Consilierea Copiilor Prescolari cu Tulburari Anxioase de Separare

LUCRARE DE DISERTAȚIE

CONSILIEREA COPIILOR PREȘCOLARI

CU TULBURĂRI ANXIOASE DE SEPARARE

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1: Vârsta preșcolară – caracteristici generale

1.1. Dezvoltarea fizică

1.2. Dezvoltarea cognitivă

1.3. Organizarea cunoștințelor la preșcolari

1.4. Rolul familiei în dezvoltarea copilului

Capitolul 2: Specificul consilierii în grădiniță

2.1. Caracteristici ale consilierii psihopedagogice

2.2. Profilul consilierului : calități, abilitați, atitudini

2.3. Tipuri de consiliere practicate în grădiniță ; activități desfășurate la cabinetul de consiliere

2.4. Nevoi de consiliere în grădiniță

2.5. Particularități în consilierea părinților în prescolaritate

Capitolul 3: Abordarea problematicii dezvoltării emoționale a preșcolarului prin consiliere

3.1. Specificul dezvoltării sociale și emoționale a copilului între 3 și 6 ani; atașamentul și separarea

3.2. Tulburările anxioase la copil – anxietatea de separare

3.3. Intervenția consilierului în anxietatea de separare

Capitolul 4: Utilizarea jocului ca mijloc principal în consiliere – modele practice

4.1. Camera de ludoterapie

4.2. Utilizarea animalelor de jucărie

4.3. Desenul, pictura, colajele

4.4. Cărțile și poveștile

4.5. Marionetele de pluș

4.6. Jocurile de rol

4.7. Lucrul cu tava cu nisip

4.8. Lucrul cu argila

Studiu de caz – anxietate de separare

Model de program de formare a educatoarelor în situația copiilor cu anxietate de separare

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față evidențiază sinteza unor investigații prezentate în literatura de specialitate, pe problematica anxietății de separare la preșcolari, precum și modele practice privind utilizarea jocului ca mijloc principal în activitatea de consiliere a acestor copii. Confruntarea cu cazuri de anxietate de separare în activitatea educativă pe care o desfășor cu copiii a constituit principalul motiv pentru alegerea temei ,, Consilierea copiilor preșcolari cu tulburări anxioase de separare’’.

Educația vârstelor mici este considerată temelia personalității fiecărui individ, de aceea educația trebuie să răspundă în primul rând nevoilor individuale și să realizeze echilibrul între acestea și dezvoltarea socială. Însă atunci când copilul este foarte mic, el nu poate participa direct la actul educațional, influențele fiind organizate și pregătite de adulții care îl înconjoară: la început părinții și ceilalți adulți din familie, apoi educatoarea și copiii cu care vine în contact. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape revine în primul rând familiei sale.

Familia, ca matrice pentru adulți și copii, trebuie să aibă capacitatea de suport emoțional și financiar, să asigure securitatea membrilor și să îi poată încuraja în inițiativele lor sau în situații limită. Familia, nucleu de bază al societății noastre, are rolul de a asigura dezvoltarea fizică și morală a copilului. De felul în care părinții vor educa copilul în sensul unei morale riguroase dar suple și de felul în care vor ști să dirijeze viața afectivă a copilului, va depinde formarea personalității acestuia. Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz, care are un loc fixat, din care nu mai poate fi schimbată. El trebuie să fie activ și adaptabil, iar părinții au datoria permanenta să-l facă să progreseze, să se perfecționeze și să-și mărească valoarea umană.

Motivele necesității existenței unui consilier într-o unitate de învățământ preșcolar sunt multiple: pentru cunoașterea și dezvoltarea caracteristicilor personale, a aptitudinilor și talentelor copiilor, pentru exersarea abilităților educaționale de bază (autoservire, învățare, relaționare, autocontrol), cât și pentru identificarea dificultăților comportamentale, sociale emoționale și de învățare ale copiilor. Un alt motiv care susține importanța consilierului este acela că acesta poate acorda sprijin copiilor în conformitate cu cerințele și nevoile individuale în vederea responsabilizării preșcolarilor și pentru informarea/ formarea părinților, familiilor, cadrelor didactice și nedidactice din grădiniță, a membrilor comunității cu privire la creșterea copiilor, la depășirea situațiilor de criză și la dezvoltarea rețelei de consiliere. De asemenea, se evidențiază și nevoia de facilitare a procesului de pregătire pentru școală și viață, de adaptare a copiilor la cerințele grădiniței, dar și a instituției la nevoile individuale ale preșcolarilor. De aici, rolul important pe care consilierul îl are în dezvoltarea unor programe educaționale de prevenție și intervenție timpurie.

Prezența unui consilier școlar este esențială în orice unitate de învățământ. El este cel care poate ajuta copiii să treacă peste probleme dificile vizând valorile și competențele școlare, de adaptare, de comunicare, de socializare, etc.

Lucrarea este organizată în patru capitole, din care primele trei abordează o serie de probleme teoretice legate de: caracteristici generale ale vârstei preșcolare, specificul consilierii în grădiniță, tulburările anxioase la copil – anxietatea de separare. În capitolul patru am prezentat modele practice de utilizare a jocului ca mijloc principal în consiliere, precum și un program de formare a cadrelor didactice din învățământul preșcolar pe problema anxietății de separare.

CAPITOLUL 1 – Vârsta Preșcolară – Caracteristici Generale

Vârsta preșcolară (3-6/7 ani) a fost multă vreme considerată o etapă neimportantă din punctul de vedere al achizițiilor psihologice, un interval de timp în care copiii nu fac nimic altceva decât să se joace… Dar acest joc este de fapt de o importanță crucială. Într-un fel este echivalentul „muncii adultului”… Prin joc copiii își dezvoltă abilitățile cognitive și învață noi modalități de interacțiune socială, astfel că etapa preșcolară este una a schimbărilor semnificative, nu doar fizice, ci și mentale și emoționale. Regimul de viață al preșcolarului este dominat de un activism caracteristic, exprimat în nevoia permanentă de stimulare, de ocupație, de joc. Monotonia creează disconfort, nervozitate și oboseală, după cum și lipsa unui echilibru între activitate și odihnă destabilizează relațiile cu ambianța și duce la dificultăți de adaptare.

În stadiul preșcolarității, în toate componentele regimului de viață – alimentație, somn, trebuințe fiziologice și de igienă – apar culturalizări vizibile în modul de satisfacere a trebuințelor biologice:

– culturalizarea satisfacerii trebuințelor alimentare – se exprimă în: dorința de a mânca la masă împreună cu ceilalți și refuzul de a fi hrănit separat, respectarea programului principalelor mese, însușirea unor deprinderi igienice legate de servirea mesei (spălatul pe mâini), îmbunătățirea autoservirii (utilizarea tacâmurilor, șervețelului), însușirea unei anumite ținute la masă (mănâncă fără a se plimba de colo până colo, se joacă mai puțin în timpul mesei, mănâncă cu gura închisă fără să plescăie, așteaptă desertul împreună cu ceilalți);

– culturalizarea satisfacerii trebuinței de somn exprimată în: respectarea ritmurilor veghe somn care acum sunt stabilizate și intrate în obișnuință (circa 11-12 ore noaptea, 1-1,5 ore după prânz), culcatul în ținută de noapte, amânarea culcării și extinderea perioadei de veghe în situații speciale care îi trezesc interesul și îl animă (excursii, vizite, petreceri, spectacole);

– culturalizarea trebuințelor fiziologice și de igienă – pe lângă controlul deplin al nevoilor fiziologice acestea se satisfac în anumite condiții de pudoare, de curățenie, de intimitate; curățenia personală capătă o notă estetică (hainele și încălțămintea să fie curate dar și frumoase, pieptănătura “modernă”, îmbrăcămintea înfrumusețată cu diferite accesorii); apar obișnuințe igienice care vor rămâne toată viața – spălatul pe dinți, tăiatul unghiilor, pieptănatul, ștersul nasului cu batista, ștersul gurii cu șervetul etc.

Existența copilului se desfășoară într-un context nou față de stadiul anterior. Mediul formativ dominant continuă să fie familia dar alături de ea apare, de regulă, instituția preșcolară cu rol specific în dezvoltarea copilului – grădinița.

Influența grădiniței constă în aceea că:

– prilejuiește copilului interacțiuni de pe poziții de egalitate, cu cei de vârsta sa;

– jocul este diversificat, dar alături de joc își fac treptat loc anumite sarcini de învățare care pregătesc copilul pentru debutul școlarității;

– activitățile copilului sunt organizate în funcție de scopuri bine precizate, care trebuie atinse și a căror realizare este controlată, iar rezultatele obținute de el sunt comparate cu cele ale grupului și apreciate public; sarcinile trebuie îndeplinite la un anume nivel de performanță pentru că în caz contrar copilul nu mai este scuzat, ajutat sau chiar absolvit de îndeplinirea lor, ci devine ținta amuzamentului celorlalți sau este certat și pedepsit public;

– activitățile desfășurate împreună cu cei de aceeași vârstă îl pun pe copil în relații de cooperare dar și de confruntare, ceea ce duce la o diminuare a egocentrismului alimentat de relațiile strict familiale de până acum;

– grădinița este un nou spațiu de viață organizat specific, cu un program zilnic ce implică acțiuni permise și acțiuni interzise (care nu mai pot fi încălcate ca în familie), cu un regim de viață ce solicită un anume grad de autonomie datorită unor activități de autoservire în care copilul trebuie să se descurce (mersul la toaletă, spălatul pe mâini, servitul mesei, aranjatul jucăriilor), toate acestea stimulând adaptarea.

1. Dezvoltarea fizică

Verza E. (1993) evidențiază ȋncetinirea ritmului de creștere din această perioadă, apariția progreselor importante în coordonarea motorie și în dezvoltarea musculaturii, osificarea cartilajelor. Un rol important in procesul de creștere și in dezvoltarea danturii ȋl joacă nutriția. Se pare că băieții sunt mai înalți și cântăresc mai mult decât fetele. Sunt înregistrate progrese importante în coordonarea ochi-mână și în coordonarea musculaturii fine. Băieții au rezultate foarte bune ȋn activități care presupun forță fizică, în timp ce fetele se “specializează” în mișcări ce presupun coordonări mai fine ale musculaturii. Rezultatul acestei coordonări este o capacitate crescută de satisfacere a dorințelor proprii și un puternic sentiment de competență și independență.

,,Bolile mai frecvente ale acestei perioade sau « bolile copilăriei » (rujeolă, varicelă, scarlatină) duc la creșterea imunității, dar par a avea și efecte benefice în registrul emoțional și cognitiv . În primul rând, ele atrag atenția copilului asupra diferitelor sale stări și senzații, făcându-l să își conștientizeze mai mult sinele fizic. Copilul învața cum să facă față bolii, dezvoltând în acest fel un sentiment de competență. În cazul unei boli contagioase care se răspândește la cei apropiați, copilul are șansa de a observa cum frații, prietenii sau chiar părinții trec prin experiențe similare cu ale sale – un exercițiu util de dezvoltare a empatiei.’’ (Șchiopu, U., Verza, E. 1997).

Principalele modificări fizice

Crețu T. (2001) menționează că apar modificări ale conformației corpului, care se produc gradual dar sunt suficient de ample pentru a face copilul de 3 ani să arate ca un bebeluș, iar pe cel de 6 ani să prefigureze viitorul adult. Dezvoltarea fizică este puternic legată de alimentație și de îngrijirea sanitară. Copiii se dezvoltă în principal pe verticală, crescând aproximativ 7 cm în înălțime și 2 kg greutate pe an.

Se conturează diferențe între cele două sexe, majoritatea studiilor dovedind însă că ele nu sunt determinate atât biologic, cât prin asumarea rolurilor culturale (de exemplu, este interesant că, în timp ce în India la această vârstă băieții sunt mai înalți, în SUA fetele sunt mai înalte și mai robuste). Această creștere în înălțime și în greutate e extrem de importantă, pentru că în reprezentarea copiilor ea este asociată cu dezvoltarea cognitivă (inteligența), având un rol în dezvoltarea stimei de sine.

Putem vorbi de o reală matnștientizeze mai mult sinele fizic. Copilul învața cum să facă față bolii, dezvoltând în acest fel un sentiment de competență. În cazul unei boli contagioase care se răspândește la cei apropiați, copilul are șansa de a observa cum frații, prietenii sau chiar părinții trec prin experiențe similare cu ale sale – un exercițiu util de dezvoltare a empatiei.’’ (Șchiopu, U., Verza, E. 1997).

Principalele modificări fizice

Crețu T. (2001) menționează că apar modificări ale conformației corpului, care se produc gradual dar sunt suficient de ample pentru a face copilul de 3 ani să arate ca un bebeluș, iar pe cel de 6 ani să prefigureze viitorul adult. Dezvoltarea fizică este puternic legată de alimentație și de îngrijirea sanitară. Copiii se dezvoltă în principal pe verticală, crescând aproximativ 7 cm în înălțime și 2 kg greutate pe an.

Se conturează diferențe între cele două sexe, majoritatea studiilor dovedind însă că ele nu sunt determinate atât biologic, cât prin asumarea rolurilor culturale (de exemplu, este interesant că, în timp ce în India la această vârstă băieții sunt mai înalți, în SUA fetele sunt mai înalte și mai robuste). Această creștere în înălțime și în greutate e extrem de importantă, pentru că în reprezentarea copiilor ea este asociată cu dezvoltarea cognitivă (inteligența), având un rol în dezvoltarea stimei de sine.

Putem vorbi de o reală maturizare cerebrală, la 5 ani creierul copilului cântărind 90 % din creierul adult, deși întregul corp al copilului reprezintă doar o treime din dimensiunile adultului.

La vârsta de aproximativ 4 ani putem vorbi despre o veritabilă integrare senzoriomotorie, iar acuitatea vizuală, perceperea detaliilor este maximă.

Conform specialiștilor, până la 5-6 ani vederea de aproape este mai slabă decât vederea la distanță. De asemenea, până la 6 ani maturizarea sistemului optic nu este completă, de aceea copilul nu poate baleia mai mulți stimuli simultan, așa încât prinde un număr mic de stimuli în câmpul atențional și “ghicește” restul. Către 7 ani se consideră că are loc maturizarea ariilor ce răspund de abilitățile atenționale. Se produc modificări și la nivelul organelor interne: se lungește traheea și astfel scade frecvența infecțiilor respiratorii, crește volumul vezicii urinare, concomitent apare un control sporit al micțiunii și dispariția treptată a enurezisului nocturn, crește volumul intestinelor, are loc fortificarea sistemului imunitar, se reglează temperatura corpului, media scăzând de la 37,6°C cât era la un an, la 37°C la șapte ani.

Studiile de specialitate arată că la vârsta de 5 ani copiii merg cu multă ușurință, se cațără, patinează, merg pe bicicletă; se dezvoltă abilități motorii grosiere, de exemplu, aleargă fără să se împiedice. Se dezvoltă și abilități motorii fine (însușite de la adulți, dar mai greu și mai lent datorită controlului muscular și cognitiv încă incomplet eficient): toarnă sucul în pahar, mănâncă folosind furculița – deci se poate constata o coordonare ochi-mână tot mai adecvată.

Nivelul de activitate este maxim în jurul vârstei de 2- 3 ani și se reflectă mai ales în frecvența schimbărilor de activitate, în deplasarea continuă dintr-un punct în altul. Pericolele apar datorită căzăturilor frecvente și riscului crescut al acidentelor rutiere (până la 6 ani băieții sunt de două ori mai predispuși la astfel de accidente). Copilul se implică în jocuri dinamice prin care își “testează” forța fizică dobândită.

2. Dezvoltarea cognitivă

La construirea potențialului cognitiv contribuie numeroși factori: psihologici (subiectivi); sociali (obiectivi), sau ereditari; naturali. Factorul ereditar poate fi evidențiat de la nașterea copilului. Elementele potențiale cognitive pot fi expresivitatea, flexibilitatea, fluența, sensibilitatea cerebrală, precum și calitățile analizatorilor și caracteristicile temperamentale care au un rol important în declanșarea, dezvoltarea și manifestarea cognitivă. Aici trebuie să avem în vedere și relația subiectului cu factorii de mediu și educaționali.

Atkinson R. (2002) subliniază că din punctul de vedere al teoriei piagetiene, copiii se află în stadiul preoperator, caracterizat prin:

Concretețe – raportare doar la obiecte concrete, prezente fizic.

Ireversibilitate – incapacitate de a parcurge pe plan mental acțiunile și în sens invers.

Egocentrism – convingerea că oricine vede lumea prin ochii săi, și oricine o experiențiază în mod similar.

Centrare – atenție acodată unei singure dimensiuni la un moment dat.

Focalizare pe stare, nu pe transformare – concentrare pe felul în care se prezintă perceptiv lucrurile, și nu pe transformările care au dus la aceste stări.

Gândirea transductivă- dacă A cauzează pe B, atunci și B cauzează pe A.

În acest stadiu gândirea progresează în directă legătură cu:

– însușirea tot mai bună a limbajului;

– implicarea în activități tot mai complexe împreună cu adultul și sub conducerea lui – activitatea constituie încă sursa esențială a cunoașterii, până în stadiile următoare când ea va fi mai întâi dublată și apoi subordonată învățării cognitive (de tip școlar) care va deveni principala sursă de cunoștințe;

– decentrarea de acțiune – formarea unor deprinderi și automatizarea unor acțiuni permite preșcolarului să-și desprindă în mare măsură atenția de la acțiunea executată și să devină mai receptiv față de realitatea fizică și socială care îl înconjoară;

– decentrarea afectivă – separarea conștiinței de șine de conștiința asupra lumii face ca preșcolarul să cunoască și alte elemente din realitatea obiectivă decât cele care prezentau interes până acum pentru că erau legate de satisfacerea trebuințelor sale; preșcolarul începe să sesizeze nu doar că realitatea există în mod obiectiv, în afara sa, dar și că trebuie să se adapteze aceastei realități externe.

În stadiul preșcolarității gândirea are o serie de caracteristici generale.

1. Gândirea este intuitivă pentru că operează în mare măsură cu percepții și reprezentări, deci cu entități intuitive, rezultate din reflectarea realității cu ajutorul simțurilor.

2. Gândirea operează tot mai mult cu preconcepte și se degajează treptat de acțiunea concretă.

3. Gândirea este una preoperatorie pentru că maniera sa de a raționa (de a pune preconceptele în relație) nu se bazează pe operațiile propriu-zise ale gândirii (analiza și sinteza superioară, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea, particularizarea, deducția și inducția).

4. Egocentrismul gândirii – preșcolarul mic raportează universul obiectual la propria persoană astfel încât tot ceea ce există are legătură cu el.

5. Artificialismul gândirii – preșcolarul mic are o încredere nelimitată în capacitatea omului de a fi făcut tot ceea ce ne înconjoară, de a fi construit universul obiectual după propriile sale dorințe, nevoi, plăceri – de exemplu, munții au fost făcuți ca să poată merge oamenii în excursie, lacurile au fost făcute ca oamenii să poată pescui, marea s-a făcut ca să se meargă pe ea cu vaporul…..

6. Animismul gândirii – preșcolarul mic personifică elementele naturii atribuind trăiri și reacții umane universului obiectual – de exemplu, ghioceii răsar pentru că știu că o să vină primăvara, norii se mișcă pentru că îi aleargă vântul, casele au ferestre ca să se uite afară….

7. Suprapunerea posibilului și imposibilului – preșcolarul mic are o atitudine caracteristică privind cele două aspecte ale realității care sunt pentru el superpozabile.

8. Magismul gândirii – preșcolarul (de toate vârstele) stabilește între fenomene legături care nu există în realitate și speră că acționând asupra unuia îl poate manevra în mod miraculos pe celelalt; gândirea magică consideră că se poate produce o așa-numită “acțiune eficace la distanță” în lipsa oricărei verigi cauzale reale între fenomene – de exemplu, un obiect pierdut într-un loc poate fi găsit dacă “se mai pierde” (intenționat) un alt obiect în același loc, al doilea urmând “să-l găsească” pe primul; un obiect pierdut va fi găsit dacă, printr-o incantație inventată ad hoc, este rugat să apară, mama plecată la serviciu poate fi adusă acasă dacă se repetă insistent o poezie care îi place ei……

9. Excesul de realism al gândirii – preșcolarul (de toate vârstele) nu face diferențiere între obiectele fizice și trăirile psihice, subiective.

Toate aceste caracteristici – dar în special egocentrismul, artificialismul, animismul și magismul gândirii – exprimă nevoia copilului de a-și oferi răspunsuri la nenumăratele întrebări care-i apar în confruntarea tot mai largă cu lumea. Ele țin de o atitudine cognitivă specifică vârstei, de efortul copilului de a înțelege cum sunt legate între ele componentele realității înconjurătoare.

Preșcolaritatea este o etapă de dezvoltare spectaculoasă a limbajului, atât sub aspectul achizițiilor cantitative cât și al celor calitative. Crețu T. (2001) menționează că atenția selectivă este mai puțin eficientă decât la copiii mai mari; stimulii din mediu sunt scanați mai puțin sistematic și există o mai mare vulnerabilitate la distragerea atenției de către stimulii nerelevanți. Preșcolarii mai mari sunt mai capabili să își automonitorizeze atenția, comparativ cu cei mai mici. Memoria este și ea mai puțin performantă decât mai târziu. Recunoașterea este totuși mai bună decât reactualizarea. Există mai multe explicații posibile ale acestui deficit: 1) o bază de cunoștințe mai săracă, ce duce la lipsa de familiaritate cu stimulii care urmează să fie reamintiți; 2) lipsa unor strategii eficiente de codare și reactualizare a materialului de memorat; 3) o capacitate redusă a memoriei de lucru, determinată de limitări de ordin maturațional ale nivelului de activare a cunoștințelor.

Conform Șchiopu U. și Verza E. (1997) limbajul se rafinează din punct de vedere sintactic și semantic, dar și pragmatic – apare o capacitate sporită de adaptare la necesitățile ascultătorului. Pe lângă limbajul social, o caracteristică a acestei vârste este reprezentată de “vorbirea cu sine”, care însoțește acțiunile și are rol de ghidare și monitorizare a acțiunilor.

Limbajului copilului preșcolar are câteva aspecte caracteristice.

1. Utilizarea unei gramatici implicite – preșcolarul își însușește prin transfer modelele verbale ale adulților, preluând concomitent și gramatica implicită (corectă sau incorectă) sedimentată în ele; el nu înțelege ca atare aspectele gramaticale ale vorbirii ci este un simplu utilizator al acestora (“după ureche”).

2. Slabă înțelegere a sensului figurat al cuvintelor – chiar dacă semnificațiile de bază ale cuvintelor luate în parte sunt stăpânite, inclusiv preșcolarul mare nu înțelege întotdeauna sensurile figurate ale unor expresii compuse din respectivele cuvinte (“a intra în voie cuiva”, “a te băga pe sub pielea cuiva”, “a sobi din ochi pe cineva”, “a scoate sufletul cuiva”…..).

3. Receptivitatea crescută pentru epitete – preșcolarul este puternic influențat de epitete. Pe de-o parte ele îi captează atenția atunci când apar în relatările verbale ale celorlalți, iar pe de altă parte el însuși are o tendință accentuată de a le utiliza. Epitetele răspund nevoii de cunoaștere a copilului, ajutându-l să înțeleagă mai bine și mai rapid ceea ce este caracteristic persoanelor din jur, personajelor din povești, obiectelor, situațiilor. Ele constituie maniere tranșante de a caracteriza, pe care preșcolarul le utilizează oarecum emblematic, ca pe niște etichete explicative aplicabile unor realități (vrăjitoarea “cea rea”, fata moșului “cea harnică”, zâna “cea bună”, colegul lui “cel pârâcios”…….).

4. Preferința pentru diminutive – utilizarea lor frecventă ține de o tendință a copilului de a minimiza, de a reduce dimensiunile unor obiecte mari făcându-le prin aceasta mai comparabile cu propriile sale dimensiuni și ca urmare, mai ușor de integrat în spațiul său interior.

5. Egocentrismul limbajului (studiat în detaliu de Piaget) – copilul implică vorbirea în tot ceea ce face – când merge, când desenează, când se joacă – dar, frecvent, această intensă verbalizare nu urmărește o comunicare propriu-zisă, nu se constituie într-o relație interpersonală cu partenerul. Preșcolarul vorbește fără să-i pese de interlocutor, fără să verifice dacă acesta a înțeles sau nu ce-i spune, fără să-l intereseze punctul de vedere al celuilalt. Interlocutorul este adesea un prilej de a vorbi (poate fi primul venit) și nu ținta unei comunicări precise, purtătoare a unui mesaj anume.

Egocentrismul limbajului ține de nevoia de exersare verbală pe care o resimte copilul și-i stimulează capacitatea, aflată în plină dezvoltare, de a comunica în mod real cu ceilalți.

6. Expresivitatea limbajului – începând cu preșcolaritatea mijlocie vorbirea copilului capătă expresivitate prin utilizarea unor mijloacele verbale (intonație) și neverbale (gesturi, mimică) ale expresivității.

Intonația, gesturile și mimica sunt tot mai bine acordate cu conținutul comunicării și stau la baza talentului copiilor de a spune poezii sau de a interpreta roluri.

