Consideratii Teoretice Si Practice Referitoare la Societatea cu Raspundere Limitata

CUPRINS

INTRODUCERE

Trecerea la economia de piață și abandonarea economiei centralizate, planificate a făcut necesară și o reformă legislativă de proporții în centrul căreia se află legislația comercială.

În cadrul economiei de piață un rol hotărâtor îl au societățile comerciale. Societățile comerciale reprezintă pilonul principal al procesului de înlăturare a economiei “planificării la comandă”. Până în decembrie 1989, societățile comerciale urmau reglementările Codului comercial român din 1887, titlul VIII, Cartea I, Cod comercial care nu a fost abrogat în perioada economiei centralizat comuniste, dar care, în unele părți, nu mai corespundea noii etape de dezvoltare a economiei țării noastre. Practic, deși neabrogate în mod explicit, unele dispoziții ale acestui cod și-au pierdut interesul practic, ca urmare a naționalizării principalelor mijloace de producție și a cooperativizării forțate a agriculturii finalizate de regimul comunist în anul 1962.

Din Codul comercial român din 1887, în timpul sistemului economic socialist, o serie de reglementări au continuat să fie totuși aplicate în raporturile juridice din domeniul comerțului exterior.

Activitatea legislativă deosebit de intensă desfășurată de autoritățile române în primii ani de după Revoluția din decembrie 1989 are ca realizare principală Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societățile comerciale. Legea nr. 31/1990 reglementează cinci forme pe care le poate îmbrăca o societate comercială:

– societate în nume colectiv;

– societate în comandită simplă;

– societate pe acțiuni;

– societate în comandită pe acțiuni;

– societate cu răspundere limitată.

În cadrul lucrării de față, urmează a fi prezentate aspectele juridice referitoare la societățile comerciale cu răspundere limitată. Cunoașterea acestor aspecte juridice prezintă o importanță deosebită pentru acele persoane care , în cadrul economiei de piață, urmează să organizeze societățile comerciale de această natură.

Față de celelalte forme ale societății comerciale, societatea cu răspundere limitată prezintă interes, mai ales , dacă ținem cont de faptul că majoritatea societăților comerciale care sunt înființate și desfășoară activități comerciale în cadrul economiei naționale, sunt societăți care aparțin acestui tip de societate comercială.

În prezentarea principalelor aspecte juridice privind societatea comercială cu răspundere limitată, pe baza planului de expunere, am urmărit să pun în evidență principalele reglementări în legătură cu forma societății comerciale cea mai accesibilă unor mici întreprinzători, care cu capitaluri mai modeste doresc să pornească o afacere din care să poată să obțină un profit necesar pentru întreținerea acestora și a familiilor lor, iar dacă este posibil, să poată să realizeze o întreprindere de mai mare anvergură, în care să poată să angajeze și forță de muncă salariată.

În etapa actuală de dezvoltare a economiei naționale, societatea comercială cu răspundere limitată deține locul principal în rândul celor cinci forme de societate comercială (societăți în nume colectiv, societăți în comandită simplă, societăți în comandită pe acțiuni și a societăților pe acțiuni).

Forma aceasta de societate se potrivește atât pentru activități comerciale, cât și pentru activități în domeniul producției de bunuri materiale, a unor servicii către populație, precum și pentru executarea de lucrări.

Important pentru alegerea acestei forme de societate este și posibilitatea asocierii atât a persoanelor care dispun de un anumit capital în bani, cât și a acelora care doresc să participe cu bunuri în natură (terenuri, construcții, mașini și utilaje, inventar, precum și muncă).

De asemenea, alegerea acestei forme de societate este atractivă pentru acei întreprinzători care doresc să își organizeze afacerea propusă fără asociere cu alte persoane, prin intermediul societății cu răspundere limitată cu asociat unic.

În vederea intrării într-o astfel de activitate, se impune însă pentru oricare din asociați să se inițieze, în primul rând, în studierea legislației privind societățile comerciale, în general și a societăților comerciale cu răspundere limitată în special.

Având în vedere faptul că legislația în acest domeniu juridic este supusă permanent unor modificări prin care se urmărește de către legiuitor adaptarea organizării și funcționării societății, la cerințele pe care le impune viața practică, este imperios necesar a se urmări orice modificare care intervine în legătură cu activitățile întreprinse de către societate, precum și punerea lor în aplicare, așa cum prevăd dispozițiile cuprinse în actele normative respective.

O preocupare deosebită a asociaților unei societăți cu răspundere limitată trebuie să fie aceea a administrării corecte a societății respective.

Atunci când urmează să angajeze personalul necesar diferitelor activități, trebuie să știe că alegerea acestui personal trebuie să fie făcută cu multă atenție, spre a nu fi puși în situația în care activitatea acestora să ducă la pagube și la răspunderea celor care i-au angajat.

.

Un rol important în controlul activității societății cu răspundere limitată îl au și cenzorii. Alegerea cenzorului sau cenzorilor, atunci când este cazul a fi aleși mai mulți, trebuie făcută cu responsabilitate.

Este foarte important a se alege, pentru asemenea funcții, numai persoane cu pregătire profesională corespunzătoare și care în activitatea lor profesională au dat dovadă de corectitudine și responsabilitate.

Aceeași atenție urmează a fi acordată și persoanelor cu care urmează să se facă asocierea.

Cunoașterea calităților, și a eventualelor vicii trebuie să ducă la evitarea acelora care în activitățile lor anterioare au dovedit superficialitate, necinste, delăsare etc.

Ținând cont de toate aceste cerințe, există creat acel mediu propice necesar pentru desfășurarea oricărei activități sociale și în special activități în acest domeniu de activitate.

CAPITOLUL I

Noțiuni generale referitoare la societatea comercială

Fundamentele instituției juridice a societății comerciale datează din perioada antichității. În dreptul roman, societatea indiferent de formă avea caracter civil și era lipsită de personalitate juridică.

Prima formă de societate comercială a fost create în Evul Mediu, în republicile italiene, cu scopul de a eluda incompatibilitățile între calitatea de nobil, militar sau cleric și cea de comerciant. Societatea se întemeia pe contractual de commenda, prin care o persoană (commendator) încredința unei alte persoane (tractor) o sumă de bani sau o cantitate de mărfuri , pentru a realiza operațiuni comerciale și a împărți beneficiile. Creditorul devenea asociat al comerciantului, riscând, însă, numai suma sau bunurile împrumutate.
Instituția a fost reglementată pentru prima dată în Franța, prin Ordonanță lui Ludovic al XIV – lea privind comerțul terestru (1673) sub numele de societate în comandită.
Primele societăți pe acțiuni apar în secolul al XVII – lea, fiind constituite pe baza unor patente regale sau concesiuni , acordate în urmă expansiunilor colonial ale Angliei, Olandei, Franței etc.

Cea dintâi reglementare sistematică și exhaustivă a societăților comerciale o constituie Codul comercial francez de la 1807, ale cărui forme de societate au fost preluate, prin intermediul Codului comercial Italian, și de Codul comercial român de la 1887. Este vorba despre societatea în nume colectiv, societatea pe acțiuni și societățile în comandită.
În fine, la sfârșitul secolului al XIX – lea a fost creata o formă de societate comercială care împrumută trăsături de la societățile în nume colectiv și societățile pe acțiuni: societatea cu răspundere limitată, reglementată pentru prima dată în Germania, în 1892.

1.1 Importanța și evoluția societății comerciale în decursul timpului

Perioada veche (antică). Germenii instituției juridice a societății comerciale au apărut încă din perioada antichității.

În dreptul roman, societatea era de mai multe feluri: societatea tuturor bunurilor prezente și viitoare ale asociaților (societas omnium bonorum), societatea care avea ca obiect un singur lucru (societas unius rei) și societatea al cărei obiect îl formau veniturile (societas questus).

Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, indiferent de forma să, societatea era lipsită de personalitate juridică. Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparțin asociaților în proprietate, iar nu societății, ca patrimoniu distinct al acesteia.

Perioada Evului Mediu. Societatea comercială cu principalele ei atribute caracteristice apare în evul mediu. Începând din secolul al XII – lea, în republicile italiene Genova, Florența și Veneția, comerțul maritim și terestru cunosc o mare înflorire. Dezvoltarea comerțului a declanșat o mare nevoie de credite. Dar, clericii, nobilii și militarii, deținători de mari capitaluri, nu puteau să acorde împrumuturi cu dobândă comercianților, datorită interdicției impuse de dreptul canonic, respective incompatibilității cu rangul de nobil sau militar .

Pentru a eluda aceste opreliști, comercianții au folosit contractual de commenda. În temeiul acestui contract, o persoană denumită comendator, încredințează unei alte persoane numită tractor, o sumă de bani sau o cantitate de mărfuri pentru a face comerț în alte țări, urmând că beneficiile să se împartă între ele.

Prin folosirea acestui contract, creditorul devine asociat al comerciantului. Pentru creditor riscul este limitat la suma ori bunurile puse în joc.

În scopul protejării terților, sumele de bani și bunurile puse în comun de către asociați constituie un patrimoniu distinct și care are drept titular persoana juridică, recunoscută ca atare de către autorități.

Această instituție a fost folosită și în Franța, sub numele de contract de command. Ea a fost reglementată, pentru prima oară, prin Ordonanța lui Ludovic al XIV-lea privind comerțul terestru din 1673, sub denumirea de societate în comandită.

În secolul al XVII – lea apar primele societăți pe acțiuni . Înființarea acestor societăți este legată de expansiunile colonial ale unor țări maritime ca Olanda, Anglia și Franța.

Aceste companii erau constituite pe baza unor patente regale sau concesiuni, cu participarea unui număr mare de posesori de fonduri. Contribuțiile asociaților formau un patrimoniu distinct de cel al asociaților, care avea ca titular compania, în calitate de persoană juridică. Pentru prima oară, contribuțiile la formarea patrimoniului au primit denumirea de “acțiuni“. În sfârșit, riscurile asociaților erau limitate la contribuțiile lor la formarea patrimoniului companiei.

Perioada modernă. Prima reglemaentare sistematică și cuprinzătoare a societăților comerciale o reprezintă Codul comercial francez din 1807. El conținea dispoziții privind formele de societate existente în activitatea comercială.

Astfel, o formă de societate cunoscută sub numele de societe generală este consacrată sub denumirea de societate în nume colectiv. Societatea are personalitate juridică, iar asociații au o răspundere nelimitată și solidară pentru toate obligațiile societății .

Apoi, pe baza contractului de command se reglementează societatea în comandită . Această societate cuprinde două categorii de asociați: comandității, care au o răspundere nelimitată și solidară, și comanditării, care răspund numai în limita contribuțiilor lor.

În sfârșit, preluând principiile care reglementau marile companii coloniale, Codul comercial francez reglementează societatea anonimă, cu cele două forme ale sale : societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni .

Societatea pe acțiuni putea funcționa numai pe baza autorizației guvernului, motiv pentru care această societate va cunoaște o adevărată expansiune abia după adoptarea legii din 1867, care suprima aceasta autorizație.

Aceste forme ale societăților comerciale au fost preluate de reglementările din alte țări ca Italia, Olanda, Belgia, Spania etc. Ele au fost consecrate și de Codul comercial român din 1887, prin intermediul Codului comercial Italian din 1882, care i-a servit ca model .

În cursul secolelor al XIX – lea și al XX – lea, societățile comerciale au cunoscut o mare dezvoltare. Pe fondul marilor cuceriri ale științei și tehnicii, industria și comerțul au cunoscut mari prefaceri, atingând niveluri de creștere nebănuite. În acest proces, societățile comerciale, permanent adaptate la cerințele economice și sociale, au jucat un rol deosebit în asigurarea și fructificarea capitalurilor în beneficial întreprinzătorilor și al societății.

La sfârșitul secolului al XIX – lea, nevoile practicii comerciale au impus crearea unei forme noi de societate comeciala și anume societatea cu răspundere limitată. Această formă de societate îngemănează trăsături ale societății în nume colectiv și ale societății pe acțiuni. Ea cuprinde un număr restrâns de asociați și răspunderea acestora este limitată la partea lor de capital.

Societatea cu răspundere limitată a fost reglementata, pentru prima oară, în Germania în 1892, de unde a fost preluată și reglementata în Franța în 1925 și apoi în alte țări.

Datorită caracteristicilor sale, societatea cu răspundere limitată a devenit, alături de societatea pe acituni, forma de societate cea mai răspândită în activitatea comercială din toate țările lumii.

1.2 Noțiunea și definirea societății comerciale

Legea nr. 31/1990 nu cuprinde o definiție a societății comerciale. În aceste condiții, încercarea doctrinei de a elabora o definiție a acestei instituții se întemeiază pe dispozițiile Codului civil în materia contractului de societate civilă.

Societatea civilă este definită în doctrină, pornind de la aceste dispoziții, ca fiind un contract în temeiul căruia doua sau mai multe persoane se înțeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfășura împreună o anumită activitate, în vederea realizării și împărțirii beneficiilor care vor rezulta.

Contractul de societate civilă este plurilateral, cu titlu oneros, comutativ și consensual. El cuprinde trei elemente esențiale: obligația asumată de fiecare asociat de a pune în comun o valoare.

Totuși între cele două forme de societate. doctrina a remarcat existența unor deosebiri structurale și funcționale:

1. obiectul societății comerciale este efectuarea de acte de comerț, potrivit art. 1 din legea nr. 31/1990. O societate care realizează activități care nu sunt fapte de comerț este o societate civilă; totodată, dacă operațiunile comerciale au o importanță redusă sau servesc numai ca mijloc de realizare a unor operațiuni civile, societatea va fi civilă;

2. societatea comercială este personalitate juridică, conform art. 1 din legea nr. 31/1990. Pe cale de consecința ea constituie un subiect de drept autonom, distinct de asociații care o compun, care are un patrimoniu propriu, își asuma obligații și pentru îndeplinirea lor;

3. societatea comercială se constituie și funcționează în condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990. Legea stabilește formele juridice pe care le poate îmbrăca societatea comercială, formalitățile de constituire, organele acesteia, condițiile modificării, dizolvării și lichidării ei.

Noțiunea și natura juridică a societății comerciale

Din cele arătate mai sus, societatea comercială poate fi definită drept o persoană juridică constituită de către o grupare de persoane, pe baza unui contract de societate, în care asociații înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț, în scopul realizării și împărțirii beneficiilor rezultate.

În ceea ce privește natura juridică a societății comerciale, în doctrină au fost elaborate mai multe fundamente:

a. teoria contractuală, potrivit căreia societatea comercială este un contract;

b. teoria actului colectiv, conform căreia societatea comercială se constituie nu pe baza unui contract, ci în temeiul unui act complex, colectiv, nereglementat de Codul civil, carte exprimă voințele convergente ale asociaților, și nu scopuri divergente (ca în cazul contractelor sinalagmatice);

c. teoria instituției, care pornește de la premisa că asociații nu pot decât fie să accepte, fie să respingă în ansamblul de reguli stabilite de lege, fără a putea să le modifice în ceea ce au ele esențial.

