Considerații Privind Statutul Juridic AL Libertății DE Exprimare

UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDIU DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,

CONF. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU

ABSOLVENT,

GOGA DANIELA

CONSTANȚA 2016

UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINTE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDIU DREPT

CONSIDERAȚII PRIVIND STATUTUL JURIDIC AL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,

CONF. UNIV. DR. FLORI BRAȘOVEANU

ABSOLVENT,

GOGA DANIELA

CONSTANȚA 2016

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I evoluția istorică a libertății de exprimare

1.1. limitele libertății de exprimare

1.2. responsabilitate și răspunere juridică

CAPITOLUL IIPRINCIPIUL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE ÎN REGLEMENTĂRILE INTERNAȚIONALE ȘI EUROPENE

2.1.Libertatea exprimării în categoria drepturilor fundamentale

2.2. Libertatea exprimării în dreptul internațional public

2.3. Reglementarea libertății de exprimare la nivel european

2.4. Reglementarea libertății de exprimare în normele dreptului intern

CAPITOLUL III Noțiuni generale despre libertatea de exprimare…………………………..

3.1. Libertatea de opinie

3.2. Libertatea de informare

3.3. Condițiile ingerinței în dreptul la liberă exprimare

3.4. Principiile jurisprudențiale ale Curții Europene a drepturilor omului

CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ – JURISPRUDENȚĂ C.E.D.O.

4.1. Libertatea de exprimare – un drept câștigat

4.2. Omul de presă

4.3. HOTĂRÂREA C.E.D.O. din 29 martie 2011, definitivă la 29 iunie 2011, în CauzaCornelia Popa împotriva României

CONCLUZII SI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului, cu o aplicație specifică în domeniul mass media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană de la Strasbourg din a cărei jurisprudență constantă reiese importanța deosebită a libertății presei în  orice societate democratică.Această libertate nu este însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la reputație, demnitatea și onoarea persoanei.

Protejarea acestora nu trebuie să fie efectuată prin folosirea unor mijloace cu caracter disuasiv asupra activității jurnaliștilor, fiind necesar a fi găsit acel echilibru prin care să se garanteze atât libertatea de exprimare cât și dreptul la ocrotirea vieții private a fiecăruia dintre noi. În lucrareade față mi-am propus să evidențiez principalele aspect referitoare la libertatea de exprimare reglementată a nivel internațional, european și național.

În primul capitol am abordat „Evoluția istorică a libertății de exprimare”prezentând limitele libertăți de exprimare, responsabilitatea și răspunderea juridică.

În cadrul de-al doilea capitol am analizat principiile libertății de exprimare în cadrul reglementărilor internaționale, europene și național. Am abordat aspecte din „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, „Convenția Europeană a Drepturior Omului”precum și dreptul la libertatea de exprimare în cadrul intern, reglementat de Constituția României și de Noul Cod Civil.

În cel de-al treilea capitol am prezentat libertatea de opinie, libertatea de informare și principiile jurisprudenței ale Curții Europene a Dreptului Omului.

În cadrul capitolului patru am evidențiat aspectul practic al principiului libertății de exprimare în jurispruența mass media, ocrotit ca atare de Curtea Europeană de la Strasbourg din a cărei jurisprudență reiese importanța deosebită a libertății presei în  orice societate democratică.

Prin lucrarea de față mi-am propus să evidențiez importanța libertății de exprimare, pronind de la idea că acestă libertate nu este însă una absolută, ea implicând unele restricții generate de necesitatea protecției altor valori fundamentale, cum ar fi dreptul la reputație, demnitatea și onoarea persoanei. Protejarea acestora nu trebuie să fie efectuată prin folosirea unor mijloace cu caracter disuasiv asupra activității jurnaliștilor, fiind necesar a fi găsit acel echilibru prin care să se garanteze atât libertatea de exprimare cât și dreptul la ocrotirea vieții private a fiecăruia dintre noi.

Totodata, exercițiul autentic al libertății de exprimare este precondiția indispensabilă pe care mecanismul alegerii democratice o presupune. Unica alegere credibilă este alegerea făcută de omul informat.

Ceea ce trebuie remarcat este faptul ca, in raport cu alte tipuri de reglementări, izvoare formale ale dreptului, actul fundamental se bucura de supremație și, în consecinta, regulile indicate în interiorul său servesc drept bază de pornire în imaginarea oricărei soluții legislative.

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA ISTORICĂ A LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

Cetățeanul are libertatea de a-și exprima sau nu gândurile, opiniile și credințele. Deci el nu poate fi impiedicat săse exprime sau să se abțină. Din acest motv, gândurile, opiniile, creațiile spirituale nu pot intra in circuitul public decât dacă sunt exteriorizate, comunicate, exprimate. Exteriorizarea gândurilor, a credințelor și opiniilor înseamnă intrarea în sistemul relațiilor sociale și poate fi făcută prin viu grai, în scris, prin imagini sau gesturi.

Consacrarea libertății presei, ca forma particulară a libertății de exprimare poate fi privită fără a exagera, ca un deziderat central în succesiunea de proiecte și acte constituționale din intervalul 1848-1938. Menționarea lor esterelevatăși datorită faptului că ofera omului de presă contemporan o perspectivă diacronică și oferă explicații pentru dezvoltarea spectaculoasă a genului jurnalistic, în intervalul monarhiei constituționale.

„Proclamația de la Islaz”, documentul central al revoluției muntene din iunie 1848, formulează această cerințăîntr-o formă laconica, dar apropiata ca spirit celei actuale.La punctul 8 se reclama: „Libertatea absolută a tiparului”.

O data intordus în circulația ideilor principiul libertății tiparului și corelativul sau natural, absența cenzurii, sunt reluate și codificate de o maniera exhaustivă în prima constitutie romaneasca în deplină accepțiune a termenului,cea de la 1866.Astfel structurată, liberatatea presei, neingradită, fără reper de comparație în spațiul statelor vecine, va supraviețui până în deceniul al patrulea al secolului XX. Citarea articolului dovedește până la ce punct logica dispoziției juridice este similară celei pe care o utilizam la 1991.   

Modificările de context mediatic nu afectează perenitatea unui principiu:

„Articolul 24. Constituțiunea garantează tuturor libertatea de a comunica și publica ideile și opiuniunile lor prin grai, prin scris și prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăți în cazurile determinate de codicele Penal, care în acestă privință se va revizui, și complecta, fărăînsă a se putea restrange dreptul în sine, sau a se înființa o lege excepțională. Delictele de presă sunt judecate de juriu. Nici censura, nicio altă măsură preventivă pentru aparițiunea, vinderea sau distribuțiunea oricărei publicațiuni nu se va putea reînființa. Pentru publicațiuni de jurnale nu este nevoie de autorisațiunea prealabilă a autorității. Presa nu va fi supusă niciodată regimului avertismentului. Niciun jurnal sau publicațiune nu va putea fi suspendată sau suprimată.

Autenticele mutații în profilul regimului constituțional al presei vor interveni de abia o data cu actul fundamental de la 1938, care deschide calea instrumentelor juridice sancționând ordinea totalitară.Dincolo de pretinsa proclamare a libertății de exprimare, deceniile separând anul 1938 de decembrie 1989 vor fi martorele dispariției presei independente și dezvoltarii unei producții jurnalistice dirijate partinic”.

Remarcăm cât de mult adevar regăsim în afirmația lui Tudor Drăganu conform căreia nu poate fi vorba de democrație, dacă cetățenii nu au dreptul să-și exprime opiniile sau cencepțiile lor prin viu grai sau prin presă, daca ei nu au dreptul de a se aduna pentru a discuta diferite probleme legate de viațăîn societate și în stat.

1.1.LIMITĂRILE LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

Art. 75 al. 1 din Noul Cod Civil prevede: Că Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune [secțiune denumită „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane”] atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.”Potrivit art. 75 din N.C.C., apărările eficiente privind libertatea de exprimare urmează a fi făcute tot prin invocarea jurisprudenței C.E.D.O. referitoare, în principal, la aplicarea articolelor 10, 8 și 6 din Convenție.

Art. 75 poartă denumirea „Limite”, cu precizarea că Putem concluziona că prin acest articol se reafirmă preeminența Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,față de reglementările interne și de jurisprudența instanțelor naționale.Astfel potrivit lui Dan Mihai art.75 arată că „dreptul la viață privată și dreptul la demnitate nu sunt drepturi absolute. Aceste drepturi nu sunt intangibile în mod absolut, ci pot suferi atingeri – care nu constituie delicte civile – cu condiția ca aceste atingeri să fie prevăzute ca atare de legile naționale sau de reglementările internaționale”.

Exemplul cel mai relevant de astfel de convenție internațională privitoare la drepturile omului esteConvenția Europeană a Drepturilor Omului. Estede menționat că prevederile ConvențieiEuropene a Drepturilor Omului se completează cu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Practic, Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului au aceeași putere/importanță ca prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece Curtea Europeană (care aplică textele din Convenția Europeană) funcționează pe principiul „common law”. Aceasta înseamnă că precedentul judiciar (adică, hotărârile pronunțate anterior de Curtea Europeană) are o valoare/putere egală cu cea pe care o are legea (Convenția Europeană).

Ca atare, prevederile Convenției Europene sunt interpretate, nuanțate, explicitate prin hotărârile pronunțate de Curtea Europeană, iar Convenția Europeană nu poate fi analizată decât împreună cu jurisprudența Curții Europene.

