Consideratiuni Discutabile cu Privire la Formele Dreptului de Proprietate

În prezent, problema formelor dreptului de proprietate este una controversată, atât sub aspect doctrinar, cît și din punctul de vedere al existenței unor reglementări legale. Astfel, analizând prevederile constituțiilor contemporane cu privire la dreptul de proprietate, am remarcat că, spre deosebire de Declarația franceză a drepturilor omului și ale cetățeanului 1789, majoritatea constituțiilor actuale fac distincție între diferite forme de proprietate sau consacrând principiul egalității lor (în cazul constituțiilor democratice), sau, consacrând principiul inegalității lor. Majoritatea constituțiilor moderne divizează proprietatea în publică (de stat) și privată, altele fac distincție între proprietatea privată, de stat și municipală sau privată, cooperatistă și de stat.

Constituția Republicii Moldova, consfințind principiile fundamentale cu privire la proprietate, în art. 9 proclamă: „Proprietatea este publică și privată”. Iar art. 127 din Constituție prevede: „Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicție cu interesele societății…”. După cum vedem, în art. 9 din Constituție, legiuitorul a declarat că proprietatea este publică și privată fără a specifica dacă acestea sînt forme ori tipuri ale dreptului de proprietate. În schimb, în art. 127 din Constituție se vorbește despre una din formele dreptului de proprietate. O primă concluzie care s-ar impune aici este că în prezent în Republica Moldova este recunoscută și reglementată proprietatea privată și proprietatea publică, acestea, în opinia noastră, fiind forme ale dreptului de proprietate.

Constituția, prin dispozițiile art. 9, face doar o precizare de ordin general asupra existenței celor două forme de proprietate, fără a oferi însă criterii care ar sta la baza determinării lor. Pornind de la prevederile constituționale și clasificând proprietatea în două forme, urmează să fie găsite criteriile care stau la baza acestei delimitări. În doctrină sînt cunoscute două criterii, ce permit divizarea proprietății în drept de proprietate publică și drept de proprietate privată: a) criteriul subiectiv și b) criteriul obiectiv.

Criteriul subiectiv are ca bază faptul căror subiecte le aparține dreptul de proprietate. Dacă proprietatea aparține subiectelor publice (statul, unitățile administrativ-teritoriale), această proprietate este considerată publică. Dar dacă proprietatea aparține subiectelor private (persoane fizice sau persoane juridice private), ea se consideră proprietate privată. Acesta este, de fapt, și criteriul după care se clasifică dreptul în două ramuri mari – dreptul public și dreptul privat – având ca reper interesele obștești ori interesele individuale.

Criteriul obiectiv are, însă, ca bază nu apartenența dreptului de proprietate subiectelor publice sau subiectelor private, ci regimul juridic al bunurilor ce se află în proprietatea acestora: bunurile proprietate publică sînt inalienabile, iar bunurile proprietate privată sînt alienabile, subiecți ai dreptului de proprietate privată fiind persoanele fizice și persoanele juridice (subiecți privați), precum și statul și unitățile administrativ-teritoriale (subiectele publice), iar subiecți ai dreptului de proprietate publică poate fi doar statul și autoritățile publice.

Raportat la criteriul obiectiv, se expune și Curtea Constituțională, care în virtutea competențelor și atribuțiilor sale, prin Hotărîrea nr.11 din 15.02.2001 stabilește în p. 4: Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale (art. 127 alin. (3) din Constituție), iar dreptul de proprietate privată aparține atât persoanelor particulare (fizice și juridice – op. aut.), cît și statului și unităților administrativ-teritoriale. Totalitatea bunurilor statului și ale unităților administrativ-teritoriale include bunurile domeniului public și bunurile domeniului privat. Bunuri ale domeniului public sînt cele stabilite în art. 127 alin. (4) din Constituție, precum și alte bunuri stabilite de lege, acestea fiind imprescriptibile, inalienabile, iar bunurile domeniului privat se supun regimului de drept comun, se află în circuitul civil și deci, sînt alienabile și prescriptibile.