Indiferent de concepția adoptată, toți autorii sunt de accord că la originea societății comerciale se afla consimțământul individual al asociaților. Participarea la societate este prin excelență voluntară. Cu toate acestea, din momentul în care societatea a dobândit personalitate juridică, rolul voinței asociaților se estompează. Societatea comercială apare ca o organizare de persoane, care, grație personalității juridice, acționează ca un subiect de drept distinct. Asociații păstrează însă dreptul de a decide, în condițiile actului constitutiv și cu respectarea prevederilor legii, asupra societății, putând modifica actul constitutiv și chiar dizolva societatea.

Rezultă, deci că, deși nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este și o persoană juridică, societatea comercială are o origine contractuală.

Formele societăților comerciale. Doctrina dreptului societar deosebește, de pe o parte, societățile comerciale cu personalitate juridică, iar pe de altă parte, pe cele lipsite de personalitate juridică.

Societățile comerciale cu personalitate juridică se pot constitui, potrivit art. 2 și 3 din legea nr. 31/1990, în una dintre următoarele forme:

a. societatea în nume colectiv, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociații în societatea în nume colectiv răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile sociale. Creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva avesteia pt obligațiile ei, și numai dacă societatea nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor asociați ;

b. societatea în comandită simplă, ale cărei obligații sociale sunt garantate de patrimoniul social. Asociații comandități răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile sociale. La fel ca societatea în nume colectiv, creditorii societății se vor putea îndrepta mai întâi împotriva societății, și numai dacă nu-și recuperează creanțele la societate se vor putea îndrepta împotriva asociaților comandități. Asociații comanditări răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

c. societatea pe acțiuni, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Acționarii răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

d. societatea în comandită pe acțiuni, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociații comandități răspund solidar și nelimitat pentru obligațiile sociale. Răspunderea asociaților este subsidiară, la fel ca societatea în nume colectiv. Asociații comanditări răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

e. societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociații răspund numai până la concurența capitalului social subscris;

Persoanele care iau inițiativa constituirii unei societetăți comerciale sunt libere să aleagă una dintre aceste forme, în funcție de natura afacerii, capitalul social necesar etc., precizând această formă în actul constitutiv. Odată aleasa forma juridică a societății, asociații sunt obligați să respecte dispozițiile legale care reglementează acea societate, neputând să constituie o societate hibridă, nenumită, prin îmbinarea unor elemente din forme de societate diferite. În limitele stabilite de lege, asociații pot să modifice sau să completeze regimul juridic al societății pe care o constituie, adaptându-l propriilor interese.

Cu titlu de excepție, în domeniile economice de interes public, legea impune forma de societate: societățile bancare se constituie numai sub formă de societate pe acțiuni; la fel, societățile de asigurări, potrivit art. 11 din legea nr.32/2000 privind societățile de asigurări și supravegherea asigurărilor.

Clasificarea societăților comerciale. Societățile comerciale sunt clasificate, în doctrină, după următoarele criterii:

După obiectul de activitate, se deosebesc:

-societăți de producție;

-societăți care asigură distribuirea și circulația bunurilor;

-societăți de prestări de servicii sau executare de lucrări.

În funcție de originea capitalului social, deosebim:

-societăți comerciale cu capital integral românesc;

-societăți cu capital integral străin;

-societăți cu capital mixt.

După natura asocierii, societățile comerciale se împart în:

-societăți de persoane, care se constituie într-un număr mic de personae, pe baza cunoașterii și încrederii reciproce, a calităților personale ale asociaților (intuit personae); din această categorie fac parte: societatea în nume colectiv (prototipul) și societatea în comandită simplă;

-societăți de capitaluri, care se constituie într-un număr mare de asociați, impus de nevoile acoperirii capitalului social, fără să prezinte interes calitățile personale ale asociaților, elemental esențial fiind reprezentat de cota de capital (intuit pecuniae). Din această categorie fac parte societatea pe acțiuni (prototipul) și societatea în comandită pe acțiuni.

-societatea cu răspundere limitată, care împrumuta unele caractere atât de la societățile de persoane (limitarea numărului asociaților și a posibilității de transmitere a parților sociale), cât și de la societățile pe capitaluri (răspunderea asociaților în limita aportului lor).

În funcție de întinderea răspunderii asociaților pentru obligațiile sociale, se disting:

-societăți în care asociații au o răspundere nelimitată, solidară și subsidiară (societatea în nume colectiv);

-societăți în care asociații au o răspundere limitată la aportul lor la capitalul social (societatea pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată);

-societăți în care asociații răspund în mod diferit, în funcție de calitatea lor de comanditări sau comandități (societatea în comandită simplă și societatea în comandită pe acțiuni).

După structura capitalului social, societățile comerciale pot fi clasificate în:

-societăți în care capitalul social se divide în părți de interese (societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu rasoundere limitată, în cazul căreia părțile de interes sunt denumite părți sociale);

-societăți în care capitalul social se divide în acțiuni (societatea pe acțiuni și în comandită pe acțiuni);

În funcție de numărul persoanelor associate se disting:

-societăți pluripersonale;

-societăți unipersonale: societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.

În funcție de existența sau inexistentă posibilității de a emite titluri de valoare, societățile comerciale pot fi clasificate în:

-societăți care au dreptul să emită titluri de valoare, în categoria cărora intra societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni. Titluri de valoare emise care poartă denumirea de acțiuni, ele materializând dreptul asociaților asupra unei fracțiuni din capitalul social. Acțiunile sunt titluri de valoare negociabile.

-societăți cărora li se interzice emiterea de titluri de valoare; în această categorie sunt cuprinse societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă și societatea cu răspundere limitată.

Funcțiile societăților comerciale. Creșterea nevoilor economice ale societății au făcut ca acțiunile individuale ale comercianților să nu mai facă față activităților economice de amploare. S-a impus, astfel, ideea cooperării între mai mulți întreprinzători.

Expresia juridică a acestei idei este societatea comercială, un organism economic autonom, căruia legea i-a oferit personalitate juridică. El îndeplinește următoarele funcții:

– funcția de organizare. Aceasta presupune stabilirea structurilor interne, numirea organelor de conducere și control, precizarea modului de alcătuire și a competentei acestora, determinarea modului de transformare etc.

– funcția de concentrare a capitalului necesar unei activități profitabile. Volumul capitalului necesar se dimensionează de către fondatori, în funcție de obiectul de activitate, în condițiile impuse de lege etc. Această funcție se manifesta nu numai la consituirea societății, ci sip e tot parcursul funcționării sale.

– funcția de garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Gajul general al creditorilor societății este asigurat de capitalul social, iar distribuirile de beneficii nu pot afecta capitalul social, astfel încât creditorii au asigurată satisfacerea creanțelor lor.

– funcția de satisfacere a intereselor economice și sociale ale asociaților. Mărimea beneficiilor nu este determinate de lege, ci numai de eficienta activității societății. Satisfacerea intereselor economice ale asociaților este facilitate de diversitatea formelor de asociere și de prevederile legale ce reglementează acordarea dividentelor.

– funcția lucrative. Această funcție deosebește societățile comerciale de alte forme de asociere, cu scop nepatrimonial, cum sunt asociațiile și fundațiile.

CAPITOLUL II

Constituirea și funcționarea societății cu răspundere limitată

Societatea comercială cu răspundere limitată este creație a dreptului german; este reglementată pentru prima oară prin legea din 23 aprilie 1892, publicată în Reichgesetz blatt (Foaia de legi a imperiului) din 26 aprilie 1892. Această lege a fost sursă de inspirație pentru alte țări, astfel că Austria, prin legea din 6 martie 1906, Cehoslovacia, prin legea din 15 aprilie 1920, Polonia, prin legea din 13 iunie 1920, au reglementat societatea cu răspundere limitată.

În Franța, este reglementată prin legea din 7 martie 1925, în Luxemburg, prin legea din 9 martie 1923, în Belgia, prin legea din 9 iulie 1935, în Italia, prin codul din 1942, în Spania, prin legea din 14 iulie 1953, în Grecia, prin legea din 1 iulie 1971. În țările anglo-saxone, o formă similară cu societatea cu răspundere limitată este reglementată în 1908, 1913 și 1927.

În România, societatea cu răspundere limitată a fost cunoscută în Bucovina prin aplicarea legislației austriece și după unirea din 1918. Așa cum rezultă din statisticile vremii, a fost tipul de societate preferat de comercianți.

Succesul societății cu răspundere limitată în Bucovina și în țările europene a determinat introducerea sa în proiectul Codului comercial din 1938 care, din păcate, nu a intrat niciodată în vigoare.

Revenind pe plan european, se consideră că legiuitorul german a mers mai departe pe tărâmul limitării răspunderii asociaților creând, prin Legea din 13 mai 1980 și cea din 4 iulie 1980, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1989, societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat. Inspirându-se din aceste reglementări, Franța a introdus prin Legea numărul 85-697 din 11 iulie 1985 și prin Decretul numărul 66-909 din 30 iulie 1986, acest nou tip de societate, denumită întreprindere unipersonală cu răspundere limitată.

2.1 Noțiuni generale referitoare la societatea cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială apărută mai târziu în activitatea comercială.

Această formă de societate a fost inițiată pentru a satisface anumite cerințe ale activității comerciale. Într-adevăr, societățile de persoane (în special societatea în nume colectiv ) asigurau condițiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societățile de capitaluri (mai ales societatea pe acțiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigențelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societății cu răspundere limitată, ca formă mixtă care împrumută anumite caractere atât de la societățile de persoane, cât și de la societățile de capital.

Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate comercială între societățile de persoane și societățile de capitaluri. Este formă intermediară, deoarece, în unele privințe, se aseamănă cu societățile de persoane, iar sub alte aspecte – cu cele de capitaluri, prezentând însă și particularități proprii care îi justifică autonomia.

Ca și în cazul societăților în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaților. Datorită acestui fapt, numărul asociaților este limitat, iar părțile sociale nu sunt liber cesibile. Ca și în cazul societăților pe acțiuni, în societatea cu răspundere limitată asociații răspund pentru obligațiile sociale în limita aporturilor lor. Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare răspândire în activitatea comercială.

Definită ca fiind o formă intermediară între societățile de persoane și cele de capitaluri, societatea cu răspundere limitată poate fi explicată ca societate de persoane cu intruziuni ale elementelor specifice societăților de capitaluri și, paradoxal, la fel de corect, ca societate de capitaluri care preia unele trăsături ale societăților de persoane. De aceea prezintă asemănări atât cu societățile de persoane, cât și cu societățile de capitaluri.

Societatea cu răspundere limitată este o societate care este reglementată și întâlnită în foarte multe țări, poate că este una dintre cele mai răspândite modalități de constituire a unei societăți. Însă fiecare țară are propriile reguli și proprii pași pe care trebuie să îi urmezi, dacă iți dorești să îți deschizi o societate cu răspundere limitată.

În România, acest tip de entitate economică există din 1990, fiind reglementată sub denumirea abreviată S.R.L. Potrivit reglementărilor în vigoare, capitalul social trebuie să îndeplinească o condiție cantitativă, un prag a cărui valoare minimă este de 200 de lei. Condiționarea se explică prin faptul că suma tuturor aporturilor asociaților constituie gajul general al creditorilor chirografari.

Societatea cu răspundere limitată împrumuta anumite caractere atât de la societățile de persoane, cât și de la societățile de capitaluri. Astfel, societatea se constituie pe baza deplinei încrederi intre asociați; numărul acestora este limitat, iar părțile sociale pot fi cesionate în condiții restrictive. Pe de altă parte, însă, asociatiiraspund pentru obligațiile sociale în limita aporturilor lor.

Potrivit art. 3 din legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată e acea societate ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social, asociații răspunzând numai până la concurența capitalului social subscris.

Pornind de la aceste dispoziții, societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită pe baza deplinei încrederi, de către două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfășura o activitate comercială în vederea împărțirii beneficiilor și care răspund pentru obligațiile sociale aportului lor.

Societatea cu răspundere limitată prezintă următoarele caractere:

a) societatea are caracter intuitu personae, asocierea întemeindu-se pe încrederea asociaților;

b) capitalul social este divizat în fracțiuni denumite părți sociale, care nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile;

c) asociații răspund pentru părțile sociale în limita aporturilor lor.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.Potrivit art.13 din legea 31/1990, societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin aprotul unui singur asociat, care va deține toate părțile sociale.

O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. Totodată, o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic, o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.

În caz de încălcare a acestor dispoziții, statul, prin Ministerul Finanțelor, Camera de comerț și industrie teritorială sau orice persoană interesată, poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăți astfel constituite.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este guvernată de dispozițiile legale privind societatea cu răspundere limitată ordinară, cu anumite particularități decurgând din faptul că întregul capital social este deținut de asociatul unic.

2.2 Constituirea societății cu răspundere limitată

Potrivit art.5 din legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut sau prin înscrisul unic, care încheie sub forma unui înscris sub semnătură privată, cu explicația cazului în care printre bunurile subscrise ca aport în natura la capitalul social se afla un teren și al situației în care asociații decid astfel, cazuri în care actul constitutiv se încheie în forma autentică.

În cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmește numai statutul. Societatea devine persoana juridică din ziua înmatriculării sale în registrul comerțului.

Contractul de societate trebuie să cuprindă mențiuni prevăzute de art. 7 din legea nr. 31/1990, cu respectarea dispozițiilor legale specifice acestei forme de societate în ceea ce privește:

a) asociații, care pot fi persoane fizice și juridice. Pentru a asigura caracterul intuitupersonae al societății, art.12 din legea nr. 31/1990 limitează numărul asociaților la cel mult 50

b) firma societății, care se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați, însoțită de mențiunea scrisă în întregime „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L”, potrivit art. 36 din legea nr. 26/1990.

c) capitalul social, care nu poate fi mai mic de 200 Ron. Capitalul poate fi vărsat, o parte la constituirea societății și restul la o dată ulterioară, anterioară începerii operațiunilor în numele societății. Art. 269 din legea nr. 31/1990 sancționează penal administratorii care incepoperatiunile în numele societății, înainte de a fi efectuat vărsământul integral al capitalului social. Jurisprudența interpretează în mod eronat aceste dispoziții, considerând că întregul capital social ar trebui vărsat la constituirea societății.

d) aportul fiecărui asociat în numerar sau în natură. Pentru protejarea intereselor societății sau a terțelor, legea prevede ca prestațiile în muncă și creanțele nu pot constitui aport în societate. Părțile sociale, diviziuni egale ale capitalului social, a căror valoare nu poate fi mai mică de 10 lei, potrivit art.11 din legea 31/1990. Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Contractul trebuie să cuprindă numărul părților sociale și repartizarea lor între asociați.