Întrucât,potrivit art.11 al. 2 și art. 20 al. 2 din Constituție, Convenția Europeană face parte din dreptul intern și are prioritate asupra oricăror alte reglementări interne mai restrictive cu privire la drepturile fundamentale ale omului, se poate trage concluzia că și jurisprudența Curții Europene (care face corp comun cu Convenția Europeană, ca rezultat al sistemului „common law”) face parte din dreptul intern și are caracter prioritar în raport de reglementările sau jurisprudența naționale mai restrictive cu privire la drepturile fundamentale ale omului.

Din acest motiv, prezența art. 75 în N.C.C. nu are alt efect decât reafirmarea, în cazul libertății de exprimare, a unui principiu constituțional „vechi” din anul 2003, potrivit căruia, în caz de conflict între reglementările naționale și cele internaționale, prioritate au întotdeauna cele care stabliesc un regim mai favorabil cu privire la drepturile fundamentale ale omului. Subliniem că dreptul fundamental la care se referă art. 75 din N.C.C. este dreptul la libera exprimare.

Cu alte cuvinte,art. 75 din N.C.C. prevede posibilitatea atingerii prin libera exprimare a drepturilor la viața privată, la demnitate și la propria imagine în condițiile prevăzute de legea sau de Convenția Europeană și de jurisprudența Curții Europene. Deasemenea, din art.75 N.C.C. rezultă și că legea națională și jurisprudența națională nu pot fi mai restrictive în materie de libertate de exprimare decât reglementările internaționale, adică nu pot fi mai restrictive decât Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Teoretic, este posibil ca unele reglementări naționale să fie mai favorabile cu privire la libertatea de exprimare decât cele internaționale. În această situație, prioritatea nu mai revine reglementărilor internaționale, ci celor naționale mai favorabile.În practică, însă, deocamdată, reglementările internaționale în materia libertății de exprimare sunt mai favorabile decât cele naționale.

De aceea, în realitate, toate disputele pe tema întinderii libertății de exprimare se poartă, în exclusivitate, chiar după adoptarea N.C.C., pe terenul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Reglementările naționale, inclusiv cele din N.C.C., oricât de severe și restrictive ar fi, nu pot înfrânge prevederile Convenției Europene și jurisprudența Curții Europene și nu au nicio valoare dacă sunt contrare acestora.

Acesta estemotivul pentru care jurisprudența Curții Europene trebuie studiată, cunoscută și, în caz de nevoie, invocată în orice litigiu intern care implică libertatea de exprimare.

În consecință, o hotărâre irevocabilă a instanțelor naționale de „sancționare” a unei persoane pentru depășirea limitelor libertății de exprimare, dacă se întemeiază pe reglementări mai restrictive decât cele rezultate din Convenția Europeană și din jurisprudența Curții Europene, va putea fi atacată cu succes la Curtea Europeană (cu respectarea anumitor condiții procedurale), iar cel sancționat în acest mod de instanțele naționale va primi reparațiile necesare (morale și materiale) dispuse de Curtea Europeană.

Libertatea de exprimare, indiferent de forma acesteia, este mai mult sau mai puțin limitatăîn funcție de mediul privat sau public de exprimare, precum și de consecințele acesteia. Astfel libertatea cuvântului în mediul intim,este nelimitată, iar în mediul familial, este limitată de regulile care asigură moralitatea și buna cuviință în familie.

Situându-ne în mediul este normal ca libertatea de exprimare să fie limitată de libertățile celorlalți, precum și de necesitățile de protecție ale interesului public. În practică se întâlnesc adesea cazuri în care libertarea de exprimare este îngrădită. Deși frecvența îngăduirilor estedeosebit de mare în statele cu regim totalitar, unele forme sunt intâlnite însă și în statele cu tradiție democratică.

Formele de îngrădire pot fi directe sau indirecte.

a.      Directe – atunci cănd măsurile sunt luate de autorități în baza unor prevederi legale. În acest sens, Constituția prevede că nicio  publicație nu poate fi suprimată,  lăsând să se înțeleagă că suspendarea este posibilă. Alte îngrădiri privesc respectul drepturilor și reputației, salvgradarea siguranței naționale, a moralității și ordinii publice.

b.     Indirecte – atunci când asupra presei se fac presiuni subtile sau fătișe, cunoscute în practica prin acțiuni de intimidare a redacțiilor sau prin controale repetate pe linie fiscală, blocarea accesului la materiile prime necesare, refuzul sau retragerea licenței de emisie pentru posturile de radio sau televiziune, chemarea în judecată.

„Ziarele sunt trimise la tipar doar dupa ce ele au făcut obiectul unei verificări de către comisia/organul constituit în scopul cenzurării presei. Este, istoric vorbind, mijlocul pe care regimurile totalitare l-au utilizat, perfecționând un mecanism inventat de absolutismul european, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ceea ce se vizează, prin control preventiv, este eliminarea riscului de diseminare a informațiilor socotite ca periculoase. Evident, mecanismul cenzuriieste dotat și cu arsenalul sancționar: publicațiile care încalcă deciziile cenzurii pot fi suprimate sau suspendate, posturile de televiziune sau de radio își pot vedea retrase licențele de autorizare”.

Potrivit art. 10 alin 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994, exercitarea libertății de exprimare inclusiv a presei, comportă îndatoriri și responsabilități putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apararea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănatății sau a moralei, protecția reputatției sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Coroborat cu dispozițiile art.30, 31 si art. 49 din Constituția României, limitarea libertății de exprimare se face în următoarele condiții:

Folosirea nejustificată a libertății de exprimare în detrimentul drepturilor și libertăților celorlalți, constituie abuz de drept;

Orice formalitate, condiție, responsabilitate, răspundere și în general orice restrângere care afectează libertatea de exprimare nu poate fi instituită decât prin lege și în limitele Constituției;

Restrângerea libertății de exprimare trebuie să se încadreze într-un scop legitim conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legitimitatea scopului restrângerii libertății de exprimare se fundează pe apararea de prejudicii materiale sau morale, cauzate prin încălcări ale demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și a dreptului la propria imagine.

Articolul 30 al Constituției României indică în egală măsură principiul libertății de exprimare și limitele sale. Este vorba de o tehnică de reglementare juridică comună tuturor actelor fundamentale moderne, prin care se încearca nu limitarea sferei de acțiune a presei, ci concilierea acestei valori cardinale cuun alt set de valori pe care societatea le privește ca esențiale pentru menținerea coeziunii sale.

Paragrafele 6, 7 și 8 ale articolului 30 impun restricții severe asupra conținutului dreptului la libera exprimare:

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea tării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștiința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Modalitatea imperativă în care sunt formulate aceste prevederi creează o ierarhie a valorilor și a restricțiilor asupra exprimării.

“În consecință, instanțelor de judecată le este retrasă posibilitatea aplicării principiului proporționalității și a balansării valorilor aflate în conflict în cauzele supuse judecății. Acest lucru este îngrijorător, având îndeosebi în vedere faptul că ideea de a proteja discursul, în special cel de presă, în numele interesului public, nu face parte încă din cultura legală. 

Prin restrângerea dreptului la libera exprimare, fără a se lua în considerare condițiile în care drepturile pot fi limitate, aceste prevederi constituționale încalcă normele internaționale cu privire la libertatea de exprimare. De exemplu, articolul 30 paragraful 8 pare săimpună răspunderea editorului sau a autorului chiar și atunci când o afirmație defăimătoare a fost numai reprodusă, cum este cazul interviului. În mod evident, nu este rezonabil să se pretindă cenzurarea interviurilor de orice afirmație posibil defăimătoare. În opinia Curții Europene, aceasta ar avea un efect descurajator asupra libertății de exprimare.

Mai mult, unele din motivele enumerate de paragraful 7 al articolului 30, de interdicție a exprimării, în special cel de „defimare a țării și națiunii” nu au suport în legislația internațională. Această dispoziție constituțională încalcă tratatele internaționale privind drepturile omului, care interzic restricțiile pe baza altor motive decât cele enumerate expres în textele lor, de exemplu cele care se regăsesc în articolul 10 aliniatul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.”

Analizând paragraful 8 al articolului 30 al Constituției remarcăm că se face mențiunea că„editorul sau realizatorul, autorul, organizatorul manifestăii artistice, proprietarul mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune” va răspunde în condițiile legii.

Forța verbului jurnalistic nu este limitată de jurisprudența C.E.D.O. atât timp cât nu se atinge nivelul incitării la violență. Mesajele a căror semnificație este modificarea unei situații prin folosirea forței, agresiunii îndreptate împotriva unei comunități este sancționată de Curtea Europeană.

Jurisprudența C.E.D.O. propune, la rândul ei, decizii limitative ale dreptului la liberă exprimare, atunci când este vorba despre asemenea fapte. Spre exemplu discursul de presă care promovează atitudini orientate împotriva minorităților etnice – maghiari, romi, evrei etc. – se expun, fără șanse de a fi protejate de instanța europeană, administrării legii. Pentru câteva dintre infracțiunile vizate de aceste reglementări lucrurile sunt clare, iar ziaristului nu i se lasă spațiu de manevră:

nu se acceptă sprijinirea organizațiilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob; pentru ziaristul român, subiectele care îl pot expune acestui articol sunt fie extrase din istorie – mișcarea legionară etc. Fie contemporane – mișcări de tip “skin-head“ cu programe de tip rasist;

nu se acceptă răspândirea simbolurilor fasciste etc.

