Consideratii Psiho Pedagogice Privind Contributia Jocului Didactic In Dezvoltarea Abilitatii de Comunicare Orala la Copilul Prescolar

CAPITOLUL I

PROBLEME GENERALE PRIVIND CUNOAȘTEREA COPILULUI PREȘCOLAR

Motivarea alegerii temei

Grădinița este primul mediu educativ și socializator pentru copil. Ea are meritul de a oferi programe instructive și educative stabile, coerente ce permit egalizarea șanselor educaționale, oferind acces la integrarea școlară și socială a copilului.

Copilul nu este educat numai în instituția preșcolară, ci și în familie. Cu timpul, influența exerciată de grădiniță crește în intensitate, până ce ocupă o poziție dominantă.

Având în vedere că o bună parte din timpul zilei este petrecut de copii în grădiniță, iar timpul pe care îl au părinții pentru comunicare cu copiii este uneori scurt, considerăm foarte importantă preocuparea învățîmântului preșcolar pentru însușirea de către copii a unei exprimări corecte. Luând în considerare și importanța socială pe care o are limbajul, cât și influențele pe care le exercită asupra dezvoltării psihice a copilului, educarea pronunției corecte trebuie făcută cât mai de timpuriu, înainte de a se consolida modele greșite de vorbire și articulare. Cu cât copilul este mai mic, cu atât vorbirea și tulburările de limbaj sunt mai usor de corectat.

În lucrarea de față, doresc să demonstrez modul cum poate fi dezvoltată abilitatea de comunicare prin intermediul jocului didactic.

Jocul didactic dă un randament sporit față de celelalte modalități de lucru folosite în activitatea de învățare în special la preșcolari, deoarece el face parte dintre preocupările zilnice preferate ale copiilor.

1.2. Locul și rolul grãdiniței în sistemul actual de învățãmânt

În Romania, învățământul preșcolar face parte din sistemul național de învățământ și este integrat în structura învățământului preuniversitar. Este prima verigă a acestuia, este coordonat de Ministerul Educației și Cercetării și se realizează în baza principiilor democratice, a drepturilor copiilor la educație și la protecție, în instituțiile de învățământ indiferent de condiția socială, materială, de sex, rasă, naționalitate, apartenența politică sau religioasă a parinților.

Organizarea și funcționarea învățământului preșcolar se realizează în conformitate cu standardele cuprinse în documentele internaționale, pacte, tratate, convenții și protocoale cu privire la Drepturile Copilului, la care Romania a aderat.

Educația timpurie, în România, ca în întreaga lume, cuprinde educația copilului în intervalul de vârstăde la naștere până la intrarea acestuia la școală. Grădinița, ca serviciu de educație formală asigură mediul care garantează siguranța și sănătatea copiilor și care, ținând cont de caracteristicile psihologice ale dezvoltării copilului, implică atât familia cât și comunitatea în procesul de învățare.
În învățământul preșcolar sunt incluși copii cu vârste cuprinse între 3 ani și 6-7 ani. Învățământul preșcolar este structurat pe două niveluri: nivelul I ce urmărește socializarea copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 5 ani și nivelul II ce urmărește pregătirea pentru școală a copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 7 ani.

În sistemul de învățământ românesc s-au înregistrat progrese remarcabile, în ciuda condițiilor economice grele și a deselor schimbări sociale înregistrate după 1989.

Prin întreg sistemul de activități instructiv educative ce se desfășoară în grădiniță, se urmărește dezvoltarea fizică armonioasă a copiilor, stimularea inteligenței, a gândirii, a limbajului, a creativității acestora, stimularea și cultivarea sensibilității artistice, a gustului pentru frumosul natural, precum și formarea unor deprinderi de muncă, de ordine și comportatare disciplinată.

Pe acest fond se asigură mai ales pe parcursul nivelului II, însușirea unor cunoștințe și deprinderi necesare pentru o mai bună integrare în activitătile de tip școlar.

Perioada preșcolară implică cele mai profunde, durabile și fructuoase amprente asupra individualității copilului, în această perioadă se constituie și se consolidează trasaturile de personalitate.

Cercetările psihologice arata că până la vârsta de 4-5 ani, copilul își dezvoltă 40% din capacitatea intelectuală pe care urmează să o atingă la maturitate. Nevalorificarea la timp sau slaba solicitare a potențelor și disponibilităților fiecarei perioade de vârstă nu se pot recupera în anii următori decât in mică măsură și cu eforturi mari.

Învățarea timpurie favorizează oportunitățile de învățare de mai târziu. Deprinderile și cunoștințele dobândite devreme favorizează dezvoltarea altora ulterior, iar deficiențele de cunoștințe și deprinderi produc în timp deficiențe mai mari, oportunități de învățare ratate sau slab valorificate.

Idealul școlii românești și implicit al învățământului preșcolar constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității copilului, potrivit trebuințelor sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia.

Obiectivele principale ale învățământului preșcolar vizează cu precădere aspecte formative, punându-se accent pe dezvoltarea proceselor intelectuale, pe formarea capacităților, deprinderilor, pe dezvoltarea personalității.

Experiența dobandită de învățământul preșcolar atestă că grădinița îndeplinește în bune condiții sarcinile privind pregătirea copiilor preșcolari pentru trecerea la activitatea de invățare.

Lucrarea de fațăva aborda doar o parte a

Particularități ale vârstei preșcolare

Preșcolaritatea aduce schimbări importante în viața copilului, atât în planul dezvoltării somatice, cât și a celei psihice, dar și în ceea ce privește planul relațional. Marea majoritate a copiilor sunt cuprinși în învățământul preșcolar , cadrul grădiniței depășind orizontul restrâns al familiei și punând în fața copiilor cerințe noi, mult deosebite de cele din familie.

În perioada preșcolară se pot distinge subetape care au în grădiniță immplicații educaționale particularizate. Acestea sunt: perioada preșcolară mică, mijlocie și mare.

În perioada preșcolară mică copilul are dificultăți de adaptare la mediul grădiniței, deoarece este greu să se desprindă din mediul familial și pentru că nu întelege prea bine ce i se spune și nu știe să se exprime prea clar.

Principala lui formă de activitate este jocul, presărată cu câteva activități sistematice, scurte ca durată și relativ simple în conținut, care iau însă tot forma jocului.

Copilul se joacă mai mult singur, iar jocul practicat este sărac, mai degrabă o repetare stereotipă de acțiuni.

Preșcolarul mic este curios, atras de obiectele din jur, memorează relativ ușor, dar nu-și propune deliberat acest lucru. Gândirea sa este subordonată acțiunii cu obiecte. Limbajul său păstrează un pronunțat caracter situativ, comunicările din timpul jocului fiind reduse.

În plan afectiv este instabil, trece cu rapiditate de la o stare la alta, trăiește foarte intens emoțiile. Aceeasi instabilitate o întâlnim și la nivelul motricității. Este neândemânatic, face mișcări bruște, ineficient coordonate.

În perioada preșcolară mijlocie copilul se adaptează cu mai mare ușurință la mediul grădiniței. Preocupările copilului devin mai variate, jocul este mai bogat în conținut, acțivitățile comune mai solicitante. Cercul cunoștințelor despre lume se îmbogățește simțitor. Maxima receptivitate a preșcolarului mijlociu față de lume îi dezvoltă percepția, care devine un proces orientat, cu sarcini și modalități proprii de realizare. Se dezvoltă mult limbajul, se amplifică capacitățile imaginative și creatoare ale copilului. Se conturează caracterul voluntar a celor mai multe procese psihice (memoria, imaginația, etc.).

