Consiliere Psihologica. Consiliere Crestina

CUPRINS

Cuprins…………………………………………………………………………………………2

Rezumat în română…………………………………………………………………………… .5

Rezumat în franceză…..…………………………………………………………………………..6

Introducere…………………………………………………………………………………………………………..7

Prima parte: Cadrul teoretic

1.1. CONSILIEREA PSIHOLOGICA, ASPECTE GENERALE SI ORIENTARI IN CONSILIERE

1.1.1. Consilierea, noțiuni și aspecte generale

1.1.2. Definiții: Consilierea

1.1.3. Consilierea psihologică – un contur conceptual

1.1.4. Abordări în consilierea psihologică

1.1.5. Caracteristici

1.1.6. Comparație între consiliere și psihoterapie

1.1.7. Relatia de consiliere

1.2. DIMENSIUNI TEORETICE IN STUDIUL AGRESIVITATII

1.2.1. Conceptul de agresivitate

1.2.2. Formele agresivitatii manifestate la varsta adolescentei

1.2.3. Semnificatiile psihologice si psihopatologice ale agresivitatii si punerii in act

1.2.4. Sensul si rolul agresivitatii manifestate in adolescenta

1.2.5. Obiectivele consilierii psihologice si psihoterapiei agresivitatii

1 3. CONSILIEREA CRESTINA

1.3.1. Psihologia și viața spirituală

1.3.2. Religiozitatea adolescentului

1.3.3. Caracterizarea psihologică a dezvoltării adolescentului

1.3.4. Caracteristici ale religiozității adolescentului

1.3.5. Condiționări emotive și afective

1.3.6. Concepția despre Dumnezeu

Rezumat în română

Rezumat în franceză

INTRODUCERE

Principalul obiectiv al acestei dizertatii il constituie abordarea consilierii psihologice si cea crestina. Realizarea acestei lucrari a fost motivata in primul rand de contactul direct cu adolescentii din Centrul de plasament – Peris, si identificarea in reactiile si manifestarile lor a unui nivel ridicat de agrsivitate. De-a lungul timpului am putut observa o amplificare a frecventei si intensitatii tendintelor lor agresive, ceea ce mi-a dezvoltat interesul pentru identificarea factorilor favorizanti. In al doilea rand, am remarcat ca, in tara noastra s-a acordat relativ putina atentie acestei teme din pespectiva studiilor de specialitate, existand o discrepanta notabila fata de interesul mare pe care cercetatorii straini il acorda agresivitatii la varsta adolescentei. De aceea am considerat necesar, actual si important sa elaborez o examinare psihologica a acestui fenomen precum si a conditiilor ce il faciliteaza.

Agrsivitatea ca trasatura generala a fiintei umane, o stare psihica potentiala, ce se poate manifesta in majoritatea domeniilor de activitate. In functie de modul in care este gestionata, ea poate avea valori distructive sau adaptative. Este o realitate de necontestat in viata omului, fiind intalnita sub diferite forme, cu motivatii complexe si in contexte situationale foarte variate. Efectele distrugatoare ale agresivitatii umane sunt vidente, afectand fiecare persoana in anumite momente ale evolutiei sale si capatand o mare amploare atunci cand se manifesta la nivel de grup.

Adolescenta este perioada din viata fiintei umane in care se structureaza identitatea, fiind caracterizata de fragilitate emotionala si tendinta de cautare a limitelor. Consilierea adolescentilor, cunoasterea vietii lor afective si comportamentale a favorizat evaluarea empirica a unui nivel crescut de agresivitate prezenta in aceasta etapa de varsta, generata de dificultatea lor de a-si gestiona propria viata emotionala si de a se adapta la numeroasele schimbari survenite. Multi adolescenti au un nivel ridicat de furie si revolta, emotii pe care nu le pot contine eficien si pe care le descarca nediscriminativ. Reactia agresiva apare in principal in cadrul relatiilor interpersonale ca urmare a dificultatii de comunicare, raportare si adaptare la realitatea existenta.

In cadrul acestei dizertatii am urmarit, in mod particular, idenificarea caracteristicilor generale ale agresivitatii prezente la varsta adolescentei si obținerea unui nivel de autocontrol care să permită reorientarea impulsurilor agresive, cu îmbunătățirea calității relațiilor în plan personal și social. In vederea indeplinirii acestor obiective am structurat lucrarea in trei parti: Prima parte: cadru teoretic, alcatuit din 4 capitole si le enumerez a doua parte constituie prezentarea studiului de caz iar in partea a treia, autoanaliza.

CAPITOLUL 1

CADRUL TEORETIC

1.1. CONSILIEREA PSIHOLOGICA, ASPECTE GENERALE SI ORIENTARI IN CONSILIERE

1.1.1. Consilierea, noțiuni și aspecte generale

Necesitatea consilierii (din limba engleză: guidance, advice) psihologice și educaționale s-a conturat la începutul secolului XX, mai întâi în S.U.A. Apariția acestui tip de activitate a fost generată de necesitatea orientării și selecției profesionale. Începând cu deceniul al cincilea al secolului XX consilierea este recunoscută ca profesie. Concomitent, în aceeași perioadă a avut loc apariția mai multor teorii care aveau ca prim obiectiv definirea și fundamentarea principalelor repere din cadrul activității de consiliere. Se poate considera că specificitatea demersului de consiliere constă, la modul cumulativ, în găsirea de alternative, sprijinirea în identificarea obiectivelor și furnizarea de informații referitoare la particularitățile clientului .

Consilierea psihologică și educațională reprezintă: o tehnică de informare și de evaluare, un mijloc de a modifica în sens pozitiv comportamentul subiecților, o experiență de comunicare, o căutare comună a sensului vieții. Altfel spus, consilierea reprezintă, în mod simultan, relație umană, o formă specifică de comunicare, formă care implică ascultarea o activitate care are ca scop prevenirea/ameliorarea/gestionarea situațiilor de criză, o formă confidențială de a acorda ajutor, o activitate realizată de specialiști.

1.1.2.Definiții: Consilierea

Consilierea presupune existența unei persoane care are temporar sau permanent rolul de consilier și care oferă sau acceptă în mod explicit să acorde timp, atenție și respect uneia sau mai multor persoane, cu rolul temporar de client. Sarcina consilierii este de a oferi clientului oportunitatea de a explora, descoperi și clarifica moduri de a trăi valorificându-și resursele, ceea ce conduce la sentimentul de bine interior, îndreptându-se spre o cât mai bună existență. (Asociația Britanică pentru Consiliere, 1991).

,,Consiliere” inseamna „sfatuire ” sau „indrumare”. Aceasta acceptiune se regaseste nu doar in etimologia cuvantului, ci si in istoria deja indelungata a practiilor de consiliere. La originea acestora stau activitatile de orientare profesionala („vocational guidance”), care au inceput sa se dezvolte, initial in Statele Unite, in deceniul premergator primului razboi mondial extinse mai tarziu si asupra problemelor maritale, familiale, scolare etc., serviciile de consiliere si-au pastrat in linii mari caracterul lor de asistenta „specifica ”, adresata unor anumite categorii de persoane si pentru anumite situatii problematice, bine definite. O trasatura comuna a aacestor practici mai mult sau mai putin „specializate” in sistemele de asistenta din lumea contemporana, este ca beneficiarii lor sunt persoane „normale”, sanatoase din punct de vedere psihic. Iata de ce in consilierea psihologica problema clientului nu este vazuta ca o „patologie”, ci mai degraba ca o dificultate de „adaptare” (Bejat, in Ionescu, G., coordonator, 1985; Holdevici, I., 1996).