Statutul societății cu răspundere limitată se încheie în forma autentică și cuprinde aceleași elemente ca și contractul de societate, dezvoltându-le pe cele care privesc organizarea și funcționarea societății.

Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui prin contract de societate și statut.

Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai “statutul”.

Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit “act constitutiv”. Actul constitutiv se semnează de către toți asociații sau, după caz, de către asociatul unic.

Actul constitutiv, de fapt, este un contract de societate, care poate fi definit ca fiind acordul a două sau mai multe persoane care se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de a împărți foloasele ce ar putea deriva.

Contractul de societate reprezintă fundamentul constituirii societății și presupune existența unui element psihologic, anume intenția fiecăruia dintre asociați de a conlucra sau colabora cu toți ceilalți, asumându-și riscurile inerente unei activități desfășurate în comun.

Din definiția de mai sus, se pot deduce caracterele juridice ale contractului de societate (actului constitutiv), astfel :

– este un contract bi sau plurilateral, căci implică participarea mai multor persoane, care acționează în propriul interes (în afară de cazul societății cu asociat unic);

– este un contract sinalagmatic, deoarece părțile au, fără nici o excepție, obligația de a efectua aportul subscris;

– este cu titlu oneros, deoarece asociații își manifestă dorința de a obține un anumit folos material (beneficiu);

– este comutativ, deoarece părțile cunosc întinderea obligațiilor pe care și le asumă, chiar din momentul încheierii contractului;

– este consensual, deoarece societatea ia naștere din momentul încheierii convenției.

Condițiile de fond și de formă cerute pentru încheierea actului constitutiv al societății comerciale cu răspundere limitată.

Pentru a fi valabil încheiat, actul constitutiv al societății comerciale cu răspundere limitată, ca de altfel, ca și pentru celelalte forme de societate comercială, trebuie să îndeplinească anumite condiții esențiale pentru validitatea unei convenții : capacitatea părților, consimțământul valabil exprimat, un obiect și o cauză licită. La acestea, se adaugă și anumite condiții de formă.

Capacitatea de a contracta constă în aptitudinea asociaților de a avea drepturi și obligații și de a le putea exercita prin participarea la circuitul juridic.

În domeniul comercial, atât persoanele fizice, cât și cele juridice române sau străine pot avea calitatea de asociați.

Asocierea, în condițiile legi nr. 32/1990, presupune constiturea unui patrimoniu social, distinct de cele ale părților contractante. Formarea acestui fond comun se realizează prin aporturile subscrise la încheierea contractului.

Pot fi membri asociați ai unei societăți comerciale persoanele care au capacitate deplină de exercițiu. Pot participa ca membri într-o societate cu răspundere limitată și minori, cu autorizarea prealabilă a autorității tutelare și prin reprezentanții lor legali.

Pot participa, de asemenea, la constituirea unei societăți cu răspundere limitată asociațiile, fundațiile, societățile agricole, partidele politice, cultele în condițiile legii. Tot așa, pot fi asociați într-o societate cu răspundere limitată statul, comunele, orașele și județele, în calitate de persoane juridice, care au în proprietate bunuri din domeniul privat.

Pot fi membri ai societății cu răspundere limitată și persoanele străine, care efectuează investiții în România, în condițiile prevăzute de lege.

Consimțământul părților

Pentru a fi valabil, actul constitutiv al societății cu răspundere limitată trebuie să fie rezultatul acordului de voință al asociaților.

Ca o particularitate, în cadrul actului constitutiv, voința părților trebuie să fie animată de dorința de a desfășura o activitate comercială în comun “affectio societățis”, element a cărui absență duce la inexistența acestui act.

Condițiile de valabilitate ale consimțământului sunt cele din dreptul comun, adică: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, neviciat și exprimat cu intenția de a produce efecte juridice. În materie de consimțământ privind actul constitutiv al unei societăți comerciale, acesta poate fi viciat prin eroare, dol și violență.

Eroarea se poate manifesta în legătură cu greșita apreciere a identității unui asociat sau a calităților sale (onorabilitate și competență) și atrage nulitatea relativă a contractului. Eroare se mai poate produce și cu privire la tipul de societate comercială, asociatul crezând că intră într-o societate cu răspundere limitată, însă intră într-o societate pe acțiuni.

Dolul presupune folosirea unor mijloace viclene în scopul de a determina o persoană să încheie un contract de societate.

Violența, deși teoretic poate fi admisă, practic este greu de realizat într-un act constitutiv al unei societăți comerciale.

În ceea ce privește societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, problema vicierii consimțământului nu se poate pune, deoarece actul constitutiv reprezintă o singură manifestare de voință.

Obiectul actului constitutiv. În ceea ce privește obiectul societății comerciale, acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun (Codul civil), potrivit căruia orice societate trebuie să aibă un obiect licit.

Obiectul contractului de societate trebuie privit în dublu sens, în primul rând referindu-se la vărsarea aporturilor, iar în al doilea rând la realizarea de către societatea cu răspundere limitată a unei activități comerciale, respectiv săvârșirea de fapte de comerț.

Sensul existenței unei societăți cu răspundere limitată este acela de a realiza afaceri-operațiuni comerciale- care formează obiectul social.

Obiectul societății trebuie să fie clar exprimat și cât mai detaliat în legătură cu faptele de comerț propuse a fi realizate. Obiectul societății cu răspundere limitată trebuie să fie determinat sau determinabil, licit, moral și posibil de realizat.

Determinarea obiectului societății cu răspundere limitată se referă la o anumită activitate, precum servicii, producție industrială, comerț etc.

Cauza actului constitutiv. Reprezintă o ultimă condiție generală de fond a actului constitutiv. În cazul unei societăți cu răspundere limitată, părțile încheie contractul de societate cu intenția de a contribui la constituirea capitalului social și de a exercita în comun activitatea comercială propusă. Așadar, cauza pentru care părțile încheie actul constitutiv este obținerea unor beneficii pe urma asocierii.

Condiții de formă

Condițiile de fond enumerate mai înainte, trebuie completate cu cerința formei înscrisului, autentic, în unele situații (când membrii aduc ca aport la capitalul social un bun imobil) și sub semnătură privată, în celelalte cazuri.

Elementele specifice ale actului constitutiv al societății cu răspundere limitată

Aporturile asociaților

Etimologic, termenul de aport provine de la franțuzescul “apport”, care înseamnă “contribuție”. În sens material, prin aport trebuie înțeleasă deci, valoarea patrimonială ce reprezintă contribuția concretă a fiecărui asociat la formarea capitalului social, și aceasta întrucât capitalul social, ca totalitate a aporturilor, are o valoare economică (patrimonială). Aportul nu trebuie confundat cu capitalul social.

Aportul implică o obligație individuală din partea fiecărui asociat de a contribui la constituirea capitalului social. El este indisolubil legat de calitatea de asociat. Caracterul individual al aportului rezultă din art. 7 din Legea nr. 31/1990 care cere “menționarea aportului fiecărui asociat”, nefiind admisă promisiunea unui aport ce va fi adus de o altă persoană. Nu se cere însă ca aporturile asociaților să aibă aceeași natură sau să fie de valoare egală.

Obiectul aportului. Poate constitui obiect al aportului orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal, care are o valoare economică și prezintă utilitate pentru societatea în care urmează a fi adus. De asemenea, poate constitui aport un fond de comerț, un brevet de invenție, o marcă de fabrică, inclusiv titluri de valoare, numerar sau creanțe, un procedeu de fabricație, o industrie proprie, acțiuni ale societăților existente sau chiar un drept de concesiune dacă nu are un caracter strict personal.

În conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, aporturile efectuate la constituirea unei societăți comerciale se pot prezenta sub următoarele forme:

aport în numerar, constând într-o sumă de bani pe care asociatul se obligă să o verse în contul societății;

aport în natură, constând din anumite bunuri, mobile sau imobile, care pot fi aduse în proprietatea sau folosința societății;

aport în industrie, constând în prestațiile în muncă la care s-au obligat asociații.

Aportul în numerar. Aporturile în numerar pot fi: fie în monedă națională (lei) fie într-o altă monedă (valută), fie mixte.

În cazul în care aportul constă într-o sumă de bani, dacă ea a fost pusă în comun la termenul stipulat în actul constitutiv, asociatul în culpă datorează dobânzi începând cu acest termen și de plin drept, nefiind necesară punerea sa în întârziere. Această derogare se justifică având în vedere paguba care poate rezulta pentru societate din cauza nedepunerii la timp a banilor, legea fiind mai severă în privința asociaților decât în privința debitorilor ordinari. De asemenea, în măsura în care s-a cauzat un prejudiciu societății, asociatul răspunzător poate fi obligat și la plata unor daune-interese. De asemenea, asociatul va putea fi exclus din societate, conform art. 217 lit. a din legea nr 31/1990.

Aporturi în natură. Pot fi aduse cu titlu de aport și bunuri de orice fel. Dacă obiectul aportului constă în bunuri fungibile sau consumptibile, proprietatea asupra lor se va transmite potrivit dreptului comun, adică în momentul individualizării și punerii lor efective la dispoziția societății. Dacă contribuția are ca obiect un bun individual determinat și neconsumptibil sau nefungibil, aportul poate consta în proprietatea acelui bun, sau numai în folosința (uzul și/sau fructele) lui. Dacă asociații nu au făcut referire în pactul societar și nu s-au înțeles să aducă aportul în proprietate sau numai în folosință, se va prezuma că el a fost adus cu titlu de proprietate. În cazul în care aportul are ca obiect un bun mobil sau imobil corporal, raporturile dintre asociat și societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre vânzător și cumpărător.

Aporturile efectuate de asociați la constituirea societății sunt supuse evaluării. Deși art. 7 lit. d) al Legii nr. 31/1990 prevede că în actul constitutiv trebuie să se specifice modul de evaluare a aporturilor în natură, totuși legea nu precizează cum se va face această comensurare. Considerăm că sunt posibile trei soluții:

– dovedirea valorii bunurilor aduse ca aport prin acte oficiale de genul: facturi, chitanțe etc.;

– folosirea unei evaluări făcute la cererea părților de către un expert autorizat;

– evaluarea amiabilă făcută de părți.

Evaluarea este necesară pentru determinarea valorii patrimoniului societății, precum și pentru stabilirea întinderii dreptului fiecărui asociat la beneficii. Dacă evaluarea nu s-a efectuat prin actul constitutiv, se va avea în vedere valoarea curentă din ziua predării aporturilor.

Pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, art. 13 alin. 3 al Legii nr. 31/1990 prevede că valoarea aportului în natură va fi stabilită în baza unei expertize de specialitate.

În schimbul aportului său, asociatul primește un număr de părți sociale, cu drepturile și obligațiile care decurg din acestea. Asta înseamnă că pe toată durata de existență a societății cu răspundere limitată, creditorii personali ai asociaților nu-și vor putea exercita drepturile lor de creanță decât asupra unei părți din beneficiul societății cuvenite ca dividend asociatului debitor sau, după dizolvarea societății, asupra părții ce i s-ar cuveni prin lichidare.

Transferul dreptului de proprietate are loc din momentul înmatriculării societății în registrul comerțului . Pieirea bunului înainte de înmatriculare atrage riscul asociatului care va aduce în societate un alt bun ori numerar.

Aportul în industrie. Acest aport constă în muncă sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în societate având în vedere competența și calificarea să. Pentru protejarea intereselor societății și ale terților, legea prevede că prestațiile în muncă și creanțele nu pot constitui aport în societatea cu răspundere limitată.

Realizarea și împărțirea beneficiilor

Întrucât scopul societății comerciale este realizarea unor beneficii, actul constitutiv trebuie să prevadă partea fiecărui asociat la beneficii și pierderi (art. 7). Criteriile de împărțire sunt lăsate pe seama consensului asociaților. Astfel, ceea ce este de esența actului constitutiv este participarea tuturor asociaților la beneficii, cât și la pierderi rezultate din operațiunile care formează obiectul actului constitutiv.

Concepția asupra beneficiilor a evoluat, plecând de la acceptarea doar a câștigurilor evaluabile în bani, la condițiile mai avantajoase obținute de o societate față de alta, realizarea de economii etc.

Realizarea și împărțirea beneficiilor poate fi constatată numai la sfârșitul exercițiului financiar, prin întocmirea bilanțului și contului de profit și pierderi.

Pentru a putea fi repartizate beneficiile trebuie să fie reale (art.67 alin. 3 din Legea nr. 31/1990) și utile. Dividendele ce se vor plăti asociaților fără respectarea dispozițiilor legii sunt considerate fictive și se vor restitui societății, putând fi reclamate în termen de 3 ani de la data distribuirii lor (art. 67 alin. 5 din Legea nr. 31/1990).

În ceea ce privește modul de împărțire a beneficiilor, legea lasă asociaților libertatea de a decide. Dacă asociații nu hotărăsc, se va aplica principiul potrivit căruia toți asociații trebuie să primească beneficii și să participe la suportarea pierderilor.

De regulă, se reține ca mod de împărțire a beneficiilor contribuția asociaților la formarea capitalului social al societății. În lipsa unei înțelegeri a asociaților se va aplica dispoziția legală – art. 67 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, care prevede că “dividendele se vor plăti asociaților în proporție cu cota de participare la capitalul social”.

Clauzele actului constitutiv al societății cu răspundere limitată

Precizări prealabile. Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată, trebuie să cuprindă clauzele stabilite de Legea nr. 31/1990 privind constituirea acestei forme de societate, adică trebuie să prevadă mențiunile cerute de art. 7 al legii.

Clauzele uzuale, inerente în orice act constitutiv al societății cu răspundere limitată, privesc așa cum se va arăta mai detaliat în continuare: identificarea părților care îl încheie, caracteristicile distinctive ale viitoarei entități colective, modul de conducere și de gestiune a acesteia, drepturile și obligațiile corelative ale membrilor. Pe lângă prevederile obligatorii, enumerate prin dispozițiile legale arătate, sunt de asemenea posibile mențiuni facultative.

Legiuitorul a lăsat părților prin actul constitutiv posibilitatea să-și adapteze conținutul clauzelor privind elementele socotite utile pentru succesul întreprinderii, care conjugă interesele asociaților. Evident, libertatea de acțiune a asociaților va ține întotdeauna seama de dispozițiile legale referitoare la clauzele ce nu pot lipsi din contract și la conținutul dictat acestora de legile comerciale actuale. Evident, nu pot lipsi din actul constitutiv, mențiunile referitoare la părțile convenției – viitori asociați – , la identificarea societății cu răspundere limitată, la caracteristicile de bază ale acesteia, cum ar fi capitalul social și modul de funcționare, la controlul societății, dizolvare și lichidare, precum și la eventualele sucursale și filiale.