Reacțiile emotive sunt mai controlate și mai în acord cu cerințele educatoarei sau colectivului de copii.

În această perioadă devine mai sensibil la unele manifestări, evenimente colective, din familie, din grădiniță; jocurile căpătând caracter colectiv, de la însingurare, rivalitate și competiție se trece la cooperare.

Se lărgesc interesele, încep să închege primele atitudini, se instalează mai evident unele trasăturicaracteriale, care constituie nucleul viitoarei personalități.

În perioada preșcolară mare copilul se adaptează relativ rapid nu numai în mediul grădiniței, ci și în contact cu orice tip de situație nouă. La această vârstă, alături de joc, care continuă să fie activitatea dominantă, își fac loc din ce în ce mai mult și activitățile de învățare sistematică. De pe acum începe pregătirea pentru școală, pentru noile responsabilități care îi vor reveni mai târziu și mai ales pentru competiția scolară căreia va trebui sa-i facă față.

În aceste condiții diversele sale capacitățipsihice suferămodificări importante. De exemplu percepția, transformată în observație, devine pricepere. Limbajul capătă o structură mult mai închegatădecât în etapele anterioare, fiind construit, în general, după regulile gramaticale; apar primele fprme ale gândirii logice, orientate spre sistematizare și observarea faptelor particulare; atenția voluntară își prelungește durata. În această perioadă se adaptează ușor, se adaptează repede.

Organizarea diferitelor structuri psihocomportamentale, inserția mai bună în mediul social constituie premise importante pentru intrarea în școală.

Din toate acestea reiese că perioada preșcolară este de mare importanță, reverberațiile perioadei preșcolare rămânând o sursă de susținere psihică în viață.

Coordonate ale vieții psihice ale preșcolarului

Concomitent cu dezvoltarea somatică, în perioada preșcolară se produce o puternică dezvoltare psihică. Coordonatele esențiale ale dezvoltării psihice sunt: motricitatea, senzorialitatea, afectivitatea, activitatea voluntară, gândirea, limbajul.

Motricitatea

Nevoia de mișcare este una din nevoile fundamentale ale preșcolarului. La grupa mică mișcările sunt bruște, necoordonate, urmând ca la grupa mijlocie acestea să fie înlocuite cu mișcări mai fine, mai armonioase. Preșcolaritatea mijlocie a fost denumită „ vârsta grației”, datorită spontaneității motricității și armoniei mișcărilor. Această grație în mișcări se datorează faptului că el se simte în centrul atenției celorlalți, crezându-se urmărit și admirat de aceștia. Mișcările sunt delicate, expresive, încărcate de emoție și strădanie.

La grupa mare grația cedează în favoarea forței. Este vârsta la care copilul se pune în valoare, trăiește situații de rivalitate, de conflicte cu semenii.

Această trecere de la bruschețe la grație și apoi la forța mișcărilor reprezintă o tendință generală a motricității.

Nevoia de acțiune, finalizată prin executarea diferitelor mișcări stă la baza dezvoltării psihice a copilului. Un preșcolar care acționează un obiect are mai mari șanse de a-și elabora o imagine adecvată a obiectului, decât altul care contemplă obiectul de la distanță.

Percepția se formează în cursul acțiunii cu obiectele, astfel copilul pătrunzând mai adânc în intimitatea acestuia, extinzându-si și îmbogățindu-și cunoașterea.

Senzorialitatea

La vârsta preșcolară are loc o mare extensie a spațiului în care se mișcă copilul; interiorul locuinței va fi completat de exteriorul ei. Cum noile spații de viață conțin multe obiecte incitante, apare trebuința de cunoaștere. Pentru satisfacerea acestei trebuințe, copilul trebuie să dispună de însușiri și capacități psihice care să-i permită a lua în stăpânire noile obiecte și fenomene.

Procesele senzorial perceptive suportă o serie de transformări, se modelează, se perfecționează în conformitate cu noile schimbări. Sensibilitatea copilului se adâncește și se restructurează, sensibilitatea auditivă și vizuală trecând pe prim plan, ele fiind cele care completează prioritar informațiile.

La vârsta preșcolară mică se diferențiază și se denumesc culorile fundamentale ale spectrului dar nu și cele intermediare care se diferențiază de la cinci ani. Sensibilitatea auditivă devine de două ori mai fină în această perioadă. Sensibilitatea tactilă se subordonează văzului și auzului, ca instrument de control și susținere a acestora.

Formele de sensibilitate gustativă, olfactivă, continuă să se dezvolte și ele însele nu în aceeasi măsură cu cea vizuală și auditivă.

La copil nu întâlnim senzație în stare pură decît în primele zile ale vieții, senzațiile fiind subordonate și integrate percepțiilor care le individualizează. Ele sunt subordonate gândirii, intenționalității, ceea ce face să apară o formă nouă de percepție și anume observația. Percepția unor însușiri spațiale se realizează mai ușor dacă sunt puși în funcțiune de mai mulți analizatori. Desprinderea unor însușiri mai importante ale obiectelor, fixarea lor în cuvinte constituie premisele formării reprezentărilor. Este necesar să se utilizeze cuvântul pentru a facilita desprinderea unui obiect din dond și a unor însușiri a obiectului din masa celorlalte.

Afectivitatea

Viața afectivă a copilului preșcolar suferă modificări atât de natură cantitativă, cât și calitativă. Una dintre sursele cele mai evidente ale restructurării afectivității o constituie contradicția dinte trebuința de autonomie a preșcolarului și interdicțiile manifestate de adult față de el.

Prin imitație copilul preia de la adult o serie de stări afective (bucuria revederii unei persoane, sau la primirea unui cadou, frica de animale). Se preiau nu doar stările afective ci și expresiile emoționale ce le însoțesc. Crește și capacitatea de simulare a unor stări afective în vederea satisfacerii diferitelor trebuințe. Copilul învață că este suficient să plângă pentru a obține ceva.

O altă sursă a dezvoltării afectivității al preșcolarului o reprezintă pătrunderea lui în mediul instituționalizat al grdiniței, unde intră în contact cu persoane străine.

Cercetările au pus în evidență prezența la preșcolari a unor stări afective de vinovăție, de mândrie, de pudoare (la cinci ani). La șase ani apare criza se prestigiu, mai ales când este mustrat în public.

Tot în preșcolaritate se face trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective generalizate. Se conturează unele sentimente morale cum ar fi rușinea, prietenia, dragostea față de frați, atașamentul. Încep să apară sentimentele estetice.

Ca urmare a dezvoltării capacității de a-și stăpâni emoțiile copilul începe să-și manifeste unele reticențe afective, adică nu plânge când cade, refuză să fie mângâiat în fața copiilor, se constată declinul țipetelor și a plânsului. Afectivitatea lui este instabilă; trece rapid de la râs la plâns și invers.

Activitatea voluntară

Apariția memorizării și atenției voluntare, ca și controlul stărilor afective n-ar fi posibile fără apariția și organizarea voinței ca formă complexă de reglaj psihic.

Capacitatea de autocontrol voluntar se dezvoltă pe masura trecerii de la un stadiu la altul. Încep să devină tot mai evidente ierarhizarea motivelor, stăpânirea de sine.

Motivația devine unul dintre factorii importanți ai susținerii voinței, asa încât dacă dorim să educăm voința preșcolarului trebuie sa-i oferim motivașii puternice, îndeosebi pe acelea cu valoare socială, morală, intelectuală, estetică, fizică.

