Considerente Care Exclud Caracterul Penal al Faptei

CAP.1 – Considerente care exclud caracterul penal al faptei

Notiunea de cauza de inexistenta a infractiunii

In ceea ce priveste raspunderea penala, o fapta nu poate fi numita infractiune decat daca intr-un mod obiectiv, realizeaza toate elementele constitutive ale infractiunii si exista situatii in care se comite o fapta desi intruneste toate elementele constitutive ale unei infractiuni, se constata in urma cercetarilor prudente ca aceasta nu se incadreaza in vreo norma de incriminare. Ideile despre existenta sau inexistenta unei infractiuni, existenta sau inexistenta raspunderii penale, pedepsirea sau nepedepsirea, toate acestea s-au transformat odata cu schimbarile aparute in stiinta si tehnica.

Mai mereu nu s-a putut forma o viziune clara si singulara ,nici pe plan teoretic nici in legislatia penala in vigoare. Neclaritatea se regaseste si in legislatia de peste hotare ca de exemplu, in Codul penal italian (art. 52), in acordarea unei explicatii sau forma o teorie a notiunii de legitima aparare este utilizata forma de „Non e punibile” (nu se pedepseste), ce semnifica ca legitima aparare este, in perspectiva legiuitorului, cauza de nepedepsire si in Codul penal spaniol (art. 20) , pentru a regasi cauzele de existenta a infractiunii , este folosita forma „estan exentos de ponsabilidad criminal” (acestea sunt exceptate de la raspunderea penala), ceea ce creaza o nelamurire in privinta cauzelor ce elimina raspunderea penala iar in codul aflat in vigoare utilizeaza ca si expresie „cauze care inlatura caracterul penal al faptei” care se regaseste in folosinta tututor autorilor din Romania, fiind stipulata in Codul Penal.

In mod normal in cadrul teoriilor si legislatiilor din occident se distinge granita intre doua categorii de cauze ce duc la determinarea inexistenta a infractiunii: prima categorie, cauzele justificative, care au ca si baza dreptul de a savarsii anumite fapte, care mai poarta denumirea si de cauze de responsabilitate sau care elimina inegalitatea ori caracterul ilicit al faptei, si a doua categorie cazul de neimputabilitate, care mai poarta denumirea si de cauze de necupaltibilitate sau cauze subiective de neresponsabilitate care au ca fond lipsa nevinovatiei. Acumulate aceste categorii de cauze, conform unor autori, poarte denumirea de cauze exlusive de responsabilitate.

De asemenea exista cauze care inlatura caracterul penal al faptei iar printre aceste se enumera: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea, eroarea de fapt, cazul fortuit, betia iresponsabilitatea, minoritatea, betia, minoritatea sau mai exista si cazuri speciale si de asemenea trebuie luat in considerare ca in drepul penal romanesc, termenii „ilicit” si „ilegal” au in structura lor un continut echivalent, pana se va schimba legislatia penala unde utilizarea termenilor „tipicitate” si „antijuridicitate”, reprezinta un oarecare dezavantaj pentru ca,ar crea confuzii unde in dreptul nostru penal termenul de antijuridicitate are caracterul de tipicitate,unde prin prevederea faptei in lege, se ia in considerare si absenta vreunei cauze de inexistenta a ilicitului unde in mod virtual normele generale se regasesc in continutul celor de incriminare.

Normele ce sunt cuprinse in partea generala, potrivit ordinului legii din partea fiecarei norme sunt stabilite si in partea speciala a dreptului penal iar nomenclatura folosita de legiuitor, si anume „cauze care inlatura caracterul penal al faptei „ pare a fi vicios datorita faptului ca este folosit cuvantul „ inlatura „ care are semnificatie de inlaturare, distantare, ce denota faptul ca sensul expresiei ne trimite la conceptia de interventie a cauzei inlatura sau elimina caracterul penal al faptei ceea ce ar semnifica ca fapta desi are caracter penal, deoarece este o infractiune, caracterul ei este inlaturat ceea ce se dovedeste a fi un lucru neacceptabil pentru ca o infractiune ce are in structura sa caracterul penal este o infractiune in orice caz dar pentru satisfacerea concreta a situatiilor, starilor si imprejurarilor de neindeplinire a conditiilor unei infractiuni, o solutie, ar fi cauze de inexistenta a infractiunii “ sau “ cauze care exclud infractiunea “ .

Delimitarea cauzelor de inexistenta a infractiunii fata de cauzele care exclud raspunderea penala si de cauzele de stingere a executarii sanctiunilor de drept penal

Cauzele de inexistenta a infractiunii trebuie marginite de cauzele de neraspundere si numite in teorie prin mai multe forme, cum ar fi: cauzele exonatoare de raspundere penala; cauzele de nepedepsire; cauzele care inlatura raspunderea penala s. a.

Aceste cauze de inexistenta ale infractiunii sunt starile, situatiile sau imprejurarile care de fapt impiedica sa se materializeze continutul unei infractiuni iar cauzele de neraspundere penala desi presupun ca o fapta este o infractiune, dar nu atrage consecintele aplicarii sanctiunilor penale ci doar in masura exceptiilor de siguranta care se pot adopta cateodata si in situatia in care o fapta prevazuta de legea penala nu este infractiune.

Modul in care se desfasoara o cercetare a unei situatii de fapt se initiaza cu verificarea daca este sau nu o infractiune si doar daca acest lucru este cert se poate continua verificarea realitatii raportului penal de conflict, desi in cadrul unei infractiuni in majoritatea cazurilor se poate preciza san-ctiunile penale, urmarile inevitabile pot deveni zadarnice daca exista o exceptie de neaplicare a sanctiunii penale .

Cauzele de neraspundere penala pot fi acele stari , situatii sau imprejurari in care infractorul este scutit de tragerea la raspundere penala cum ar fi de genul : amnistiei, prescriptia raspunderii penale, lipsa plangerii prealabile, etc.

Raportul dintre cauza de inexistenta a infractiunii si cauza de ne-raspundere penala, adica de nesanctionare, este in prima faza legata de efectele pe care le produc si anume, in cazul inexistentei infractiunii, tragerea la raspunderea penala este practic imposibila, iar in cazul inexistentei raspunderii penale este vorba doar de ceva relativ in ceea ce priveste imposibilitatea, fie ca era o posibilitate la un moment dat, fie ca era o posibilitate in cazul in care dispare cauza de neraspundere penala .

In ceea ce priveste cauzele de inexistenta a infractiunii se produc conse-cinte din momentul aparitiei dar constientizarea lor are loc mai tarziu, pe cale judiciara in timp ce cauzele de indepartare a infractiunii au caracter integral pentru ca pot fi invocate de participantii la proces in orice stadiu al procesului si in faza urmaririi penale, existenta cauzei de indepartare a infractiunii face ca inculpatul sa fie scos de sub urmarire penala, iar in etapa judecatii se prevede achitarea inculpatului, dar cauzele de inexistenta a infractiunii nu trebuie asemanate cu circumstantele care determina incetarea sau neexecutarea sanctiunilor de drept penal cum este prescriptia executarii pedepsei sau gratiere cum sunt cauzele care inlatura raspunderea penala, cauzele care sting executarea sanctiunilor sunt circumstante care urmeaza dupa constatarea infractiunii si determinarea raspunderii penale, dar care fac ca inceperea sau continuarea executarii sanctiunilor penale sa fie irealizabile.

Felurile cauzelor de inexistenta a infractiunii

Avand in vedere cauzele ce pot elimina o infractiunea se pot ide-ntifica dupa criteriile de sfera a incidentei si locul de reglementare unde se disting cauzele generale si speciale unde in partea generala a Codului penal se regasesc cauzele generale ce au o sfera de apli-cabilitate ce contin reglementarea a mai multor infractiuni pe cand in partea speciala a Codului penal sau in norme cu caracter special cauzele speciale au o sfera de aplicabilitate la o singura infractiune sau infractiuni determinate.

Dupa referirea la criteriul de notiuni, cauzele de inexistenta a infractiunii sunt cele ce au in vizor caracterul de vinovatie si cauzele ce privesc anticiparea faptei in legea penala, pe cand cauzele ce se refera la notiunea legala sunt cauze ce se pot justifica, iar cele ce vizeaza vinovatia sunt cauzele de inexistenta a vinovatiei si cauzele ce inlatura vinovatia.

Cauzele reale si personale, sunt diferentiate de efectele pe care pot sa le produca, de exemplu in cazurile reale sunt cele care se manifesta asupra acelora care participa avand in vedere producerea faptei pe cand cauzele personale au in vedere aplicabilitatea efectelor ce vizeaza doar unul dintre participanti la fapta si producerea lor .

Exemple de cauze generale pot fi de genul betiei, consimtamantul victimei, starea de necesitate, legitima aparare, tentativa faptei, cazul fortuit, eroarea de fapt, desistarea si impiedicarea producerii rez-ultatului, minoritatea, eroarea de fapt, pe cand cele de cauze speciale

pot fi de pilda constrangerii unui mituitor, dar legiuitorul trebuie sa deosebeasca cauzele care au caracterul de a inlatura un partea ilicita de genul tipicitatii sau prevederile legii, precum si cauzele care inlatura partea vinovatiei, dar o astfel de distingere poate sa ofere o paleta de solutii care ar imbunatatii sfera de aplicabilitatea a legilor in partea de luare a masurilor de protectie. Dupa aceste aspecte , masurile pot fi adoptate asupra unui individ care nu a realizat o fapta care are elementele constitutive ale infractiunii, ci doar in cazul unor conditii care are elimina caracterul penal al faptei care se raporteaza la vinovatie, dar nu si notiunile legale, deoarece adoptarea acestor masuri impotriva unor noninfractori se materializeaza in situatia in care cauza de inexistenta a unei infractiuni,este o cauza ce poate inlatura vinovatia unui faptuitor, pe cand cauza ce poate fi justificata, este cauza cu caracter obiectiv, reala, de obicei care inlatura vinovatia are, un caracter ce favorizeaza subiectivismul dar aceste cauze ce pot fi justificate cuprind, in mod normal, inlaturarea si altor continuturi de raspundere juridica.

CAPITOLUL 2

LEGITIMA APARARE

2.1 Notiunea legitimei aparari

Legitima aparare este una dintre cauzele de inexistenta a infractiunii, ce consta in comiterea unei fapte prevazute de legea penale pentru inlaturarea unui atac material, direct, imediat si just ce pune in pericol grav faptuitorul, alta persoana sau drepturile si interesele acestora generale, de pilda, o persoana care vrea sa savarseasca un viol si in timpul desfasurarii actelor de constrangere intervine o persoana terta care salveaza victima prin folosirea unor metode de aplicare a violentei fizice.

In contextul de fata si toate celelalte situatii similare cand este pusa problema de existenta a cauzei de excludere a infractiunii, prin fapta prevazuta de legea penala trebuie prevazut aspectul special al elementului legal al infractiunii, adica acel al expunerii faptei intr-o norma de incriminare, dar comiterea unei fapte aflate in stare de legitima aparare nu a fost vreodata sanctionata, in tot decursul istoriei, pentru ca o astfel de conduita nu reprezinta altceva decat excluderea unor agresiuni ce are in vedere valori sociale importante.

Legea penala trebuie sa contina norme juridice pentru destinarii ei sa se poata conforma acesteia, deoarece nu se poate sanctiona o conduita care prezinta folos social si care nu prezinta amenintare, pentru ca legea penala intervine doar ca "ultima ratio”, desi, de obicei, nici o persoana nu isi poate face singur dreptate, totusi legiuitorul permite, in cazuri de exceptie, ca persoanele fizice sa elimine orice atac care le pune in pericol valorile sociale ce constau in viata persoanei, integritatea sa corporala, sanatatea persoanei sau interesele publice, legitima aparare este o riposta a unei agresiuni ce vizeaza valori sociale importante, dar aceasta raspundere a atacului este determinata de necesitatea apararii acestor valori.

Prof. Vintila Dongoroz spunea ca legitima aparare este o specie de constrangere psihica ,pentru ca izvoraste dintr-un pericol care sileste pe cel constrans sa comita faptul penal.

Desi, in cele mai multe cazuri, legitima aparare izvoraste dintr-o stare de pericol care are o presiune psihica, pana la o constrangere morala, pe cel ce riposteaza, deoarece sunt situatii cand o constrangere poate absenta insa agentul sa se afle in stare de legitima aparare, ca in cazul unei persoane atacate care poate evita atacul (prin fuga, inchiderea usilor, a portilor etc.), ce nu este constransa si persoana atacata, daca infrunta agresiunea, beneficiaza si de starea de legitima aparare, de altfel si cazul in care o raspundere a atacului ce priveste agresiunea nu vine din partea persoanei agresate, ci de la o terta persoana care intervine doar din motivul spiritului social, deci nu in toate cazurile faptuitorul este constrans psihic sa riposteze, aflandu-se si cazuri in care o raspundere a atacului de genul sa se situeze si pe alti temei.

2.2. Conditiile legitimei aparari

Preliminarii

Asa cum Codul penal are in vedere criterii in care fapta ce este prevazuta de norma incriminatoare sa fie caracterizata ca fiind desfasurata in stare de legitima aparare, conditiile acesteia au scopul de a preveni subiectivismul, arbitrariul, abuzul din partea organelor judiciare sau altor destinarii ai legilor penale, legitima aparare admite existenta unei premise, si anume a unui atac al unei persoane fizice ce este indreptat impotriva unor valori sociale, iar din analiza normei in care este prevazuta legitima aparare denota faptul ca pentru existenta legitimei aparari trebuie sa fie realizate doua categorii de conditii: conditii ce fac referire la atac si conditii ce fac referire la aparare. Conditiile ce fac referire la atac sunt:

sa fie material, direct, imediat si injust

sa fie indreptat contra unei persoane, drepturile unei persoane si impotriva unui interese general

sa puna in pericol grav drepturile vizate sau interesul general

Conditiile ripostei sunt:

sa fie necesara

sa fie orientata impotriva agresorului

sa fie proportionala cu gravitatea pericolului

sa imbrace forma unei fapte prevazute de legea penala

2.3. Conditiile atacului

2.3.1. Notiunea de atac

Atacul se defineste a fi activitatea ofensiva violenta a unei persoane fizice impotriva valorilor sociale ce le ocroteste legea penala, doar omul poate declansa un atac, ce denota faptul ca animalele sau alte entitati nu poate initia agresiuni care sa ofere dreptul la o legitima aparare, dar aici trebuie prevazut faptul ca este vizata doar reactia neinfluentata, libera, a unui animal, in caz contrar, daca omul se foloseste de animalul respectiv ca un instrument, nu mai este vizata fapta animalului, ci a omului.

In cazul care cineva omoara un animal agresiv (de exemplu: un caine) ce pune in pericol grav una dintre valorile sociale ce sunt ocrotite de legea penala si a carui reactie a fost determinata de o persoana nu realizeaza continutul unei legitime aparari, dar o asemenea fapta se supune cerintelor starii de necesitate.

Un atac poate fi real sau imaginar, astefel daca exista atac si in cazul in care doua persoane au impresia reciproca si in acelasi timp ca sunt agresate una de catre cealalta, in aceasta situatie, riposta fiecaruia dintre cele doua persoane se justifica, dar legitima aparare intra in corelatie cu eroarea de fapt, ce denota faptul ca trebuie realizate conditiile legitimei aparari dar si cele ale erorii de fapt, poate exista atac daca el rezulta de la persoana care initial a fost victima, in situatia in care riposta victimei de baza are loc dupa consumare atacului ce a vizat-o, fiind vorba de un atac, de pilda, in situatia in care o persoana ameninta alta persoana cu o arma ce pare reala, dar pana la urma s-a dovedit ca a fost doar o arma de jucarie, in acest caz legitima aparare va fi in competitie cu eroarea de fapt, totodata, in cazul infractiunii flagrante orice persoana poate sa imobilizeze infractorul, in conditiile legii.

2.3.2. Atacul sa fie material

Un atac este material cand se indeplinesc prin cai de natura fizica si este orientat spre aspectul obiectiv al valorii sociale ocrotite, atacul material se obiectivizeaza prin desfasurarea unor acte de violenta fizica, in asa fel incat legitima aparare este exceptie doar in cazurile faptelor orientate spre valori sociale care pot fi vatamate prin acte fizice, deoarece doar aceste valori sociale pot fi agresate material, si sunt in raport cu anumite fapte incriminate in raport cu care legitima aparare nu este practicabila, de exemplu, amenintarea, desi sugereaza in multe situatii teama sau afecteaza psihologic persoana ce este vizata, nu poate fi considerat atac in materia legii penale.

Atacul poate fi material si atunci cand si in cazul in care agresorul isi indreapta energiza fizica impotriva bunurilor unei persoane, fie prin executarea hotarii de distrugere, fie prin fapta de trece a acestora in stapanirea sa, relatiile ostile dintre agresor si victima nu desemneaza un atac impotriva primului, la fel si, un conflict verbal nu poate da dreptul la un raspuns de atac ce poate pune in pericol viata victimei, desi , de obicei, situatiile care nu vizeaza aspectul fizic al valorilor sociale protejate nu pot justifca o riposta pe cai de fapt, in cazuri speciale aceste fapte ar putea sa se materializeze si intr-o agresiune ce justifica un raspuns la atac prin mijloace nejuridice, de pilda, se obiectiveaza prin gesturi, de genul scuipaturilor, aruncarea spre faptuitor cu diverse obiecte etc. , legea penala romana nu accepta raspunsul prin mijloace de fapt in cazul atacurilor nemateriale, adica o persoana care raspunde la atacuri nemateriale, savarseste o fapta prevazutade legea penala, avand in vedere datele si imprejurarile ripostei, ea va beneficia de efectele circumstantei atenuante a instigarii sau a unei circumstante atenuante judiciare.

Avand in vedere ca atacul nu este material nici in situatia in care se materializeaza in acte de provocare sau complicitate morala, iar in ipoteza existentei unor atacuri reciproce, de obicei, nu exista premisa legitimei aparari, doar daca unul dintre cei doi aflati in neintelegere abandoneaza agresarea celuilalt oponent

2.3.3. Atacul sa fie direct

Un atac trebuie sa fie direct si ce este orientat spre o valoare sociala, cu toate ca nu are un tangenta fizica cu valoarea sociala asupra careia este orientat, iar atacul nu este direct daca intre victima si inculpat se afla obstacole materiale (poarta, tufisuri, o apa) care impiedica victima sa actioneze si sa puna in pericol viata inculpatului, dar conditia analizata denota faptul ca existenta unei relatii cauzale intre agresiune si pericol, si nu neaparat contactul fizic intre acte ofensive violente ale agresorului si valoarea sociala pusa in pericol.

Atacul sa fie direct, de pilda, in situatii in care victima se afla pe o scara ce se proptea de un obiect, iar un agresor vrea sa mute sau sa dezechilibreze acel obiect, sau un vanator se afla pe un pod suspendat, iar in urmatorul moment in care o persoana taie funiile ce sustin podul suspendat, si exista un pericol de cadere al vanatorului in prapastie.’

Impreuna cu alti autori, credem ca „lege ferenda” (despre legea care urmează să fie elaborată) nu este necesar criteriul de atacul sa fie direct, cat timp exista conditia ca agresiunea sa fie imediata, atunci cand atacul este imediat, nu are nici o legatura faptul ca este sau nu direct, fiindca valorile sociale pot fi puse in pericol direct sau indirect, dar in aceasta situatie, analiza criteriului trebuie facuta in semnificatia ca are in vedere orice atac ce infatiseaza cauza imediata a raului, ceea ce preocupa in situatia de legitima aparare nu este atat calea orientarii atacului, ci faptul ca acesta pericliteaza drepturile unei persoane si interesul general, dar conditia periclitarii a valorilor sociale luate in vedere a atacului este un criteriu diferit, care priveste consecinta agresiunii si nu atacul insasi, iar analiza literara a cuvantului „direct” semnifica eliminarea din sfera criteriului a acelor agresiuni care nu sunt vizate nemijlocit spre valoarea sociala periclitata, un lucru pe care legiuitorul nu si l-a dorit.

2.3.4. Atacul sa fie imediat

Un atac trebuie sa fie imediat si poate fi, de neoprit (in continenti) sau actual (laesio inchoata), dupa caracterul si gradul de indeplinire, atacul poate sa fie eventual, viitor, iminent, actual si consumat, iar dintre aceste cinci forme, doar a treia si a patra vizeaza cazul legitimei aparari, un atac avand caracter eventual in cazul care nu este sigur daca se va declansa, adica nesigur din punctul de vedere a existentei, ceea ce starneste nerelevanta sa in acesta clipa, un atac fiind eventual atunci cand se afla o stare de amenintare relativa cu un pericol pentru valorile sociale, dar pericolul este inevitabil, ce ramane la o distanta in timp si fiind nesigur daca va fi dezlantuit, doar simpla frica ca faptuitorul va fi agresat nu desemneaza un atac, fiind necesare sa fie materializate prin acte materiale, dar intr-o judecata s-a concluzionat ca, desi victima urmarea dinadins pe inculpat, nu constituia o inevitabilitate de atac, daramite un atac desfasurat, aici inevitabilitea atacului denota manifestari clare ale atacatorului, din care se deduce in mod evident ca atacul va urma cu siguranta, sau in judacata, desfasurarea unui drum la fel care are aspecte de urmarire nu cuprinde in ea premisa ca va urma cu necesitate atacul, dar un atac pe viitor se poate raspunde atacului prin demersuri de aparare ce au fost pregatite pentru posibilitatea aparitiei agresiunii, de exemplu Unu il ameninta pe Doi ca o sa-l omoare in urmatoarea noapte, dar daca Doi se impacienteaza si plaseaza o cursa, in care cade Unu, si va suferi o vatamare corporala grava, se indeplinesc criteriile legitimei aparari, dar daca atacul este viitor si primejdia este inlaturat, adica in anticamera inevitabilitatii, si un asemenea atac nu poate fi considerat ca ii absenteaza relatia de cauzalitate dintre agresiune si primejdie, doar pana in clipa inevitabilitatii cand este urmata si de aparitia altor descarcari de energie in plus.