În plus, fără nici o restricție, părțile pot conveni asupra modului de gestiune, de consultare a asociaților sau de transfer al părților sociale.

Indiferent de tipul de societate la a cărei temelie stă, actul constitutiv cuprinde două mari categorii de clauze:

– clauze privind asociații ;

– clauze privind entitatea căreia îi dă naștere.

Elementele de identificare diferă după cum asociații sunt persoane fizice sau juridice. În cazul persoanelor fizice trebuie menționat numele, prenumele, data și locul nașterii, cetățenia și domiciliul. În cazul persoanelor juridice se indică denumirea, sediul și naționalitatea.

Totodată, este necesar ca, în actele constitutive să fie precizate caracteristicile distinctive ale societății cu răspundere limitată. Clauzele corespunzătoare constau în elemente de individualizare: denumirea, sediul și forma juridică adoptată de asociați.

Străinii, persoane fizice sau juridice, sunt asimilați cetățenilor români, cu aplicarea dispozițiilor speciale privind operațiunile valutare în România.

Societatea cu răspundere limitată constituită din doi până la 50 de asociați este societatea pluripersonală clasică. Această configurație corespunde modelului cel mai frecvent de societate cu răspundere limitată. Regulă de maximum 50 de asociați reține de asemenea atenția. Destinată să sublinieze voința legiuitorului de a afecta forma societății cu răspundere limitată întreprinderilor mici și mijlocii, dispoziția legală antrenează refuzul înmatriculării, dacă societatea este constituită de mai mult de 50 de asociați. Oricare ar fi originea măririi numărului de asociați, chiar și în cazul succesiunii, regulă de mai sus trebuie aplicată. Așadar, dacă în cursul vieții sociale numărul asociaților depășește cifra de 50, societatea cu răspundere limitată trebuie să reducă acest număr la un nivel egal sau inferior celui de 50, sau să se transforme în societate pe acțiuni, sub sancțiunea dizolvării de plin drept.

Amintim , există și posibilitatea constituirii unei societăți cu răspundere limitată de către o singură persoană fizică sau juridică, în calitate de “unic asociat”, posibilitate ce se poate ivi în trei situații: o singură persoană constituie de la început o societate cu răspundere limitată unipersonală; reunirea într-o singură mână a tuturor părților sociale ale unei societăți cu răspundere limitată pluripersonale; transformarea unei societăți, având altă formă, de îndată ce condițiunile legale de a accede la forma societății cu răspundere limitată unipersonală vor fi îndeplinite.

În consecință, pluralitatea asociaților este cerută în momentul constituirii, potrivit dispozițiilor legale, sub sancțiunea nulității actului constitutiv. Dar soluția, evident, nu este valabilă în cazul societăților unipersonale, ce se nasc prin voința unui asociat unic.

Actul constitutiv trebuie să cuprindă mențiuni privind caracteristicile distinctive ale societății cu răspundere limitată.

Firma. Societatea cu răspundere limitată beneficiază de alegerea liberă a denumirii sale sociale, cu condiția de a nu aduce atingere drepturilor unei alte societăți. Legea nr. 26/1990 la art. 33 prevede că firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată“ sau “S.R.L.” Neincluderea în noua formulare a Legii nr. 26/1990 a prevederilor privind obiectul de activitate își are motivația în necesitatea alinierii legislative la legislația europeană, precum și în dificultățile ivite în practică privind menționarea obiectului în denumirea societății26.

De precizat că denumirea sub care funcționează o societate cu răspundere limitată, împreună cu capitalul social al acesteia, trebuie să figureze pe toate actele și documentele emanând de la societate și destinate terților.

Sediul. Determinarea sediului societății cu răspundere limitată este o cerință imperativă, având în vedere că localizarea trebuie indicată obligatoriu în actul constitutiv, dar ea este importantă mai ales prin consecințele pe care le implică, atât pe plan procedural (identificarea tribunalului competent pentru a soluționa litigiile privind societatea și locul unde trebuie îndeplinite formalitățile legale de publicitate), cât și prin raportarea la regulile de drept internațional privat (determinarea legii aplicabile și a naționalității societății).

Sediul social este liber ales dar trebuie să corespundă cu locul în care se află direcția efectivă a societății. Se mai ține cont de asemenea, de existența unui centru real al luării deciziilor, de locul unde se desfășoară activitatea comercială etc.

Ca și domiciliul, sediul societății este obligatoriu, stabil și unic. Orice societate cu răspundere limitată trebuie să aibă un sediu real constând într-un spațiu locativ determinat pe care-l ocupă în baza unui titlu legitim.

Sediul social determină competența instanțelor judecătorești și constituie criteriul pentru stabilirea naționalității persoanei juridice. Sediul mai constituie locul unde, în lipsă de stipulație expresă, urmează să se execute contractul în toate cazurile când societatea are calitatea de debitor sau, în terminologia legii, ea este “cel ce s-a obligat”.

Sediul social trebuie să fie, așa cum a înțeles să precizeze jurisprudența, un sediu real. Sediului real – locul unde se află centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare – poate fi considerată ca valabilă și în raporturile de drept intern. Sediul nu este o simplă adresă și cu atât mai puțin o căsuță poștală, ci trebuie să fie o așezare efectivă, ceea ce impune existența unui spațiu locativ determinat pe care societatea comercială îl ocupă în baza unui titlu legitim.

Caracterul de permanență al sediului societății de loc statornic nu înseamnă imposibilitatea schimbării lui. O asemenea schimbare echivalează din punct de vedere juridic, cu stabilirea unui nou sediu. Ea se va putea face în condițiile modificării actului constitutiv și ale legii, cu publicitate prescrisă de Legea nr. 26/1990 prin înregistrarea în Registrul comerțului a mențiunii referitoare la schimbarea sediului.

Din faptul că Legea nr. 31/1990 ca se referă la “sediul” persoanei juridice și prin analogie cu principiul unicității domiciliului, se poate trage concluzia că societatea comercială cu răspundere limitată are un singur sediu principal. Cele arătate nu împiedică însă societatea să aibă sedii secundare (sucursale, agenții, etc.). Asemenea sedii sunt calificate ca secundare, prin poziție cu sediul principal. În privința schimbării ulterioare a sediilor secundare și a publicității corespunzătoare, se aplică regulile sediului principal.

Dovada sediului se poate face de societatea cu răspundere limitată cu titlul de proprietate al societății asupra imobilului sau părții din imobil afectată sediului social; contract de închiriere vizat de circumscripția financiară, contract de subînchiriere a unui spațiu pentru a fi folosit ca sediu; o prevedere în actul constitutiv prin care asociatul arată că efectuează aport la capitalul social folosința unui spațiu determinat, la dispoziția exclusivă a societății comerciale în curs de formare.

Pentru a fi complet, sediul trebuie să menționeze strada și numărul; o schimbare a adresei reprezintă o modificare a actului constitutiv și necesită hotărârea adunării extraordinare.

Durata societății. Durata societății cu răspundere limitată nu prezintă nici o particularitate. Ea trebuie indicată în actul constitutiv și va putea fi și nelimitată. Dacă durata este limitată la un anumit număr de ani, clauza nu este constrângătoare căci există posibilitatea prelungirii perioadei de funcționare.

În dreptul italian, durata societății nu poate fi nelimitată, căci se consideră că aceasta ar constrânge participanții în ceea ce privește posibilitatea de retragere, care nu ar putea fi acceptată decât în puține cazuri prevăzute de lege sau de actul constitutiv.Se consideră că menționarea expresă în actul constitutiv a duratei de funcționare ar fi benefică și în cazul societăților comerciale din România.

Obiectul social. Obiectul social trebuie să fie ca pentru orice altă societate licit și posibil, societatea cu răspundere limitată prezentând particularitatea de a se preta la orice tip de activitate comercială.

Actul constitutiv trebuie să arate obiectul societății sau obiectul social, adică activitatea pe care societatea își propune să o desfășoare pentru a obține beneficiile scontate.

În practică judecătorească s-a statuat că nu constituie fapte de comerț și, drept consecință, nu pot fi incluse în obiectul de activitate al unei societăți comerciale cu răspundere limitată :

– activitățile de învățământ;

– asistență socială și îngrijiri medicale;

– activitățile având ca obiect “întrajutorarea bănească (casele de ajutor reciproc)”;

– cele privind acordarea de asistență juridică.

Obiectul de activitate al societății trebuie să aibă un caracter determinat. Prin urmare, actul constitutiv și statutul societății cu răspundere limitată trebuie să stabilească cu multă precizie activitățile ce urmează a fi desfășurate în timpul funcționării societății, evitându-se formulări generale sau echivoce.

Alături de condițiile menționate mai sus, obiectul social trebuie să mai îndeplinească și următoarele condiții:

– să fie posibil de realizat, deoarece ad imposibilum nulla obligațio;

– să fie licit și moral, adică să nu contravină legii și normelor de conviețuire socială

În orice caz, în conformitate cu normele generale dictate pentru orice tip de activitate comercială, obiectul trebuie indicat cu precizie și trebuie să posede caracterul posibilității, liceității și determinării. Iliceitatea sau caracterul contrar ordinii publice sau normelor legale determină nulitatea absolută a actului constitutiv. În ipoteza unui obiect social complex, adică rezultat dintr-o pluralitate de acte comerciale, iliceitatea chiar a unei singure activități determină nulitatea întregului act constitutiv, nulitatea parțială fiind exclusă.

În al doilea rând, orice schimbare a obiectului de activitate este de competența adunării extraordinare și e supusă omologării, cu dreptul asociaților ce se opun schimbării de a se retrage din societate, cu rambursarea propriilor părți sociale.

În al treilea rând, încheierea unui act străin de obiectul social, atrage răspunderea administratorilor și permite societății să respingă efectele actului demonstrând că terțul cocontractant în momentul încheierii actului nu a fost de bună credință, știind că administratorul și-a depășit limitele propriei competențe.

Capitalul social. O altă categorie de clauze se referă la capitalul social, părțile în care acesta este împărțit și la aporturile cu care fiecare asociat contribuie la constituirea societății cu răspundere limitată.

Este necesar ca actul constitutiv al societății să precizeze capitalul subscris și vărsat, în proporțiile admise de lege, precum și aporturile care îl compun, determinându-se contribuția fiecărui asociat, în numerar sau în alte bunuri, cu precizarea valorii, a modului de evaluare precum și a datei fixate pentru efectuarea vărsământului integral al capitalului subscris.

Capitalul social al societăților cu răspundere limitată reprezintă expresia valorilor bunurilor aduse de asociați în societate, pentru formarea patrimoniului social. El va avea o valoare minimă de 200 lei, valoare stabilită prin actul constitutiv și care rămâne stabilă pe toată durata de funcționare a societății (cu excepția cazurilor de majorare sau reducere, în condițiile legii).

Capitalul social se divide în părți egale, cu o valoare minimă de 10 lei, părți ce sunt considerate indivizibile față de societate, care nu recunoaște decât un proprietar pentru fiecare parte socială subscrisă și vărsată. Asociații vor fi trecuți în registrul ținut de administratori cu numărul de părți sociale pe care îl dețin și vor dobândi un certificat constatativ al drepturilor lor. Certificatul nu reprezintă un titlu transmisibil, deoarece părțile nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Aceasta nu înseamnă că părțile sociale nu pot fi transmise altor persoane, dar cesiunea comportă reguli speciale, care vor fi analizate ulterior.

Drepturile și obligațiile asociaților. Un capitol distinct în cadrul actului constitutiv se referă la drepturile și obligațiile asociaților.

Calitatea de subscriitor al unui aport conferă persoanei fizice sau juridice care contribuie la alcătuirea capitalului social îndeosebi dreptul de a încasa dividende, cât și obligația corelativă de a suporta eventualele pierderi înregistrate de entitatea colectivă.

În societatea cu răspundere limitată trebuie specificat, în actul constitutiv, modul de repartizare a părților sociale, cât și cota fiecărui asociat la beneficii și pierderi. Obligațiile asociaților privesc efectuarea aportului. În cazul în care la încheierea actului constitutiv, capitalul subscris nu a fost vărsat, în actul constitutiv trebuie să se arate termenele până la care asociații să efectueze vărsământul privind întregul capital subscris. Aceștia vor avea putere de decizie în cadrul adunării generale, vor contribui la realizarea obiectului de activitate, vor beneficia de dreptul de a fi aleși administratori, cenzori sau de a-i alege sau revoca pe aceștia, vor putea efectua controlul gestiunii sociale, vor putea ceda părți sociale pe care le dețin altor persoane pe un preț avantajos, vor putea cere dizolvarea societății sau se vor retrage din aceasta pentru motive întemeiate și, nu în ultimul rând, se bucură de dreptul de a participa la beneficii.

Pe de altă parte, asociații vor stipula în actul constitutiv obligațiile care îi revin fiecăruia. Ei trebuie să efectueze vărsămintele datorate, în cuantumul, modalitățile și la termenele prevăzute. Asociații au obligația de a efectua prestațiile în muncă la care eventual s-au angajat.

Conducerea și gestiunea societății. Un alt capitol al actului constitutiv reglementează modul de conducere și gestiune curentă a societății comerciale. Potrivit legii, în actul constitutiv, asociații trebuie să prevadă unele elemente referitoare la administrarea societății, la luarea deciziilor în organele de deliberare, precum și la controlul asupra gestiunii societății. În cazul societății cu răspundere limitată, administratorii pot fi asociați sau terțe persoane desemnați fie prin actul constitutiv, fie de către adunarea asociaților (art. 189 lit. b din Legea nr. 31/1990). Precizăm că revocarea administratorilor ca și numirea acestora printr-o hotărâre judecătorească, sau menținerea în funcție a lor pe baza deciziei instanței nu sunt valabile. În această situație instanța își depășește competența, prin substituirea să voinței adunării generale a asociaților.

Actul constitutiv al societății cu răspundere limitată poate prevedea alegerea unuia sau a mai multor cenzori (art. 194 al. 1, Legea nr. 31/1990). Această facultate cunoaște o limitare dacă numărul asociaților trece de cincisprezece, când numirea lor este obligatorie. Dacă nu există cenzori, controlul gestiunii se realizează (art. 194 alin. 4) de fiecare asociat care nu este administrator al societății.

Dizolvarea și lichidarea societății. În fine, actul constitutiv va cuprinde și o clauză referitoare la modalitățile de dizolvare și lichidare a societății cu răspundere limitată. De obicei, părțile se rezumă la a cita art 222 – care cuprinde cauzele generale de dizolvare ale societăților comerciale – și art. 224 – ce se referă la cazul special al dizolvării societății cu răspundere limitată în situația când numărul asociaților se reduce la unul singur.

