportamentul tinerilor.Unele experimente au arătat că în urma vizionarii unui film violent,o persoană are tendința mai pronunțată de a atribui intenții negative celuilalt,ceea ce înseamnă că emisiunile sau filmele violente dau naștere la gânduri a căror tematica este violența, care mai târziu pot dexeni fapte.
Psihologii Robert Liebert și Robert Baron au prezentat copiilor două tipuri de filme:pe de o parte,un film violent,cu bătăi,lovituri de cuțit și împușcături,iar pe de altă parte,un program sportiv.Apoi i-au dus pe toți într-o cameră în care se afla un pupitru cu două butoane:pe unul era scris „ranește”,iar pe celălalt ”ajuta”.Apăsând pe unul dintre aceste butoane,ei aveau posibilitatea să ajute sau să rănească un copil care se juca într-o cameră alăturată.Butonul „ranește” avea efectul de a arunca o flacără spre copil,arzându-i jucăriile,în timp ce prin apăsarea butonului celuilalt,îl ajuta.
Rezultatele experimentului au arătat ca acei copii care au vizionat pasajele violente au apăsat de trei ori mai mult pe butonul „ranește” decât cei care s-au uitat la programul sportiv.
Expunerea prelungită a elevilor la scene de violenta înaintea experimentului a dus la o banalizare a actelor de violență,care provoacă mai puține emoții și respingere pentru că sunt repetate.Copiii expuși în mod regulat la astfel de scene privesc cu mai puțină repulsie ideea de a comite acte violente sau de a asista la acestea.
Alte experimente desfășurate au arătat că vizionarea regulată a unor programe violente produce o adevărată desensibilizare emoțională la telespectatori astfel :în timp ce unui telespectator mai puțin obișnuit cu aceste scene îi crește ritmul cardiac și transpira mai mult când vede scene de nesuportat,un telespectator constant și „înrăit”nu mai manifesta asemenea reacții. Din acest moment, trecerea la acte de violenta are mai puține șanse să-l bulverseze pe acesta din urmă.
Televiziunea favorizează,în anumite cazuri,comportamente violente mai ales la copii și adolescenți prin teri procese:
– incitarea la violență (descoperind „cum funcționează asta”),
desensibilizarea (resimțind un dezgust din ce în ce mai mic fata de scenele violente)
– aderarea (identificându-se cu personaje pozitive și violente, „în numele dreptății”).
Cel mai bun mijloc de a contracara aceste efecte este cel de a incita publicul tânăr să ia distanță și să emită judecați de valoare asupra a ceea ce vede: ”Acest comportament este corect și dezirabil?”; „Eroul are un motiv pentru a-l face să sufere pe dușmanul său?”.Toate acestea cer,evident,o implicare din partea părinților.Astfel s-ar evita multe neplăceri determinate de comportamentul agresiv al copilului.
Este de datoria fiecăruia să se limiteze,fiind conștienți de riscurile pe care le presupune micul ecran.
Influenta socială descrie tendința de a aprecia ceva sau pe cineva pentru că știm că este apreciat de alții. De aceea,anumite nume de persoane și chiar articole comerciale ,pentru că știm că sunt prezentate mediatic ca fiind cele mai cunoscute, se pot afla pe primele locuri în clasamente printr-un fenomen de ambalare,fără un motiv direct legat de calitățile persoanei sau ale produsului.
Fenomenul este folosit în politică,dar și în domeniul modei,care se sprijină pe influența socială:din momentul în care se declara că produsul este apreciat de mulți oameni,acesta exercita un efect irezistibil de atracție.
Numeroase experimente și cercetări au arătat că facem adesea alegeri în funcție de părerea majorității.Aplaudam adesea un spectacol dacă ceilalți o fac,intram mai ușor într-un restaurant plin și cumpărăm mărci recunoscute pentru că multe persoane o fac.Sondajele sunt chintesența mecanismului, un fel de oglinda a curentului dominant care amenința să anuleze orice reflecție personală . Mecanismele influenței sociale ne ajuta să înțelegem de ce fluctuațiile din sondaje sunt ca și cele de la bursă,imprevizibile și parțial iraționale,în același timp.