Gândirea

Intelectul cuprinde procese și activități psihice variate (gândire, memorie, limbaj, imaginație, atenție) care oferă posibilitatea desprinderii de stimulul concret ce acționează direct asupra organelor de simț permițând depășirea experienței senzoriale.

Gândirea preșcolarului este preconcepută sau cvasiconcepută operând cu o serie de concepte care nu sunt noțiuni individualizate, dar nici noțiuni generale. Când copilul spune -tata-, el nu se referă la persoana tatăluidin familia sa, dar nici la noțiunea abstractă de paternitate. El are în vedere persoana puternică de lângă mama sa, sau toți oamenii care seamănă cu tatăl său.

Cu ajutorul cuvântului care este simbol, copilul reușește să-și reprezinte realitatea. Gândirea sa are caracter intuitiv, ea rămâne legată de imagine de demersurile individuale, de aceea rămâne incomunicabilă.

Gândirea preconceptuală și intuitivă a preșcolarului este o gândire egocentrică, magică. Mentalitatea sa egocentrică și magică derivă din incapacitatea de a distinge suficient de bine derivă din incapacitatea de a distinge suficient de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezându-se a fi centrul universului și atribuindu-și o mare forță.

Pentru preșcolarul mic aproape totul este însuflețit. Soarele, luna, norii, frunzele, ceasul, radioul, telefonul sunt ființe vii.

Din egocentrismul gândirii derivăderivă o altă particularitate a sa și anume artificialismul, credinșa că toate lucrurile sunt fabricate de om. Copilul este frapat de puterea adultului pe care îl vede ca pe un magician. Adultul face să apară alimentele când îi este foame, face lumină sau întuneric, face să curgă apa și să se oprească, adultul este cel care alină durerile. Este firesc să se supună puterii adultului, să-i recunoască forța și capacitatea.

Treptat preșcolarul va conștientiza faptul că gândirea altuia este diferită de a sa. El trece la analiza mai obiectivă a realității, începe să imite lumea înconjurătoare, construind case, poduri, garaje, pe care le reproduce exact ca pe cele reale.

Alături de noțiunile empirice încep să se contureze încep să se contureze primele operații ale gândirii. Piaget este convins că la vârsta preșcolarității se poate vorbi despre existența unei perioade preoperatorii a dezvoltării gândirii.

Piaget consideră că preșcolaritatea este o perioadă de organizare și pregătire a dezvoltării gândirii.

Limbajul

Strâns legată de evoluția gândirii este evoluția limbajului. Extinderea și complicarea raporturilor dintre copil și realitatea înconjurătoare, sporirea independenței copilului, caracterul ceva mai organizat al activității sale, se răsfrțnge direct asupra limbajului său. Acesta se îmbogățeste sub raport cantitativ.

De la 5-10 cuvinte pronunțate de copilul de un an, vocabularul activ al copilului crește la circa 300-400 la doi ani, la circa 800-1000 cuvinte la trei ani, la circa 800-1000 cuvinte la trei ani, la 1600-2000 cuvinte la patru ani, pentru ca la sase ani să ajungă la peste 3000-4000 cuvinte. Se dezvoltă coerența limbajului, caracterul lui închegat, structurat.

De la limbajul situativ, specific antepreșcolarității se trece la limbajul contextual. Specific preșcolarilor este apariția treptată a limbajului monologat, a limbajului interior. Limbajul interior are o mare importanță în dezvoltarea vorbirii, el reprezintă mecanismul fundamental al gândirii.

În preșcolaritate se dezvoltă latura fonetică a limbajului deși datorită unor particularități a aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor și analizatoruui auditiv, pronunția nu este încă perfectă. Copiii își însușesc treptat fondul lexicl și totodată semnificația cuvintelor. Problema cea mai importantă a preșcolarității o reprezintă însușirea structurii gramaticale a limbajului.

O altă particularitate o constituie apariția unor defecte de vorbire. Ele nu trebuie confundate cu ușoare greșeli de pronunție sau de vorbire care au un caracter fiziologic și se înscriu în limitele normalului.

Însușirea limbajului este un sistem complex care începe din primul an de viață al copilului și se înfăptuiește prin comunicarea verbală cu adultul sub influența împrejurărilor concrete de viață și a relațiilor mereu noi și stabile între copii și realitatea înconjurătoare.

La vâtsta preșcolară se înregistrează perfecționări în ceea ce privește continuitatea procesului de asimilare a structurii sonore a limbajului, experienâa verbală crescând vertiginos. Munca educatoarei trebuie orientată spre îmbogățirea vocabularului, spre corectarea defectelor de vorbire, în scopul realizării unui limbaj corect sub aspect: fonetic, lexical, gramatical, în vederea pregătirii temeinice a tuturor copiilor, pentru abordarea cu succes a muncii de tip școlar, pentru dezvoltarea unei personalități armonioase.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII PSIHO-PEDAGOGICE PRIVIND CONTRIBUȚIA JOCULUI DIDACTIC ÎN DEZVOLTAREA ABILITĂȚII DE COMUNICARE ORALĂ LA COPILUL PREȘCOLAR

2.1. Activitatăți dominante ale preșcolarului

Principalele forme de organizare a activității copiilor în grădinițe sunt: jocul, învățarea, munca, creația.

Jocul

„Jocul este singura atmosferă în care copilul poate să respire și în consecință să acționeze. A ne întreba de ce se joacă copilul, înseamnă a ne întreba de ce este copil; nu ne putem imagina copilărie fără râsetele și jocurile copiilor.” (Ed. Claparède-„Psihologia copilului și pedagogia experimentală”-pag 101)

Cuvintele „joc” și „a se juca” au multiple sensuri. Astfel cuvântul „joc” poate avea sensul de amuzament, un sens figurat ca de exemplu „jocul cu focul” poate semnifica un lucru ieșit din comun- „jocul naturii”- sau ceva întâmplător- „jocul destinului”; riscul- „a se juca cu viața”.

Noțiunea de „joc” prezintă în genere, anumite particularități la anumite popoare.

Astfel, la vechii greci, cuvântul „joc” desemna acțiuni proprii copiilor, exprimând în principal ceea ce noi numim acum „a face copilării”. La evrei cuvântul „joc” corespunde noțiunii de glumă, de haz.

La romani, „ludo” desemna bucuria veselia. În limba sanscrită „kleada” înseamnă joc, bucurie. La nemți, vechiul cuvânt „spilan” desemna mișcarea ușoară, lină, asemănătoare oscilației pendulului, care provoacă o mare satisfacție.

La vârsta preșcolarității jocul are dublă semnificație: pe de o parte el este modalitatea prin care se manifestă, se exteriorizează întreaga viață psihică a copilului, prin joc acesta exprimându-și emoțiile, cunoștințele, satisfăcându-și dorințele și eliberându-se , descărcându-se tensional. Pe de altă parte prin joc se dezvoltă a capacitățile psihice ale copilului.

Prin joc este satisfăcută nevoia de mișcare și acțiune a copilului și copilul pătrunde în universul relațiilor interumane.

Jocul dezvoltă capacitatea de observare. Copiii își dezvoltă percepțiile de formă, mărime, culoare, greutate, își formează capacitatea de observare.

Atunci când sunt nevoiți să deseneze o casă copiii își elaborează mai întâi pe plan mintal imaginea casei și abia apoi o desenează, dezvoltându-și astfel reprezentările. Prin joc copiii își vor dezvolta capacitatea de inventivitate născocescind, modificând realitatea. De asemenea își dezvoltă memoria prin încercarea de a memora regulile jocului. Conformându-se regulilor jocului, respectându-le, ei își formează însușirile voinței: răbdare, perseverență, stăpânirea de sine.