Atacul imediat se poate percepe un atac inevitabil, anume ca in orice clipa poate izbucni, ori un atac actual, in plina desfasurare, dar in ambele cazuri se pretinde ca primejdia pe care il produce atacul sa fie inevitabila sau sa se fi produs, inevitabilitatea sau actualitatea atacului este data de intinderea desfasurarii in timp ce nu poate fi perceputa dintre momentul atacului si primejdia grava ce ameninta persoana sau interesele acesteia, actiunea apararii se supune, iar intervalul de timp dintre atacul initial si primejdia ce o reprezinta este indelungata, atributul „imediat” cerut de lege nu este indeplinit, in alta forma, intr-o situatie, primejdia nu alcatuieste o realitate prezenta, ci se vorbeste de faptul de realitate a aparitiei primejdiei, adica de o amenintare cu emiterea unei primejdii, dar inlaturarea in timp sau in spatiu a unui atac izbucnit nu permite dreptul la un raspuns la atac justificat atata timp cat primejdia nu este inevitabila, pentru ca un atac inevitabil si lipsit de primejdie identica nu pune in pericol valoarea sociala pe care o are in vedere (de pilda, o persoana adreseaza amenintari altei persoane ca o va ucide peste doua ore sau orienteaza obiecte in forma dura spre alta persoana, aceasta aflandu-se la o distanta considerabila de agresor), in alte cuvinte daca atacul este inevitabil, nu este necesar sa fie asteptata producerea atacului, ci se poate raspunde atacului (adica, cel ce a fost amenintat raspunde la un atac cu un obiect dur, prin izbirea agresorului in clipa cand se pregatea sa actioneze asupra victimei), dar cel care desfasoara actiunea de aparare nu este nevoit sa astepte momentul loviturii agresorului, ci poate raspunde atacului din clipa in care agresiunea se afla in anticamera actualului, starile conflictuale anterioare din cele doua tabere nu pot fi percepute ca fiind atacuri imediate si injuste, doar daca sunt urmari de acte de violenta de natura punerii in primejdie grava a persoanei si drepturile celui agresat, pe cand atacul este actual din momentul inceperii si a desfasurarii, dar si in aceasta situatie trebuie indeplinit criteriul inevitabilitatii sau existentei unei primejdii, cu toate ca Codul penal nu spune nimic decat despre exista atacului inevitabil, realizarea criteriului analizat dar si in situatia cand atacul este actual si denota faptul ca perceperea logica prin utilizarea unui argument a fortiori, iar atacul consumat este clipa in care s-a oprit si nu mai exista inevitabilitatea repetarii acesteia de catre inculpat, de exemplu, este produs deja atacul in clipa in care in urma raspunderii atacului inculpatul a renuntat la prelungirea atacului, de aici faptul ca atacul nu mai este actual sau inevitabil daca inculpatul a fost dezarmat definitiv, iar de aici in aceasta situatie, va fi retinuta, daca sunt realizate criteriile legale, circumstanta atenuanta a instigarii. O solutie pentru inexistenta legitimei aparari, in situatia dezarmarii agresorului, nu se pune problema in mod imediat in toate situatiile, fiindca in unele situatii acesta poate fi reinarmat si poate fi inca periculos, chiar daca a fost deposedat de o arma pe care a utilizat-o intr-un atac, precum este mentionat si in literatura, dezarmarea unui agresor nu poate alcatui decat un indiciu ce se refera la incetarea atacului, instantele de judecata avand obligatiile de a verifica in mod sigur daca agresorul avea oportunitatea de a continua un atac, iar in situatia infractiunilor continue (privare de libertate, de exemplu), raspunderea atacului se poate produce oricand pana in clipa epuizarii infractiunii, totodata, atacul nu este inevitabil daca nu era pe cale sa fie produs, dar prin utilizarea unor metode de siguranta (curse, animale cu agresivitate, sisteme de securitate care pot sa vatameze integritatea persoanei) nu este lasata de-o parte fiindca toate acestea de obicei sunt eficiente doar in momentul posibilitatii unui eventual atac, iar intr-o situatie de genul se poate spune ca legitima aparare este prevazuta, dar este probabil ca efectele prodse de catre metodele de securitate sa fie mai grave decat scopurile agresorului pe care dorea sa le obtina, ce denota faptul ca neindeplinirea criteriului proportiei apararii cu gravitatea primejdiei si a criteriilor in care a avut loc un atac, desi in toate situatiile, atata timp cat nu a existat un atac concret din partea victimei, ce intrunea conditiile ce le prevedea legea, nu este posibila retinerea faptei ca fiind savarsita in legitima aparare, pentru ca atacul nu este inevitabil, dar omorarea agresorului in timp ce voia sa fuga de la locul faptei, dupa ce a exercitat asupra faptuitorului un atac material, direct, imediat si injust, nu realizeaza criteriile ce le prevede legea pentru a raspunde atacului, deoarece prin consumarea atacului acesta a incetat sa mai fie inevitabil sau actual, dar va fi retinuta, eventua,, circumstanta atenuanta a instigarii, in judecata nu este posibil sa fie pusa in aplicare circumstanta atenuanta a excedent scuzabil, astfel incat incidenta acestei circumstante sa perceapa indeplinirea conditiilor legitimei aparari, mai putin nerespectarea criteriului raportului dintre atac si aparare, dar ca si concluzie, un atac eventual sau viitor, un atac consumat nu au dreptul la un raspuns la atac, in situatia in care atacul eventual, primejdia nu este sigura ca se va ivi, in situatia atacului viitor, aceste nu prezinta o primejdie inevitabila, dar in teoria agresiunii consumate, valoarea sociala nu mai este pusa in primejdie, ci in situatia in care suntem in prezenta unei amenintari, cu toate ca pericolul este doar posibil si este vorba despre o constrangere a victimei si pe care nu o poate inlatura prin alta metoda, fapta acesteia imbraca o cauza de inexistenta a infractiunii, adica aceea de presiune psihologica, ca in cele din urma, legea sa nu accepte terminologia „aparare la distanta” (offendiculae), deoarece valorile sociale nu sunt puse in mod sigur in primejdie, dar o aparare de genul este prematura si ilegtimira, pe cand, daca atacul este finalizat, raspunsul la atac nu mai se poate produce, deoarece ea indeplineste continutul de vendeta si pierde insusirea de aparare, pentru ca se schimba intr-o agresiune, dar actele de vendeta indeplinesc in aceasta situatie componentele unui atac, dar concep dreptul de a riposta legitim, dar la infractiunile ce au o derulara temporala mai mult decat imediata, atacul este instant in timp, se desfasoara acte ale componentei materiale al infractiunii respective (de exemplu, fiind vorba de o infractiune continua).

2.3.5. Atacul sa fie injust

Ca un atac sa fie injust (contra ius) cand se desfasoara impotriva legii si este drept cand el este previzibil si admis de lege, iar nedreptatea atacului poate imbraca haina infractiunii sau alte forme de ilegalitati, atacul este drept daca atacul are loc in cadrul unui joc sportiv care este exercitat potrivit cerintelor sale de desfasurare sau cand oragnele unui stat survin pentru restaurarea ordinii si linistii publice, dar sa respecte toate criteriile legale care survin unui interventii de genul, iar atacul va fi drept sau just daca victima a scos o arma alba pentru a se proteja de atacul unui inculpat, care a raspuns la atac este o legitima aparare a victimei, dar atacul unui iresponsabil este o agresiune ce nu poate fi considerata ca fiind injusta, autorii romani, de obicei, nu accepta eventualitatea legitimei aparari in situatia in care atacul este originat de la un individ incapabil, exceptand situatia in care faptuitorul se afla in eroare in ceea ce priveste starea de incapacitate a agresorului, pe cand, majoritatea autorilor straini (italieni,germani,francezi etc.) cred ca legitima aparare se poate afla atat in situatia agresorilor responsabili, dar si celor care se afla intr-o stare de iresponsabilitate, iar in doctrina straina se percepe faptul ca legitima aparare poate functiona si in situatia in care atacatorul este cu probleme mintale sau minor, pe faptul ca nu poate fi supus in sarcina victimei obligatia de verificari a starii de sanatate mintale a celui care a agresat, dar in acelasi timp se poate aprecia de lege lata ca impotriva unui atac ce survine din partea unui iresponsabil ce se poate raspunde atacului in stare de legitima aparare, adica cel care riposteaza daca nu cunoaste starea de iresponsabilitate, legitima aparare va fi o exceptie, dar in competitie cu eroarea de fapt. O astfel de solutie se afirma si de lege ferenda, datorita faptului ca este mai inradacinata de realitate, (de pilda, o persoane ce are integritatea facultatilor fizice si psihice este atacata de o ruda iresponsabila sau un minor cu varsta cuprinsa sub 10 ani ataca un om major responsabil), in ambele situatii, este de preferat pentru necesitatea apararii sociale existenta obligatiei celui atacat de a evita primejdia prin metode mai putin primejdioase decat cele folosite la agresiune sau prin mijloace neprimejdioase social, in asa fel incat, cel agresat de un necapabil poate sa se poata elibera prin fuga sau prin plantarea unui obstacol, el trebuind sa procedeze in aceste metode. Totodata, este perceput in stare de necesitate ca faptuitorul poate raspunde atacului, daca by are oportunitatea indepartarii primejdiei, prin metode care pot provoca urmari si mai grave decat cele care s-ar fi putut isca daca primejdia nu era indepartata, iar in caz contrar, daca o persoana se afla in stare de inconstienta indeparteaza o agresiune survenita de la o persoana constienta, raspunsul atacului primei persoane nu este in legitima aparare, ci in stare de inconstienta, datorita faptului ca ii este absenta puterea de a se proteja (animus defendendi), si se va gasi, totodata, in stare de necesitate, si nu in stare de legitima aparare, acela care va raspunde unui atac ce emite de la o persoana aflta sub incidenta celorlalte cauze care elimina caracterul infractional al faptei, fiindca in aceste cazuri atacul nu poate fi socotita ca ilicit. Un caz demn de atentie este un proprietar a unui bun care vrea sa intre in posesia sa folosind metode violente, in aceasta situatie, agresiunea este injusta daca proprietarul indreapta agresiunea spre persoana posesorului nelegitim si este dreapta daca agresiunea prevede doar bunul al carui proprietar este, in asa fel incat el sa nu afecteze nici un drept al celui in posesia carui bunul sau se afla in mod ilegal, dar in doctrina si in juridsprudente mai vechi s-a ridicat intrebarea daca atacul provenit de la cei ce reprezinta autoritatile pot sa indeplineasca continutul unui atac nedrept ? Agresiunea fiind injusta si in situatia in care survine de la persoane care reprezinta autoritatile din domeniul public daca aceste autoritati efectueaza prin agresiunea respectiva abuzul in serviciu, in alte cuvinte se indeparteaza de la regulile instaurate de lege, dar raspunsul la un atac al autoritatilor publice a fost identificata, pentru prima oara, pe cale normativa, in „Declaratia drepturilor omului si cetateanului din 1791, prin urmatoarele termene: „”Orice act exercitat in contra unui om, afara de cazurile si formele pe care legea le determina, este arbitrar si tiranic; acela contra caruia voieste sa se execute prin violenta are drept sa-l respinga prin forta„ Asa cum zice si prof. Ion Tanoviceanu, „Cand functionarii comit atacuri injuste, actul lor nu e numai o simpla violare a drepturilor persoanei atacate, cum este cazul cand atacul provine de la un simplu cetatean, dar si o grava abatere de la datoriile lor de functionari, caci ei sunt platiti si insarcinati de cetateni ca sa-i apere de atacurile injuste, iar nu pentru ca ei insasi sa comita astfel de atacuri”, asa cum in recentele criterii socio-politice, se considera ca si agresiunea unui ocrotitor legal asupra ocrotitorului este un atac nedrept, iar foarte similar stau lucrurile in ceea ce priveste cadrele didactice sau in cazul violentei domestice intre soti sau alte rude ale familiei, dar prin agresiunea injusta se percepe ca este orice atac ilicit care pericliteaza o valoare sociala protejata. Agresiunea este injusta, nedependent daca indeplineste sau nu continutul unei infractiuni fiind de ajuns ca aceasta sa incalce drepturile subiective altei persoane, de pilda, un proprietar a carui constructie o distruge in moduri care pune in pericol case vecinului, si care actioneaza in regimul demolarii respective, iar raspunsul la atac a persoanei care intial a provocat victima, daca acesta raspunde la actiunea de instigare, in caracteristicile unei agresiuni ce indeplinesc criteriile legii, poate fi justificata. Ca de exemplu, o persoane adreseaza amenintari alteia, iar in cele din urma aceasta actioneaza prin vatamarea brutala a instigatorului, contra raspunsului unui atac a acestuia este o aparare legitima, datorita faptului ca reactia victimei calomniei este una nedreapta, deci, contrareactia unei persoane poate fi si ea legitima, daca raspunsul la un atac a victimei intiale pare a fi nelegala, adica sa nu se fi avut ca si scop crearea acestei situatii. La fel si in ipoteza devansarii limitelor legitimei aparari, raspunsul la un atac poate imbraca haina atacului nedrept, astfel incat poate avea loc o schimbare a pozitiei initiale a persoanelor aflate intr-o altercatie, dar explicatia de mai sus este valabila doar daca in situatia in care depsirea limiterlor legitimei aparari indeplineste forma intentiei, adica in ipoteza in care depasirea proportiei dintre gravitatea atacului si raspunsul atacului are loc din vina, ea nu poate fi motivul unei contra raspuns legitim.

Legitima aparare isi face aparitia si in cazul in care are loc o altercatie sau daca este vorba de agresiuni reciproce din partea unor doua persoane, dar atat timp cat atacurile continua realizeaza criteriile legii, pentru ca legea nu face vreo exceptie in cazuri de genul, dar fiecare participant in situatii de genul va raspunde pentru actele sale daca indeplinesc conditiile unei aparari legitime, iar solutionarea este similara si in situatia unui duel, atata timp cat oponentii respecta conditiile duelului, ei sunt in starea de legitima aparare, iar in situatia in care agresiunea survine de la o multime de oameni neorganizati, victima va trebui sa raspunda atacului doar impotriva acelor membrii ce apartin multimii si au asistat la aceasta agresiune sau la crearea starii de primejdie inevitabila, exceptand cazul in care primejdia este substantiala, cand cel atacat nu se poate proteja impotriva atacatorilor directi decat printr-un raspuns la atac asupra intregii multimi, dar in aceasta situatie raspunsul la atac este justa pe baza starii de necesitate, cu toate ca atacul poate fi injust indiferent de persoana agresorului, particular sau agent oficial, atata timp cat atacul se afla in afara legii, permitandu-se chiar si existanta unei aparari de buna voie orientata spre un act ce a creat certitudinea victimei ca se abata in afara legii.

Atacurile fizice elaborate in cadrul limitelor regulamentelor jocurilor sportive sunt actiuni legale si nu pot justifica reactii pe cai de fapt, de pilda, in situatia arterlor martiale, luptelor K1, a boxului etc.

Cu alte cuvinte, atacul desfasurat de catre o persoana pentru a imobiliza un infractor, ce a savarsit o infractiune flagranta, este o actiune admisa de lege, dar, nu are semnificatie, ce se refera la incadrarea atacului ca fiind dreapt sau nedrept, faptul ca dreptul contra caruia este orientat este nelegitim sau este desfasurat in mod abuziv, iar in cazul in care o persoane se amesteca pentru a proteja o alta persoana impotriva raspunsului la atac a victimei agresiunii, care a fost la inceput agresoare, nu poate fi sprijinita de aplicarea legitimei aparari, deoarece in vreme ce reactia a fost legitima, nu poate fi vorba de un atac nedrept, exceptand situatia in care tertul ce s-a amestecat in favoarea atacatorului nu a cunoscut imprejurarile ca acesta a atacat si inainte victima sau in situatia in care apararea este nepotrivita, dar ca o ultima precizare un raspuns la atac exagerat, nedreptatita de elemente de natura psihica, indeplineste continutul unui atac ce admite o contrareactie legitima, in acelasi timp, doctrina apreciaza ca poate imbraca haina unui atac nedrept si persoana care comite o tentativa de sinucidere.

2.3.6. Atacul sa fie indreptat impotriva unei persoane, drepturilor unei persoane sau contra unui interes general

Valorile sociale indreptate a celor atacati injust sunt de maxima importanta daca se afla intr-o societate, adica viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, drepturile persoanei, interesul public, iar in practica judiciara s-a evaluat ca a comite un furt poate constitui un atac impotriva patrimoniului, de genul care genereaza avantajarea victimei cu starea de legitima aparare, doar daca raspunsul la atac este imediat, semnificand ca victima furtului nu poate invoca legitima aparare, reactia sa, se afla in vatamare corporala a autorului sustragerii, a intervenit dupa trecerea unei anumite perioade de timp de la consumarea furtului, dar in cadrul valorilor sociale impotriva carora este indreptat atacul include drepturile persoanei fizice si interesele generale. Este protejata persoana impotriva oricarui atac ce vizeaza dreptul la viata, integritate corporala, sanatate, libertate, demnitate, dar si alte drepturi, dar in mai toate cazurile cu respectarea conditiei proportionalitatii. In materie practica, legiuitorul a integrat in categoria valorilor sociale ce pot fi vatamate de atac, de cele mai multe ori dintre drepturile cuprinse in catalogul drepturilor subiective si a intereselor publice, chiar daca orice drept ar putea constitui scopul unei agresiuni, desi, se datoreaza obiectului specific al unor anumite drepturi, unele fiind de principiu inlaturate din cadrul atacului, datorita faptului ca protejarea lor se poate face prin alte modalitati si mijloace decat prin cele particulare de a raspunde unui atac, luan in seama ratiunea ca reactia privata este o exceptie de la principiul conform caruia aceasta trebuie indeplinita de stat prin organele sale reprezentative.

Modificarile din legistalia straina ce priveste legitima aparare, chiar daca sunt similare cu cele din Romania, au cateva diferente. De exemplu, Codul penal american spune ca obiectul atacului, in mod expres, este si proprietatea (art.3.04-3.08), iar interesul general ce poate fi scopul atacului trebuie delimitat acceptiunii date termenului public de catre art. 145 C.Penal, potrivit caruia prin termenul „public” se percepe tot ce cuprinde autoritatile publice, institutiile publice sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor aflate in proprietate publica, serviciile de interes public, bunuri, care conform legii, sunt de interes public, se poate observa caracterul foarte larg si vag al definitiei legale, iar pe de alta parte daca atacul agresorului au ca scop bunuri neimportante, nu se poate raspunde unui atac in legitima aparare prin desfasurarea unor fapte ce sunt indreptate impotriva agresorului, adica nu are legatura cu interesul public daca fapta comisa de agresor are in vedere furtul de bunuri obisnuite ce apartin domeniului public.

2.3.7. Atacul sa puna in pericol grav drepturile persoanei sau interesul general

Conform viziunii legiuitorului roman, toate drepturile subiective sau de interes general poate fi atacat, dar nu orice atac le pune in primejdie, care sa justifice un raspuns la atac pe cai de fapt, si nu orice primejdie legitimeaza o reactie prin comiterea unei fapte prevazuta de legea penala, ci doar o primejdie grava, dar gravitatea acesteia se percepe in raport cu valoarea primejduita, de persoana faptuitorului si de aspectele imprejurarii cauzei, iar primejdia este grava daca in natura sa produce o vatamare ireversibila sau greu de indepartat, daca primejdia nu ar fi fost indepartat, iar in lipsa unei primejdii grave, cel care a fost atacat nu este legitimat la un raspuns al atacului de natura sa puna in pericol viata victimei, si nu are dreptul la riposta, in conditiile legitimei aparari, sotul sau sotia care prinde in fapt a partenerului de viata in desfasurarea unui adulter, pentru ca unul dintre soti nu are ius vitae necisque (puterea vietii si a mortii) asupra celuilalt sot, dar sunt indeplinite criteriile circumstantei legale a instigarii, desi doar un posibil atac a sotului adulterin ce a fost prins in flagrant sau a complicelui acestuia, la agresarea sotului trisat, poate indeplini aspectele unei legitime aparari, cu toate ca, primejdia poate fi inevitabila sau actuala (periculum in praesens), ce semnifica ca o primejdie eventuala, viitoare sau consumata nu poate legitima un raspuns la atac, in toate situatiile, datele si imprejurarile ce iau in considerare la latitudinea primejdiei este exista pericolului contemporan.

Intemeieaza o valoare sociala care poate fi vatamata printr-o agresiune si interesul general ce se refera la respectul cuvenit mortilor, in asa fel incat inlaturarea unui atacat indreptat spre profanarea unui cadavru sa constituie specie de legitima aparare, desi cerinta gravitatii primejdiei nu este indispensabila printre criteriile apararii legitime, deoarece ex ante (inainte de eveniment) nu este posibil de „cantarit”gravitatea urmarilor pe care primejdia ar fi putut ivi, daca aceasta nu s-ar fi intamplat.