Procedura ce va fi urmată în caz de lichidare este cea prevăzută de reglementările legii societăților comerciale.

Alte clauze. Clauze privind sucursalele societății. Dacă se dorește înființarea de sucursale ale societății cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să cuprindă anumite mențiuni în acest sens. Astfel, în actul constitutiv trebuie să se arate localitățile din țară sau străinătate unde societatea înființează sucursale ori filiale (art. 7 din Legea nr. 31/1990).

Conținutul actelor constitutive poate fi întregit și cu clauze pe care dispozițiile Legii nr. 31/1990 le consideră opționale. Astfel, de exemplu, inserarea condiției speciale de retragere a unui asociat în conformitate cu art. 221.

Procedura constituirii societății cu răspundere limitată. Întocmirea actului constitutiv al societății cu răspundere limitată.

Reglementarea constituirii societății cu răspundere limitată este relizată prin Legea nr. 31 / 1990, coroborată cu prevederile Legii nr. 26 / 1990. Principalele etape de procedură, obligatorii pentru constituirea legală a unei societăți comerciale de acest tip sunt:

– redactarea și, eventual, autentificarea actului constitutiv;

– întocmirea cererii de înmatriculare și înscrierea mențiunilor prevăzute de Legea nr. 31 / 1990

– obținerea avizelor și a actelor de autorizare;

– controlul legalității înmatriculării societății;

– înscrierea societății în registrul comerțului;

– publicitatea privind constituirea societății;

– înscrierea fiscală a societății;

Îndeplinirea condițiilor de procedură privind înființarea societății comerciale cu răspundere limitată, este un proces complex. Durata acestuia poate fi uneori, destul de îndelungată. Pentru a se asigura viitoarei societăți comerciale posibilitatea de a îndeplini condițiile preliminare pentru întemeierea să valabilă, legiuitorul îi recunoaște, încă din această fază incipientă, un statut interimar, care reprezintă situația juridică a acestei forme de societate comercială în formare.

La întocmirea înscrisului unic (actului constitutiv) asociații vor alege între varianta înscrisului unic și varianta întocmirii contractului de societate și a statutului. Când este vorba de o societate comercială cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmește numai statutul societății.

Forma scrisă este impusă de o serie de factori dintre care menționăm: alegerea asociaților, constituirea capitalului social, vărsarea aportului la capitalul social, împărțirea beneficiilor, modul de funcționare, controlul activității societății, modificări ale statutului etc.

Actul constitutiv se va încheia în mod obligatoriu, în formă autentică, în cazul în care este adus ca aport la capital un teren .

Când actul constitutiv se încheie în formă autentică, înscrisul respectiv se prezintă notarului public de către administratorul desemnat de către ceilalți asociați. În cazul în care, se încheie numai un singur act constitutiv ,acesta trebuie să fie semnat de către toți asociații.

Actul constitutiv în formă scrisă urmează a fi completat cu o procedură de publicitate, ce se realizează în interesul terților. Aceștia, au dreptul ca, în vederea încheierii unor afaceri cu respectiva societate cu răspundere limitată, să cunoască conținutul exact al actului constitutiv.

Capacitatea juridică a societății cu răspundere limitată, în această perioadă de provizorat este o capacitate de folosință restrânsă. Această capacitate de folosință restrânsă se mai numește de unii autori, „mică personalitate juridică”. Mica personalitate juridică, astfel recunoscută, se coroborează cu capacitatea de exercițiu corelativă, tot anticipată, de care se pot prevala în mod legitim persoanele desemnate să efectueze operațiunile legate de valabilă întemeiere a societății comerciale respective.

Înmatricularea (înscrierea) societății

Odată cu întocmirea actului constitutiv s-a încheiat prima etapă procedurală de constituire a societății. În a doua etapă de constituire a societății cu răspundere limitată, urmează a se verifica legalitatea actului constitutiv de către judecătorul delegat în acest scop pe lângă registrul comerțului. Judecătorul delegat, după ce verifică și constată legalitatea actului constitutiv, se va pronunța printr-o încheiere, în care dispune înregistrarea societății în registrul ținut în acest scop.

Încheierea prin care s-a dispus înmatricularea (înregistrarea) societății comerciale reprezintă o garanție generală în ceea ce privește respectarea legalității și a desfășurării unei activități conforme cu legea.

Cererea de înregistrare (înmatriculare)

Înmatricularea (înscrierea) societății în registrul comerțului se face în baza unei cereri adresate registrului comerțului, în a cărui rază teritorială își va avea sediul societatea. Această cerere trebuie introdusă în termen de 15 zile de la data semnării actului constitutiv de către membrii sau de la data autentificării, în cazul în care legea impune autentificarea actului constitutiv. Cererea va fi semnată de administrator (art. 19 alin. (1) din Legea nr. 26/ 1990).

Cererea se face pe un formular tipizat și va cuprinde următoarele mențiuni:

– actul constitutiv al societății;

– dovada efectuării vărsămintelor;

– actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură ,iar în cazul în care printre ele figurează imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;

– actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de asociați.

La primirea actelor la registrul comerțului, se înregistrează în registrul comerțului cererea și numărul de ordine din acest registru.

La primirea cererii de înscriere, referentul de la Oficiul registrului comerțului va verifica dovada titlului legal de deținere a spațiului, în care societatea va funcționa (contract de vânzare-cumpărare, certificat de moștenitor, contract de închiriere etc.).

La depunerea cererii de înscriere, solicitantul va face dovada achitării taxelor judiciare și de timbru judiciar, precum și a taxei pentru operarea în registrul comerțului.

Prin modificarea Legii nr.31/1990, s-a introdus o nouă procedură pentru obținerea autorizării societății comerciale, s-a prevăzut că avizele și autorizațiile necesare înființării societății vor fi solicitate de către Oficiul registrului comerțului, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, iar autoritățile competente sunt obligate să emită aceste acte în termen de 15 zile.

Controlul legalității înmatriculării

Controlul legalității actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerțului, la art. 36 al. 1 din Legea nr. 31/1990 se exercită de justiție printr-un judecător delegat. Prin noua reglementare controlul se execută acum de către judecătorul-delegat la Oficiul registrului comerțului, iar nu de către instanța judecătorească așa cum se prevedea în reglementarea anterioară.

Judecătorul este delegat la Oficiul registrului comerțului la începutul fiecărui an judecătoresc de președintele tribunalului dintre judecătorii ce funcționează la respectivul tribunal. Obiectul controlului de legalitate care este exercitat de către judecătorul-delegat îl reprezintă respectarea normelor imperative privind constituirea societăților comerciale.

Judecătorul – delegat joacă un rol activ deoarece el poate dispune efectuarea unor expertize, în contul părților, precum și administrarea altor dovezi.

În cazul societății cu răspundere limitată care se înființează de către un asociat unic și acesta aduce un aport în natură, valoarea acestui aport urmează a se stabili pe baza unei expertize de specialitate, prin actul autentificat de notarul public.

Expertizarea se va face de către experți, adică de către persoanele care figurează pe listele Corpului Experților Contabili Autorizați de la fiecare județ. Legea nr.31 / 1990 prevede la art. 38 că nu vor putea fi experți: rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ori soții acelora care au constituit aporturi în natură sau ai fondatorilor precum, și acele persoane care primesc, sub orice formă, pentru funcțiile pe care le dețin , altele decât aceea de expert, un salariu sau o remunerație de la fondatori sau de la cei care au constituit aporturi în natură.

Raportul de expertiză va fi depus în termen de 15 zile la Oficiul registrului comerțului unde va putea fi examinat de creditorii personali ai asociaților sau de orice persoană interesată.

Judecătorul – delegat la oficiul registrului comerțului după ce studiază toate înscrisurile ce i-au fost înfățișate și constată că s-au îndeplinit toate cerințele legii vă autoriza constituirea societății comerciale prin încheierea potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 31 / 1990. Încheierea va fi pronunțată în termen de 5 zile de la îndeplinirea cerințelor legale și va fi editată pe calculator, în mod cursiv, în cel puțin 3 exemplare, dintre care unul pentru comerciant, unul pentru dosarul comerciantului de la Oficiul registrului comerțului, iar al treilea se comunică Oficiului Național al Registrului Comerțului (O.N.R.C.).

Încheierea de înmatriculare va reda în cazul societății cu răspundere limitată mențiunile prevăzute la art.7 din Legea nr.31/1990.

Judecătorul – delegat poate, dacă constată că nu sunt îndeplinite condițiile legii, să respingă tot printr-o încheiere, motivat, cererea de înmatriculare a societății cu răspundere limitată. Motive pentru respingerea cererii de înmatriculare pot fi necuprinderea în actul constitutiv a mențiunilor prevăzute de lege pentru acest înscris existența unor clauze care încalcă dispoziții imperative ale legii, nu s-au îndeplinit cerințele legale pentru constituirea societății.

Publicitatea constituirii societății

Publicitatea privind constituirea societății cu răspundere limitată este o activitate pe care Oficiul registrului comerțului trebuie să o săvârșească din oficiu. La art.16 din Normele P/608/1998 se prevede ca solicitarea publicării în Monitorul Oficial al României a încheierilor judecătorului-delegat prin care acesta dispune autorizarea și înmatricularea societății comerciale se face de Oficiul registrului comerțului pe cheltuiala comerciantului. Încheierea de înmatriculare va purta și data înmatriculării în registrul comerțului. La cererea și pe cheltuiala părților, actul constitutiv, vizat de judecătorul-delegat, se publică în același Monitor Oficial al României, Partea a IV-a integral sau extras.

Nerespectarea cerinței publicității constituirii societății cu răspundere limitată are drept consecință faptul că actele sau faptele pentru care nu s-a îndeplinit această obligație legală nu vor putea fi opuse terților. Excepția o constituie situația în care societatea poate face dovada că aceștia aveau cunoștință de actele sau faptele în cauză.

De asemenea, potrivit art. 50 al. 2 din Legea nr. 31 / 1990 toate operațiunile ce au fost efectuate de către societate înainte de a 16 – a zi de la data publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii judecătorului-delegat nu sunt opozabile terților, care dovedesc că au fost în imposibilitatea de a lua cunoștință despre ele.

Înscrierea fiscală a societății

Cu privire la înscrierea fiscală a societății cu răspundere limitată, la art. 17 din Normele P / 608 / 1998 se prevede că odată cu efectuarea înmatriculării Oficiul registrului comerțului va transmite la direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat o copie după încheierea de înmatriculare a societății, în care se vor menționa numărul și data înmatriculării în registrul comerțului. Această prevedere este aplicabilă și în cazul în care societatea cu răspundere limitată înființează sucursale.

Dobândirea personalității juridice și efectele acesteia

Data înmatriculării societății cu răspundere limitată în registrul comerțului este considerată de lege ca fiind momentul dobândirii personalității juridice de către această, adică momentul când a apărut un nou subiect de drept.

Aceasta înseamnă că societatea cu răspundere limitată are o organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu și un scop determinat.

Dobândind personalitate juridică, societatea devine titulară de drepturi și obligații, pe care le poate exercita sau asuma în nume propriu.

Principalele efecte ale dobândirii calității de persoana juridică a societății cu răspundere limitată sunt următoarele: dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturile juridice; răspunderea societății pentru obligațiile sociale și dreptul societății de a sta în instanță în calitate de reclamantă și pârâtă.

Societatea cu răspundere limitată nu poate participa la orice raporturi juridice, ci numai la acelea care corespund necesității realizării obiectului ei de activitate așa cum rezultă din actul constitutiv. Aceasta este o consecință a aplicării principiului specialității capacității de folosință.

Societatea comercială a fost constituită în vederea efectuării de acte de comerț (art. 1 din Legea nr. 31/1990). Aceasta înseamnă că marea majoritate a raporturilor juridice la care aceasta participă vor fi raporturi comerciale.

Pentru că societatea cu răspundere limitată poate participa în nume propriu la raporturile juridice, înseamnă că ea poate tot în nume propriu să-și asume și obligații. Dacă ea nu îndeplinește obligațiile pe care și le-a asumat va răspunde și pentru nerespectarea lor.

Întrucât societatea cu răspundere limitată are patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaților ce o compun, răspunderea va fi distinctă. Asupra acestui patrimoniu creditorii sociali au un drept de gaj general.

Din punct de vedere contabil, patrimoniul societății cuprinde atât activul social, cât și pasivul. Patrimoniul societății nu se confundă cu capitalul social. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociațiilor. În cursul activității comerciale a societății, el poate fi majorat sau prin noi aporturi sau prin acumularea de beneficii care nu sunt distribuite sub formă de dividende, ori dimpotrivă, poate fi diminuat ca urmare a pierderilor suferite.

Patrimoniul social cuprinde toate drepturile și obligațiile societății, și el se mărește în raport de beneficiile realizate și se reduce sub influența datoriilor asumate.

Bunurile aduse ca aport de asociați vor ieși din patrimonial acestora și vor trece în acela al societății. În concluzie , creditorii personali ai asociaților nu-și vor mai putea exercita dreptul de urmărire, indiferent dacă titlurile lor de creanță sunt sau nu anterioare constituirii societății.

Patrimoniul societății cu răspundere limitată este constituit atât din totalitatea aporturilor, cât și din alte bunuri cu valoare patrimonială dobândite ulterior de societate. Spre deosebire de capitalul social, el cuprinde toate drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ce aparțin societății ca exemplu firma, emblema, vadul comercial, dreptul de autor etc.

O problemă de maximă importanță este aceea a garanției pe care patrimoniul societății o asigură creditorilor acesteia.

Deși capitalul social este considerat gajul general al creditorilor societății, iar asociații societății cu răspundere limitată răspund numai în limita aporturilor lor pentru datoriile asumate de societate, în realitate această garantează cu toate bunurile existente în momentul respectiv în patrimoniul social.

Angajarea răspunderii societății cu răspundere limitată pentru obligațiile asumate și neexecutate va fi:

– civilă contractuală, dacă obligația își are izvorul dintr-un contract;

– civilă delictuală, dacă ea este consecința săvârșirii de către societate a unei fapte ilicite.

Indiferent dacă răspunderea este civilă contractuală sau delictuală, angajarea acesteia se va face în condițiile dreptului comun.

Răspunderea societății este angajată dacă ea a fost legal reprezentată, obligațiile sociale urmărind a fi satisfăcute cu patrimoniul său.

Având în vedere și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 31 / 1990 rezultă că pentru obligațiile sociale va fi angajată în principal răspunderea societății cu răspundere limitată și numai în subsidiar va fi angajată răspunderea asociaților. Întinderea răspunderii asociaților în cazul acestei firme de societate, se limitează la capitalul social subscris.