La modă astăzi în lumea jocurilor video este reprezentarea în joc a unor celebrități reale și folosirea acestora pentru promovarea produsului prin spoturile publicitare.Studiile de psihologie arata că această practică are un impact deosebit asupra copiilor și tinerilor adolescenți,care sunt foarte sensibili la celebrități,încercând să se identifice cu ei și având încredere în eroii lor că le arătă ce este bine. Copilul asociază spontan,din entuziasm și din dorința de a visa,imaginile pe care le vede cu produsul pe care are posibilitatea să îl cumpere sau să-l primescă cadou.
Tendința aceasta copilaresca este atât de puternică încât ședințele de informare,în cadrul cărora li s-a explicat copiilor că reclamele folosesc aceste tehnici într-un mod cinic pentru a
le crește dorința de a cumpăra și a-i îndemna să facă asta,nu au avut nici un efect asupra părerii lor despre respectivul produs.
Copiii și tinerii au nevoie de eroi și orice obiect care le permite să se identifice cu aceste figuri simbolice sunt foarte atrăgătoare.
După cum a constatat psihologul Patrick Boumard,după mai bine de zece ani de cercetări în domeniul psihologiei infantile,copilul este capabil să se transfere în pielea multor personaje prin intermediul cărora el vede lumea, ca și cum ar fi aceste personaje.Fenomenul este numit disociere psihică,patologica la adult,dar normală la copil.
Legătura dintre emoție și memorie a făcut obiectul multor cercetări și este un adevărat filon pentru publicitate.Recent,neurobiologii au demonstrat în ce fel emoția amplifica memoria copiilor și tinerilor în general.
Când televiziunea și revistele ne propun imagini șoc, sistemul neuro-chimic ne ajuta să reținem mai bine mărcile cu care aceste imagini sunt asociate.
Toate reclamele care reușesc să provoace emoții sunt capabile să ne facă să memorăm foarte bine numele unui produs. Emoția acționează ca o condiționare biologică care îl va determina pe consumator să rememoreze mai ușor ce a văzut în reclamă. Suntem expuși la doze crescute de emoție în mass-media,acestea folosind metoda manipulării penrtu a ne reține atenția și a ne face să le creștem cota de audiență.
Televiziunea nu ezita să arate vitrina cu sentimentele frumoase.Nu trece o zi fără ca un cântăreț,sportiv sau actrița să nu fie întrebați care sunt acțiunile lor în favoarea orfanilorsau bolnavilor.A devenit aproape obligatoriu atunci când ești celebru să faci mici gesturi umanitare.
Uneori ,simțim porniri compulsive,cum ar fi să mâncăm ceva uitându-ne la un film de groază.Dintr-odată,avem lângă noi un pachet de biscuiți și deja bagam mana în punga în mod compulsiv ,ca pentru a însoți frenezia imaginilor printr-o bulimie alimentară.Alte ori nu ne putem abține să ne împărtășim entuziasmul cu prietenii ,cu colegii și ne dăm seama că entuziasmul acesta nu ne stă în fire.
Situațiile de acest gen ne arată în ce măsură mass-media se adresează profund afectului nostru:creează emoții,care sunt atât de imediate și de intense încât ating o parte a ființei noastre,una instinctivă și irațională,departe de simțul cartezian care ar trebui să ne anime atunci când primim informația.
Odată cu înmulțirea canalelor private care trăiesc din reclame,legea concurentei impune o normă simplă:din ce în ce mai mulți stimuli senzoriali pentru a captiva telespectatorul în câteva secunde ,înainte de a muta canalul. Este prea rapid pentru a se forma un gând rațional.
Ca mediu al imaginii,televiziunea supune telespectatorii unor efecte complexe determinate de culoare.Roșul provoacă,în general,un grad de excitare mai mare al organismului,în timp ce albastrul calmează.Fiecare culoare are influență sa asupra stării noastre emoționale,iar psihologia descoperă,încet-încet,care sunt acestea.Uneori,o simplă culoare poate constitui cheia succesului unui concept sau al unei emisiuni,dar și conținutul trebuie să fie pe măsură.
Omul modern a reprodus în sufrageria lui mecanismele elementare ale emoțiilor și supraviețuirii care existau de milenii în mediul natural.În fața pericolului,strămoșii încercau să ingereze cât mai multe alimente feculente pentru a înfrunta adversitățile vremii cu cele mai bune rezerve de energie posibile.Astfel s-a instalat un reflex la nivelul sistemului nervos,ale cărui resorturi s-au păstrat până la noi.