Dificultatea aceasta are ca efect ex post (dupa eveniment) procedee gresite si arbitrarii, dar conditia gravitatii primejdiei nu serveste la nimic, atat timp cat legea conditioneaza respectarea proportiei dintre reactie si primejdie.

S-a decis in jurisprudenta ca nu poate pastra existenta apararii legitime daca fapta victimei – ce este prinsa in flagrant in timp ce fura porumb de pe terenul unei proprietati private si umplea sacii cu acesta – nu a fost de natura sa primejdieze grav poporul, insa se deduce ca este in aparare legitima acel ce comite fapta pentru a indeparta infiltrarea fara drept a unei persoane prin viclenie, violenta, efractie sau alte mijloace intr-o incapere, locuinta sau un loc ingradit sau delimitate prin semne, iar consideratie de existenta a conditiilor de aparare legitima, in aspectele de mai sus, este una de iuris tantum (locutiune latina pentru a desemna categoria legala a prezumtiilor relative, care pot fi combatute prin proba contrara), si nu iuris et de iure (locutiune latina pentru a desemna categoria legala a prezumtiilor absolute, care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de proba), pentru ca poate fi doborata prin proba contrarie, iar construirea unor sisteme de aparare impotriva talharilor in incinta unei proprietati a unui individ, nu este de regula, interzisa, atata timp cat metodele de protectie si paza sunt legale si nu sunt interzise, ele sunt admise, in asa fel incat vatamarea unei persoane care aduce atingere drepturilor de proprietate al unui proprietar precaut sau chiar altei persoane nevinovate sunt actiuni de aparare admise de lege si care pot fi incadrate, macar partial, in cadrul apararii legitime. Totodata, daca mijloacele utilizate de proprietar se situeaza in afara legii, el va raspunde pentru urmarile faptei sale, fara dreptul de a invoca apararea legitima, de pilda, proprietarul unei livezi ingradite cu sarma ghimpata, face legatura cu acesta la reteaua de energie electrica, iar in aceasta situatie, proprietarul raspunde penal pentru lezarea sau posibilul deces al victimei electrocutate, pentru ca bransarea la sistemul de energie electrica se face doar in cadrul unor anumite aspecte, iar acestea nu au fost urmate.

In situatia raspunsului la atac intr-o clipa ulterioara consumarii atacului, conditiile apararii legitime nu mai se mentin, pentru ca nu mai este cazul de aparare legitima daca atacul este stopat, ci doar posibil – asa cum spune Ion Tanoviceanu – am putea fi in fata unei „razbunari legitime”, cu toate ca , nu este permisa folosirea unor metode letale pentru protejarea unor bunuri indiferent de estimarea acestora in expresie baneasca.

2.4. Conditiile apararii

2.4.1. Preliminarii

Desfasurarea apararii pentru a indeparta un atac ce indeplineste criteriile analizate mai sus se concretizeaza sub aspectul unei reactii normale impotriva unei agresiuni care pune in pericol valorile sociale, iar apararea in situatia apararii legitime este o fapte ce este prevazuta de legea penala ca fiind o persoana care inlatura un atac material, direct, imediat, injust, si primejdios indreptat impotriva drepturilor unei persoane sau a interesului general, dar raspunsul la un atac poate sa imbrace haina a tuturor faptelor ce sunt prevazute de legea penala, cu orice incadrare juridica din care face parte, iar reactia poate fi individuala sau de grup si poate sa vina din partea victimei sau altei persoane, ce are interes sau nu, insa pentru a fi justa, reactia sa la agresiune trebuie sa fie incadrata in criteriile care vor fi analizate in continuare, in absenta carora reactia nu are nici un caracter justificator.

2.4.2. Necesitatea apararii in vederea inlaturarii atacului

Necesitatea apararii este impusa atunci cand este fata de natura si conditiile pe care trebuie sa le aibe un atac, ce este o reactie naturala si proportionala cu atacul, pentru ca orice aparare proportionala cu gravitatea agresiunii ce este derulata cat timp agresiunea este inevitabila si actuala este permisa, adica fara a tine cont de alte aspecte legate de concordanta raspunsului la atac cu atacul sau ce au in vedere posibilitatea interventiei de indepartare a atacului. Criteriul necesitatii apararii se subordoneaza cerintei proportionalitatii apararii cu severitatea atacului, in acceptiunea ca orice fel de aparare asemanatoare ca efect cu atacul este necesara, chiar daca atacul putea fi ocolit si prin alte mijloace, insa in acest continut este si jurisprudenta, unde s-a decis ca dispozitiile legale ce fac referire la apararea legitima se vor pune in aplicare, in situatia in care criteriile pe care le-a prevazut legea sunt realizate, chiar daca individul ar fi putut scapa prin fuga, s-a ascuns sau a evitat contactul cu victima, dar conditia necesitatii apararii pentru indepartarea atacului trebuie cercetata in concreto, pentru ca intensitatea apararii este privita in raport cu severitatea agresiunii, iar apararea este indispensabila si in situatiile in care cel agresat poate sa inlature agresiunea prin alt mijloc, pentru ca ex post de multe ori este dificil sau chiar de nerealizat stabilirea faptului daca victima agresiunii avea posibilitatea sau nu sa evite atacul, in schimb toate situatiile in care agresiunea putea fi inlaturata si aceste lucru se poate stabili concret, aparararea este necesara, deoarece curajul, demnitatea si solidaritatea sunt virtuti solide care fixeaza raspunsului atacului caracterul necesar, insa a admite contrariul semnifica sa acceptam umilinta, lasitatea sau egoismul, cu alte cuvinte, fuga sau inlaturarea dezonorabila a atacului (incommodus) nu se amesteca cu retragerea cu demnitatea din fata atacului (commodus disensus). Cu toate ca faptuitorul a avut oportunitatea unei inlaturari demne a agresiunii, nu este imperativ pentru el sa opteze pentru aceasta, cat timp apararea este proportionala cu gravitatea atacului, se poate considera ca necesitatea se considera in raport de valoarea sociala care a fost luata in vedere, intensitatea atacului, cracterul imediat, locul si timpul agresiunii si persoana faptuitorului, cu alte cuvinte, apararea se considera necesara chiar daca atacatorul avea si alta cale de a indeparta agresiunea sau faptul ca inculpatul putea prevede atacul victimei nu desemneaza un element care indeparteaza existenta apararii legitime, avand in vedere ca nici o dispozitie legale nu a prevazut aceasta, imprejurarile de genul ca inculpatul s-a inarmat inainte ca atacatorul sa fi atacat inca o data nu elimina probabilitatea apararii legitime, chiar daca agresiunea s-ar fi efectuat in timpul zilei sau in prezenta unor persoane care aveau posibilitatea de a interveni, nu este inlaturata legitima aparare, dar in situatia comiterii faptelor in domiciliul unei persoane, legiuitorul a implementat o presupunere de existenta a legitimei aparari sub toate conditiile sale, chiar si conditia necesitatii, insa conceptul de necesitatea, in situatia apararii legitime, se detaseaza – ope legis – din indeplinirea conditiilor implementate de lege ce privesc primejdia atacului, in intervalul in care, la starea de necesitatea, „necesitate” este asa-zisa iminenta a primejdiei in alt mod mai putin negativ.

Raspunsul la atac a victimei sau a unei persoane terte, care opteaza pentru apararea victimei, nu isi iroseste caracterul necesar nici in situatiile in care metodele acestora sunt de neajuns pentru a inlatura agresiunea, de pilda, o persoana este agresata de 3 atacatori, iar ca mijloc de aparare nu are in posesia sa decat un pistol cu doua cartuse, iar utilizarea armei de foc si uciderea a oricarui dintre talhari este o legitima aparare, si nu un act de razbunare, pentru ca, in situatia apararii legitime, raspunsul la atac nu trebuie sa fie obligatoriu.

In situatia agentilor ce apartin fortei publice, nevoia de raspuns la atac se ia in considerare in conditii mai severe, asa cum este potrivit normelor legale.

Aceasta actiune de aparare poate fi efectuata de catre victima sau orice persoana care intervine in ajutorul victimei si nedependent de existenta si nu a vreunei legaturi intre victima si persoana terta. Deci, in situatia apararii interesului obstesc, mereu raspunsul la atac este din partea unei persoane terte, tertul putand interveni cu toate ca victima nu solicita ajutarul sau, dar si in situatia in care victima nu doreste lucrul acesta.

Cateodata, consecintele raspunsului la atac, cel care ajuta victima sau pentru protejarea interesului public ajunge in calitatea sa o victima, ceea ce semnifica ca sunt create conditiile unei aparari noi, pe care o poate desfasura aceasta din urma sau o persoana terta. In speta se retine faptul ca inculpatul nu poate invoca dispozitiile Codului penal ce vizeaza apararea legitima atunci cand victima a operat in ajutorul unei persoane aflate in legitima aparare, ca urmare a unei agresiuni a inculpatului ce le-a comis asupra acesteia, dar ca si victima, persoanele terte care desfasoara actiunea de salvare trebuie sa tina cont de criteriile atacului si apararii, chiar si proportionalitatea raspunsului la atac cu agresiunea.

2.4.3. Apararea sa se indrepte impotriva atacatorului

Urmarirea reactiei prin care se doreste inlaturarea unui atac trebuie indreptata impotriva atacatorului sau impotriva mijloacelor utilizate la agresiune de catre acesta, iar daca prin eroare, raspunsul la atac este indreptat spre alta persoana decat atacatorul, apararea legitima este in concurs cu eroarea de fapt si in aceasta situatie trebuie sa fie realizate atat criteriile legitimei aparari, cat si pe cele ale erorii de fapt, cu alte cuvinte, in situatia in care atacul vine din partea mai multor persoane, raspunsul la atac poate fi nedeterminat daca agentul nu are sansa de a indentifica agresorii, iar aici in aceasta ipoteza apararea legitima este concurenta cu starea de necesitate.

Raspunsul la atac a faptuitorului nu poate fi orientat deloc contra bunurilor atacatorului, daca nu au nici o relevanta cu agresiunea, in acceptiunea ca nici nu au fost utilizate de catre agresor la atac, in alte cuvinte, daca prin reactia asupra bunurilor atacatorului nu se vizeaza stoparea atacului si nu se poate materializa in concret un efect de genul, raspunsul la atac denota faptul ca este o razbunare, de exemplu, in situatia in care vecinul unui faptuitor il agreseaza pe acesta la randul sau, el nu va avea posibilitatea sa ii incendieze masina. Totodata, apararea nu poate sa fie indreptata contra complicelui sau instigatorului atacatorului doar in cazul in care acestia intretin sau ajuta la continuarea agresiunii.

2.4.4. Echivalenta apararii cu gravitatea pericolului determinat de atac

Caracterizarea conditiei proportionalitatii

Doar o aparare proportionala cu severitatea primejdiei provocata de atac se incadreaza in limitele institutiei apararii legitime, in acceptiunea ca aceaste este nevoita sa aiba o periclitare mai scazuta sau cel putin egala cu cea a atacului, chiar si luarea in considerare contiei echivalentei apararii cu severitatea agresiunii prezuma analizarea datelor cauzei, pentru se stabili daca urmarile agresiunii orientate impotriva victimei este egala cu cea produsa ca efect a raspunsului la atac, chiar daca conditia proportionalitatii este estimata altfel in practica, adica in mod subiectiv, este insa una dintre conditiile cu cea mai mare importanta ale apararii legitime, fiindca in absenta sa legitima aparare s-ar schimba in opusul telului pentru care a fost reglementata, deoarece ea presupune existenta unui raport de proportionalitate, sub aspectul severitatii, intre agresiune si aparare, iar considerarea proportionalitatii apararii cu severitatea atacului se stabilieste printr-o echivalare relativa, de pilda, vatamarea unuia dintre cei 4 agresori ai inculpatului, singur, cu briceagul, chiar daca acestia nu aveau in posesia lor nici o arma, este un raspuns la atac legitim.

Evaluarea proportiei se face cu luarea in seama a cat mai multe date si imprejurari ale cauzei, cu importanta diferita unora dintre ele in comparatie cu altele, de exemplu, desfasurarea agresiunii pe timp de noapte, existanta unei altercatii anterioare intre cele doua parti, nepotrivirea de forte intre atacator si victima etc. face referire la criteriul proportiei apararii cu pericolul provocat de agresiune.

In alta ordine de cuvinte, proportionalitatea apararii cu urmarea posibila a primejdiei nu semnifica compararea sau echivalenta mijloacelor, pentru ca mijloacele in sinea lor nu sunt importante, dar ce are importanta sunt urmarile folosirii mijloacelor, deoarece cel ce raspunde la un atac, de obicei, este prins cu garda coborata si nu actioneaza in mod liber, reactia are loc, prin utilizarea mijloacelor aflate in preajma sa si sub stresul unei agresiuni, dar in situatia in care faptuitorul are la indemana mai multe cai de a raspunde unui atac si are suficient timp pentru evaluarea situatiei, el fiind obligat sa determine si sa utilizeze cai ce au consecinte cel mult echivalente ca si cele ce s-ar fi putut produce daca atacul nu ar fi fost indepartat.

Persoana care alege sa raspunda la o agresiune poate sa determine mijloacele cu care se poate impotrivi agresiunii, dar apararea sa sa nu fie apreciata ca fiind disproportionata, dar in principiu, estimarea proportiei dintre agresiune si aparare se face prin aprecierea aproximativa a severitatii primejdiei si a circumstantelor in care a avut loc agresiunea.

Ca sa existe legitima aparare nu trebuie sa prezinte in sinea sa vreo importanta diferenta de forta dintre inculpat si victima, pentru ca primejdia pentru inculpat exista pur si simplu prin atacul victimei, iar apararea nu se duce in criteriile unei activitati indrumate, pentru ca posibila echivalenta de forte sau suprematia inculpatului sa aiba rezultate in ceea ce priveste rezultatul agresiunii. Totodata, nu prezinta importanta juridica nici circumstanta ca inculpatul a avut sau nu oportunitatea sa stopeze atacul si prin utilizarea altor metode, de exemplu, imobilizarea victimei, dar in doctrina s-a vorbit despre excedent de raspuns la atac din partea victimei sau din partea celor apropiati este legitim si asimilat legitimei aparari. Se considera ca reactia victimei sau a persoanelor din anturajul acesteia este in limita legii doar daca excedentul de aparare este datorat instigarii sau fricii acestora din urma, iar in toate celelalte situatii, nu este admisa legitima aparare, ci o posibila circumstanta atenuanta a provocarii, insa in doctrina si in jurisprudenta C.E.D.O. s-a ridicat problema interpretarii art.2 din „Conventia europeana a drepturilor omului”. Potrivit acestui articol din conventie se poate observa urmatoarele:

„ 1. Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege.

Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:

pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;

pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute;

pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie „

Dupa parerea majoritara se apreciaza ca uciderea unei persoane este justa doar in situatia in care valoarea pusa in primejdie este tot una ce face referire la persoana fizica, insa dupa parerea minoritara se considera ca ca art. 2 din aceasta conventie nu delimiteaza cadrul valorilor sociale a caror punere in primejdie justifica un raspuns la atac impotriva vietii atacatorului.

Precum a hotarat in mod oficial jurisprudenta Curtii de la Strasbourg, statul are obligatia de a garanta dreptul la viata al oamenilor sub protectia acestuia atat impotriva agentilor oficiali, cat si contra persoanelor private, ce semnifica ca apararea legitima, printr-un act indreptat impotriva vietii atacatorului, nu poate fi proportionala decat cu o agresiune care are ca scop drepturi sau libertati strans legate de persoana fizica, iar prin aceste criterii, dreptul de proprietate este un drept cu o relevanta mare in statul de drept, apararea legitima nu poate fi identificata in situatia in care raspunsul la atac consta intr-o fapta impotriva vietii atacatorului, care voia sa intre in posesia unui bun pe nedrept care a adus o alta atingere a unei valori patrimoniale, dar pe de alta parte, in situatia in care atacul avea ca scop viata sau libertatea sexuala sau alte atribute de genul a persoanei vizate, se poate raspunde la atac prin acte impotriva vietii agresorului, fiindca este greu de stabilit o scara ierarhica a valorilor sociale intime ce sunt legate de persoana umana, desi se admite, de pilda, oportunitatea de a se apara prin fapte impotriva vietii atacatorului care viza constrangerea victimei la raport sexual. Totodata, nu este inlaturata automat nici probabilitatea reactiei prin fapte orientate contra vietii atacatorului ce are in vedere integritatea corporala sau sanatatea unei persoane ori alte interese generale. De exemplu, contra tentativei unei persoane de a polua o sursa de apa colectiva se poate raspunde prin fapte impotriva vietii celui care a poluat apa respectiva.

Depasirea limitelor legitimei aparari

Ca depasirea limitelor apararii legitime sa existe este nevoie ca agentul public sa raspunda la o agresiune care indeplineste conditiile legale, fiindca aceasta depasire inseamna trecerea peste aceste bariere ale apararii legitime, in plus, depasirea limitelor apararii legitime cere, pe langa conditiile agresiunii, si indeplinirea cerintelor apararii, mai putin la cea care face referire la proportia dintre agresiune si raspuns la atac.

Aceste conditii daca nu sunt indeplinite, exceptand conditia proportionalitatii, nu se poate spune ca s-au depasit aceste limite ale apararii legitime, dar in astfel de situatii, poate fi exceptie alta cauza de inexistenta a infractiunii sau provocarea si raspunsul la atac care raman fara nici o consecinta pe planul existentei infractiunii sau raspunderea penala individualizata.

Apoi, abuzul de aparare nu se poate materializa decat din punctul de vedere al intensitatii reactiei, si nu prin alte metode cum ar fi raspunsul la atac intarziat sau prematur, iar daca acest raspuns la atac este exagerat, adica trece peste barierele comparabile cu efectele atacului, pentru ca persoana care raspunde la atac in mod disproportionat se afla in afara limitelor dreptului la aparare, incalcand legea, ce denota faptul ca o reactie este justificata de o agresiune.

Abuzul de aparare este reglementat de art. 44 alin.(3) Cod penal si rezida in depasirea proportiei dintre atac si aparare datorita temerii sau tulburarii faptuitorului, cum ar fi spionare, urmarirea si lovirea inculpatului de catre doua persoane aflate in stare de ebrietate, care a fost prins de acestia, reusind sa fuga, sunt acte de natura sa starneasca stari de tulburare si temere care induce faptul ca raspunsul la atac este o legitima aparare sub forma abuzarii justificate, insa de obicei, fapta ce este comisa prin depasirea acestor limite ale apararii legitime sau prin nerealizarea unor cerinte pentru existenta acesteia este o infractiune, exceptand cazurile in care este comisa din culpa, adica in stare de eroare sau in conditii de abuz justificat, iar violarea conditiei proportionalitatii semnifica abuz de aparare, care este de doua feluri : scuzabil si justificat.

Excesul justificat de aparare

In situatia excesului justificat de aparare, cel ce se apara nu respecta norma de prop-ortionalitate dintre severitatea agresiunii si urmarile apararii datorita unei alterari a facultatilor sale mintale, ce s-a intamplat pe fondul unei pierderi partiale a controlului energiei fizice, de exemplu, spionarea, umrarirea si lovirea reptata a inculpatului de catre doua persoane de care este prins, dupa ce a reusit sa evadeze prin fuga de atacatorii in stare ebrietate care-l amenintau cu moartea, sunt acte de natura a naste celui agresat o stare de tulburare si teama sub stapinrea carora raspunsul la atac prin lovire cu un cutit formeaza o legitima aparare in conditiile art. 44 alin.(3) Cod penal, si nu o circumstanta atenuanta confrom art. 73, lit. a) Cod penal, insa sunt situatii in care, chiar daca este vorba de o depasire a barierelor legitimei aparari, cel ce raspunde la un atac nu este totusi subiect activ al unei infractiuni, pentru ca abuzul de aparare se datoreaza aparitiei, in clipa raspunsului la atac, a unei stari de inconstienta. In astfel de prezumtii, inexistenta infractiunii este datorita alterarii totale a facultatilor mintale a persoanei care reactioneaza. Dar sunt cazuri de abuz de aparare, ce stabilesc inexistenta infractiunii, dar si cele in care raspunsul la atac este disproportionat datorita reprezentarii false, de catre agent, a unor date ale realitatii din clipa reactiei, iar in aceste situatii, depasirea acestor limite a apararii legitime intra in conjunctiune cu eroarea de fapt, deoarece faptuitorul, sa poata fi protejat de raspunderea penala pentru abuzul justificat de aparare se cer a fi realizate aceleasi criterii ca si in situatia apararii legitime propriu-zise, respectiv inevitabilitatea agresiunii, primejdiei cauzate si necesitatea apararii, insa s-a decis in practica judiciara, ca abuzul de aparare nu poate fi justificat daca raspunsul la atac a venit dupa epuizarea agresiunii, cu alte cuvinte, depasirea limitelor apararii legitime este reprosabila faptuitorului din culpa, de obicei, aceasta se bucura de cauza de inexistenta a infractiunii, exceptand situatiile in care raspunsul la atac imbraca forma unei fapte incriminate si atunci cand este savarsita din culpa, daca eroarea, temerea sau tulburarea faptuitorului nu este rezultatul propriei sale culpe, chiar daca, starea de frica sau tulburarea provoaca in psihicul persoanei o alterare a controlului acesteia, atata timp cat aceasta are judecata, fie ea si diminuata considerabil, nu poate fi incidenta decat institutia depasirii limitelor apararii legitime si nu starea de inconstienta.