7. Adaptarea limbajului la vârsta și statutul partenerului – preșcolarul mare sesizează că vârsta și o anumită poziție pe care le au interlocutorii în relațiile cu el, impun anumite cerințe în comunicare. El poate vorbi cu cei mici “ca ei” (cu propoziții scurte, utilizând cuvinte simple, folosind o mimică și gestică adecvată și chiar făcând apel la “limbajul mic” – pronunță stâlcit cuvintele); când se adresează celor mari încearcă să vorbească “frumos” (mai elevat – cu “cuvinte de oameni mari”, exprimându-se cât mai clar pentru a fi înțeles); cu educatoarea comunică reverențios; cu mama comunică mai liber și mai relaxat.

Afectivitatea progresează ca amploare și profunzime față de stadiul anterior, datorită dezvoltării psihice de ansamblu a copilului și extinderii relațiilor sale cu mediul social în care apar, alături de familie, tot mai multe persoane străine. Capacitatea sporită de a combina performanța la sarcini dificile cu comunicarea eficientă pare să se datoreze unui număr sporit de scenarii cognitive pe care copiii le posedă la această vârstă. Asemenea scenarii – rutine permit automatizarea acțiunii și eliberarea de spațiu mental pentru monitorizarea eficienței comunicării.

Cunoștințele acumulate se organizează treptat și în narațiuni, categorii, teorii. Un capitol important al dezvoltării cognitive la această vârstă îl reprezintă cogniția socială.

Personalitatea preșcolarului are o serie de caracteristici.

1. În personalitatea preșcolarului se formează acele trăsături care pot fi exersate în mod real, concret, în cadrul sistemului său de relații și activități.

Părinții sunt primul factor care influențează formarea personalității copilului, constatându-se o strânsă corelație între calitățile acestora și prezența la copil a anumitor trăsături.

Climatul familial calm, optimist, stimulativ, cu modele pozitive de conduită, cu o autoritate parentală rațională și echilibrată, generează trăsături de personalitate pozitive ca: încredere în sine și în ceilalți, optimism, independență, deschidere în relațiile interpersonale. Un climat familial conflictual, tensionat, sau dezorganizat, cu modele parentale negative, cu un stil puternic autoritar, generează frecvent trăsături ca: teamă, anxietate, ostilitate și agresivitate.

Al doilea factor important în formarea în formarea personalității îl constituie relațiile fraternale și poziția copilului în cadrul grupului fraternal.

Primul născut este de timpuriu antrenat în tot felul de activități legate de supravegherea celorlalți, ceea ce duce la formarea unor trăsături de personalitate specifice cum sunt: responsabilitatea, stăpânirea de sine, calmul dar și îngrijorarea, neliniștea, gelozia. Copilul cel mai mic, iubit și alintat de toți, riscă să se structureze ca imatur și labil emoțional, dependent și lipsit de inițiativă, după cum poate deveni și o structură mai boemă, calmă și lipsită de griji, sau un tip puternic concurențial și dispus la confruntare cu ceilalți pentru a-și demonstra valoarea. Copilul mijlociu care s-a bucurat inițial de o dragoste excesivă din partea părinților (pentru că el a fost cândva copilul cel mai mic), cedând acest loc unui nou născut, poate avea dificultăți de de adaptare. La acesta poate să apară o instabilitate comportamentală produsă de dezorientarea de status, el oscilând între cramponarea de fostul loc (și revendicarea dreptul la iubirea de altă dată a părinților) și adoptarea statusului responsabil al fratelui mai mare; după cum el se poate structura echilibrat, prin adoptarea concurențială a unui model matur de comportament.

Copilul unic dacă este înconjurat, cum se întâmplă adesea, de un climat supraprotector riscă să se structureze caracterial ca un egoist, individualist, capricios, orgolios.

Al treilea factor important în formarea personalității îl reprezintă grădinița, grupul de copii în general, aici aflându-se sursa unor trăsături ca: sociabilitatea, comunicabilitatea, cooperarea, concurența etc.

2. Trăsăturile de personalitate ale preșcolarului au o anumită instabilitate.

3. Trăsăturile de personalitate ale preșcolarului au o anumită unilateralitate în manifestarea lor, datorită experienței de viață limitate și slabei generalizări (de exemplu, altruismul se poate manifesta față de copiii din grupa sa de la grădiniță, dar lipsește față de copiii din altă grupă).

4. Personalitatea preșcolarului manifestă o mare deschidere spre socializare. În această etapă de vârstă socializare este de două feluri:

– socializare pasivă – care constă în adaptarea propriei conduite la modelele și cerințele ambianței;

– socializare activă – exprimată în inițierea unor acțiuni menite să-i faciliteze relaționarea cu ceilalți (face mici servicii, dăruiește, mulțumește, salută, ajută).

Nevalorificarea acestei tendințe de socializare care se manifestă spontan și natural, duce la instalarea unor trăsături negative ca: timiditatea, izolarea, agresivitatea etc.

Conștiința morală primară a preșcolarului

Constituirea bazelor personalității, și în special a laturii sale relațional-valorice și de autoreglaj – caracterul, este hotărâtor influențată de conștiința morală a copilului. Rezolvarea crizei afective de la 2,5 – 3 ani reprezintă începutul procesului de constituire a conștiinței morale a copilului. Esența acestui proces constă în formarea deprinderii de a se subordona față de norme. Normele sunt reprezentate inițial de cerințele părinților pe care copilul le respectă, chiar dacă trebuie să renunțe la propria plăcere, din teamă de a nu pierde dragostea lor.

Într-o primă fază a procesului de formare a conștiinței morale subordonarea se reduce la îndeplinirea cerințelor doar în prezența părinților. În această primă etapă norma morală funcționează ca un factor extern, impus și controlat din afară.

În cea de-a doua etapă de formare a conștiinței morale norma funcționea ca un factor intern, impus și controlat de copilul însuși.

În cea de-a treia etapă, care este una de consolidare, se produc generalizări ale regulilor pentru situațiile care cer un tip similar de conduită (de exemplu, a nu lua pe ascuns lucruri din propria casă se generalizează la a nu le lua de niciunde).

Minciuna, ca distorsionare a realității, are până la 4 ani un caracter neintenționat fiind un amestec involuntar al realității cu intențiile și dorințele copilului, un produs al fanteziei lui prea puțin controlate. După 4 ani minciuna devine semnul unei abateri intenționate de la normă morală, pentru că acum copilul încearcă să evite pedeapsa pe care o poate anticipa, mistificând realitatea.

Minciuna trebuie sancționată de către adult (dar într-un mod rațional) pentru că trecerea ei cu vederea implcă riscul stabilizării acestui tip de reacție în conduita copilului.

Conștiința morală primară are un rol hotărâtor în structurarea morală de ansamblu a individului.

3. Organizarea cunoștințelor la preșcolari

Scenariile cognitive

S-a demonstrat că dacă i se prezintă unui copil de 1 an o secvență de acțiuni inedită, el este capabil să codeze această secvență și să o reproducă luni de zile mai târziu. Patricia Bauer a realizat un astfel de experiment, arătându-le copiilor cum se asamblează o jucărie mai ciudată. După un an, copiii au reușit nu numai să o asambleze, ci și să respecte secvențele în aceeași ordine în care le-au fost prezentate. Judith Hudson a arătat că subiecții de 1an – 1an și jumătate care au traversat o experiență “ecologică” naturală reușesc să-și reprezinte evenimentele, iar după 1-2 ani să le relateze verbal. După 3 ani codarea unor evenimente repetitive, de rutină, se face sub forma unor scenarii cognitive, care nu cuprind elementele specifice unor evenimente unice. Cunoștințele sunt mai ușor de reprezentat astfel decât sub forma categoriilor taxonomice, deoarece scenariile implică organizarea cunoștințelor atât spațio-temporal cât și cauzal. Scenariile sunt vizibile în comunicarea verbală și sunt folosite în învățarea anumitor secvențe ce se succed cu necesitate (de exemplu, când intrăm în casă ne descălțăm).

Funcțiile scenariilor cognitive

dau stabilitate și structură vieții copilului – îi “dictează” ce trebuie să facă într-un anumit moment și îi structurează experiența; dacă scenariul (succesiunea) e modificat, apare o reacție de « perplexitate » a celui mic

permit schimburile de informații și stabilirea unor interacțiuni sociale veritabile – există studii care sugerează că reprezentarea informațiilor sub forma scenariilor cognitive e mai ușoară decât reprezentarea lor sub formă de concepte, tocmai pentru că informațiile sunt organizate spațio-temporal și cauzal.

Probabil că ușurința operării cu scenariile se reflectă și în jocul simbolic. Acesta e un spațiu în care sunt repetate și învățate și mai bine scenariile uzuale. Majoritatea acestor scenarii au un final satisfăcător pentru copil și acest lucru reprezintă motivația pentru repetarea lor mintală de către acesta.

4. Rolul familiei în dezvoltarea copilului preșcolar

Între 3 și 6 ani este perioada celei mai autentice copilării. Esența profilului psihologic al acestei etape de dezvoltare se exprimă prin trezirea sentimentului de personalitate. Acesta este relevat de o anumită ,, atitudine de pozitie’’ cum spunea Wallon, spirit de contrazicere, obrăznicie, apoi printr-o anumită ,,parada a eului’’ relevată prin agilitatea copilului ,, grație stângace dar plină de farmec’’, care este folosită pentru a determina atenția și admirația celor din jur, de asemenea prin imitarea părinților pe care copilul o practică în jocurile sale sub forma identificării cu persoane pe care el le considera importante.

Activitatea prin care se realizează exersarea funcțiilor psihice este jocul; acesta corespunde nevoii de mișcare și creație a copilului. Prin intermediul jocului copilul cunoaște realitatea.

Gândirea sa are caracter global intuitiv, în sensul că el percepe ansambluri concrete, situații încă prea puțin diferențiate, nu este capabil încă de analiză și sinteză, nu știe să scrie și să povestească după criterii logice. Dar fabulează și inventează, are tendința de a crede că ființele și obiectele există pentru folosința și interesul sau. Așa cum susține Mihailescu I. (2006), copilul gândește în primul rând cu ochii, cu urechile, cu mâinile, cu corpul, dar treptat începe să gândească tot mai mult prin cuvinte.

Educația la această vârstă, după cum arata M. Debesse, are în vedere trei direcții importante: educația simțurilor, educația imaginației, educația caracterului. Educația simțurilor implică atât antrenarea analizatorilor în formarea și diferențierea senzațiilor, cât și obținerea unor percepții variate. În educarea simțurilor este important să se aibă în vedere caracterul global al gândirii preșcolarului. Astfel, acțiunea de cunoaștere pornește de la percepții de ansamblu, încă slab diferențiate, din care se desprind treptat detalii, și nu invers.

Putem spune că educarea simțurilor începe cu educarea mâinii. Mâna este un instrument de cunoaștere și de creație. Pipăitul este cel mai sigur dintre simțuri, el corectează iluzia unor date senzoriale. Dezvoltarea motricității care la început este globală, presupune exercițiu, prin care se crează posibilitatea de a se perfecționa mișcările, gesturile, economisindu-se energie. Prin activități de colorat, punctat, colaj, împletit, destrămat, se realizează un antrenament îndelungat de dezvoltare a motricității.

Părinții trebuie să aibă în vedere coordonarea acestor deprinderi pe făgașul normal, să ofere copilului o gamă largă de posibilități, astfel încât să trezească interesul pentru unele activități și deprinderi ale comportării civilizate: spălatul dinților, suflatul nasului, ștersul mâinilor și al picioarelor, închisul și deschisul ușii, utilizarea tacâmului, șervețelului, creionului, culorilor, formarea grafismului. Desenul constituie o activitate agreată de copil. Progresele realizate în desen corespund celor realizate în gândire. Prin desen, ca expresie liberă, copilul realizează o activitate creatoare. Desenul pregătește inițierea în deprinderea scrisului și a cititului. Autoeducației vizuale a copilului i se asociază acțiunea educatorului, care îi arata ce trebuie văzut, asociază impresiile vizuale cu cele verbale.

Grădinița are program educativ progresiv, cu intenționalități clare, solicita expres copilul pentru a se exprima, a gândi, îl atrage în sfera unor interese cognitive mai largi; în comparație cu familia, creează o mai mare coerentă a capacităților de cunoaștere și îl obișnuiește pe copil cu situația de colectiv. Necesitatea integrării copilului în grădiniță nu exclude însă participarea familiei. Dimpotrivă, copilul are nevoi pe care și le stisface în continuare cu ajutorul familiei. Deja copilul începe să ,,părăsească’’ familia și să-și trăiască părți din timp în afara acesteia, încercând să învețe să se descurce și singur în alte împrejurări. Atmosfera de siguranță și loc călduț pe care familia o oferă în general copilului, va dispărea. Viața în colectiv îi va oferi copilului și situații neplăcute, uneori frustrante, cărora copilul va trebui să le facă față. Aici rolul familiei este foarte important: ea nu trebuie să substituie copilul, ci trebuie să înțeleagă cauzele și să încerce împreună cu educatoarea să-l ajute pe copil să le depășească.

Educarea imaginației reprezintă, alături de educarea senzorială, o altă față a educației intelectuale la această vârstă. Mijloacele de educare a imaginației sunt poveștile, basmele, desenele animate, jocurile spontane și de creație. Educarea caracterului este în relație cu dezvoltarea funcțiilor psihice de cunoaștere, și exprimă gradul de socializare al copilului, reflectă modalitățile și mijloacele de stabilire a legăturilor cu mediul social.

La vârsta preșcolară, socializarea face progrese datorită dezvoltării limbajului și legăturilor tot mai variate cu familia, strada, grădinița. Se formează atitudini de simpatie și antipatie. Jocul, în care se identifică cu mama, tata, educatoarea devine o activitate esențială în educarea sensibilității, a atitudinilor, ca și în relevarea imaginii de sine ce începe să se contureze astfel. Este în plină creștere nevoia de tandrețe din partea familiei.

Asimilând în mod treptat, în forme încă rudimentare diferite modele de conduită, copilul se manifestă la această vârstă ca individualitate dar nu ajunge încă la nivelul unei conștiințe morale. Ascultarea se bazează pe ordinele care i se dau și pe interdicțiile care i se fac. Pe această cale încep să se contureze o serie de deprinderi de conduită.

Familia face parte din societate și cea mai potrivită atitudine a acesteia este de a armoniza și completa acțiunile și viața sa cu acțiunile și cerințele grădiniței. Ea trebuie să fie factor prezent în viața copilului și să-l ajute pe acesta să se implice în respectarea unor reguli noi și pe măsură ce crește tot mai numeroase. O familie conservatoare, hiperprotectoare va da societății copii dificili care se cor adapta cu dificultate. Familia trebuie să mențină relații de apropiere și colaborare cu grădinița.

Părinții trebuie să participe uneori la desfășurarea programului în grădiniță, să discute cu educatoarele, să-i cunoască și pe părinții celorlalți copii, să manifeste interes pentru probleme legate de educația copiilor lor. Scopul este comun și pentru familie și pentru grădiniță: copiii să crească armonios și în conformitate cu exigențele lumii din care aceștia fac și vor face parte. Familia trebuie să sigure preșcolarului o atitudine liniștită și prietenoasă. Nu toți părinții au studii de specialitate privind educația și particularitățile copiliului, dar părinții trebuie să își observe copiii permanent și să fie capabili să dea specialiștilor informațiile necesare atunci când va fi nevoie de ele. În dialogul educațional cu familia este binevenită realizarea unei sensibilizări a părinților pentru a semnala prompt orice probleme speciale care apar cu privire la manifestarile și dezvoltarea copilului, prevenind unele întârzieri în planul maturizării fizice, psiho-motrice, intelectuale sau socio-afective; în același sens, se impune adoptarea unui program educațional unitar gradinita-familie, pentru a rezolva oportun problemele pe care le pun anumiți copii.

Familia trebuie să asigure căldura, protecția, susținerea și educarea copilului printr-un comportament adecvat, adaptat nevoilor de etapă ale copilului. Nevoile copilului se schimbă în permanență, odată cu maturizarea treptată a acestuia. Relația părinte – copil, și în special relația mamă – copil au o importanță deosebită în modul de evoluție al psihismului și personalității copilului, punându-și totodată amprenta asupra afectivității acestuia. Deci, relația parinte- copil include cel puțin două aspecte, și anume: formativ-educativ: copilul învață prin imitație, adaptare la cerințe ( acceptare, supunere), opoziție; și afectiv- empatic, în cadrul căreia se stabilesc relațiile de rezonanță afectivă: simpatie/antipatie, atracție/respingere, tandrețe/iritabilitate, etc.

Relația părinte-copil este o relație interactivă, iar relația de atașament include un dublu sens: a da și a primi afecțiune, fapt demonstrat de Winnicot. În lipsa acestei reciprocități, cel puțin una dintre părți va fi nemulțumită, ceea ce va genera o reacție în lanț de protest-nemultumire-protest. De exemplu, un copil iritabil care se trezește de 20 de ori pe noapte țipând, va determina ca reacție din partea părinților un ton mai dur al vocii, o exasperare, o oboseală. Pe de altă parte, la copil, așa cum au demonstrat Bowlby și Spitz carenta afectivă precoce induce cu siguranță o dezvoltare vicioasă și nu numai afectivă. O mamă indiferentă, tăcută, rece sau chiar absentă va genera la copil o stare de nesiguranță, însingurare, neliniște, apatie, inapetență, oprire în dezvoltarea fizică și psihică.

Stern, psiholog contemporan, definește o noțiune importantă în formarea afectivă, și anume „acordajul afectiv”, care este o punere fină pe aceeași lungime de undă a mamei și a copilului considerat în prezent a fi elementul central al socializării primare.

Modalitățile de corelare ale părinților cu copiii lor sunt extrem de variate și condiționate de numeroși factori. Astfel, studierea lor a dus la crearea noțiunii de ,, stil parental’’. Stilurile parentale sunt condiționate de o serie de factori intrinseci și extrinseci. Factorii intrinseci includ: personalitatea părinților (temperamentul, în primul rând ), nivelul lor de maturitate, nivelul de pregătire pentru calitatea de părinți, așteptările lor față de ființa copilului ( pe durata sarcinii părinții își creează o imagine a viitorului copil, așa – numită „fantasmă a copilului ideal’’, sentimentele părinților fata de copilul real și nu în ultimul rând – experiențele de viață pe care le-au avut în propria copilărie cu proprii părinți. Factorii extrinseci includ: sănătatea și echilibrul psihic al părinților, calitatea interacțiunii cu copilul și nivelul de armonie sau conflict intrafamilial. Alți factori extrinseci importanți sunt: nivelul economic (starea materială), contextul socio- cultural, numărul și poziția membrilor în fratrie( unul sau mai mulți frați, cel mic/ cel mare), numărul membrilor din familie( bunici, unchi, mătuși, alți copii, etc.), aria geografică.

Teoria atașamentului susține că experiența copiilor cu părinții lor joacă un rol primordial în economia conceptuală a persoanei și anume, în formarea reprezentărilor mentale despre sine și despre ceilalți. Mecanismul constă în crearea „Modelului mintal al părintelui”, care rezultă din introiecția ( proiectarea în propria interioritate ) în copilărie a modelului parental al ambilor părinți și încorporarea în propria structură a acestor două reprezentări mentale, care tind la perpetuare prin aplicarea lor la vârsta de adult, după formarea propriei familii. Compararea modelului experiențial cu: alte modele ( părinții unor prieteni, rude ), cu modelul ideal, cu modele arhetipale ( prototipuri ) inconștiente. Ca urmare, părinții nevrotici, comportamentali sau toxicomani vor avea copii nevrotici, comportamentali, predispuși la toxicomanii; părinții brutali, care maltratează sau abuzează copilul vor avea copii cu probleme psihice ( psihologice, psihiatrice), iar părinții cu boli cronice sau grave vor avea copii neglijați, printr- o neglijare voită sau nu dar ducând la același tablou de carențare afectivă și abandon. Mai mult decât atât, părinții stresați sunt mai predispuși la utilizarea tehnicilor de parenting negative . De exemplu, în cadrul tehnicii educaționale numită „pedeapsă – recompensă” în familiile sărace și cu mulți copii, tehnicile disciplinare din cadrul „pedepsei” constau adeseori în pedepse corporale. De altfel, s-a demonstrat rolul important jucat de factorii socio – economici în educație și parenting, mai ales al sărăciei, căci există un raport direct proporțional între sărăcie și iritabilitate, între dificultățile materiale și lipsa timpului necesar educației – în ceea ce îi privește pe părinți, iar în ceea ce îi privește pe copii – lipsa căldurii afective și lipsa unor posibilități îi conduce la sentimente și atitudini de resemnare, protest, revoltă sau adaptare vicioasă ( furt ), concomitent cu un foarte periculos sentiment, și anume acela al scăderii stimei față de sine. O importanță capitală au și factorii culturali, căci pe lângă zestrea de obiceiuri și tradiții permit un anumit nivel de informație și mai ales, un anumit nivel de acces pe palierele culturale și sociale.

Mihăilescu I. (2006) spunea că rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral și estetic.

Din punct de vedere al dezvoltării fizice, familia asigura hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le lăsă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igiena personală și socială și îl obișnuiește să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.

Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. În cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție.

,,Ca prim factor de educație, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale. Ea le dezvolta spiritul de observație, memoria și gândirea.’’( Osterrieth, 1973). În jurul vârstei de 3-6 ani copiii pun cele mai multe întrebări, iar părinții îi ajuta să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact.

Părinții trebuie să-și ajute copiii la învățătură, însă ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele în locul copiilor. Cu timpul, părinții se vor limita la controlarea temelor de casă. Deci, atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.

Dolean (2009) subliniază că educația morală a copiilor se formează tot în familie , la fel și cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decentă în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grijă față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult, părintele fiind un exemplu pentru copil.

Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajuta pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.

Familia contribuie și la educația estetică a copilului. Așa cum arata Vandra A. (2008), părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc.).
Mijloacele mass-media și în mod special televiziunea, exercita o influență puternică asupra educației estetice. Nu se poate vorbi despre o influență strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația inocenta a copiilor într-un sens negativ.
Părinții trebuie să controleze atât timpul pe care copilul îl petrece în fața televizorului cât și emisiunile pe care le urmărește. În unele familii preocuparea pentru cultura estetică a copilului lipsește cu desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzica, teatru etc.), părinții trebuie să respecte opțiunea copilului.

CAPITOLUL II – Specificul consilierii în grădiniță

1. Caracteristici ale consilierii psihopedagogice

presupune o relație de colaborare între consilier și cel consiliat, o intervenție de durată scurtă sau medie;

este proactivă, în sensul că se focalizează pe activități de prevenire a comportamentelor problematice sau indezirabile ale clientului, pe îmbunătățirea unor aspecte din viața lui, cum ar fi comunicarea eficientă adult–copil, imaginea de sine, respectarea regulilor, integrarea în grup a copiilor cu CES, disciplina pozitivă, modalități de a face față stresului etc.; se ghidează după anumite teorii și după metode specifice domeniului (abordarea cognitiv– comportamentală, abordarea umanistă, abordarea psiho–dinamică etc.)

este eclectică, din punct de vedere al procedurilor de intervenție, pentru că integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice, în funcție de problema clientului, pregătirea și stilul consilierului;

este formativă, vizând mai ales prevenția unor comportamente neadaptative și învățarea acelor strategii care să faciliteze adaptarea eficientă la situațiile de viață;

este informativă, deoarece furnizează clientului datele necesare pentru a lua decizii informate și responsabile;

este suportivă, oferind clientului cadrul adecvat pentru a-și exprima emoțiile, conflictele, dilemele legate de sine, lume, trecut, prezent său viitor;

este un proces ce facilitează identificarea resurselor proprii clientului pentru adaptarea la mediu și de soluționare a situațiilor problematice și potențează validarea resurselor clientului în lumea reală;

implică principiul dezvoltării personale, astfel încât cei care participă la procesul de consiliere, specialiști sau clienți, vor „accesa” multiplele resurse ale personalității lor: calități, puncte tari, puncte slabe, interese, aptitudini, abilități, aspecte de îmbunătățit, strategii de a face față conflictelor etc.;

abordează emoțiile, cognițiile și comportamentele care împiedică dezvoltarea și adaptarea optimă a persoanei la cerințele cu care se confruntă.

Informațiile privind aceste aspecte pot fi popularizate în rândul beneficiarilor prin diverse materiale informative într-un format atractiv, cum ar fi: pliante, afișe, postere, fluturași, prezentări Power Point, cărți de vizită, semne de carte, broșuri, ecusoane etc.

2. Profilul consilierului

Este bine pregătit profesional;

Este cald și comunicativ;

Este sensibil la emoțiile celuilalt;

Este analitic/ sintetic;

Dovedește toleranță pentru diversitate;

Îi plac oamenii;

Este creativ, realist, flexibil;

Manifestă capacitate de autocontrol;

Are simțul umorului;

Este motivat pentru activități de dezvoltare personală.

Abilitățile consilierului

Abilitățile consilierului sunt: ascultarea activă, observarea clientului, focalizarea, confruntarea, furnizarea de informații.