Din alegațiile date, ne facem concluzia că regimul juridic al proprietății publice și ale proprietății private sunt diferite, acestea îmbrăcând formă de instituție juridică de drept de proprietate privat și drept de proprietate public.

Tot aici, putem face remarcă la prevederile legislației naționale actuale, ce reglementează aceste două forme ale proprietății și ne manifestăm nedumerirea: de ce dreptul de proprietate publică se bucură de o reglementare actuală mai amplă decât dreptul de proprietatea privată?

Ne punem întrebarea dată, reieșind din exigențele legislației în vigoare, prin care se acordă un interes, abordare, reglementare și protecție (inclusiv sancționare dură a celor ce nu se conformă prevederilor imperative) a dreptului de proprietate publică, pe când Constituția RM, în capitolul II, denumit „Drepturile și libertățile fundamentale” (pe care le calificăm ca fiind drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului – op.aut.) dreptul la proprietate este garantat, respectiv este inviolabil, respectiv, trebuie să fie reglementat expres, cu determinarea garanțiilor, protecției și mijloacele de sancționare.

Vom încerca să apelăm la doctrina juridică pentru a clarifica care criteriu este optimal.

Autorii lucrării „Constituția Republicii Moldova comentată articol cu articol” în analiza primului alineat al art. 9, susțin că, „Constituția utilizează noțiunea de publică și nu de stat, prima conținând-o pe a doua. Acest lucru poate fi demonstrat prin acceptarea unei concepții consacrate și recunoscute (atât de dreptul constituțional intern, cît și de dreptul constituțional comparat), conform căreia, statul nu cuprinde și unitățile administrativ-teritoriale. Cu alte cuvinte, se poate spune că domeniul proprietății publice este mai larg și include și domeniul proprietății de stat.”

Dezvoltând poziția lor, autorii sus-numiți constată că „proprietatea publică este de două tipuri:

– proprietatea de stat, obiecte ale acestui tip de proprietate fiind: pământul, subsolul, apele, pădurile, alte resurse naturale; bunurile organelor puterii de stat și ale administrației de stat; valorile culturale și istorice; mijloacele bugetelor de stat; bunurile întreprinderilor de stat; instituțiile de învățământ de stat; alte bunuri care aparțin Republicii Moldova, din țară și din străinătate. De asemenea, Republica Moldova exercită jurisdicția supremă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului ei.

– proprietatea municipală (a unităților administrativ-teritoriale), obiecte ale dreptului de proprietate municipală fiind: bunurile care aparțin organelor puterii și ale administrației unităților administrativ-teritoriale; mijloacele bugetelor locale; fondurile locative și gospodăria comunală și de locuințe ale autorităților administrației publice locale; întreprinderi agricole; întreprinderi comerciale, întreprinderi de deservire socială și de transporturi; întreprinderi și complexe industriale, de construcție și de alt profil; instituții ale învățământului public; instituții ale culturii, ocrotirii sănătății și altele”.

În concluzie autorii menționează faptul, că atributele dreptului de proprietate publică posesiunea, folosința și, mai ales, administrarea (dispoziția) – se exercită în mod diferit, în funcție de titularii tipului respectiv de proprietate și în raport cu bunurile care fac obiectul proprietății publice. Esențial însă este faptul că, indiferent de titularul său, dreptul de proprietate publică trebuie să se exercite în interesul general, al întregului popor – interes național – sau al unui grup restrâns de locuitori dintr-o comunitate concretă – interes local.

Totalizând poziția autorilor citați, am constatat că dreptul de proprietate îmbracă două forme (în opinia autorilor „tipuri”): dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată, la baza acestei diferențieri aflându-se subiectul – titular al dreptului de proprietate. Subiecți ai dreptului de proprietate publică sînt statul și unitățile administrativ-teritoriale, care-și exercită dreptul lor de proprietate publică în interesul general, al întregului popor sau al unui grup restrâns de locuitori dintr-o comunitate concretă – interes local.