Excesul scuzabil de aparare

Excesul de aparare este scuzabil daca depasirea proportiei dintre aparare si agresiune nu este datorita fricii sau a tulburarii faptuitorului, ci a altor factori. De exemplu, depasirea conditiei proportionalitatii are drept scop aspiratia de razbunare a faptuitorului. Raspunsul la atac este scuzabil doar in cazul in care se grefeaza pe o situatie de fapt ce indeplineste toate conditiile apararii legitime, mai putin criteriul proportiei dintre aparare si agresiune, iar depasirea acestor limite a apararii legitime in modalitatea abuzarii scuzabile este o circumstanta atenuanta legala, insa abuzul este scuzabil, datorita faptului ca din perspectiva obiectiva raspunsul la atac este intr-o disproportie clara fata de agresiune, chiar daca sunt indeplinite toate conditiile agresiunii. Abuzul scuzabil nu trebuie sa fie amestecat cu instigarea, circumstanta atenuanta ce rezida in comiterea infractiunii sub stapanirea unei tulburari puternice sau emotii, provocate de o instigare din partea persoanei vatamate, desfasurata prin violenta, printr-o atingere severa a demnitatii persoanei sau prin alta activitate ilicita severa, insa trecerea peste aceste limite a legitimei aparari, in mod scuzabil, se distinge de instigare prin faptul ca se grefeaza pe existenta tuturor criteriilor de aplicare a apararii legitime, exceptand conditia proportiei si lipsa tulburarii sau a fricii, in timp ce instigarea are ca premisa o tulburare sau emotie ce a existat dinainte, dar are in minus una sau mai multe criterii pe care le prezuma depasirea acestor limite a apararii legitime, dar instigarea nu poate exista in acelasi timp decat cu excesul justificat, datorita faptului ca excesul scuzabil ii lipeste chiar componenta de distingere fata de instigare, si anume surescitarea psihica.

2.4.5. Apararea sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea penala

Doar comiterea unei fapte ce este prevazuta de legea penala indeplineste premisa dezbaterii incidentei sau nu a apararii legitime, factorul care determina inexistenta infractiunii, chiar evalurea conditiilor de aplicare a institutiei apararii legitime este folositoare doar daca organul competent sesizeaza ca fapta cu care este investit poate fi incadrata in una dintre normele de incriminare, dar daca practicianul a cercetat si a sesizat ca fapta este redata de legea penala, va evalua daca ea indeplneste sau nu criteriile apararii legitime. In situatia in care existenta legitimei aparari se deduce, este nevoie rasturnarea in mod categoric a prezumtiei de aparare legitima.

Cu alte cuvinte, fapta ce este prevazuta de legea penala poate sa imbrace haina oricarei forme infractionale – perfecta, imperfecta, instantanee, continua, complexa, etc. Insa in doctrina se relateaza ca in materia cauzelor justificative trebuie identificat un element subiectiv, adica si in prezumtia exceptiei apararii legitime este nevoie ca persoana care raspunde la atac sa aibe cunostinta de existenta agresiunii, fiind insufletita de vointa de a se proteja.

2.5. Legitima aparare in cazuri speciale

Datorita Legii nr. 169 , a fost introdus alin. 21 la art. 44 din Codul penal, prin care se reglementeaza apararea legitima in situatii speciale, legiuitorul a stabilit o presupunere de aparare legitima in favoarea persoanei care comite o fapta ce a fost prevazuta de legea penala pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau alt mijloc de genul, intr-o locuinta, incapere sau loc delimitat cu ingradire sau semne de marcaj.

Aceasta presupunere stabilita de legiuitor este o presupunere relativa, presupunere ce poate fi rasturnata prin orice mijloc de proba, in mod clar se poate demonstra fie inexistenta apararii legitime sau depasirea limitelor ei.

Expunerea motivelor ce apartin Legii nr. 169/2002 ce priveste modificarea art.44 Cod penal, se arata ca modificarea a fost proclamata pentru a se forma o stare de siguranta mai ampla a cetatenilor care se afla in fata unui atac, pentru a proteja mai bine viata si integritatea corporala a acestora, insa stabilirea acestor norme nu poate insa sa sece continutul institutiei juridice a apararii legitime, deoarece pentru existenta acesteia urmand a fi realizate anumite criterii atat pentru aparare cat si pentru agresiune.

2.6. Efectele si proba legitimei aparari

2.6.1. Efectele legitimei aparari

Sesizarea apararii legitime sau a abuzului justificat are ca urmare indepartarea caracterului infractional al faptei, desigur, conform art. 44 alin (1) Cod penal: „Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala(…)”. Insa o fapta savarsita in aparare legitima nu are caracter ilicit, dar legitima aparare este o cauza care inlatura ilicitul de orice forma – penal sau extrapenal, iar aceasta cauza, desi este nestabilita decat in materia raspunderii penale, este imprumutata in toate ramurile dreptului din materia dreptului penal, in asa fel incat, mutatis mutandis, conditiile de exceptie prevazute de legea penala sunt identice si in celelalte ramuri are dreptului, dar daca anterior atacului cel care s-a protejat il instigase pe agresor, atunci victima suporta pagubele suferite proportional cu gradul de vinovatie. Abuzul justificat de aparare indeparteaza caracterul ilicit al faptei si inlatura raspunderea civila, dar in situatia abuzului scuzabil, raspunderea civila va fi eliminata numai proportional cu paguba produsa pana in clipa depasirii echivalentului atacului.

Aparare legitima este o cauza de inexistenta a infractiunii si naste efecte, semnificand ca daca s-a probat existenta apararii legitime, urmarile sale se vor extinde nu asupra tuturor participantilor la comiterea faptei, ci doar la cei care se aflau in acea stare, insa consecintele apararii legitime sunt generale, semnificand ca determina inexistenta oricarei forme de ilicit – penal, civil, disciplinar, administrativ, etc. Consecintele generale ale apararii legitime se produc doar in situatia legitimei aparari pure si simple, adica in situatia abuzului justificat sau scuzabil, cel care a desfasurat activitatea de aparare poate fi raspunzator in cadrul altor ramuri de drept, la fel, este posibila raspunderea juridica in alte forme daca apararea legitima intra in conexiune cu alti factori de indepartare a infractiunii sau cand este retinuta o culpa civila intr-un caz.

Legitima aparare se poate afla in concurs cu alti factori care indeparteaza raspunderea, deseori, apararea legitima poate exista in acelasi timp cu starea de necesitate sau eroarea de fapt, la fel poate intra in conjunctiune cu starea de necesitate cand agresiunea origineaza de la o persoana inconstienta sau cand raspunsul la atac imbraca haina unor fapte ce vatameaza valori sociale care apartin altor persoane, dar in situatia in care faptuitorul se afla in eroare cu privire la starea de inconstienta a atacatorului, va exista un concurs triplu si anume intre eroarea de fapt, starea de necesitate si legitima aparare.

De asemenea poate intra in concurs si cu constrangerea fizica atunci cand cel constrans raspunde la atac in legitima aparare, adica faptuitorul raspunde la un atac care nu exista in mintea acestuia, apararea legitima este putativa sau imperfecta. Cea putativa nu se poate confunda cu infractiunea putativa, care prezuma savarsirea unei fapte care are caracter infractional doar in mintea faptuitorului. De pilda, o persoana care a fost batuta in repetate randuri de anumite persoane, este agresata in gluma de o alta persoana. Persoana atacata in gluma raspunde la aceasta vatamandu-l corporal pe agresorul glumet. In aceasta situatie, legitima aparare intra in conjuctiune cu eroare de fapt, dar concursul intre eroare si aparare legitima poate exista sub trei aspecte: eroare referitoare la persoana agresorului, eorare cu privicre la modul de realizare a raspunsului la atac si eroare referitoare la existanta primejdiei. Asa cum este mentionat in jurisprudenta C.E.D.O. s-a pus in discutie problema daca exista legitima aparare in situatia in care raspunsul la un atac are loc contra unui atac inexistent. Din deciziile Curtii Europene se poate desprinde deznodamantul ca in situatia in care apararea este desfasurata de catre un agent public el poate raspunde unui atac mortal doar daca a dat dovada de maxima diligenta si a luat toate masurile de evitare a erorilor in aprecierea realitatii, dar tot in aceste situatii, raspunsul la atac letal este admis doar daca atacul ce urmeaza sa fie indepartat prin utilizarea fortei publice ce avea in vedere persoana.

2.6.2. Proba legitimei aparari

Prezenta conditiilor legitimei aparari trebuie demonstrata de cel care o solicita, exceptand presupunerea ce lucreaza in favoarea persoanei care comite fapta pentru a inlatura patrunderea fara drept a unei persoane prin viclenie, violenta, efractie sau alte mijloace de genul, intr-o incapere, domiciliu, sau loc ingradit si cu marcaje.

Avand in vedere aplicarea art. 44 alin 21 Cod penal, in practica judiciara s-a stabilit ca lovirea repetata, cu consecinte letale, a unei persoane care a patruns in locuinta faptuitorului noaptea, prin efractie si escaladare, a lovit cu o bata in cap pe cel aflat intr-o incapere constituie un act de aparare legitima, potrivit art. 44 alin. 21 Cod penal, insa faptul ca victima a fost lovita si pe cand incerca sa fuga si dupa ce a scapat bata din mana este neimportant, atata timp cat primejdia nu s-a stopat, ea putandu-se inarma cu alta bata aflata prin preajma.

CAPITOLUL 3

STAREA DE NECESITATE

3.1. Notiunea starii de necesitate

Stare de necesitate este o cauza de inexistenta a infractiunii, ce consta in savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pentru a salva de la o primejdie inevitabila, ce nu poate fi indepartata prin alta metoda, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a alatuia sau un bun relevant sau ori al altuia sau un interes general, insa in teoria judiciara se relateaza ca ar trebui sa se renunte la insiruirea valorilor sociale refritoare la persoana, pentru ca nu numai viata, integritatea corporala sau sanatatea persoanei pot fi atinse prin fapte antisociale, ci si altele, cum ar fi libertatea fizica, sexuala etc..

Aceasta stare de necesitate a fost reglementata ca o cauza de inexistenta a infractiunii deoarece nici o lege, fara sa fie artificiala sau arbitrara, nu ar putea pretinde unui om supus unei primejdii inevitabile si care nu putea fi evitata in alt mod, sa stea pasiv si sa accepte cu resemnare situatia, pe deasupra, o lege care care ar condamna faptele savarsite in stare de necesitate ar fi nefolositoare social, pentru ca intre frica de aplicare a unei sanctiuni penale – care va surveni intr-o clipa mai indepartata – si severitatea imediata a primejdiei, instinctual omul este inclinat sa lupte impotriva primejdiei inevitabile si care nu poate fi eliminata in alta mod, indiferent de urmarile ulterioare.

Nu trebuie sa se confunde cu starea de asediu sau starea de urgenta, chiar daca cele doua pot fi surse ale starii de necesitate, in unele state se utilizeaza ca formula echivalenta starii de necesitate „starea de urgenta”, insa romanii spun in felul urmator: „necesitas non habet lege”, Intervenirea celui care este in starea de necesitatea protejeaza o primejdie inevitabila a valorilor sociale speciale – viata, integritatea coporala sau sanatatea, un interes public sau un bun relev-ant.

Asa cum sunt cunoscute multe naufragii, urmare a caror unii supravietuitori si-au salvat pielea cu pretul vietii altora, insa savarsirea acestor fapte ce sunt prevazute de legea penala pentru a-si salva viata sunt protejati de raspundere penala, pentru ca nu se poate impune o conduita imposibila sau impotriva naturii lucrurilor. In aceasta situatie extrema, naufragiatul care a reusit sa se salveze, ajungand la pluta cu pretul vietii altui naufragiat, a actionat in stare de necesitate.

La fel ca si in situatia legitimei aparari, se poate aprecia ca starea de necesitate nu se grefeaza in toate situatiile pe existenta unei constrangeri psihice, ci si starea de primejdie ce exista in situatia fricii evaluate poate avea ca origine orice imprejurare, incendiu,furtuna,stare de razboi, cutremur, revolte populare etc. Insa in doctrina s-a pus in discutie daca anumite nevoi fiziologice pot crea o primejdie care sa determine o stare de necesitate, cum ar fi, de pilda, foamea, frigul, setea? etc.

La aceasta intrebare raspunsul a fost pozitiv in toate situatiile in care nevoile fiziologice a pus in primejdie viata, integritatea fizica sau sanatatea persoanei si alte atribute vitale ale individului uman, insa in celelalte cazuri, cand nu este vorba decat de o mai buna satisfacere a acestora, raspunsul a fost negativ. Precum spunea si profesorul Vintila Dongoroz, „ Altceva este cand cineva expus sa moara de foame fura o paine si altceva cand un om, cu resurse de hrana, fura pentru a se satura. Acelasi lucru cand un parinte fura cateva bucati de lemn pentru a-si salva copiii amenintati sa moara de frig, sau cand caravana, lipsita de apa si expusa la moarte prin sete, ataca o alta caravana pentru a lua apa etc.”

La fel, nu poate fi admis ca fiind in aceasta stare de necesitate furtul comis din cauza lipsei mijloacelor de subzistenta, cu toata ca o parte din inteleptii antici au acceptat nesanctionarea unei fapte de genul, insa in asemenea cazuri poate fi retinuta, o circumstanta atenuanta judiciara, cu alte cuvinte, exista o stare de necesitate in toate situatiile in care cineva fura datorita fortei cuceritoare a instictului de conservare. Asa cum au fost descrise situatiile de mai sus, starea de necesitate exista indiferent de factorii care au rezultat la ajungerea in situatia critica – foame, frig, sete etc.

Considerentele profunde pentru sustinerea punctului de vedere de mai sus ne ofera Ion Tanoviceanu, prin urmatoarele cuvinte: „(…)nepedepsirea furtului comis din cauza foamei se impune si pentru motivul ca in acest caz pedeapsa nu ar putea sa aiba nici un efect, deoarece ar trebui o pedeapsa mai aspra decat tortura mortii prin foame, spre a face pe cel constrans prin foame sa nu fure o paine”

De-a lungul istoriei am observat exemple de comportament uimitoare, cum sunt cele in situatia scufundarii vaporului renumit „ Titanic” cand oameni cu spirit altruist si nobil acordau in locul lor barci de salvare altor persoane, o oferta care era practic asemenatoare renuntarii la viata, insa nobletea si altruismul nu sunt calitati care sa elimine modul natural in care se intampla lucrurile, ci doar ivesc la suprafata societatii partile frumoase pe care aceasta poate sa le aiba.

Legitimitatea legala a starii de necesitate are un puternica substrat socio-moral, pentru ca comiterea unei fapte ce este prevazuta de legea penala, in stare de necesitate, intipareste o nota de umanism dreptului penal, care nu mai este o ramura de drept ce face abstractie de nevoie societatii care a determinat-o.

Admitandu-se, prin lege, ideea ca valorile sociale aflate in primejdie pot fi salvata, echivaleaza cu protejarea valorilor sociale individuale sau a celor de interes general, insa nu trebuie amestecate situatiile de simple nevoi fiziologice, care nu afecteaza relativ judecata persoanei, cu acelea survenite in cazurile exceptionale, cand existenta necesitatii fiziologice desfiinteaza capacitatea psihofizica a persoanei vizate. De pila in cazul marinarilor naufragiati de pe vasul „Meduse”, in anul 1816, din cauza foametei acestia au ajuns in starea de delir ce le-a desfiintat judecata, sfarsind prin a manca pe unul din membrii echipajului, iar in aceste cazuri, actioneaza, alaturi de starea de necesitatea, si inconstienta.

Starea de necesitate apare ca o actiune de salvare a unei valori sociale contra careia se orienteaza o primejdie inevtiabila. Cel care isi salveaza pielea sau a altuia, pusa in primejdie, prin luarea unei vieti a altuia, se afla in stare de necesitate doar daca actiunea de salvare a fost singura cale de inlaturare a primejdiei respective. Dar dacam in situatia apararii legitime, numai interesul apararii valorilor sociale contra carora era orientata agresiunea este un interes just, in situatia starii de necesitate amandoua interese sunt juste, respectiv atat cel incalcat, cat si cel pus in primejdie.

Activitatea de salvare poate sa fie atat a persoanei titulare a valorii sociale puse in pericol, cat si a unei persoane diferite, cu interes sau nu.

Aceasta activitate poate fi efectuata chiar contra vointei persoanei aflate in primejdie, deoarece originea primejdiei pot fi printre cele mai diverse, cum sunt fenomenele naturale, existenta unor probleme tehnice la anumite instalatii etc. Fata de apararea legitima care este des intampinata in practica, starea de necesitate nu este foarte intampinata in cazuistica, insa se poate reda argumentele unei spete, care din probele administrate denota faptul ca, dupa caderea unei femei cu copilul in brate de pe scara, inculpatul si persoanele aflate in statie au strigat ca soferul sa opreasca autobuzul si, observand ca nu se opreste, au fugit prin fata masinii aflate in miscare, iar inculpatul s-a dus la geamul de langa sofer si a spart geamul, pentru a-l obliga pe sofer sa opreasca autovehiculul, iar potrivit actului medical de la dosar, sotia inculpatului a suferit, in imprejurarile relatate, un traumatism la femurul drept si un hematom la coapsa dreapta, se mai reda faptul ca in situatia de fapt ce rezulta din proble dosarului, urma sa se retina fapta inculpatului a fost comisa in stare de necesitate, iar in conditiile in care sotia inculpatului era cazuta, prinsa cu piciorul in usa autobuzului si tarata, integritatea corporala si chiar viata acesteia erau pusa in primejdie inevitabila si cum soferul autobuzului nu a oprit, cu toate strigatele cetatenilor aflati in statie, inculpatul nu a avut alta posibilitate de a opri autobuzul pentru a-si salva sotia de la primejdie decat aceea de a folosi violenta, spargand geamul. Acestea fiind spuse, cerintele art. 45 Cod penal sunt intrunite si fapta comisa de inculpat nu alcatuieste o infractiune, fiind comisa in stare de necesitatea

3.2. Conditiile starii de necesitate

3.2.1. Preliminarii

Asa cum Codul penal reglementeaza cerinte specifice in care fapta ce a fost prevazuta de norma incriminatoare este carcterizata ca fiind comisa in stare de necesitate, insa conditiile acesteia au rolul de a preveni subiectivismul, arbitratriul sau abuzul organelor juridice ori al destinatarilor legii penale, iar prevederile ce sunt cuprinse in art. 45 Cod penal se evidenteaza faptul ca pentru existenta legitimei aparari trebuie indeplinite doua categorii de conditii: cele ce se refera la starea de primejdie si activitatea de salvare.

Conditiile ce se refera la primejdie sunt:

sa fie inevitabil ;

sa puna in pericol viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane ori un bun important sau vreun interes general ;

sa fie iminent ;

Conditiile ce privesc activitatea de salvare:

sa nu cauzeze consecinte vadit mai grave decat cele ce s-ar fi produs daca primejdia nu era indepartata ;

sa fie necesara

sa nu fie desfasurata de catre o persoana sau pentru a salva o persoana care avea obligatia sa tina piept primejdiei ;

sa se materializeze intr-o fapta ce este prevazuta de legea penala1.

3.2.2. Analiza conditiilor pericolului

I. Iminenta pericolului

Primejdia este inevitabila cand este pe cale sa se materializeze, adica se afla in anticamera actualului, iar aceast criteriu este realizat, a fortiori, iar in cazul in care primejdia este prezenta si neconsumata, insa primejdia poate fi eventuala, viitoare, iminenta, actuala si consumata. Dar dintre toate aceste cinci forme, sunt vizate de lege doar a treia si a patra.

Primejdia are caracter eventual daca nu este sigur daca se va ivi, adica nu este sigur din punct de vedere al existentei, ce denota neimportanta sa in aceasta clipa. Primejdia este eventuala atunci cand se afla la o anumita distanta in timp fata de clipa inevitabilitatii. Primejdia este viitoare cand este inlaturata, adica se afla in anticamera inevitabilitatii. O astfel de primejdie nu este luata in considerare pentru ca pana in clipa iminentei aceasta se poate epuiza, adica pana in clipa inevitabilitatii, urmeaza sa mai aibe loc si alte descarcari de energie. Primejdia este inevitabila daca durata in timp pana in clipa actualitatii este aproape de neperceput, iar inlaturarea in timp sau in spatiu a unei primejdii elimina caracterul inevitabil, pentru ca nu pericliteaza valoare sociala ce a fost vizata. De pilda, o persoana isi vede amenintata o cultura de un atac din partea unor daunatori, de genul lacustelor, pe care se afla unele culturi aflta la o distanta mare de cultura persoanei in cauza.

Primejdia este actuala cand a inceput si se executa si se consuma in clipa cand a incetat, insa pentru verificarea existentei conditiei inevitabilitatii primejdiei, organul judiciar trebuie sa se puna in locul faptuitorului prin luarea in considerarea a tuturor factorilor faptei – obiectivi si subiectivi -, in asa fel incat sa poata evalua daca la data comiterii faptei faptuitorul a prezentat ca fiind inevitabila primejdia.