Ascultarea activă presupune concordanța între limbajul verbal și nonverbal, folosirea răspunsului minimal, reflectarea sentimentelor, parafrazarea, sumarizarea, formularea întrebărilor. În acest context, consilierea copiilor presupune o cunoaștere profundă a particularităților de vârstă și individuale, experimentarea unor strategii de consiliere specifice, precum și adaptarea comportamentului și atitudinilor consilierului la aceștia. În manifestarea ascultării active, ținem seama de stadiul de dezvoltare a limbajului și de achizițiile exprimării nonverbale, urmărim cu atenție ceea ce spune, ceea ce face copilul pentru a-i transmite mesajul că ne interesează și este important ceea ce relatează.

De exemplu, dacă intervenția are loc în sala de grupă, nu deranjăm copilul în timp ce se joacă, ci ne integrăm firesc în jocul lui, fără a-l stânjeni. Dacă stă pe covor și construiește, ne așezăm lângă el, încercând să-i imităm poziția, într-un mod natural și confortabil. Putem intra în jocul lui, îl rugăm frumos să ne permită să construim și noi. Astfel îl învățăm cum să intre în jocul altor copii, într-un mod politicos. Îi observăm reacția atunci când un alt copil îi cere o jucărie, cum se bucură, cum se înfurie și-i oferim sugestii de exprimare nonverbală. De asemenea, în consilierea părinților, dacă un părinte povestește despre întâmplările negative prin care trece la locul de muncă, nu-l vom întrerupe, spunând că nu este relevant pentru ceea ce se întâmplă copilului la grădiniță, ci manifestăm deschidere în exprimarea situației.

Este importantă adaptarea tonului și a ritmului de vorbire, la modul de comunicare al clientului deoarece vocea este un instrument care comunică emoțiile/ sentimentele pe care le avem față de o persoană. Solicitările formulate pe un ton plăcut și ferm în același timp, dar în nici un caz amenințător sau milos, invită la comunicare deschisă.

Vocea noastră este un instrument care comunică emoțiile/ sentimentele pe care le avem față de o persoană, de aceea este importantă adaptarea tonului și a ritmului nostru de vorbire, la modul de comunicare al clientului. De exemplu, când un copil vorbește încet sau foarte repede, încercăm să-i răspundem în aceeași manieră sau, cu alte cuvinte, să comunicăm într-un mod natural, firesc, adaptat situației. Astfel evităm întreruperea clientului atunci când ne spune ceva.

Durata și intensitatea contactului vizual sunt importante deoarece au impact asupra stării de confort a clientului. Copiii mici se joacă și vorbesc în același timp, preocupați de jocul lor, fără să se uite la consilier. Pentru a le capta privirea și, implicit, atenția pentru activitatea de consiliere, consilierul îi imită, folosește răspunsul minimal, încurajează spontaneitatea, paralimbajul comprehensiv (mimică, privirea, accentul, timbrul și tonul vocii etc.). Unele persoane se simt incomodate de o privire prea insistentă și atunci este importantă adaptarea la „felul de a fi“ al clientului.

Uneori, clientul are o privire ezitantă, menține puțin timp contactul vizual, își schimbă des poziția atunci când relatează ceva. Poate fi un indiciu că subiectul despre care vorbește este unul dificil pentru el și simte nevoia e a fi ajutat în expunerea problemei. Răspunsul, chiar minimal, încurajarea sub formă nonverbală (a da din cap, atingeri, zâmbet) dar și verbală, interjecții („Aha!“, „Hmm!“„Înțeleg, știu ce vrei să spui!“), ajută vorbitorul să continue, îl asigură că este ascultat cu atenție, înlesnește comunicarea deschide și menține dialogul.

În consilierea copiilor această abilitate are o importanță sporită deoarece copiii au un vocabular redus și fluență scăzută. De exemplu: Copilul: ,,Totdeauna când vin la grădiniță, nu-mi place că trebuie să mă culc de amiază!’’ Consilierul: ,,Hmm, înțeleg ce vrei să spui! Nu-ți place să dormi după-amiază!’’

Reflectarea sentimentelor este o abilitate prin care consilierul poate ajuta clientul ȋn autoacceptarea și autoȋnțelegerea de sine. Astfel, el ȋi comunică clientului faptul că poate să ȋnțeleagă cu exactitate lumea pe care acesta o simte și o trăiește. Validarea emoțiilor înseamnă recunoașterea acestora și este esențială înainte de a face orice intervenție.

De exemplu, spunȃndu-i clientului ,,ești foarte trist’’, îl vom determina să se focalizeze pe durerea sa, să povestească despre emoțiile negative, iar trăirea emoțiilor, deși dureroasă, are funcție cathartică și este important să intervenim în acest sens în procesul de consiliere. Unii copii spun direct ceea ce simt: ,,Sunt supărat pe prietenul meu!’’. Pentru cei care vorbesc mai puțin despre ceea ce simț sau pur și simplu se cufundă în lumea lor, consilierul poate adresa o întrebare închisă pentru a clarifica ceea ce simte clientul: ,,Ești cumva supărat pe prietenul tău, că nu a vrut să-ți împrumute cuburile?’’.

Când consilierul spune: ,,Ești furios sau pari foarte supărat!’’, copilul reacționează agresiv: aruncă mingea cu care se joacă sau lovește păpușa. Reacția de răspuns agresivă confirmă ipotezele situației respective, deoarece copilul exteriorizează ceea ce simte. În demersul de consiliere, îl putem susține și încuraja în achiziționarea unor modalități adecvate de exprimare a furiei.

Reflectarea se poate realiza și cu ajutorul unor jucării, marionete, personaje imaginare, personaje din povești sau desene animate, personaje din viața reală, simboluri. Copilul redă emoțiile personale prin raportarea la cele trăite de personajele – jucărie. Nu-l forțăm să recunoască faptul că aceste emoții îi aparțin. De exemplu, clientul dezvoltă un joc de rol, prin folosirea propriilor jucării sau a marionetelor, în care el este pe rând, copilul, mama sau tatăl. Personajul copil spune: ,,Tot timpul îi spun lui tata să mă ducă la circ, dar nu vrea.’’ Consilierul: ,,Hmm… jucăria pare să fie foarte supărată pentru că n-o duce tata la circ.’’

Parafrazarea facilitează acuratețea ȋnțelegerii și indică clientului că este ascultat; constituie un tip special de asistare prin care consilierul ȋși demonstrează abilitatea de a arăta clientului că a ascultat ce i s-a spus. O parafrazare eficientă presupune o oglindire a sinelui persoanei ascultate pentru ca aceasta să cȃștige claritate ȋn prezentarea și ȋnțelegerea propriei sale persoane. Uneori, un consilier începător sau lipsit de experiență, sau chiar adulții din mediul apropiat al copilului evaluează sau interpretează ceea ce a spus acesta. Parafrazarea înseamnă să nu evaluezi și să nu interpretezi răspunsurile date. Copilul poate spune că prietenul lui nu se mai joacă cu el și de aceea nu-l mai iubește, iar adultul îi răspunde că i se pare, ceea ce reprezintă o judecare a mesajului și a persoanei. De dorit este un răspuns precum ,,Te cred că ești trist.’’ Iată un exemplu: Copilul: ,,De fiecare dată, mama promite că-mi va cânta „Nu-mi e frică de Bau-Bau“, dar uită, spune că are treabă!’’. Consilierul: ,,Din ce spui, înțeleg că ești supărat pe mama ta pentru că promite ceva și nu respectă promisiunea dată.’’

Sumarizarea constă în rezumarea, din când în când, a informației furnizate de client. Pentru a evita confuziile legate de povestirile făcute în ședințele de consiliere, sumarizăm, pentru a clarifica și organiza afirmațiile. Clienții dobândesc astfel o imagine mai clară asupra problemelor lor și au posibilitatea de a găsi soluții. Specialiștii spun că sumarizarea este utilă atunci când consilierul dorește: să încheie sau să înceapă ședința; să concluzioneze; să facă trecerea spre o altă temă; să „fixeze” clientului mai bine lucrurile discutate. Iată un exemplu: ,,Hai să vedem… ședința trecută, mi-ai spus că ești supărat pe prietenul tău. Mai ești supărat?’’

Formularea întrebărilor ne ajută să verificăm dacă am receptat corect mesajul și să-l asigurăm pe client că suntem interesați de ceea ce ne spune. Pe de altă parte, aflăm mai multe detalii despre problema cu care se confruntă clientul, explorăm mai profund situațiile (,,Poți să-mi povestești despre ultima dispută sau ceartă pe care ai avut-o cu …?’’) sau clarificăm unele aspecte din ceea ce ne spune acesta (,,Poți să-mi spui mai multe despre ceea ce face colega ta la centrul de Arte și te enervează?’’)

Tipuri de întrebări

Întrebările închise sunt cele care generează răspunsuri ȋn termeni de da sau nu: ,,Te-ai supărat?’’ sau răspunsuri care oferă foarte puține informații (Spune-mi, îți place jocul sau nu? Lucrezi deja la computer? Dormi după amiază? Ți-e dor de tați? Cu cine ai venit la cabinet? Câți ani ai? Îți place la grădiniță?). Aceste întrebări se folosesc atunci când dorim să obținem unele informații concrete sau atunci când clientul are dificultăți în a se exprima. Utilizarea întrebărilor închise poate duce la următoarele probleme: discuția se încheie prematur, clientul nu poate dezvolta subiectul, nu se simte liber, ci limitat în a răspunde deschis la întrebări așa cum dorește. Întrebările închise trebuie folosite cu atenție, pentru că necesită grijă în dozarea lor, pentru a nu perturba procesul de consiliere, care înseamnă în principal deschiderea comunicării.

Întrebările deschise sunt acele ȋntrebări care comunică interlocutorului că este ascultat și consilierul este interesat de informațiile pe care le aude. Aceste ȋntrebări permit clientului să vorbească despre lucrurile importante pentru el și nu despre ceea ce consideră consilierul că ar fi mai important. Astfel de întrebări pot fi: Cum te simți? Ce poți să-mi spui despre educatoarea ta? Ce înseamnă mami pentru tine? Ce vrei să-mi spui despre iepuraș, jucăria ta preferată?. Astfel, răspunsurile clienților sunt mult mai bogate din punct de vedere informațional, mai ales în cazul copiilor, deoarece ei evită să vorbească despre problemele personale. O capcană a întrebărilor deschise este că s-ar putea ca acestea să-l determine pe client să devieze de la subiect, deoarece consilierul solicită prea multe detalii.

Întrebarea „De ce?“. Se evită adresarea întrebării ,,De ce?’’ deoarece determină clientul să găsească scuze sau raționalizări ale comportamentului său. Dacă un copil spune ,,Sunt supărat!’’, nu-l întrebăm ,,De ce?’’, îl putem aborda astfel: ,,Pari supărat! Hai să vorbim mai mult despre ceea ce te supără!’’.

De multe ori, copiii sunt puși de către adulți în situația de a răspunde la multe întrebări. Ca răspuns la această presiune, mulți copii dau răspunsuri în concordanță cu așteptările adulților. Ședința de consiliere poate să se asemene cu un interogatoriu dacă „supunem“ copilul unui tir de întrebări, aspect care nu este tocmai agreat de acesta.

Dacă sunt folosite în mod corect, întrebările facilitează identificarea și clarificarea informațiilor furnizate de copil și evident găsirea soluțiilor.

Observarea este abilitatea de a culege informații relevante, de a identifica incongruențele, prin analiza comportamentului verbal și nonverbal al clientului.

Comportamentul verbal poate evidenția tendința clienților de a repeta și de a pune accentul pe cuvintele care au legătură cu problema lor. În consilierea copilului preșcolar, este important să știm că la 3 ani copiii reușesc să înțeleagă faptul că anumite emoții sunt legate de anumite evenimente, iar la 5 ani conștientizează cauzele comportamentului propriu. Există cazuri în care copiii au probleme de vorbire, ceea ce-i determină să se simtă frustrați de faptul că nu pot comunica, să se bâlbâie, să facă pauze sau să comunice mai mult nonverbal.

Comportamentul nonverbal se referă la contactul vizual sau limbajul ochilor, expresiile feței, gesturi, mișcări, poziții, contactul fizic. Expresia facială reflectă ceea ce simte clientul la un moment dat, dar și transpirația, înroșiri și încordări ale feței, dilatări ale pupilei, un zâmbet care nu se potrivește într-un context, modificări ale ritmului respirației etc. Expresia facială reflectă emoții ca: bucuria, surpriza, frica, supărarea etc. Este nevoie de precauții în formularea unor concluzii pe baza comportamentului nonverbal, deoarece anumite manifestări sunt determinate cultural, sunt în mare măsură inconștiente, se constituie din achiziții dobândite prin imitație.

Specialiștii afirmă că brațele și picioarele încrucișate exprimă „închiderea“ clientului, atunci când se simte inconfortabil sau când nu dorește să vorbească despre un subiect, iar alternarea rapidă a contactului vizual sau ezitarea în vorbire, exprimă starea de confuzie.

În consilierea copilului, un mod eficient de conceptualizare sau identificare a cauzelor ce determină un anumit comportament este observarea copilului în timp ce se joacă cu obiectele puse la dispoziție. Astfel vom putea sesiza aspecte referitoare la abilitățile motorii, la abilitățile emoționale și sociale, la funcționarea intelectuală.

Abilitățile motorii. Observăm nivelul de activitate al copilului (dacă stă, sare, fuge, se plimbă, dacă e flexibil în mișcări), dacă e inhibat în exprimarea comportamentală (copiii anxioși au dificultăți de control a respirației), dacă este liniștit sau agitat, agresiv, ușor distructibil, prezintă gesturi stereotipe etc.

Abilitățile emoționale și sociale. Observăm nivelul de dezvoltare a abilităților de exprimare emoțională, modificări ale trăirii emoționale pe parcursul consilierii, conștientizarea acestor stări și a nivelului de reactivitate emoțională. Este important să observăm reacția copilului atunci când dorim să interacționăm cu el: dacă este un copil afectuos și dependent de interacțiunea cu adultul, care este răspunsul copilului la contactul fizic, dacă are limite adecvate (ia lucruri fără a cere voie, vrea să fie luat în brațe, evită contactul fizic), manifestă tendințe de abordare evitativă (manifestă inițiativă și apoi așteaptă indicații).

Funcționarea intelectuală. Pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 4 și 6 ani, un indicator al funcționării intelectuale poate fi obținut prin angajarea copilului în sarcini specifice cum ar fi rezolvarea de puzzle, numirea părților corpului sau identificarea culorilor. Pentru a obține informații despre nivelul de dezvoltare cognitivă a copilului, corelăm datele obținute la aceste sarcini cu vârsta cronologică pe care o are copilul. În timpul jocului, prin observare, constatăm dacă acesta este adecvat vârstei din punct de vedere al creativității, sau stereotip, repetitiv, limitat, infantil, (în mod repetat copilul pune și scoate figurinele dintr-o cutie, fără a face nimic altceva). Mai putem observa calitatea jocului, dacă este orientat spre scop sau dacă urmează o anumită ordine și intensitatea stării afective a copilului în timpul jocului.

Majoritatea copiilor au interese conturate în direcția jocului. Este important să observăm reacția copilului atunci când dorim să interacționăm cu el, dacă este un copil afectuos și dependent de interacțiunea cu adultul, care este răspunsul copilului la contactul fizic, dacă are limite adecvate. Unii copii pendulează între inițiativă și indicații, manifestă tendințe de evitare, lipsă de încredere în sine și în capacitatea de a rezolva singur o problemă.

Identificarea incongruențelor reprezintă, de cele mai multe ori, primul pas în a-i sprijini pe clienți să-și conștientizeze problema. Stările de confuzie sau cele conflictuale sunt de multe ori motivul pentru care clienții au nevoie de consiliere și se datorează faptului că realitatea este percepută diferit de felul în care se prezintă de fapt. Observarea atentă a comportamentului verbal și nonverbal relevă informații despre incongruențele sau contradicțiile dintre mesajele verbale și cele nonverbale, precum și despre modul în care afectează gradul de credibilitate a comunicării. De exemplu: comportamentul nonverbal îl contrazice pe cel verbal. Mama spune consilierului: Nu mă afectează dacă fetița mea nu respectă regulile la grădiniță!, dar în acest timp, bate din picior, ține brațele încrucișate, este ușor nervoasă.

Confruntarea constă în identificarea și conștientizarea discrepanțelor, în asistarea clientului pentru a găsi soluții la problema cu care se confruntă. Anumite credințe acționează ca bariere în calea schimbării. Se bazează pe ascultarea activă, pe reflectarea empatică a emoțiilor/ sentimentelor, pe sumarizare și parafrazare. Rezistența exercitată de credințe și convingeri îl împiedică să-și înțeleagă problemele. Este important să evităm judecarea clientului, propriile lui credințe și convingeri.

Focalizarea presupune direcționarea conversației cu clientul spre aspectele pe care le considerăm importante pentru consiliere. Atunci când clientul evită să vorbească despre un subiect, spune multe deodată, sare de la una la alta. Focalizarea vizează emoțiile clientului: Ionuț, pari nervos și neliniștit! Ai putea să-mi spui mai multe despre ceea ce simți acum? De asemenea, vizează problema: Spune-mi mai multe despre bătaia pe care ai avut-o cu..? sau relațiile cu ceilalți: Cum crezi că-i afectează pe membrii familiei faptul că…? Cum crezi că se simt ceilalți copii când le strici construcția?

De cele mai multe ori, clienții vin la consiliere datorită intensității emoțiilor pe care le provoacă o situație, cărora sunt nevoiți să le facă față, dar le lipsesc abilitățile de rezolvare a situațiilor problematice. Arta în consiliere constă în identificarea emoțiilor clientului față de o situație. De aceea, tendința consilierului se focalizează pe modul în care o problemă îl afectează pe client și mai puțin pe date cantitative sau pe fapte.

Furnizarea de informații este abilitatea de a folosi ceea ce spune clientul cu scopul de a arăta acestuia că este înțeles, de a recunoaște resursele, punctele tari, de a marca aspectele importante dintr-o activitate. În funcție de acuratețea informațiilor primite de la client, consilierul va oferi acestuia mesaje corecte care-l vor ajuta să găsească soluții la problema cu care se confruntă. Folosirea afirmațiilor în furnizarea de informații dă posibilitatea clientului să-și conștientizeze anumite stări, să-și exprime o anumită emoție, să exploreze un anumit aspect al comportamentului său, să se focalizeze pe situația prezentă.

Iată în continuare câteva situații posibile și modalitățile de oferire a informațiilor:

Copilul se simte bucuros – Dacă aș fi fost în situația ta, m-aș fi bucurat la fel de mult.

Copilul își învinge frica de întuneric – Ai fost foarte curajos, că ai dormit singur în camera ta!

Copilul are dificultăți în alegerea jucăriilor – Nu știi cu ce să te joci? Dacă vei căuta cu atenție în cutia de jucării, fără grabă, este posibil să te hotărăști!

Copilul nu respectă regulile și nu se integrează în grupa – Simți că este dificil să te înțelegi cu ceilalți copii. Este dificil să învățăm să ne respectăm unii pe ceilalți. Suntem diferiți. Și mie îmi place să….

În furnizarea de informații, de fiecare dată, este important: să folosim un limbaj pe înțelesul clientului; să folosim un ton plăcut, dar ferm; să evităm formulările ambigue; să transmitem informații corecte despre cunoștințele, atitudinile și abilitățile clientului; să explorăm împreună cu clientul alternativele unei probleme fără a-i oferi soluții (nu oferim sfaturi); să sprijinim clientul să caute singur informații și să le evalueze critic; să analizăm și modificăm împreună cu clientul informațiile incorecte deținute de acesta.

Feed-back-ul, ca modalitate de furnizare a informațiilor, susține comunicarea dintre consilier și client. În cadrul feed-back-ului, pentru a avea succes, este necesar să ne focalizăm pe progresele clientului, oricât de mici ar fi, și nu pe defecte.

În acordarea feedbackului, este de dorit să respectăm câteva cerințe: să se focalizeze pe aspectele pozitive; să se ofere imediat după ce comportamentul a fost efectuat, nu după o perioadă de timp;

să se adreseze comportamentului și atitudinilor clientului și nu persoanei în general, vizându-le pe cele care pot fi schimbate; să se centreze pe un comportament specific și nu pe unul general; să ofere alternative de comportamente; să fie constructiv, descriptiv, și nu evaluativ sau critic.

Atitudini ale consilierului

Acceptarea necondiționată a persoanei consiliate este premisa fundamentală a procesului de dezvoltare personală și de optimizare a acesteia. Acceptarea necondiționată nu este însă echivalentă cu aprobarea oricărei atitudini sau a oricărui comportament, cu neutralitatea sau ignorarea sau cu simpatia și toleranță. Acceptarea unei persoane nu presupune nici aprobarea și nici dezaprobarea a ceea ce spune sau simte persoană. Este vorba de acceptarea modului în care persoana simte sau crede într-un fel diferit de ceilalți. Alte dificultăți în acceptarea necondiționată sunt simpatia și toleranță. În literatura de specialitate sunt consemnate diverse obstacole care apar în dezvoltarea acceptării necondiționate. Conform A. Baban (2001, p.23) câteva dintre ele ar fi: lipsa informatiiilor despre personalitatea copilului; probleme emoționale personale ale consilierului, proiectarea propriilor vaori, convingeri sau trăiri asupra celor consiliați; unele prejudecăți și informații eronate sau incomplete despre persoana consiliată; confuzia dintre acceptare și aprobare, sintre simpatie și neutralitate; peirderea respectului față de semeni; peirderea respectului față de sine; identificarea consilierului cu propria persoană sau cu alte persoane din viața consilierului.

Congruența este o atitudine care se referă la concordanta dintre comportamentul consilierului și convingerile, emptiile și valorile sale personale. Congruenta este atitudinea consilierului care definește autenticitatea comportamentului său. Consilierul nu trebuie să exprime idei și convingeri în care nu crede cu adevărat. Decalajul între ceea ce simte sau gândește consilierul se va trasnpune în maniera falsă de exprimare sau de comportament, care este ușor sesizabilă de către persoana consiliată. Congruenta este generată de acordul existent între convingerea, trăirea emoțională și exprimarea verbală și nonverbala a consilierului. Lipsa de autenticitate a comportamentului consilierului duce la pierderea relației de încredere cu persoana consiliată.

Empatia este capacitatea individului de a se transpune în locul altei persoane. Este capacitatea de a înțelege modul în care gândește, simte și se comporta o altă persoană. Empatia nu trebuie confundată cu mila sau compasiunea fata de o altă persoană aflată în dificultate. Aceata atitudine înseamnă a fi alături de persoana respectivă, attitudine care facilitează exprimarea emoțiilor, convingerilor și valorilor, ea îmbunătățind comunicarea dintre consilier și persoana consiliată. Capacitatea empatică a consilierului se dezvoltă prin însușirea abilitaților de comunicare verbală și nonverbală. Consilierul poate utiliza mai multe modalități de îmbunătățire a comunicării empatice, cum ar fi: oferirea de răspunsuri scurte, clare și concise; acordarea unui timp de gândire persoanei consiliate, înainte de a da un răspuns; focalizarea pe mesajele transmise de persoana consiliată; utilizarea unei tonalități potrivite a vocii; să nu se confunde empatia cu simpatia.

Colaborarea – prin această atitudine consilierul demonstrează că are abilitatea de a implica persoană sau grupul de persoane în deciziile de dezvoltare personală. Rolul principal al consilierului școlar este acela de a-l sprijini pe cel consiliat ca să gasesca cele mai relevante imformatii pentru ca acesta să poată lua decizii responsabile. Consilierul școlar nu trebuie să se erijeze într-o persoană competentă care oferă soluții de rezolvare pentru problemele elevilor, părinților și profesorilor. El este un facilitator al procedului de dezvoltare personală a copilului sprijinind astfel pe cei consiliați să găsească singuri soluții la problemele cu care se confruntă.

Gândirea pozitivă – consilierea concepe omul drept o ființă pozitivă care poate fi ajutata să-și inbunatateasca aspectele sale mai puțin dezvoltate. Activitatea de consiliere școlară trebuie focalizată pe imaginea de sine a persoanei consiliate, pe dezvoltarea respectului de sine și a responsabilității personale.

Responsabilitatea ca atitudine fundamentală a consilierului ne arată ca persoana care oferă consiliere nu se poate implica în procesul de consiliere dacă nu-și asumă responsabilitatea atitudinilor și acțiunilor sale. Responsabilitatea consilierului se traduce prin respectarea principiilor de bază ale conslierii, prin prevenirea utilizării greșite a cunoștințelor și metodelor de consliere și prin evitarea oricărei acțiuni care interferează cu starea de bine a celor consiliați.

Când și pentru ce probleme e nevoie de consiliere

Toate persoanele au nevoie de sprijin, ajutor și îndrumare pe parcursul procesului de creștere și dezvoltare a personalității. Se disting astfel două situații: cea în care clienții sunt sprijiniți pentru a se dezvolta optim și cea în care sunt ajutați să depășească o situație de criză. Așadar, intervenția consilierului vizează:

prevenția în planul intelectual–cognitiv prin educarea copiilor, prin informarea/ formarea părinților, familiilor, cadrelor didactice și nedidactice din grădiniță, a membrilor comunității cu privire la creșterea copiilor și în plan psihologic, pentru rezolvarea problemelor emoționale și comportamentale, eliminarea riscurilor și a defavorizării în dezvoltarea copiilor.

rezolvarea unor situații/ crize/ probleme/ conflicte prin participarea la ședințe de consiliere individuală sau de grup, întâlniri cu părinții, membrii familiei, resursele umane din grădiniță, ateliere de lucru, activități speciale.