Astăzi,omul a alungat prădătorii din viața sa,dar a inventat alte modalități de a-și provoca teama fără a înfrunta pericolele,ca de exemplu vizionarea filmelor de groază.Cum reflexul încă funcționează,organismul cere să aibă la îndemâna artificiul complementar al televizorului:punga de chipsuri sau de alune.
2,3 Caracterizarea persoanei cu tulburări de comportament.Personalitatea tânărului delincvent
Personalitatea este un concept operațional, abstract, care din perspectiva psihologică desemnează un anumit mod de a fi al individului. Ea se definește ca fiind sinteza tuturor elementelor care participă la configurarea mentală a unui subiect pentru a-i dă acestuia o fizionomie proprie.
Personalitatea se referă în primul rând la individ, fie în ceea ce privește relația acestuia cu mediul natural, fie cu lumea în care trăiește.
În viața întâlnim frecvente situații când la unii indivizi își face apariția reacția de inadaptare ce se manifestă prin comportamente neadecvate ce se abat de la normalitatea impusă de majoritate, de societate. Aceste comportamente atipice sunt cunoscute sub denumirea de devieri/deviate comportamentale.
Devierile de conduită sunt forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parțial care implică modificări ce predomină în sfera emoțional – volitivă a personalității, ca urmare a unor structuri morbide de natură sociogenă sau a unor tulburări morfo-functionale ale activității creierului, obiectivate în atitudinea persoanei fată de lucruri, fată de societate și fă ta de sine.
Devianta poate privi atât individul, cât și grupe de indivizi constituite în "bande de delincvenți", ambele situații având modele de comportament antisociale, care contravin normelor legale și morale, impuse de societate.
Ca formă a deviantei, delincventa vizează îndeosebi infracționalitatea.
Delictul fiind din punct de vedere psihosocial și criminologic săvârșit de individul ce prezintă o insuficientă maturizare socială și psihologică, o slabă adaptare și integrare socială aflându-se în conflict cu sistemele de valori ale societății în care trăiește.
Majoritatea conduitelor de delincventă juvenilă pot fi încadrate în patru mari categorii:
furt;
violentă pentru a obține un avantaj material;
încălcarea legilor de statut (abandon colar, absenteism);
comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilalți ca ceva amenințător din cauza zgomotului și activităților fizice implicate.
Ca fenomen social, și antisocial, delincvența juvenilă se caracterizează printr-o serie de trăsături și note specifice, distincte pentru o societate sau alta, care derivă atât din conditiile socioeconomice și culturale ale societății respective, cât și modalitatea de concepere, sancționare și tratare a delictelor, comise de adolescenți și tineri.
Tepelea A. afima ca ascultarea activă – este procedeul prin care se acordă atenție elevului, o atenție necesară pentru înțelegerea problemei cât și pentru creșterea respectului de sine. Ascultarea oferă ocazia elevului să se descarce emoțional si creează condițiile acestuia de a-și gasi singur rezolvarea problemei.
Una dintre teoriile care încearcă să concilieze puncte de vedere, cele psihologice cu cele sociologice este teoria rezistenței la frustrare elaborată de W. C. Reckless. Abordarea delincventei prin prisma acestei teorii are ca fundament conceptual structură interioară a individului..
Structura externă este alcătuită din grupurile sociale la care tânărul participă: familie, vecinătate, prieteni și oferă posibilitatea dobândirii statusului, asigurarea mijloacelor legitime de realizare a scopurilor, sentimentul identificării cu grupul. Structură interioară asigură tânărului conștiința identității de sine, a imaginii despre sine în raport cu alte persoane, grupuri, tolerantă la frustrare. Când unul sau mai multe componente din aceste structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele sociale și să comită acte delincvente.