Vital este, totodata, ca organul judiciar care analizeaza situatia ce pune problema existentei starii de necesitate sa ia in considerare corelatia faptuitor-fapta din clipele care au precedeaza comiterea faptei, atat si a celor de la data cand fapta a fost savarsita. De exemplu, o persoana care a intrat in contact cu un conductor electric, prin punerea mainii pe acesta, este lovita de catre o alta persoana cu un obiect dur peste mana, suferind o vatamarea severa a integritatii corporale prin pierdea unui brat. Simultan lovirii victimei, o alta persoana decuplase conductorul de la retea. In aceasta situatie, cel care a lovit victima, producandu-i o vatamare integritatii corporale, a actionat in stare de necesitate daca se stabileste ca s-a aflat in neputinta de a decupla la timp conductorul electric pe care pusese mana victima, dar primejdia poate sa origineze chiar de la persoana victimei, de exemplu, o persoana daa foc unor obiece in curtea casei, dar din cauza vantului intens focul se extinde spre casa vecinului unde se afla un copil care doarme, sau victima vrea sa isi faca singura rau sau sa se sinucida.

In aceste situatii, ca si in altele similare, victima poate sa „beneficieze” de o actiune de salvare din partea unui tert, in conditiile starii de necesitate, chiar daca ea a provocat nasterea primejdiei inevitabile.

Ca conditiile starii de necesitate sa fie indeplinite este nevoie ca primejdia sa existe in realitate, adica sa aiba loc in lumea exterioara. Daca nu, cel care actioneaza avand convingerea eronata ca exista o primejdie inevitabila, va putea sa invoce starea de necesitate, dar numai in concurs cu eroarea de fapt, ce semnifica ca trebuie realizate atat conditiile erorii de fapt, cat si cele ale starii de necesitate.

II.Orientarea pericolului spre viata, integritatea corporala, sanatatea unei persoane ori a unui bun important al acesteia sau contra unui interes general

Fata de valorile care sunt luate in vedere in situatia apararii legitime, la starea de necesitatea gama acestora este mai limitata si cuprinde doar valorile urmatoare: dreptul la proprietate ce are in vedere un „bun relevant”, interesul general, dreptul la sanatate, dreptul la viata, dreptul la integritate corporala.

Aceste valori sociale enumerate mai sus pot sa apartina faptuitorului sau oricarei persoane, insa ratiunea limitarii cadrului valorilor sociale ce pot fi periclitate consta in faptul ca, la stare de necesitate, eliminarea primejdiei este legata de vatamarea unui interes just al unei persoane terte1.

In situatia starii de necesitate, legiuitorul a restrans paleta valorilor sociale ce erau luate in vedere de primejdie, pentru ca actiunea de salvare ce ar vatama interesele altora apare ca necesara numai in situatia in care urmarile primejdiei ar fi ireversibile, dar nu si greu de indepartat, sau efectele ireparabile pot fi produse numai vietii unei persoane, integritatii corporale sau a sanatatii acesteia, unui interes general sau un bun important, cu alte cuvinte, in majoritatea situatiilor victima faptei comise in stare de necesitate este nevinovat.

III. Inevitabilitatea pericolului

Este iminenta primejdia daca nu poate fi eliminata prin alte metode mai putin severe sau daunatoare decat cele folosite de faptuitor, insa fapta comisa in stare de necesitate trebuie sa fie fapta cea mai putin daunatoare pentru valorile sociale, dintre optiunile de salvare posibile aflate in reprezentarea faptuitorului, iar daca starea de primejdie poate fi evitata prin alte mijloace decat prin savarsirea unei fapte ce este prevazuta de legea penala, faptuitorul trebuie sa epuizeze aceste moduri. De pilda, faptuitorul poate sa fuga sau sa se ascunda, dar daca primejdia orientata contra valorii sociale nu este urmarea unui eveniment aleatoriu, ci a unei agresiuni determinata de o persoana responsabila, in aceasta situatie este eventual aparare legitima si nu exista stare de necesitate.

In ceea ce priveste aceasta conditie, in practica judiciara s-a stabilit ca nu exista stare de necesitate in cazul in care inculpatul a condus un autovehicul pe drumurile publice avand permisul suspendat, pentru a transporta un prieten la domiciliu sau a aduce un medicament fiicei sale.

Ca primejdia poate fi evitata sau nu trebuie cercetat in concret, de la situatie la situatie, iar fapta savarsita in stare de necesitate va trebui sa fie mereu extrema, pentru ca se poate afirma ca este necesara o fapta care nu este neaparata. Primejdia nu se poate evita daca exista alte solutii de indepartare sau alte modalitati, atata timp cat solutia sau modalitatea aleasa au cele mai mic dezavantaj sau risc pentru deznodamantul activitatii de salvare, dar nu trebuie scapata din vedere realitatea ca in conditii asemanatoare sau chiar la fel oamenii se pot comporta altfel decat celalalt.

Intr-o vedere cinstita, intr-o speta, s-a aplicat art. 45, retinandu-se ca nu poate fi considerata ca fiind comisa in stare de necesitate fapta inculpatului care a condus pe drumuri publice, fara permis, un autovehicul care a transportat la gara un prieten din alta localitate, venit la el in vacanta de vara si a carei locuinta si bunuri personale sunt expuse primejdiei de inundatie, cata vreme existau si alte modalitati pentru a transporta la gara in timp util persoana vizata.

In doctrina, intr-un mod corect, s-a spus ca, rareori, cerinte social – etice pot pot preveni sacrificarea unui bun prin comiterea unei fapte ce este prevazuta de legea penala, chiar daca primejdia nu ar putea fi indepartata prin alta modalitate. O persoana nu ar putea fi constransa sa doneze sange pentru a salva pe alta sau sa permita executarea unor experiente stiintifice pe corpus sau,oricat de importante ar fi experimentele respective2.

3.2.3. Conditiile activitatii de salvare

I.Necesitatea actiunii de salvare a valorii sociale periclitate

Orice activitate sa salvare poate sa vina din partea oricarei persoane fizice interesata sau neinteresata, iar din conditia iminentei primejdiei se desprinde cerinta ca eliminarea acestuia sa fie necesara, pentru ca necesitatea tine de iminenta. O activitate de salvare este necesara cand era singura optiune mai putin primejdioasa de indepartare a primejdiei. Dar nu se afla in stare de necesitate acela care comite o fapta ce este prevazuta de legea penala, daca are si alta alternativa, licita de a elimina primejdia, iar cuvantul „necesara” are in contextul starii de necesitate sensul de nedispensabil, fata de apararea legitima unde avea doar semnificatia unei reactii proportionale si naturale.

Nu trebuie amestecata presiunea psihica specifica starii de necesitate cu cea existenta in situatia constrangerii morale, pentru ca in cazul acesteia agentul este constrans sa savarseasca fapta ce este prevazuta de legea penala , dar pe de alta parte, in ipoteza starii de necesitate faptuitorul are si alta alternativa, dar el o alege pe cea care se rezuma la savarsirea unei fapte incriminante, pentru ca primejdia nu poate fi eliminata prin alta modalitate mai putin vatamatoare pentru relatiile sociale, dar cu alte cuvinte, o persoana contransa moral – in sensul fortarii, cauza care elimina vinovatia- , nu are alta optiune, ci ea trebuie sa actioneze in sensul comiterii unei fapte prevazute de legea penala, deoarece nu poate sa opuna rezistenta presiunii psihice desfasurata asupra sa. In situatia constrangerii morale, agentul indeplineste o fapta dorita de o persoana, in timp ce in ipoteza starii de necesitate faptuitorul alege singur comportarea ce alcatuieste fapta prevazuta de legea penala.

Este necesara activitatea de salvare in toate situatiile in care efectiv primejdia nu poate fi evitata prin alte modalitati sau alternative. In aceasta acceptiune, se poate aprecia ca apare ca fiind nedispensabila fapta medicului care nu mai are timp pentru a lua acordul pacientului sau membrilor familiei victimei in vederea unei interventii medicale ce reprezinta singura alternativa ce mai poate salva viata sau sanatatea pacientului. Insa in practica judiciara s-a retinut ca actiunea inculpatului pentru indepartarea primejdiei – moartea unei persoane, care a avut loc peste 5 zile – ce nu poate fi posibil prin administrarea medicamentelor, nu se justifica fapta de a conduce un autovehicul in stare de ebrietate in vederea obtinerii de medicamente pentru mama sa.

Din argumente de ordin moral, conform art. 80 Cod procedura penala, sotul si rudele apropiata ale celui invinuit sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna marturie, iar organele judiciare sunt obligate sa aduca aceasta la cunostinta persoanelor in cauza, iar pe fundatia acelorasi ratiuni, sotul sau rudele apropiate nu pot fi sanctionate pentru infractiunile de omisiune a sesizarii sau a denuntarii. Insa in dreptul romanesc nu este admisa teza sperjurului savarsit de inculpat sau invinuit, admitandu-se ideea ca acesta este constrans moral de starea in care se afla. De exemplu, in sistemul de drept anglo-saxon, gandul constrangerii morale a inculpatului sau invinuitului nu este acceptat, ce semnifica ca aceste persoane au obligatia de a spune adevarul, daca nu fiind autori ai infractiunii de marturie mincinoasa, insa pentru a evita orice confuzie, se paote preciza ca presiunea psihica desfasurata in situatia starii de necesitate, in situatiile cand exista, este una relativa si nu absoluta. Dar evitabilitatea primejdiei este una dintre datele care se evalueaza in stricta relatie cu persoana faptuitorului si conditiile in care acesta a lucrat, pentru ca acesta este singura entitate care trebuie luata in seama in sfera acestei conditii. De exemplu, este in stare de necesitate capitanul unei nave care sacrifica anumite valori sociale in favoarea altora. In aceasta acceptiune, este adus in vedere masura de capitanul Titanicului, care a ordonat blocarea usilor salii motoarelor in care se aflau mai multi membrii ai echipajului, avand ca urmare decesul acestora, pentru a inlesni intrarea apei in celelalte compartimente. Insa orice masura luata de comandantul navei atata timp cat este necesara pentru indepartarea primejdiei, dar aceste masuri nu pot imbraca deloc formate abuzului sau a discretiei.

In cazul luarii de ostatici, avand in vedere salvare vietilor acestora, cu toata ca majoritatea autorilor nu admit acest lucru, se poate aprecia ca organele statului poate face anumite compromisuri, insa in situatia in care exista asa-zisa stare de necesitate inversa (de pilda A il salveaza pe B fara ca acesta sa solicite acest lucru), avand in vedere ca nu se poate discuta despre „inevitabilitate” din puncte de vedere subiectiv, urmarile starii de necesitate trebuie aduse la cunostinta, deoarece legea nu se distinge in acest sens cele mentionate.

II. Neproducerea unor urmari vadit mai grave decat acelea care s-ar fi produs daca pericolul nu era inlaturat

Fata de raspunsul de atac din sfera apararii legitime, activitatea de salvare nu trebuie sa produca efecte egale celor pe care primejdia le poate produce daca nu era indepartata, dar singurul criteriu impus de legiuitor este ca consecintele sa nu fie vadit mai severe. Consecintele produse prin comiterea actiunii de salvare pot fi mai severe decat cele care s-ar fi putut intampla daca primejdia nu ar fi fost indepartata, dar nu pot fi cu mult mai severe.

Estimarea severitatii efectelor activitatii de salvare se face luand in seama conditiile obiective si subiective in care s-a procedat. Consecintele pot fi vadit mai severe daca faptuitorul nu si-a dat seama de acestea, intr-o asemenea situatie, nasterea acestor urmari vadit mai severe nu a fost reprezentata de faptuitor, cauza pentru care aceasta este evaluata ca fiind justificata, unde se poate vorbi de exces de salvare justificat1.

Prin actiunea de salvare, faptuitorul daca ar fi realizat ca vizeaza consecinte vadit mai severe decat acelea care s-ar fi emis fara indepartarea primejdiei, fapta nu mai indeplineste conditiile starii de necesitate, abuzul de salvare nu este justificat, ci scuzabil. Insa o fapta de genul este tratata mai bland pe planul raspunderii penale, aceasta fiind inscrisa de legiuitor printre circumstantele atenuante legale, ce s-a sustinut, inclusiv in literatura noastra de specialitate, ca persoana ca persoana care isi salveaza viata cu pretul vietii altora nu poate sa profite de efectele starii de necesitate, deoarece ar insemna o revenire la regulile primitive ale dreptului.

Starea de necesitate este aplicabila nu numai cand valorile sociale sunt echivalente ca relevanta, ci si atunci cand valoare sociala salvata este de relevanta mai mica decat valoarea sociala jertfita, dar oricum faptuitorul nu trebuie sa fi realizat in timpul savarsirii faptei ca provoaca consecinte vadit mai severe decat acelea care s-ar fi intampla daca primejdia nu era eliminata.

Daca se pune problema de salvarea unei vieti, a altei persoane sau a faptuitorului, orice infractiune este justificata, dar reciprocitatea nu poate fi admisa, cu toate ca in acest context, se pune in discutie de a da o alternativa in situatia in care este salvata viata unei persoane in defavoarea mai multor persoane, insa raspunsul la aceasta situatie este duala, in acceptiunea ca, in situatia apararii propriei vieti, nu are nici o importanta numarul vietilor curmate, iar in celelalte situatii va exista stare de necesitate numai daca faptuitorul a fost influentat de anumite legaturi morale sa aleaga intr-un anumit sens.

In situatia imposibilitatii sacrificarii unei valori umane vitale, in favoarea uneia patrimoniale exista umanitate, iar majoritatea autorilor nu sunt de acord cu sacrificarea demnitatii pentru salvarea securitatii sau a vietii, insa se considera ca principiul constitutional al demnitatii umane este contrar la posibilitatea salvarii vietii unei persoane in defavoarea vatamarii integritatii corporale in situatia desfasurarii unui transplant fara acceptul donatorului, chiar daca transplantul ar fi fost singura optiune pentru salvarea vietii respective. Totodata, s-a apreciat ca nu poate fi justificata torturarea unui membru ce apartine unei organizatii teroriste pentru a preveni un act terorist inevitabil.

III. Comiterea faptei in alte imprejurari de cat de catre sau pentru a salva o persoana care are obligatia sa infrunte pericolul

Datorita profesiei sau functiei unor persoane, ce au obligatia de a infrunta primejdii care au legatura cu ocupatia lor sau nu, in situatia acestor persoane absenteaza constrangerea, element ce justifica eliminarea caracterului penal al faptei prevazute de legea penala, iar obligatia suportarii primejdiei de catre anumite persoane apare inscrisa in reglementarile specifice unor profesii, meserii, functii si alte ocupatii. Dar Codul penal roman nu prevede expres aceasta conditie, dar aceasta se deprinde fara indoiala in vederea analizarii legislatiei care obliga anumite persoane sa intervina in situatiile in care valorile sociale sunt amenintate de primejdii inevitabile.

De pilda, in situatia naufragiului vasului Archimedes, capitanul navei a fost condamnat pentru ca 8 pasageri nu au fost imbracati in favoarea unor marinari, care trebuiau sa fie salvati ulterior salvarii pasagerilor si pentru ca alegerea marinarilor care erau necesari navigatiei nu s-a facut prin tragere la sorti, iar criteriul pe care-l analizam trebuie privit nuantat, in acceptiunea ca persoanele au obligatia de a indeparta primejdia pot invoca, in cazul unor situatii speciale, starea de necesitate. De exemplu, un salvamontist, pentru a salva viata unei persoane, distruge bunuri de valoare mare, caz in care el profia de aplicabilitatea starii de necesitate in privinta infractiunii de distrugere.

Aceasta conditie trebuie inteleasa, in acceptiunea ca persoanele care au obligatia de a infrunta primejdia nu se pot salva in defavoarea altor persoane si nici sacrificarea vietii altora pentru a-si salva prietenii, care au la randul lor obligatia indepartarii primejdiei, pe deasupra, nu se poate presupune insa in nici o situatie ca aceste persoane sa se sacrifice pentru salvarea unor valori sociale de minima relevanta.

Persoanele care au obligatia sa infrunte primejdia trebuie sa-i opuna rezistenta, totodata, aceste persoane nu pot fi salvate in defavoarea altora, insa daca sunt vulnerabile primejdiei mai multor persoane, salvatorul poate salva pe oricare dintre ele, in sensul ca nu are oportunitatea salvarii tuturor persoanelor1.

IV.Actiunea de salvare sa se concretizeze intr-o fapta prevazuta de legea penala

Doar fapta ce este prevazuta de legea penala indeplineste premisa dezbatezii incidentei sau nu a starii de necesitate, element care prvoaca eliminarea infractiunii.

3.3. Efectele si proba starii de necesitate

3.3.1. Preliminarii

Sesizarea existentei starii de necesitate are ca consecinta eliminarea caracterului infractional faptei ce este prevazuta de legea penala, iar ca efect, indepartarea raspunderii penale. In situatiile majoritare, activitatea de salvare exercitata in necesitate vatameaza valori sociale ale unor persoane fara nici o implicare in izbucnirea primejdiei, dar valoarea sociala salvata apartine in majoritatea cazurilor faptuitorului si fara indoiala, sunt si situatii cand valoare sociala salvata apartine unui tert, insa nu pot fi cenzurate conditiile avute in vedere de salvator cand a ales pentru salvarea unor persoane in defavoarea altora, exceptand cazul in care printre persoanele aflate in primejdie s-ar fi aflat si unele care aveau obligatia sa tina piept primejdiei.

De asemenea starea de necesitate poate intra in concurs cu alti factori care departeaza caracterul penal al faptei, situatii in care va trebui sa se tina cont si de criteriile de incidenta al acestora, iar starea de necesitate intra in concurs cu apararea legitima, doar daca doua sau mai multe persoane se afla in stare de necesitate comuna si sunt obligate sa isi corecteze actiunile una contra alteia.

Sesizarea existentei starii de necesitate determina, de obicei, eliminarea oricarei forme de raspundere juridica a faptuitorului – penala, contraventionala, civila, disciplinara etc. In situatia in care fapta de salvare provoaca pagube in patrimoniul unei persoane terte, cea care detine valoarea sociala salvata va putea fi obligata sa raspunda civilmente fata de victima, iar daca o persoana aflata in stare de necesitate evalueaza fals primejdia, acest factor intra in concurs cu eroare de fapt.

3.3.2. Depasirea limitelor starii de necesitate

Trecerea peste limitele starii de necesitate este o circumstanta atenuanta legala, adica pentru existenta circumstantei atenuante a trecerii peste limitele starii de necesitate trebuie indeplinate toate conditiile de incidenta ale acesteia, mai putin cea privind disproportia vadita intre urmarile ce s-au produs prin activitate de salvare si cele care s-ar fi putut ivi daca primejdia nu era inlaturata.

Daca si-a dat seama faptuitorul la data comiterii activitatii de salvare ca emite efecte mai severe decat cele care s-ar fi putut intampla in ipoteza in care ramanea in pasivitate, desi nu beneficiaza de efectele starii de necesitate, este recunoscuta in favoarea sa circumstanta atenuanta privind trecerea peste limitele starii de necesitate, iar in teoria dreptului penal se sustine ca expresia: „si-a dat seama” este „a prevazut”, dar cu vointa legiuitorului, care este exprimata neclar, a fost aceea de a nu integra in expresia „si-a dat seama” decat atitudinile psihice specifice intentiei si culpei cu prevedere, cu eliminarea culpei simple. In situatia intentiei directe, adica atunci cand faptuitorul a realizat ca fapta de salvare va naste consecinte vadit mai grave decat cele care s-ar fi ivit daca pericolul nu era indepartat si a urmarit comiterea faptei de salvare pentru a ocroti valoare sociala inferioara, starea de necesitatea nu poate fi incidenta.

3.3.3. Conexitatea starii de necesitate cu alte cauze de inexistenta a infractiunii

Poate intra in starea de concurs starea de necesitate cu celelalte cauze de inexistenta a infractiunii, adica in ipoteza in care faptuitorul este minor si savarseste fapta in conditiile starii de necesitate, inexistenta infractiunii se datoreaza in primul rand incidentei minoritatii, pentru ca aceasta face zadarnica analiza conditiilor starii de necesitate, iar in situatia in care persoana aflata in starea de necesitate este fara repros, procedeul este cea din situatia conexitatii cu minoritatea, insa, in ipoteza in care se pune in discutie repararea unor pagube de catre faptuitor, este relevanta cercetarea si constatarea aplicarii starii de necesitate, deoarece atat in cazul minorului, cat si cel al inconstientului, raspunderea extrapenala nu este indepartata, iar de sunt indeplinite conditiile starii de necesitate, minorul si inconstientul nu raspund deloc.

Falsa reprezentare a realitatii a agentului ca se afla in stare de necesitate, acest factor de inexistenta a infractiunii intra in conjunctiune cu eroarea de fapt, pe deasupra, cunoasterea gresita a realitatii din momentul activitatii de salvare poate sa constea in lipsa primejdiei, a unora dintre conditiile starii de necesitate sau a urmarilor ce ar putea fi periclitate.

In cazul in care eroarea face referire la existenta pericolului – faptuitorul crede ca fiinteaza un pericol inexistent – , la inevitabilitatea primejdiei, la iminenta primejdiei, la necesitatea activitatii de salvare sau la urmarile posibile ale primejdiei fapte nu constituie infractiune, deoarece in zona ce nu este acoperita de conditiile starii de necesitate este aplicabila institutia erorii de fapt, pe deasupra, fata de cazul in care concursul cu minoritatea si iresponsabilitatea, raspunderea de alta natura fiinteaza, conditiile starii de necesitate nu sunt indeplinite.

In cazul in care faptuitorul se afla in stare de ebrietate si comite o fapta prevazuta de legea penala, in conditiile starii de necesitate, acesta cauza va intra in concurs cu prima mentionata. Iar o fapta savarsita in aceste circumstante nu reprezinta nici o forma de ilicit, desi constrangerea morala si fizica poate si ea sa fiinteze cu starea de necesitate, de sunt indeplinite in aceasi fapta toate conditiile acestora, cu toate ca conexitatea acestor cauze nu schimba nimic pe planul efectelor juridice.