3. Tipuri de consiliere practicate în grădiniță

Consilierea psihopedagogică preventivă

Este cunoscut faptul că modalitatea cea mai puțin costisitoare și cea mai umană de a proteja și de a spori sănătatea fizică și psihică a oamenilor este prevenirea apariției unor disfuncționalități, tulburări sau boli. Consilierea preventivă are rolul de a preîntâmpina apariția unor probleme sau situații critice în viața persoanelor. Include activități educațional–formative realizate cu grupuri de clienți (copii, părinți, cadre didactice și nedidactice din grădiniță) care urmăresc să-i pregătească pentru diferite situații problematice, să-i sprijine în gestionarea adecvată a emoțiilor pentru a face față variatelor solicitări (educația copiilor, adoptarea unui stil de viață sănătos, evitarea sau preîntâmpinarea unor potențiale pericole).

Schimbarea urmărită, vizează achiziția de informații, modificarea reprezentărilor asupra realității educaționale, formarea și refacerea unor percepții asupra realității interne și externe a familiei/ grădiniței, procesele cognitive, atitudinile și comportamentele noi.

Nevoia de consiliere preventivă este generată de schimbarea modelelor culturale tradiționale românești (neimplicarea copilului în luarea deciziilor, impunerea necondiționată a respectului acestuia față de adult, autoritatea exagerată a părinților, asigurarea unei supravegheri exagerate, păstrarea unor secrete ale părinților, pedepsele fizice și manifestarea afecțiunii doar când copilul doarme, neimplicarea copilului în alegeri care țin de activitatea lui), precum și de tendința de a se prelua modele total străine, noi, pentru cultura românească (libertate exagerată acordată copilului, indiferența față de modelele morale la care copilul aderă, acceptarea unor comportamente nesănătoase, atribuirea responsabilității creșterii și educării copilului în exclusivitate altor persoane sau instituții și privarea acestuia de interacțiunea cu părinții).

În privința nevoii de schimbare putem identifica în contextul românesc următoarele dimensiuni: participarea copiilor, în măsura posibilităților vârstei și nivelului de dezvoltare, la luarea deciziilor care le influențează viața, acordarea, cât mai de timpuriu, a libertății copilului de a alege, de a decide și de a acționa conform acesteia, pentru dezvoltarea responsabilității și independenței, dezvoltarea abilității copiilor de a-și rezolva propriile probleme, realizarea conducerii indirecte a vieții copiilor.

Aceste schimbări sunt realizabile încă din copilăria timpurie prin eficientizarea relațiilor care se stabilesc între copii și adulți. Aceștia din urmă pot începe prin a le acorda copiilor alternative pentru alegerea propriilor opțiuni, explicându-le totodată consecințele alegerilor făcute.

Astfel, în loc să le impună frecventarea unor activități extrașcolare, să le lase copiilor libertatea de alegere: ,,Te poți înscrie la cursurile de muzică pentru că tu ai voce și îți place să cânți sau la orele de ceramică pentru că acolo vei învăța să modelezi jucării!’’. Se pot prezenta activitățile desfășurate la respectivele cercuri, orarul și schimbările care intervin în programul zilnic, cerințele și normele ce trebuie respectate și chiar se pot oferi copilului ocazii să observe secvențe din activitățile fiecărui cerc.

Consilierea preventivă presupune potențarea factorilor generali de protecție și estomparea, până la anulare, a acțiunii factorilor de risc, și anume:

existența unei familii care să-i asigure copilului confortul fizic și psihic optim, dezvoltarea fizică normală și o stare de sănătate bună;

achiziționarea unui set de deprinderi și abilități educaționale (de autoservire, de învățare, de relaționare, de autocontrol) și performanțe intelectuale cel puțin de nivel mediu;

identificarea și sprijinirea dezvoltării unor aptitudini și talente speciale;

existența unui grup de prieteni acceptați de părinți și implicarea în activitățile formale și în cele ale grupurilor de covârstnici.

Consilierea preventivă este circumscrisă educației timpurii, deoarece procesul prin care familia

își crește, îngrijește și educă copiii, este recunoscut ca formă de socializare primară și de construire a nucleului personalității acestora. Acest proces este tributar modelului sociocultural al familiei și are la bază premisele biologice și fizice ale eredității individuale și sociale.

Raportându-ne la copil, putem identifica situații care pot interveni ca bariere în calea dezvoltării sale. Ele pot fi prestabilite (dizabilități pe care copilul le manifestă de la naștere, traume, deficiențe senzoriale, organice, neurologice, mentale severe), biologice (copii născuți prematur, cu greutate mai mică sau cu probleme fizice) care pot fi remediate, sau determinate de mediul de dezvoltare (copii care cresc în sărăcie, în grupuri marginalizate social, în condiții de violență, abuz, departe de familia biologică, în instituții). Dezvoltarea copilului în aceste condiții se prezintă ca o situație de risc.

Prezența a doi sau mai mulți factori cumulați în cadrul aceluiași mediu de dezvoltare familială crește inevitabil riscul. Principiul normalizării postulează ideea de a crește și sprijini copiii în conformitate cu cerințele și nevoile individuale. E normal ca fiecare copil să aibă dreptul de a se integra în mediul său social prin asigurarea unor condiții de viață propice. Consilierea de tip preventiv asigură suport părinților și copiilor pentru compensarea diferitelor deficiențe, astfel încât să nu se ajungă la situații dificile și inadaptare.

În demersul său, pe lângă copii, părinți, educatoare, personal administrativ, echipa managerială a grădiniței, comunitate, consilierul mai poate antrena reprezentanți ai serviciilor de îngrijire socio– medicală, de reabilitare și adaptare a ambientului, servicii conexe celor socio-medicale (fizioterapie, kinetoterapie, logopedie, psihoterapie) în vederea formării și dezvoltării unei echipe pluridisciplinare care să sprijine copilul în procesul de integrare socială.

Consilierea în situații de criză

Dumitru I. (2008) menționează că obiectivul fundamental al intervențiilor în situații de criză îl constituie înlocuirea gândurilor și comportamentelor dezadaptative cu altele, funcționale, adaptate contextului în care se află clientul. Factorii declanșatori pot fi biologici, de exemplu: deficiențe de vedere, de auz, dizabilități motorii etc. În alte situații de criză intervin factorii de mediu: pierderea cuiva drag, divorțul, o boală cronică, violențe în familie, șomajul părinților, apariția în familie a unui nou membru, debutul preșcolarității și școlarității. Nu sunt de evitat nici cauzele imprevizibile: accidente de circulație, catastrofe naturale, cum ar fi: cutremure, inundații, incendii etc. Aceștia sunt indicatori ai calității stilului de viață.

Acțiunile specifice consilierii în situație de criză sunt:

normalizarea reacțiilor clientului față de criză;

înțelegerea faptului că în viață pot apărea situații imprevizibile care depășesc capacitățile adaptative și atunci gândurile, sentimentele și comportamentul se modifică;

recunoașterea și acceptarea faptului că sentimentele sunt generate de criză și că există soluții, încă nedescoperite;

conștientizarea faptului că sentimentele pe care le au sunt parte integrantă a situației de criză și că este bine să și le exprime;

învățarea de noi strategii adaptative focalizate pe rezolvarea problemelor.

Modelul consilierii în situații de criza presupune parcurgerea câtorva etape:

evaluarea crizei și a resurselor clientului de a o depăși: consilierul trebuie să afle circumstanțele care au condus la apariția crizei și sentimentele clientului fata de criză; el trebuie să-și încurajeze clientul să vorbească despre propriile probleme, despre sentimentele și planurile sale.

sprijinul acordat clientului pentru înțelegerea problemelor sale și clarificarea sentimentelor proprii: aflat în situație de criză, clientul nu gândește limpede, el trebuie ajutat să-și pună ordine în gânduri și să aibă o înțelegere mai realistă a problemelor.

generarea soluțiilor posibile: analiza problemelor apărute în situația de criza poate evidenția aspecte vulnerabile ale clientului, și în consecință, soluții posibile de remediere.

decizia asupra unei căi de urmat: consilierul ghidează clientul spre adoptarea unei opțiuni favorabile care să-l conducă la depășirea situației.

punerea în practică a deciziei asumate și transferul ei în situații de viața reale: consilierea presupune învățarea de către client a unor abilități și moduri procedurale care să-i asigure obținerea unor performanțe scontate și să-l conducă spre succes în activitate.

Consilierea pentru dezvoltare

Acest tip de consiliere se focalizează pe sprijinul, ajutorul și îndrumarea clienților pentru formarea și dezvoltarea personalității lor, indiferent de vârsta și stadiul de evoluție al personalității, astfel încât să facă față cu succes solicitărilor și să obțină satisfacții și confort psihic. Obiectivele urmărite sunt:

autocunoașterea obiectivă și acceptarea cu defecte și calități;

conștientizarea nevoii de îmbunătățire a potențialului propriu prin învățare, educare și formare cu efort propriu;

înțelegerea nevoii de schimbare a propriilor atitudini și comportamente pentru a-și asigura adaptarea la realitate;

luarea unor decizii privind problemele personale, stilul de viață, relaționarea cu ceilalți;

asumarea responsabilității pentru comportamentele adoptate și consecințele acestora;

atingerea unui nivel optim de congruență între gânduri, emoții și fapte și o stare generală de bine.

Aprecierea dezvoltării optime a personalității umane se raportează la indicatori și standarde:

funcționalitatea cognitivă adecvată și eficientă a persoanei, dezvoltarea armonioasă, globală a personalității, valorificarea maximă a potențialului psihoindividual al persoanei, integrarea diverselor aspecte ale Eului într-un concept de sine unitar, coerent și consistent, adaptabil la realitate, practicarea unui stil de viață sănătos și dobândirea de către persoană a unei stări generale de bine.

În grădiniță, acest tip de consiliere se realizează prin crearea de oportunități copiilor, părinților, educatorilor, personalului nedidactic, managerului unității și consilierului însuși de a interacționa cu alții și de a depăși cu succes situații critice care intervin în propria experiență. Consilierea pentru dezvoltare are un rol esențial în educația timpurie. În acest sens, fiecare copil, are oportunități egale de a se dezvolta global, armonios, cu sprijinul personalului grădiniței, sub protecția și îndrumarea părinților pregătiți „în această meserie“.

Programul zilnic constituit din rutine, tranziții și activitățile din perioada după-amiezii (pentru grupele de program prelungit sau săptămânal), curriculumul obligatoriu, activitățile opționale, elementele de cultură organizațională a grădiniței oferă posibilitatea de a răspunde nevoilor copiilor în vederea dezvoltării lor globale. Acest lucru implică în mod necesar pregătirea competentă, informarea și internalizarea unor moduri de conduită care să respecte personalitatea unică a copilului și practicarea unor strategii în beneficiul acestuia.

Consilierea remedială

Acest tip de consiliere constă în sprijinirea, îndrumarea clienților pentru a se adapta la o varietate de procese și situații de viață precum munca, relațiile interpersonale și conviețuirea în comunitate. Presupune activități oferite grupurilor cu un anumit specific sociocultural (minoritari, marginali, persoane care trăiesc la limita sărăciei, cu nivel de cultură redus), persoanelor cu diverse tipuri de nevoi speciale în educație (cu deficiențe fizice sau mentale, infirmități, devianță comportamentală) și persoanelor instituționalizate.

Urmărește includerea acestor persoane/ grupuri în societate, prin dezvoltarea la nivelul comunității a atitudinii nediscriminatorii, de acceptare a diversității și a respectului față de identitatea culturală și etnică.

Acest tip de consiliere are succes la nivelul grădiniței numai în condițiile în care la nivelul acesteia sunt inițiate și dezvoltate proiecte cu impact la nivelul comunității. Presupune activități complexe, în echipă (educatoare, părinți, specialiști, mediatori școlari, manageri ai unității, reprezentanți ai comunității) care implică identificarea nevoilor copiilor până la măsurarea rezultatelor obținute în urma activităților remediale.

Dintre activitățile recomandate, se precizează depistarea copiilor preșcolari prin efectuarea recensământului, stabilirea unor întâlniri cu părinții care urmează să-și înscrie copiii la grădiniță, prelucrarea legislației referitoare la învățământul incluziv, dezvoltarea interesului pentru educație în rândul comunităților minoritare aflate în situație de risc, consilierea părinților în privința pregătirii actelor necesare înscrierii copilului la grădiniță, participarea la secvențe didactice demonstrative pentru copii și părinți, organizarea și dotarea unor spații de documentare pentru comunitate.

Pentru începerea anului școlar, consilierul poate îndruma educatoarele să întocmească grile de observație privind nivelul de dezvoltare cognitivă, afectivă, psihomotorie și comportamentală a copiilor aflați în situație de risc, prin identificarea dificultăților comportamentale, socioemoționale și de învățare ale copiilor.

De asemenea, sunt necesare, că practici incluzive, dezvoltarea unor proiecte și programe educaționale adaptate cerințelor specifice grupurilor țintă.

Activitățile de consiliere remedială sunt focalizate pe îndeplinirea a trei obiective majore:

– determinarea de către consilier a nivelului optim de funcționalitate și eficacitate a clienților, în funcție de categoria căreia îi aparțin, de natura problemelor cu care se confrunta și de particularitățile lor psihoindividuale și de grup;

– oferirea de sprijin, ajutor și îndrumare, astfel încât clientul să-și conștientizeze resursele și să le utilizeze pentru a se reabilita și a funcționa mai eficient, pentru a-și satisface așteptările și a-și atinge scopurile propuse;

– monitorizarea clientului după încheierea procesului propriu-zis de consiliere remediala și furnizarea în continuare de suport psihologic și social până la reinserția socială deplină a acestuia.

Activități desfășurate la cabinetul de consiliere

Conținutul domeniului consilierii îl constituie funcționalitatea și dezvoltarea optimă a persoanei, promovarea sănătății și a stării generale de bine, învățarea eficientă și durabilă, orientarea școlară și activitatea profesională.

Subiecții activității de consiliere sunt persoane (copii, membri ai familiilor copiilor, personal didactic și nedidactic al grădiniței, reprezentanți ai comunității), grupuri de copii, părinți, cadre didactice, specialiști, cuplu/ familie, organizații, categorii specifice (persoane cu cerințe educaționale speciale, cum ar fi: copii cu dizabilități, copii supradotați etc., reprezentanți ai unor instituții), care beneficiază de una sau mai multe forme de consiliere (consiliere în situații de criză, remedială, preventivă sau pentru dezvoltare).

Activitățile desfășurate la cabinetul de consiliere sunt:

consilierea individuală a copiilor, a părinților și a cadrelor didactice în probleme legate de cunoaștere/ autocunoaștere, de adaptare a copiilor la cerințele grupei și ale grădiniței, de optimizare a relațiilor copil–copil, copil–educatoare, grădiniță–familie, grădiniță–comunitate locală, cu scopul prevenirii și diminuării factorilor care conduc la eșec în adaptare, formare, dezvoltare, învățare și la tulburări ale comportamentului copiilor;

consilierea familiei și a părinților pentru prevenirea și diminuarea stărilor de disconfort psihic în probleme legate de evoluția copilului;

observarea și testarea psihologică a copiilor;

elaborarea de programe de intervenție personalizată pentru copiii cu CES, în vederea orientării lor pentru debutul școlar;

organizarea și susținerea de sesiuni/ activități/ întruniri de formare continuă pentru personalul didactic și nedidactic al grădiniței și pentru părinți, pe teme ce urmăresc prevenția, reducerea riscurilor și rezolvarea unor situații de criză;

elaborarea de studii și comunicări științifice, acordarea de sprijin metodic educatoarelor în efectuarea activităților de consiliere, dezvoltarea și coordonarea unor programe educaționale.

4. Nevoi de consiliere în grădiniță

Părinții solicită consiliere pentru schimbarea atitudinilor și comportamentelor copiilor pe care le consideră indezirabile. Își doresc că aceștia să dețină cunoștințe, priceperi și deprinderi, să se comporte civilizat, să aibă un limbaj adecvat, să interacționeze cu alți copii de vârsta lor, să se adapteze programului grădiniței, să evite comportamentele nepotrivite. Uneori însă ei nu conștientizează faptul că au nevoie de informare, de exercițiu, de sprijin, într-un cuvânt, de educație, pentru ca, la rândul lor, să contribuie la dezvoltarea copilului, să prevină apariția unor situații de risc, să acționeze în situații de criză. De cele mai multe ori, rămân tributari modelelor parentale tradiționale și se raportează la experiențele lor de foști copii.

Consilierea preventivă focalizată pe copil are succes, numai dacă se desfășoară concomitent cu dezvoltarea competențelor parentale. Una din principalele preocupări ale consilierului din grădiniță este de a motiva părinții să se implice activ în educația copiilor. Este o modalitate de bază în prevenirea apariției situațiilor problematice.

5. Particularități în consilierea părinților în prescolaritate

„Of! Nu știu ce să mă mai fac ! Deși știe c-o încasează de fiecare dată, îl lovește pe cel mic cu ce apucă. De ce-o fi făcând așa?“

Răspunsul ar putea fi: atenția neacordată, răzbunarea, puterea sau pretinsa incompetență. Oricare ar fi răspunsul suntem de acord că mulți copii procedează așa, nu în ciuda, ci din cauza felului în care acționează adultul.

Puțini dintre noi sunt instruiți pentru rolul de părinte, deși toți suntem de părere că este cel mai important rol dintre câte avem în viață. Avem impresia că știm din naștere cum se cresc copiii, cum să ne descurcăm cu ei când nu sunt cooperanți, cum să împăcăm nevoile lor cu ale noastre, cum să-i ajutăm să crească fericiți și împliniți, dar uneori e atât de dificil!

Sprijinul consilierului vizează atât dezvoltarea rolului de părinți, cât și dezvoltarea personală a adultului care se găsește într-o situație problematică. Consilierea părinților se adresează crizelor parentale sau dificultăților pe care le au părinții în îndeplinirea rolurilor lor. Consilierul susține persoana în luarea deciziilor, în rezolvarea unor crize, în dezvoltarea capacității de autoînțelegere, autocunoaștere și întărire a imaginii de sine. El orientează beneficiarul către soluții, nu le oferă, ajută la formarea deprinderilor care susțin funcționalitatea rolului de părinți.

În consilierea părinților, intervin o serie de dificultăți, cum ar fi:

Transmitere/ receptare a mesajelor datorate faptului că, uneori, consilierul nu cunoaște limba părintelui. Există părinți cu dizabilități, iar consilierul nu deține codul de comunicare cu aceștia și este nevoie de un specialist.

Așteptări nerealiste ale părinților, graba acestora de a-și rezolva problemele.

Lipsă de implicare autentică în rezolvarea problemelor deoarece, uneori, părinții fie nu au timp, fie sunt prea afectați de problemele lor și rămân la stadiul de ascultare. Există și cazuri în care părintelui i se sugerează să vină la consiliere, pentru că nu o face din inițiativă proprie sau nu are convingerea că are nevoie de consiliere.

Comunicare dificilă a unor aspecte reale, datorată faptului că e dificil să vorbești despre subiecte considerate tabu, până nu demult, de exemplu aspecte legate de psihosexualitatea copiilor.

Prejudecăți, stereotipuri care afectează modul de gândire și acțiune: părinții se resemnează, nu mai vor să vină la consiliere. Unii au experiențe negative în relația cu grădinița, cum ar fi respingerea directă sau mascată a copilului, mai ales în situații delicate, cum ar fi copiii cu CES.

Experiențe negative care i-au determinat să-și piardă încrederea în specialiști, în consiliere, în educație.

Condiții eficiente ale consilierii părinților

1. Pregătim mediul ambiant: realizăm o ambiantă destinsă, prietenoasă, eliminăm, pe cât este posibil sursele de zgomot sau alți stimuli perturbatori care pot distrage atenția; ne așezăm la aceeași înălțime cu părintele, la distanța optimă care nu amenința poziția părintelui, stăm fata în față.

2. Ascultam cu atenție: captam atenția înainte de a începe discuția, stabilim și menținem contactul vizual, utilizam numele celui consiliat.

3. Reamintim și înțelegem: realizăm legătura cu informațiile anterioare, repetam instrucțiunile, invitam părintele să reformuleze, folosind cuvintele lui, verificam cuvintele utilizate de părinți, divizam acțiunile în părți mici.

4. Realizăm un bun management al comunicării:

– prezentarea noastră să fie un bun exemplu pentru părinte;

– postură corporală este atent controlată deoarece părintele simte tensiunea, trăirile noastre; uneori părintele este descumpănit, nu poate continua ce are de spus, dar dacă este încurajat prin comunicare nonverbala și paraverbală reușește.

– părintele se așteaptă să primească sfaturi, să i se spună ce să facă și ce să nu facă. Consilierul îl ajuta să găsească soluții, să ia decizii, părintele este cel care crește copilul.

Demersul de consiliere are niște componente clar stabilite pe care consilierul trebuie să le urmeze: diagnosticul și evaluarea psihologică, relația sau alianța de consiliere bazată pe colaborare, încredere reciprocă, respect, implicare, autenticitate, conceptualizarea sau formularea cazului, adică explicația dată de consilier simptomelor clientului, tehnicile de intervenție alese în funcție de conceptualizarea cazului, urmărind explicit și implicit modificarea acelor factori care cauzează sau mențin problema, evaluarea procesului.

Primul pas în consilierea părinților este explorarea problemei pe care o facem direct prin

întrebări de clarificare, de sumarizare, întrebări deschise/ închise sau indirect, prin tonul vocii, mimica feței, orientarea privirii, gesturi. Următorul pas este oferirea de informații, acțiune pe care o derulăm pe baza principiului: numai sugestii și fără impuneri. Persoană are dreptul de a alege.

Cum identificăm nevoile de consiliere ale părinților și educatoarelor?

Pentru a ne schița programul de consiliere, este foarte important să identificăm nevoile de consiliere ale părinților. În acest context, interacționăm cu părinții în diverse moduri printre care enumerăm: întâlniri individuale, ședințele grupei, chestionare, interviuri, întâlniri informale, focus grupuri etc. Acestea trebuie să se organizeze într-un mod profesionist, dar prietenos în același timp, care să-i încurajeze pe părinți să facă schimb de idei, să-și identifice nevoile de formare în privința ,,meseriei de părinte’’.

Informațiile obținute se pot grupa în vederea elaborării programelor de consiliere și stabilirea de sarcini specifice pentru „actorii“ din grădiniță. De exemplu: comportamente agresive, deprinderi de autoservire și igienă, dezvoltare emoțională, adaptare la reguli, suport pentru copii cu CES, disciplină pozitivă etc. Pentru diferite forme de organizare a activităților în grădiniță propuse de consilier, este util să încurajăm participarea voluntară a părinților.

Din demersul investigativ, identificăm teme de larg interes, dar și specifice. Desprindem caracteristici comune și diferențe în ceea ce privește mediul familial din care provin copiii (structură, mentalități, practici parentale, cultură etc.), dificultăți apărute în relația educatoare–părinți–copii, în vederea conceptualizării cazurilor.

De asemenea, consultarea fișei medicale ne va furniza informații despre starea de sănătate a fiecărui copil și ne va fi utilă în elaborarea anamnezei pentru consilierea individuală.

În mod indirect, identificăm nevoile de consiliere ale educatoarelor prin participare la activitățile grupei și observarea particularităților individuale ale copiilor. De asemenea, în mod direct, prin declarațiile făcute de educatoare sau prin consultarea informațiilor cuprinse în dosarul personal al copilului. De exemplu: copii orfani, instituționalizați, autiști, sindrom Down, sindrom Asperger, ADHD, copii supradotați, copii cu dizabilități, copii aflați în situații de risc etc.

Cum identificăm nevoile de consiliere ale copilului?

La identificarea nevoilor de consiliere contribuie într-o foarte mare măsură educatorii grupelor de copii. Pe de-o parte, aceștia interacționează zilnic cu părinții sau cu alte persoane aflate în anturajul imediat al copilului. În acest mod, identifică dificultățile de relaționare. Pe de altă parte, consilierul împreună cu educatorul și cu părinții observă, evaluează copiii și identifică nevoile individuale de intervenție, precum și nevoile grupei.

Împreună cu educatoarea identificăm nevoile de consiliere, prin observarea copilului în activități individuale și comune. Tot împreună, elaborăm strategii de intervenție, adaptate particularităților individuale ale copilului și acționăm prin sarcini diferențiate, astfel încât să prevenim apariția unor situații de criză, mai ales atunci când părinții nu-și exprimă deschiderea pentru participarea la programele de consiliere (de exemplu: sunt reticenți, neîncrezători, le este teamă de etichetare, abuzează propriul copil, nu se implică în educație din lipsă de timp, sunt plecați la muncă în străinătate etc.) și atunci când nu-și dau acordul de principiu pentru consilierea copilului.

Dacă relația părinte–copil este defectuoasă, intervenția pentru prevenirea și rezolvarea crizei se va limita la timpul pe care copilul îl petrece la grădiniță, iar suportul va fi acordat de educatoare și consilier în activități comune.