Această opinie este acceptată și de Eugenia Cojocari (pe care o susținem), care susține că sub aspectul determinării titularilor săi, dreptul de proprietate poate îmbrăca mai multe forme deși, din punctul de vedere al atributelor și caracterelor sale, este unic, în sensul că aparține în totalitate unui singur titular. Comentând art. 9 din Constituția Republicii Moldova, autoarea susține că dreptul de proprietate, în funcție de titularii săi, poate îmbrăca două forme: forma dreptului de proprietate privată, care aparține particularilor și forma dreptului de proprietate publică, care aparține statului.

Deoarece în legislația autohtonă, bunurile, ce se află în proprietatea statului au un regim juridic diferit, ele creează două domenii (public și privat) ale dreptului de proprietate a statului. Astfel, domeniul public al dreptului de proprietate publică a statului este inalienabil (bunurile din domeniul public fiind scoase din circuitul civil general, nu pot face obiectul unor acte juridice civile) și imprescriptibil și din punct de vedere prescriptiv și achizitiv, în timp ce domeniul privat al dreptului de proprietate publică a statului este alienabil și prescriptibil din punct de vedere achizitiv și sesizabil.

În același spirit se pronunță și savanții români Ion P. Filipescu și Andrei. I. Filipescu, care întru susținerea poziției lor invocă următoarele argumente: „În raport de titular, proprietatea poate fi publică și privată.”

Constituția nu definește proprietatea privată. Dar, pe cale de consecință, rezultă că proprietatea care nu este publică, este privată, deoarece acestea sînt singurele forme sau feluri de proprietate recunoscute, clasificarea fiind summa divisio. Prin urmare, proprietatea privată este aceea care aparține particularilor – persoane fizice ori persoane juridice.

Așadar, proprietatea poate fi publică și privată. Proprietatea publică poate fi de domeniul public sau de domeniul privat. Fiecare dintre aceste două domenii poate fi de interes național sau de interes local.

În literatura de specialitate există și alte opinii cu privire la acest subiect. Astfel, se consideră că statul poate să apară în dublă calitate: ca titular al dreptului de proprietate publică exercitat asupra bunurilor ce constituie domeniul public și ca titular al dreptului de proprietate privată exercitat la fel ca orice subiect de drept, asupra bunurilor ce formează domeniul privat al statului.

În acest sens Eugenia T. Popa susține că: „proprietatea publică aparține numai statului sau unităților administrativ-teritoriale, iar cea privată aparține oricărui subiect de drept, inclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale”.

Această poziție o întâlnim și la Iosif R. Urs și Carmen Ilie-Todică care afirmă că expresia domeniul public face pereche cu domeniul privat, acestea fiind două categorii ale proprietății statului și unităților administrativ-teritoriale care pot fi: proprietate publică și proprietate privată. Bunurile proprietate publică formează domeniul public, iar bunurile proprietate privată formează domeniul privat.

Astfel, drept element de delimitare a formelor de proprietate nu mai servește subiectul titular al dreptului de proprietate, ci regimul bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate.

O altă poziție este acceptată de Sergiu Baieș, care consideră că legiuitorul, reglementând relațiile de proprietate în Codul civil a RM, a pornit de la faptul că proprietatea este unică și că nu există mai multe forme juridice ale dreptului de proprietate, precum dreptul de proprietate privată sau dreptul de proprietate publică. Structura dreptului de proprietate din Codul civil în vigoare diferă de cea a dreptului de proprietate cuprinsă în Codul civil din 1964, care avea următoarele forme: proprietatea de stat; proprietatea organizațiilor sindicale și a celorlalte organizații obștești; proprietatea personală. Autorul consideră a fi reușite (din punct de vedere structural) reglementările din Codul civil în vigoare privind dreptul de proprietate, acestea impunând concluzia că proprietatea este unică și, prin urmare, nu se poate vorbi despre existența mai multor forme juridice ale dreptului de proprietate. Fiind unică, proprietatea poate aparține diferitelor subiecte: particularilor, ca persoane fizice sau ca persoane juridice de drept privat, statului și unităților administrativ teritoriale.