Prin urmare societatea cu răspundere limitată dobândește personalitate juridică din momentul înmatriculării, adică devine titulară de drepturi subiective și obligații civile.

2.3 Funcționarea societății cu răspundere limitată.

Adunarea asociaților societății cu răspundere limitată. Adunarea asociaților este organul deliberare și decizie a societății cu răspundere limitată. În cadrul ei se iau toate hotararileasociatilor potrivit art. 186 din legea nr. 31/1990. Adunarea decide, în condiții cvorum și majoritate diferite, atât asupra problemelor ordinare ale societății, cât și asupra celor care implica modificarea actului constitutiv.

Adunarea asociaților se convoacă la sediul societății cel puțin o dată pe an sau de câte ori este necesar.

Convocarea adunării asociaților se face de către administratorii societății sau la inițiativa asociaților care reprezintă cel puțin o pătrime din capitalul social, cu prezicerea scopului convocării conform art. 190 din legea nr. 31/1990. Cenzorii societății sunt oligati să convoace adunarea asociaților în cazul în care aceasta nu a fost convocată de administratori.

Convocarea adunariiasociatilor se face în forma stabilită prin statut, iar în lipsa unui asemenea prevederi, prin scrisoare recomandată. Convocarea trebuie făcută cu cel puțin zece zile înainte de data fixată pentru ținerea adunării, cu precizarea ordinii de zi.

Adunarea asociaților are, potrivit art. 189 din legea nr. 31/1990 următoarele atribuții principale:

a) Aproba bilantulsi stabilește repartizarea beneficiului net;

b) Desemnează administratorii și cenzorii societății; îi revoca pe aceștia și le da descărcare pentru activitatea lor;

c) Decide urmărirea administratorilor și cenzorilor pentru prejudiciile cauzate societății, desemnând și persoana însărcinată să exercite acțiunea în răspundere;

d) Modifica, în condițiile legi, actul constitutiv.

În societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, aceste atribuții aparțin unicului asociat.

Hotărârile adunării se adopta prind votul asociaților prezenți. Actul constitutiv poate stabili că votarea se poate face și prin corespondență, potrivit art. 186 din legea nr. 31/1990.

Fiecare parte socială dă dreptul la un vot; pe cale de consecință, asociații exercita dreptul de vot proporțional cu participarea la capitalul social.

Adunarea adoptă hotărâri, potrivit art. 187 din legea nr. 31/ 1990, prin votul repezentand majoritatea absolută a asociaților și a parților sociale, astfel:

a) La prima convocare, prin votul care exprima majoritatea absolută a asociaților și majoritatea absolută a parților sociale (dubla majoritate). În cazul în care nu s-au putut întruni ambele majorități și din această cauză nu s-a putut adopta nici o hotărâre, se convoacă cea de-a doua adunare;

b) La cea de-a doua convocare, oricare ar fi numărul de asociați și partea de capital reprezentată în adunare de catreasociatiiprezenti, hotărârea se adopta cu votul majoriății asociaților prezenți și a capitalului social reprezentat;

Este obligat să se abțină de la vot, indiferent de numărul părților sociale pe care le deține:

– asociatul care a adus aportul în natură sau care a încheiat cu societatea un act juridic, atunci când se deliberează asupra aportului ori asupra acelui act juridic, potrivit art. 188 din legea nr. 31/1990;

– asociatul care, într-o operație determinată, are pe cont propriu sau pe contul altuia interese contrare acelora ale societății, atunci când se deliberează asupra acelei operații, sub sancțiunea răspunderii pentru prejudiciile cauzate societății dacă, fără votul sau, nu s-ar fi întrunit majoritatea cerută de lege.

În ambele situații, adunarea se va considera legal constituită fără luarea în calcul la numărul asociaților și la numărul parților sociale ale asociatului recuzabil și a parților sociale pe care le deține.

Pentru adoptarea hotărârilor asupra transmiterii parților sociale de către persoane din afara societății, este necesar, potrivit art. 197 din legea nr. 31/1990 votul unei majorități calificate; cel puțin trei pătrimi din numărul parților sociale.

Pentru modificarea contractului de societate sau a statutului este necesar, conform art. 187 din legea nr. 31/1990, votul tuturor asociaților, afară de dispoziții contrare în lege sau în actul constitutiv.

Hotărârile luate de adunarea asociaților, cu respectarea contractului de societate, a statutului și a dispozițiilor legale, sunt oblogatorii pentru toți asociații, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra. Asociatul ale cărui drepturi au fost încălcate poate cere instanteijudecatorestianularea hotărârii adunării asociaților, în condițiile prevăzute de lege pentru anularea hotărârilor adunărilor acționarilor, potrivit art. 191 din legea nr. 31/1990.

Deși legea nu cere aducerea la cunoștința terților a hotărârilor adunărilor acționarilor, se considera că aceste hotărâri trebuie înregistrate la registrul comerutlui, dacă ele se referă la acte sau fapte a carorinregistrare e prevăzută de lege.

Administrarea societății cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori, asociați sau neasociați, potrivit articolului 192 din legea nr. 31/1990. Numirea lor se poate face prin actele constitutive ori prin hotărârea adunării acționarilor.

Desemnarea administratorilor, ca și stabilirea puterilor, duratei însărcinării și remunerației acestora, trebuie să se decidă de adunarea asociaților cu respectarea dublei majorități, prevăzute de art. 187 din legea nr. 31/1990.

Revocarea administratorilor se face prin votul tuturor asociaților, dacă administratorii au fost numiți prin contractul de societate, sau cu votul reprezentând majoritatea asoluta a asociaților și a parților sociale dacă administratorii au fost desemnați de către adunarea asociaților.

În cazul societății cu răspundere limitată cu asociat unic, atribuțiile administratorilor sunt exercitate de către asociatul unic, dacă el are și calitatea de administrator.

În scopul protejării intereselor societății, art. 192 din legea nr. 31/1990 interzice administratorilor să exercite fără autorizarea adunării asociaților mandatul de administrator în alte societăți concurente sau avandacelasi obiect, precum și să facaacelasi fel de comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altora.

Atunci când exista mai mulți administratori, modul de lucru va fi stabilit prin contractul de societate sau de către adunarea asociaților.

Dacă este instituita regulă unanimității divergentele între administratori vor fi soluționate de asociați.

În cazul în care prin actul constitutiv nu s-a stabilit modul de lucru, fiecare administrator poate lucra individual, în temeiul art. 389 din codul comerțului. Totuși, în cazul în care un administrator ia inițiativa unei operații care depășește limitele operațiunilor obișnuite comerțului pe care-l exercita societatea, el trebuie să înștiințeze în prealabil pe ceilalți administratori; dacă unul dintre aceștia se opune vor decide asociații.

Administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societății, în limitele legii, ale actului constitutiv și ale hotărârilor adunărilor acționarilor.

Dreptul de a reprezenta societatea aparține administratorului desemnat prin actul constitutiv sau prin hotărâreaadunăriiasociaților ca reprezentat al societății. În lipsa unei asemenea împuterniciri, legea prezuma că dreptul de a reprezenta societatea aparține fiecărui administrator.

Potrivit art. 193 din legea nr. 31/1990, administratorii sunt obligați să țină un registru al asociaților în care se înscrie numele, prenumele și domiciliul, respectiv denumirea și sediul asociaților, partea fiecăruia din capitalul social, transferul parților sociale sau orice modificare privitoare la acestea. Acest registru poate fi cercetat nu numai de asociați, ci și de către creditori. Administratorii sunt răspunzători personal și solidari pentru orice daună pricinuita societății prin nerespectarea îndatoririlor privind ținerea acestui registru și eliberarea certificatelor constatatoare ale drepturilor asupra parților sociale.

Controlul gestiunii societății cu răspundere limitată. În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societății se poate realize astfel :

– în societățile cu cel mult 15 asociați, controlul gestiunii poate fi asigurat de asociați, alegerea cenzorilor fiind facultative ;

– în societățile cu peste 15 asociați, controlul se efectuează în mod obligatoriu prin cenzori ;

Alegerea cenzorilor se face de către adunarea asociaților, pe baza prevederilor actului constitutive, dispozițiile prevăzute pentru statutul cenzorilor societăților pe acțiuni aplicându-se și cenzorilor din societățile cu răspundere limitată.

Potrivit art. 194 din Legea nr. 31/1990, societatea cu răspundere limitată poate avea un singur censor și un supleant, respective mai mulți cenzori și mai mulți supleanți.În cazul în care există mai mulți cenzori, numărul acestora trebuie să fie impar.Trebuie respectată condiția ca cel puțin unul din cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.

În lipsa de cenzori, controlul gestiunii societății va fi exercitat de asociații care nu au calitatea de administrator.Dreptul de control în acest caz este similar celui al asociaților din societatea în ume colectiv : asociații participa la dezbateri și la luarea deciziilor privind activitatea societății; au dreptul să cerceteze registrul asociaților și registrele comerciale ale societății; au dreptul de a lua la cunoștință, înainte de a fi prezentate spre dezbatere adunării asociaților, de bilanț, contul de profit și pierderi și raportul administratorilor.

Bilanțul contabil. La sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, societatea cu răspundere limitată întocmește bilanțul contabil.

Bilanțul contabil și contul de profit și pierderi, împreună cu raportul administratorilor și, eventual, al cenzorilor, precum și cu documentele justificative , vor fi depuse de către administrator la sediul societății, cu o lună înainte de data adunării asociaților, pentru a fi cercetate de asociați.

Administratorii sunt obligați ca, în termen de 15 zile de la data adunării asociaților, să depună o copie de pe bilanțul contabil, însoțită de contul de profit și pierderi, la administrația financiară, anexând raportul lor, raportul cenzoriloe și procesul verbal al adunării generale. Un exemplar al bilanțului contabil, vizat de administrația financiară,împreună cu actele menționate mai sus vor fi depuse la oficiul registrului comerțului.

Beneficiile, dividendele și fondul de rezervă. Beneficiile obținute de societatea cu răspundere limitată sunt destinate repartizării intre asociați, sub formă de dividend, precum și constituirii unei rezerve legale.

Astfel, potrivit art. 196 din Legea 31/1990, administratorii au obligația constituirii fondului de rezervă, astfel că din beneficial annual se va prelua cel puțin 5 % în fiecare an, până când cuantumul acestui fond de rezervă va atinge cel puțin a cincea parte din capitalul social.

Dacă acest fond, odată constituit, se micșorează , din orice cauză, va fi completat, cu respectarea dispozițiilor privind cota de prelevare anuală și cuantumul minim al fondului.

Asociații au dreptul la dividend, potrivit actului constitutive, iar în lipsa unei stipulații, proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat.

Repartizarea beneficiului net se face de către adunarea asociaților, care fixează dividendul.După stabilirea dividendului, fiecare asociat devine titularul unui drept de creanța fata de societate, care poate fi valorificat în condițiile legii.

Capitolul III

Dizolvarea și lichidarea societății cu răspundere limitată

Societatea cu răspundere limitată, ca orice altă societate comercială, poate înceta la un moment dat potrivit legii sau hotărârii asociaților.

         În cazul societăților comerciale pentru care durata de funcționare a fost stabilită prin actul constitutiv, simpla ajungere la termen va conduce automat la încetarea lor. Aceasta încetare presupune ulterior o serie de operațiuni, inclusiv cele legate de lichidarea patrimoniului.

         În cazul celorlalte societăți, încetarea existenței lor presupune o primă fază – cea a dizolvării. Este o fază pregătitoare, care, fără să afecteze personalitatea juridică, pune capăt activității normale a societății comerciale. Cealaltă fază, a lichidării, cuprinde operațiuni privitoare la patrimoniu, plata creditorilor, împărțirea soldului intre asociați. Și în această fază personalitatea juridică este păstrată, însă ea este  subordonata cerințelor lichidării.

         Așa cum pe bună dreptate s-a statuat în practică judiciară, cele două faze ale încetării societății comerciale sunt distincte și, drept urmare, ele trebuie parcurse în mod succesiv, cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege pentru fiecare.

         Cu toate acestea, art. 233 din Legea nr. 31/1990, în noua să redactare, prevede în cazul societății cu răspundere limitată (la cea în nume colectiv și în comandită simplă) o procedură simplificată și anume asociații pot hotăra, odată cu dizolvarea, și modul de lichidare a societății. Dar, o asemenea hotărâre poate fi luată numai dacă asociații sunt de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când asigura stingerea pasivului și regularizarea lui în acord cu creditorii.

3.1 Dizolvarea societății cu răspundere limitată

Cauze de dizolvare. În faza dizolvării, și până la ultimul act de lichidare, personalitatea juridică a societății cu răspundere limitată subzista, independent de voința asociaților.

Cel mai adesea, dizolvarea este rodul hotărârii adunării generale a asociaților, dar ea poate fi decisă și pe cale judecătorească, iar alteori dizolvarea se produce ope legis.

Odată cu dizolvarea, capacitatea juridică a societății, este, în puterea legii, îngrădita, restrânsă, fiind orientata numai către realizarea scopurilor lichidării.

Cauzele de dizolvare generale, aplicabile oricărei societăți comerciale deci și societății cu răspundere limitată sunt cele prevăzute la art. 227 din Legea nr. 31/1990 și anume: trecerea timpului stabilit pentru durata societății; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia; declararea nulității societății; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății; falimentul societății precum și alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv.

Potrivit art. 237 din Legea nr. 31/1990, la cererea camerei de comerț și industrie teritoriale sau a oricărei persoane interesate, tribunalul va putea pronunța dizolvarea societății în următoarele cazuri: societatea nu are organe statutare sau acestea nu se pot întruni; societatea nu a depus în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale bilanțul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului; societatea și-a încetat activitatea sau nu are sediul cunoscut ori asociații au dispărut sau nu au domiciliu ori reședința cunoscută. În ultimul caz, dacă comerciantul a anunțat o încetare temporară a activității fără a depăși 3 ani, nu sunt aplicabile prevederile art. 237 al. 1 lit. c) din Legea nr.31/1990.

Dizolvarea apare așadar că o instituție juridică specială, având un rol esențial în ce privește ocrotirea intereselor terțelor persoane și ale creditorilor societății.

a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societății

Acest caz de dizolvare privește situația în care asociații au stabilit în contractul de societate un termen extinctiv de existența a societății. Același efect îl are nu numai împlinirea termenului prevăzut în actele constitutive, ci și termenul stabilit ulterior de adunarea generală, evident sub condiția ca acest termen să fi devenit opozabil asociaților și terților prin îndeplinirea formelor de publicitate.