Starea de frustrare apare atunci când individul se confruntă cu o barieră socială sau de altă natură care îl împiedică să-și satisfacă o trebuință percepută că legitimă. După T. Rudică, frustrarea este experienta afectivă a eșecului. Alături de starea de frustrare, există și sentimentul de frustrare, de lungă durată, ce poate determina dereglarea conduitei individului. Sentimentul de frustrare declanșează o tensiune emoțională puternică și nevoia de descărcare corespunzătoare, motiv pentru care a fost asociat frecvent cu agresivitatea. Teoria "frustrare agresivitate" a fost elaborată în 1939 de psihologul american J. Dollardi se bazează pe următoarele două postulate:
"agresivitatea este întotdeauna o formă a frustrării"
"frustrarea conduce întotdeauna la agresivitate"
Rezultatele cercetărilor din ultimele decenii au demonstrat că cele două postulate nu sunt valabile deoarece:
există stări de agresivitate patologică constituționala, care nu sunt determinate de frustrare;
frustrarea singură nu declanșează automat un comportament agresiv, ci determină o stare de anxietate și tensiune afectivă, care pot sau nu declanșa reacția agresivă;
Toleranță la frustrare desemnează capacitatea unui individ de a surmonta o situație de frustrare fără a recurge la mijloace de răspuns inadecvate. Atât toleranță la frustrare, cât și agresivitatea sunt trăsături formate în timpul socializării.
Referitor la adaptabilitatea școlară, o tolerantă la frustrare redusă împiedică integrarea copilului în mediul colar; cum frustrările din viața școlară sunt inevitabile, o manieră sistematică de a reacționa disproporționat la situațiile de frustrare va avea repercusiuni negative, atât în privința interacțiunilor cu colegii, cât și cu profesorul.
Dintre formele de răspuns negativ ale copilului, ce privesc integrarea în mediul școlar, menționam:
fuga de la scoală sau / și de acasă
Fuga reprezintă o conduită de tip evazionist, având o motiva ie precisă și derulându-se într-un interval de timp variabil. Fuga de la scoală poate interveni în situații tipice-evaluare, conflict cu profesorul său colegii etc. – caz în care se prezintă ca o strategie defensivă a elevului; dacă această conduită se generalizează, fuga de la scoală devine punctul de pornire pentru absenteism.
La elevii mari, fuga de la scoală poate fi o formă de protest împotriva unor situații apreciate de elev ca nedrepte, frustrante, dar la elevii hiperemotivi, pe un fond depresive de emotivitate anxioasă, fuga poate fi și o reacție de teamă: teama de a nu fi pedepsit, teama de eșec și de pierdere a statutului/stimei de sine.
Fuga de la scoală este pentru elevii fugari o modalitate de reechilibrare a relației lor cu școala în încercarea de a menține o imagine pozitivă de sine, dobândind astfel o valoare de supraviețuire. Fuga poate fi determinată de complexe afective (sentimente de inferioritate), dar se poate vorbi și de o fugă din independetă, determinată de refuzul de a adera la o alegere făcută de alții, ca o reacție la presiunea exercitată de dorințele adulților.
absenteismul școlar
Absenteismul rezultă prin repetarea absentei și se caracterizează prin frecventa absentelor și prin durata lor într-un interval de referință. Absenteismul, este determinat, în parte, de insatisfacțiile legate de activitatea școlară și de condițiile de lucru, care conduc la scăderea stimei de sine și pierderea statutului în colectiv,
abandonul școlar
Abandonul reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării colii, părăsirea sistemului educativ, indiferent la nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studii început.
Abandonul colar, alături de formele grave de violentă, reprezintă cea mai serioasă formă de deviantă școlară, el fiind considerat în prezent principalul indicator predictiv al orientării indivizilor către o carieră delincventă. Abandonul școlar poate fi precedat de episoade de fugă de acasă/de la scoală, caz în care tranziția către activitatea infracțională se realizează mult mai repede, sau acțiunea poate fi sprijinita și încurajata de părinți.
Metodele de intervenție psihologica,dupa Marcus S, in funcție de gravitatea faptelor comise de elevi se deosebesc in trei grupe:
a. prevenția, reabilitarea, consilierea,
b. intervenția de criza si acompanierea;
c. psihoterapia in sens restrains
O condiție fundamentală pentru comportamentul empatic este credința în convenție. În comportamentul empatic persoana care face consilierea se transpune „în pielea” partenerului fără a-și pierde propria identitate. Pentru activitatea de consiliere este necesară dezvoltarea predispozițiilor pentru comportamentul empatic al consilierului si transformarea lor în aptitudini sau chiar în trăsături de personalitate.