1.1.3.Consilierea psihologică – un contur conceptual

Vom face un scurt inventar al definitiilor consilierii psihologice în scopul de a surprinde diferentele sale specifice:

Consilierea psihologică este o interventie de scurta sau de mai lunga durata, in scopul prevenirii, remiterii sau asistarii rezolutive a unor probleme personale (emotionale, cognitive si comportamentale), cu impact individual, familial si socioprofesional dezorganizator. (Mitrofan, I., Nuță, A., 2005).

Conform Asociatiei Britanice de resort, consilierea reprezintă utilizarea într-o manieră abilă si principială a relatiei dintre consilier si client în scopul de a sustine si favoriza cunoasterea de sine, autoacceptarea, maturizarea si dezvoltarea resurselor profesionale.

Consilierea constă din ansamblul actiunilor pe care consilierul le întreprinde în scopul de a-l ajuta pe client să se angajeze în activitătile care îl vor conduce la rezolvarea problemelor sale. Conceptul de consiliere se referă la o relatie interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, si o altă persoană care solicită asistentă de specialitate, clientul. (Egan G., 1990) Relaia dintre consilier si persoana consiliată este una de aliantă, de participare si colaborare reciprocă (Ivey, A. E., Ivey, M. B, 1994). Obiectivul consilierii constă în a ajuta clientul să înŃeleagă si să-si clarifice modalitatea în care îsi percepe viata, să învete să îsi atingă scopurile esentiale prin decizii fundamentate si prin rezolvarea problemelor de natură afectivă sau interpersonală (Burks, H. M., Stefflre, B., 1979).

Relatia de consiliere este o relatie în care consilierul oferă sustinere si ajutor clientului. Sustinerea si ajutorul pot opera numai în conditiile în care este solicitat de către client. Relatia prin care se oferă ajutor este precizată din punct de vedere temporal si se raportează la anumite obiective. Demersul consilierii se centrează atât pe dimensiunea preventivă a tulburărilor afective si comportamentale, cât si pe cea a rezolvării de probleme, a dezvoltării si optimizării personale.

1.1.4. Abordări în consilierea psihologică

De-a lungul dezvoltării psihologiei și a psihoterapiei, s-au concretizat 3 mari orientări:

a) psihodinamică (metoda psihanalizei sau a analizei) – Freud, Jung, Adler, M. Klein, E. Erickson, etc. – admițând cele trei segmente ale psihicului: ID, Eu și Supraeu, – fiind o metodă bazată pe explorare a inconștientului, a energiei afectivă, memoria afectivă din copilărie, etc… Eliberarea pulsiunilor, refulare,

b) cognitiv-comportamentală (behaviosristă) a lui A. Beck, 1. Ellis, Williams James, Skinner, Bandura, – comportamentul fiind rezultatul unor cogniții; emoțiile sunt rezultatul unor congniții. Analiza și influențarea acestora ajută la însușirea unor anumite emoții sau comportamente. Importantă nu este doar dimnesiunea afectivă, cât mai ales dimensiunea cognitivă.

c) umanistă – A. Maslow, C. Rogers, V. Frankl, F. Perls. etc, – coroborează mai multe perspective ale persoanei și ale vieții umane; persoana posedă în sine caracteristicile care îi pot aduce schimbarea, este capabilă singură să găsească calea care să-i aducă schimbarea. Consilierul este un fel de „moașă”, care stimulează și încurajează munca clientului. (Nelson-Jones)

Consilierea se deosebește de psihoterapie, pentru că prin consiliere se pune mai mult accent pe resursele persoanei. Psihoterapia este destinată mai mult persoanelor cu probloeme mai grave, în timp ce consilierea se adresează celor mai puțin perturbați psihic. Consilierea, apoi, are o durată de intervenție mai scurtă decât psihiterapia (Holdevici, Neacșu, 2008).

1.1.5. Caracteristici

În cadrul procesului de consiliere psihologica specialistul asigură: confidențialitatea, ca premisă a inducerii unui real sentiment de siguranță la nivelul subiectului consiliat; non-judecarea i ascultarea activă; suportul afectiv; respectul față de client si responsabilizarea pentru realizarea obiectivelor fixate în comun. Consilierea, bazată pe principiul dezvoltării personale a clientului, are un caracter confidențial, este o relație de sprijin, ajutând consiliatul să-și identifice resursele.

1.1.6. Comparație între consiliere și psihoterapie

Există, de multe ori, confuzii între ceea ce înseamnă consiliere și ceea ce înseamnă psihoterapie. Manualele destinate practicienilor din aceste domenii utilizează într-o manieră generică eticheta de consiliere și psihoterapie.

Pe de altă parte, dihotomia consiliere-psihoterapie, se susține. „Consilierea este centrată pe ceea ce aparține prezentului, acum și aici, în timp ce psihoterapia privește prezentul ca expresie a unei istorii care se repetă într-un context mereu schimbat” (Dafinoiu. I, 2000).

Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în direcția unei vieți mai satisfăcătoare și plină de resurse.

Conform acestor definiții, consilierea poate fi considerată ca fiind centrată pe schimbare evolutivă (Dafinoiu, I., 2000).

O caracteristică importantă a consilierii este preocuparea pentru prevenția problemelor. Strategia de prevenție constă in identificarea situațiilor și grupurilor de risc și în acțiunea asupra lor înainte ca acestea să aibă un impact negativ și să declanșeze crize personale sau de grup.

„Atitudinile fundamentale necesare în intervențiile de consiliere sunt cele de respect față de beneficiarul intervenției, umilință a profesionistului față de suferință, spontaneitate, empatie și un entuziasm liniștit ” (Davis, H., 1993). Atitudinea aceasta transpare atât în mesajul explicit cât și în cel implicit, neverbal al consilierului față de beneficiar.

1.1.7. Relatia de consiliere

Mai mult decât tehnicile terapeutice utilizate, relatia de consiliere este deosebit de importanta in consilierea/terapia centrata pe client. Se pornește de la premisa ca relatiile interpersonale reprezinta cheia dezvoltarii individului. In acest sens, consilierea ofera o relatie care este astfel structurata incat va permite actualizarea resurselor, facilitarea dezvoltarii si maturizarii. Aceasta implica cateva conditii (Holdevici, I., 1996):

– consilierul nu trebuie să impuna clientului conditii in ceea ce priveste atitudinile, ci numai in ceea ce priveste comportamentul;

– consilierul trebuie să se abtina de la orice exprimare sau actiune contrară principiilor anterior formulate: trebuie să se abtină de a întreba, a dovedi, a interpreta, a sugera, a convinge, a asigura, a sfătui; consilierul trebuie să acorde încredere clientului, considerând ca acesta este cel mai în măsură a-si rezolva problemele și de a lua decizii in mod independent; consilierul trebuie să se concentreze mai ales pe ceea ce simte clientul.

Rogers sugerează ca eficiența terapeutica nu consta in construirea unei relatii terapeutice eficiente, ci in efortul continuu al consilierului de a mentine aceasta relație bazata pe empatie, congruenta și imagine pozitivă necondiționată.

1.2. DIMENSIUNI TEORETICE IN STUDIUL AGRESIVITATII

1.2.1 Conceptul de agresivitate

Intr-un mod mai putin tehnicist, agresivitatea poate fi considerata a fi ,,o caracteristica a acelor forme de comportament orientate in sens distructiv in vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte” (Mitrofan, N., 1996).

Cand actiunea asupra mediului capata aspect distructiv, nefiind motivate de nevoile individului si ale speciei, se vorbeste de un act agresiv.