în ceea ce privește “promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unei infracțiuni contra păcii și omenirii“, mass-media autohtonă are de înfruntat, la ora editării acestui text, problema “Mareșalul Antonescu“ – personaj care este asimilat, conform legii, “persoanelor vinovate etc.“.

1.2 RESPONSABILITATE ȘI RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Se știe că, libertatea fără responsabilitate și răspundere juridică nu poate exista, după cum responsabilitatea este ineficentă fără răspundere juridică.

Responsabilitatea juridică, este o instituție juridică prin care legiuitorul exprimă vocația la răspundere juridică a unei persoane, pentru eventualele fapte și acte juridice săvârșite direct sau indirect prin alte persoane ori prin lucruri aflate în administrarea sa.

Răspunderea juridică, esterăspunderea concretă stabilită după o anumită procedura de o autoritate competentă finalizată într-o sancțiune însoțită sau nu de anularea actului ilegal, Restabilirea situației anterioare, fixarea despăgubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constante, luarea măsurilor de siguranță aplicate sau acordate conform unei proceduri prevăzute de lege.

Responsabilitatea juridică are mai multe forme de existență, respectiv: penală, civilă, administrativă, constituțională.

Principiile generale ale responsabilității juridice sunt:

a)     Principiul legalității responsabilității juridice

b)     Egalitate în drepturi

c)     Principiul reparării prompte a prejudiciului

d)     Principiul personalității

e)     Principiul libertății de voință

f)      Principiul umanismului

g)     Principiul concordanței între drepturi și obligații

h)     Principiul existenței și dezvoltarii sociale

i)      Principiul reparării integrale a prejudiciului

Temeiul răspunderii juridice îl constituie trei elemente cumulate:

Săvârșirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infracțiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinară, abatere administrativă, contravenție, act administrativ ilegal și chiar legal în anumite cazuri  strict prevăzute de lege;

Legea care reglementează responsabilitatea juridică, procedura înfăptuirii acesteia, organele abilitate în acest sens și actele sau faptele generatoare;

Hotărârea judecătorească sau actul autorității publice împuternicite de lege prin care s-a stabilit și înfăptuit în concret răspunderea juridică a persoanei fizice sau juridice.

De o mainieră similară este soluționată chestiunea raportului între interferența etatică și principiul libertății presei și în cazul Convenției Europene privind protecția drepturilor omului, instrument legal paneuropean pe baza căruia acționează Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.). Aici o intreaga dezvoltare jurisprudențială s-a întemeiat pe analizarea delicatului raport dintre necesara protecție a onoarei, demnității sau a secretului de stat și exigența garantării unor media libere. Menționarea C.E.D.O.este importantă în măsura în care orice cetățean român, inclusiv jurnalistul, are posibilitatea de a i se adresa, după epuizarea căilor de atac oferite de legislația internă.

„Articolul 10. Exercitarea acestor libertăți ce comportă  îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apararea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau amoralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Tot prin intermediul articolului 10 alin.2 criticile la adresa magistraților sunt protejate, deoarece se prevede, printre restricțiile privind libertatea de exprimare și necesitatea protejării autorității și imparțialității puterii judiciare.C.E.D.O. a recunoscut că pot exista cazuri când este necesar ca puterea judiciară să fie protejatăîmpotriva atacurilor distrugătoare, lipsite de fond serios, cu atât mai mult cu cât obligația de rezervă le interzice magistraților să reacționeze.             

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța că cetățenii să obțină informații privind funcționarea justiției, instituție esențială într-o societate democratică. Presa reprezintă unul din mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică spre a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități în conformitate cu misiunea ce le este încredințată. C.E.D.O. exercită un control extrem de vigilent asupra modului în care presa reflect procesele, iar aceasta spre a garanta, în termenii articolului 10.2 „autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare”, precum și echitatea procedurii și mai ales prezumția de inocență, așa cum ele sunt garantate prin articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Așadar considerăm că toate prevederile legislative care reglementează libertatea de exprimare sau care pot fi în relație cu aceasta trebuie să fie elaborate și aplicate în conformitate cu articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența ce derivă din aceasta.

Curtea a afirmat ca articolul 10paragraful 2 nu lasă câtuși de puțin loc restricțiilor în ce privește libertatea de exprimare în aceste domenii. Astfel, Curtea a subliniat că autoritățile unui stat democratic trebuie sa tolereze critica chiar și atunci când aceasta este considerată provocatoare sau insultatoare și a estimat că publicațiile care stigmatizează ideologia dominantă a statului, chiar în legătură cu subiecte sensibile precum integritatea teritorială a acestuia, nu sunt contrare articolului 10, cu condiția că aceste publicații să nu incite la ura sau violente: publicul are dreptul de a fi informat într-un mod diferit în legături cu aceste chestiuni chiar și atunci când acest lucru este dezagreabil pentru autorități. Articolul 10, paragraful 1 garantează libertatea de exprimare și informare, adică libertatea de exprimare și libertatea de a susține opiniile și de a primi sau distribui informații și idei fără intervenția autorităților de stat și fără a ține cont de frontiere.

Cu toate acestea, libertatea de exprimare e departe de a fi considerată absolută și exercitarea acestor libertăți după cum am demonstrat până acum, implică anumite obligații și reponsabilități. Posibilitățile de intervenție a autorităților publice sunt limitate strict de paragraful 2 al articolului 10. Nu doar organele legislative, guvernul, autoritățile militare sau curțile de justiție trebuie considerate autorități publice prin prisma art.10 al Convenției.

Desi articolul 10 nu este în sine un temei legal satisfăcător pentru implementarea dreptului de acces la informația deținută de autoritățile publice, există o tendință de recunoaștere a dreptului de a obține, la cerere, informația deținută de autoritățile publice și de a găsi sprijinul acestei cereri în articolul 10 al Convenției. În acest fel reiese faptul că această prevedere implică de asemenea o obligație a autorităților publice de a lua măsuri în vederea asigurării stimulării libertății de exprimare.

În Constituția României există și alte îngrădiri cu un caracter general asupra exercițiului drepturilor și libertăților. Articolul 53 prevede:„Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; Desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Articolul 53 alineatul 2 prevede, referitor la restricțiile permise de primul paragraf, că: „Restrângerea poate fi dispusă numai dacăeste necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Aceste dispoziții derogatorii generale depășesc cu mult restricțiile permise de tratatele internaționale în materia drepturilor omului.Cu toate că tratatele permit derogări generale, acestea pot fi facute doar „în caz de război sau alt pericol care amenință viața națiunii” (articolul 15 al Convenției Europene a Drepturilor Omului).Articolul 53 alineatul 1 care permite restrângeri pentru motive ca „desfășurarea instrucției penale” și „morala publică” oferă Guvernului puteri inacceptabil de mari de interferență cu exercitarea drepturilor constituționale.

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE ÎN REGLEMENTĂRILE INTERNATIONALE ȘI EUROPENE

2.1. LIBERTATEA EXPRIMĂRII ÎN CATEGORIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

Tema drepturilor și libertăților fundamentale a fost și este una din cele mai importante probleme care preocupă, atât organismele internaționale, cât și la nivel național multiple instituții, autorități publice, cadrul academic, societatea civilă. Această temă morală, politică și juridică, consideră prof. Ion Deleanu, a devenit indeniabilă. Este necesar să facem unele precizări terminologice privind noțiunile libertatea exprimării care se întâlnesc în literatura de specialitate și în diferite documente.

Trebuie menționat că termenul de libertate derivă de la latinescul “libertas”, în franceză “liberté” și presupune posibilitatea cuiva de a acționa după propria voință, convingere sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor. Termenul expresie derivă de la latinescul “expressio”, în franceză – “expression”. Expresia sau exprimarea, conform precizărilor făcute în Dexonline, reprezintă o construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee, manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor, prin cuvinte, mimică, înfățișare care reflectă starea sufletească a omului, reflectarea stării interioare a cuiva. Libertatea nu este numai ocazia de a face așa cum dorești, susține renumitul sociolog american Ciarles Wright Mills, nu este numai ocazia de a alege dintre mai multe alternative. Libertatea este, înainte de toate, șansa de a formula toate alegerile disponibile, de a le discuta – și apoi, ocazia de a alege .

Se face necesară și o precizare privind identitatea sau diferența dintre noțiunile drept și libertate. În acest sens, marii juriști francezi opinează: Jean Rivero – drepturile omului reprezintă un minim de prerogative necesare autodeterminării lui, iar libertățile publice sunt prerogative care asigură securitatea individului, protecția lui, semnificând adevărate creanțe față de societate, Georges Burdeau – drepturile omului reprezintă prerogative abstracte recunoscute naturii umane, iar ”libertățile” ca prerogative efective, susceptibile de realizat.

Prof. Ion Deleanu, deși consideră opiniile juriștilor francezi conforme Declarației franceze din 1789, susține că aceste idei privind delimitarea între septuri și libertăți sunt discutabile din punct de vedere juridic. Drepturile omului, astfel cum sunt definite, consideră prof. Ion Deleanu, nu au nici o semnificație în practica socială cât timp nu sunt consacrate și garantate juridicește; cu alte cuvinte, ”libertățile” sunt ”drepturi ale omului”, înscrise în patrimoniul ”dreptului pozitiv”, așa încât disocierea celor două categorii nu prezintă nici o utilitate evidentă.