Raportul de putere dintre profesori și elevi creează tensiuni între cele două părti, iar nervozitatea și stresul generate astfel devin elemente constitutive ale vieții școlare, reprezentând o formă de violentă. Folosind drept criteriu sursa frustrării, se pot identifica următoarele categorii de elevi cu potențial agresiv:
Elevii supraîncarcați: la ei agresivitatea apare ca o modalitate de compensare a stimei de sine scăzute, indusă de mediocritate sau eșecul școlar și se manifestă mai mult prin rezistență pasivă și indiferentă, decât prin episoade de violentă propriu-zisă;
Elevii opozabili: o sancțiune nedreaptă sau violentele verbale repetate ale profesorului îl determină să devină imun, insensibil, fată de tot ceea ce întreprinde profesorul; dacă profesorul va intensifica desfășurarea manifestărilor de agresiune fată de elev, acesta va reacționa deosebit de violent fată de adult;
Elevii cu un nivel de aspirație foarte înalt: acest elev este într-o permanentă stare de tensiune; încordarea, nervozitatea, vor face ca un astfel de elev să devină mai vulnerabil la o astfel de persecu ie din partea cadrelor didactice;
Elevii care urmăresc să dobândească un status în grupul de colegi: ace ști elevi devin “purtătorii de cuvânt” ai clasei, exprimând opinia colegilor fată de o situa te percepută ca nedreaptă;
Elevii hiperemotivi: autodevalorizarea și devalorizarea din partea colegilor și a profesorilor fac ca acești elevi să acumuleze în timp o mare tensiune emo tională, pe care o pot descărca prin episoade ocazionale de violentă acută;
Elevii cu deformare autistă: sunt incapabili să reacționeze afectiv și manifestă conduite agresive când sunt forțați să realizeze tot ceea ce nu corespunde versiunii lor.
În cadrul cercetării având ca obiect de studiu – “frustrația” și forme de răspuns la copii/tinerii au fost relevate, folosindu-se metoda – Studiu de caz – alte modificări ale comportamentului în caz de frustrare, ca de exemplu:
frustrarea copilului de personalitatea să printr-o dragoste prost în eleasă de către părinți. Cazul poate avea loc atunci când: fata sau băiatul este copil unic în familia sa și toți îl răsfăța, îi satisfac toate capriciile, facându-1 să creadă că îi este permis orice în limita opiniilor și sentimentelor acestora;
frustrarea copilului care este îndepărtat de mama sa, fiindcă i-a prilejuit, cu ocazia nașterii, în afara căsătoriei, multă desconsiderare socială și multă nefericire. Cazul are loc mai ales în societățile în care fata-mamă nu se bucură de un tratament corespunzător;
frustrarea suferită de o fată tânără în situația de excepție când mama ei, mai ales vitregă, profită de prezența logodnicului feței în casă, ca să îl ”cucerească” sau, și mai grav o căsătorește cu propriul ei iubit;
familia dezorganizată – element de frustrare pentru evoluția normală a copilului;
În urma analizei diferitelor tipuri de situații în care este plasat copilul/tânărul s-a constatat că:
este important a se âne seama că există importante deosebiri psihologice, concretizate în timpul de reacție la frustrație și în direcția acestei reacții;
frustrația se poate defini ca o relație ce există între subiecți obiectiv, integrarea tuturor posibilităților de expresie anticipative a unui comportament individual ce întâmpină un BARAJ. Această relație se construiește pe măsură ce copilul cre ste, carențat sau dimpotrivă săturat afectiv, vârsta implicând apariția primelor frustrații și renunțări, odată cu dezvoltarea capacităților de amânare a reacțiilor în vederea atingerii obiectivelor și a depășirii obstacolului.
Este un lucru știut că reacțiile umane la diferite împrejurări sunt foarte greu de prevăzut.
Totuși există un anumit coeficient de probabilitate a apariției unui anume tip de răspuns, cerut cu necesitate în situația respectivă
. Trebuie subliniat faptul că frustrațiile de ordin social, acționează asupra persoanelor care au fixat un anumit model mintal, și în funcție de acesta, au o anumită stare de așteptare a “recompenselor”.