Agresivitatea este o notiune care vine din latina – ,,agressio” care inseamna a ataca. Se refera la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile in plan constient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradarii, constrangerii sau umilirii unei fiinte sau lucru investite cu semnificatie, pe care agresorul le simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare (Paunescu, C., 1994).

Agresivitatea avandu-si originea in mecanismul de excitabilitate al sistemuli nervos central, este o insusire a fiintelor vii pe toata scara evolutiei acestora. Definitia data mai sus se circumscrie la agresivitatea umana, manifestata in cadrulrelatiilor socio-afective, registrul ei de manifestare intinzandu-se de la atitudinea de asivitate si indiferenta, refuz de ajutor, ironie, tachinare pana la atitudinea de amenintare si acte de violenta propriu-zisa. Manifestarile agresivitatii umane sunt extrem de diverse si la diferite niveluri : pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci, aria agesivitatii este mult mai extinsa decat cea a violentei. Parte integranta anaturii umane, agresivitatea include si modalitati ale naurii umane, ca de plda, dinamismul unei persoane angrenate in lupta pentru autoafirmare sau in deasirea grutatilor vietii. Incluse notiuni de agresivitate sunt atat notiunile care desemneaza comportamentul agresiv, cat si implicarea si consecintele actului agresiv in viata sociala.

In dictionarul Walman se defineste agresivitatea in urmatoarele acceptiuni: tendinta de a arata ostilitate prin manifestarea de acte agresive, tendinta de a depasi opozitiile intanite; tendinta de autoafirmareprin promovarea neabatuta a propriilor interese; hiperenergie in atitudini si reactii; tendinta permanenta de dominare in grupul socia sau comunitate (apud. Paunescu, C., 1994).

Autorii lucrarii ,,Intelegerea psihologiei sociale” (conf. Worchel, S., et. Al 1991 apud. Mitrofan, N., 1996) pun problema daca, in definirea agresivitatii trebuie sa punem accent pe actul agresiv in sine sau pe inertie? De exemplu, un parinte poate manifesta agresivitate fata de copil dar cu intentia clara de a ,,face om din el”. Optiunea autorilor estemult mai accentuata asupra intentiei. Astfel agrsivitatea poate fi definita ca orice act ce are ca intentie producerea unui prejudiciu tintei vizate (conf. Baron, R. A., 1997 apud. Mitrofan, N., 1996). Acceptand faptul ca intentia este cel mai important factor in definirea agresiitatii, autorii mentionati ajung in fata unei alte dificultati si anume, cea legata de modalitatile de determinae ainteniei.

Privite din perspective scopului urmarit, unele conduite agresive sunt orientate in directia prducerii ,,unui rau” altei persoane, in timp ce altele sunt orientate in directia demonstrarii ,, puterii” agresorlui (conf. Boulding, K. E., 1989) sau a masculinitatii (conf. Segall, M. H., 1988). Dupa alti autori, insa, nu este necesara aceasta diferentiere, deoarece ,,aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive si multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau tuturor acestor scopuri” (Carlson, M., et. Al., 1988). Acesta din urma poate fi definit ca fiind cmportamentul fizic sau verbal orientat cu intentie spre a rani pe cineva. Cu toate acestea, pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos. El este folosit in multe feluri si pentru multe ratiuni (apud. Mitrofan, N., 1996). Mitrofan, N., considera ca este necesar sa se faca anumite delimitari conceptuale. Agresivitatea nu se confunda cu un comportament antisocial, cu delincventa si infractionalitatea. Conduita boxerului nu este orientata antisocial si cu cat este mai agresiva, cu atat este mai performanta. Si invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infractional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infractiuni prin inactiune, deci agresivitatea nu este prezenta. Destul de frcvent, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este si violent, dar sunt si cazuri de coduita agresiva (este clara intentia de a vatama, de a face rau) dar n forma nonviolenta. Referitor la comportamentul agresiv cu rasunet antisocial, unii autori (conf. Dragomirescu, T. V., 1990) diferentiaza mai multe tipuri cum ar fi:

agrsivitatea nediferentiata, ocazionala, care nu are un rasunet antisocial obligatoriu;

comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf si cronic

comortamentul agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice, fie consecutiva unei afectiuni neuropsihice preexstente, fie dobandita.

Comportamentul agresiv este orientat nu numai in afara subiectului, ci si impotiva sinelui. Si aici trebuie facuta distinctia intre actele comportamentale autoagresive, forma cea mai grava fiind sinuciderea si actele comportamentale care pot periclita sanatatea si echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esential de diferentiere il constituie, desigur, prezenta intentiei autodistructive.

Asadar, in sinteza, agresivitatea este orice forma de conduita orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune.

1.2.2. Formele agresivitatii manifestate la varsta adolescentei

Importanta formelor agresivitatii pentru aceasta lucrare se regaseste in principal in facilitarea unei mai bune cunoasteri a fenomenului studiat, facand posibila identificarea caracteristicilor agresivitatii manifestate de catre adolescenti.

In acest sens, consider necesara realizarea unei analize a formelor de agresivitate cel mai des intalnite la varsta adolescentei. Cei ce atrag in mod special atentia, atat a cercetatorilor cat si a profesorilor si a celor ce vin in contact cu ei, sunt copiii si adolescentii ce folosesc in mod preponderent agresivitatea fizica si verbala ca o modalitate de a-si impune puterea, vointa asupra celor din jur. In literatura americana ei sunt numiti ,,bully”, adica cei care isi folosesc forta ca niste, ,,tauri”, direct, butal si gratuit.

Dupa definitia data de (Olweus, D., 1993) ,,bullyng” are sensul de expunere repetata si de lunga durata a uneia sau mai multor persoane la actiuni negative din partea uneia sau mai multor persoane. Actiunea negativa se produce atunci cand un individ incearca in mod intentionat sa prejudicieze, sa aduca injurii sau sa induca o stare de disconfort unei alte persoane. Actiunile negative pot fi realizate prin contact fizic, prin cuvinte, prin gesture obscene, prin refuzul de a indeplini o rugaminte etc. (apud Fraser, 1996).

(Lerner & Steinberg 2004) definesc ,,bullyng” drept atacul sau amenintarea fizica, psihica sau psihologica cu intentia de a provoca frica, suparare sau prejudiciu victimei, un dezechilibru de putere, adolescentului mai puternic persecutandu-l pec el slab, conditia fiind ca aceste incidente sa se petreaca intre aceeasi copii pe o perioada prelungita de timp.

Acestia sunt aolescentii care terorizeaza pe cei mai slabi decat ei, colegi sau adulti, prin jigniri, atacuri, insulte, agresari, de multe ori spontan. Termenul ,,bullyng” nu trebuie folosit atunci cand confictul se produce intre doi subiecti de o putere (fizica si psihica) aproximativ egala. Comportamentul abuziv se intrevede de obicei de la varste fragede, fiind mentinut si dezvoltat de-a lungul timpului. Acest tip de agresivitate este foarte evidenta, fiind preluata prin invatare si imitatie de a persoane importante si valorizate, de cele mai multe ori din familie. Adolescentul continua sa manifeste aceasta atitudine si modalitate de relationare deoarece si-a dovedit eficienta si i-a adus beneficiile dorite. Probabil e este constient ca ceilalti il resping, de teama sau dezaprobare, insa el nu este interesat de acceptarea sau prietenia celor mai slabi decat el, pe care de altfel ii dispretuieste. El doreste doar aprobarea celor mai puternici decat el si eventual a persoanei de la care a preluat acest tip de comportament, persoana care l-a abuzat initial. De multe ori comportamentul abuziv este realizat din amuzament, adolescentul simtindu-se bine, capatand placere din suferinta celuilalt.