Oricine ar fi, titularul dreptului de proprietate este proprietar al bunului și se bucură de prerogativele pe care le acordă acest drept, în limitele stabilite de lege. În continuare S. Baieș dezvoltă teza, accentuând că, din punct de vedere juridic, nu se poate vorbi despre divizarea dreptului de proprietate în: drept de proprietate privată și drept de proprietate publică. O asemenea divizare, din punctul de vedere al naturii juridice a dreptului de proprietate, nu poate fi acceptată.

Proprietarul, fie el persoană fizică, fie chiar statul în calitate de persoană juridică, va apela, întru exercitarea dreptului său de proprietate, la cele trei atribute ale acestui drept: posesiunea, folosința și dispoziția.

În concluzie, autorul menționează că dreptul de proprietate este unic si nu poate îmbrăca diferite forme juridice, ca: drept de proprietate privată sau drept de proprietate publică. Acest raționament, în afirmația autorului, nu vine în contradicție cu art. 9 din Constituție, care prevede: proprietatea este publică și privată. Din această normă constituțională nu se poate face concluzia că proprietatea ar îmbrăca două forme juridice: dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. Se poate vorbi despre o divizare a proprietății în proprietate publică și proprietate privată doar în sens economic, nu în sens juridic.

O poziție asemănătoare o găsim și la savanții ruși L. V. Șcennikova și K. I. Sclovski, care consideră că din punctul de vedere al dreptului civil nu există forme de proprietate, ci există subiecți diferiți ai dreptului de proprietate. K. I. Sclovski consideră că pericolul care îl comportă noțiunea „forma de proprietate”, constă în faptul că ea poate servi drept temei pentru limitarea dreptului deplin de proprietate al persoanei. L. V. Șcennikova propune a se renunța la sintagma „proprietate privată”, aceasta comportând o pronunțată conotație politică. K. I. Sclovski susține și el această teză, dar numai în cazul în care, concomitent, se va lichida însăși noțiunea „forma de proprietate”, căci, în caz contrar, lichidarea noțiunii „proprietate privată” în condițiile în care se menține proprietatea de stat și alte forme de proprietate, va fi interpretată neapărat ca o încurajare a tendințelor de expropriere sau, în cel mai bun caz, a tendințelor egalitare.

De o opinie contrară, celor, citate mei sus, este savantul E. Cojocari care consideră că cele două forme ale proprietății prevăzute de Constituție, dispun de regimuri juridice diferite. Astfel legislația în vigoare a Republicii Moldova conține reglementări diferite privind dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. În dependență de diferite criterii îmbracă mai multe forme și dreptul de proprietate privată. Astfel, în dependență de modul de utilizare a bunurilor se pot deosebi două forme (domenii) ale dreptului de proprietate privată: dreptul de proprietate privată personală, în care se includ bunurile, ce sunt utilizate pentru satisfacerea necesităților vitale ale persoanei și dreptul de proprietate privată antreprenorială, în care se includ bunurile utilizate în activitatea de întreprinzător al persoanei fizice. Această divizare ar duce la crearea unui regim mai favorabil de impozitare a persoanelor fizice etc.

Noi susținem opinia autoarei E. Cojocari și ne expunem concluziile la paragraful 2.4.

În tabelul 1 sunt prezentate principalele criterii de diferențiere a regimurilor juridice ale celor două forme ale proprietății: privată și publică:

Tabelul 1. Criteriile de diferențiere ale dreptului de proprietate privată de dreptul de proprietate publică.