Gradul de inadaptare socială este în funcție de anumite caracteristici de temperament, de exemplu dezechilibrul proceselor nervoase sau slăbiciunea acestora, de atitudini înțelese că moduri de acțiune stocate și disponibile care pot accentua tipul de reacție inadecvată atunci când nu sunt prin ele însele dezadaptări și, în sfârșit trebuie subliniată importanta caracterului care îi diferențiază pe oameni conform voinței de a aștepta, sau urmări anumite scopuri propuse și care, conștient implică sau nu frustrații;
Frustrațiile de ordin social acționează la un nivel uman prin prisma motiva iei spre acțiune, a idealurilor, aspirațiilor, a interiorizărilor relațiilor sociale în moduri specifice de comportare. Astfel:
frustra ia la rândul său, cerând participarea întregii sfere psihice, are o influentă masivă asupra tuturor funcțiilor psihice;
senzorietatea se modifică în funcție de intensitatea situației frustrante percepute;
gândirea se orientează pe o linie strategică algoritmică sau euristică specifică;
afectivitatea, plenar angajată, generează procese complexe, uneori ireversibile, în sentimentele și pasiunile umane; voința, ca aparataj eficient al caracterului e angrenată într-un proces de efort continuu al persoanei, susținând atingerea scopului propus prin mărimea adecvată a forței psihice.
Căutarea motivelor și a mobilurilor din inconștientul elevului care au determinat ca acesta să aibă „situații critice” cărora trebuie să le facă față are o mare importanta În acest
mod consilierea se apropie mult de psihoterapie si este orientată mai ales seamă spre unele măsuri de protecție psihologică ale individului, de evitare aacestora de viață asa cum mentiona Enachescu C.
2.4 Rolul grupului în dezvoltarea tulburărilor de comportament la copii/tineri.Formarea caracterului la tânărul delicvent.
Pentru analiza deviantei comportamentale, din punct de vedere a stabilirii schemei caracteriale s-a inut seamă în alegerea metodelor, de capacitatea de simulare a subiecților ce este dezvoltată și exersată în timp de necesități de apărare. De aceea unele probe au fost orientate spre pătrunderea universului subiectiv al individualității deviante (prin convorbiri individuale dirijate – chestionare) altele au fost modelate după tipul de activitate desfășurat de subiect (analiza desfășurata a actului delictual).
Metoda de bază însă, a rămas observația comportamentului liber al deviantului în grup, înregistrându-se tot ceea ce a putut fi considerat ca manifestare reală a personalității deviante.
În lucrarea de fată s-a pornit de la ideea că în fenomenele de deviantă putem vorbi de personalități socializate negativ, conturate pe tip de activtate infracționala, la formarea lor concurând atât factori interni (fond impulsiv, indiferen a afectivă, instabilitate), cât și factori externi, sociali (lipsa de supraveghere, educa ie morală negativă social) un anumit mod de combinare a factorilor favorizând inclinația către activitățile delictuale. Totodată, se apreciază, că stabilirea unei tipologii în psihologia deviantei se poate realiza, considerând că nu există un potențial ereditar criminogen. Astfel, se va înțelege, că nu tendința spre delicventă este înnăscută, ci faptul că un tip impulsiv, instabil aderă cu mai multă u urintă la influențe negative în condițiile unei deficiențe de educație.
Orientându-ne după aceste idei și folosind metodele enunțate mai sus am reușit să selectăm la un număr de 26 subiecți devianți următoarele forme posibile ale stării intelectuale și afective:
a) după mimică, poziția corpului, stabilitatea motorie în timp limitat și conversația privind contactele interindividuale ne apare un conținut ideativ în formă de:
rigiditate intelectuală;
lentoare în gândire;
incoerentă ideativă;
stare ideativă contradictorie;
și – un conținut afectiv în formă de:
indiferentă afectivă;
instabilitate;
rigiditate afectivă;
impulsivitate – agresivitate;
echilibru negativ (moral);
nematurizare afectivă;
insensibilitate;
stare de conflict permanentă.
constatându-se la devianții cu o capacitate dezvoltată de autocunoaștere și cunoa stere a personalității celor din jur am inițiat o probă prin care am solicitat un număr de 26 subiecți devianți să indice trăsăturile pe care le consideră necesare, fără de care un act delictual nu mai poate fi realizat.
Astfel au fost stabilite următoarele trăsături:
b.1) trăsături ce țin de organizarea sistemului intelectual și anume:
previziunea;
inteligenta;
atenția;
cunoștințe tehnice;
capacități de analiză psihologică a conduitei victimei.
b.2) trăsături ce vizează organizarea sistemului afectiv al subiectului:
curaj;
echilibru;
simulare;
imoralitate;
insensibilitate;
perversitate;
lenevie;
b.3) trăsături ce vizează posibilitatea de a forma rapid deprinderi:
– îndemânare (operativitate ac ională).