Printre alte formele ale agresivitatii la adolescenta o putem mentiona pe cea verbala, care cunoaste o varietate relativ inventiva odata cu evolutia tehnologiei de comunicare. Critica este in continuare o modalitate des utilizata de exprimare a dezacordului si intolerantei. O alta forma care ar avea o eficienta crescuta la acesta varsta este agresivitatea relationala. Deoarece in aceste momente este foarte importanta apartenenta la un grup, acceptarea si aprobarea primita din partea altor persoane, respingerea sociala reprezinta o modalitate puternica de a rani pe cineva. Adolescentii folosesc discreditarea, barfa, complotul, coalitia, excluderea din grup in vederea provocarii de daune emotionale si sociale.

O forma indirect de agresivitate este incercarea de a face rau unei persoane prin intermediul relatiilor sociale, de exemplu prin ,,raspandirea de minciuni”. Spre deosebire de comportamentele agresive care sunt indreptate spre diferite victime, ,,mobbing-ul este orientat in mod repetat spre aceeasi persoana. Forme frecvente de ,,hartuire’’ sunt adresarea de ,,injurii, amenintarile, insultele, bataia, raspandirea unor zonuri (Scheithauer, Hayer & Petermann, 2003), tipice varstei adolescentei.

Literatura de specialitate mentioneaza ca odata cu inaintarea in varsta de la copilaria mica spre pubertate si adolescenta se observa o scadere marcanta a agresivitatii fizice si o crestere semnificativa a agresivitatii verbale si sciale, precum si a celei indirecte (Tremblay, 2000 ; Vitaro si col., 2006). Explicatia acestui fenomen se afla in efectele procesului de socializare, preluarea si adaptarea individului la regulile societatii.

1.2.3. Semnificatiile psihologice si psihopatologice ale agresivitatii si punerii in act

In literatura de specialitate au fost identificate trei modalitati generale de diagnosticare din punct de vedere psihopatologic a starilor si comportamentelor agresive la varsta adolescentei:

Ca manifestari de electie ale crizelor de la adolescenta, fie ca este vorba de diferite forme de crize juvenile, fie de criza de identitate descrisa de (Erikson, E. H., 1969);

Ca unele dintre conduitele grave din adolescenta, inscrise fie in cadrul personalitatilor antisociale deja organizate ca atare, fie in cadrul organizarilor ,,limita” de personalitate;

Ca o maifestare tipic adolescentina a depresiei, unde lentoarea psihomotorie caractristica este inlocuita de o cautare permanenta a stimularii, de hiperactivitate, alterand cu perioade de mare oboseala si cu treceri la act.

1.2.4. Sensul si rolul agresivitatii manifestate in adolescenta

a) Ca strategie interactiva – agresivitatea si punerea in act sunt considerate modalitati de adobandi, de a disimula sau de a releva o informatie prin intermediul unui contact interpersonal cu un alt adolescent sau cu un alt adult. Scopul acesteiaeste punerea in dificultate, atragerea atentiei, realizarea a ceea ce realizeaza adultul dar care insa ii este inca interzis adolescentului. Cu cei de-o seama cu el adolescentul cauta aceasta interactiune pentru a apartine unui grup, pentru a creste, a mentine sau a-si apara stima de sine.

b) Ca mecanism e aparare – comportamentele agresive pot avea rol de aparare a Eului impotriva ,,legaturii cu obiectul infantil’’. (Freud, A., 2002) descrie mai multe astfel de mecanisme de aparare : unii adolescenti se exprima mai mult in registrul unor conduite mentalizate – aparare prin inversarea afectului, prin retragerea libidoului la Sine ; altii prin punerea in act – aparare prin regresie, prin deplasarea libidoui catre substitute parentale, lideri prieteni sau grupuri.

c) Ca refuz de a actiona – unii adolescenti dezvolta conduite de inertie activa, de refuz stenic sau chiar de pasivitate energica, comportamente ce difera de inhibitia de origine nevrotica. Aceasta reprezinta o incercare activa de a expulza obiectul dorintei pentru a putea controla mai bine realitatea interna, care este greu tolerabila pentru adolescent (Jeammet, 1985, apud Mercelli & Braconnier, 2006).

Agresivitatea la varsta adolescentei are caracteristici specifice mai ales datorita multiplelor modificari si transformari ale dinamicii psihice. Procesul de conturare a identitatii presupune numeroase actiuni de cautare a limitelor, de implicare in diverse situatii mai mult sau mai putin extreme invederea descoperirii propriilor capacitati si modalitati de reactie. De multe ori adolescentul isi manifesta agresivitatea nu doar ca o modalitate de exteriorizare a tensiunilor si anxietatilor resimtite, ci si ca o forma de cunoastere a acestora, si astfel de autocunoastere. El se implica in activitati violente pentru a-si testa puterile, dar si pentru a vedea de ce e in stare si de ce sunt in stare ceilalti.

1.2.5. Obiectivele consilierii psihologice si psihoterapiei agresivitatii

Obiectivele lucrului cu agresivitatea sunt extreme de strans legate de obiectivele generale si specifice ale procesului terapeutic in ansamblul sau. Agresivitatea este integrata realitatii individului si nu poate fi separata de aspectele emotionale, comportamentale sau relationale ale acesteia.

Ifunctie de contextul si forma in care este abordata terapeutic agresivitatea identificam patru categorii de obiective terapeutice – corelate cu tipurile generale de obiective ale psihoterapiei si consilierii psihologice identificate de (Mitrofan, I., 2008) :

Obiective de preventie a unor disfunctionalitati ;

Obiective de restabilire a echilibrului bio-psiho-spiritual si remitere a unor tulburari dezadaptative ;

Obiective de dezvoltare personala, de facilitare a maturitatii emotionale, a integrarii responsabile in mediul social ;

Obiective de asistenta in vederea activarii resurselor adaptative si obtinerii strategiilor de a face fata unor probleme emotionale, cognitive, cmportamentale, relationale.

Interventia terapeutica in vederea optimizarii abilitatii de gestionare a agresivitatii se realizeaza holistic, tinandu-se cont de intreaga dinamica psihica a individului. De aceea se diferentiaza serie de obiective terapeutice specifice, implicit necesar a fi abordate pentru a se asigura succesul in lucrul cu agresivitatea. Aceste obiective sunt constientizaea emotiilor , nevoilor si asteptarilor, clarificarea relatiilor, intarirea Eului si optimizarea imaginii e sine, dezvoltarea empaiei si a tolerantei, dezvoltarea abilitatilor de comunicare, cresterea spontaneitatii si a autenticitatii, dezvoltarea creativitatii si a abilitatii de a lua decizii, construirea de comportamente adaptative autentice.

Lucrul cu agresivitatea poate constitui un obiectiv principal, in cazul in care acesta este motivul sau natura tulburarilor disfunctionale ale persoanei, sau poate fi abordat ca un obiectiv intermediar, integrant clarificarii relatiilor sau dezvoltarii abilitatilor de comunicare si de raportare la sine si la ceilalti.

1 3. CONSILIEREA CRESTINA

1.3.1. Psihologia și viața spirituală

Psihologia, în delimitarea antropologică pe care am prezentat-o inițial, este o știință care tratează despre natură și nu despre spirit. Aceasta pentru că, psihologia admite un principiu – psihicul – care stă la baza conduitei și comportamentelor umane.