Poate coincide si peste cazul fortuit starea de necesitate, daca dupa aparitia circumstantei neasteptate, care a deturnat activitatea unei persoane, incercand la randul sau sa restranga rezultatele situatiei neasteptate, se amesteca si indeplineste o activitate de salvare, de pilda, o persoana primejduita de adversarul sau se infiltreaza in casa altei persoane care decedeaza ca consecinta a ivirii neasteptate a persoanei primejduite.

CAPITOLUL 4

COCLUZII

Legitima aparare in opinia mea…

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ

Cazul de mai jos din practica judiciara se desfasoara…

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Secția Penală

Decizia nr. 1999/2014Dosar nr. 2309/62/2013

Pronunțata în ședință publică, azi, 11 iunie 2014.

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 203/S din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, în Dosarul penal nr. 2309/62/2013 au fost condamnați inculpații:

1. F.l. la: 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat infracțiune prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen.;

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b), C. pen., pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii din 04 februarie 2013.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv comuna Lisa, fără încuviințarea instanței, cu obligațiile prevăzute în încheierea instanței pronunțată în acest dosar la 28 februarie 2013.

2. L.C. la :

– 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, infracțiune prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i), cu aplicarea art. 74 alin. (2) și a art. 76 lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b), C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii din 04 februarie 2013.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a fost menținută măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv comuna Lisa, fără încuviințarea instanței, cu obligațiile prevăzute în încheierea instanței pronunțată în acest dosar la 28 februarie 2013.

3. F.O.G. la : 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, infracțiune prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b)- 76 lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b), C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 30 ianuarie 2013 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului F.O.G.

4. F.B. la :

– la 4 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, infracțiune prevăzută de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b), 74 alin. (2) și a art. 76 lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, lit. b), C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive de la 30 ianuarie 2013 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului F.B..

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la fiecare inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J., prelevare care se va realiza la eliberarea inculpaților din penitenciar.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a confiscat de la inculpatul F.B., în vederea distrugerii, o lopată cu vârful drept și cu coadă din lemn aflată în camera de corpuri delicte a Tribunalului Brașov, preluată în baza procesului verbal din 26 februarie 2013 sub nr. Dosar de urmărire penală nr. 52/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov (poziția registru corpuri delicte 107/13).

A restituit inculpatului F.O. lopata cu vârful ascuțit și inculpatului L.C. toporul aflate în camera de corpuri delicte a Tribunalului Brașov în baza aceluiași proces verbal.

în baza art. 14 și 346 C. proc. pen. rap. la art. art. 1349, 1357 alin. (1) și 1370 din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), coroborate cu art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 a obligat în solidar inculpații L.C., F.O.G. și F.B. să plătească părții civile S.C.J.U. Brașov suma de 867,83 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții vătămate F.l.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen. rap. la art. 1349, 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), coroborate cu art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 a obligat inculpatul F.l. să plătească părții civile S.C.J.U. Brașov suma de 1.806,47 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții vătămate L.C.

A constatat că părțile vătămate F.l. și L.C. nu s-au constituit părți civile.

În baza art. 191 alin. (1),2 C. proc. pen. au fost obligați inculpații F.O.G. și F.l. să plătească statului câte 650 lei cheltuieli judiciare, din care câte 250 lei reprezintă cheltuieli din faza de urmărire penală, și câte 200 lei onorariile parțiale ale avocaților din oficiu și pe inculpații L.C. și F.B. să plătească statului câte 850 lei cheltuieli judiciare, din care 250 lei reprezintă cheltuieli din faza de urmărire penală și câte 400 lei reprezintă onorariile avocaților din oficiu.

 fost respinsă cererea Ministerului Public de reținere a prevederilor art. 75 lit. a) C. pen. pentru inculpații L.C., F.O.G. și F.B.

A fost respinsă cererea inculpaților de schimbare a încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu din tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea de încăierare prev. de art. 322 alin. (1), (2) C. pen.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Pin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din 26 februarie 2013 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaților F.O.G. și F.B. și în stare de libertate a inculpaților L.C. și F.l., toți cercetați pentru comiterea infracțiunii de omor calificat în forma tentativei prev de art. 20 alin. (1) C. pen. rap la art. 174 alin. (1) – 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În fapt s-a reținut, în esență, că în data de 29 ianuarie 2013, în jurul orei 18,00 – 19,00, în public, (comuna Lisa, sat Lisa, pe stradă, în dreptul casei cu nr. 384), inculpatul F.l. a aplicat inculpatului -parte vătămată L.C. o lovitură în vertexul cranian cu ajutorul unei bâte ce prezenta muchii ascuțite, rezultatul fiind punerea în primejdie a vieții, leziunile necesitând 65-70 de zile de îngrijiri medicale; în aceeași împrejurare inculpații L.C., F.B. și F.O.G., printr-o acțiune conjugată, i-au aplicat inculpatului-parte vătămată F.l. multiple lovituri cu ajutorul unor corpuri contondente cu potențial agresogen ridicat: L.C. cu un topor, F.B. cu o lopată, iar F.O.G. cu un hârleț (cazma), zona principal vizată fiind capul, (secundar trunchiul), rezultatul fiind punerea în primejdie a vieții, leziunile necesitând 65-70 zile de îngrijiri medicale.

În faza de urmărire penală s-au administrat următoarele mijloace de probă: proces verbal de cercetare la fața locului (f. 27-40 dup), proces verbal de audiere în spital a lui F.l., (fila 26), declarațiile inculpaților (filele 41-50 dup), declarațiile martorilor: C.D. (fila 52), M.M.G. (filele 53-55), F.I. (filele 56-57), F.C. (filele 58-59 ), F.G. (filele 60-61), F.A.C. (filele 62-63), O.C. (filele 64-67), F.V. (filele 68 – 70), L.V. (filele 71-74), O.M. (filele75 – 77), constatări medico-legale (filele 78 -79), rapoarte de expertiză medico-legală (filele 80 – 83), alte acte medicale (filele 84-89).

În faza de judecată, după ce li s-au pus în vedere prevederile art. 3201 C. proc. pen., inculpații L.C. și F.B. au declarat că recunosc comiterea faptei și doresc ca judecata să se desfășoare în baza probelor administrate în faza de urmărire penală pe care le cunosc și le însușesc, însă cu prilejul audierii lor instanța a constatat că inculpații nu recunosc în totalitate faptele descrise în actul de sesizare a instanței, astfel încât a apreciat că judecata nu poate avea loc în condițiile procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., nefiind întrunite condițiile impuse de acest text de lege.

În faza cercetării judecătorești au fost audiați inculpații (filele 106-107 F.l., filele 108-109 F.O.G., filele 110-111 L.C., filele 112-114 F.B.) și reaudiați martorii din lucrări, (C.D. filele 176-177, M.M.G. filele 171-172, F.I. filele 175, F.C. filele 174, F.G. fila 245,  F.A.C. fila 250, O.C. fila 247, F.V. fila 249, L.V. fila 173, O.M. fila 246), au fost audiați martorii F.M. (fila 276), M.M. (fila 277) și M.C. (fila 276) -s-au solicitat lămuriri S.M.L. și au fost completate rapoartele de expertiză medico-legală din 07 februarie 2013 (fila 217) și (fila 218), au fost depuse la dosar înscrisuri în circumstanțiere și s-au întocmit referate de evaluare pentru fiecare inculpat de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brașov.

Inculpatul F.l. a avut o poziție procesuală oscilantă: dacă inițial a acceptat posibilitatea de a-i fi aplicat inculpatului L.C. o lovitură cu bâta pe care o avea asupra sa, în fața instanței a declarat că este sigur că nu l-a lovit pe L.C. și nu știe cum i-au fost provocate acestuia leziunile constatate în actul medico-legal. Inculpatul a arătat că a venit la domiciliul inculpatului L.C. cu un par în mână pentru a se apăra de câini, că i-a cerut inculpatului L. să iasă afară pentru a sta de vorbă cu el și a fost inițial lovit de L.C. cu securea în creștetul capului, nu a căzut și imediat după aceea au ieșit din curțile lor și ceilalți inculpați, iar F.O. l-a lovit cu hârlețul în cap și apoi și în zona corpului, a căzut și ulterior a fost lovit și de F.B. cu o lopată.

F.O.G. a declarat că nu l-a lovit pe F.l., a intervenit în conflictul în desfășurare pentru a-l împiedica pe F.l. să-i aplice lovituri în continuare fratelui său, L.C., a încercat să-l dezarmeze de bățul cu care îl lovea pe fratele său și l-a prin în brațe moment în care fratele său F.B. l-a lovit cu lopata pe F.l.. Deși a recunoscut că avea un par în mână atunci când s-a apropiat de F.l., a negat că ar fi deținut vreun moment un hârleț în timpul derulării conflictului și că ar fi lovit pe cineva, susținând că a abandonat parul înainte de a apuca să aplice vreo lovitură.

F.B. a declarat că nu a văzut ca fratele său L.C. să fi aplicat vreo lovitură lui F.l., dar a văzut cum acesta din urmă îl lovește pe L.C., cu parul în cap și cum fratelui său îi curge sânge din rană, moment în care a pus mâna pe o lopată, s-a apropiat și l-a lovit pe F.l. de mai multe ori. A afirmat că F.O. nu a aplicat nicio lovitură lui F.l., ci doar l-a dezarmat. F.B. a susținut că F.l. a continuat să încerce să aplice lovituri lui L.C. cât timp el îl lovea cu lopata.

Inculpatul L.C. a afirmat că, în momentul în care a încercat să iasă din curte, F.l. l-a lovit cu parul în cap, după care a reintrat în curte, a luat o secure și a aruncat-o spre F.l. și este posibil să-l fi nimerit, iar imediat după acest moment au sărit asupra sa mai multe persoane printre care F.l., F.G., O.C. și F.A. și l-au lovit cu toții de mai multe ori, lăsându-l inconștient la pământ.

Analizând ansamblul probator Tribunalul a reținut în fapt următoarele:

Între familiile inculpaților L.C. și F.l. au existat anterior conflicte minore, care au generat o stare de tensiune, pe fondul căreia au fost comise faptele ce formează obiectul dosarului.

Inculpații L.C., F.B. și F.O.G. sunt frați și, în seara zilei de 29 ianuarie 2013, F.B. era în vizită la L.C., F.O.G. locuiește în casa aflată în imediata apropiere a casei lui L.C. și în seara respectivă era la propriul domiciliu.

În jurul orei 18,00 câinele inculpatului L.C. a ieșit din curte și a fost agresat de F.A., fiul inculpatului F.l. L.C. l-a certat pe F.A. și s-a deplasat la domiciliul lui F.l. pentru a avea o discuție cu acesta, dar nu l-a găsit la domiciliu, astfel încât s-a reîntors acasă.

F.l. se afla în vizită la O.M. când a fost anunțat de fiica sa minoră că inculpatul L.C. i-a vorbit urât, a înjurat-o și i-a transmis că îl așteaptă să se bată. F.l. a luat din curte un băț de lemn, de aproximativ 1 metru – 1 metru și jumătate lungime și diametrul de aproximativ 4 centimetri, cu muchii ascuțite, (potrivit declarației inculpatului F. care se coroborează cu declarația martorului C.D. și concluziile raportului de expertiză medico-legală privind posibilitatea producerii leziunilor suferite de L.C. prin lovire cu un obiect cu muchii ascuțite) s-a deplasat spre casa inculpatului L.C. (sat Lisa) și i-a strigat acestuia să iasă din casă pentru a se bate.

Inculpatul L. a ieșit din casă cu un topor în mână, s-a îndreptat spre poartă și între cei doi inculpați a izbucnit inițial o ceartă, urmată în câteva secunde de conflictul fizic, aceștia aplicându-și reciproc lovituri cu obiectele contondente pe care le aveau asupra lor, în zona capului. Astfel, inculpatul L.C. l-a lovit cu toporul în regiunea frontală median infraorbital stângă, rezultând o plagă tăiată discontinuă de 9 cm, cu traiect oblic cranio-caudal de la dreapta spre stânga, peretele anterior al sinusului frontal fiind penetrat. După primirea loviturii F.l. a rămas în picioare și nu și-a pierdut conștiința.

Deși în declarația dată în faza de urmărire penală (fila 50dup) inculpatul L. recunoaște că a ieșit din curte având asupra sa un topor în mână și că l-a lovit pe F.l. cu acesta, în declarația dată în fața instanței acesta a expus o altă stare de fapt, afirmând că numai după ce a fost lovit de F.l. cu parul în zona capului a reintrat în curte de unde a luat toporul și l-a aruncat spre F.l., existând posibilitatea ca acesta să fi fost lovit de toporul aruncat. Această din urmă declarație este contrazisă de declarațiile inculpatului F., care se coroborează cu cele ale martorilor O.C. dată în faza de urmărire penală, cu declarațiile coinculpaților F.B. și F.O., care nu au arătat că fratele lor s-ar fi întors în curte după ce a fost lovit și ar fi revenit cu toporul în mană la poartă pentru a continua conflictul și de declarația martorei F.V. dată în faza de urmărire penală. De altfel, varianta susținută de inculpatul L.C., privind implicarea și a altor persoane în conflict nu este susținută nici de ceilalți inculpați nici de martorii audiați, (cu excepția soției sale, care în fața instanței nu a dat declarație, prevalându-se de prevederile art. 80 C. proc. pen.) astfel încât instanța a apreciat că declarațiile inculpatului L.C. date în fața instanței nu corespund realității.

La rândul său F.l. a aplicat inculpatului L.C. cel puțin o lovitură cu bâta de lemn la nivelul vertexului, rezultând o plagă contuză de 5 cm, transversală latero-lateral, cu marginile anfracuoase, sângerândă.

Inculpatul a negat în fața instanței aplicarea oricărei lovituri inculpatului L., însă instanța remarcă pe de o parte faptul că în prima declarație dată în timp ce era internat în spital (consemnată de organele de cercetare penală în procesul verbal aflat la fila 26 dup), acesta a recunoscut că „l-a lovit și el pe C. în zona feței, dar nu poate preciza unde anume", și în celelalte declarații date în faza de urmărire penală acceptă posibilitatea de a-l fi lovit pe L., arătând că a ridicat bățul dar nu mai știe dacă a lovit (fila 48 dup) și pe de altă parte faptul că în completarea la raportul de expertiză medico-legală din 07 februarie 2013, realizată la 10 iunie 2013 la solicitarea instanței, se arată că loviturile care au provocat leziunile suferite de L.C. au fost aplicate din față și au fost de mare intensitate. în mod evident inculpații F.O. și F.B. nu se aflau în fața inculpatului L.C., întrucât au ieșit din curtea inculpatului L. și respectiv din curtea casei alăturate și se puteau afla, – chiar în ipoteza în care toți inculpații au acționat concomitent, (ipoteză pe care instanța nu o reține), – numai față în față cu inculpatul F.l., fie pe aceeași linie cu inculpatul L., fie în spatele acestuia sau în lateral.

Cum martorii oculari audiați și inculpații F. și F.B. și F.O. au declarat că în conflictul fizic au fost angrenați doar cei patru inculpați, singura explicație logică este aceea că inculpatul F. este cel care a aplicat inculpatului L. lovitura în vertex.

Instanța a constatat că inculpatul L.C. a suferit și alte leziuni, descrise în certificatul medico-legal și anume: temporal stâng acesta prezenta o plagă contuză, de formă triunghiulară cu baza în sus, de 2,5/0,5 cm, cu marginile regulate, sângerândă, maseterin stânga prezenta o tumefacție de 7/8 cm, dureroasă la palparea și mobilizarea mandibulei, pe antebrațul stâng prezenta două tumefacții violacee, una de 1/3 superioară, față externă de 7/3 cm și una inferioară, față externă de 3/3 cm,, la mâna stângă fața dorsală prezenta două excoriații de 1,5/2,1 cm, acoperite de fină crustă hematică brun roșcată, iar gamba stângă, fașă anterioară prezenta trei excoriații superficiale de 1-2,5/0,5 -1 cm acoperite de fină crustă hematică brun roșcată.

Prezența acestor leziuni pe corpul inculpatului L. a determinat instanța să rețină că acestuia i-au fost aplicate și alte lovituri în timpul derulării conflictului, fie înainte, fie după ce a căzut la pământ pierzându-și starea de conștientă. Mecanismul de producere a leziunilor descris în raportul de expertiză medico-legală este unul activ: lovire cu corp dur și lovire cu corp dur cu margini ascuțite, astfel încât instanța a reținut că până la intervenția inculpaților F.O.G. și F.B. inculpatul F. a aplicat mai multe lovituri lui L.C., lovituri în urma cărora acesta din urmă a căzut la pământ și a rămas acolo până la finalizarea conflictului. De altfel, inculpații F.B. și F.O. au arătat că în timp ce îl loveau, respectiv îl imobilizau pe F.l., acesta încerca în continuare să-l lovească pe L.C.

Raportat la evoluția rapidă a conflictului, la împrejurarea că cei doi inculpați între care a izbucnit partea inițială a incidentului se acuză reciproc de aplicarea primei lovituri și la faptul că niciunul dintre martori nu prezintă ferm și obiectiv incidentul în faza de debut a acestuia, instanța a reținut că primele lovituri dintre inculpații F. și L. au fost aplicate simultan sau aproape simultan. Este cert că imediat după ce a fost lovit cu toporul F.l. a rămas în picioare, acesta căzând la pământ numai după intervenția celorlalți inculpați, astfel încât varianta cea mai plauzibilă este aceea potrivit căreia F.l. a aplicat mai multe lovituri lui L.C. până la intervenția fraților acestuia din urmă.

În sprijinul acestei ipoteze vin și declarațiile martorului M.M.G. care a arătat că de la momentul la care a observat incidentul a văzut cum două persoane aplicau lovituri cu o lopată și un hârleț (hârșeu) unei alte persoane căzute la pământ și când s-a apropiat a constatat că persoana căzută la pământ era F.l., iar cei care aplicau lovituri erau frații F.O.G. și F.B.. Martorul a arătat că nu l-a văzut pe L.C. la fața locului, însă din declarațiile martorilor F.C., F.G., rezultă că L.C. în tot acest timp se afla la pământ sprijinit de poarta de la intrare în curtea sa, la o distanță de 2-3 metri de locul unde se afla F.l. (fila 245 dosar instanță)

Distanța la care se aflau cei doi (F. și L.) atrage concluzia imposibilității aplicării de lovituri de către frații F.O. și F.G., din greșeală, fratelui lor L.C.

Declarația martorului F.A., potrivit căreia tatăl său ar fi fost inițial lovit cu lopata de către F.B. și ulterior cu securea de către L.C. nu se coroborează cu nicio altă probă și apare ca vădit nesinceră, astfel încât nu pot fi reținute nici susținerile acestuia privind posibilitatea ca L. să fi fost lovit de frații săi, din greșeală. Văzând și faptul că în fața instanței F.A. s-a prevalat de dispozițiile art. 80 C. pen. refuzând să dea declarații, întrucât este fiul inculpatului F.l., instanța a înlăturat ca nesinceră și subiectivă declarația acestuia din faza de urmărire penală.

Leziunile produse prin loviturile aplicate de F.l. părții vătămate L.C. au necesitat pentru vindecare 65-70 de zile de îngrijiri medicale și au pus în pericol viata victimei.

Prin urmare instanța a reținut că frații F.O.G. și F.B. au intervenit în conflict numai după ce și-au văzut fratele, pe inculpatul L.C., căzut la pământ și plin de sânge ca urmare a loviturilor aplicate de F.l. Ambii inculpați au aplicat lovituri inculpatului F.l. utilizând unelte agricole, respectiv o lopată și un hârleț. (hârșeu, cazma); inculpatul F.B. recunoaște că a aplicat 2-3 lovituri cu lopata în zona capului și în zona trunchiului și că în urma uneia dintre aceste lovituri F.l. a căzut, moment după care a mai aplicat lovituri. Din declarația martorului ocular și obiectiv M.M.G. (despre care inculpatul F.O. arată că nu e află în dușmănie cu el și care nu este rudă cu niciuna din părți) instanța reține că ambii inculpați au aplicat lovituri lui F.l. în timp ce acesta era căzut la pământ și în timp ce rudele acestuia le strigau să înceteze pentru că există riscul de a-l omorî.

Aplicarea de lovituri inculpatului F.l. de către inculpatul F.O.G. și faptul că acesta avea în mână o unealtă agricolă este confirmată de martorii M.M.G. (fila 55 d.u.p., fila 171 dosar instanță), O.M. (fila 76 verso dup), F.V. (fila 70 dup), F.G. (fila 60 dup, fila 245 instanță). împrejurarea că la finalul incidentului F.O. nu mai avea asupra sa hârlețul cu care a aplicat lovituri lui F.l. sau faptul că nu a fost identificat și ridicat de organele de poliție hărlețul respectiv nu constituie o probă a nevinovăției inculpatului. Așa cum s-a arătat și în rechizitoriu, în starea de agitație de la finalul conflictului, când la fața locului se strânsese deja un număr mare de persoane, și când exista suspiciunea producerii unor consecințe mai grave ale conflictului (decesul părților), este firesc să fi existat inițiativa inculpaților sau a rudelor și apropiaților acestora de a înlătura obiectele contondente cu care au fost aplicate loviturile. Constatarea existenței faptei nu este dependentă de identificarea și ridicare obiectelor vulnerante, câtă vreme există probe care dovedesc existența acestor obiecte și utilizarea lor de către inculpați în timpul conflictului. Au fost înlăturate apărările inculpaților F.l. și F.O., potrivit cărora în lipsa obiectelor despre care se reține că ar fi fost folosite la aplicarea de lovituri victimelor nu se poate dispune condamnarea inculpaților. Instanța a constatat că dovada existentei acestor obiecte și a utilizării lor de către inculpați rezultă din declarațiile martorilor, și ale inculpatului F., din natura leziunilor constatate și efectele produse de acestea aceste din urmă elemente prezentând caracter de maximă obiectivitate.