Tot în joc sunt modelate alte însușiri și trăsături de personalitate: respectul față de alții, responsabilitatea, cinstea, curajul, corectitudinea.

Datorită tuturor acestor efecte produse, jocul a fost considerat ca reprezentând tipul

La preșcolarul mic cuprinderea integrală a regulilor jocului este deficitară, de aceea acțiunea capătă un caracter episodic și circular. Dacă la preșcolarii mici conflictul apare din dorința acestora de a se juca cu aceleași obiecte, la cei mijlocii din dorința de a juca un anumit rol preferat, la cei mari conflictul apare în urma încălcării regulilor jocului, ceea ce evidențiază maturitatea intelectuală, afectivă, morală a copiilor.

Învățarea

O altă formă de activitate care contribuie la dezvoltarea psihică a copilului, fie prin ea însăși, fie combinată cu jocul, este învățarea.

Bazată pe asimilarea și sedimentarea cunoștințelor, învățarea conduce la elaborarea unor comportamente noi care satisfac mai bine necesitățile adaptive ale copilului. La această vârstă învățarea se realizează în cadru formal, informal sau nonformal.

Educația formală se referă la totalitatea influențelor intenționate și sistematice, organizate, elaborate în cadrul instituției școlare, în vederea formări personalității umane. Structurarea învățămîntului pe trepte școlare și ani de studiu. Se caracterizează prin: organizare, planificare, sistematizare, existența planurilor de învățămînt și a programelor analitice, cadre didactice calificate, mijloace de învățămînt și materiale auxiliare, statul formal al elevilor, relația centrala între profesor și elev.

Educația nonformala, extrașcolara, educația paralelă. Se referă la activitate educatională organizată și realizată în afara instituției școlare dar, în sprijinul activităților acesteia. Educația nonformală se petrece în mediul sociocultural, teatre, muzee, biblioteci, cluburi și mass media și este o educație de loisir și de promovare a artei și sensibilității umane.

Educația informală sau incidentală este spontană și difuză, are în vedere ansamblul influențelor ce se exercită asupra omului derivate din contextul situațiilor cotidiene și experiența sa de viață. Ele nu își propun explicit scopuri educative. Prin ele individual achiziționează informații, atitudini, valori comportamente. Se realizează în mediul familial, petrecerea timpului liber, strada, mijloace de transport, instituții publice, magazine.

Munca

Oamenii de știință, artă și cultură au dedicat muncii gânduri și idei de o frumusețe rară. Seneca spunea că munca este alimentul sufletelor nobile. Rabelais își exprima părerea că omul este născut pentru muncă, așa cum pasărea este născută pentru zbor. George Enescu spunea că viața fără muncă nu își are rațiune, iar pentru el mulțumirea cea mai mare , singura mulțumire era lucrul.

Astfel de cuvinte înțelepte erau rostite și la adresa muncii copiilor.Democrit spunea că de nu-i deprinzi pe copii să muncească, nu învață nici să citească, nici să scrie, nici muzica, nici gramatica. Macareno(„Opere pedagogice alese”) afirmând că munca a fost întotdeauna temelia vieții omului, a fericirii și a culturii societății omenești, cerea ca participarea copilului la muncă în familie să aibă loc foarte de timpuriu.

Calitățile morale ca: sârguința, tenacitatea și exigențaîn muncă, spiritul de responsabilitatese cer a fi educate încă din anii cei mai fragezi ai copilăriei. Jocul constituie una dintre cele mai eficiente căi de a introduce pe copil în procesul muncii.

Jocul constituie una dintre cele mai eficiente căi de a introduce pe copil în procesul muncii. Prin joc se dezvoltă inițiativa de a duce la îndeplinire sarcinile propuse, spiritul colectiv. Educația prin muncă și pentru muncă este scop, dar și mijloc de realizare a obiectivelor procesului instructiv-educativ, este coordonata majoră care creează cadrul, dă tonul, asigură funcționalitatea și realizarea sarcinilor.

La vârsta preșcolară este vorba despre acele forme de muncă adecvate posibilităților pe care le oferă fiecare vârstă. Copiii trebuie antrenați zilnic în activități organizare a activității, de exersare a unor abilități, priceperi și deprinderi de autoservire, de organizare a locului de joacă. Copiii sunt mobilizați în acțiuni cu caracter practic, de muncă fizică în cadrul cărora ei încep să cunoască unele reguli elementare de comportament, își dezvoltă capacitatea de a duce la bun sfârșit unele sarcini simple care cer renunțarea la joacă. În zilele frumoase copiii vor fi antrenați la adunarea materialelor din natură, la îngrijirea plantelor cultivate la colțul vegetal al grădiniței, la îngrijirea unor animale mici.

Calitățile, priceperile și deprinderile formate la această vârstă în cadrul unor astfel de munci fizice, asigură trecerea fără probleme a prescolaruluila rigorile școlii.

Creația

Jocul și învățarea oferă copilului nenumărate prilejuri de a-și combina și recombina reprezentările de care dispune, de a construi realul din propriile sale imagini.Ascultând povești, povestiri, basme, el reconstituie mental principalele momente ale marațiunii inventându-le sau amplificându-le.

Jucându-se cu creionul pe hârtie obține linii, exersându-și vocea descoperă din întâmplare ritmuri care rețin atenția; frământând o bucată de plastilină se trezește în fața unor noi forme interesante și deosebite.

Copilul este capabil să obțină produse originale pentru el, ceea ce îi trezește curiozitatea față de lumea înconjurătoare. Copilul dispune nu numai de capacitatea de a se juca și învăța ci și aceea de a crea.

În activitatea creatoare a copilului participă nu doar imaginația, ci și importante elemente de capacități, deprinderi și priceperi. Aceste aspecte pot fi cel mai bine evidențiate în desenele copiilor. Există particularități specifice ale desenului la fiecare din substadiile preșcolarității:

Preșcolarul mic desenează la întâmplare , fără intenții clare , specific pentru el fiind capacitatea generală de asamblare.

Preșcolarul mijlociu trece prin fața desenelor stereotipe care sunt repetate pri de câte ori este nevoie în alte desene. Specific pentru această vârstă este compoziția liniară, nivelarea mărimilor obiectelor, adăugarea unor numeroase elemente suplimentare.

Preșcolarul mare începe să facă abstracție de elementele care nu au importanță pentru subiect, fapt care face ca desenele lui să fie mai sărăcăcioase. Cresc capacitățile de redare corectă a mărimii obiectelor și mai ales a relațiilor dintre ele. Elementele constitutive ale desenului prezintă importanță unele în raport cu altele, nu se acoperă unele cu altele.

La toate stadiile preșcolarității o mare importanță o are coloratura afectivă a creațiilor. Treptat, copiii încep să distingă semnificația afectivă a culorilor.

În cadrul jocurilor de rol copilul își dezvoltă simțul dramatizării. El este pus în situația să dialogheze, fapt cu consecință în dezvoltarea limbajului.

La preșcolarul mic jocul de creațieare un predominant caracter individual. Copilul își asumă roluri fără să le dea semnificație socială (exemplu: Copilul se joacă „de-a doctorul” pentru că acesta are halat și bonetă, pentru că are seringă).

La grupa mijlocie, deși acceptă regula de joc, rolul pe care si-l asumă copilul predomină asupra regulii.

La grupa mare, tema jocului nu se schimbă, dar conținutul nu devine mai bogat, rolurile devin mai stabile, atitudinea mai selectivă și sociabilitatea mai sporită.

În creațiile verbale afectivitatea se exprimă mai mult decât în desen. Dar activitatea creatoare a preșcolarului implică nu doar latura de producere, de creație progresivă, ci și pe cra evolutivă.