Iată câteva caracteristici pentru identificarea tipului de relație părinte–copil, din perspectiva acceptării/ neacceptării.

Copilul acceptat:

– este creativ, liber, denota spontaneitate, inventivitate și originalitate;

– manifestă autonomie, independenta, capacități de a se descurca singur, deschis pentru comunicare și relații cu cei din jur;

– are capacități de lider, tinde să se impună în grup;

– manifestă perseverență și curaj în atingerea scopurilor și dezinteres fata de sarcinile neimportante;

– poseda autoritate, forța de concentrare, capacități de autoapărare și o anumită doză de agresivitate exteriorizată;

– posedă o individualitate evidentă și cauta activ să se afirme în mediul social apropiat lui, prefera jocurile creative;

– poseda un nivel de aspirații înalt, manifestă dorința de a fi recunoscut, de a cunoaște lumea și de a înfrunta dificultățile.

Copilul neacceptat:

– este închis, necomunicativ;

– manifestă agresivitate, brutalitate, e pus pe ceartă, se joacă mai mult singur, este respins deseori de colegi și se izolează;

– este partener ineficient la joacă; la fel se comportă și în activitățile comune cu adulții sau covarstnicii; se supără când pierde;

– este dezordonat, neatent; are stări de anxietate și frustrare, este nesigur de propriile forțe;

– cauta simpatia semenilor pe diferite căi, uneori neadecvate;

– se cramponează de adulți; se teme de părinți, considerându-i duri, severi, ostili; poate avea dereglări de limbaj și de comportament;

– se îmbolnăvește frecvent, manifesta tristețe, disperare, sarcasm și pesimism, își reprezintă viitorul vag și confuz.

CAPITOLUL 3 – Abordarea problematicii dezvoltării emoționale a preșcolarului prin consiliere

1. Specificul dezvoltării sociale și emoționale a copilului între 3 și 6 ani Atașamentul și separarea

Copilul se atașează de persoanele cu responsabilități de îngrijire, indiferent de felul în care este tratat. Atașamentul se formează în copilărie, mai întâi față de părinți și se dezvoltă în cursul vieții prin intermediul relațiilor cu alte persoane. Capacitatea de a acorda și de a căuta protecție este una dintre principalele caracteristici ale unei funcționări sănătoase. Legăturile afective securizante din copilăria mică, copilărie și adolescența de mai târziu determină interesul copilului de a fi deschis spre nou, de a explora.

Orice despărțire temporară sau definitivă este percepută în mod negativ, în funcție de personalitatea copilului, ca o separare de cei dragi. Copilul care percepe iminența separării de părinți, de frați, de cei dragi lui și uneori chiar de jucăriile preferate pentru că, de exemplu, trebuie să meargă la culcare, la început este supărat, îngrijorat, neliniștit, apoi devine furios, țipă, plânge și uneori este disperat sau apatic. Teama de separare este firească, este o treaptă de adaptare la mediu și se poate menține până la vârsta școlarității.

Atașamentul sigur/ securizant se dezvoltă atunci când copilul are încredere în disponibilitatea părinților și recunoaște în aceștia un sprijin real pentru rezolvarea problemelor sale, ca urmare a faptului că părinții oferă atenție, îngrijire și siguranță stabilă și constantă.

În anumite cazuri (când după vârsta de 18 luni intensitatea manifestărilor este severă și depășește o lună), poate apărea anxietatea de separare. Micuțul refuză constant despărțirea temporară, de exemplu, atunci când părinții îl duc la grădiniță, în primele săptămâni. Acest lucru se manifestă printr-un comportament distorsionat, cu simptome care fac integrarea socială și participarea la sistemul de educație foarte dificile. Refuză verbal și/ sau comportamental să frecventeze grădinița, are un somn agitat, coșmaruri, mergând până la insomnii, prezintă simptome precum: tahicardie, palpitații, dificultăți de respirație, senzație de amorțire a extremităților, transpirații, dureri de cap și de stomac, febră, vărsături, scaune diareice, teamă nejustificată față de necunoscuți, animale, insecte, zgomote suspecte etc.

Factori, precum mutatul într-o zonă nouă, decesul cuiva drag, plecarea la muncă a părinților în străinătate, o supărare, pot cauza copilului un comportament anxios, un imens stres, ce poate duce la fobie față de grădiniță și mai târziu, fobie școlară. În astfel de cazuri, copilul manifestă stimă și încredere de sine scăzute, devine pretențios, dorește o atenție exagerată din partea anturajului. Dacă separarea este de scurtă durată, refacerea poate fi rapidă, cu o ameliorare considerabilă mai ales la nivelul comportamentului manifest, copilul putând însă să rămână vulnerabil la amenințările de separare ce vor interveni mai târziu.

Nerezolvarea eficientă a conflictului dintre atașament și separare poate avea ca efect:

fie atașamentul ambivalent, astfel copilul va cere atenție tot timpul, „se va agăța“, va avea dificultăți în a explora lumea externă.

fie atașamentul evitant care presupune lipsa încrederii copilului că ar putea primi ajutor atunci când îl solicită, astfel se va feri să ceară îngrijire, sprijin, de teamă să nu fie refuzat.

În ambele cazuri, ca adult va avea un fals EU și nu se va bucura de dragoste și sprijin din parte celorlalți, pentru că nu va căuta acest lucru. Rejecțiile repetate sau instituționalizarea timpurie din copilărie îl pot transforma într-o persoană ostilă, izolată, antisocială.

Studiile au arătat că odată ce o schemă de atașament a fost instituită, ea va persista. De asemenea, tipul de atașament al părinților influențează comportamentul de atașament al copilului. Condițiile socioeconomice și factorii culturali influențează pozitiv atașamentul copilului, doar în situația în care părinții au capacitatea de a acorda siguranță și protecție copilului.

Este de preferat că tratamentul celor din anturajul copilului și, în special, al părinților față de copil să fie adecvat, astfel încât, să se simtă securizat și să poată explora lumea din jur pornind de la o bază sigură. Relația mamă–copil este reper pentru echilibrul viitor al copilului și pentru relațiile cu alte persoane. Aceasta presupune că mama și tata, principalii responsabili de experiențele primare ale copilului, să ofere siguranță, protecție, grijă și atenție. Atașamentul copilului față de alte persoane care îl îngrijesc poate compensa în unele condiții atașamentul nesecurizant față de părinți sau chiar lipsa acestora.

Anxietatea de despărțire/ separare sau „frica de singurătate’’

De fiecare dată, când copilul trebuie să se despartă de persoanele dragi, de care se simte legat, trăiește o frică excesivă, o stare de anxietate. Poate apărea între 7/8 luni și 6 ani și se poate prelungi până în adolescență. Mai des, copilul singur la părinți, trăiește această tulburare, pentru că acesta nu este obișnuit să împartă dragostea părinților cu nimeni.

Anxietatea de separare este un răspuns:

la experiențe traumatizante (boli, timp în spital, suferințe îndelungate, anumite dizabilități, conflicte și certuri în familie etc.);

la tipul de temperament (o anumită sensibilitate a copilului, puțin tolerant la frustrare);

la comportamentul hiperprotectiv al părinților;

la „greșelile“ de educație (incongruența mesajelor din partea părinților, lipsa încurajării autonomiei și independenței).

În primele zile de grădiniță, pentru a nu exista consecințe negative, despărțirea temporară de mamă/ tată/ bunici se va face calm, treptat, în etape și nu pe furiș, însoțită de dovezi de afecțiune, în prezența persoanei care o va înlocui, respectiv a educatoarei, la grădiniță. Să nu se uite că pentru un copil care merge prima dată la grădiniță, sunt reacții „normale“ să plângă, să fie speriat, atunci când se desparte de mama. Aceste manifestări debutează chiar de la trezitul de dimineață. Se va evita amplificarea temerilor cu amenințări de tipul ,,Dacă nu ești cuminte, te las aici/ la străini!, Nu plânge, vezi că voi chema Poliția!’’ sau că ,,Vine Bau-bau“, transmiterea de mesaje duble, agresivitatea, indiferența față de problemele copiilor, comportamentul imprevizibil sau hiperprotector. Despărțirea va fi tratată ca fiind normală și va fi precedată de explicații privind avantajul participării la viața grădiniței și a intrării în colectivitate. În cazul despărțirilor de lungă durată sau definitivă, copilul va fi ajutat să înțeleagă situația și va fi susținut material, afectiv și spiritual. Aici, rolul educatoarei este deosebit de important. Refuzul copiilor de a merge la grădiniță, timiditatea exagerată, simptomele somatice etc. se pot ameliora cu ajutorul specialiștilor: consilier, psiholog, psihoterapeut. Dacă se agravează (nu stă singur în cameră, are comportament de agățare, este îngrijorat pentru el și părinții lui, nu adoarme, are coșmaruri noaptea, vrea tot timpul ca părinții să fie lângă el, nu-i place întunericul, nu mai mănâncă, dacă nu sunt părinții, îi este frică, face crize înainte să plece la grădiniță), este necesară și o evaluare psihiatrică.

În continuare iată câteva sugestii date de Rapee R. (2011) pentru prevenirea dificultăților de separare/despărțire la grădiniță, atât pentru educatori, cât și pentru părinți:

• Păstrați-vă calmul!

• Fiți calzi și fermi!

• Nu amplificați fricile! Nu pedepsiți!

• Dozați protecția într-un mod optim!

• Arătați că-i acceptați necondiționat!

• Manifestați empatie față de sentimentele trăite!

• Cereți sfaturile specialiștilor!

• Nu prelungiți momentul despărțirii!

• Oferiți explicații!

• Distrageți atenția!

Grădinița oferă copiilor experiențe variate și diferite față de cele din familie. În grădiniță, copiii au o mare oportunitate de dezvoltare: învață independența și autonomia, socializează în mod spontan cu ceilalți copii, fără prezența adulților, inițiază jocuri de grup, se adaptează la regulile grupei, experimentează exercițiul integrării în societate.

2. Tulburările anxioase la copil – anxietatea de separare

DSM-IV – Criterii pentru AȘ:

A. Anxietate excesivă și neadecvată evolutiv privind separarea de casă sau de figurile

de atașament. Se manifestă prin minimum 3 simptome din următoarele:

Acuze recurente de suferință excesivă când survine, sau doar este anticipată despărțirea de casă sau de persoanele de atașament.

Teamă excesivă și persistentă privind posibilă vătămare a acestora.

Teama excesivă și persistentă că un eveniment nefericit va duce la separare de o persoană de atașament major (inclusiv teama copilului că va fi pierdut).

Opoziție sau refuz persistent de a pleca de acasă, refuz de a merge la școa lă sau în altă parte, de teamă că va rămâne singur, fără părinți.

Aversiune, protest și frică de a rămâne singur – acasă sau în alt loc.

Refuzul permanent și teama de a dormi singur, fără unul dintre părinți, sau de a dormi departe de casă. Vise terifiante, coșmaruri, incluzând teme legate de separare.

Acuze somatice diverse și persistente (cefalee, dureri de stomac, grețuri, vărsături când se anticipează despărțirea sau când aceasta se produce în fapt).

B. Durata manifestărilor este de cel puțin 4 săptămâni.

C. Debutul manifestărilor se situează înainte de 18 ani, sau în formă cu debut precoce sub 6 ani.

Tulburarea provocă o suferință clinică semnificativă, cu afectarea performanțelor școlare și familiale.

Tulburarea nu apare în cadrul altor afecțiuni psihice ale copilului, cum sunt: tulburările pervazive de dezvoltare, schizofrenia, alte tulburări psihotice.

Orice copil experimentează într-o măsură mai mare sau mai mică teamă de despărțire de mama lui . Intensitatea stării depinde de sensibilitatea micuțului.

Anxietatea de separare este: ,,o tulburare a copilului caracterizată prin apariția unei stări de teama puternică și inadecvata referitoare la separarea de casă sau de cei care este atașat.”

Teama de separare este normală în primii ani de viață. Apare în jurul vârstei de 8 luni , crește în intensitate până la 24 de luni, deoarece copilul este mai mare și devine conștient de unele ‘’amenintari” : că nu se poate descurca singur , că poate mama dacă pleacă nu se mai întoarce , că pot apărea unele pericole de care lui îi este frică . Apoi anxietatea descrește treptat până la 30 luni. Această teamă se manifesta prin : plansete interminabile ale copilului, agitație , agățare de mama. În unele cazuri , anxietatea de separare este accentuată de o experiență traumatizantă (timpul petrecut în spital , conflicte între părinți) , iar în unele cazuri , temperamentul copilului , probabil determinat genetic , predispune la anxietate chiar în cazul unui stres obișnuit , care nu produce aceeași reacție la uncopil mai puțin sensibil.

De asemenea, anxietatea poate apărea ca răspuns la comportamentul hiperprotectiv al părinților. Părinții hiperprotectivi: pentru aceștia, copilul este o ființă prețioasa ce nu trebuie solicitată la nimic. Îl văd capabil să se descurce în prezent și în viitor. Ei prezintă copilului o lume eronată. Acest tip de copil trăiește cu sentimentul că părintele va fi mereu lângă el.Așteaptă ca alții să decidă în locul lui.

Vârsta preșcolara constituie o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în viața afectivă a copilului. Emoțiile și sentimentele preșcolarului însoțesc toate manifestările lui.

Separarea pe termen lung:

Anxietatea de separare întâlnită deci pe toată perioada educației timpurii , se manifesta în 3 etape, care , în opinia lui Bowlby sunt: protest; disperare; detașare.

La preșcolar , anxietatea de separare este înlocuită de alte frici , cvasinormale, descrise de prof. Dobrescu: frica de abandon; frica de pierdere; frica de a fi singur; frica de pericol.

Cercetările arată ca anxietatea de separare poate deveni patologica chiar și la vârsta de 3 ani. De aceea , în cazuri suspicionate , educatoarele ar trebui să trimită părintele și copilul la un psiholog. Părintele identifica greu un astfel de diagnostic prin manifestările specifice sau chiar refuza să îl accepte , considerând normale reacțiile copilului.

Diagnosticul de anxietate de separare se pune numai dacă se întrunesc condițiile simultane: vârstă este de 10-13 luni minimum; durata manifestărilor depășește 4 săptămâni; manifestarea este severă.

Anxietatea de separare patologică este cea mai frecventă tulburare anxioasă : maximă este atinsă la vârsta intrării în grădiniță (vârsta de 2-3 ani;apare la 6,3%din cazuri) . Dar poate apărea și la vârsta de 5-6 ani (vârsta școlarizării).

Un părinte își poate da seama că este ceva în neregulă cu copilul pentru ca acesta prezintă manifestările:

-tulburari de somn: pavor nocturn(agitație în somn); vise terifiante(coșmaruri ce provoacă groază); treziri; incapacitatea de a readormi.

-are un protest activ sau pasiv la despărțirea de părinți ,manifestat prin: plâns; țipete; agitație sau apatie.

-acuze somatice și vegetative: cefalee; dureri epigastrice; vărsături; diaree; transpirații profunde; paloare facială.

Manifestările au caracter recurent , cu exacerbări favorizate de crizele familiale , de mutări sau de despărțiri temporare de familie sau chiar de boli din istoricul patologic al copilului. Deosebit de importantă este cunoașterea aspectelor particulare și evoluția în timp a manifestărilor anxioase , pentru ca adulții supraveghetori să poată apela la un specialist:

– debutul apare în prescolaritate; copiii sunt extrem de inhibați, tăcuți și anxioși.

– la 6 ani, copiii rămân rușinoși , evitanti social, cu hipervagotonie (tahicardie).

– manifestările au caracter recurent , cu exacerbări , favorizante fiind crizele familiale, mutările sau despărțirile temporare de familie ori chiar bolile intercurente.

Temperamentul acestor copii determina anumite caracteristici: fie sunt exagerat de flexibili; fie sunt predispuși la somatizări.

Tulburările anxioase de despărțire au următoarele simptome clinice care pot fi observate de educatoare , părinți și tutori: apar la despărțire sau la iminenta de despărțire ; copilul prezintă o stare de agitație cu plâns ‘’miorlait’’; se agața de fusta mamei ; țipa ca să nu fie părăsit ; orice încercare de liniștire este soldată cu eșec ; dacă este părăsit, plânge infatigabil cu un plâns agitat ; se calmează la reapariția figurii de atașament.

Tulburări somatice și vegetative:

-somatice: cefalee, dureri abdominale, vărsături;

-vegetative: transpirații abundente, tahicardie, polipnee.

Deosebit de importante sunt manifestările nocturne, pe care le pot observa părinții:

– coșmaruri având în vedere teama de despărțire ;

– insomnie la adormire ;

– treziri nocturne ;

– copilul vine noaptea în patul părinților ;

Acești copii care suferă de anxietatea de separare pot manifesta în plus: opzitionism, agresivitate, ADHD și se inițiază frecvente consultații medicale generate de acuze somatice.

Se considera că toate aceste aspecte ale tulburării anxioase, care marchează o lungă perioadă a anului școlar și nu doar primele zile ale începutului de an școlar, sunt deosebit de importante de știut atât pentru cadrul didactic, cât și pentru părinte, pentru a putea interveni cât mai repede în bună creștere atât fizică cât și psihică a copilului preșcolar.

Familia trebuie să asigure căldura, protecția, susținerea și educarea copilului printr-un comportament adecvat, adaptat nevoilor de etapa ale copilului, dar să conștientizeze pericolul hiperprotectiei, care se poate transforma într-un factor negativ, de declanșare a unei stări emoționale anormale la copil.

3. Intervenția consilierului în anxietatea de separare

  Dacă părinții identifică comportamentele și plângerile descrise mai sus la copilul lor sau le sunt semnalate de educatoare, este indicat să se adreseze unui specialist pentru o evaluare corectă; acesta va culege de la părinți date despre istoricul problemei, evoluția ei, factorii de menținere, severitatea simptomelor și va stabili împreună cu copilul și cu părinții un plan de intervenție.

Câteva principii de bază în intervenția asupra anxietății de separare:

1.    Părinții joacă un rol crucial în consilierea anxietății de separare; gradul de motivație, implicare și disponibilitate a acestora constituie o condiție a unei intervenții reușite.

2.    Regulă de aur în consilierea anxietății de separare, ca și în cazul altor forme de anxietate, este expunerea gradată la situațiile temute, după crearea în prealabil a unei ierarhii a acestor situații. Principiile unei expuneri eficiente sunt durată (copilul trebuie să rămână în situația temută până simte o diminuare a intensității anxietății) și frecvența (pentru a reduce intensitatea anxietății, expunerea trebuie efectuată zilnic, pentru început).

3.    La început copilul se va simți mai rău (expunerea la situația temută –  separarea – va declanșa o intensificare a disconfortului emoțional și a senzațiilor fizice), pentru ca apoi să fie mai bine (acestea scad în intensitate). Este important atât pentru copil, cât mai ales pentru părinți să cunoască acest lucru pentru a înțelege demersul consilierii precum și dinamica manifestărilor emoționale și comportamentale.

4.    Mediul structurat și predictibil, creat de rutinele zilnice ale copilului (masa, igienă, somn, petrecere a timpului liber), cresc gradul de control al copilului asupra activităților curente și evenimentelor din viața sa, reducând incertitudinea și nesiguranța.

5.    Validați emoțiile copilului ("Înțeleg că îți este greu…"), în acest fel transmiteți copilului că îl înțelegeți și că sunteți aproape de el. Această metodă oferă pe de altă parte copilului un model alternativ de a face fata anxietății: în locul tăvălitului pe jos și țipetelor, poate exprima verbal ce simte. Este important să nu ridiculizați trăirile copilului și să nu îl certați pentru asta ("Ești un fricos!", "Mă supăr pe tine dacă nu rămâi la grădiniță!") sau să-i minimalizați experiența ("E o prostie! N-are de ce să-ți fie frică, ce crezi că o să pățești, o să te mănânce careva…!").

O abordare suportiva este mult mai eficientă. Având în vedere că această tulburare este trăită intens de copil, afectându-i funcționalitatea normală, intervenția specializată este necesară. Copiii cu anxietate de separare pot prezenta manifestări cum sunt izolarea socială, apatie, tristețe, dificultăți de concentrare în joc și alte activități, frică de animale, de întuneric, de monștri, de hoți, de moarte, etc.
Un proces de consiliere bun va începe întâi cu familia, mai ales în cazul preșcolarilor. Părinții vor învăța timp de câteva săptămâni cum să-și gestioneze propria anxietate și cum să își ajute copilul în a o gestiona pe a lui. Este știut faptul că un copil preia, prin imitație, comportamentul părintelui. El „învață” atât teama de eșec, starea de îngrijorare permanentă, cât și modalitățile greșite de rezolvare a situațiilor de viață ale părintelui anxios.
În plus, o evaluare atentă a stilului parental și a modalităților de comunicare cu copilul și în general în familie, va putea duce la eliminarea comportamentelor și cuvintelor care întrețin anxietatea copilului.
Astfel, odată ce părintele învață să-și gestioneze anxietatea, odată ce elimină mesajele de reasigurare ale copilului și nu mai încurajează evitarea, lucrurile deja se vor schimba în bine în ce privește anxietatea copilului. Acesta este momentul în care este adus și copilul în cadrul terapeutic pentru ca acesta să învețe la rândul lui cum să facă față temerilor sale. Nu în ultimul rând, este de reținut faptul că procesul este de durată. Chiar dacă pare că nu se lipește nimic de copil, perseverența părintelui în a asculta indicațiile terapeutice și a fi un model pentru copilul lui vor da rezultate.

Sfaturi pentru părinți cu copii anxioși:

Pentru ca în ultima vreme tot mai mulți părinți se plâng că întâmpină probleme cu copiii la grădiniță din cauza anxietății, iată câteva sfaturi pe care le pot folosi în discuțiile cu copiii lor:

O persoană este capabilă și valoroasă, chiar și atunci când ceva nu-i reușește.

Nici o persoană nu poate face totul. De aceea există specializările. Fiecare este programat să reușescă să aibă performanță într-o anumită activitate. Este preferabil să reușim într-o anumită activitate, dar dacă nu reușim nu înseamnă că e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Dacă mai încerc să mă implic în continuare până la urmă voi reuși.

Sunt situații când nu obțin rezultate bune într-o activitate, deși m-am străduit. Atunci îmi spun că-nici un om nu le poate face pe toate, poate că eu sunt bun la altceva, sunt oricum o persoană valoroasă.

La școală sunt multe activități ca fiecare copil să descopere ce i se potrivește, că mai târziu să poată să se îndrepte către un anumit domeniu. Asta nu înseamnă că fiecare copil trebuie să fie bun la toate.

Cei buni la toate nu reușesc totdeauna  să facă performanță într-un domeniu.

Este important să gândesc în situația în care am uitat ceva că se poate întâmpla oricui, nu sunt iresponsabil, dar am în vedere că situația să nu se repete prea des, pentru că atunci devine obișnuință și comportamentul începe să se repete.

Dacă cineva la un moment dat nu are timp de mine, nu înseamnă că mă respinge sau are ceva cu mine, doar că în acel timp persoană are alte preocupări, sau se gândește la ceva.

Nu e obligatoriu ca toată lumea să mă placă. De obicei sunt prieteni cei care gândesc la fel și au preocupări comune.

Cum putem să ajutăm copilul cu anxietatea de separare atunci când merge pentru prima dată la grădiniță?

Ajutați-l pe copil să se familiarizeze cu împrejurimile noi și cu oamenii noi înainte de a lăsa copilul acolo.

Practicați anumite ritualuri (ora de culcare și dimineață)

Jucăria preferată reprezintă apropierea de părinți. Dacă este posibil, vorbiți cu educatoarea să permită copilului să ia jucăria cu el pentru început.

Amintiți-i copilului de lucruri anterioare în care el a fost curajos. Discutați despre modul în care un personajul lui preferat din desene animate sau filme s-ar putea descurca.

Niciodată să nu faceți haz de necaz de plânsul unui copil. Nu certați copilul pentru asta.

Când îl luați de la grădiniță după amiaza concentrați-vă pe lucrurile pozitive care s-au întâmplat și nu-l lăsați să insiste asupra temerilor despre ceea ce s-ar putea întâmpla.

Minimizați temerile prin limitarea acesului la emisiunile TV care prezintă imagini înfricoșătoare.

Pregătiți copilul citându-i cărți despre ursuleți sau alte personaje care merg la grădiniță sau folosiți-vă de exemplul unor frați mai mari sau al unor prieteni mai mari care merg déjà la grădiniță sau la școală.

A face cumpărături pentru grădinița reprezintă un eveniment special pentru copil.

Așteptați-vă ca micuțul să fie mai obosit și eventual mai iritabil decât de obicei atunci când începe grădinița pentru primele câteva săptămâni.

Când îl lăsați la grădiniță dați-i o sărutare și o îmbrățișare rapid și cu voioșie și spuneți-i la revedere.

Nu prelungiți plecarea și nu reveniți.

Nu vă furișați afară din cameră

Deși anxietatea de separare diferă în funcție de fiecare persoană în parte, cercetătorii au descoperit câteva caracteristici general valabile ale acestei afecțiuni:

Anxietatea de separare este prezenta mai mult în viața femeilor decât în cea a bărbaților.