Leziunile produse părții vătămate F.l. prin lovirea inițial de către L.C. cu toporul în frunte și ulterior de către F.O.G. și F.B. cu hârlețul și lopata în tona capului și trunchiului au necesitat pentru vindecare 65-70 de zile de îngrijiri medicale și au pus în primejdie viața victimei

În ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor tribunalul a reținut următoarele:

Instanța nu a reținut agravanta prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. – săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună, – întrucât în stabilirea situației de fapt nu a reținut faptul că cei trei frați au acționat concomitent, în baza unei rezoluții infracționale comune, care să le sporească atât curajul, cât și șansele de reușită. Dimpotrivă, instanța a constatat că inițial în conflict au fost implicați numai F.l. și L.C. și că inculpații F.O. și F.B. au intervenit numai după ce fratele lor a fost adus în stare de inconștiență de loviturile primite, pe fondul unei stări de tulburare provocată de acțiunea ilicită gravă a inculpatului F.l., aspect care justifică aplicarea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. față de acești inculpați, cu consecința reducerii pedepsei sub minimul special în condițiile art. 76 lit. c) C. pen., fără ca reducerea să poate atinge limita prevăzută de art. 76 alin. (2) C. pen. Este adevărat că unii martori au afirmat că cei trei inculpați au acționat deodată, însă instanța a reținut ca improbabil acest scenariu, pentru considerentele expuse mai sus. Este de remarcat faptul că atât inculpații cât și martorii au prezentat cu prilejul diferitelor audieri versiuni diferite asupra evenimentelor, însă instanța avut în vedere numai acele aspecte din fiecare declarație, în legătură cu care a constat că se coroborează cu ansamblul probator administrat și logica derulării incidentului.

Nu s-a reținut nici încadrarea juridică propusă de inculpați, și anume aceea prevăzută de art. 322 alin. (1) și (2) C. pen. care să fie aplicată tuturor inculpaților. S-a apreciat că, pentru a fi în prezența infracțiunii acestei infracțiuni instanța trebuie să constate că mai multe persoane au fost implicate într-o încăierare, într-un conflict spontan,care antrenează un număr mare de persoane, care se amplifică, duce la manifestări violente ale unora împotriva altora în așa fel încât, în îmbulzeală, au loc îmbrânceli și lovituri reciproce. în cazul infracțiunii de încăierare lupta se naște, de regulă între două grupuri sau tabere adverse și se caracterizează printr-un complex de acte de violență de îmbrânceli și lovituri reciproce aplicate la întâmplare, încât este greu, din cauza aglomerării de persoane, să se determine acțiunea fiecăruia în parte. încăierarea, prin ea însăși prezintă pericol pentru societate, independent de infracțiunile pe care le săvârșește fiecare participant în parte.

În cazul de față nu se poate vorbi despre o îmbulzeală, de o aglomerație de persoane, care acționează haotic și de acțiuni ce nu pot fi determinate din cauza aglomerației, după cum nu putem vorbi de două tabere adverse. Atât în actul de sesizare a instanței cât și în situația de fapt constatată că urmare a administrării probatoriului, sunt determinate acțiunile fiecărui inculpat în parte și este stabilită persoana asupra căreia se exercită actele de violență de către fiecare inculpat: astfel inculpatul F.l. a acționat exclusiv asupra inculpatului L.C., iar toți ceilalți inculpați au aplicat lovituri, în două etape distincte, inculpatului F.: într-o primă etapă inculpatul L. și în cea de-a doua etapă inculpații F.O. și F.B. Nu se poate aprecia nici că inculpatul F.l. ar constitui el singur o grupare de persoane, astfel încât cererea inculpaților, de schimbare a încadrării juridice a faptei va fi respinsă.

Instanța a constatat că în drept faptele comise de fiecare inculpat în parte întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat în forma tentativei prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 alin. (1)-175 lit. i) C. pen. pentru următoarele considerente:

În ceea ce-l privește pe inculpatul F.l., sub aspect obiectiv inculpatul F.l. a aplicat una sau mai multe lovituri cu mare intensitate (a se vedea completarea la raportul de expertiză medico-legală de la fila 217 dosar instanță), în zona capului, cu un obiect contondent, urmarea imediată fiind producerea de leziuni care au pus viața părții vătămate – inculpat L.C. în primejdie și care au necesitat'pentru vindecare un număr de 65 – 70 de zile de îngrijiri medicale, iar urmarea care s-ar fi putut produce în situația în care nu s-ar fi intervenit prin acordarea de îngrijiri medicale de specialitate este decesul victimei. Decesul nu s-a produs din motive independente de voința inculpatului care a executat în întregime actele materiale specifice infracțiunii de omor calificat Sub aspect subiectiv inculpatul a acționat cu intenție indirectă. Astfel, deși instanța a acceptat că inculpatul F. nu și-a propus, în momentul în care s-a deplasat la poarta inculpatului L., să-i suprime viața, s-a constatat că inculpatul a acceptat posibilitatea producerii acestui rezultat în momentul în care a aplicat într-o zonă vitală lovituri de mare intensitate cu un obiect contondent cu potențial agresogen ridicat.

În ceea ce-i privește pe inculpații L.C., F.O. și F.B., sub aspect obiectiv s-a reținut că fiecare dintre ei a aplicat părții vătămate inculpat F.l. lovituri de mare intensitate în zona capului și trunchiului, prin utilizarea de corpuri contondente apte să producă cel mai grav rezultat pentru viața victimei: L.C. un topor, F.O. un hârleț cu coadă de lemn, iar F.B. o lopată cu coadă de lemn, urmarea imediată a acțiunilor tuturor celor trei inculpați fiind producerea de leziuni care au pus în primejdie viața victimei și care au necesitat pentru vindecare 65-70 zile de îngrijiri medicale. La fel ca și în cazul celuilalt coinculpat urmarea care s-ar fi putut produce dacă nu s-ar fi intervenit prompt prin îngrijiri medicale de specialitate este decesul victimei. Sub aspect subiectiv s-a reținut că inculpații au acționat cu intenție directă. Astfel, în ceea ce-l privește pe inculpatul L.C. acesta a aplicat o lovitură cu un corp tăietor despicător în zonă vitală, lovitura fiind de mare intensitate, astfel încât se poate aprecia că a urmărit producerea decesului victimei, rezultat care nu s-a produs din motive independente de voința sa. Inculpații F.O. și F.B. au aplicat la rândul lor lovituri cu corpuri contondente în zone vitale, după ce inculpatul F. fusese deja lovit cu toporul în zona frunții de către ratele lor și sângera și au continuat să aplice lovituri după ce victima a căzut la pământ și în situația în care se aflau și în superioritate numerică, astfel încât se poate aprecia că și acești inculpați au urmărit decesul victimei, care nu s-a produs din motive independente de voința lor.

Condiția săvârșiri faptei în public este realizată întrucât fapta a fost comisă pe un drum public, (care prin natura și destinația lui este totdeauna accesibil publicului) respectiv pe strada din fața casei inculpaților, iar la finalul incidentului la fața locului se strânseseră în jur de 100 de persoane, astfel încât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 152 lit. a) și b) C. pen.

Pentru inculpații F.O. și F.B. s-a reținut circumstanța atenuantă a provocării, apreciindu-se că aceștia au acționat sub impulsul unei tulburări determinate de atitudinea violentă a inculpatului F. față de fratele lor, pe care l-au văzut căzut la pământ și plin de sânge.

S-a apreciat că Faptele prezintă pericol social specific infracțiunii și atrag răspunderea penală a inculpaților.

La individualizarea pedepselor ce s-au aplicat fiecărui inculpat în parte instanța a ținut seama de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (dispozițiile părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală).

Astfel, pedeapsa prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. pentru infracțiunea de omor calificat este închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Prin aplicarea prevederilor art. 21 alin. (2) C. pen. limitele se reduc la închisoarea de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni. Prin reținerea circumstanței atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. pentru inculpații F.O. și F.B. pedepsele s-au redus sub minimul special în condițiile art. 76 lit. b), dar cel mult până la 1/3 din minimul special potrivit art. 76 alin. (2) C. pen.

La aprecierea pericolului social concret al faptelor instanța a avut în vedere modul și mijloacele de acțiune și anume: comiterea faptelor în public, prin utilizarea unor corpuri contondente, dar și atitudinea inculpaților care nu au înțeles nici gravitatea faptelor comise și nici importanța valorii ocrotite de legea penală și percep în continuare ca incidentul ca pe unul banal, lipsit de importanță și care nu justifică o reacție fermă și imediată din partea organelor judiciare. Faptul că ambii inculpați – părți vătămate și-au revenit în urma îngrijirilor medicale de care au beneficiat, diminuează, în opinia inculpaților, importanța elementelor de fapt care atrag concluzia că faptele prezintă pericol social ridicat, ignorând realitatea obiectivă potrivit căreia viețile ambelor victime au fost puse în primejdie și numai intervenția medicilor care le-au acordat îngrijiri de specialitate a împiedicat decesul acestora.

În ceea ce privește persoanele inculpaților instanța a reținut, pe baza înscrisurilor depuse de inculpați în circumstantiere și a referatelor de evaluare întocmite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brașov, că inculpații F.l. și L.C. și F.O. sunt căsătoriți, au copii minori în întreținere (2 copii F.I., 5 copii L.C. și 2 copii F.O.), iar F.B. este necăsătorit și locuiește cu mama sa.

Inculpații L. și F. beneficiază de ajutor de. șomaj, inculpații F.B. și F.O. beneficiază de ajutor social, și fiecare inculpat își completează veniturile muncind în agricultură. Toți cei patru inculpați au o imagine favorabilă în comunitate, sunt încadrați în familie și societate și sunt la prima confruntare cu legea penală, cu excepția inculpatului L.C., care a fost condamnat anterior la pedeapsa cu amenda penală pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., condamnare în legătură cu care a intervenit reabilitarea de drept potrivit art. 134 alin. (1) C. pen.

Inculpații L.C. și F.B. au recunoscut în maniere proprii săvârșirea faptelor, asumându-și responsabilitatea pentru infracțiunea comisă, în timp ce inculpații F.O. și F.l. au negat comiterea faptei.

Atitudinea procesuală a inculpaților L.C. și F.B. s-a apreciat că se impune a fi valorificată prin reținerea în favoarea acestora a circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen. cu consecințele prevăzute de art. 76 al. lit. b), alin. (2) C. pen. Astfel, s-a considerat că instanța nu poate ignora opțiunea celor doi inculpați pentru urmarea procedurii simplificate prevăzute de art. 3201 C. proc. pen., chiar dacă nu a fost urmată această procedură datorită neconcordanțelor dintre starea de fapt prezentată în declarațiile inculpaților și starea de fapt din rechizitoriu. (S-a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. întrucât sinceritatea acestora nu este completă, aceștia încercând să-l exonereze pe F.O. de răspundere penală prin susținerile referitoare la neaplicarea de lovituri de către acesta în cadrul conflictului). în ceea ce privește latura civilă a cauzei instanța a constatat că nici L.C. și nici F.l. nu s-au constituit părți civile în cauză.

S-a constatat că s-a constituit parte civilă, cu respectarea condițiilor impuse de art. 15 C. proc. pen., S.C.J.U. Brașov cu sumele de 867,83 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții vătămate F.l. și respectiv 1.806,47 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții vătămate L.C., depunând deconturile de cheltuieli aferente acestor pretenții (f. 68 – 70 dosar instanță).

Analizând pretențiile formulate în cadrul laturii civile a cauzei instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 1349 din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.) „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."

Potrivit art. 1357 alin. (1) din aceeași lege, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare."

Inculpații au comis o faptă ilicită constând în aplicarea de lovituri care au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 65 -70 de zile de îngrijiri medicale pentru fiecare parte vătămată, faptă care a cauzat părții civile S.C.J.U. Brașov un prejudiciu constând în contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru acordarea asistenței medicale victimelor. Vinovăția inculpaților a fost constatată sub forma intenției.

Pretențiile formulate de S.C.J.U. Brașov nu au fost contestate de inculpați sub aspectul existenței sau cuantumului prejudiciului, astfel încât în baza art. 14 și 346 C. proc. pen. art. 1349, 1357 alin. (1) și 1370 din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), și art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și 346 C. proc. pen. instanța a obligat în solidar inculpații L.C., F.O.G. și F.B. să plătească părții civile S.C.J.U. Brașov suma de 867,83 lei reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții vătămate F.l., și în baza art. 14 și 346 C. proc. pen. rap. la art. 1349, 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), coroborate cu art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 a obligat inculpatul F.l. să plătească părții civile S.C.J.U. Brașov suma de 1.806,47 iei reprezentând contravaloarea prestațiilor medicale acordate părții vătămate L.C.

Împotriva sentinței penale mai sus- arătată, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și inculpații F.l., F.B., F.O.G. și L.C.

Parchetul a solicitat desființarea sentinței apelate și, în rejudecare, să se rețină în privința inculpaților F.B., F.O.G. și L.C. agravanta prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen., apreciind că există elemente care să conducă la concluzia că cei trei inculpați au exercitat împreună și deliberat în baza unei rezoluții infracționale comune violențe asupra inculpatului F.l. așa cum rezultă din declarațiile acestuia și ale martorului C.D.N. care a arătat că i-a văzut pe cei trei inculpați ieșind concomitent din locuințele lor. Astfel, în condițiile în care instanța a reținut în mod corect că nu se pot reține prevederile art. 44 C. pen. și art. 75 lit. a) C. pen. în privința acestor inculpați, nu se poate reține nici scuza provocării deoarece acești inculpați au ieșit concomitent cu fratele lor L.C., deja înarmați și hotărâți de a-i da un ajutor acestuia în conflictul său cu F.l.

S-a solicitat înlăturarea prevederilor art. 75 lit. b) C. pen. în privința inculpaților F.B. și F.O.G. și reținerea prevederilor art. 75 lit. a) C. pen. în privința inculpaților F.B., F.O.G. și L.C. cu consecințele ce se impun în privința tratamentului sancționator. în situația în care se vor aprecia ca fiind corecte incidența dispozițiilor art. 74 alin. (2) și art. 75 lit. b) C. pen. s-a solicitat a se reține ca temei al reducerii pedepselor prevederile art. 76 alin. (2) C. pen. și nu cele ale art. 76 lit. b) C. pen.

Inculpatul F.l. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost condamnat din tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 rap la art 174, 175 lit. i) C. pen. în încăierare prevăzută de art. 322 alin. (1), (2) C. pen. arătând că inculpații s-au bătut unii cu alții într-o învălmășeală specifică încăierării.

S-a solicitat achitarea întrucât a fost în legitimă apărare; în subsidiar s-a solicitat ca, în condițiile în care va fi totuși găsit vinovat să fie condamnat doar pentru încăierare la o pedeapsă spre minimul special.

Inculpatul L.C. a solicitat achitarea sa în baza art. 10 lit. a) C. pen. întrucât el este cel care a fost bătut crunt de F.l.

În subsidiar apărătorul comun al inculpaților L.C. și F.B. a solicitat schimbarea încadrării juridice în încăierare prevăzută de art. 322 alin. (1), (2) C. pen. pentru toți inculpații invocând declarațiile lui F.l., O.C.,F.V., F.A., L.V., F.O., F.B., C.D., O.C., M.G.M.C. din care rezultă că în fapt a avut loc o încăierare între două tabere, la agresiuni participând și L.V., F.V. și F.A. chiar dacă aceștia nu au fost trimiși în judecată, cele două tabere aplicându-și reciproc lovituri, a căror destinație nu a putut fi stabilită precis în cadrul unui conflict spontan și de scurtă durată.

Inculpatul F.B. a solicitat în cadrul apărării comune făcute cu fratele său L.C. schimbarea încadrării juridice a faptei în încăierare pentru considerentele deja expuse în apelul inculpatului L.C. și, în subsidiar să se constate că inculpatul F.B. nu a intenționat să suprime viața lui F.l. (în opinia apărării se poate reține cel mult intenția indirectă), ci a intenționat să-și apere fratele, pe L.C., fapta sa având un grad mai redus de pericol social concret ceea ce ar impune reducerea pedepsei aplicate și aplicarea prevederilor art. 861 C. pen.

Inculpatul F.O.G. a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în încăierare arătând că, din declarațiile martorilor, rezultă că a fost un conflict între două tabere formate din frații Furdui și L. și, respectiv F.l. cu ai lui, și aplicarea unei pedeapse orientată spre minimul special.

Prin Decizia penală nr. 130/Ap din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov împotriva sentinței penale nr. 203/S din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul penal nr. 2309/62/2013, care a fost desființată în privința reținerii prevederilor art. 76 lit. b) C. pen. și a neaplicării prevederilor art. 76 alin. (2) C. pen. în ceea ce-i privește pe inculpații L.C., F.O.G. și F.B. și, în rejudecare :

Au fost înlăturate prevederile art. 76 lit. b) C. pen. și au fost reținute prevederile art. 76 alin. (2) C. pen. în privința inculpaților L.C., F.O.G. și F.B., menținând pedepsele aplicate inculpaților prin sentința apelată.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost dedusă în continuare din pedeapsa aplicată inculpaților F.O.G. și F.B. perioada arestului preventiv de la 31 iulie 2013 la zi și a fost menținută starea de arest a acestora

A fost menținută măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, respectiv comuna Lisa, fără încuviințarea instanței, cu obligațiile stabilite prin încheierea din 28 februarie 2013 a Tribunalului Brașov, pentru inculpații L.C. și F.l.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații L.C., F.O.G., F.B. și F.l. împotriva aceleași sentințe.

În baza art. 192 alin. (2), (3) C. proc. pen. inculpații apelanți L.C., F.O.G., F.B. și F.l. au fost obligați la plata a 50 lei, reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat în apel, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel instanța de control judiciar a reținut că prima instanță, în urma coroborării judicioase a întregului material probator administrat în cauză, a stabilit o situație de fapt corectă dând valență acelor declarații de martori care se coroborau cu restul probelor administrate, înlăturând motivat declarațiile nesincere, în contextul în care martorii audiați în cauză sunt în proporție covârșitoare rude sau în relații apropiate cu inculpații aflați în conflict și au dat de cele mai multe ori declarații oscilante. Argumentele detaliate expuse în considerentele sentinței apelate cu privire la motivele reținerii stării de fapt în urma valorificării declarațiilor de martori care se coroborează cu actele medicale și cu restul probatoriului administrat corespund exigențelor exhibate de jurisprudența C.E.D.O. (cauza Boldea vs România), aceste argumente fiind însușite de instanța de control judiciar fără a le mai reitera.

În completarea considerentelor primei instanțe Curtea a constatat că, în privința tuturor inculpaților, probele administrate în cauză dovedesc vinovăția acestora în raport cu tentativa la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 alin. (1) rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. pentru care au fost condamnați, prezumția de nevinovăție de care inculpații beneficiază conform art 52 C. proc. pen., art. 6 parag. 2 din C.E.D.O. și art 23 alin 11 din Constituție a fost răsturnată pentru fiecare dintre ei.

Astfel, inculpatul F.B. a recunoscut că i-a aplicat 2-3 lovituri cu lopata în zona capului și a trunchiului lui F.l., declarația sa de recunoaștere coroborându-se cu cea a martorului ocular M.M.G. căreia instanța i-a dat valență deplină deoarece acest martor a făcut declarații constante, care s-au coroborat cu restul materialului probator, dovedindu-se a fi sincere, martorul fiind printre puținii martori care nu erau nici rude, nici în relații de dușmănie sau prietenie cu vreuna dintre părțile în conflict. De altfel, inculpatul și-a recunoscut de la bun început vinovăția și chiar a solicitat să fie judecat potrivit procedurii simplificate de la art 3201 C. proc. pen., cerere ce i-a fost respinsă de instanța de fond care a constatat că, în declarația dată, inculpatul prezintă o situație diferită cu privire la contribuția fraților săi la săvârșirea faptelor.

Inculpatul F.l. a recunoscut inițial că I-a lovit cu bâta în cap pe inculpatul L.C., ulterior nuanțându-și declarația și arătând că nu mai știe dacă I-a lovit pe L., în final ajungând să nege că l-ar fi lovit, acreditând ideea că, de fapt, inculpatul L.C. a fost lovit din greșeală de frații săi. Prima instanță a reținut că, rezultă din declarațiile martorului ocular M.M.G., că inculpații F.B. și F.O.G. i-au aplicat lovituri numai lui F.l., variantă susținută de concluziile expertizei medico-legale care a constatat că loviturile aplicate inculpatului L.C. au fost aplicate cu mare intensitate și din față, în timp ce, din declarațiile martorilor F.C. și F.G. rezultă că, în timp ce inculpații F.B. și F.O.G. îl loveau pe inculpatul F.l., fratele lor L.C. era căzut jos la 2-3 m de locul în care se afla F.l., fiind exclusă varianta ca acesta să fi fost lovit din greșeală de frații săi. împrejurarea că nu a fost găsit parul cu muchii cioplite despre care s-a reținut că ar fi fost folosit în conflict de F.l. nu conduce la concluzia inexistenței vinovăției acestui inculpat în contextul în care chiar inculpatul recunoaște că a fost înarmat cu un asemenea par, martorii oculari audiați confirmă și ei acest aspect, iar expertiza medico-legală stabilește că leziunile produse inculpatului L.C. au putut fi cauzate de lovirea cu un obiect contondent cu muchii ascuțite.