Dreptul la libera exprimare a opiniei este un drept fundamental pentru că este reglementat și garantat pe fundamentul constituțional al statului respectiv. Prof. Ioan Muraru definește drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective, ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție si garantate prin Constituție si legi .

Prof. Ion Deleanu susține însă, că drepturile sunt fundamentale nu numai pentru că ele sunt consacrate și esențialmente garantate prin legea fundamentală, ci și mai ales, pentru că ele reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte drepturi subiective.

Dreptul la libera exprimare a opiniei este și un drept subiectiv deoarece, ca și toate drepturile fundamentale, desemnează prerogativele care aparțin persoanelor, subiectelor de drept determinate. Dreptul subiectiv este acea prerogativă, conferită de lege în temeiul cărei titularul dreptului poate să desfășoare o anumită conduită și să ceară altora desfășurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancțiunea prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, de acord cu interesul general și cu normele de conviețuire socială.

În acest sens și prof. Tudor Drăganu promovează ideea precum că, drepturile fundamentale cetățenești nu pot fi deosebite de celelalte drepturi subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul lor specific.

Dreptul la libera exprimare a opiniei se manifestă atât a un drept pozitiv. Drepturile pozitive sunt acele drepturi care sunt asigurate de către stat: dreptul la exprimarea liberă a opiniei, dreptul la informație, dreptul la asociere, libertatea întrunirilor etc. Drepturile negative sunt acele drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror realizare statul nu intervine, considerate naturale si inalienabile (dreptul la viața, la libertate, la proprietate). În acest sens vine cu unele precizări esențiale asupra naturii libertății pozitive și libertății negative Isaiah Berlin care consideră că libertatea negativă precizează care este limita independenței comportamentului individual, fiind astfel identificabilă cu lipsa constrângerilor din partea altor persoane asupra activității mele.

Libertatea pozitivă privește sursa comportamentului, utilizarea derivând din dorința individului de a fi propriul său stăpân. Libertatea concepută ca libertate pozitivă este corelată în mod direct cu opiniile despre ceea ce constituie un eu, o persoană, un om. Ca un drept pozitiv, dreptul la libera exprimare a opiniei este asigurat de stat prin norme constituționale.

Libertatea de exprimare se manifestă ca libertate negativă în raport cu statul, căruia îi este oprit sau interzis pentru a interveni și a o limita. Astfel fiind văzute lucrurile trebuie să înțelegem că orice restrângere a unor drepturi și libertăți din partea statului nu transformă dreptul în unul negativ deoarece, satul este prezent în anumite raporturi cu individul, deținător al dreptului respectiv, chiar dacă dreptul este supus unor restricții, însă aceste restricții sunt reglementate prin lege și atrag după sine anumite relații reglementate permisiv sau restrictiv.

Art.30 din Constituția României definește și ce anume se poate exprima liber și prin ce forme și mijloace se poate realiza acest drept. În sensul normei constituționale, pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credințele și creațiile de orice fel, iar exprimarea poate avea loc din prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public. Observăm că libertatea de exprimare și libertatea opiniei sunt indisolubil legate, libertatea opiniei este condiționată de libertatea de exprimare, ultima având o paletă mai mare prin care opiniile pot fi exprimate și difuzate.

În hotărârile sale C.E.D.O. a menționat în repetate rânduri că libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului acesteia și ale dezvoltării fiecărei persoane.

Analizând dreptul la libertatea de exprimare sub aspect formal, Gavin Millar consideră că există trei justificări filozofice care stau la baza dreptului la libertatea de exprimare:

1) argumentul pentru adevăr conform cărui libertatea de exprimare nu este un scop în sine, ci un mijloc de identificare și acceptare a adevărului;

2) argumentul auto-guvernării democratice, scopul principal al cărui este ca cetățeanul să înțeleagă aspectele de interes politic și să poată participa în mod corespunzător la procesul democratic;

3) libertatea de exprimare este un scop în sine și este protejată pentru ca persoanele fizice să se poată auto-realiza.

2.2. LIBERTATEA EXPRIMĂRII ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC

Promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit, în timp, limiteleși granițele tradiționale, ca o consecință firească a cursului istoric, în care omenirea s-a angajat,îndeosebi după cel de al Doilea Război Mondial, în străduința de a se pune capăt exploatării șiviolenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității între oameni.

Libertatea de exprimare în calitate de drept subiectiv al indivizilor a fost o manifestare aideilor iluministe, în rezultatul cărora, în 1791, în urma Revoluției Franceze, au fost votatearticolele 17 și 18 din Constituția Franceză, care stipulau: „Comunicarea liberă a gândurilor și aopiniilor este unul din drepturile cele mai prețioase ale omului. Orice cetățean poate vorbi,scrie, tipări liber cu condiția să răspundă la abuzul acestei libertăți în cazurile prevăzute delege”.Dezvoltarea drepturilor și libertăților omului a luat o deosebită amploare după crearea în1945 a Organizației Națiunilor Unite și adoptarea de către aceasta a Declarației Universale aDrepturilor Omului.

După acest document monumental în arhitectura drepturilor și libertățiloromului au apărut și alte valoroase documente internaționale care au avut efecte importantepentru sistemele de drept naționale a statelor membre a ONU.Sistemul internațional de protecție a drepturilor omului se întemeiază pe obligațiunileconvenționale și cutumiare asumate de state.Mecanismele instituite prin voința statelor asigurăo supraveghere internațională a punerii în aplicare a obligațiunilor la care statele au achiesat. În domeniul drepturilor omului se ridică problema raporturilor dintre dreptul intern șidreptul internațional. Numeroase acte acceptă în prezent primatul dreptului internațional, înprimul rând al reglementărilor privind drepturile omului față de legile naționale.

Declarația Universală a Drepturilor Omului

În Preambulul Declarației se menționează că drepturile omului, ca ideal comun spre caretrebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organelesocietății să se străduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învățătură șieducație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuriprogresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală șiefectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate subjurisdicția lor.

Referindu-se la libertatea opiniilor și exprimărilor, art. 19 al Declarației prevede că,”orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de aavea opinii fără imi xtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”.

Art. 29 are ca obiect de reglementare protecția drepturilor li libertăților omului și în acestsens stabilește că: ”În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decâtnumai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere șirespectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale intr-o societate democratica. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației NațiunilorUnite”.

Articolul 19 actionează imparțial și sistematic împotriva cenzurii în intreaga lume. Reprezintă interesele victimelor cenzurii, persoane care sunt atacate fizic, ucise, închise pe nedrept, îngrădite în libertatea de mișcare sau concediate; ale presei scrise și audiovizuale, atunci când este cenzurată, suspendată sau amenințată. Totodată monitorizează și modalitatea în care statele se adaptează la standardele internationale care protejează dreptul la libertatea de exprimare și intervin la nivel guvernamental pentru promovarea unui mai mare respect pentru acest drept fundamental.

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

Conform Pactului în art 19 privind dreptul la libera exprimare a opiniei se prevede următoarele:

1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.

2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertateade a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, subformă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.

3. Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportăobligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuieînsă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare:

a) respectării drepturilor sau reputației altora;

b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.

Principiile de la Johannesburg privind siguranța națională, libertatea de exprimare și accesul la informație

Aceste principii au fost adoptate la 1 octombrie 1995 de către un grup de experți în dreptintențional, siguranță națională și drepturile omului în timpul unei întilniri organizate în Africade Sud de către Programul juridic Articolul 19, Centrul Internațional împotriva Cenzurii, încolaborare cu Centrul de Studii Aplicate al Universității din Witwatersrand.

Principiile sunt bazate pe legislația și pe standardele internaționale și regionale privindprotecția drepturilor omului, practicile dezvoltate la nivel de state (așa cum sunt reflectate, interalia, în hotărârile tribunalelor naționale) și principiile generale de drept recunoscute decomunitatea națiunilor.

Aceste principii recunosc menținerea aplicabilității Principiilor de la Siracusa asupraprevederilor limitative și derogatorii din Pactul International privind drepturile civile și politiceși Standardele minimale ale normelor de drepturile omului în situații de urgență.În Preambul autorii Principiilor menționează că, fiind convinși că drepturile omuluitrebuie apărate de statul de drept pentru ca oamenii să nu fie nevoiți să recurgă în ultimă instanțăla rebeliune împotriva tiraniei și a oprimării.

Reafirmându-și credința că libertatea de exprimareși a informației sunt vitale pentru existența unei societăți democratice și esențiale pentruprogresul și bunăstarea acesteia și pentru exercitarea altor drepturi și libertăți fundamentale aleomului; Au căzut de acord asupra Principiilor ce urmează și recomandă organismelorcompetente la nivel național, regional și internațional să ia măsuri pentru a promova larga lorrăspândire, acceptare și aplicare:

Restingerile libertății de exprimare sau de informare, inclusiv cele pe motive de siguranța națională, nu pot în nici un caz implica discriminarea bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de orice alt fel, origine națională, sau socială, naționalitate, avere, naștere sau

orice alt motiv.