În perioada preșcolară activitatea dominantă fiind jocul, acesta este folosit ca instrument instructiv-educativ.

2.2. Jocul didactic – mijloc eficient de pregătire a copilului pentru școală

Adaptarea cu ușurință a copilului la regimul școlar implică realizarea tuturor obiectivelor din cadrul programului instructiv educativ din grădiniță. Activitățile desfășurate în grădiniță urmăresc formarea cu prioritate a unor componente de natură să faciliteze adaptarea copilului preșcolar la cerințele școlii și să porească eficiența învățării.

Jocul didactic reprezintă o modalitate de asigurare a continuității între grădiniță și școală, de ușurare a proceselor adaptării copilului la specificul muncii școlare de învățare. Indiferent de structura și conținutul jocului acesta îndeplinește funcșii de o mare valoare formativă, fapt ce explică și locul pe care il ocupă în curriculum preșcolar

În instituțiile preșcolare fiecare joc îl instruiește pe copil, îi consolidează cunoștințele despre lumea înconjurătoare. El poate fi utilizat atât sub formă de activitatăți obligatorii, cât și în afara acestora, când este reluat de copii în orice moment al zilei, fie desfășurat cu grupa întreagă, fie cu un grup restrâns sau individual.

Oricare ar fi forma lui de aplicare practică, jocul didactic se impune ca o activitate care asigură în cel mai înalt grad desfășurarea de către copii a acțiunilor obiectuale în mod independent, care stimulează participarea activă intelectuală a fiecărui copil și deci, descoperirea prin efort direct și personal a unor legături între obiecte, a unor cauze și efecte. Deci prin jocul didactic se asigură o învățare eficientă pentru că este efectuată de copil prin efort propriu.

Jocul didactic îmbină în mod armonios elementul instructiv educativ și exercițiul cu elementul distractiv. Utilizând jocul didactic în procesul instructiv-educativ activitatea didactică îmbină utilul cu plăcutul, devine mai interesantă și mai atractivă.

Valoarea practică a jocului didactic constă în faptul că în procesul desfășurării lui copilul are posibilitatea de a aplica cunoștințele, de a exersa priceperile și deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activități.

La vârsta preșcolară, dacă excludem jocul, educația devine o activitate cu slab randament. Jocul didactic, bine organizat și condus de educatoare, prin exersarea cunoștințelor într-un sistem dirijat, ajută la constituirea unor structuri mintale, la dezvoltarea capacităților mintale, la dezvoltarea capacităților intelectuale.

Folosit cu măiestrie, jocul didactic crează cadrul organizatoric care favorizează dezvoltarea curiozității, interesul copiilor pentru tema studiată, a spiritului de investigație și formarea deprinderilor de folosire spontană a cunoștințelor dobândite, stimulează relații de colaborare, ajutor reciproc, integrarea copilului în colectiv.

Jocul didactic organizat și desfășurat metodic poate avea valoare instructiv-formativă deosebită. El poate duce la deprinderi practice și implicit la un progres evident al proceselor psihice, al nivelului intelectual al copilului.

Valoarea educativă a jocului didactic constă în faptul că el generează emoții șii sentimente morale. Impresiile pe care le primește copilul din realitatea înconjurătoare pe care le prelucrează în jocurile sale, au pentru el adânci rezonanțe afective. El trăiește rolul ce i se atribuie și se simte puternic. Prin jocurile se dezvoltă la copil încrederea în forțele proprii, îndrăzneala, răbdarea, spiritul de răspundere, de colaborare, de ajutor reciproc.

Jocul didactic are un conținut și variat și o funcționalitate multiplă.

2.3. Locul și rolul jocurilor didactice în dezvoltarea abilității de comunicare orală

Instruirea de tip școlar se bazează în foarte mare măsură pe limbaj, iar unul dintre obiectivele importante ale pregătirii copiilor pentru școală îl constituie dezvoltarea limbajului și a conunicării orale.

Volumul și calitatea limbajului vor influența randamentul muncii școlare și adaptarea copilului la viața de colectiv. La vârsta preșcolară copilul începe să depășească faza limbajului situativ și își dezvoltă tot mai mult capacitatea de a folosi limbajul contextual. Prin intermediul comunicării verbale copilul transmite ceea ce simte, dorește, intenționează, gândește.

În studiile și cercetările efectuate de cercetători și psihologi de-a lungul anilor reiese că jocul didactic ocupă un loc deosebit de important în dezvoltatra vorbirii copilui, deoarece antrenează copilul în stimularea și exersarea vorbirii, fără ca el să conștientizeze acest efort.

Varietatea mare a jocurilor didactice, proiectate în gradiniță pentru dezvoltarea limbajului sub toate aspectele (fonetic, lexical, gramatical) impun găsirea unor criterii de clasificare a acestora. Cel mai important criteriu în acest sens îl constituie conținutul jocurilor didactice. Din acest punct de vedere ele pot fi grupate în:

–  jocuri didactice pentru formarea și exersarea unei pronunții corecte;

– jocuri didactice pentru îmbogățirea vocabularului activ și pasiv al copiilor;

–  jocuri didactice prin care se exersează structurile gramaticale.

Prin jocurile didactice organizate, educatoarea orientează percepțiile copiilor, le perfecționează, le leagă de cuvinte. Cu tact pedagogic și pricepere, ea aduce în câmpul vizual al copilului un obiect, îi orientează percepția spre o anumită însușire în fața fel încât să o perceapă, să o lege de cuvântul care o denumește și să o recunoască dintr-un complex de însușiri. În acest fel jocul didactic contribuie la exactitatea senzațiilor și reprezentărilor despre lumea înconjurătoare cât și la lărgirea și întărirea reprezentărilor copilului, ceea ce duce la îmbogățirea și activizarea vocabularului.

Sarcina didactică apare sub forma unor probleme de recunoaștere, de denumire, de ghicire, de comparare. Este absolut necesar ca în cazul jocurilor didactice de dezvoltare a comunicării orale, sarcina didactică să fie prezentată într-o formă atractivă pentru a stârni copiilor dorința de a-și comunica, de a relua jocul.

O mare însemnătate pentru dezvoltarea limbajului copilului o prezintă jocurile didactice orale. Aceste jocuri cer copilului mult discernământ în alegerea cuvintelor, în înlocuirea lor.

Jocuri didactice pentru formarea și exersarea pronunției corecte

Aceste jocuri au ca scop pronunția corectă a sunetelor limbii materne și în special a consoanelor. Eficiența acestor jocuri depinde de modul în care educatoarea știe să le selecteze din cadrul situațiilor concrete existente la grupa de copii.

Educatoarea trebuie să intervină exact în momentul în care se ivește ceva care poate fi folosit cat mai avantajos, educatoarea intervenind exact cu ceea ce "lipsește", chiar, în clipa când acest ceva "lipsește".

Situațiile fiind imprevizibile, educatoarea nu are cum să se pregătească trebuind să dea dovadă de prezență de spirit, inventivitate.

Există și situații în care educatoarea dirijează jocul, în mod deliberat, spre un element ce trebuie dobândit și care a fost stabilit dinainte. Copilul trebuie să conștientizeze singur necesitatea unui cuvânt sau inadaptarea în exprimarea lui.

Există o serie de jocuri care urmăresc formarea deprinderii de a pronunța corect diferite sunete și în mod deosebit consoanele.