Facem distincție între conduită și comportament. Comportamentul ar desemna reacția „mecanică” pe care o persoană o are în urma interacțiunii cu un stimul. Conduita însă, nu este redusă doar la mulțimea reacțiilor motorii și secretorii automate ale organismului ci este o „formă de manifestare a personalității (…), actele fiind filtrate, condiționate și reglate de gândire, voință, motivație, afectivitate, pe scurt, de întreaga organizare psihică internă.” (Golu, M. 2007).

Prin urmare, una din definițiile comprehensive ale psihologiei s-ar prezenta astfel:

psihologia este „știința care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcționării și mecanismelor organizării psihocomportamentale, pe scară animală și umană” (Golu, M. 2007).

Însă, viața spirituală cu toată desfășurarea ei nu poate fi explicată psihologic. Este prea profundă, prea plină de sacralitate și poate prea misterioasă. Ea nu are parametrii vizibili, cuantificabili. Procesele psihice sunt în raport cu timpul și oarecum cu spațiul, ele sunt clasificale, calculate, prognozate, dirijate și probabil de aceea nu pot cuprinde spiritul care este nelimitat „În viața spirituală întregirea și plenitudinea ființei sunt dăruite. (…) – și cu toate acestea – viața spirituală nu este o detașare de viața lumii naturale.” (Berdiaev, N., 2009) Adică, viața spirituală are anumite implicații în sfera psihicului, dar nici acestea s-ar părea că nu pot fi măsurate. Cert este însă că majoritatea proceselor psihologice se datorează cauzelor lumii naturale, care sunt legate de trup și de lumea materială.

Pe de altă parte, psihologia încearcă totuși să analizeze viața spirituală, dar o face într-un mod abstract, deși, viața spirituală, cu toată amploarea ei, se descoperă într-un mod concret, într-un mod cultural. De aceea cunoașterea acesteia se face doar în plan istorico-cultural.

Iată că Berdiaev susține elocvent acest lucru:

„Viața religioasă este o experiență spirituală și nu o experiență psihologică. (…) Viața spirituală este trezirea, nașterea sufletului”. Viața spirituală are un caracter infinit.

„În viața spirituală nu există nici obiect (…). În ea nu este ideea sau sentimentul de Dumnezeu, e însăși revelația lui Dumnezeu însuși, manifestarea divinului. De aceea în viața spirituală nu există suflet izolat (…)”

1.3.2. Religiozitatea adolescentului

Pentru unii autori adolescența este perioada cuprinsă între 14 și 20 de ani. Pentru a înțelege mai bine aspectele religioase ale acestei vârste, este necesar ca în prealabil să luăm în considerație unele aspecte ale dezvoltării psihologice ale adolescentului.

1.3.3. Caracterizarea psihologică a dezvoltării adolescentului

Dezvoltarea psihologică a adolescentului se caracterizează organic astfel:

a) Dezvoltarea cognitivă:

Percepțiile vizuale, auditive, observative sunt în creștere.

Gândirea își desăvârșește stadiul operațiilor formale. Poate prelucra un volum mare de informații. Un grad mare de abstractizare. Gândirea este profundă, organizată, sistemică, riguroasă, reflexivă și deschisă spre nou. Raționamentul este ipotetico-deductiv.

Memoria crește în volum și are un caracter activ (prin identificarea ideilor centrale, ierarhizarea lor, selectarea, etc). Este dominantă memoria logică..

Imaginația de tip reproductiv și creator este implicată în diferite laturi ale vieții. Apare și „visul de perspectivă” – care cristalizează idealul în viață.

Limbajul crește în vocabular: până la 20000 de cuvinte, se consolidează stereotipurile verbale, dialogul, dar și comunicarea nonverbală.

b) Evoluția afectivității, motivației și voinței:

Adolescentul are o mai mare rezonanță afectivă în fața tuturor tipurilor de evenimente (față de colegi, mediul familial, social). Apar sentimente puternice în relațiile dintre sexe. Există un grad ridicat de conștientizarea a experiențelor afective, un nivel mai înalt de reglare a conduitelor.

Motivația se bazează pe satisfacerea trebuințelor de autorealizare și autoafirmare. Se cristalizează interesul pentru viitoarea profesie precum si interesul pentru valorile axiologice (cultură, lectură, etc)

Voința devine mai autonom față de familiei, este concentrat spre planuri de perspectivă, spre atingerea idealului.

c) Eemente esențiale ale personalității:

Se prezintă pentru prima dată ca un ansamblu organizat și unitar, dar încă insuficient consolidat și armonizat. Adolescentul își formează un mod propriu de a înțelege viața, are un sistem propriu de valori. Apare conștiința apartenenței la propria generație. Idealul de viață este mai clar, mai realist, stabil, mai lega de ceea ce oferă societatea.

Crește capacitatea de autoreflexie, de autoobservare și autoanaliză. Se compară cu grupul de egali, etc

Caută un mod de originalitate și de unicitate al propriei ființe, un interes deosebit față de propria viață interioară. Aceste aspecte îl pot conduce la o „criză de originalitate” datorită modului cum îl vor privi cei din familie, dar mai ales cei din grupul din care face parte. Această criză are o latură pozitivă (crește conștiința de sine, rolul eului) și una negativă (înlăturarea comportamentelor care au fost specifice copilăriei) (Cretu T. 2009).

1.3.4. Caracteristici ale religiozității adolescentului:

Transformări ale gândirii religioase

Caracteristicile mai sus prezentate, și pe care și le însușește adolescentul, fac ca gândirea religioasă a acestuia să prezinte următoarele aspecte:

a) subiectivizarea religiozității – datorită egocentrismului cognitiv specific adolescentului. Astfel, adolescentul tinde să-și construiască propria religie pe baza motivațiilor „personale”, dobândite în încercarea de a se desprinde de religiozitatea infantilă. Acest lucru este ambivalent: pe de o parte este pozitiv, pentru că își formează o critică a propriei experiențe religioase, iar pe de altă parte este negativ, pentru că poate deveni disident, intrând în polemică cu instituția și experiențe Bisericii.

b ) conflict între pretenția de totalitate a religiei și pretenția de totalitate a științei. Va trăi și această criză, pentru că, atât religia, cât și știința prezintă un sistem ontologic și escatologic complet. El va trebui să opteze pentru una din cele două posibilități, să ofere mai multa credibilitate uneia și mai puțină alteia. Iar pentru că nu va avea încă o certitudine, nu va ști ce să facă și va trăi un conflict interior.

c ) relativizarea gândirii religioase – pe baza pluralismului cultural și a pragmatismului funcțional. Acesta este riscul unei alegeri între cele două posibilități, sau între mai multe: va relativiza totul și astfel se va salva. Adolescentul va considera religia ca pe o variantă de viață, printre multe altele, și nu ca pe unica variantă. Astfel încep să se formeze anumite dubii cu privire la valabilitatea conținutului religios (Milanesi, G., Aletti, M., 1973).