Convenția ONU cu privire cu privire la drepturile copilului

Vorbind despre drepturile generale ale omului îi avem în vedere și pe copii, care fiind ocategorie vulnerabilă trebuie să se bucure de o deosebită protecție în exercitarea drepturilor decare dispun încă din naștere. În acest sens Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la20 noiembrie 1989 a adoptat Convenția cu privire la drepturile copilului, care prevede expres șilibertatea copiilor la exprimare. Art. 12 al Convenției prevede că statele părți vor garantacopilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei problemecare îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârstasa și de gradul său de maturitate. În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de afi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-unreprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională. Art. 13 al Convenției specifică dreptul copilului la libertatea de exprimare; acest dreptcuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură,indiferent de frontiere, sub forma orala, scrisa, tipărita sau artistica ori prin orice alte mijloace, laalegerea copilului.

Constituția Statelor Unite ale Americii- Primul Amendament

„Congresul nu va putea elabora nicio lege prin care sa stabileasca o anumita religie ca religie dominanta, sau sa interzica practicarea libera a unei anumite religii, ori sa reduca libertatea cuvantului sau a presei, sau dreptul poporului la intrunire pasnica sau de a adresa cereri Guvernului privind repararea nedreptatilor”.

Putem spune ca primul amendament american garantează „libertatea de a fi eu insumi”, dreptul de a gandi pentru mine insumi, dreptul de a-mi exprima cu voce tare gadurile, de a publica si distribui ceea ce am rostit, de a participa la intruniri. Protectia acordata Primului Amendament permite cetatenilor americani sa se angajeze fara retineri in dezbateri.Acest drept de a vorbi deschis este foarte pretuit, poate mai mult decat orice alt drept.

The Bill of Rights, 15 decembrie 1791, reprezinta o culegere a celor 10 amendamente aduse constitutiei americane, dintre care adeseori s-a afirmat ca primul amendament este cel mai important aducand adnotari pentru 5 forme ale libertatii: religiei, cuvantului, presei, asocierii si petiei catre guvern.

2.3. REGLEMENTAREA LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE LA NIVEL EUROPEAN

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Guvernele semnatare ale Convenției, membre ale Consiliului Europei, considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Referindu-se la libertatea exprimării opiniei Convenția în art.10 prevede următoarele:

1. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autoritarilor publice si fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedica statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă

Membrii statelor europene, semnatari ai Cartei, au afirmat că orice individ, fără discriminare, are dreptul la:

– libertatea de gândire, conștiință și religie sau de convingere;

– libertatea de expresie;

– libertatea de asociere și de întrunire pașnică;

– libertatea de mișcare.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene

Cât privește drepturile și libertățile fundamentale, în special ceea ce ține de dreptul la libera exprimare a opiniei, vom evidența următoarele articole :

Articolul 1a. – Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Articolul 6. – Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Articolul 8b. (1) – Instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii. Instituțiile Uniunii mențin un dialog deschis, transparent și constant cu asociațiile reprezentative și cu societatea civilă.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Articolul 11 Libertatea de exprimare și de informare

(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

2.4. REGLEMENTAREA LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE ÎN NORMELE DREPTULUI INTERN

Dreptul la libera exprimare se cere inserat în contextul unei țesături de articole pe care Constituția României, ca și celelalte Constituții Europene, le conține. Libera exprimare este inimaginabilă în absenta libertății conștiinței: în definitiv, presa liberă existăa cu adevarat doar în măsura în care nici o ideologie nu este impusă, prin decizie etatică, ca ideologie dominantă.

Constituția Romaniei –Articolul 30

ART. 30 (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică și libertatea de aînființa publicații.

(4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masa obligația de a face publică sursa finanțării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii Delictele de presă se stabilesc prin lege. 

Primele patru paragrafe sunt dedicate consacrării unui principiu de la care orice revizuire eventuală a Constituției nu poate deroga și pe care nici o lege a presei, votată de Parlament nu îl poate anula.

Noul Cod Civil

Spre deosebire de Codul Civil din 1865, Codul Civil în vigoare conține prevederi specificeprivind apărarea dreptului la viață privată,dreptului la demnitate și dreptului lapropria imagine, exemplificări aleatingerilor ce pot fi aduse dreptului laviață privată, precum și dispoziții privindmijloacele de apărare a acestor drepturi șimăsurile provizorii ce pot fi dispuse decătre instanța de judecată, ce vor fi redatemai jos, după considerațiile generaleprivind răspunderea civilă.

În plus, ca șiCodul Civil din 1865, și cel actual conținedispoziții privind răspunderea civilă delictuală, utilizate de persoanele care seconsideră prejudiciate prin exercitareadreptului la liberă exprimare dincolo delimitele sale:

Art. 70. – (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

„Utilizarea constantă și coerentă a prevederilor legale, în respectul libertății de exprimare chiar și atunci când se urmărește protejarea demnității sau reputației personale, este un prim pas necesar înainte de a deschide orice altă discuție referitoare la cadrul legal”, consideră Ioana Avădani, director executiv Centrul pentru Jurnalism Independent. O primă concluzie arată că România dispune de un cadru legislativ cuprinzător și detailat, care oferă suficiente protecții pentru demnitatea umană și viața privată, precum și căi de remediere la îndemâna celor care se simt lezați. Acestea se aplică atât în dreptul civil, cât și în cel penal.

Daca avem în vedere că libertatea de exprimare este reglementată în mai toate Constituțiile statelor lumii civilizate, se poate spune că libertatea de exprimare este un drept esențial atunci când vorbim despre o societate democratică, pentru că el creează condițiile necesare exercitării altor drepturi ale omului. Pentru a putea exprima opinii în cunoștintă de cauză, este însa deseori nevoie să ai anumite informații. Astfel, dreptul la libera exprimare este strans legat de un alt drept, și anume acela de a avea acces la informație.

Libertatea de exprimare aparține fiecărei persoane în parte, tot astfel cum dreptul de a caută și de a primi informații nu este numai al indivizilor, al publicului, ci și al presei, care trebuie, la rândul ei, să le primească și să le transmită publicului.

CAPITOLUL III

NOȚIUNI GENERALE DESPRE LIBERTATEA DE EXPRIMARE

3.1. LIBERTATEA DE OPINIE

Strâns legată de libertatea de gândire, conștiință și religie protejată de articolul 9 din Convenție, libertatea de opinie garantează că orice persoană este liberă să-și formeze propriile convingeri legate de lumea în care trăiește, de modul cum se desfășoară viața socială, iar protejarea acestei opinii, chiar minoritară, e o componentă esențială a plurarismului și toleranței necesare oricărei societăți democratice.

Nu este posibil să gândim libertatea de exprimare fără a lua în considerare, în prealabil, libertatea de opinie, deoarece prima este în mod necesar o manifestare exterioară a celei dintâi. Însă opinia ce nu este făcută cunoscută și altor persoane nu poate leza drepturilor celorlalți membri ai societății, și de aceea libertatea de opinie nu cunoaște niciun fel de îngrădiri, spre deosebire de exprimarea acesteia, care se poate dovedi, în unele situații, vătămătoare în relația cu alte valori fundamentale.

Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăți de valoare, ceea ce are o importanță deosebită sub aspect probator, deoarece, așa cum a decis Curtea în jurisprudența sa (mai ales raportat la libertatea presei), exactitatea judecăților de valoare nu poate fi demonstrată așa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertății de opinie.

Libertatea de opinie este o condiție prealabilă pentru exercitarea altor libertăți garantate de articolul 10 din Convenția Europenă pentru Drepturile Omului bucurându-se de o protecție aproape absolută, în sensul că exclude aplicarea restricțiilor posibile enunțate in al doilea paragraf.

Conform declarației Comitetului Miniștrilor „orice restricție asupra dreptului în cauză va fi incompatibilă cu natura unei societăți democratice”. Statele nu trebuie să încerce să indoctrineze cetățenii aflați sub autoritatea lor și să opereze distincții intre indivizi in funcție de opiniile impărtășite. Mai mult decât atât, promovarea informațiilor unilaterale de către Stat poate constitui un obstacol serios și inacceptabil pentru exercitarea libertății de opinie. Dreptul la libertatea de opinie, de asemenea, protejează indivizii împotriva unor posibile consecințe negative, care rezultă în cazurile când indivizilor li se atribuie anumite opinii ca urmare a declarațiilor publice anterioare. Libertatea de opinie cuprinde libertatea negativă a unei persoane de a refuza comunicarea propriilor opinii.

3.2. LIBERTATEA DE INFORMARE

Dreptul la informație este un drept fundamental nou pentru legislația română, fiind receptat de Constituția României [art. 31] din instrumentele juridice internaționale, printre care se numără și Convenția Europeană. Aceasta din urmă, atunci când se referă la libertatea de informare,utilizează noțiuni, cum ar fi „primire” ori „comunicare”.

Este vorba, desigur, atât de libertatea de a primi informații în mod liber și din diverse surse, cât și de a difuza informații, fără nicio ingerință din partea autorităților publice însă, această libertate presupune responsabilitate, deoarece în viața socială nu poate exista libertate dincolo de orice limite.

Aceste limite se referă la apărarea unor valori sociale și a drepturilor și reputației aparținând altor persoane. Dacă aceste limite sunt depășite, acest lucru poate atrage răspunderea civilă, administrativă sau chiar penală a celor vinovați de comiterea unor fapte ce se circumscriu într-o asemenea sferă.