Astfel, împlinirea termenului pentru care societatea s-a constitutit duce la dizolvarea pe deplin drept a societății cu răspundere limitată. Faptul că dizolvarea intervine automat rezulta și din dispozițiile Legii nr.31/1990, care nu impune înscrierea în registrul comerțului și nici publicitatea în Monitorul Oficial a împlinirii duratei de existența a societății cu răspundere limitată.

În literatura juridică s-a exprimat și opinia ca orice parte interesată (societăți, creditori ai societății ori creditori particulari ai asociaților) poate cere instanței să se constate dizolvarea societății ajunsă la termen.

b) Realizarea obiectului de activitate sau imposibilitatea realizării acestuia este o altă cauză de dizolvare a societății cu răspundere limitată. Precizăm că dizolvarea va putea fi solicitata de către oricare dintre asociați, iar cauză trebuie să aibă caracter definitiv și să nu conste într-o dificultate temporară de realizare a obiectului urmărit.

Imposibilitatea realizării obiectului poate avea diferite surse obiective sau subiective cum ar fi pieirea bunului său bunurilor care fac obiectul de activitate al societății, neefectuarea aportului etc. Legea impune cel puțin în aparență că imposibilitatea realizării obiectului de activitate să se datoreze unor împrejurări obiective, străine de voința asociaților, interpretare pe care o socotim limitativa, deci cauza poate fi și subiectivă.

Realizarea obiectului de activitate presupune că societatea și-a propus de la înființare un obiectiv limitat și că acesta  a fost îndeplinit (realizarea unei construcții). În reglemantarea anterioară acestea erau socotite ca motive de dizolvare de plin drept. Dar literatura juridică a criticat acest punct de vedere cu motivarea ca, dizolvarea de drept se justifica mai puțin în acest caz dat fiind că pe când expirarea termenului reprezintă o dată pe care terții o pot identifica cu destulă precizie, identificarea momentului când se termina obiectul întreprinderii fiind o chestiune de fapt, necesita cercetări prealabile , uneori destul de dificile.

Sunt considerate cazuri de imposibilitate pierderea capitalului social, retragerea asociatului a cărui participare este esențială, intervenția unei interdicții legale care împiedică desfășurarea activității sociale, neînțelegerile insurmontabile dintre doi asociați cu părți egale.

c) Hotărârea adunării generale

Legea nu limitează cazurile în care adunarea generală poate hotăra dizolvarea societății, asociații fiind liberi să aprecieze motivele de dizolvare.

Uneori, adunarea asociaților hotărăște, din diverse motive, intrarea societății în dizolvare, pe baza unor evenimente neprevăzute ce intervin în viața societății cu răspundere limitată.

d) Declararea nulității societății.

Motivele pentru care poate fi declarată nulitatea unei societăți deja înmatriculate sunt limitativ prezentate în Legea nr.31/1990 și au fost prezentate într-un capitol anterior.

e) Amintim de asemenea dizolvarea societății cu răspundere limitată ca urmare a falimentului constatându-se încetarea platii datoriilor și declanșându-se această procedură, în mod firesc se impune și dizolvarea societății.

f) Un caz special de dizolvare a societății cu răspundere limitată este cel citat de art. 229 al. 1 al Legii nr. 31/1990; acesta prevede ca falimentul, incapacitatea, excluderea sau retragerea ori decesul unuia dintre asociați, când datorită acestor cauze numărul de asociați se reduce la unul singur și nu exista clauză de continuare cu moștenitorii , atrage dizolvarea societății. Excepție de la regulă enuntataface societatea cu răspundere limitată unipersonala.

O situație aparte o reprezintă și decesul unui asociat într-o societate cu răspundere limitată cu mai mulți asociați și când nu exista clauză de continuare cu moștenitorii; în acest caz societatea nu se dizolvă, succesorii asociatului decedat participând la beneficiile și pierderile societății până în ziua decesului asociatului; în plus, ei vor dobândi contravaloarea parților sociale ale asociatului decedat.

Din interpretarea art. 229 și 230 din Legea nr. 31/1990 și a prevederilor Codului Civil rezulta că moștenitorii au doar facultatea, iar nu obligația de a accepta continuarea societății și deci această clauză este obligatorie doar între asociați, respectiv intre asociații supraviețuitori fata de moștenitorii asociatului decedat. Prin urmare, dacă actele constitutive au o astfel de clauză de continuare cu moștenitorii, asociații supraviețuitori nu vor mai putea opta intre continuarea societății fără moștenitorii asociatului  și plata parților sociale cuvenite prin moștenire, ci vor trebui să continue societatea, această decizie fiind pentru ei o obligație contractuală.

O cauză specifică de dizolvare a societății cu răspundere limitată este reducerea capitalului social sub limita minimă prevăzută de lege, dacă asociații nu decid completarea lui. În acest caz societatea va trebui să opteze intre dizolvarea și transformarea într-o societate comercială pentru care legea nu impune capital minim.

Pot fi considerate cauze de dizolvare specifice societății cu răspundere limitată dizolvarea pronunțată în instanță în cazul constatării unui caz ilicit sau imoral, ori când scopul a fost realizat prin mijloace ilicite sau imorale, precum și cazul în care numărul asociaților devine mai mare de 50. În această ultimă situație societatea poate opta intre transformarea în societate pe acțiuni, reducerea numărului asociaților la maxim 50 și dizolvare.

Actul constitutiv al societății poate prevedea și alte cauze de dizolvare. Unica problema este aceea a eficacității deciziei în raport cu terții.

Procedura și efectele dizolvării

O primă cale de dizolvare este aceea ivită în cazul expirării duratei prevăzută în actul constitutiv pentru funcționarea societății. Dizolvarea intervine în acest caz de plin drept. Art. 227 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 nu prevede necesitatea unor formalități de dizolvare în cazul împlinirii termenului de funcționare. Asociații vor trebui să se abțină de la orice noi acte de comerț și să înceapă demersurile de lichidare.

Dizolvarea se mai poate produce prin voința asociaților sau prin hotărâre judecătorească.

Hotărârea asociaților ori hotărârea judecătorească rămasă definitiva se vor prezenta oficiului registrului comerțului spre înscriere și prin grija acestuia acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. în acest fel hotărârea de dizolvare a societății cu rapundere limitată va ajunge la cunoștința terților care urmează, în funcție de interesul lor, să facă opoziție în condițiile art. 62 din Legea nr. 31/1990.

Hotărârea asociaților trebuie publicată în Monitorul Oficial în condițiile art. 204 iar hotărârea judecătorească în termen de 15 zile de la data rămânerii definitive (art. 232 al. 1 din Legea nr. 31/1990).

În ceea ce privește efectele dizolvării, un prim aspect al regimului juridic al unei societăți cu răspundere limitată aflată în această fază se referă la menținerea personalității sale. Personalitatea juridică subzista însă pentru nevoile de lichidare, până la înregistrarea închiderii acesteia. în consecință, pentru toate operațiunile legate de dizolvare, societatea va fi considerată ca o persoană juridică autonomă, dotată cu un patrimoniu separat de cel al asociaților. Concret, societatea își păstrează sediul social, denumirea și poate efectua operații în nume propriu.

Trebuie totuși să subliniem că menținerea personalității este limitată de viitorul sau apropiat, de conștientizarea dispariției sale. Societatea va avea doar capacitatea juridică de a face actele necesare lichidării. Aceasta menținere nu justifica în consecință îndeplinirea unor noi angajamente. în afară de aceasta, situația trebuie să cunoască un termen determinat de formalitatea de închidere a lichidarii.

Principalul efect al dizolvării este deschiderea lichidării (art. 233). Aceasta înseamnă că din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operațiuni, în caz contrar ei devenind solidar răspunzători pentru aceste operațiuni.

Partajul intre diversele operațiuni nu este întotdeauna ușor de efectuat. Considerăm că sunt noi operațiunile întreprinse fără nici o legătură cu scopul lichidării, așa cum vor trebui finalizate operațiunile începute înainte de dizolvare, pe de altă parte. Operațiunile în cauză nu trebuie să angreneze o nouă inițiativa speculativă, incompatibilă cu finalitatea lichidării și nici să presupună asumarea unui nou risc ori agravarea unui risc preexistent, dar mai ales să nu aducă atingere conservării patrimoniului ori utilizării cât mai profitabile a acestuia, până la data lichidării.

În virtutea voinței sociale ce guvernează actele societății și în această ultimă fază a existenței sale, asociații sunt singurii care pot cere lichidarea, după cum ei pot opta pentru schimbarea obiectului societății, fuziune, în vederea supraviețuirii.

Cât privește data de la care noile operațiuni ale societății dizolvate sunt interzise, aceasta diferă în funcție de procedura urmată: ziua expirării termenului stabilit prin hotărârea adunării asociaților, când adunarea asociaților a hotărât dizolvarea sau instanță a declarat-o prin sentința judecătorească rămasă definitivă.

3.2 Lichidarea societății cu răspundere limitată

Încetarea existenței unei societăți comerciale, atât ca organizare cât și ca persoana juridică, nu este realizată atâta timp cât patrimoniul acesteia nu a ajuns la destinația sa naturală, returnându-se la asociați, epurat de pasiv, în temeiul aporturilor pe care aceștia le-au realizat în trecut. La acest final se ajunge când patrimoniul este lichidat , iar lichidarea presupune tocmai existența unei cauze de încetare a existenței societății. Tot în doctrină, lichidarea societății comerciale a fost definită ca un ansamblu de operațiuni care au ca scop terminarea operațiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societății, încasarea creanțelor societății, transformarea bunurilor societății în bani, plata datoriilor societății și împărțirea activului net intre asociați.

     Lichidarea începe prin actul de dizolvare și se întinde în timp până la divizarea intre asociați a patrimoniului societății comerciale cu răspundere limitată. Este așadar un proces administrativ voluntar (facultativ) prin care asociații își propun împărțirea activului net.

          Trebuie făcută distincția între starea de lichidare și procedura lichidării. Starea de lichidare poate fi înțeleasă ca noua poziție asumată de societate ca urmare a dizolvării și care provoacă modificări esențiale în viața societății; procedura de lichidare în schimb, care este promovată de  lichidatori, consta în complexul de operațiuni îndeplinite de un organ expres numit, care va conduce societatea spre pierderea calității de persoana juridică.

          În cazul societății cu răspundere limitată asociații pot hotăra, o dată cu dizolvarea, cu cvorumul și majoritatea prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, și modul de lichidare a societății, atunci când sunt de acord cu privire la repartizarea și lichidarea patrimoniului societății și când se asigura stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii (art. 235 din Legea nr. 31/1990).

Lichidatorii. În urma dizolvării societății cu răspundere limitată se trece la faza de lichidare a acesteia, un rol capital în această etapă revenind noului organ ce va fi desemnat, pe cale voluntară sau judiciara – lichidatorii.

          Numirea lichidatorilor va fi făcută de toți asociații, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, iar dacă nu se poate întruni unanimitatea voturilor atunci aceasta numire se va face de către instanță la cererea oricărui asociat sau administrator, cu ascultarea tuturor asociaților și administratorilor (art. 262 alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990).

          În ceea ce privește sentința judecătorească de numire a lichidatorilor, aceasta este recurabila în termen de 15 zile de la pronunțare, acțiunea aparținând asociaților sau administratorilor (art. 262 alin. 3 din Legea nr. 31/1990). În baza sentinței rămase definitive ori a unei încheieri a judecătorului delegat pe lângă camera de comerț și industrie are loc înscrierea lichidatorilor în registrul comerțului. Ulterior, aceștia vor depune și semnătura în registrul comerțului, după care vor intra în funcție.

 În funcția de lichidatori pot fi numite orice persoane inclusiv administratorii; cenzorii sunt singurii care, continuându-și activitatea în cadrul societății, nu vor putea îndeplini acesta funcție.

          Din momentul acceptării mandatului, lichidatorii se substituie administratorilor și își încep activitatea care este guvernată de aceleași reguli ca și pentru administratori, cu excepția unor prevederi legale specifice ori clauze contractuale.

          Dacă la începerea lichidării administratorii nu consemnează bunurile și documentele sociale și nu efectuează inventarul, lichidatorii au obligația prin intermediul acțiunilor judiciare, să procedeze la constrângerea acestora, răspunzând în caz contrar solidar cu administratorii pentru prejudiciile aduse societății.

          Toate actele enumerate sunt încheiate în mod egal, în baza mandatului cu care lichidatorii au fost investiți de către asociați și în baza dispozițiilor legii, iar activitatea desfășurată de aceștia se va afla permanent sub controlul cenzorilor.

          Sarcina acestora vă fi de a încheia toate și numai actele necesare lichidării, adică realizarea activului și repartizarea intre asociați, după satisfacerea creditorilor, respectiv lichidarea pasivului; este vorba practic despre încasarea creanțelor, plata datoriilor, transformarea în bani a bunurilor societății, cu excepția cazului când s-a prevăzut repartizarea în natura și repartizarea excedentului intre asociați într-o măsură proporțională cu valoarea parților sociale.

          Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau juridice. Pentru ca ei au aceeași răspundere ca și administratorii și având în vedere puterile ce le au, ei trebuie să îndeplinească aceleași condiții de onorabilitate ca și aceștia așa cum rezultă din prevederile art. 6 al .2 din Legea nr. 31/1990. De altfel, atât persoana fizică cât și reprezentantul permanent al persoanei juridice lichidator, trebuie să dea o declarație pe proprie răspundere la oficiul registrului comerțului că corespunde funcției de lichidator (art.79 din Normele P/608/733/1998). Persoana juridică îndeplinește funcția de lichidator în temeiul unui contract de administrare.

          Lichidatorii vor primi și păstra registrele societății, vor ține, în plus, un registru al lichidării, iar actele pe care le vor încheia în numele societății cu răspundere limitată vor purta toate mențiunea „societate în lichidare” (art. 263 al. 4 din Legea nr. 31/1990).

          În ceea ce privește contul de profit și pierderi, întocmirea acestuia servește la evidențierea diferențelor între valorile indicate în inventarul inițial al lichidatorilor și valorile efectiv realizate sau plătite în faza de lichidare.

          Mandatul lichidatorilor încetează în urma aprobării de către asociați a bilanțului de lichidare și a proiectului de repartizare a activului net. În practică, ultima operațiune pe care lichidatorii o întreprind înainte de liberarea din funcție este solicitarea radierii societății din registrul comerțului.

          În baza puterii ce le-a fost conferita ei încasează creanțele societății de la debitorii acesteia, vor putea încheia împrumuturi neipotecate, vor contracta obligații cambiale, vor sta în justiție în numele societății și vor putea vinde, prin licitație publică bunurile mobile și imobile.