1.3.5. Condiționări emotive și afective

Este evident că religiozitatea adolescentului este de multe ori influențată de intensitatea trăirilor emotive și afective. De fapt, raportul dintre viața religioasă și cea afectivă este destul de strâns, cu influențe reciproce. Iată anumite aspecte ale acestei intercondiționări religios-afective:

a) religia devine canal de exprimare a afectivității. Adolescenții, atât băieți, cât fete, poartă în sufletul lor acea dorință și acea nostalgie de Absolut, de Puritate, de Sublim, de a trăi un sentiment viu de sacralitate, de a trăi un raport profund cu Totul. Această stare a fost numită de Maslow (http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow) „peak experience” (Milanesi, G., Aletti, M., 1973). La acest „peak experience” („experiențe de vârf”) se ajunge prin satisfacerea ultimului nivel de nevoi di „Piramida lui Maslow”. Aceste nevoie sunt nevoi de transcendent, de valori, de Abosolut. Odată ajuns să-și satisfacă aceste nevoi, omul poate trăi o stare specială, numită și „stare de curgere” (http://en.wikipedia.org/wiki/Mihaly_Csikszentmihalyi), în care el nu mai simte nici nevoia de foame, de securitate, de iubire sau acceptare din partea celuilalt, pentru că este absorbit cu totul de ceva care-l fascinează. Dar nu este necesar ca fascinația să vină din partea sacrului, ci motivul acesteia poate fi și unul artistic, estetic, științific, etc. Astfel se explică, dacă această stare este elaborată în ambientul religios, de ce în anumite cazuri trăirea religioasă adolescentă este atât de decisă și de devotată. Ei nu mai au nevoie de motivații raționale, pentru că trăirile afective sunt așa de puternice încât sunt dorite și devin motivații. Iar aceasta îi determină să ajungă chiar la sacrificii de sine din devotament.

b) religia este factor de stabilitate emotivă. În multe cazuri, adolescentul poate recurge la anumite experiențe religioase pentru a-și descărca anumite tensiuni emotive, care în alt mod ar fi dificil de manifestat. Prezentând o viziune aparte asupra lumii, asupra acceptării de sine, asupra sensului vieții, religia oferă multe mijloace pentru „a-i calma sufletul” adolescentului. Însă treptat, pe măsură ce adolescentul învață să-și gestioneze manifestarea anumitor emoții, va recurge din ce în ce mai puțin la viața religioasă.

c) religia poate fi și factor de instabilitate emotivă. Se poate întâmpla și contrariul, în sensul că adolescentul simte religia ca un factor de stres emotiv. Religia poate crea în sufletul adolescentului sentimente de vină, care se nasc din eșecul încercării acestuia de a se autorealiza moral sau din analiza comportamentelor sexuale ale acestuia. De exemplu, ideea că religia consideră sexualitatea omului un tabu (ceea ce nu este adevărat), naște în inima adolescentului anumite trăiri frustrante și emoții negative. De aceea adolescentul va percepe religia, cu „toată doctrina sa”, ca pe un obstacol în calea propriei dezvoltări, a trăirii umanității sale. El o va simți ca o oponentă față de tot ce consideră ca fiind coerent propriei dezvoltări afective și fiziologice și poate trăi dorința de a o elimina din viața sa (Milanesi, G., Aletti, M., 1973).

1.3.6. Concepția despre Dumnezeu

Tot caracteristic vârstei adolescente, este și multitudinea de forme în care religiozitatea acestuia își găsește exprimarea. De aici se observă și o variabilitate extremă a concepțiilor despre Dumnezeu. Oricum, aceasta este o fază în care imaginea lui Dumnezeu se spiritualizează, adică se purifică de elementele magice, animiste, antropomorfice, etc și devine mai limpede. Ea are următoarele trăsături:

a) Concepția despre Dumnezeu este una naturală, creată spontan. Cât privește concepția despre Isus Cristos, adolescenții o alcătuiesc plecând de la aspectele umane ale acestuia: el este un om bun, puternic, senin, prietenul tuturor și nu accentuează natura divină a acestuia. Se vorbește însă de Dumnezeu plecând de la creația sa, de la grija sa pentru lume, de la faptul că este model pentru orice frumusețe, este neînțeles, nemăsurat.

b) Egomorfismul indică o tendință de a-l reprezenta pe Dumnezeu plecând de la propriile calități ale adolescentului. Aceasta denotă un raport personal cu Dumnezeu dar și riscul de a cădea în subiectivism emoțional, care l-ar reduce pe Dumnezeu la propriile nevoi. Egomorfismul conduce la idealizarea lui Dumnezeu în funcție de narcisismul afectiv al adolescentului, care transferă în Dumnezeu perfecțiunile pe care chiar el, adolescentul, și le dorește. Și în acest caz există o diferență între băieți și fete, băieții tinzând să-l vadă pe Dumnezeu drept un Scop, un Model spre care să tindă, în timp ce fetele tind să vadă în El un Confident, un Prieten ideal. Această trunchiere a băieților de fete, observată încă din anii copilăriei, provine și din faptul că există la nivel psihologic o diferențiere psihologică: sexul masculin are o formare mai mult rațională, în timp ce sexul feminin o formare mai încărcată de afectivitate.

c) O altă caracteristică este eticitatea. Ea exprimă tendința de a suprapune aspirațiile subiective de realizare morală a adolescentului cu imaginea lui Dumnezeu, care și el ar cere acest lucru. Însă acest lucru este periculos, pentru că, treptat, adolescentul își un moralism exagerat, motivat că e pretins chiar de Dumnezeu. Prin urmare, imagina lui Dumnezeu, dacă se formează astfel, este greșită, pentru că este una exigentă, care ar verifica, ar impune o moralitate puternică în viața adolescentului (Milanesi, G., Aletti, M., 1973). Iar de aici se naște, treptat, și sentimentul de oprimare și de neînțelegere a sistemului religios, iar adolescentul este pătruns mai mult de dorința de a abandona aderența la o comunitate creștină.

Impactul moralității religioase

Este clar că din punct de vedere moral, adolescentul trăiește o altă trecere: de la instanța de judecată a părinților la autonomia sa rațională. Prin urmare, el își va fundamenta moralitatea pe baza motivațiilor raționale. De obicei, mai întâi el parcurge o etapă de conformism moral cu cei de vârsta sa, dar treptat își va dirija comportamentul moral în baza principiilor generale și universale pe care le înțelege din punct de vedere rațional. Astfel, religia se poate prezenta în mai multe moduri față de moralitatea adolescentului astfel:

a) religia, ca suport al autonomiei morale. Pentru o parte din adolescenți, religia poate oferi credibilitate în exprimarea judecății morale, în măsura în care aceștia cred în Dumnezeu. Astfel, principiile morale sunt formulate în maniera: „este rău pentru că este împotriva ordinii stabilite de Dumnezeu” sau „pentru că Dumnezeu a interzis-o”. Aceasta denotă o concepție relativ matură a adolescentului în câmpul moralității religioase.

b) religia, ca sprijin al moralismului narcisic al adolescentului. Adolescentul poate să ajungă și în poziția în care idealizează moralismul și își dorește în mod narcisic un „perfecționism moral”. Astfel, religia i se pare că este cea care promovează atingerea idealului, iar practicile religioase sunt percepute ca mijloace de autorealizare morală. Adolescentul va trăi un fel de „pseudo-misticism”. Însă se verifică în cea mai mare parte un „insucces moral”. De aceea religia este imediat considerată inutilă, iar practicile pe care aceasta le propune nu mai au nici un semnificat și vor fi abandonate.

c) religia în raport cu sentimentul de vinovăție. Religia poate oferi instrumente de eliminare a sentimentului de vinovăție sau a trăirilor de frustrare. Însă există și riscul „insuccesului în practicile religioase”, iar acest lucru duce la sentimentul unui eșec, chiar de vinovăție. Prin urmare se poate ușor instaura un cerc vicios: cu cât crește vinovăția, cu atât mai mult crește religiozitatea, adica dorința de practici reigioase, de pocăință, dar cu cât acestea nu mai prezintă rezultate vizibile, cu atât crește din nou vinovăția. Iar de aici, din nou pocăință și vinovăție. Este ca și în psihanaliză, când elementul compulsiv nu descarcă ci face să crească și mai mult tensiunea. Astfel, adolescentului i se pare că relația dintre religie și vinovăție este destul de ambiguă.(Milanesi, G., Aletti, M., 1973).