Totuși, principiul libertății de informare rămâne însă în toată substanța sa și se impune ca atare atât autorităților publice, cât și oricăror alte persoane fizice sau juridice . Mai mult, este nevoie ca autoritățile statale să vegheze la asigurarea respectării dreptului la opinie și la informare, ceea ce înseamnă că statul, pe de o parte, nu trebuie să stânjenească în niciun fel exercițiul liber al acestor drepturi (obligație negativă), iar, pe de altă parte, el trebuie să asigure exercițiul lor în scopul înfăptuirii pluralismului de opinii și de idei (obligație pozitivă).

În literatura juridică de specialitate s-a arătat că, în acest mod concepută, “libertatea de exprimare este garanția unei informări obiective și a pluralității (…) oricare i-ar fi forma, suportul sau finalitatea. Ea se aplică nu numai la mass-media, ci și tuturor creatorilor din domeniile științific, literar sau artistic” .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 10 din Convenția Europeană privește nu numai conținutul informațiilor, dar și mijloacele prin care acestea sunt transmise sau captate, deoarece orice restricție adusă acestora atinge însuși dreptul de a primi și de a comunica informații.Articolul 10, paragraf 1, al Convenției vorbește despre libertatea de a primi sau comunica informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei persoane de a difuza în mod liber informații, dar acest drept se corelează în mod natural cu liberatatea de a primi informații, de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al articolului 10, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă niciunei forme de cenzură.

Desigur, așa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din necesara asumare a unei responsabilității pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale, pentru cel vinovat.

Statele semnatare ale Convenției au nu doar obligația negativă, de a nu împiedica în niciun fel exercițiul liber al acestui drept fundamental, dar ele trebuie, totodată, în cadrul obligațiilor pozitive ce le revin, să ia toate măsurile pentru a se asigura de existența efectivă a pluralismului de opinii și idei, multitudinea de surse acționând precum o garanție a unei informări obiective.

De asemenea, Curtea de la Strasbourg sa pronunțat în mod constant referitor la importanța libertății de comunicare într-o societate democratică. Aceasta presupune dreptul de a primi, de a recepționa toate informațiile transmise prin mass-media, mai ales cele de interes general.

3.3. CONDIȚIILE INGERINȚEI ÎN DREPTUL LA LIBERA EXPRIMARE

Paragraful 2 al articolului 10 din Convenție prevede condițiile în care este permisă o ingerință în dreptul la  liberă  exprimare, acestea putând fi generate fie de nevoia de a proteja anumite interese publice (cum ar fi cele privitoare la siguranța națională, integritatea teritorială, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protejarea sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și a imparțialității puterii judiciare) dar și pentru a ocroti unele interese de ordin privat, precum reputația și drepturilor altor persoane ori nevoia de a împiedica divulgarea de informații confidențiale.

Acest paragraf autorizează, practic, statele să ia unele măsuri pentru ocrotirea respectivelor interese, măsuri ce se materializează printr-o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Statele se bucură de o marjă de apreciere pentru stabilirea necesității într-o societate democratică a respectivelor măsuri, însă, în final, revine tot instanței europene de contencios al drepturilor omului să se pronunțe asupra compatibilității ingerinței cu prevederile Convenției, apreciind de la caz la caz dacă ingerința apare ca urmare a nevoii sociale imperioase și dacă e proporțională cu scopul urmărit.

Așadar, exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri și responsabilități, ce fac posibile restricționări, impunerea unor condiții în exercițiul acestuia, iar aceste ingerințe trebuie să întrunească  trei caracteristici : să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, așadar să fie proporționale cu scopul urmărit.

Îndatoririle pot apărea sub forma unor obligații specifice pentru unele categorii profesionale, cum sunt funcționarii publici, ce au o obligație de rezervă, mai ales când este vorba de informații protejate de secretul profesional. De asemenea, magistrații sunt supuși și ei aceleiași îndatoriri de a manifesta prudență atunci când critică funcționarea sistemului judiciar, ei trebuind să fie atenți la metodele folosite pentru a face aceasta.

Instanța europeană a stabilit, raportat la obligațiile ce revin jurnaliștilor, că aceștia trebuie să își exercite profesia cu bună credință, să  ofere informații exacte și demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională. Ea a stabilit că jurnaliștii nu pot fi scutiți, în numele rolului esențial ce le revine pentru funcționarea unei societăți cu adevărat democratice, de respectarea legilor de drept comun, inclusiv a celor din materie penală.

Uneori, existența unor îndatoriri și responsabilități poate duce la expansiunea limitelor ce încadrează dreptul la liberă exprimare, așa cum este cazul presei, al cărei rol central într-o societate democratică este tocmai acela de a transmite informații.Luând în considerare impactul pe care massmedia, în special cea audiovizuală, îl are asupra formării opiniei publice, a rolului esențial pe care media îl joacă pentru funcționarea democrației, prin supravegherea atentă și semnalarea oricărei abateri de la normele legale și de la interesul public săvârșită de factorii decidenți din cadrul puterii legislative, executive ori chiar a celei judecătorești, Curtea a concluzionat afirmând că presa își poate îndeplini eficient funcția socială doar prin respectarea anumitor limite, ce țin mai ales de reputația altei persoane, drepturilor terților ori protejarea informațiilor confidențiale, misiunea jurnalistului fiind aceea de a comunica publicului doar probleme de interes general. 

Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege, noțiune înțeleasă de Curte într-un sens larg, material și nu formal, fiind astfel incluse, pe lângă legile adoptate de parlamentele naționale, și textele de nivel infralegislativ, dar și dreptul nescris, jurisprudența. Legea trebuie să fie accesibilă, adică să permită cetățeanului de rând să cunoască incidența normelor juridice aplicabile la o situație dată, și de asemenea, trebuie să prezinte un caracter de previzibilitate, adică să permită destinatarului să-și regleze conduita în funcție de ea.

În același timp, ingerința trebuie să urmărească un scop legitim, dintre cele enumerate de paragraful 2 al articolului 10.

O problematică interesantă este reprezentată de ingerințele ce au avut ca scop garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești. Astfel, în cauza Sunday Times c. Regatului Unit Curtea a statuat că “ tribunalele nu funcționează într-un loc gol. Ele sunt competente să soluționeze diferende dar aceasta nu înseamnă că, mai înainte de soluționarea lor, asemenea diferende nu pot da naștere la discuții și în alte locuri, fie că e vorba de reviste de specialitate, de marea presă ori despre public în general. La rândul ei, dacă media nu trebuie să depășească limitele de natură a asigura o bună administrare a justiției, ei îi revine sarcina  de a comunica informații și idei cu privire la problemele cu care se confruntă tribunalele sau alte sectoare de interes public”. Difuzarea dosarului în presă, atunci când este vorba de o cauză cu un mare impact social și care captează atenția unei părți însemnate din rândul cetățenilor se menține în cadrul limitelor libertății de exprimare a jurnalistului, iar o eventuală ingerință a statului ar apărea ca nejustificată.

Condamnarea unor jurnaliști pentru afirmații cu caracter defăimător făcute la adresa unor oameni politici, funcționari ori magistrați a generat un « conflict » între două dintre drepturile protejate de articolul 8, respectiv articolul 10 din Convenție, și anume dreptul la respectarea vieții private, respectiv a reputației și demnității persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, libertatea de exprimare.Pentru a determina justul echilibru între asigurarea dreptului  garantat de articolul 10 din Convenție, menținând  în același timp garanțiile oferite de articolul 8 respectului datorat reputației și drepturilor altora, Curtea a dezvoltat, în jurisprudența sa, unele principii.  Astfel, obligația statelor de a lua măsuri pentru respectarea reputației indivizilor poate apărea și  în cadrul raporturilor între particulari. Al doilea element deosebit de important este necesitatea ca publicarea în mass media a oricărui fel de informații să servească interesului general, să intereseze marele public. Prezentarea unor detalii din viața privată a unor persoane (fie ele chiar persoane publice) pe diverse canale media ce au ca unic scop furnizarea către public a acestui tip de « informație » (situații, din păcate atât de des întâlnite în societatea contemporană) nu e de natură a servi unui interes public.

Ingerința trebuie să fie necesară într-o societate democratică, iar pentru stabilirea acestui fapt statele membre se bucură de o anumită marjă de apreciere, care nu este, totuși, absolută, deoarece Curtea e chemată să decidă, în ultimă instanță, analizând toate circumstanțele cauzei,dacă o anumită restricție se conciliază cu libertatea de exprimare. Jurisdicția europeană este astfel chemată nu să se substituie instanțelor naționale, ci doar să treacă hotărârea acestora prin filtrul comptabilității deciziei lor cu dreptul garantat de articolul 10.În ceea ce privește presa, orice restricție impusă acesteia trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a menține un grad cât mai ridicat de libertate a « câinelui de pază al democrației».

Pentru ca o ingerință să fie proporțională cu scopul urmărit, se are în vedere, în primul rând, natura și gravitatea sancțiunii aplicate, contextul în care s-au produs faptele și interesul public vizat. Curtea Europeană a stabilit și elementele care conturează contextul producerii faptei și de care se va ține seama, precum : calitatea specifică pe care o poate avea autorul discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte expresii, canalul de comunicare prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul. 