Astfel la grupa mică se poate introduce jocul "Șarpele și albinuța" care urmărește formarea deprinderii de a pronunța corect consoanele: s, z, s, j și a cuvintelor care conțin aceste sunete. Totodată, urmărește formarea deprinderii de a se exprima în propoziții simple, folosind cuvintele: "sâsâie", "bâzâie", "tufiș". Pe baza ilustrațiilor, copiii trebuie să recunoască și să descrie acțiunile ilustrate și să pronunțe onomatopeele corespunzătoare: "bâzâie" – "Albina bâzâie"; copiii imită albina, reproducând și zgomotul acesteia; "Albina face bâz – bâz " (educatoarea și copiii mimează acțiunea de culegere a mierii din flori de către albine).

Prin jocul "Păcălește-mă pe mine" copiii sunt solicitați să găsească cuvinte care sa se deosebească de cuvântul educatoarei printr-un singur sunet. Exemplu: Educatoarea pronunța "rac", iar copiii au substituie sunetul "r" cu sunetul "l", rezultând cuvântul "lac" (loz – roz, mare – sare, mere – pere).

Pentru perfecționarea deprinderilor de pronunțare corectă a sunetelor aflate în componența diferitelor cuvinte, pronunțarea corectă a două consoane consecutive, dezvoltarea și perfecționarea acuității auditive se pot desfășura la grupa mijlocie jocurile didactice: "Am spus bine sau n-am spus bine?", "Cine spune mai departe?".

Mascota grupei va prezenta câte un obiect și-l va denumi pronunțând unele cuvinte corect, iar altele eronat. Copiii trebuie să compare pronunția corectă cu cea incorectă și să găsească forma corectă în pronunția cuvintelor auzite – repetând în cor atunci când este corect spus, iar atunci când este greșit întrerupând mascota. Un copil pronunță forma corectă, iar altul va construi o propoziție cu acel cuvânt.

Spre complicarea jocului, mascota prezintă conținutul câtorva povești cunoscute de copii, cerând copiilor să sesizeze greșeala intenționat prezentată (Capra cu trei iezi, Scufița Roșie).

La grupa mare, prin jocul didactic „Cu ce sunet începe cuvântul?", se urmărește perfecționarea auzului fonematic prin efectuarea unor analize ale structurii fonetice ale cuvintelor; recunoașterea și ghicirea cuvintelor care încep cu sunetele precizate de educatoare; asocierea cuvintelor cu literele corespunzătoare; cultivarea spiritului de colegialitate în aprecierea răspunsurilor colegilor din grupă.

Sarcina didactică – se urmărește pronunțarea corectă a sunetelor din componența cuvintelor și găsirea unor cuvinte care încep cu sunetul dat, recunoașterea imaginii, selectarea din multitudinea de jetoane după cerința data și sa alcătuirea de scurte propoziții.

Ca reguli de joc – se urmărește ca toți copiii să denumească obiectul (imaginea) descoperit(a) și sa precizeze sunetul cu care începe cuvântul respectiv. Copilul care va sesiza sunetul inițial al cuvântului, numește alt coleg care trebuie să găsească un cuvânt ce începe cu același sunet. Un alt copil trebuie sa formuleze propoziții cu acel cuvânt. Obiectele vor fi acoperite și descoperite treptat (plasate în diferite locuri din grupa). Pentru menținerea unui ritm rapid al jocului se introduce ca element de joc transmiterea obiectului de la copil la copil.

Pentru complicarea jocului, se cere copiilor să răspundă cu ce sunet sfârșește cuvântul dat "minge" și să găsească cuvinte care încep cu sunetul de la sfârșit al cuvântului dat: "e" – elefant – "t" – tata – "a" – arici.

Jocuri didactice care contribuie la determinarea și îmbogățirea vocabularului

Aceste jocuri duc la îmbogățirea vocabularului activ și pasiv al copiilor cu substantive care denumesc obiecte de uz personal, cu adjective, adverbe de timp, de loc, de mod, cu pronumele personal de politețe, posesiv, demonstrativ, cu verbe.

Astfel, pentru activizarea vocabularului cu cuvinte care denumesc unele ființe cunoscute de copii și acțiunile caracteristice lor, putem desfășura jocul "Cine este și ce face?"

Copiii extrag jetoane reprezentând animale și păsări domestice; la întrebarea "Cine este și ce face?" copiii răspund pe rând denumind animalul și precizând de fiecare dată alta acțiune posibilă, de exemplu: câine (latră, muscă, roade oase, fuge); pisică (miaună, prinde șoareci, zgârie, etc.).

Pentru complicarea jocului se prezintă imagini reprezentând mai multe animale și păsări executând aceeași acțiune: "Cine sunt și ce fac?".

Prin jocurile: "Cum este?" sau "Ce știți despre?" se urmărește ca toți copiii să folosească corect adjectivele; să folosească corect gradele de comparație ale adjectivelor pozitiv și comparativ, să formuleze corect în propoziții scurte, relațiile stabilite între însușirile diferitelor obiecte de uz personal, sesizând deosebirile sau asemănările între două sau mai multe obiecte după: formă, mărime, culoare, dimensiune, cantitate.

În vederea îmbogățirii vocabularului, pentru a-i obișnui pe copii cu o exprimare corectă, ei pot fi antrenanți în dialoguri pe diferite teme.

În scopul de a-i introduce pe copii în tehnica exprimării corecte, putem organiza jocuri didactice de completare a propozițiilor, cum sunt: "Continuați ce spun!", "Fii atent și completează!", "Ce cuvânt lipsește?"

În urma consolidării deprinderilor copiilor de a construi corect propoziții, se pot efectua sistematic exerciții pentru înțelegerea sensului cuvintelor, explicându-le că unele cuvinte se pronunță la fel, dar au înțelesuri diferite, chiar în aceeași propoziție sau în propoziții diferite.

Astfel, putem desfășura jocul "Găsiți-mi un înțeles". Pornind de la un cuvânt ca "lac" copiii dădeau diverse înțelesuri acestui cuvânt: "lac – apa", "lac – unghii", "lac – mobila", etc.

În scopul activizării vocabularului cu cuvinte referitoare la profesii, unelte și precizarea reprezentărilor copiilor în legătură cu munca oamenilor, putem organiza jocurile didactice: Poștașul și Ce ne trebuie? 

Jocuri didactice prin care se exersează structurile gramaticale

În ceea ce privește însușirea structurii gramaticale, copilul preșcolar nu învață regulile gramaticale, nu cunoaște definiții, dar respectă în vorbire aceste reguli, pentru că are în jur modelul de vorbire, este antrenat să le cunoască prin jocuri, exerciții. Tocmai de aceea, copilul trebuie să aibă un model de vorbire corect, adultul trebuie să aibă o exprimare îngrijită, să respecte reguluile gramaticale după care este structurată vorbirea.

Acumularea experienței verbale duce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice, la eliberarea asa-numitului „simț al limbii”. Pe baza acestui „simț al limbii” copiii ajung să folosească tot mai corect formele gramaticale.

Structurile gramaticale folosite de copii la vârsta preșcolară sunt de regulă simple(subiect+predicat, uneori subiect+ predicat +complement). Enunțurile sunt completate prin mimică, gesturi și interjecții.

Un mijloc adecvat particularităților de vârstă ale preșcolarului, util în dezvoltarea comunicării orale, este jocul didactic. Prin intermediul lui se consolidează, fixează și activizează vocabularul.

Luăm ca exemplu folosirea greșită de către copii a formelor de genitiv și dativ. Pentru înlăturarea acestor greșeli am desfășurat jocurile didactice: „A cui hrană este?”, „A cui îmbrăcăminte este?”, „A cui unealtă este?”, punându-i pe copii în situația de a folosi corect desinențele cauzale și de număr ale substantivului, cât și întrebările corespunzătoare acestor cazuri.