Dubiul religios

Pentru a înțelege acest aspect pe care îl trăiește adolescentul, putem privi analiza unor autori relevanți ai psihologiei, care prezintă mai multe aspecte:

1.extinderea fenomenului de dubiu în adolescență. Este considerat de unii un sindrom normal al perioadei adolescenței, deci având o extindere la un număr destul de larg de adolescenți, atât din ambientul reigios, cât și în cel profan.

2. definirea dubiului religios. Este o ruptură a integrării conduitei religioase, care implică niveluri cognitive, motivaționale, valutare și operaționale. Există mi multe tipuri de dubii: care nasc conflicte, care creează dificultăți, care alimentează o stare negativă emoțională, etc. Dubiile, în cazul nostru se referă la aspecte biblice, dar și la elemente ecleziologice sau escatologice, precum și la cele instituționale. Cauzele dubiului pot fi multiple: anturajul, prezența persoanelor negative, lectura inadecvată, carențe ale învățământului religios.

3. semnificația dubiului în dezvoltarea religioasă a adolescentului. Există un dubiu pozitiv, care ar fi expresia sigură a unei religiozități bine structurate și creative, dar care caută, prin metode euristice, noi adevăruri. Acest dubiu este benefic, pentru că va conduce la o creștere matură. Există însă și un dubiu negativ, care izvorăște într-o personalitate care se află în criză religioasă, întâlnit mai ales la persoanele care au în spate multe probleme nerezolvate și deja văd soluții negative pentru viitorul lor (Milanesi, G., Aletti, M., 1973). Prin urmare, acest ultim dibiu aduce cu sine o stare riscantă. Este important, astfel, nu dubiul în sine, ci rezultatul cu care adolescentul rămâne în urma rezolvării acestui dubiu trăit.

3.3 Dimensiunea socială a religiozității adolescentului

Viața religioasă a adolescentului nu poate avea un caracter privat. Ea va fi mereu influențată și de relațiile sociale pe care acesta le are cu ceilalți. Se observă anumite aspecte în plan social care influențează și religiozitatea adolescentului. Iată unele dintre ele:

a) declinul personalității tatălui. Deja, datorită caracteristicii vârstei, adolescentul intră treptat într-o stare de conflict cu cei din familie. La aceasta se mai adaugă și procesul de demitizare al tatălui (nu-l mai idealizează și nu-l mai are ca exemplu, pentru că descoperă limitele sale). Aceasta naște starea de criză generală față de autoritate. De aceea este diminuată și capacitatea de a avea un simț religios adecvat, pentru că survine refuzul religiei ca un refuz al imaginii paterne, simbol al autorității.

Cu alte cuvinte, adolescentul consideră că, odată cu declinul autorității părinților, decade și valoarea învățăturilor religioase pe care aceștia le propuneau. Iar refuzul acestei religiozități înseamnă deschiderea către alte perspective, nu mereu religioase. Se poate întâmpla ca religia primită de la tatăl să fie înlocuită cu un altfel de religie, sau să fie motiv pentru o regresie: îl poate conduce la o reîntoarcere la religia maternă, caracterizată de elemente intime, afective, etc. Dar această reîntoarcere nu este soluția eficientă, pentru că este opusul direcției dezvoltării persoanei umane, adolescentul fiind chemat la deschidere, la creativitate și la stabilirea unor relații sociale autentice.

b – verificarea religiei grupului. Dacă dinamica adolescentului este cea de „dezlipire” de atenția familiei, atunci ea urmărește în mod iplicit o „lipire” de atenția grupului în care se inserează. Această inserare vrea să obțină siguranță și încredere, elemente care îl ajută pe adolescent să diminueze anxietatea și sentimentul de învinovățire sau de frustrare pe care le trăiește. Aceasta duce la o revalorizare a persoanei adolescentului.

Este posibil de multe ori ca grupul în care se inserează adolescentul, deși vrea să-l aprecieze, și să-i acorde acestuia multe satisfacții, să nu reușească și să nici nu dorească să acorde importanță și elementelor religioase. Iar, pentru a-și menține aprecierea și apartenența, adolescentul va opta și el pentru renunțarea la practicile religioase. Dar este posibil și reversul, adică adolescentul să întâlnească grupuri care acordă o mare importanță experiențelor religioase. Iar acest lucru este, evident, benefic, cu toate că există riscul unei superficialități, din partea adolescentului care se inserează. El, optând pentru simpla conformare la opiniile grupului religios, poate să nu mai fie inspirat să aprofundeze conținutul religios, mulțumindu-se doar cu simplele condiționări colective.

c – conflictul dintre pretențiile totalizante opuse. Descoperirea pluralismului cultural de către adolescent, precum și a diferitelor oferte axiologice, care-și maximizează fiecare propria orientare, face ca acesta să pună pe aceeași linie religia cu celelalte posibilități. Este vorba de o realitivizare, despre care vorbeam mai înainte. Astfel, acel „Weltanschauung” este modificat, ajungându-se ca valorile religioase să fie chiar desconsiderate. Aparent, adolescentul se pune într-o libertate absolută de opțiune, dar riscă să aleagă în necunoștință de cauză.

Bibliografie

Baron, R. A., (1997), Human Aggressin, New York, Plenum

Berdiaev N., (2009) „Spirit și libertate. Încercare de filozofie creștină”, Ed. Paideia.

Burks, H. M., Stefflre, B., (1979) Theories of counseling, New York, McGraw-Hill

Cretu, T. (2009) „Psihologia vârstelor”, Ed. Polirom, Iași

Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă, Ed. Polirom, Bucuresti

Davis, H., (1993) Counseling parents of children with chronic illnes or disability, British Psychological Society, London

Dragomirscu, T.V., (1976). Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti.

Egan, G., (1990) The Skilled Helper: A Systematic Approach to Effective Helping, Monterey, CA, Brooks-Cole.

Erikson, E. H., (1969). Childhood and Society, Penguin Books, London, apud Ranschburg, J. (1979) Frica, suparare, agresivitate, E. D. P. Bucursti.

Freud, A., (2002). Eu si mecanismele de aparare, Ed. Fundatiei Generatia, Bucuresti

Holdevci, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie si consiliere psihologica, Ed. Kullusys, Bucuresti

Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, Editia a III-a, revazuta si adaugita, Ed. ALL, Bucuresti

Ivey, A. E., Ivey, M. B., (1994). Intentional Interviewing and Counseling: Facilitating Client Development in Multicultural Society, CA, Brooks-Cole.

Jammet, P. (1985). Actualite de l’ agir. A propos de l’ adolescence. Nottv. Rev. Psychanalyse, 31, 201-222, apud Mercelli, D., Braconnier, A. (2006) Tratat de psihopatologia agrsivitatii, Ed. Fundatiei Generatia, Bucuresti

Lerner, R. D. M., Steinberg, L. (2004), Handbook of Adolescent Psychiatry, John Wiley & Sons . Inc

Mitrofan, I., (2008). Psihoterapie (repere teoretice, metodologice si aplicative), Ed. Sper, Colectia ,,ALMA MATER ”, Bucuresti

Mitrofan, I., Nuță A. (2005). Consilierea psihologică. Cine, ce și cum? Editura SPER, București

Mitrfan, N., (1996) – Agresivitata, capitol in ,,Psihologia sociala’’ volum coordonat de Neculau Adrian, Iasi, Ed. Polirom

Milanesi, G., Aletti, M., (1973) „Psicologia della religione”, Elle Di Ci, Torino-Leumann

Muntean, A., (2009) Psihologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași.