3.4. PRINCIPIILE JURISPRUDENȚIALE ALE CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Așa cum am arătat deja, libertatea de exprimare  prevăzută de articolul 10 din Convenție nu este un drept absolut, nesupus niciunei îngrădiri, ci limitele ingerinței în exercițiul acestui drept sunt înscrise în chiar paragraful 2 al articolului 10.În domeniul de aplicare al articolului 10 intră toate categoriile de mesaje, indiferent de conținutul lor, precum și mijloacele prin care informațiile sunt transmise, și aceasta pentru a preîntâmpina eventualele restricții aduse dreptului de a primi ori transmite informații generate de restricționarea utilizării anumitor mijloace de transmitere a acestora.

Cum majoritatea informațiilor de interes general se transmit prin intermediul presei, Curtea a acordat întotdeauna o protecție deosebită libertății acesteia, în cauza Lingens c. Autristriei precizând expres rolul său, astfel: «Dacă presa nu trebuie să depășească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputației altora, ei îi incumbă obligația de a comunica informații și idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum și cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcția sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi. », presa fiind considerată « câinele de pază al democrației »

Locul central pe care îl ocupă  presa, se datorează responsabilității sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democrației. Desigur, aceste îndatoriri ale presei trebuie exercitate cu bună credință, jurnalistul având obligația de informa în mod corect și obiectiv opinia publică asupra temelor majore de interes general. Din păcate însă, în societatea zilelor noastre, asistăm mult prea des la diverse campanii de presă purtate exclusiv în interesul unei persoane sau a unui grup de persoane, iar etica și deontologia profesională par noțiuni cu totul străine pentru acei jurnaliști care, lipsiți fiind de scrupule, practică «linșajul mediatic» (așa numitul «character assassination»), scopurile lor nefiind nici pe departe informarea ci dezinformarea publicului, manipularea acestuia. Se ignoră astfel în mod flagrant limitele ținând de protecția drepturilor și a reputației altuia, iar mijloacele de reparație sau de prevenție par, deocamdată, ineficiente.

Informația fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. De asemenea, printre aprecierile făcute de instanța europeană în jurisprudența sa, se numără și considerarea mediei audiovizuale, precum radioul și televiziunea, ca având un impact mult mai puternic, mai direct și asupra unui număr mult mai mare de persoane, decât presa scrisă. Dreptul garantat de articolul 10 e subordonat condiției ca cel interesat să acționeze cu bună credință, oferind informații exacte și demne de crezare.

Referitor la problematica raportului dintre libertatea de exprimare și administrarea justiției, Curtea a statuat că noțiunea de «putere judecătorească» privește judecătorii, în calitatea lor oficială, iar expresia «autoritate a puterii judecătorești» denotă faptul că tribunalele, având calitatea de a soluționa diferendele juridice, trebuie să beneficieze de încrederea și respectul necesare îndeplinirii acestei atribuții.

Datorită faptului că magistrații sunt ținuți de o obligație de rezervă, nu le este permis să reacționeze în mod direct la atacurile venite din partea presei. De altfel, respectiva doză de reținere pe care aceștia trebuie să o arate se manifestă și când este vorba despre critica adusă problemelor sistemului judiciar, autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Desigur că magistrații se bucură de libertatea și au chiar obligația de a semnala neregulile în funcționarea aparatului judiciar, de orice natură, și  de care iau cunoștință în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, deoarece este vorba de un domeniu extrem de sensibil și de mare interes pentru publicul larg.

Magistrații trebuie însă protejați de acțiunile al căror scop e strict unul nociv,  lipsit de o bază factuală, și care țintește doar la distrugerea gratuită a  încrederii pe care cetățenii o au în justiție, prin știrbirea fără un fundament a imaginii acesteia. Deși este adevărat că presa are un rol central în asigurarea unui echilibru între puterile statului, în prevenirea ori descoperirea eventualelor abuzuri prin informarea publicului larg despre acestea, jurnaliștii trebuie să își exercite misiunea cu bună-credință, în mod onest, prezentând doar date verificate și care prezintă un carac cert, veridic. Singura cenzură ce ar trebui impusă presei este cea dictată de propria conștiință a jurnalistului, de standardele sale morale, care ar trebui să se ridice deasupra interesului personal pentru a servi,înainte de toate, interesul public.

Atunci când jurnaliștii formulează acuzații critice la adresa magistraților, Curtea va ține seama de faptul că autoritatea judecătorească trebuie protejată de criticile destructive gratuite, de faptul că judecătorii, fiind ținuți de obligația de discreție, nu pot răspunde în mod direct criticilor ce le sunt aduse, dar, pe de altă parte, conform principiilor enunțate și în cauza Sabou și Pârcălab c. României, «atitudinea magistraților, chiar în afara instanței, și mai ales atunci când se servesc de calitatea lor de magistrați, poate să constituie o preocupare legitimă a presei și să contribuie la dezbaterea asupra funcționării justițieiși a moralității celor care sunt garanții acesteia».

Procesele publice, în mass media, sunt de natură a pune presiune asupra magistraților, atunci când persoane anchetate ori aflate în curs de judecare primesc deja verdictul de vinovăție din partea presei. Exercițiul dreptului la liberă exprimare poate intra în conflict cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6, dar acesta din urmă, instituind garanția unei judecăți publice, conferă practic presei posibilitatea de a analiza cauzele ce se află în curs de soluționare pe rolul instanțelor.

În alte decizii, Curtea a afirmat dreptul jurnaliștilor de a critica vehement activitatea magistraților, atunci când respectivele critici s-au bazat pe probe solide, condamnarea jurnaliștilor pentru calomnie constituind în acest caz o încălcare a articolului 10.

În cauza Worm c. Austriei, Curtea a apreciat că nu a fost încălcat articolul 10 al Convenției prin condamnarea unui jurnalist care a scris un articol ce a  fost considerat capabil să influențeze soluția instanței care judeca un proces penal. S-a considerat că jurnalistul nu a respectat prezumția de nevinovăție garantată de articolul 6, prin faptul că își formase deja părerea în sensul vinovăției celui acuzat și anchetat pentru fraudă fiscală, opinie pe care a și difuzat-o publicului larg, prin publicarea respectivului articol, prin care încerca să  convingă de necesitatea condamnării inculpatului, existând astfel un risc obiectiv de a influența soluția instanței de judecată. Jurnaliștii trebuie să țină cont de  limitele trasate pentru a asigura buna funcționare a justiției și să respecte prezumția de nevinovăție.

Într-un principiu reiterat și în cauza Dalban c. României Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existența unor limite mai largi în ceea ce privește întinderea acesteia, jurnaliștii bucurându-se, așadar, în exercițiul acestei libertăți, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare pe care le emit, fără a fi ținuți să le demonstreze realitatea. Cu toate acestea, o judecată de valoare nefundamentată pe nicio bază factuală poate apărea ca fiind excesivă, situându-se în afara ariei de protecție conferite de articolul 10 al Convenției.

Nu întotdeauna când se fac afirmații referitoare la fapte ar fi necesar să se dovedească adevărul acestora, principiul fiind nuanțat ulterior de Curte. Dacă se încearcă probarea acestor fapte, nu este legitim ca aceste probe să fie respinse pe motivul că legislația națională nu permite proba verității în aceste situații. Dacă anumitor categorii de persoane le este permis să își apere reputația folosind mijloace care nu sunt disponibile pentru orice membru al societății, acest regim discriminatoriu nu este compatibil cu caracterul dreptului la liberă exprimare.

Legat de judecățile de valoare, Curtea a arătat că acestea trebuie să fie bazate pe niște fapte adevărate, dar necesitatea existenței acestei legături poate varia de la un caz la altul. În cauza Oberschlick c. Austriei, Curtea a respins argumemtul că simpla utilizare a termenului « idiot » este suficientă pentru condamnarea penală pentru insultă, atâta timp cât autorul a furnizat în același articol o explicație obiectivă acceptabilă, și constatându-se de asemenea existența unui gest provocator din partea părții lezate, intenția jurnalistului nefiind aceea de a afecta în mod gratuit reputația persoanei căreia îi era adresat apelativul. Alegerea modurilor de exprimare pe care le utlizează jurnaliștii rămâne la latitudinea acestora.       

Pe lângă adevărul obiectiv al informațiilor furnizate de un jurnalist, instanța trebuie să verifice un alt element deosebit de important, și anume buna credință a acestuia. Se va verifica dacă autorul afirmațiilor a cunoscut sau nu lipsa lor de adevăr, dacă a depuse suficiente eforturi pentru a verifica acest caracter al lor, urmând a se avea în vedere, de asemenea, și scopul cu care informațiile au fost răspândite (verificându-se dacă a urmărit să informeze opinia publică iar în cadrul acestui procedeu, unele informații au lezat reputația altei persoane, exercitându-și profesia cu respectarea eticii și deontologiei specifice, sau, din contră, a avut drept obiectiv principal distrugerea bunei reputații a unei persoane, într-un mod gratuit și lipsit de scrupule). Jurnaliștii vor fi protejați de articolul 10 chiar dacă nu pot face proba verității, dar s-a dovedit că au acționat cu bună credință.

Deși jurnalistul care procedează la luarea unui interviu unei anumite persoane nu este răspunzător pentru afirmațiile acesteia din urmă, și nici nu ar putea fi acuzat de ajutor la difuzarea informațiilor calomnioase ale invitatului, în timpul interviului, totuși subzistă o obligație, de la care se poate deroga doar în cazuri excepționale, și care prevede că jurnaliștii trebuie să verifice declarațiile factuale cu o natură calomnioasă făcute la adresa unor particulari. Se au în vedere natura și gradul calomniei, dar și posibilitatea rezonabilă a jurnalistului de a cunoaște caracterul calomniator al afirmațiilor în cauză.