Cu privire la faptul că și inculpatul F.O.G. l-a lovit pe inculpatul F.l. există declarația martorului ocular și obiectiv M.M.G. care a arătat că două persoane l-au lovit pe F.l., declarație care coroborată cu cea a martorilor F.C. și F.G., rezultă că la momentul respectiv inculpatul L.C. era deja căzut jos deci nu avea cum să fie el una dintre cele două persoane care-l loveau pe F.l. Și martorele O.M. și F.V. confirmă împrejurarea că și inculpatul F.O.G. l-a lovit, împreună cu fratele său inculpatul F., pe inculpatul F.l.

De remarcat și faptul că acest inculpat deși nu a recunoscut comiterea faptei a solicitat în apel doar schimbarea încadrării juridice și reindividualizarea pedepsei, nu și achitarea.

Martorii F.M., M.M. Și M.C. care, în opinia inculpatului, confirmă varianta nevinovăției sale, au arătat că, de fapt ei nu au văzut derularea incidentului sau cine pe cine a lovit, așa încât aceste declarații nu sunt în măsură să-l disculpe pe inculpat.

În ceea ce-l privește pe inculpatul L.C., acesta a recunoscut inițial că a ieșit din curtea sa cu un topor și că l-a lovit pe F.l., ulterior a declarat că, de fapt el a ieșit din curte neînarmat, a fost lovit de F.l. și numai după acest moment a reintrat în curte și aluat un topor pe care l-a aruncat către F.l., dar nu știe dacă l-a lovit pe acesta (variantă neconfirmată nici de proprii frați ai acestui inculpat), pentru ca, în fața instanței de control judiciar să revină asupra tuturor declarațiilor și să arate că de fapt el este nevinovat, dar s-a declarat inițial vinovat pentru a-i exonera de răspundere pe frații săi (aspect neverosimil, pentru că, pe de o parte unul dintre frați săi și anume F.B. și-a recunoscut de la bun început vina, iar, pe de altă parte, declarațiile inculpatului L.C. în care acesta si-a recunoscut inițial vinovăția nu au fost date de o manieră în care să excludă vinovăția fraților săi în calitate de coautori ai aceleași fapte).

În apel, inculpatul a arătat că există declarații a unei serii de martori care nu l-au văzut lovind și anume C.D., F.G., M.G., F.G. M.C. etc, Prima instanță a arătat amănunțit ce declarații de martori va retine și din ce motive alte declarații sau o parte din acestea vor fi înlăturate în contextul în care martorii sunt rude cu părțile și pro sau contra inculpaților din cauză. Din propria declarație inițială de recunoaștere a faptei dată de L.C., susținută de declarația soției sale L.V., care în fata instanței s-a prevalat de dispozițiile art. 80 C. proc. pen., coroborată cu declarațiile martorilor O.C., F.V. rezultă vinovăția inculpatului.

Rezultă așadar din probe certe că în data de 29 ianuarie 2013 inculpații F.l. și L.C. s-au lovit reciproc, primul înarmat cu un par cu muchii ascuțite, cel de-al doilea cu un topor, ordinea loviturilor neputând fi decelată din probe, însă intervalul scurs între lovituri potrivit declarațiilor de martori rezultă a fi fost de ordinul secundelor astfel încât este destul de probabilă concluzia primei instanțe că cei doi s-au lovit simultan sau la o diferență de ordinul secundelor, iar inculpații F.O.G. șu F.B. au intervenit în conflict în favoarea fratelui lor L.C. lovindu-l la rândul lor pe F.l., înarmați cu lopată și, respectiv hârleț. Prima instanță a expus situația de fapt rezultată din analiza amănunțită a probelor de vinovăție a celor patru inculpați, Curtea achiesând la argumentele primei instanțe cu precizările arătate mai sus.

Existând probe cu privire la întrunirea elementelor laturii obiective ale infracțiunii de tentativă de omor calificat pentru toți cei patru inculpați, Curtea a constatat întrunirea condițiilor pentru a reține în persoana inculpaților și a elementelor laturii subiective, respectiv a comiterii faptei cu intenția cel puțin indirectă de a ucide.

Această intenție rezultă din elemente ca zona vitală vizată de loviturile inculpaților, inculpatul L.C. a fost lovit în cap, inculpatul F.l. în cap și trunchi, intensitatea mare a loviturilor, gravitatea leziunilor, astfel cum au fost constatate prin expertizele medico-legale făcute inculpaților L. și F., obiectele contondente folosite la aplicarea loviturilor, respectiv par, topor, lopată, hârleț, obiecte apte să suprime viața( neavând importanță pentru stabilirea existenței laturii subiective împrejurarea că nu a fost găsit parul cu muchii ascuțite cu care a fost înarmat inculpatul F.l. câtă vreme expertiza medico-legală a stabilit că leziunile suferite de inculpatul L. au fost produse cu un corp dur cu margini ascuțite, iar inculpatul F. recunoaște că a fost înarmat cu un asemenea obiect).

Pentru aceste considerente criticile aduse în apelurile inculpaților cu privire la inexistența probelor certe de vinovăție a acestora sau cu privire la inexistența intenției ca latură subiectivă a infracțiunii tentativă la omor calificat sunt nefondate.

Cu privire la cererea exhibată în apelurile tuturor inculpaților de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care au fost condamnați din tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 alin. (1) rap. la art 174, 175 Iit. i) C. pen. în încăierare prevăzută de art. 322 alin. (1), (2) C. pen. s-au constat următoarele:

Prima instanță a apreciat în mod corect că, pentru a fi în prezența infracțiunii de încăierare trebuie să se constate că mai multe persoane au fost implicate într-o încăierare, într-un conflict spontan,care antrenează un număr mare de persoane, care se amplifică, duce la manifestări violente ale unora împotriva altora în așa fel încât, în îmbulzeală, au loc îmbrânceli și lovituri reciproce. în cazul infracțiunii de încăierare lupta se naște, de regulă între două grupuri sau' tabere adverse și se caracterizează printr-un complex de acte de violență de îmbrânceli și lovituri reciproce aplicate la întâmplare, încât este greu, din cauza aglomerării de persoane, să se determine acțiunea fiecăruia în parte.

În apelul inculpaților L.C. și F.B. s-a încercat să se acrediteze ideea că sunt întrunite condițiile reținerii infracțiunii de încăierare întrucât a existat un conflict în care au fost antrenați mai mulți participanți, respectiv din tabăra inculpatului F.l. ar mai fi făcut parte și F.V. și F.A., iar din tabăra inculpațior L.C., F.B. și F.O.G. ar mai fi făcut parte și L.V. și că a fost un conflict spontan în care nu se pot determina cu precizie succesiunea loviturilor și destinatarii acestora. S-au invocat în acest sens declarațiile inculpaților dar și ale martorilor F.V., O.C., M.G., M.C., C.D., L.V., F.A.

Din analiza acestor declarații nu rezultă cele invocate de apărare (pe lângă faptul că martorul M.C. nu a văzut derularea incidentului, iar declarația martorului C.D. nu se coroborează cu restul probatoriului, fiind înlăturată de prima instanță ca nesinceră, aspect la care Curtea achiesează), rezultă clar că alte persoane decât cei patru inculpați, chiar dacă au fost de la un moment sau altul la locul conflictului, nu s-au implicat activ, existența dovezilor cu privire Ia desfășurarea unei păruieli minore între F.V. – soția inculpatului F.l. și L.V.-soția inculpatului L.C. și prezența fizică a fiului minor al inculpatului F.l., numitul F.A. la locul incidentului nu transformă conflictul dintre cei patru inculpați într-o încăierare.

Cu privire la criticile aduse în apel privind întrunirea condițiilor legitimei apărări în persoana inculpatului F.l., așa cum rezultă din declarația acestuia, inculpatul este cel care s-a înarmat cu un obiect contondent (par cu muchii ascuțite și nu un simplu băț cum a încercat să sugereze apărarea) și a venit la poarta locuinței inculpatului L.C. strigându-i acestuia să iasă afară ca să se bată (declarația inculpaților L.C. și F.O.G. și a martorului O.C.). Așadar inculpatul F.l. este chiar inițiatorul conflictului, sugerând prin atitudinea sa iminența unui atac, deci nu poate invoca că s-a aflat în legitimă apărare, înarmat, la poarta adversarului pe care îl chema la bătaie.

Nici inculpatul L.C. nu s-a aflat în legitimă apărare deoarece, chiar dacă admitem că inculpatul F.l. era o persoană masivă, agresivă, înarmată, sugerând iminența unui atac, pentru ca acest atac să necesite o apărare legitimă în condițiile art. 44 C. pen. trebuie să fie și direct, adică între atacator și victimă să nu se afle nici un alt obstacol fizic care ar putea face atacul actual sau iminent să devină ineficient. Ori din probele administrate rezultă că inculpatul L.C. se afla în locuința sa de unde ar fi putut să nu iasă și eventual să sune la poliție, astfel că atacul exercitat de inculpatul F. nu era unul direct.

Inculpații F.O.G. și F.B. nu s-au aflat nici ei în legitima apărare a fratelui lor L.C. care a acceptat de bunăvoie confruntarea fizică cu inculpatul F.l. deși ar fi putut s-o evite în alt mod decât prin ieșirea la poartă înarmat cu un topor. Totuși se constată că în privința acestor inculpați a fost reținută în mod corect scuza provocării deoarece, prin înlăturarea declarațiilor nesincere a unor martori și reținerea declarației martorului obiectiv M.M.G., instanța a ajuns la concluzia că acești inculpați au intervenit în conflict după ce fratele lor L.C. era căzut jos, în apărarea acestuia. Gravele leziuni suferite de inculpatul L.C. justifică concluzia existenței unei puternice tulburări în psihicul fraților săi de natură a impune reținerea prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. ( neputând fi primită concluzia parchetului că, în situația în care nu se reține legitima apărare sau depășirea limitelor acesteia în condițiile art. 73 lit. a) C. pen., nu se poate reține nici circumstanța de la art. 73 lit. b) C. pen.).

De altfel, nici critica adusă în recursul parchetului cu privire la faptul că în mod greșit prima instanță nu a reținut pentru inculpații F.O. și F.B. agravanta de la art. 75 lit. a) C. pen. nu este fondată.

Curtea achiesează la argumentele primei instanțe privind nereținerea împrejurării că inculpații F.O.G., F.B. și L.C. ar fi acționat împreună. Nu poate fi reținută, așa cum a invocat parchetul, declarația martorului C.D. care a învederat multe aspecte ce au fost înlăturate ca nesincere de instanță deoarece nu s-au coroborat cu restul probelor, afirmația martorului că cei trei inculpați au acționat împreună fiind contrazisă de declarația martorului M.G. care s-a dovedit un martor corect și obiectiv.

Împrejurările că inculpații erau vecini sau se aflau în vizită unii la alții, că se așteptau la o ripostă violentă din partea lui F.l., că au avut o poziție procesuală comună nu pot conduce la certitudinea că au acționat în baza unei rezoluții comune, reținerea agravantei de la art. 75 lit. a) C. pen. nu poate fi făcută în baza unor presupuneri.

Prima instanță a reținut așadar în mod corect circumstanța atenuantă de la art. 73 lit. b) C. pen. pentru inculpații F.B. și F.O.

În ceea ce-l privește pe inculpatul L.C. instanța de control a apreciat că se impune reținerea în favoarea acestuia a prevederilor art. 74 alin. (2) C. pen., dar nu pe considerentul că ar fi fost sincer sau că ar fi solicitat procedura de la art. 3201 C. proc. pen., ci pe acela că acest inculpat nu a fost inițiatorul conflictului, pe care nu a avut abilitatea de a-l evita, rezultând însă că nu l-a dorit din moment ce el s-a deplasat la locuința lui F.l. fără a fi inițial agresiv, inițiatorul agresiunii fiind inculpatul F.l.

În favoarea inculpaților cărora li s-au reținut circumstanțe atenuante reducerea pedepselor trebuia efectuată în temeiul art. 76 alin. (2) C. pen., fiind vorba de tentativă la omor calificat, nefiind aplicabilă reducerea în limitele de la art. 76 lit. b) C. pen.

Prima instanță ar fi trebuit să menționeze în dispozitivul sentinței ca temei al reducerii pedepselor prevederile art. 76 alin. (2) C. pen. și nu pe cele ale art. 76 lit. b) C. pen., sub acest aspect apelul parchetului fiind parțial fondat, sentința apelată va fi desființată parțial.

În privința pedepselor stabilite pentru fiecare inculpat, prima instanță a făcut o analiză atentă a criteriilor de individualizare luând în considerare atât modul și mijloacele de săvârșire a faptelor ( în public, prin utilizarea unor corpuri contondente), consecințele grave ale acestor fapte, dar și atitudinea inculpaților care nu au perceput această gravitate. S-au avut în vedere și circumstanțele personale ale inculpaților așa cum rezultă ele din înscrisurilor depuse și din referatele de evaluare întocmite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brașov, si anume că inculpații F.l., L.C. și F.O. sunt căsătoriți, au copii minori în întreținere, iar inculpatul F.B. este necăsătorit și locuiește cu mama sa. Toți cei patru inculpați își câștigă cinstit existența, au o imagine favorabilă în comunitate, sunt încadrați în familie și societate și sunt la prima confruntare cu legea penală.

Deoarece prima instanță a făcut o justă individualizare a pedepselor aplicate tuturor celor patru inculpați potrivit criteriilor de la art. 72 C. pen., pedepsele fiind apte, atât în privința cuantumului, cât și a modalității de executare, să asigure scopul de reeducare și prevenție de la art. 52 C. pen., ele vor fi menținute.

Împotriva acestei decizii inculpații L.C., F.l., F.O.G. și F.B. au declarat, în termen legal, recursurile de fată.

Inculpatul L.C., invocând cazul de casare prev. art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și, în rejudecare, ținându-se seama și de noile reglementări care îi sunt favorabile inculpatului, schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea prev. de art. 174-175 lit. i) C. pen. (anterior), care nu mai este prevăzută în noul C. pen., în infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută art. 193 alin. (2) din noul C. pen., având în vecjere faptul că F.l. – partea vătămată – are doar 65 de zile de internare în spital, după cum cum reiese din raportul de expertiză medico-legală, dar și din certificatul medico-legal, fapta comisă putându-se încadra în prevederile anterior menționate, și stabilirea unei pedepse orientată spre minumul prevăzut de lege.

Inculpatul F.l., invocând cazul de casare prev. art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., a solicitat achitarea sub aspectul săvârșirii tentativei la infracțiunea de omor calificat, prev. de art. 20, raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen. întrucât, în noul C. pen., la art. 189 C. pen. – referitor la infracțiunea de omor calificat – este eliminată calificarea „în loc public", și că, în atare situație, se pune problema unei dezincriminări a formei în care a fost sesizată și investită instanța, în condițiile în care trimiterea în judecată s-a realizat pentru tentativă la infracțiunea de omor calificat, art. 175 lit. i) C. pen.

În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice, din tentativă la infracțiunea de omor calificat, prev. de art. 20 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea de încăierarea, prev. de art. 322 C. pen., și, totodată a solicitat să se constate că inculpatul s-a aflat în legitimă apărare, care este o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei.

Inculpatul F.O.G., invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. (anterior), raportat la art. 16 lit. b) C. pen., a solicitat achitarea pentru tentativa la infracțiune ade omor calificat, prev. de art. 20 rap la art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen.

În subsidiar, în situația în care se va aprecia că se face vinovat de infracțiunea reținută în sarcina sa, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei, raportat la dispozițiile art. 5 C. pen., având în vedere legea penală mai favorabilă.

Inculpatul F.B., invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., a solicitat o reindividualizare a pedepsei, în sensul reducerii cunatumului pedepsei aplicate.

Examinând recursurile declarate de inculpații L.C., F.l., F.O.G. și F.B. Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, Înalta Curte observă că, în cauză, decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, la 5 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care acestea sunt supuse casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. (1969), care este legea procesual penală aplicabilă recursurilor de față.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) din același cod.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a cazului de casare prevăzut de pct. 172 alin. (1) art. 3859 alin. (1)C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le-ar cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs expres și limitativ reglementate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.

Cererea inculpatului F.O.G. de achitare în baza art. 16 lit. c) noul C. proc. pen. (fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege) – nu poate fi subsumat (circumscris) cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit cu care casarea poate interveni " când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni sau când instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334-337; în realitate,se tinde la o reapreciere a stării de fapt, care însă nu poate fi luată în discuție din moment ce pct. 18 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. a fost abrogat, încât examinarea, de către instanța de recurs, a stării de fapt reținută prin decizia instanței de apel nu mai este posibilă.

Astfel, criticile formulate de recurenții inculpați, privind greșita condamnare și cererile de achitare exceda cazurilor de casare prevăzute de actualul art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., întrucât se referă la aspecte de fapt ale cauzei.

În ce privește cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurenții inculpați, se constată, pe de o parte, că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, pe de altă parte, că.finalitățile vizate, alternativ, de inculpați prin invocarea acestui temei de drept- achitarea, schimbarea de încadrare juridică sau -reducerea cuntumului pedepselor- nu pot fi realizate, întrucât ceea ce nu se poate obține direct, sub incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18, pct. 17 și pct 14 C. proc. pen., nu poate fi obținut nici indirect, prin "deturnarea " de la finalitatea sa reală a cazului de casare prevăzut de pct. 172 sau acelui prevăzut de pct. 14 (ambele de sub art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.).

În consecință, obiecțiunile formulate în recursul de față, subsumate cazurilor de casare prevăzut de art. art. 3859alin. (1) C. proc. pen. pct. 172 sau, respectiv, pct. 14 se apreciază a fi neîntemeiate.

Cu toate acestea, ca urmare a intrării în vigoare – la 1 februarie 2014 – a noilor coduri (penal și de procedură penală), instanța este datoare, fie la cererea inculpatului recurent, fie chiar din oficiu, să examineze dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art. 5 C. pen., potrivit cu care „ în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecare definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă".

Din această perspectivă, instanța constată că inculpații F.l., L.C., F.O.G. și F.B. au fost condamnați pentru tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20, rap. la art.  174 -175 alin. (1) lit. i) C. pen. (anterior).

După cum se poate observa, faptele săvârșite de inculpați au -întrucât agravanta prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen. (anterior) a fost eliminată – corespondent în prevederile art. 32, raportat la art. 188 C. pen., pedeapsa prevăzută de lege fiind de la 5 ani la 10 ani închisoare, încât aceste dispoziții se învederează a fi mai favorabile inculpaților.

Pentru considerentele expuse, urmează ca recursurile declarate de inculpații L.C., F.l., F.O.G. și F.B. împotriva Deciziei penale nr. 130/Ap din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, să fie admise.

Se va casa, în parte, decizia penală recurată și sentința penală nr. 203 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov și, în rejudecare:

Cu privire la inculpatul F.l.;

Se va face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul F.l. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 – 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., texte de lege în baza cărora inculpatul va fi condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. se vor interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Cu privire Ia inculpatul L.C.;

Se va face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul L.C. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 – 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., texte de lege în baza cărora inculpatul va fi condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. se va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Cu privire ia inculpatul F.O.G.;

Se va face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul F.O.G. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 – 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., texte de lege în baza cărora inculpatul va fi condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. se va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Cu privire la inculpatul F.O.G.;

Se va face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., se va schimba încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul F.B. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 -175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., texte de lege în baza cărora inculpatul va fi condamnat la pedeapsa de 3 ani și 8 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. se va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Vor fi menține celelalte dispoziții ale hotărârilor recurate.

Se va deduce din pedepsele aplicate inculpaților durata reținerii din data de 4 februarie 2013 pentru inculpații L.C. și F.l. și de la 30 ianuarie 2013 la 11 iunie 2014 pentru inculpații F.O.G. și F.B.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații F.O.G. și F.B., în sumă de câte 500 lei și pentru inculpatul L.C., în sumă de 400 lei urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul F.l., de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de inculpații L.C., F.l., F.O.G. și F.B. împotriva Deciziei penale nr. 130/Ap din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, decizia penală recurată și sentința penală nr. 203 din 31 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov și, rejudecând:

Face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul F.l. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 -175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

în baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul L.C. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 -175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpat la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul F.O.G. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 – 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Face aplicarea art. 5 C. pen. și, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul F.B. din tentativă la infracțiunea la omor calificat prev. de art. 20 C. pen. anterior rap. la art. 174 -175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. anterior, art. 74 alin. (2) C. pen. anterior și art. 76 alin. (2) C. pen. anterior în tentativă la infracțiunea de omor prev. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și art. 76 alin. (1) C. pen., texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpat la pedeapsa de 3 ani și 8 luni închisoare și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 65 C. pen. interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 66 lit. a) și b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor recurate.

Deduce din pedepsele aplicate inculpaților durata reținerii din data de 4 februarie 2013 pentru inculpații L.C. și F.l. și de la 30 ianuarie 2013 la 11 iunie 2014 pentru inculpații F.O.G. și F.B.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpații F.O.G. și F.B., în sumă de câte 500 lei și pentru inculpatul L.C., în sumă de 400 lei urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul F.l., de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțata în ședință publică, azi, 11 iunie 2014.