Berdiaev, N., (1874 – 1948) a fost filosof de origine rusă, care a scris îndeosebi despre filosofia religiei. Lucrări principale: „Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului”, „Creștinimsul și lupra de clasă”, „Spirit și libertate. Încercare de filozofie creștină”, „Adevăr și revelație”, „Cinci meditații asupra existenței”, http://ro.wikipedia .org/ wiki/ Nikolai_Berdiaev)

Olweus, D. (1993). Bullying at scool:What we know and what we can do, Oxford, England, Blackwell Publishers, apud Fraser, M. W. (1996) Aggressive Behavior in Childhood and Early Adolescence: An Ecological-Developmental Perspective on Youth Violence, Social Work, 41, 4, 347- 361

Paunescu, C.,(1994) Agresivitatea si conditia umana, Ed. Tehnica, Bucuresti

Scheithauer, H., Hayer, T., Petermann, F. (2003) Bullying unter Schulern. Gottingen: Hogrefe, apud Petermann, F., Petermann, U. (2006) Program de interventie pentru copii agresivi, Ed. RTS, Cluj-Napoca.

Segall, M. H., (1988), Cultural Roots of Aggressive Behavior, in Boud, C. (ed)., The Cross Cutural Challnge to Social Psychology, Newbury Park, California, Sage

Worcel , S., Cooper, J., Goethals, R.G., (1991), Understnd Social Psychology, Pacific Grove , California, Brooks-Cole Publishing Company.

Linkuri:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow

http://en.wikipedia.org/wiki/Mihaly_Csikszentmihalyi

Încă de la început consilierul precizeaza ca nu el este cel care dispune de raspunsuri la problemele pe care le reclama clientul, dar ca situatia de consiliere in care a intrat il poate ajuta sa gaseasca singur solutii la problemele sale; clientul este incurajat sa-și exprime sentimentele in legatura cu problema sa – sentimente preponderent negative, de ostilitate și de neliniște; clientul se afla într-o stare de incongruență, vulnerabil și anxios; trăieste sentimentul ca nu corespunde imaginii pe care o are despre sine.

Este deosebit de importanta crearea unui climat afectiv protector, in care clientul să simta securitate, caldura, libertatea de a-si explora cele mai ascunse și mai urâte sentimente ale propriului Eu, toleranță, respect, întelegere empatică. Consilierul nu trebuie sa facă nici o incercare de a-1 critica pe client sau de a-1 opri in timp ce acesta îsi prezintă problemele; el trebuie sa manifeste o atentie pozitiva neconditionată, acceptând toate experientele clientului, intrucat ele alcatuiesc persoana unica pe care o are in fata sa. Consilieul retraiește universul interior al clientului într-o maniera empatica și incearcă sa returneze catre acesta experientele astfel receptate.

Concluzie:

A încheia cu o rugăciune înseamnă a nu uita că ceea ce s-a întâmplat în consiliere este pentru că există Dumnezeu. Și a nu uita că și de acum încolo tot Dumnezeu este cel care susține și dă ajutor.

Dar de cele mai multe ori, consilierea nu-și vede rezultatele chiar în acel moment al întâlnirii. „Procesul de consiliere” are loc, de fapt în afara momentului întâlnirii dintre consilier și client, când practic clientul rămâne singur cu sine, cu Dumnezeu și cu deciziile pe care și le-a luat, cu sfaturile primite în consiliere. În acest spațiu, extra-consiliere, are loc, sau nu, transformarea în urma „semințelor” aruncate de către consilier în inima clientului. Clientul „macină” cuvintele consilierului, le simte ca pe un ecou, le reia, ș-i le poate întări prin decizii personale sau alte hotărâri. Rugăciunea este binevenită pentru a da putere acestui moment. Iar rugăciunea poate fi sub diferitele sale forme: de meditație, adorație, contemplație, sau recitarea individuală a psalmilor. Astfel rugăciunea are importanța ei în viața particulară a clientului.

Iar consilierul, continuă, la rândul său, susținerea spirituală a clientului, tot prin rugăciune. El se poate ruga atât la nivel personal, cât și la un nivel comunitar, invitându-i și pe alții să se roage pentru „un fapt, pentru o persoană anume etc.”

Prin urmare consilierea creștină propune eludarea imperatismului „trebuie” și dă șansa gratuității, a harului. Credinciosul nu mai trăiește sum auspiciul lui „trebuie” ci optează pentru însușirea libertății. Promovarea unei existențe libere în spațiul consilierii, eliberează credinciosul de tensiunea propriei judecăți eronate și îi propune adevărul, confirmat de înțelepciunea divină.

Înlocuirea comandamentului, a imperativului „trebuie” cu veritabila alegere oferă senzația libertății de gestiune a propriei existențe și viața poate recăpăta, în locul senzației de detenție, un aspect ludic. Credinciosul este „copilul Domnului”, iar viața este „o aventură incitantă”, un abandon în iubirea providenței.

Cu toate acestea, vor exista mereu motive „întemeiate” pentru a rămâne într-un univers vital sărăcăcios, în primul rând ca o consecință a unei stime de sine reduse sau ca o nereușită a înțelegerii și acceptării prezenței divine în viața credinciosului, care-i dă valoare

Există un gen de cauzalitate vicioasă în raportul dintre dorințe și vinovăție. Scenariul imaginar care constrânge credinciosul la violență interioară are următoarele secvențe:

1. expresia nevoilor și dorințelor generează neapărat dezaprobarea celuilalt semnificativ prin nerespactarea libertății existențiale cuvenită acestuia;

2. dezaprobarea este o formă de pedeapsă care, inițial exterioară, devine internă și produce culpabilitate, iar credinciosul se îndepărtează de realism și de percepția iubirii necondiționate din partea lui Dumnezeu.

Consilierea presupune analiza acestei cauzalități vicioase și încercarea de surprindere a caracterului de fond, susținut de nevoia credinciosului de a fi iubit și respectat. Dar dacă este însă confundat respectul veritabil cu cel condiționat, atunci credinciosul înțelege că poate fi iubit numai dacă își exprimă, în cel mai bun caz, unele nevoi și le reprimă pe celelalte („eu nu sunt iubit dacă mă exprim așa cum simt”). Astfel, clivajul afectiv se instalează, dragostea de sine devine absentă, lipsa percepției ajutorului divind se risipește și reapare durerea promovată de sentimentul lipsei de iubiri autentice șid e oboseala „jocului dublu” pentru a primi compasiune și acceptare.

Încă de la început consilierul precizeaza ca nu el este cel care dispune de raspunsuri la problemele pe care le reclama clientul, dar ca situatia de consiliere in care a intrat il poate ajuta sa gaseasca singur solutii la problemele sale; clientul este incurajat sa-și exprime sentimentele in legatura cu problema sa – sentimente preponderent negative, de ostilitate și de neliniște; clientul se afla într-o stare de incongruență, vulnerabil și anxios; trăieste sentimentul ca nu corespunde imaginii pe care o are despre sine.

Este deosebit de importanta crearea unui climat afectiv protector, in care clientul să simta securitate, caldura, libertatea de a-si explora cele mai ascunse și mai urâte sentimente ale propriului Eu, toleranță, respect, întelegere empatică. Consilierul nu trebuie sa facă nici o incercare de a-1 critica pe client sau de a-1 opri in timp ce acesta îsi prezintă problemele; el trebuie sa manifeste o atentie pozitiva neconditionată, acceptând toate experientele clientului, intrucat ele alcatuiesc persoana unica pe care o are in fata sa. Consilieul retraiește universul interior al clientului într-o maniera empatica și incearcă sa returneze catre acesta experientele astfel receptate.