Sarcina didactică pentru jocul didactic „A cui hrană este?” este de a formula un răspuns corespunzător întrebării și de a recunoaște hrana și animalele care o folosesc. Jocul presupune ca material câte o imagine cu câte un animal, iar pe o masă în mijloc, imagini reprezentând hrana lor. Educatoarea cere copiilor să intuiască materialul și explică regula. La întrebarea: „A cui hrană este?”, copilul care are imaginea animalului respectiv, trebuie să răspundă formulând corect propoziția. Ex: „Morcovul este hrana iepurașului”, „Iarba este hrana vacii”, „Aluna este hrana veveriței”. Dacă răspunsul este corect copilul trece la rolul de conducător punând el întrebarea: „A cui hrană este?”. Jocul se reia, schimbând mereu conducătorul.

Prin jocurile didactice „A cui este îmbrăcămintea?”, „A cui unealtă este?” putem complica sarcina didactică astfel încât să crească dificultatea, urmărindu-se exprimarea corectă a substantivelor care numesc obiectul/obiectele posedate. Se face acordul respectându-se numărul și genul posesorului, precum și mumărul și genul obiectelor posedate( a cui, al cui, ale cui, ai cui).

Pornind treptat de la jocul în care s-a folosit numai acordul de număr și ajungând la jocuri în care s-a folosit acordul complet – gen, număr, caz – copiii capătă deprinderea de a folosi acordul gramatical pentru toate părțile de vorbire.

Un exemplu de joc prin care se realizează acordul între determinant și determinat (atribut-substantiv, predicat-subiect) precum și activizarea vocabularului privind unele cuvinte cu sens contrar. În prima parte a jocului se folosește ca material imagini ale obiectelor, cu anumite însușiri (coș gol-coș plin, copil vesel-copil trist, panglică lată-panglică îngustă). În regula enunțată copilul numit ridică o imagine, verbalizând conținutul acestuia (coș gol), în timp ce alt copil caută imaginea antonimului (coș plin). În partea a doua a jocului se folosește înregistrarea audio, cuprinzând adjective acordate corect cu substantivele, de exemplu: „Ștefana este o elevă harnică.”. În timp limita, copilul numit de educatoare răspunde cu aceeași propoziție, găsind antonimul adjectivului: „Ștefana este o elevă leneșă”. Același adjectiv însoțește un substantiv la masculin, de exemplu: „Ovidiu este un elev harnic”, „Ovidiu este un elev leneș”

Pentru consolidarea deprinderii de a folosi corect singularul și pluralul substantivelor, și de a alcătui propoziții respectând topica cerută de educatoare , precum și dezvoltarea atenției și a rapidității în gândire, se poate folosi jocul „Aruncă cubul”. Sarcina didactică a fost să formuleze corect singularul și pluralul substantivelor.

Pe o masă, în jurul căreia sunt așezați copiii, se află o planșă împărțită în patrate. În fiecare pătrat o imagine cu un element sau mai multe. Copilul numit aruncă cubul și denumește obiectul sau obiectele din imagine. Un coleg trece substantivul respectiv la celălalt număr, de exemplu: măr-mere, copii-copil. Pentru complicarea jocului, copilul numit formulează o propoziție cu un substantiv la singular, în cazul în care imaginea arată mai multe obiecte, sau la plural, când imaginea reprezintă un singur element.

Pentru preșcolari stabilirea locului fiecarui cuvânt în propoziție sau fraza și înțelegerea sensului acestora reprezintă o activitate complexă și dificilă, dar foarte importantă.

Pentru ușurarea acestul lucru se pot organiza jocuri care înlesnesc formarea deprinderii de a alcătui propoziții, de a le împărții în cuvinte și chiar de familiarizarea cu noțiunea de cuvânt. De exemplu jocurile: „Mai spune ceva”, „Spune cum e bine”, „Completează ce lipsește” (completarea propozițiilor eliptice de subiect, predicat, atribut), „Găsește cuvântul potrivit”.

În jocul „Împarte dreptunghiul”, copiii sunt puși în situația de a reprezenta grafic fiecare cuvânt al propoziției și apoi să citească urmărind de la stânga la dreapta, făcând pauze între cuvinte acolo unde se găsește linia verticală. Prin acest joc copiii conștientizează că propoziția este formată din cuvinte și fiecare cuvânt are un anumit loc pentru a da sens propoziției. Pentru complicarea jocului copiii au primit fișe dreptunghiulare desenate pe care să le împartă în funcție de numărul de cuvinte din propoziția alcătuită.

Sarcinile jocurilor didactice trebuie fixate gradat, realizându-se complicarea treptată a acestora.

Regulile jocului condtituie elementul organizațional principal. Luînd cunoștință de regulile jocului și executând cu promtitudine o acțiune, aceasta reclamă din partea lor un anumit grad de disciplină și efort colectiv. Elementele de joc măresc eficiența activităților, mobilizând efortul copiilor, care depun eforturi neașteptate în rezolvarea sarcinilor didactice, contribuind în același timp la dezvoltarea atenției voluntare și a vorbirii.

Desfășurarea metodică a jocului didactic – condiție esențială în stimularea comunicării orale la copii

Cunoscută fiind structura jocului didactic (obiectivele, conținutul, sarcina didactică, regulile jocului, elementele de joc, materialul didactic) și la specificul său, ca urrmare a îmbinării originale și obligatorii a acestor componente , ca și importanța în dezvoltarea multilaterală a preșcolarului, mă voi referi în cele ce urmează la metodologia de desfășurare a acestuia.

Jocul didactic, ca și celelalte activități din grădiniță, necesită o pregătire temeinică în vederea asigurării reușitei sale optime.

Dintre măsurile care se referă la pregătirea educatoarei amintim: cunoașterea jocului sub toate aspectele, alegerea și planificarea jocului, procurarea sau confecționarea materialului didactic corespunzățor.

Alegerea și planificarea jocului didactic impune selectarea jocului celui mai potrivit în raport cu cu obiectivele etapei și plasarea lui în succesiunea activităților în funcție de scopul principal pe care educatoarea îl urmărește, și anume:

transmiterea de cunoștințe- în acest caz jocul se planifică la începutul grupului de activități;

consolidarea cunoștințelor deja transmise – jocul se programează după activitățile în care au fost predate cunoștințele;

sistematizarea și verificarea cunoștințelor – jocul va fi introdus la încheierea ciclului de activități cu o temă asemănătoare.

Pentru o cunoaștere profundă a ceea ce urmează să-i învețe pe copii, educatoarea trebuie să înțeleagă jocului didactic, să pătrundă relațiile dintre elementele sale structurale. Educatoarea trebuie să adapteze, prelucreze și să gândească jocul didactic prin prisma situației reale a grupei de copii la care se aplică. De asemenea trebuie să utilizeze experiența personală pentru îmbunătățirea jocului didactic în funcție de condițiile de loc și timp în care va fi realizat.

Pregătirea din timp a materialului trebuie realizată, deoarece orice joc didactic presupune material variat și în concordanță cu unele cerințe obligatorii (accesibilitate, simplitate, claritate din punct de vedere al problemei didactice pe care o ilustrează, atractivitate, valoare artistică).

Stiind ca mjoritatea jocurilor didactice se sprijină pe anumite cunoștințe însușite de copii, este important ca toți copiii să fie familiarizați cu acestea. În acest sens trebuie asigurarată legătura și continuitatea cu acele cunoștințe necesare jocului.