În cazul anumitor persoane, anxietatea de separare apărută în copilărie poate continua la vârsta adultă.

Simptomele acestei afecțiuni apar în urma unui eveniment traumatic. Însă există și anumite schimbări care pot activa aceste simptome în cazul anumitor persoane (schimbarea job-ului, a partenerului, etc).

Anxietatea de separare are perioade în care poate fi profund activată și altele în care nu își face simțită prezența.

Printre simptomele pe care le putem enumera, amintim: gândul exagerat că îi putem pierde pe cei dragi, coșmarurile în care aceste frici sunt prezente, tristețea, incapacitatea de a ne concentra, evitarea de a dormi departe de ființele iubite.

Anxietatea de separare este prezenta mai mult în cazul adulților decât în cazul copiilor.

Capitolul 4 – Utilizarea jocului ca mijloc principal în consiliere – modele practice

În calitate de consilieri intenționam să implicăm copilul în procesul de consiliere folosindu-ne abilitățile de consiliere împreună cu diverse mijloace și strategii. Când vorbim despre procesul de consiliere, ne referim de fapt la o serie de procese diferite. Astfel, etapa evaluării inițiale constituie perioada de pregătire în vederea consilierii. Pe parcursul acestei etape, se culeg informații referitoare la copil și la problemele sale. Acestea îi permit consilierului să emită ipoteze cu privire la ce se întâmpla cu copilul. Pe baza unei ipoteze, pot fi selectate materiale adecvate care să-i permită consilierului să dezvolte o relație cu copilul și să înceapă activitatea de consiliere. De asemenea, etapa evaluării inițiale include întâlniri cu părinții și stabilirea unui acord cu aceștia.

Pentru a stabili care sunt ipotezele pertinente în cazul respectiv, analiza comportamentala trebuie să identifice în măsura în care acest lucru este posibil, următorii factori:

– prezența atitudinilor de dependență: are nevoie de însoțitor pentru a circula prin casă? Doarme în camera sa? Se duce în mijlocul nopții în patul părinților săi? Acceptă ca ușa de la camera părinților să fie închisă?

– stil de dependența: solicita de exemplu că unul dintre părinți să fie prezent atunci când adoarme?

– refuzul de a învăța unele lucruri: unele comportamente vor fi refuzate pentru a face ca dependenta să continue (să meargă la toaleta doar în prezenta unuia dintre părinți);

– refuzul de a părăsi casă dacă este pus în situația de a alege (nu se va duce să doarmă la bunici decât dacă este într-adevăr obligat)

– gestionarea momentului separării: sentimentul de neputință față de separări este controlat printr-o conduită tiranică și dominatoare? Copilul reacționează violent și se opune separării? Se separa pentru a intra în panică după câteva ore și cere să fie căutat?

– evenimente sursa de angoasa: situațiile în care se va observa o profundă suferința ce culminează cu o angoasă foarte puternică sunt diverse: intrarea la grădiniță, nașterea unei frate sau a unei surori, activități la grădiniță organizate în natură, etc.

– calitatea atașamentului de mama: calitatea și tipul de comportament comunicativ cu figurile de atașament trebuie studiate în mod aprofundat. Uneori, acești copii, victime ale angoasei de separare, reușesc să împărtășească suferința lor mamei. Anxietatea de separare este rar trăită de către copil de unul singur: mama este în mod foarte frecvent la originea atacului de panică, atunci când exista amenințarea de separare (plecarea pentru a face activități în natură, de exemplu).

– venirea la grădiniță: anxietatea de separare poate fi însoțită de refuzul venirii la grădiniță care este întreținut și întărit de anxietatea de separare.

– circumstanțele separării: separarea se realizează, adesea, într-un context în care copilul nu are nici inițiativa, nici controlul elementului care amplifică anxietatea în mod considerabil. Este necesar deci, să se evalueze nivelul de suferința resimit de copil, insistându-se asupra faptului că acestuia îi scapa controlul concret al situației, dar ca afecțiunea și relația „din mintea sa’’ sunt sub control (el poate să se gândească la părinții săi atunci când dorește acest lucru).

– contextul separării: contactele și relațiile sale, conflictele sale cu ceilalți, se desfășoară într-un cadru supus normelor, regulilor sociale care îi sunt impuse și de care este obligat să țină seama întotdeauna.

Începând din momentul în care copilul se poziționează într-o situație de marginalitate față de aceste reguli sociale (să rămână la grădiniță de exemplu) el le va anticipa într-un mod foarte intens. Calitatea și tipul de comportament de comunicare cu ceilalți adulți și copii în momentul separării vor fi în general alterate: este necesar să se studieze indicii comportamentali ce permit accesul la reprezentările pe care le elaborează copilul în legătură cu experiențele sociale. Se obligă să se comporte ca și cum totul este în regulă pentru a evita să fie luat în bătaie de joc? Îi admiră pe copiii care se separă de părinți fără să sufere în mod evident?

– modalități de exprimare a anxietății de separare: este important să se ia în considerare vârsta copilului și simptomele;

– anticipare anxioasă a unor evenimente catastrofale care ar putea separa copulul de părinții săi; – anticipare stabilă care se instalează înainte de plecarea la grădiniță;

– anticipare de separare în situația în care nu exista nici o „amenințare” de separare.

Semnalele percepute de copiii cu anxitate de separare ca fiind liniștitoare și care calmează anxietatea (Eisen și Schaefer, 2007):

– persoane – principalele figuri de atașament: părinte/doica, familie, frați, surori, animal, profesor;

– locuri: domiciliul unei persoane apropiate, domiciliul celui mai bun prieten, camera părinților, camera fraților/surorilor, locuri familiare;

– obiecte: lumină noaptea, jucărie, jucăria preferată, carte, bautur/alimente preferate, jucăria de pluș;

– acțiuni: cheamă unul dintre părinți, obliga să i se facă promisiuni că nu se vor separa, urmează peste tot pe mama/tata, doarme cu fratele/sora, rămâne strâns lipit de bonă, se joacă cu jocul său preferat.

Pentru ca activitatea de consiliere să aibă o utilitate și o eficientă maxime, consilierul trebuie să dețină cât mai multe informații despre copil, inclusiv despre comportamentul acestuia, despre starea emoțională, despre trecutul său, despre contextul cultural și mediul în care trăiește. Informațiile inițiale sunt aflate în momentul în care se solicita consilierea de la sursa care emite solicitarea. Uneori persoana care solicita consilierea este un părinte, dar alteori solicitarea poate veni din partea educatoarelor sau din alte surse. Astfel de informații pot fi extrem de importante, ajutand-l pe consilier să înțeleagă copilul. Nu trebuie să uităm că informațiile oferite de sursa care solicita conslierea pot fi inexacte și distorsionate din cauza scopurilor respectivei surse. Totuși, astfel de informații sunt utile deoarece constituie percepția altcuiva cu privire la ceea ce se intamla. De exemplu, poate ni s-a spus că un copil a fost neascultător în mod deliberat. Ulterior, putem descoperi că acel copil are o problemă gravă de limbaj și în consecință înțelege cu dificultate instrucțiunile, dar în general nu este neascultător în mod voit. Deși, prima informație a fost incorecta în raport cu realitatea, ne-ar fi ajutat să înțelegem ce se întâmpla în viața copilului. Prin urmare, poate fi util să aflăm mai multe opinii diferite cu cprovire al comportamentul și problemele unui copil, dar să avem în vedere faptul că aceste opinii pot să nu reflecte realitatea. În etapa evaluării inițiale, ori de câte ori este posibil, este de preferat să ne întâlnim cu întrega familie obținând astfel informații inportante cu privire la mediul în care trăiește copilul. Când nu poate participa intraga familie este de preferat să ne întâlnim cu părinții că să vedem ce imagine au despre situație și să ajungem la un acord cu privire la consiliere.

Înainte de a începe lucrul individual cu copilul, este util în general să ne consultăm cu părinții în absența copilului. Astfel, părinții pot vorbi liber și deschis, fără să fie inhibați de copil. Pe parcursul discuției, notam istoricul detaliat, modul în care părinții înțeleg problema și reacțiile lor față de aceasta. De asemenea, sstabilim un acord cu părinții în ceea ce privește procesul de consiliere. Părinții pot fi preocupați de ceea ce se va întâmpla în cazul în care copilul lor va începe o relație de consiliere cu o persoană pe care ei nu o cunosc. Părinții se pot simți destul de amenințați știind că propriul copil va discuta cu un străin despre chestiuni personale și poate chiar familiale. În plus, unii simt că nu își îndeplinesc în mod adecvat rolul de părinte și pot fi îngrijorați de posibilitatea de a fi învinuiți de către consilier pentru problemele copilului. Din cauza posibilei anxietăți parentale, este esențial că părinților să li se dea ocazia de a discuta cu consilierul, nu numai despre copil, ci și despre procesul de consiliere și, la un anumit nivel, despre propriile neliniști. Pe parcursul interviurilor cu părinții, consilierul trebuie să fie un ascultător empatic, să lase de înțeles că îi apreciază atât pe părinți, cât și informațiile pe care le oferă ei. Este de evitat situația în care consilierul copiilor devine totodată și consilierul părinților. Atunci când același consilier se ocupa și de copil și de părinți, copilului îi poate fi greu să stabilească o relație cu consilierul și să aibă încredere în el. Este foarte important ca părinții să înțeleagă că e de preferat ca relația copil-consilier să fie exclusivă.

După ce a cules toate informațiile disponibile în etapa evaluării intitiale, consilierul este capabil să formuleze o ipoteză preliminară cu privire la problemele curente ale copilului. Această ipoteză se va baza nu numai pe informațiile primite despre copil de la părinți, ci și pe modul în care consilierul înțelege psihologia și comportamentul copilului în contextul atmosferei mediului relevant.

Înainte de întâlnirea cu copilul, primul pas pe care îl face consilierul este să ia o decizie cu privire la mijloacele cele mai adecvate pe care le va utiliza. Aceasta selecție se va face în funcție de vârstă, sex, caracteristici personale și tipul problemei emoționale.

Majoritatea copiilor sunt aduși la ședințele de terapie de părinții lor și este important să îi facem pe aceștia să se simtă bine- veniți și apreciați atunci când vin. Contează foarte mult să creăm un mediu prietenos și primitor, nu doar pentru întâlnirea cu copilul ci și drept componentă a procesului terapeutic. Copiii au personalități și nevoi unice, deosebite. Cu unii poate fi dificil de stabilit o legătură din diverse motive. Poate că încrederea în adulți le-a fost trădată, poate că au o atitudine ostilă, poate că tac deoarece le este teama sau poate se exteriorizează prin comportamente inadecvate. Copiii foarte mici pot să nu dispună de capacitățile lingvistice necesare unei comunicări eficiente. Prin urmare, porcesul stabilirii unei relații este adaptat, pentru a satisface necesitățile individuale ale fiecărui copil. Cu toate acestea, exista câteva metode elementare de stabilire a unei relații care pot fi utile în general. Când copilul vine pentru prima oară, putem începe prin a ne apropia de el în sala de așteptare. Totuși, inițiem acest proces apropiindu-ne întâi de părinți. Astfel, îi permitem copilului să se simtă în siguranță și în largul său beneficiind de grijă și controlul părinților. Copilul observa cum relaționam cu părinții și prin urmare poate capăta cât de cât încredere în noi. În plus, copilul va fi încurajat de părinți primind astfel permisiunea de a se implica într-o relație cu consilierul. Totodată acest proces le permite părinților să perceapă importanta propriului rol în consiliere. Un element important în stabilirea unei relații cu copilul constă în a le cere părinților, în prezența copilului, să precizeze motivele pentru care l-au adus la consiliere. Astfel, copilul și consilierul dețin aceleași informații privind motivul pentru care copilul vine la ședințele de consiliere, prin urmare, se minimalizează posibilitatea de a apărea neînțelegeri.

În procesul stabilirii unei relații cu copilul îi spunem care sunt opțiunile cu privire la începerea și desfășurarea primei ședințe de consiliere. La început poate fi util să îi permitem copilului să exploreze mediul în care se va desfășura consilierea și să îi spunem unde îl va aștepta mama sau tată. Această abordare este foarte utilă în cazul în care copilul are un nivel ridicat de anxietate. Anumitor copii le este greu să se despartă de părinți și să se apropie de consilier. Când întâlnim un astfel de copil, invitam copilul și părinții în camera de ludoterapie, apoi îi propunem copilului să exploreze camera în timp ce discutam cu părinții în prezența acestuia. Pe parcursul acestui proces implicam din când în când și pe copil în conversație sau îl invităm să ne vorbească despre lucruri din încăpere care îi trezesc interesul. Uneori îl putem invita pe copil să se joace cu părinții în camera de joacă până se simte în siguranță acolo. În timpul procesului de inițiere a relației este foarte important să îl ajutăm pe copil să înțeleagă specificul relației copil-consilier. Dacă nu înțelege acest lucru, copilul nu va ști la ce să se aștepte de la consilier și ce așteptări are acesta de la relație, iar apropierea lor va fi limitată. Pe măsură ce copiii cresc și se dezvolta intra în contact cu mulți adulți și sunt influențați de ei. Fiecare dintre acești adulți are caracteristici sau atribute individuale. Copiii le observa și învața de la ei. Părinții au o autoritate general asupra tuturor aspectelor vieții copiilor lor.

Fiecare copil provine dintr-un mediu unic, în care învața normele sociale ale interacțiunii cu diverse categorii de oameni. Normele sociale folosite de un copil în relația cu o anumită persoană vor depinde de așteptările copilului privind relația cu persoana respectivă. Este esențial ca un copil care urmează să fie consiliat să înțeleagă specificul relației copil- consilier, ca să știe care sunt așteptările; altfel nu s-ar simți în siguranță și confortabil în cadrul acestei relații. Explicându-i regulille de bază, îi aducem copilului la cunoștință ce anume nu este permis pe parcursul consilierii. Copilul trebuie să știe că are voie să se exprime în orice modalitate confortabilă pentru el, respectând însă regulile, și că îi este permis să dezvăluie aspecte intime și confidențiale și să discute despre ele.

Apropierea de copil se referă la dezvoltarea unei relații care să îi satisfacă necesitățile în mediul consilierii, astfel încât el să se simtă suficient de confortabil pentru a se implica în mod util în procesul de consiliere. După ce se observa că se simte confortabil în această relație copilul poate fi invitat să își spună povestea. Copilul poate fi invitat să își spună povestea prin intermediul jocului său al unor mijloace adecvate. Trebui să fim atenți când decidem ce materiale îi punem la dispoziție pentru joacă și când alegem mijloacele. Acestea sunt selectate astfel încât să îi ofere copilului șansa de a explora aspecte emoționale și psihologice relevante. Invitarea și încurajarea copilului să își spună povestea constituie elementele cele mai importante și mai eficiente ale oricărui proces de consiliere a copilului.

În procesul de consiliere pot surveni dificultăți cauzate de facturi asociați în mod direct cu specificul probemelor copilului. Dacă acestea nu sunt luate în considerare și gestionate cu atenție, pot submina procesul de consiliere. Copiii cu probleme se comporta adesea în mod inconcsevent și au dificultăți în a-și recunoaște și/sau a-și comunica sentimentele. Unii își controlează cu dificultate impulsurile și au o atenție limitată. Alții manifesta mecanisme de apărare patologice. Procesul de consiliere poate fi blocat de una sau mai multe dintre aceste probleme iar implicarea copilului în consiliere va fi dificilă. Totuși utilizând în mod adecvat abilitățile de consiliere a copiilor aceste blocaje pot fi de obicei depășite. Când invitam un copil să își spună povestea, încrederea este aspectul esențial. Uneori, datorită importanței acestui aspect trebuie să avansăm foarte încet la început.

În ședințele inițiale am putea să îi permitem unui copil mic să se joace singur, sau să implicăm și un copil mai mare într-un joc pentru a-l ajuta pe primul să se simtă confortabil și în siguranță în mediul respectiv. După ce a fost stabilită o relație bazată pe încredere într-un mediu care include mijloace adecvate copilul poate fi invitat să își spună povestea. Când îl invită, consilierul nu încearcă să grăbească procesul și îi oferă copilului ocazia de a se exprima și de a-și explora sentimente și probleme care pot fi dificile pentru el. Consilierul nu îl interoghează pe copil ci îl invită să dezvăluie ceea ce dorește. Unele comportamente ale consilierului îl pot inhiba pe copil. Printre acestea se număra limitările temporale ori spațiale sau cele impuse de mijloacele utilizate. Dacă întrebările nu sunt folosite rar sopilul poate să blocheze comunicarea de teama intruziunilor consilierului în aspecte private și sensibile. Adesea, este nevoie de sprijin din partea consilierului pentru a-l ajuta pe copil să își rezolve anumite dificultăți astfel încât acestea să nu îl mai deranjeze. Când problemele vor fi rezolvate adecvat, copilul va relaționa mai ușor cu alte prersoane, anxietatea lui se va diminua și el va avea o existența mai bine adaptată la mediul său social și emoțional. Ajutarea copilului să își spună povestea într-un mediu în care este acceptat și în care i se acorda crezare, fiind înțeles, fără a fi judecat, constituie o componentă importantă a procesului de consolidare a puterii. Consolidarea puterii implica dobândirea unui control asupra problemelor, astfel încât copilul să nu mai fie tulburat în mod excesiv de gânduri și amintiri care induc anxietate și afectează relațiile adaptative normale. În consecință, copilul va începe să aibă o concepție diferită despre sine, iar stima de sine și relațiile sociale vor fi stimulate. Prin urmare, copilul este capabil să se integreze mai ușor în universul său social și emoțional.

Pentru a finaliza procesul de consiliere, consilierul are responsabilitatea de a-l ajuta pe copil să învețe modalități noi de a gândi și de a se comporta, astfel încât să poată funcționa adaptat. Dacă nu se întâmpla acest lucru, tiparele de gândire și comportamentale ale copilului îi pot cauza alte probleme, iar copilul va avea din nou nevoie de consiliere pe viitor pentru a le rezolva. Evaluarea finală optimă se face în colaborare cu copilul și cu familia. Evaluarea are rolul de a confirma că în momentul respectiv nu se impun sau nu sunt adecvate alte ședințe ulterioare și este necesară pentru a stabili eficienta eforturilor depuse și pentru a face recomandări.

Camera de ludoterapie

În mod ideal, camera de ludoterapei este izolată fonic, astfel încât copilul să nu fie distras de zgomote din exterior. De asemenea, acest lucru îl ajuta pe copil, sacreaza că nu mai aude nimeni ceea ce spune consilierului. Este de dorit totuși să existe o fereastră. Camerele fără ferestre pot fi stresante pentru copiii care se simt prizonieri sau care sunt claustrofobi. În mod ideal în camera de ludoterapie trebuie să existe o chiuvetă într-o zonă dedicată jocurilor în care copilul se poate murdări. Astfel, copilul se poate spăla după ce folosește mijloace precum argila și vopselele. În zona dedicară activitatikor la care se folosese apa, podeaua poate fi acoperită cu linoleum iar în rest cu covoare ca să se poată sta confortabil pe jos. Este bine ca în camera să existe un geam-oglinda și o cameră video. Oglinda îi permite celui aflat în camera de observare să vadă ce se întâmpla în camera de consliere, fără să întrerupă procesul său să distragă atenția. Când este instalat un geam-oglinda, este necesar și un sistem audio, astfel încât observatorul să poată auzi ce se spune nu doar să vadă ce se întâmplă. Geamul-oglinda poate fi folosit în următoarele scopuri:

– pentru a-i permite consilierul să observe jocul copilului fără să îi distragă atenția acestuia

– pentru a lucra în colaborare cu alt terapeut aflat în camera de observare

– pentru a permite unui supervizor să observe în mod direct o ședință de consliere,

Înainte de a folosi geamul-oglinda sau camera video, este esențial să îi informăm pe copil și pe părinți și să le obținem consimțământul. Este de dorit ca încăperea unde se defasoara consilierea să fie dotată cu o diversitate de jucării, materiale și mijloace, deoarece acestea tind să incite la diferite tipuri de joacă. Materiale precum cuburile de lemn, lego și cutiile de carton incita la jocuri de construit. Recuzita pentru deghizat și ustensilele de bucătărie încurajează jocurile imaginative de rol. Este de preferat o cameră de consiliere neaglomerata cu obiecte pentru a nu fi distrasa atenția copiilor la vederea unui număr mare de jucării. De preferat este să depozităm majoritatea jucăriilor și mijloacelor în dulapuri, iar la fiecare ședință de consiliere scoatem doar anumite obiecte. Este avantajos ca în camera să exite un spațiu în care copilul să se retragă și să stea liniștit (de exemplu fotoliile moi care pot fi folosite de copil când se relaxează sau când face o călătorie imaginară). Este de preferat ca mediul de joacă să rămână neschimbat de la o ședință la alta, astfel încât copilul să se simtă în largul său și să aibă un sentiment de apartenența când vine la o nouă ședință.

Utilizarea animalelor de jucărie

Animalele de jucărie sunt foarte utile când ne apropiem de un copil în procesul de consiliere și când încercam să descoperim informații inițiale cu privire la modul în care copilul se vede pe sine și cum îi vede pe cei din familia sa. Sunt necesare o varietate de animale mici de jucărie și alte figurine din plastic, cu un colorit adecvat astfel încât să semene cu cele reale. Este util să aibă diverse dimensiuni și aspecte, de exemplu unele să aibă o înfățișare inofensivă, altele una agresivă iar altele să pară prietenoase. Este de doritsa existe și masculi și femele iar la unele specii și pui de animale. Este important ca toate animalele să poată sta în picioare cu ușurință. Lucrul cu animalele de jucărie îl ajuta pe copil:

– să își exploreze relațiile anterioare, prezente și viitoare cu alte persoane;

– să își înțeleagă mai bine locul în cadrul familiei;

– să își exploreze mai bine temerile legate de relațiile viitoare;

– să fantazeze în legătură cu posibile relații viitoare;

– să exploreze soluții posibile ale unor probleme asociate cu relațiile.

Când lucrează cu animale de jucărie, sarcina consilierului este să îl încurajeze pe copil să se axeze pe relațiile importante din viața sa și să își spună povestea din perspectiva acestora. Pornind de la această poveste, consilierul îl poate ajuta pe copil să identifice teme și aspecte importante și să experimenteze emoțiile care apar. Consilierul începe prin a-i prezenta copilului animalele, după care îl poate ruga să aleagă un animal care seamănă cel mai mult cu copilul. Când formulează această solicitare, este important ca respectivul copil să înțeleagă că i se cere să aleagă animalul care îi seamănă cel mai mult așa cum este acum, nu să aleagă un animal ce reprezintă ceea ce ar vrea el să fie. De exemplu, un copil ar putea să creadă că este supus și ascultător, dar să își imagineze că este mai puternic. Dacă un astfel de copil ar alege un miel care să îl reprezinte ar fi potrivit, însă nu ar fi potrivit dacă ar alege un dinozaur.

Nu ar fi util ca un copil să aleagă un animal doar pe baza asemănării fizice ( de exemplu un copil înalt și slab ar putea alege o girafă). Intenția este să îl invităm pe copil să aleagă un animal pe care îl consideră cel mai asemănător cu el din perspectiva personalității, a caracteristicilor comportamentale și emoționale. După ce copilul a ales animalul, consilierul îl poate invita să îi spună cum este animalul ales ( de exemplu: vorbește-mi despre vulpea asta, cum este ea?). Pentru a-l încuraja pe copil să descrie trăsăturile de personalitate ale animalului, consilierul poate spune: ,, Mă întreb cum este acest animal în sinea lui.”; sau ,, Spune-mi mai multe lucruri despre acest animal.”

În nici un caz consilierul nu denumește animalul cu numele copilului și nu lasă să se înțeleagă că animalul este copilul, deși a fost ales pentru că seamănă cel mai bine cu copilul și va fi folosit pentru a-l reprezenta pe copil. Termenul ,,animalul” sau denumirea sa îi permite copilului să se distanțeze de animalul ales, astfel încât, deși acesta îl reprezintă în unele moduri, nu este identic cu el. Copilul poate proiecta apoi calități, caracteristici și comportamente asupra animalului, în siguranță. Animalul, nu copilul, devine posesorul atributelor negative, pozitive și inacceptabile. Acest lucru îi permite copilului să se simtă mai liber când îi atribuie comportamente negative și indezirabile, pe care le poate recunoaște apoi la el însuși, dar nu este pregătit să și le asume. Uneori, copilul ar putea alege un animal despre care consilierul crede că are anumite calități ( de exemplu, copilul alege o panteră despre care consilierul crede că este agresivă ; totuși copilul o poate considera prietenoasă și neagresivă).

Consilierul trebuie să fie atent să nu își proiecteze ideile asupra animalelor alese de copil. Din când în când copilul poate dori să aleagă mai multe animale care să îl reprezinte. Acest lucru poate fi util întrucât cele două animale reprezintă aspecte diferite ale aceluiași copil. După ce copilul a ales animalul care îi seamănă cel mai mult, consilierul îl încurajează să aleagă alte animale ce îi reprezintă pe toți membrii familiei sale. În cele din urmă copilul va avea un grup de animale ce reprezintă familia sa. Când grupul este complet consilierul poate să observe situarea animalelor selectate și să facă o afirmație cu privire la modul în care au fost aranjate (aliniate, în cerc, un animal în centru). După ce copilul a aranjat animalele consilierul poate comenta dispunerea lor. Astfel, în mod indirect, copilul îi împărtășește consilierului imaginea familiei sale și a relațiilor din cadrul acesteia.