           Răspunderea lichidatorilor fata de societate pentru neîndeplinirea datoriilor inerente sarcinii asumate are caracter contractual, atât când acțiunea este intentata de asociați, cât și când este intentata de creditorii sociali, pe calea subrogării. Rămâne în sarcina lichidatorului obligația de a dovedi că fapta păgubitoare nu îi este imputabila; dar cel ce a intentat acțiunea va trebui să dovedească neîndeplinirea sarcinilor și legătura de cauzalitate între această și prejudiciul constatat.

          În ce privește dispozițiile penale se prevede ca lichidatorii răspund penal pentru: comunicări false asupra bilanțului sau altor documente; divulgarea de informații secrete ale societății; dobândirea de împrumuturi ori garanții de la societate.

          De asemenea, lichidatorii sunt responsabili pentru: omisiuni ori executarea tardivă ori incompletă a denunțurilor, comunicărilor, depozitelor, omisiuni în completarea actelor și a corespondenței; manopere frauduloase asupra titlurilor societății.

Principii generale ale lichidării

Un prim aspect se referă la interesul asociaților, care primează în faza de lichidare. Fiecare asociat poate cere lichidarea societății cu răspundere limitată, în timp ce creditorilor nu le este deschisă această posibilitate. Evident, asociații nu vor putea solicita lichidatorilor repartizarea sumelor ce le revin din capitalul societății până ce toți creditorii sociali vor fi satisfăcuți (art. 250 al. 1 din Legea nr. 31/1990). Aceștia din urmă au dreptul să exercite contra lichidatorilor acțiunile ce decurg din creanțele ajunse la termen, până la concurența bunurilor existente în patrimoniul societății, și numai după aceea, deci în subsidiar, de a se îndrepta împotriva asociaților, pentru plata sumelor datorate din aporturile la capitalul social (art. 253 din Legea nr. 31/1990).

Asociații sunt singurele persoane care stabilesc, de comun acord, condițiile lichidării și tot ei sunt aceia care îi numesc pe lichidatori, stabilindu-le puterile cu care sunt investiți. Faptul că lichidarea este o procedură organizată de lege în favoarea asociaților se poate argumenta și prin aceea că asociații au dreptul de a numi și schimba pe lichidatori și de a le stabili prin actele constitutive puterile lor.

Lichidarea are un caracter obligatoriu, ea putând fi evitată în cazul în care asociații optează pentru fuziune, ori prelungirea duratei de funcționare. Art. 228 al Legii nr. 31/1990 stipulează că procedura de lichidare este indispensabilă atâta timp cât societatea este dizolvată. Uneori însă adunarea asociaților sau autoritatea judecătorească pot decide altfel.

După cum am precizat în faza lichidării, personalitatea juridică a societății cu răspundere limitată subzista (art. 228 al. 4 din Legea nr. 31/1990).

Administratorilor le este interzis să mai întreprindă noi operații și putem afirma că reorientarea activității către scopul lichidării determina o restrângere a capacității de folosință a societății cu răspundere limitată. După cum subliniază unii autori, societatea nu mai urmărește realizarea de profit și împărțirea acestuia sub forma dividentelor ci „realizarea finalității lichidarii'.

Lichidarea este o operațiune delicată și dificilă presupunând efort și un timp considerabil pentru a fi adusă la îndeplinire. Totuși ea nu poate dura la nesfârșit. Legea nr. 31/1990 la art. 254 al. 1 prevede ca lichidarea trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării și numai pentru motive temeinice tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani.

Și în doctrina italiană s-a pus problema bilanțului anual în perioada lichidării; lichidarea poate în fapt să dureze mai mult de un an, în această situație existând nelămuriri în sensul existenței ori nu a obligației lichidatorilor de a întocmi un bilanț. Majoritatea autorilor considera că este necesară redactarea de către lichidatori a unui bilanț anual, bilanț ce trebuie supus aprobării adunării generale. Adăugăm în acest sens ca, după Codul civil italian, „atribuțiile adunării asociaților subzista și în etapa lichidarii' .

Au existat discuții dacă societatea poate în mod expres să autorizeze lichidatorii să încheie noi operațiuni, eliberându-le de interdicția de mai sus. Pentru a hotărî dacă o operație este „noua' sau nu, criteriul de baza îl reprezintă caracterul speculativ, operațiunea realizând un câștig ori o creștere a patrimoniului, caz în care interdicția operează. Societatea nu va putea îngădui asemenea activități; în schimb, lichidatorii ar putea de pildă să achiziționeze materiile prime necesare pentru lucrările în curs, dar nu-și pot asuma noi comenzi.

O problemă ce trebuie în final examinata este aceea a menținerii interdicției de concurență în faza lichidării. Autorii care s-au pronunțat în această privință considera că și în timpul lichidării persista interdicția de concurență, constând în acte ce ar putea păgubi societatea.

Obligația de nonconcurenta nu trebuie să aibă în vedere numai asociații și administratorii ci și prepușii societății. Este regretabil dar exista în momentul de față o asemenea concurenta mai ales la societățile comerciale cu capital de stat rezultate din reorganizarea unităților economice de stat în regii autonome, societăți pe actiunisi societăți cu răspundere limitată.  Prepușii sunt de multe ori cei care au împins aceste societăți comerciale la dizolvare urmată de lichidare.

Considerăm totodată că lichidatorii, asemenea asociaților ori administratorilor, sunt supuși și ei regulilor de nonconcurenta.

Chiar și după dizolvare o societate se poate afla în fapt într-o situație concurențială cu alte societăți, în contextul necesitații vânzării produselor de magazin, menținerii valorii modului comercial, etc.

Considerăm ca acest punct de vedere trebuie adoptat și în practica noastră comercială, ținând cont de faptul că și între lichidatori și societate exista o legătură de încredere, de loialitate.

Concluzionând, putem afirma că lichidarea voluntară are scopul de a clarifica raporturile cu terții, așezând toți creditorii, privilegiați și chirogrofari, pe poziții egale și favorizând acestora plata datoriilor, în limita disponibilităților patrimoniale, pe măsura ce își revendică drepturile.

Etapele lichidării

         Lichidatorii au ca prima obligație transformarea în bani a bunurilor societății, pe calea licitației publice. Așadar,  bunurile mobile și imobile vor fi evaluate și vândute la licitație ceea ce asigură de cele mai multe ori un profit care servește la plata creditorilor.

         După cum am precizat, lichidatorii au și îndatorirea de a încasa, de la debitorii sociali, creanțele ajunse la scadență.

         Lichidatorii nu pot plăti asociaților în timpul lichidării nici o sumă în contul parților ce li s-ar cuveni din lichidare înaintea achitării creditorilor societății. Legea nr. 31/1990 permite lichidatorilor să achite datoriile societății cu răspundere limitată și cu „proprii lor bani”. Ulterior, ei se vor substitui creditorilor plătiți. Art. 259 al Legii nr. 31/1990 menționează că lichidatorii nu vor putea exercita împotriva societății decât drepturile ce au aparținut creditorilor plătiți.

         Datoriile se achita la scadență și integral. În afara patrimoniului societății, creditorii pot solicita plata datoriilor, prin acțiuni în justiție, îndreptate împotriva lichidatorilor ori a asociaților „pentru plata sumelor datorate din valoarea aporturilor la capitalul societății.

         Toate operațiunile de lichidare se consemnează cronologic într-un registru al lichidării, iar toate actele provenind de la societate trebuie să poarte mențiunea „în lichidare”.

         În cazul în care fondurile disponibile nu sunt suficiente pentru plata datoriilor sociale, lichidatorii pot cere asociaților, proporțional, numai plata vărsămintelor neefectuate, dar până la acoperirea datoriilor ce trebuie satisfăcute fata de societate. Dacă valoarea vărsămintelor neefectuate este mai mare decât valoarea datoriilor societății, asociații nu mai sunt obligați să aducă în societate sume suplimentare de bani, altele decât rezultă din actele contabile că le au fată de societatea în lichidare.

         Ulterior lichidării pasivului și ca urmare a excedentului activului asupra pasivului, se va plăti asociaților contravaloarea aporturilor efectuate și eventualele beneficii rămase. Art. 256 al.2 din Legea nr. 31/1990 instituie însă și o excepție de la această regulă, precizând că asociații pot cere ca sumele rezultate din activitatea lichidatorilor să fie depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni ori la administrația financiară, urmând ca ele să fie repartizate asupra părților sociale, în cazul în care s-a constatat un disponibil de cel puțin 10%, rămas fata de sumele necesare îndeplinirii tuturor obligațiilor sociale, scadente sau care vor ajunge la scadență.

         Mandatul lichidatorului încetează în momentul aprobării bilanțului de lichidare și a proiectului de repartizare. În fapt, însă, liberarea efectivă a lichidatorului de mandatul său, se face doar după solicitarea radierii societății, din registrul comerțului și plata parților cuvenite prin lichidare asociaților. Numai după realizarea tuturor acestor îndatoriri se poate considera că lichidatorul și-a îndeplinit mandatul său.

         Plata parților cuvenite din lichidare presupune, pe lângă plata în numerar și plata în natură, respectiv restituirea unor obiecte, mașini, utilaje ce nu au fost supuse licitației publice. Operațiunea presupune o transmitere cu titlu particular a unor bunuri fără a fi obligatoriu ca asociatul să primească, în natură, același bun adus de el ca aport în societate.

         Partajul intre asociați se efectuează în esența după regulile aplicabile în materie de partaj succesoral. În principiu, partajul este amiabil, prin acordul dintre asociați; totodată, el poate fi judiciar, în lipsa acordului dintre asociați sau dacă printre ei figurează  un incapabil.

         Cererea de partaj poate fi făcută din momentul închiderii lichidării. Pentru a realiza acesta repartizare, asociații pot decide ca anumite bunuri vor fi atribuite asociaților anume desemnați. Această atribuire convențională poate rezulta fie din contractul de societate, fie din decizia specială a asociaților. Această atribuire trebuie să provină dintr-un acord unanim al asociaților. Pentru bunurile care nu au făcut obiectul unei atribuiri convenționale și care se regăsesc în natura în masa de partaj, asociatul aducător al acestor bunuri ca aport, poate efectua o reluare în natură, prin cerere adresată adunării asociaților.

         În fine, după repartizarea activului și pasivului, faza lichidării se va încheia cu întocmirea bilanțului final. El va stabili modul de repartizare a activului intre asociați și va fi semnat de lichidatori. Bilanțul final evidențiază valoarea activului net și este adus la cunoștința asociaților, împreună cu proiectul de repartizare a acestuia.

         Împotriva bilanțului final asociații pot face opoziție la instanță judecătorească, în termen de 15 zile de la data notificării. Ulterior acestei date, bilanțul și proiectul de repartizare a activului net se considera aprobat de toți asociații.

         Lichidatorii vor trece apoi la executarea în fapt a repartizării activului, în schimbul chitanțelor de primire semnate de asociați.

         Bilanțul final aprobat și repartizarea efectivă a activului net liberează pe lichidatori de obligațiile asumate.

Efecte ale lichidării

         Îndeplinirea tuturor fazelor lichidării îndreptățește pe lichidatori să solicite radierea înmatriculării societății în registrul comerțului. Efectul radierii este opus celui al înmatriculării societății comerciale; calitatea de subiect de drept al acesteia va înceta și deci societatea cu răspundere limitată își va pierde ope legis personalitatea juridică.

         Actele societății, registrele și bilanțul de lichidare vor fi înmânate unuia dintre asociați, ales cu votul majorității. Păstrarea documentelor este obligatorie timp de cinci ani de la data aprobării bilanțului de lichidare.

         Cel mai important efect al lichidării considerăm că este, totuși, încetarea calității de subiect de drept a societății comerciale. Acest efect produs de lichidare, pe data radierii societății din registrul comerțului, face că, ope legis, personalitatea juridică a societății să înceteze.

Concluzii

Dacă la începuturile producției capitaliste, comerciantul era o persoană fizică, de cele mai multe ori, pe măsura ce comerțul s-a dezvoltat și a început să devină un factor hotărâtor în evoluția întregii societăți omenești, societățile comerciale au căpătat un rol din ce în ce mai important, atât în producția de mărfuri cât și în circulația mărfurilor. Plecând de la această realitate, cunoașterea modului de constituire și funcționare a societăților comerciale a devenit un imperativ pentru toți cei care activează în domeniul comerțului.

Pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat, iar nevoile economico – sociale au crescut, oamenii au ajuns la concluzia că energiile individuale nu mai erau îndestulătoare pentru satisfacerea acestor nevoi, acțiunea unei persoane, indiferent de mărimea resurselor de muncă și financiare nu mai putea face față realizări unor activități economice de amploare. Datorită acestui motiv s-a ajuns la ideea cooperări între mai mulți întreprinzători, care cu ajutorul forțelor comune puteau să realizeze activități de acest fel.

Societatea cu răspundere limitată s-a ivit din nevoia de a satisface anumite cerințe ale activităților comerciale. Societățile de persoane (în special societatea în nume colectiv) asigurau condiții pentru folosirea capitalurilor mici, iar societățile de capitaluri (mai cu seamă societățile pe acțiuni) erau adecvate utilizări capitalurilor mari destinate unor afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigențelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin formarea Societății cu răspundere limitată ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la societățile de persoane cât și de la societățile de capitaluri.

Ca și în cazul societății în nume colectiv, societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaților. Datorită acestui fapt, numărul asociaților este limitat. Ca și în cazul societății pe acțiuni, în societatea cu răspundere limitată asociații răspund pentru obligațiile sociale în limita aporturilor lor.

Avantajele pe care le reprezintă această formă hibridă sunt evidente. Limitarea răspunderii este ispititoare deși, așa cum s-a remarcat, moralitatea comercială nu a avut de câștigat din această creație.

Scutită de neajunsul răspunderii solidare și nemărginite care caracterizează societățile în nume colectiv sau cele în comandită simplă (pentru comandiți) dar conservând caracterul intuitu personae care permite asociaților să rămână “între ei” societatea cu răspundere limitată beneficiază și de avantajul unei proceduri de constituire mai simple decât aceea a societăților pe acțiuni. În plus, este unica formă de societate comercială care se poate constitui cu un singur asociat. Îngăduința facilă de a înlătura răspunderea prezintă evidente neajunsuri și pericole pentru viața comercială sănătoasă. Falimentele se pot produce oricând, fără să-i atingă pe asociați, căci falimentează numai societatea comercială. O încercare de a stăvili abuzurile s-au făcut prin reglementarea posibilității sau chiar a obligației de evaluare a aportului în natură, prin instituirea obligației de a vărsa integral capitalul subscris mai înainte de a începe operațiile comerciale, sub sancțiunea penală ,ca și a obligației de a arăta capitalul social în orice act care emană de la societate .

Datorită avantajelor pe care le oferă, societatea cu răspundere limitată are o mare răspândire în activitatea comercială.

BIBLIOGRAFIE