Alegerea jocului didactic în raport cu scopul etapei de lucru și cu nivelul de dezvoltare a limbajului copiilor, mai precis cu acel aspect al limbajului care urmează a fi exersat, în forme mai simple sau mai complexe. De asemenea se alege acel conținut de cunoștințe care asigură cel mai bine realizarea scopului propus sub aspectul concret al limbajului. Acest conținut poate fi cunoscut sau nou. De exemplu, conținutul propozițiilor care includ substantive la singular și plural poate fi axat pe cunoștințe care reflectă variate aspecte din mediul înconjurător, jucării, obiecte de îmbrăcăminte, alimente, animale, flori, fructe.

Stabilirea jocului didactic. Sintagma „De-a ce ne jucăm?” vizează tocmai esența jocului care trebuie să fie sintetizată în cât mai puține cuvinte. Denumirea jocului devine pe parcursul desfășurării jocului ca un laitmotiv, de pildă, „Cine face așa?”, „Ce știi să spui despre mine?”, „Unde s-a oprit roata?”, „Eu spun una tu spui multe”, jocul este condus pe baza acestor formule. Dacă acestea s-ar concretiza în prea multe cuvinte, ritmul jocului ar fi prejudiciat, căci din cauza tatonărilor în privința găsirii formulei salvatoare copiii nu ar reține denumirea jocului.

Întocmirea planului de activitate desfășurată sub forma jocului didactic ridică unele probleme aparte față decelelalte activități. De exemplu, stabilind scopul activității se includ și probleme referitoare la conținutul jocului.De exemplu, scopul activității sub forma jocului didactic „Al cui este acest glas?” se formulează astfel: recunoașterea animalelor după glasul specific și imitarea acestora pentru exersarea sunetelor și grupurilor de sunete ca: r, g, t, ch, au, oa.

Educatoarea trebuie să menționeze în planul de activitate sarcina didactică și să aibă în vedere gradarea ei judicioasă în timp de la un joc la altul, dar și în cadrul aceluiași joc.

Educatoarea trebuie să precizeze în plan regulile jocului și elementele de joc, adecvându-le scopului și sarcinii didactice. Acestea vor fi formulate clar, în succesiunea intrării lor în acțiune. În plus în jocul didactic se precizează clar etapele de desfășurare .

În planul activității se mai menționează și forma de așezare a mobilierului, forma de prezentare a materialului, forma de distribuire a materialului.

În momentul întocmirii planului de activitate, pentru a-și verifica buna sa pregătire, educatoarea se convinge că stăpânește metdica organizării și desfășurării jocului. Aceasta îi dă siguranța necesară în actiune, ca și siguranța că poate în adecva din mers jocul în raport cu reacțiile copiilor, în sensul complicării sau simplificării cerințelor față de aceștia.

Metodica organizării jocului didactic de dezvoltare a comunicării orale are trăsături comune cu a celorlalte jocuri didactice.

La grupa de 3-4 ani jocul didactic se introduce sub formă de surpriză (sosirea personajului surpriză, vorbirea șoptită, bătaia în ușă) sau sub formă de povestire. În acest fel se urmărește realizarea unei atmosfere plăcute și trezirea interesului și curiozității pentru ceea ce va urma. Apoi se trece la demonstrarea și explicarea jocului, aceasta constituind prima etapă propriu-zisă a jocului.

La această grupă de vârstă întotdeauna trebuie să existe un conducator al jocului, acesta fiind educatoarea sau un personaj, acestuia revenindu-i sarcini importante în antrenarea copiilor în actiune, în supraveghierea lor, în respectarea regulilor de joc și a corectitudinii răspunsurilor, în sancționarea greșelilor, în aprecierea răspunsurilor corecte, in complicarea jocului dacă e cazul.

Toți copiii trebuie să fie antrenați în joc prin răspunsuri individuale. Totodată se acceptă și răspunsurile în cor. La această grupă, răspunsurilor verbale li se asociază și multă mișcare (de brațe, de corp, mimică). Toate acestea atrag copii, ajutându-i să rezolve cu bine sarcinile propuse.

Atunci când prin jocul didactic se transmit cuvinte noi, educatoarea este acea care le rostește prima, apoi le repetă. Apoi se cere copiilor să repete în mod individual cuvintele, asociindu-le de concretul obiectual. Astfel cuvintele noi capătă conținut și sens, sunt reținute cu ușurință, sunt reproduse corect.

Corectarea greșelilor din exprimarea copiilor trebuie făcute cu mult tact pentru a nu descuraja copiii și a nu le diminua dorința de a participa la joc. Copiii trebuie încurajați chiar și atunci când greșesc, pentru a-i determina să continue să încerce, să persevereze.

Încheierea jocului se face în strânsă legătură cu conținutul acestuia și cu materialul folosit, pentru a obține adeziunea copiilor și în legătură cu acest moment al activității. Jocul poate fi încheiat astfel: plasarea materialului la locul lui, ieșirea din joc imitând mișcările efectuate de anumite personaje din joc, aprecieri asupra modului de desfășurare a jocului.

La grupa de 4 ani se mențin aceste aspecte la începutul anului școlar. Treptat apar elemente noi în organizarea și desfășurarea jocului didactic. De exemplu introducerea în activitate se face sub formă de ghicitoare, prin recitarea câtorva versuri prin intermediul cărora se realizează captarea atenției.

Ca moment aparte se realizează intuirea materialului de către copii cu sprijinul educatoarei, modalitate prin care se satisface curiozitatea copiilor față de secretele pe care le conține și se asigură înțelegerea modului în care va fi folosit în activitate.

Explicarea și demonstrarea jocului se realizează de către educatoare și cu ajutorul unuia sau a mai multor copii. Explicatia trebuie să fie clară, să dureze puțin pentru a nu secționa cursul firesc a jocului și a fi înțerleasă de către copii.

Educatoarea conduce jocul dar în unele situașii transferă rolul de conducător unor copii.

Se mențin și pentru această grupă de vârstă cerințele privind practicarea metodicii jocurilor și la manifestarea tactului pedagogic al educatoarei.

Încheierea se poate realiza sub formă de poezie, ghicitoare, aprecieri verbale.

La grupa mare deși se mențin unele aspecte mai sus precizate , apar caracteristici noi dat fiind faptul că sarcinile privind dezvoltarea vorbirii vizează în special calitatea și cantitatea vocabularului, structura gramaticală și expresivitatea.

Introducere în activitate se realizează la începutul anului ca și la grupele mai mici, iar spre sfârșitul anului se adaugă alte procedee: conversația, prin care se face reactualizarea cunoștințelor care au implicație în jocul respectiv sau prezentarea directă a materialului și anunțarea jocului. Aceste procedee prin modul lor mai serios de prezentare , impun copiilor mai multă răspundere față de modul de rezolvare a sarcinilor date prin joc.

Intuirea materialului se realizeaza în întregime de către copii.

La grupa mare o deosebită atenție se acordă calității jocului care se constituie ca o rezultantă a mai mulți factori; activizarea corectă, promtă a cuvintelor, schimbarea lor corectă din punct de vedere gramatical, rapiditatea inchegării răspunsurilor, intonația adecvată.

Pe parcursul jocului se pune aceent pe caracterul de întrecere: cine rezolvă repede și bine având în vedere regulile jocului.

În mod special la această grupă, în cadrul căreia se intensifică pregătirea pentru școală, se impune exersarea vorbirii fiecărui copil în parte, stimularea și încurajarea copiilor.

În încheierea jocului didactic se analizează aportul fiecărui copil, se fac aprecieri, se declară câștigătorii.