Pe parcursul procesului implicat de lucrul cu animale de jucărie, consilierul nu se referă niciodată la grupul de animale selectate drept familia copilului și nu folosește niciodată numele membrilor familiei sale. Acest lucru îl poate inhiba pe copil când trebuie să aloce atribute, comportamente, gânduri și sentimente animalelor și îi poate bloca totodată capacitatea de a explora dezinhibat relațiile dintre animale.

Pe lângă explorarea unor relații curente, consilierul mai poate analiza cum se simte copilul cu privire la absența anumitor membri ai familiei. De exemplu, consilierul îi poate spune copilului: “aș vrea să muți tigrul, să-l pui în spatele tău“. Imaginea pe care o vede acum copilul este una din care tigrul (tatăl) este absent. Animalele de jucărie pot fi utilizate pentru a-l ajuta pe copil să își exploreze ideile cu privire la ce ar destinde relațiile din cadrul familiei. Acest lucru poate fi realizat dacă-l invitam pe copil să pună animalul într-un loc în care acesta se va simți mai confortabil în relația alți membri ai familie.

Când ședința de consiliere se apropie de sfârșit, este util să îl invităm pe copil să aranjeze animalele într-un mod care le va permite tuturor să se simtă aproape confortabil. În acest mod, copilul poate părăsi ședința simțindu-se bine cu privire la activitatea sa și având sentimentul că s-au rezolvat unele aspecte problematice ale relațiilor din cadrul familie sale.

Uneori când lucrează cu animale de jucărie, consilierul poate repeta cuvânt cu cuvânt unele sintagme folosite de copil pentru a-l încuraja să își dezvolte povestea. De exemplu, după ce mută un cățel lângă o rata copilul spune: “elefantului nu-i place asta“. În cazul în care consilierul repeta ,,elefantului nu-i place asta’’, copilul se va gândi probabil la ceea ce a spus și își va explora mai profund ideile și sentimentele. Orice ȋntrebări puse de consilier au drept scop obținerea unor informații suplimentare referitoare la povestea copilului, nu orientarea ei într-o anumită direcție. Întrebările de tip ,, de ce’’ nu sunt utile în lucrul cu animalele de jucărie, deoarece ele stimulează răspunsuri interpretative, care tind să îl îndepărteze pe copil de procesele sale interioare. Intrebarilede tip ,, ce’’ și ,,cum’’ sunt utile deoarece îl invită pe copil să împărtășească informații care nu sunt influențate de explicații ingenioase. Explicațiile îl distrag pe copil de la adevărata esență a poveștii și îi permit să se îndepărteze de experiențele dureroase.

Desenul, pictura, colajele și construirea diferitelor obiecte

Când folosim oricare din aceste mijloace, accentul cade pe creativitate. Toate îl invită pe copil să exploreze, să experimenteze și să se joace. Copilul poate utiliza mijloacele pentru a realiza imagini sau reprezentări simbolice ale unor probleme, gânduri și teme asociate cu povestea lui sau cu o parte din ea. Prin urmare, copilul poate să elaboreze vizual o imagine a mediului său și să recunoască poziționarea sa în acest mediu. De asemenea poate folosi mijloacele pentru a explora orice modificări survenite în mediu sau schimbările pe care le-a făcut dea lungul unei anumite perioade.

Mijloacele îi permit copilului să facă afirmații dure, într-o formă acceptabilă. De exemplu, comportmanetul agresiv sau inacceptabil din punct de vedere social poate fi exprimat printr-un desen. În acest mod, comportamentul este controlat în loc să fie manifestat, permițându-i copilului să experimenteze emoțiile negative. Toate aceste mijloace sunt puternice deoarece le permit copiilor să își exprime și să își comunice gândurile, sentimentele și experiențele interioare, cu ajutorul propriilor imagini și simboluri. Folosind limbajul simbolic al artei, copiii pot să își trăiască sentimentele și să le gestioneze, schimbându-și unele comportamente asociate cu acestea.

Este important să ținem seama de faptul că unii copii vor fi mai pricepuți decât alții la desen sau pictura, în funcție de vârsta lor de dezvoltare. Este normal și potrivit că acei copii cu vârste mai mici de 4 ani să facă mâzgălituri și să experimenteze, testând noi modalități de a desena. Ei nu folosesc în desene culorile reale ale obectelor; majoritarea colorează în funcție de sentimentele lor. Deși este posibil consilierul să nu înțeleagă semnificația desenului sau a liniilor trasate de copil, acesta să știe ce reprezintă ele. De obicei copiii din această grupa de vârsta nu îi spun consilierului ce au desenat decât dacă sunt întrebați. De asemenea, copilul poate modifica uneori semnificația desenului inducand-l în eroare pe consilier.

Un copil mai mic va desena sau va picta ca și cum ar fi spectatorul unei scene și va încerca să își realizeze desenul tridimensional, folosind perspectiva. Deși desenul și pictura sunt corelate cu etape de dezvoltare clare, asociate cu vârsta, exista unele modalități comune în care copiii își reflecta în general sentimentele, prin folosirea liniilor, formelor și culorilor. Ritmurile din desennul sau pictura unui copil sunt asociate adesea cu emoțiile pe care le exprimă el prin intermediul lucrărilor realizate.

Prin intermediul desenului și al picturii copii cărora le este dificil să își spună povestea cu cuvinte pot să descrie și să dezvăluie informații despre ei înșiși, despre familie și despre mediul lor. Ei pot face acest lucru fie prin reprezentarea directă a unor oameni și evenimente, fie în mod indirect prin intermediul reprezentărilor simbolice. Sentimente refulate sau intense ale copilului pot fi exprimate chiar prin activitatea artistică sau concretizate cu ajutorul simbolurilor folosite în desen și pictura. Combinând elementele creative ale artei și fanteziei, copilul poate experimenta modificări ale poveștii, dobândind astfel sentimentul că deține controlul asupra unor evenimente pe care le-a trăit sau le trăiește.

Tehnica folosirii formelor, liniilor și culorilor mai poate fi utilizată în mod eficient pentru a-i ajuta pe copii să își deseneze familia. De exemplul, consilierul poate spune: ,,gândește-te la fiecare membrul al familie tale și desenează-l ca și cum ar fi o formă, o linie sau o culoare pe pagina’’. Uneori consilierular putea dori să ilajute pe copil să descopere mai multe despre el însuși ca persoană. O bună modalitate de a realiza acest lucru este a-l invita să îs imagineze că este un copac. Consilierul ar putea spune: ,,imaginează-ți că ești un copac și desenează-te sub această forma’’. După aceea îl poate invita pe copil să își descrie desenul spunând ,,prefațe că ești copacul și spune-mi cum este să te afli în acest desen’’. Adesea copiii se identifica intens cu copacul pe care l-au desenat. Acest lucru este foarte util pentru a-l ajuta pe un copil să înceapă să-și rezolve problemele personale.

Copiii par capabili să își reprezinte sentimentele mai ușor prin intermediul picturii în comparație cu desenul. Când desenează, pun mai mult accent pe reprezentare. Toate aceste mijloace sunt foarte adecvate pentru utilizarea în consilierea individuală a copiilor de vârsta preșcolara.

Cărțile și poveștile

Poveștile pentru copii includ oameni, animale, personaje fantastice și tot felul de obiecte neînsuflețite înzestrate cu personalități, convingeri, gânduri, emoții și comportamente. Când un copil asculta o poveste poate să se identifice cu un personaj, o temă sau un eveniment din cadrul acesteia. Dacă face acest lucru, atunci aproape sigur va reflecta la propria situație de viață. Astfel, copilul poate procesa în mod proiectiv propria dezordine emoțională. Folosind cărțile și poveștile, copilul poate fi ajutat:

– să își recunoască anxietatea sau suferința, identificându-se cu personajele sau situațiile dintr-o poveste;

– să descopere teme și emoții asociate care survin din când în când în viața lor (teama de a nu fi lăsat singur, de a nu fi trădat, sentimente excesive de responsabilitate față de alții);

– să se gândească la soluții alternative ale problemelor și să le exploreze;

– să normalizeze anumite evenimente din viața sa, aducându-i la cunoștința faptul că și alții au avut experiențe asemănătoare;

– să reducă stigmatizarea asociată cu anumite experiențe inacceptabile din punct de vedere social;

– să recunoască faptul că unele evenimente sunt inevitabile (un copil care s-a inbolnavit și trebuie să meargă la spital);

– să își exprime dorințe, speranțe și fantezii.

Cărțile folosite la educarea copiilor în spiritul unor convingeri și comportamente adecvate sunt cele care vizează comportamente protectoare, gestionarea furiei și competente sociale. Povestirea constituie un proces interactiv la care participa copilul și consilierul. Cărțile pot fi utilizate pentru a aborda o mare diversitate de aspecte precum comportamentele protective, pericolele pe care le pot reprezenta străinii, secretele și atingerile inadecvate. Consilierul le poate folosi pentru a-l ajuta pe copil să exploreze alegeri și opțiuni privind un comportament viitor. De exemplu, o carte îl poate ajuta pe copil să îi spună ,, nu’’ unui străin. Consilierul poate verifica apoi dacă respectivul copil are capacitatea de a spune nu și îl poate ajuta să exerseze acest răspuns cu voce tare. După aceea copilul și consilierul se pot implica într-un joc de rol prin care copilul învața comportamente adecvate.

Cărțile și poveștile sunt deosebit de adecvate pentru copii începând cu vârsta preșcolara, care sunt obișnuiți să asculte povesti și le considera liniștitoare. Ele le permit copiilor să aibă o gândire expansivă. Sunt cele mai potrivite pentru a fi folosite în consilierea indiividuala și în consilierea părintelui și a copilului.

Marionetele și jucăriile de pluș

Când lucrăm cu copii mici, marionetele și jucăriile de pluș pot fi utile în orice etapă a procesului de consiliere. Copiilor le place să folosească marionete și jucării de pluș pentru că sunt ușor de manipulat. Acestea nu necesită prea multă pregătire și sunt familiare pentru majoritatea copiilor. Când folosim marionete și jucării de pluș, copilul face apel la povești și la alte evenimente dramatice și proiectează idei preluate din acestea asupra marionetelor și jucăriilor de pluș. Copilul le consideră separate de sine, exterioare sieși și le poate atribui fără constrângeri, convingeri, comportamente și personalități pe care le consideră destul de diferite de ale lui.

Există diferențe între folosirea marionetelor și jucăriilor de pluș și utilizarea poveștilor. Poveștile îi oferă copilului ocazia de a-și exprima fantezii și de a explora situații conflictuale.

De asemenea, ele îi permit să abordeze probleme și sentimente importante chiar dacă îi este prea dificil să vorbească despre ele în mod direct. Marionetele și jucăriile de pluș sunt la fel de utile și, de asemenea, adaugă o dimensiune suplimentară povestirii. Prin intermediul marionetelor și jucăriilor de pluș, copilul participă direct la crearea și rostirea dialogului poveștii și la manipularea lor, pentru a reprezenta povestea. Procedând astfel, copilul se implică în povestire, și se conectează la ea personal, fapt care îi permite să își asocieze mai ușor faptele cu ale unor personaje din poveste. Abordarea indirectă, prin intermediul spectacolului de marionete protejează durerea interioară a copilului de expunerea directă, aceasta fiind exprimată sub o formă deghizată, ca aparținând marionetelor sau jucăriilor de pluș. Concomitent, copilul capătă încredere să vorbească despre aspecte relevante și are șansa de a dobândi curajul de a-și asuma problemele și de a se confrunta cu ele când este pregătit.

Dramatizarea îi permite copilului să își proiecteze asupra marionetelor și jucariilor de pluș convingerile, comportamentele și caracteristicile personalității proprii și cele ale altor persoane importante din viața sa. Marionetele și jucăriile de pluș oferă o modalitate sigură de exprimare a fanteziilor cu privire la interacțiunile altora și interacțiunile copilului cu persoanele respective. Pe parcursul secvenței dramatice consilierul poate interveni pentru a-l ajuta pe copil să își exprime, să își înțeleagă și să își rezolve problemele determinând astfel o schimbare. Marionetele și animalele de pluș pot fi folosite pentru:

– dobândirea controlului asupra unor probleme și evenimente;

– consolidarea puterii prin intermediul exprimării fizice;

– consolidarea abilitaților de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor;

– dezvoltarea competentelor sociale;

– îmbunătățirea abilitaților de comunicare;

– dezvoltarea capacității de a înțelege.

Când folosim marionete și jucării de pluș, copilul are ocazia să pună în scenă evenimente neplăcute. Procedând astfel, copilul poate avea sentimentul că deține controlul asupra experienței respective. De exemplu, dacă în viața reală copilul a fost pasiv și lipsit de putere, în cadrul punerii în scenă a experienței respective, marioneta de pluș asupra căreia copilul își proiectează experiența se poate comporta într-un mod mai asertiv și mai activ. Secvența dramatică poate fi repetată de câteva ori, iar marioneta va reuși să reacționeze din ce în ce mai bine la situația respectivă, până ce copilul va fi satisfăcut. Prin crearea unei secvențe dramatice cu ajutorul marionetelor și jucăriilor de pluș, copiii pot explora în siguranță o diversitate de soluții alternative. Consilierul poate face asociații între acestea și situația de viață cu care se confruntă copilul.

Pentru a-l ajuta pe copil să-și dezvolte competentele sociale, consilierul se implică în jocul cu marionete coordonat de acesta. Consilierul crează apoi situații în care copilul trebuie să reacționeze folosind propriile marionete sau jucării de pluș. Aceste reacții pot fi apoi receptate pozitiv sau negativ de marioneta mânuită de consilier. Astfel, copilul poate explora indirect adecvarea sau inadecvarea propriului comportament social.

Folosirea marionetelor și a jucăriilor de pluș într-o secvență dramatică necesită din partea copilului atât activități verbale cât și nonverbale. În consecință este încurajată comunicarea despre evenimente sau probleme imaginare sau reale. Copilul reușește astfel să își dezvolte capacitatea de a înțelege consecințele diferitelor stiluri de comunicare, și prin urmare, își poate îmbunătăți abilitățile de comunicare. Copilul poate să se identifice cu caracteristicile și comportamentele marionetelor și jucăriilor de pluș. Procedând astfel, are la dispoziție o modalitate indirectă de a experimenta relațiile alternative, iar dacă dorește, poate explora aspecte precum separarea, apropierea și comunicarea deschisă a acestor necesități.

Când copilul crează un dialog între marionete, trebuie să țină cont de diversele puncte de vedere, uneori conflictuale, ale păpușilor din secvența dramatică respectivă. În consecință, copilul își va dezvolta capacitatea de a înțelege, fapt care ar trebui să îl ajute să recunoască și să înțeleagă punctele de vedere ale altor persoane în contextul propriei situații de viață. Aceasta i-ar putea ajuta și să își dezvolte o înțelegere mai profundă a evenimentelor din viața lor.

Uneori, folosind tehnica dialogului între o marionetă și consilier,copilul poate fi ajutat să descopere soluții la propriile probleme. De exemplu, un copil se poate teme să meargă la grădiniță, pentru a nu fi hărțuit, dar nu se simte în largul lui să vorbească despre asta. Îi putem sugera copilului ca un anume ursuleț se pricepe să ghicească la ce se gândesc copiii. Putem spune ,, dacă îl ții în brațe, ursulețul mi-ar putea spune ce te frământa”. Copilul poate fi încurajat apoi să participe la un dialog continuu intre consilier, ursuleț și el însuși. I se poate cere să îl asculte pe ursuleț și să repete ce ,, spune’’ acesta. Astfel copilul devine vocea ursulețului și este capabil să spună ce dorește prin intermediul acestuia.

Marionetele și jucăriile de pluș sunt foarte utile când lucram cu copiii de vârsta preșcolară. Acestea sunt ideale pentru a fi folosite în consilierea individuală, dar și în ședințele de consiliere de grup. Folosirea acestor mijloace îi permite copilului să își exploreze și să își lărgească gândirea, îl încurajează să devină interactiv și câteodată aventuros. Marionetele și jucăriile de pluș pot fi folosite pentru a transmite mesaje etice și pentru a educa.

Jocurile imaginative de rol – sunt cele în care se implica spontan copiii mici.

Acestora le place să se prefacă că sunt altcineva ( de exemplu un doctor sau mama care își hrănește copilul). În timp ce se joacă, se deghizează și folosesc obiecte de recuzită, cum sunt ambalajele goale de alimente, dacă se joacă de-a cumpărăturile. Astfel ei combină folosirea obiectelor, acțiunilor, cuvintelor și interacțiunilor cu persoane imaginare pentru a crea o secvență dramatică.

Copiii mai mici (cu vârste de 2-3 ani) pot imita rolurile unor adulți din viața lor, dar folosesc în jocul reprezentațional obiecte sau replici de jucărie ale acestora. Copiii cu vârste începând de la 4 ani se bazează mai puțin pe obiecte reale în jocul imaginativ de rol. Cei din această grupa de vârsta sunt în general capabili să folosească și alte obiecte pentru a simboliza sau înlocui obiecte implicate în jocul lor. De exemplu un cub din lemn poate fi folosit drept telefon. Acești copii sunt totodată capabili să substituie obiecte cu acțiuni în jocul imaginativ de rol. De exemplu, un copil poate duce pumnul strâns la gură, ca substitut pentru o ceașcă, atunci când se preface că bea. În jocul imaginativ de rol copilul se implica total în crearea unui personaj aflat într-o situație imaginară. Copilul devine actor în adevăratul sens al cuvântului.

Deoarece copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 5 ani se implica de obicei în jocul imaginativ de rol, acesta fiind o componentă naturală a dezvoltării lor, absența unui astfel de joc este semnificativă. Un copil incapabil să se implice în jocul imaginativ de rol poate dispune de resurse limitate pentru rezolvarea unor probleme emoționale.

Jocul imaginativ de rol poate fi folosit pentru:

– ajutarea copilului să exteriorizeze și să articuleze idei, dorințe, temeri și fantezii, atât verbal cât și nonverbal ; un astfel de joc îi permite copilului să își recreeze lumea într-un mod simbolic și dramatic, fapt realizat spontan, pe măsură ce el creează unn scenariu și regizează jocul actorilor însuflețit și neînsuflețiți. Printre actori se număra el însuși, păpușile, jucăriile de plus și poate s consilierul.

– ajutarea copilului să exprime gânduri sau procese de gândire subiacente ; pentru a realiza acest lucru, consilierul trebuie să petreacă timp observând copilul fără a interveni. Apoi copilului i se permite să folosească timpul dedicat jocului imaginativ de rol pentru a explora dorințe sau speranțe inconștiente.

– eliberarea cathartică de durerea emoțională ; procesul jocului în sine induce vindecarea.

– ajutarea copilului să devină puternic prin exprimarea fizică a emoției; utilizând dirijarea jocului, consilierul îi poate oferi copilului exemplul unor roluri fantastice puternice. Copilul poate fi încurajat apoi să experimenteze aceste roluri, folosindu-se de obiecte din recuzită. După ce copilul și-a asumat un rol puternic ( de exemplu de salvator) consilierul poate reveni la poziția de partener de joc, pentru a-l sprijini în rolul său.

– ajutarea copilului să dobândească controlul asupra unor probleme și evenimente din trecut; consilierul îl poate invita pe copil să recreeze o experiență neplăcută sau dureroasă în timpul căreia acesta s-a simțit neajutorat și lipsit de putere. În timp ce aceasta este exteriorizata în timpul unei minisecvente dramatice, copilul poate fi încurajat să se implice mai activ în evenimente pe care anteior poate le-a trăit în mod pasiv. Acest lucru poate fi realizat invitându-l să reia de mai multe ori minisecventa dramatică. De fiecare dată copilul este încurajat să experimenteze comportamente noi, mai puternice, care implica mai mult control. Astfel copilul depășește postura de victima, și dobândește un sentiment de control asupra unor evenimente care fuseseră amenințătoare.

– oferirea ocaziei de a înțelege evenimente anterioare și actuale; consilierul îl poate ajuta pe copil să creeze o secvență dramatică în care sunt incluse evenimente asemănătoare celor pe care le-a trăit el. Pe parcursul jocului, consilierul îl poate invita să schimbe succesiv rolurile, astfel încât să joace întâi un rol, apoi altul, apoi să revină la primul personaj. Repetând de câteva ori acest proces, copilul se implica în interpretarea rourilor a două personaje diferite, iar între acestea survine un dialog inventat de el. În consecință, copilul trăiește experienta ambelor personaje și înțelege comportamentele, convingerile și percepțiile altor persoane și unele evenimente actuale și anterioare.

– ajutarea copilului să își asume riscuri legate de dezvoltarea unor comportamente noi; pe parcursul jocului imaginativ de rol, el poate testa comportamente noi, pe care altfel nu le-ar fi testat, pentru a le verifica posibilele consecințe. Consilierul îl poate ajuta pe copil să își asume riscuri amintindu-i că tot ce se întâmpla în timpul jocului imaginativ de rol este imaginar și nu va avea consecințe negative în realitate.

– ajutarea copilului să exerseze comportamente noi și să se pregătească pentru anumite situații de viață; copilul ar putea fi invitat să își asume rolul unei persoane cu autoritate, de exemplu doamna educatoare. Apoi consilierul se poate implica în joc, prefăcându-se că este un copil care se supune comportamentelor persoanei cu autoritate (educatoarea). Prefăcându-se că nu este ascultător dacă ,, educatoarea’’ îi spune să stea pedepsit pe scăunel, consilierul poate spune: ,, nu vreau să stau pe scăunel, eu mă duc să mă joc’’. Acest răspuns sfidător testează rolul copilului. Este de văzut apoi dacă acesta devine mai autoritar sau nu.

– oferirea ocaziei de a-și consolida conceptul de sine și stima de sine; consilierul și-ar putea asuma rolul prietenului care uită diverse lucruri, evidențiind contrastul dintre comportamentul său și cel de ajutorare, cooperare al copilului. Astfel subliniază capacitatea copilului de a fi de ajutor.

– ajutarea copilului să își îmbunătățească abilitățile de comunicare; pentru a-l încuraja pe copil să facă comentarii verbale despre activitatea sa nonverbala pe parcursul jocului imaginativ de rol, consilierul poate să reflecte ceea ce face copilul și să îl invite să își comunice gândurile. De exemplu, poate spune,, am observat că pui păpușica înapoi în pat. Ce ai vrea să-i spui în timpul ăsta ?’’. astfel copilul este încurajat să comunice, să nu manifeste doar comportamente nonverbale.

Jocul imaginativ de rol poate să aibă un final deschis și să fie expansiv, permițându-i copilului să exploreze posibilități și opțiuni nelimitate și să își exprime în siguranță diverse sentimente, preocupări sau îngrijorări. Îl încurajează pe copil să fie interactiv și aventuros. Totuși îi permite să mențină anumite limite dacă dorește, folosind teme repetitive simple.

Lucrul cu tava cu nisip

Lucrul cu tava cu nisip îi oferă copilului șansa de a folosi simboluri, într-un spațiu bine definit, pentru a-și spune povestea. În timp ce face acest lucru, copilul poate recrea în tavă cu nisip și în imaginația să evenimente și situații din trecut și din prezent. De asemenea, copilul explorează posibilități pentru viitor sau își exprima fanteziile în tavă cu nisip. În consecință, copilul este capabil să facă oricare din lucrurile următoare:

– să exploreze anumite evenimente din trecut, prezent și viitor;

– să exploreze teme și aspecte asociate cu aceste evenimente ;

– să exteriorizeze lucrurile care nu sunt sau nu erau acceptabile pentru el ;

– să înțeleagă în mod cognitiv elementele evenimentelor din viața lui și astfel să înțeleagă evenimentele respective ;

– să integreze aspecte opuse;

– să își modifice povestea după cum este creată în tavă cu nisip, proiectându-și fanteziile asupra ei;

– să aibă un sentiment de putere prin intermediul exprimării fizice ;

– să dobândească controlul asupra unor probleme și evenimente din trecut și din prezent;

– să se gândească ce s-ar putea întâmpla în continuare;

– să găsească soluții la probleme, ajungând să le înțeleagă mai bine.

În cazul copiilor care manifesta un nivel foarte ridicat de anxietate, consilierul poate să dea următoarea indicație: ,, creează o imagine despre lucrurile care te sperie cel mai mult’’. Ulterior, pe măsură ce imaginea se dezvoltă, consilierul poate spune: ,, Găsește ceva care îți amintește de…( orice lucru relevant). Aceste instrucțiuni pot fi utile pentru copil deoarece, reprezentând în mod concret teama, copilul îi face față în mod simbolic. De exemplu, copilul poate să o îngroape sau să o scoată din tava cu nisip.