Schema de trăsături fixată de subiecți, ce poate oferi facilitarea actului
deviant este formată din:Previziune – Inteligentă – Atenție – Îndemânare
Am considerat că însușirile caracteriale expuse, au fost indicate de subiecți ca trăsături reale existente sau ideale spre care tind acești tineri cu început de formație deviantă.
Datorită faptului că în jurul actului deviant apar mișcări de pregătire, de declanșare, de depășire (de sine) de realizare – toate sub semnul riscului de a fi descoperit, subiectul este predispus spre o maximă solicitare intelectual – afectivă ce-l stimulează spre formarea de trăsături susceptibile a-i acorda o stare de securitate a momentului acțiunii.
În acest caz trăsături stabilite de subiecți ca posibilitate de simulare, insensibilitate, perversitate etc., nu fac decât să-l motiveze spre păstrarea unui echilibru în astfel de situații tensionate.
Am remarcat, de asemenea, că cele două etape, ale actului delictual – planul și execuția – pot fi realizate de același subiect sau de subiecți diferiți. În acest caz se poate vorbi de o împărțire a subiecților după constelația de trăsături ce le aparțin. De exemplu, în timp ce unii dispun de o bună previziune a realizării actelor, alții sunt perfect executor ai acestora.
Această situație este prezentă în grup, unde există o compensație permanentă, după relația ce se instalează între individ și grupul de apartenentă deviant. (Conducătorul de grup posedă capacitatea de organizare a efectuării delictului, iar membrii, ca executori posedă diverse abilitați necesare finalizării delictului, compensație ce oferă un aspect de echilibru aptitudinal al grupului).
Aparținând unui grup cu profil deviant, subiectul are ocazia de a dobândi prin învățare obișnuințe de acțiune, creându-i impresia că a reușit să- i suprime unele tendințe și să folosească numai pe cele ce corespund formei actului delictual. Astfel, marea varietate a profilelor caracteriale întâlnite în lumea devianților, vor fi funcție a conjugării trăsăturii generale dobândite prin învățare cu trăsătura particulară aflată în stare latentă pe un anumit nivel al personalității.
Prin pierderea conștientei de moment, a valorii sociale a conduitei prezente, subiecții posedă o atitudine de perfecționare a trăsăturilor necesare realizării delictelor. Ei se exersează în a fi curajoși, rezistenți la sancțiuni și perseverează în obținerea unui echilibru în situații de mare tensiune.
În concluzie rolul grupului în formarea personalității deviante este definitoriu.
Devianta nefiind numai de grup ci și individuală, grupul deviant NU este un factor de determinare, a personalității deviante, ci un sistem de influențe multiple asupra a celor ce participa la grup. Dintre acestea enumerăm:
Datorită procesului interacțiunii are loc o însumare a abaterilor individuale ce evoluează spre o deviantă colectivă care acționează după un scop unic;
Datorită participației colective în realizarea unei acțiuni are loc o uniformizare și acceptare a unui mod de a fi și a gândi după avantajele pe care le aduce activitatea delictuală;
Grupul amplifică stări motivaționale nedefinite, de satisfacere a unor plăceri dându-le o orientare mai clară spre scopuri delictuale;
Grupul acționează în vederea formării de noi devianți;
Grupul contribuie la perfecționarea metodelor de realizare a delictului Grupul facilitează trecerea la acțiune. Membrii se susțin reciproc – element cu rol de scădere a fricii;
Grupul accentuează izolarea individului deviant de grupele normal adaptate social;
Grupul stimulează spre fixarea personalității pe deviantă prin crearea unor trăsături favorabile desfă urării conduitei delictuale;
Prin schimbarea continuă a grupurilor, deviantul are tendința de a găsi un grup deviant "ideal" contribuind la menținerea deviantei de grup;
Datorită tendinței, mereu nouă, a membrilor la regrupare după aceleași coordonate, fenomenului deviantei i se conferă imaginea de instabilitate, iar referitor la individ tendința stabilă de a aparține unui grup deviant.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consilierea Elevilor cu Tulburari de Comportament (ID: 164879)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.