Lucrul cu tava cu nisip are impact deoarece oferă o structură vizuală sub forma unei imagini în interiorul ei, în asociere cu feedbackul consilierului. Prin urmare, copilul devine capabil să își înțeleagă lumea, văzând direct scena pe care a creat-o în tavă cu nisip și totodată prin intermediul afirmațiilor de tip feedback ale consilierului. Construindu-și progresiv imaginea în tavă cu nisip și conștientizând mai bine lucrurile, datorită feedbackului oferit de consilier, copilul probabil va recunoaște acum problema și poate încerca să o rezolve. Consilierul nu trebuie să emită presupuneri legate de semnificația simbolurilor sau obiectelor din relatarea asociată imaginii din tava cu nisip, ci este mai bine să exploreze sensul pe care îl atribuie copilul unui anumit simbol.

Când copilul lucrează cu tava cu nisip, consilierul poate învăța multe lucruri despre acesta, despre viață și problemele lui, observându-l. În cazul în care copilul nu vorbește despre ceea ce face, după ce consilierul îl observa un timp, este adecvat să îl invite în mod indirect pe copil să vorbească despre povestea să folosind o afirmație prin care reflectă ce a observat.

Conștientizarea problemelor, gândurilor și sentimentelor este intensificată, și astfel copiii reușesc să le aducă în prim plan și să le gestioneze.

Lucrul cu argila

Mulți copii se implica rapid în lucrul cu argila și sunt foarte dornici să o atingă, să o mângâie, să o lovească, să o modeleze. Argila îi permite unui copil să devină creativ. În timpul acestei activități creative, unele emoții ale copilului tind să se manifeste și să se exprime prin intermediul activității. Argila îi permite copilului să exprime o mare diversitate de emoții: copilul poate să mângâie cu seninătate argila, să o lovească sau să o rupă agresiv, arătându-și frustrarea. Astfel, emoții pe care copilul le refulează pot fi exprimate deschis, fapt ce are un efect cathartic. Lucrul cu argila poate fi deosebit de satisfăcător pentru copiii care nu au încredere în abilitățile lor creative, deoarece nu necesită prea multă îndemânare, posibilitatea eșecului fiind minimă. Consilierul nu trebuie să impună așteptări sau reguli, iar copilul se poate simți liber să se exprime cu încredere, reacționând la experiențele sale interioare fără constrângeri inutile.

În lucrul cu argila, copilul poate fi ajutat:

– să își formuleze și să își împărtășească povestea, folosind argilă pentru a ilustra elemente ale poveștii; de exemplu unui copil anxios îi putem cere să modeleze argila sub forma fricii sale și apoi să îl rugăm să ne vorbească despre aceasta.

– să își proiecteze asupra argilei sentimente pe care și le refula, astfel încât să și le recunoască și să și le asume;

– să recunoască și să rezolve probleme subiacente;

– să își exploreze anumite relații și să le înțeleagă mai bine; de exemplu relația cu doamna educatoare și colegii de la grădiniță, cum se simte el în legătură cu aceștia.

– să aibă un sentiment de succes și de satisfacție după ce termină o sarcină creativă.

Pe parcursul lucrului cu argila, consilierul nu trebuie să aibă o atitudine interogativa sau intruziva. Argila poate fi folosită în consilierea individuală, familiala și de grup. Are un final deschis și este expansiva, permițându-i celui care lucrează cu ea să o manipuleze, să o modifice și să o controleze după bunul său plac. Deoarece argila stimulează simțurile, ea permite copilului să își acceseze sentimente și emoții, astfel încât este cea mai utilă când lucram cu copiii cu blocaj emoțional: le permite să își acceseze și să își exprime emoțiile în moduri acceptabile și adecvate. În plus, permite procesarea introspectivă, în particular, a unor probleme care pot apărea.

Studiu de caz – anxietate de separare

Ședința 1

X. împreună cu părinții săi se prezintă la cabinetul de consiliere în urma indicațiilor primite de la medicul pediatru și de la educatoare. X. În vârstă de 5 ani prezintă o anxietate de separare puternică, nu poate suporta momentele de separare. Anxietatea sa a debutat în momentul nașterii surorii sale ( când el avea 2 ani); treziri cu urlete și noaptea, refuz de a merge să se culce dacă nu se culca și părinții săi, țipete în momentul separării atunci când merge la bonă, la locul de joacă, la grădiniță. El vrea să fugă, se agața de părinți, crizele sale de angoasa durează în medie până la 20 de minute. Acest comportament s-a agravat cu trecerea anilor, în prezent el urla dacă mama sau tată pleacă de acasă să cumpere ceva din apropiere. Comportamentul său la grădinița este perfect normal după încetarea crizei: are prieteni, desenează, nu manifesta instabilitate, asculta în mod normal. Nu prezintă ritualuri și nici alt tip de simptom anxios. Diagnosticul pus de serviciul de psihiatrie pediatrică, unde copilul a fost dus de părinți, a fost conform DSM-IV, anxietate de separare.

Ședința 2

Am propus la început familiei un număr de întâlniri cu X. pentru a observa mai bine manifestările de anxietate în momentul separării. A doua ședință a fost filmată, tatăl a rămas la începutul întrevederii, apoi a plecat în mod ostentativ fără că X. să manifeste o reacție specială în momentul separării. Am discutat cu el despre grădiniță, despre prietenii săi, despre mama pe care și-o imagina fericită la serviciu. Această ședință a durat 90 de minute. Timpul de expunere fără prezența tatălui în cabinet a fost de aproximativ 40 de minute.

Ședința 3

O a treia ședință a fost programată cu X. și mama sa. Am arătat filmul realizat cu ocazia primei întâlniri, când copilul vorbea cu consilierul calm, tatăl sau aflându-se în afara cabinetului de consiliere. Urmărind filmul, mama a mărturisit că ea n-a crezut niciodată ca fiul ei era relaxat atunci când se afla împreună cu alte persoane, ea se culpabiliza foarte tare pentru că lucra și pentru ca astfel îl făcea să sufere. Acest sentiment a fost întărit de faptul că fiica să nu prezenta nicio manifestare de anxietate în momentul separării. După ce și-a observat fiul în film, mama a cerut consilierului sfaturi pentru a atenua anxietatea lui X. Problema a fost definită deci într-un mod diferit : X. reacționează printr-un exces de angoasa la separări fără a avea un motiv valabil.

Ședința 4

Li s-a propus părinților un program în vederea dispariției problemei lui X. Acest program a constat în expunerea copilului la separări succesive și repetate. De exemplu, unul din părinți va merge să cumpere pâine, copilul tipa chiar dacă rămâne cu celălalt parine, tatăl pleacă, chiar dacă s-a declanșat criza, să cumpere pâinea, însă revine după 5 minute deoarece ,, magazinul era inchis’’. La 2 minute după întoarcerea sa el decide să plece din nou să vadă dacă nu s-a deschis magazinul, criza de anxietate se declanșează din nou, tatăl iese și revine de 8 ori. Fiul său nu mai plânge după cea de a șaptea ieșire. Această experiență este repetată zilnic, în situații diverse, instrucțiunile primite sunt acelea de a provoca separarea până în momentul în care copilul nu mai plânge.

Ședința 5

În mod progresiv, copilul începe să accepte momentele de separare, iese afară să se joace în grădină, revine să verifice dacă părinții săi mai sunt acasă. La grădiniță momentele de separare sunt mult mai puțin dramatice. O recădere este constatata după vacanță de Paști, o reluare a expunerii copilului la separări repetate permite din nou atenuarea stărilor de anxietate.

Discuție privind consilierea

S-a folosit tehnica de expunere repetată la momentele de separare deoarece copilul se simțea rău doar în momentul separării fizice. La grădiniță el se comporta normal, îi plăcea să participe la activități și să se amuze. Condiționarea separare/ angoasa devenită un comportament reflex era un fapt evident. Copilul începea să plângă în momentul sosirii la grădiniță, confirmând absența unei anxietăți anticipatoare. Copilul dormea bine, chiar și duminică seara. Ideile de abandon, de pierdere, de teama de accidente erau inexistente.

Model de program de formare a educatoarelor pentru evaluare și intervenție în situația copiilor cu anxietate de separare

Publicul ținta este reprezentat de cadrele didactice din sectorul 2 care lucrează cu copii cu vârste intre 3-6 ani și care se confrunta cu cazuri de anxietate de separare.

Obiective generale

Evaluarea cadrelor didactice în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și deprinderi în cazul copiilor cu anxietate.

Dezvoltarea unei curricule de formare în funcție de nevoile individualizate ale cadrelor didactice.

Obiective specifice

Identificarea nivelului competentelor existente- competente de evaluare și intervenție în cazul anxietății de separare.

Stabilirea nivelului actual al competentelor de comunicare și ascultare empatică.

Identificarea codului de proceduri și comunicare actuală intre cadrele didactice (rețeaua internă) sau între cadrele didactice și părinți.

Identificarea dificultăților și problemelor care apar în practică zilnică a educatoarelor din sectorul 2.

Identificarea modalităților de rezolvare curentă a problemelor.

Stabilirea, pe termen scurt, mediu și lung, a unor ierarhii de dezvoltare de abilitați în domeniul specific de intervenție.

Identificarea problemelor profesionale care interfera cu activitatea de zi cu zi a educatoarelor.

Stabilirea unui plan de grup și individual în vederea dezvoltării abilitaților de a gestiona anxietatea copiilor.

Elaborarea unui set intern de proceduri (evaluare, raportare, intervenție).

Elaborarea unui proiect de dezvoltare curriculară.

Nivel atitudinal

După parcurgerea formarii s-au acumulat următoarele achiziții la nivel de atitudini:

Explicarea importanței asistentei adecvate în abordarea anxietății de separare.

Delimitarea responsabilităților personale în asistenta cazurilor.

Adoptarea unei atitudini centrată pe soluții imediate.

Trecerea de la o atitudine de implicare personală la una centrată pe profesionalizare.

Nivelul cunoștințelor

După parcurgerea formarii, bagajul informațional al participantelor s-a îmbogățit cu următoarele cunoștințe:

Noțiuni generale despre anxietate.

Elemente de evaluare a eficienței intervențiilor.

Deprinderea unui set de instrumente și proceduri de consiliere.

Nivelul deprinderilor

După parcurgerea acestei formari, participanții dobândesc următoarele deprinderi:

Auto-evaluarea eficientei intervenției cadrelor didactice pe probleme de anxietate .

Deprinderi de proiectare a procedurilor.

Deprinderi de colaborare și elaborare de planuri de asistentă.

Numărul de zile/ore de formare și activități

Activități preliminarii:

Analiza prealabilă a interacțiunii educatoarelor cu copiii.

Chestionare analiza de nevoi.

Constituirea unei fise de nevoi.

Analiza rezultatelor și elaborarea unui raport de nevoi

1 zi/ 6 ore de formare pe zi- Evaluarea competentelor existente și a nevoilor.

Activități de evaluare individuală ( prin e-mail)

1 zi/ 6 ore de formare pe zi- Elaborarea de proceduri și stabilirea unui plan de dezvoltare a competentelor.

Desfășurătorul/activitățile

Ziua 1 – evaluarea competentelor și nevoilor

Activitatea se desfășoară în într-un grup de 10 persoane așezate în formă de cerc. Se inițiază metode de spargere a gheții, modalitatea de a se prezenta este prin a-și spune numele și o calitate care începe cu inițiala numelui său; fiecare participant trebuie să spună și numele colegilor care s-au prezentat anterior.

O altă activitate interactivă în cadrul grupului este aceea în care grupul este împărțit în echipe de câte 2 persoane, fiecare are alocat un timp de 15 minute pentru a afla de la celălalt situațiile cu care se confrunta în activitatea zilnică, pe probleme de anxitetate și modalități de abordare. Rolul se inversează, apoi urmează prezentarea pentru ceilalți membri ai grupului, scopul fiind identificare a nevoilor cadrelor didactice și de a interveni în modalitățile de abordare.

Urmează apoi un joc de rol în care participanții sunt așezați în cerc, se aleg doi actori, dintre care unul este educator și celalat copilul anxios ( prin decizia lor). Actorii vor ieși din spațiul de formare și vor stabili schimbul de replici și mimica din cadrul jocului. Ceilalți sunt observatori și vor identifica reacții specifice anxietății și modalități de intervenție.

Jocul se desfășoară până când toți participanții vor juca rolul. Scopul acestui joc de rol este identificarea și exemplificarea reacțiilor în comportamentele anxioase și intervenții ale cadrelor didactice în gestionarea cazurilor de anxietate de separare.

La finalul jocului vor fi puși să concluzioneze care sunt formele de manifestare a anxietății și să comenteze intervențiile cadrelor didactice.

Pasul următor este expunerea de către formatori a cunoștințelor teoretice referitoare la anxietatea de separare.

În cadrul formarii se utilizează o serie de energisere cu scopul de a-i mobiliza pe participanți.

De exemplu: participanții trebuie să stea în cerc și cu brațele încrucișate. Persoană din centrul cercului va arunca cuiva din cerc o minge. El va spune "Prinde!" sau "Nu prinde!". Dacă el spune "Prinde", atunci jucătorul nu trebuie să prindă mingea și nu poate să-și miște mâinile. Dacă cel de la centru spune "Nu prinde", jucătorul trebuie să prindă mingea. Dacă un jucător greșește ceea ce trebuie să facă, el iese din joc.

O altă activitate interactivă utilizată în cadrul trainingului cu scopul de a identifica metodele de convingere a copilului anxios să se integreze în colectiv este: un cerc format din 9 persoane care vor sta în picioare, participanții reprezentând grădiniță, iar cealaltă persoană va reprezenta copilul anxios. Rolul cercului va fi să îl determine pe copil să facă parte din cerc, iar al celeilalte persoane este să facă tot posibilul să nu pătrundă în cerc. Metoda de convingere este aleasă de fiecare participant.

Pentru evaluare, la sfârșitul formarii este ales un joc în cadrul căruia participanții sunt rugați să țină o minge în mâna care simbolizează formarea din ziua respectivă și sunt rugați să-și exprime sentimentele, opiniile și criticile referitoare la ziua de formare.

Ziua 2 – Însușire de proceduri și dezvoltarea competentelor

Pe parcusul acestei formari, prin intermediul activităților interactive (simulări, jocuri de rol, discuții de grup), dar și a unor intervenții de gestionare a situațiilor de anxietate de separare, vor fi elaborate:

Un plan de grup și individual în vederea dezvoltării abilitaților de a gestiona anxietatea copiilor.

Elaborarea unui set intern de proceduri de intervenție.

Dezoltarea abilitaților de comunicare în situații conflictuale.

Elaborarea unui proiect de dezvoltare curriculară.

Jocul “floarea de lotus”- grupul se împarte în echipe de câte doi participanți. Se așează în cerc cinci flori de lotus (origami) sub fiecare floare aflându-se detaliată o situație anxiogenă. Fiecare echipă va trebui să rezolve această situație reprezentând-o printr-un desen.

Cu desenele realizate se va face o expoziție și fiecare echipă va prezenta soluția. În urma acestor discuții se va încerca elaborarea unor protocoale de intervenție.

Evaluarea zilei se face tot printr-un joc interactiv. Participanții sunt rugați să confecționeze din materialele puse la dispoziție două cutii, una în care să pună lucrurile care le-au plăcut la aceasta formare, cu ceea ce pleacă ei acasă legat de formare și în cealalata cutie, vor pune ceea ce nu le-a plăcut, ce și-ar fi dorit să fie în plus, etc. Apoi biletele introduse în cutii vor fi citite de formatori.

Evaluare globală

Evaluarea se va face prin realizarea unui portofoliu de către fiecare participant la grup. Cerințele vor consta în prezentarea teoretică a anxietății și în soluționarea unui caz de anxietate dat de formatori.

Evaluare on-line (prin e-mail) participanții vor primi sarcini individualizate din partea formatorilor, de a găsi modalități de abordare a familiilor copiilor anxioși în scopul desfășurării de activități pentru identificarea comportamentelor care duc la reducerea anxietății copiilor.

De asemenea se va face și o evaluare în teren, pentru a vedea cum s-a modificat comportamentul educatoarelor care au participat la formare pe problemă anxietății de separare, comparativ cu alte educatoare care nu au participat la formare.

Formatorii rămân în contact cu participanții la formare pentru a oferi consiliere individuală cu privire la problemele legate de anxietatea de separare.

Concluzii

Tema abordată constituie un subiect de actualitate, deoarece în învățământul preșcolar actual părinții și educatoarele se confrunta destul de des cu cazuri de anxietate de separare.

Lucrarea de fata și-a propus să ofere informații cu privire la problematica anxietății de separare la preșcolari, precum și modele practice de consiliere a acestor copii.

Părinții sunt cei care atrag atenția cu privire la lipsa de informații concrete despre consilierea copiilor cu anxietate de separare, recunoscând că deseori se lovesc de stereotipuri și prejudecăți care, de cele mai multe ori, îi împiedică să recurgă la această modalitate de sprijin. Deși nevoia de consiliere este prezentă, părinții se confruntă frecvent cu probleme, cu situații în care copilul lor are manifestări specifice anxietății, când copilul creează momente tensionate, cum este de exemplu momentul în care copilul nu vrea să rămână la grădiniță și face adevărate crize de plâns, tăvălindu-se efectiv pe jos pentru ca părintele să nu plece. Părinții simt că au probleme de comunicare și se află într-un impas, deoarece se înțeleg destul de greu cu cel mic acasă, având, în același timp, o multitudine de reclamații de la grădiniță pentru că-și deranjează colegii și activitățile. Necesitatea prezenței unui consilier școlar este evidentă.

Părinții apelează la ședințele de consiliere nu doar în cazuri de anxietate a copiilor ci și atunci când: copiii lor au probleme de adaptare și integrare socială, de reușită școlară, autocunoaștere, stima de sine redusă, crize de dezvoltare, rezolvarea și/sau depășirea unui conflict, identificarea factorilor de risc în integrarea lor în familie, în societate; au nevoie să fie învățați cum pot să înțeleagă nevoile și comportamentul copiilor lor, cum pot să își îmbunătățească relația cu proprii copii. Consilierul poate, în același timp, să fie un sprijin și pentru unitatea școlară, sprijinind grădinița în procesul de educare a copiilor, fiind inițiatorul unui parteneriat de succes între grădiniță, familie și alți factori.

Educatoarele, în schimb, tind să apeleze la serviciile unui consilier atunci când se confruntă cu probleme legate de cunoașterea copiilor, cu înțelegerea unor probleme ale copiilor, care au nevoie de sprijin în dezvoltarea lor, în asigurarea echilibrului între cerințele grădiniței și posibilitățile copiilor, în identificarea cauzelor inadaptării copiilor la programul de grădiniță, etc.

Consilierul poate acorda suport copiilor în conformitate cu cerințele și nevoile individuale în vederea responsabilizări preșcolarilor, cu informarea și formarea părinților, a cadrelor didactice și nedidactice din grădiniță, a membrilor comunității cu privire la creșterea copiilor.

Facilitarea procesului de adaptare a copiilor la cerințele grădiniței și pregătirea pentru școală și viață, reprezintă un alt aspect important care poate fi tratat de către consilierul școlar.

Aranjarea și dotarea unui ambient propice și plăcut în cadrul căruia să se desfășoare ședințele de consiliere sunt vitale, deoarece se dorește să se ajute persoana consiliată în a se concentra atât prin crearea și asigurarea calmului, cât și a liniștii stimulative din jurul lui.

Lipsa timpului este resimțită de către manageri, educatoare și consilieri, dar și de părinți, care sunt de părere că de cele mai multe ori simt că nu le este acordat suficient timp în vederea ameliorării situațiilor critice ale dezvoltării copiilor.

În consilierea copiilor, la vârsta preșcolară, în programele de prevenție și intervenție, predominant este jocul. Acesta este utilizat de către copii pentru a-și dezvolta realitatea proprie care este în conformitate cu viziunea lor asupra lumii. În următoarea etapă, copiii încep să folosească jocul în scopul comunicării gândurilor, fanteziilor, imaginilor și ideilor proprii. Treptat, ele sunt tot mai apropiate de realitate.

onsilierul selectează o serie de materiale, suport pentru succesul ședințelor de consiliere. Acestea constituie o punte de comunicare în dezvoltarea relației cu preșcolarul. Specialiștii spun că sunt necesare o serie de condiții, pentru ca acestea să-și dovedească utilitatea:

Să fie rezistente, să nu se strice sau să se deterioreze ușor, să fie atractive pentru copii, sugestive, să faciliteze exprimarea emoțiilor fără a face apel la limbajul verbal.

Să ofere copilului posibilități de explorare a situațiilor reale sau imaginare din timpul jocului.

Să permită testarea limitelor, consilierul putând în aceste situații să redirecționeze copilul spre comportamente adecvate pentru dezvoltarea autocontrolului și a responsabilității (este cazul jucăriilor care predispun la violență).

Printre jucăriile și materiale folosite în consilierea copiilor enumerăm:

Jucării inspirate din realitate care să redea contextul în care trăiește copilul: păpuși (bebeluș, adult, copil, fete, băieți), căsuță, mobilier, îmbrăcăminte, obiecte din bucătărie, casă, diferite instrumente muzicale etc.

Jucării care stimulează creativitatea și exprimarea liberă: marionete pentru exprimarea indirectă a gândurilor și emoțiilor proprii, măști pe care copiii le pot decora, colora, personaliza, obiecte pentru desfășurarea jocurilor de rol, cărți de povești utilizate în scop terapeutic, cu imagini de colorat, coli colorate, lipici, culori, markere, plastilină, lut, nisip, semințe, apă etc.

Jucării care facilitează exprimarea emoțiilor, agresivității: animale „fioroase“ (monștri, șerpi), soldați, ciocane, alte tipuri de jucării zgomotoase pe care să le folosească atât pentru atac cât și pentru apărare. Copiii își pot exprima temerile sau nevoia de protecție față de anumite lucruri.

În cabinetul de consiliere, putem realiza un spațiu destinat jocului cu materiale ce completează și facilitează demersul consilierii.

Este de dorit să amenajăm un spațiu, în cabinet, unde copilul să lucreze liber, fără teamă că deranjează sau strică, fără teama de a se murdări: dactilopictură, modelaj, construcții în nisip.

Jucăriile care reprezintă animale pot fi folosite pentru înțelegerea modului de percepție a relațiilor copilului cu membrii familiei sau cu diferite alte persoane din mediul lui, pentru explorarea problemelor existente în aceste relații, pentru găsirea unor strategii de rezolvare a problemelor și conflictelor din relații, prin intermediul jocului. Le utilizăm în timp ce copilul se joacă liber, focalizăm pe o anumită problemă. Copilul poate alege de la început personajele care există în mediul lui (mama, tata, copilul) Nu vom face referire la persoanele din realitate cu care sunt identificate personajele din jucărie.

Construcțiile în nisip ar putea viza facilitarea comunicării prin intermediul jocului și a al simbolurilor, explorarea relațiilor și evenimentelor din trecut, înțelegerea unor elemente ale realității cu care se confruntă copilul și proiectarea în viitor, prin intermediul unor strategii noi de abordare a realității. Activitatea se poate desfășura într-o manieră nondirectivă: copilul alege singur imaginea pe care o va proiecta cu ajutorul materialelor pe care le are la dispoziție. Se poate desfășura și într-o manieră directivă: cerem copilului să realizeze o construcție despre prieteni, despre grădiniță sau despre familie etc. Astfel vom observa relațiile dintre persoanele simbolizate prin jucării, distanța dintre acestea, limitele dintre ele etc. Un alt tip de activitate ar putea fi realizarea unei imagini cu lucrurile care îl sperie pe copil. Astfel vom identifica aspectele simbolice, care reflectă acțiunile copilului: A! Acum îl ascunzi, să nu se mai vadă! Vom afla de la copil care este semnificația simbolurilor utilizate.

Nisipul nu este prea curat, deci trebuie să fie spălat înainte de a-l pune la dispoziția copilului. Se poate folosi și apă, pentru a putea construi diferite forme (castele, dealuri, tuneluri) sau se aduc diferite materiale adiționale cu valoare simbolică (figurine, mașini).

Desenul liber, colajele și modelajul pot fi folosite pentru facilitarea exprimării emoționale sau a unor preocupări ale copilului și pentru susținerea copilului în găsirea resurselor spre a rezolva problemele cu care se confruntă.

Poveștile/ povestirile/ poeziile pot fi folosite pentru facilitarea identificării copilului cu personajele din povestire, conștientizarea posibilității de utilizare a unor strategii de adaptare mai eficiente. Formulăm întrebări și cerințe care să-l implice activ pe copil în construirea poveștii și în asimilarea unor principii pe care le poate aplica în diferite situații. Introducem marionete, păpuși pentru a crește participarea copilului în acțiunea povestirii și implicarea emoțională. De asemenea, este facilitată identificarea problemelor copilului și aplicarea sugestiilor vizate de consilier.

Un process de consiliere bun va începe întâi cu familia, mai ales în cazul preșcolarilor. Părinții vor învăța timp de câteva săptămâni cum să-și gestioneze propria anxietate și cum să își ajute copilul în a o gestiona pe a lui. Este știut faptul că un copil preia, prin imitație, comportamentul părintelui. El „învață” atât teama de eșec, starea de îngrijorare permanentă, cât și modalitățile greșite de rezolvare a situațiilor de viață ale părintelui anxios.
În plus, o evaluare atentă a stilului parental și a modalităților de comunicare cu copilul și în general în familie, va putea duce la eliminarea comportamentelor și cuvintelor care întrețin anxietatea copilului.

Bibliografie

Bibliografie