Curtea a reținut că «faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariștii să se disocieze în mod formal și sistematic de conținutul unei afirmații făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terți, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile și ideile dintr-un anumite moment». 

Jurnaliștii trebuie să acționeze cu bună credință și să se bazeze pe un minumum de fapte suficient de precise și fiabile, proporționale cu natura și forța afirmației pe care ei o fac, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă. Curtea va ține seama de faptul că afirmația a fost făcută în cadrul unei emisiuni televizate, ce are un public numeros, fiind gravă pentru cel vizat, putând atrage o pedeapsă de natură penală.

Tendința care reiese din jurisprudența  instanței europene este aceea de a proteja presa de acuzațiile de calomnie, formulând în acest sens principiul conform căruia jurnaliștii nu trebuie să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate, atunci când acționează cu bună credință și pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția articolului 10, dacă jurnalistul nu a acționat cu rea credință iar subiectul este unul de interes public.

În cauza Cumpănă și Mazăre c. României, reclamanții ziariști au fost condamnați penal de instanțele române  pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie, prin afirmațiile făcute la adresa părții lezate prin care o acuzau pe aceasta că, în calitate de juristă a primăriei Constanța, a avizat încheierea unui contract cu o societate privată, operațiune ilegală.Curtea a ajuns la concluzia că sancționarea penală a acestora pentru calomnie nu a reprezentat o măsură de natură a leza grav dreptul lor la liberă exprimare, ci a fost o măsură justificată, necesară într-o societate democratică. Curtea a apreciat că, ”În speță, afirmațiile reclamanților cu privire la doamna R.M. au fost formulate sub forma unei alternative – "ori a semnat contractul (…) necunoscând legile țării (…), ori a luat șpagă" -, ceea ce ar putea crea impresia că este vorba de o judecată de valoare. Totuși, dacă analizăm afirmațiile litigioase din perspectiva întregului articol, inclusiv caricatura care îl însoțește, se observă că ele includ, în realitate, acuzații de fapt precise la adresa doamnei R.M., în sensul că ar fi fost complice la încheierea unor contracte ilegale și că ar fi primit mită. Afirmațiile reclamanților au creat cititorilor impresia că doamna R.M. avusese un comportament necinstit și interesat și puteau conduce la formarea opiniei că "escrocheria" de care erau acuzați ea și fostul viceprimar și mita pe care ar fi primit-o constituiau fapte stabilite și nu erau puse la îndoială. Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligația de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existența unor presupuse ilegalități comise de aleși locali și funcționari publici, referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implica pentru reclamanți obligația de a furniza o bază factuală suficientă”.

Totodată, Curtea a susținut că statele sunt datoare să adopte măsuri pentru a proteja valorile prevăzute de articolul 8 al Convenției, printre care și onoarea și reputația, reglementând astfel niște limite ale libertății de exprimare, dar să evite ca prin caracterul și natura măsurilor întreprinse, să descurajeze mass media din a-și îndeplini rolul esențial în societate. Aplicarea în mod automat a unor măsuri accesorii pe lângă pedeapsa principală, și care constau în interzicerea exercitării profesiei de jurnalist pe o anumită perioadă de timp nu se justifică decât în cazuri excepționale, altfel ar avea un caracter disuasiv asupra jurnaliștilor. Așadar, marja de apreciere a statelor referitor la aprecierea caracterului necesar al unei ingerințe are a fi contrabalansată de interesul unei societăți democratice de a menține o presă liberă și independentă.

Deși presei îi este tolerată, în spiritul unei societăți democratice și pluraliste, o oarecare doză de exagerare sau chiar de provocare, jurnaliștii trebuie să își îndeplinească obligația deontologică de a verifica  în prealabil, în mod rezonabil, susținerile publicate.

Elementele de care trebuie să se țină seama când se analizează eforturile depuse de jurnalist pentru a asigura o informare obiectivă nesusceptibilă să ducă la o condamnare a acestuia pentru calomnie, au fost precizate în jurisprudența Curții, astfel : gravitatea acuzației aduse părții lezate, verificările întreprinse înainte de publicarea materialului, conținutul publicației (prezența interesului public), existența unei baze factuale minime, buna credință a jurnalistului și respectarea de către acesta a codului deontologic. 

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

4.1. LIBERTATEA DE EXPRIMARE – UN DREPT CÂȘTIGAT

Articolul 30 din Constituția României, revizuită în 2003, stabilește foarte clar faptul că „libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”.

Nu putem vorbi astăzi de libertate fără să ne gândim la libertatea cuvântului. Tocmai din acest motiv, în societățile democratice se apreciază că existența libertății de exprimare este fundamentală pentru funcționarea statului de drept, acest lucru fiind tocmai ceea ce le deosebește de statele nedemocratice.

Declarația Universalǎ a Drepturilor Omului prevede, în articolul 19, faptul cǎ“orice persoanǎ are dreptul la libertatea opiniei și a expresiei; acest drept include libertatea de a susține propriile opinii, fǎrǎ interferențe, libertatea de a cǎuta, primi și rǎspandi informații și idei prin orice mijloace și fǎrǎ frontiere”.

Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale unei societăți democratice și de tranziție, una din condițiile de bază ale progresului și dezvoltării fiecărui individ.Libertatea de exprimare este un drept inalienabil al oamenilor, prezent în lumea gazetărească, într-o societate liberă ce se caracterizează printr-un spirit deschis, pluralism și toleranță.Aceasta este diferența între un stat ce se vrea unul cu principii solide, ferme, în care puterea este deținută de către popor, și un stat cenzurat, ce a avut ca punct de ordine (de referință) cultul personalității.

Dupa 1989, oamenii și-au revendicat drepturile, care nu s-au manifestat doar la nivelul de cutume, de legi nescrise ale unei comunități, ci au fost legalizate sub formă de decrete constituționale. Prin urmare, orice om are dreptul să-și exprime liber opiniile, ideile, criticile, atitudinile, iar cenzura să fie descătușată, îndeosebi în instituțiile mass-media.

Libertatea presei, garantată prin Constituție, implică, dincolo de independența și libertatea informației, o responsabilitate a ziariștilor și editorilor față de public. Această responsabilitate, incumbată de prestigiul presei, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru acei gazetari care profită în mod interesat de dreptul la liberă exprimare. Există anumite limite ale libertății de exprimare ce trebuie respectate ca atare, încălcarea lor ducând la pedepsirea jurnaliștilor pentru comiterea infracțiunilor de insultă, calomnie sau intruziune în viața privată a unei persoane. Au existat numeroase cazuri în care oameni ai presei au fost aduși în fața instanțelor judecătorești, deoarece unul sau altul dintre articolele lor conțineau ceva condamnabil.

Anumite măsuri trebuie, însă luate, atunci când, în mod intenționat, este distrusă reputația unei persoane prin aducerea de acuze grave asupra ei. Este adevărat că ziaristul care distorsionează intenționat informațiile și aduce acuze nefondate, săvârșește abateri profesionale de maximă gravitate

4.2. OMUL DE PRESĂ

Acesta trebuie să fie conștient de responsabilitatea socială pe care o deține, de reglementările naționale și internaționale referitoare la libertatea de exprimare și, prin urmare, trebuie să respecte limitele acestui drept fundamental. Unii jurnaliști, profitând de imaginea de “câinii de pază ai societății”, de intermediari între clasa politică și oamenii de rând, își însușesc și consideră aceste caracteristici drept justificări pentru comportamentul lor. Atunci ei omit faptul că trebuie să scrie responsabil și să reflecte adevărul în articolele lor, pentru că dorința de a alerga după senzațional este mai mare.

Conform Codului deontologic adoptat în reuniunea COM din 23-24 octombrie 2009:

Jurnalistul își va exercita profesia în scopul servirii interesului public, conform propriei sale conștiințe și în acord cu principiile prevăzute de normele profesionale și Cod Deontologic. Jurnalistul este dator să semnaleze neglijența, injustiția și abuzul de orice fel, el are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel și are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Această libertate derivă din obligația jurnalistului de a informa publicul cu bună-credință. Omul de presă are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de consecințele ce le-ar putea avea asupra sa, obligație ce decurge din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat. Conform art. 2 Ziaristul poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, dupa ce în prealabil le-a verificat, de regulă, din cel puțin două surse credibile.

Presa postrevoluționară, descătușată de cenzură, se împarte în două categorii de ziariști, și anume: cei care se identifică în proporție de 100% cu această meserie, fiind gazetari douazeci și patru de ore pe zi și, cei care consideră ziaristica doar o meserie ca oricare alta. Dacă înainte de 1989, domeniul presei a fost ținut în “lesă” de către regimul comunist, în ultimii ani, în mass-media (și nu numai) se manifestă dreptul la liberă exprimare.

Cenzura, această gravă violare a drepturilor omului, nu a fost desființată in totalitate în societățile de presă. Terorismul, conflictele, politica și reprezentanții ei au suprimat libertățile și garanțiile constituționale ale presei. Ar trebui să reflectăm asupra condițiilor în care se desfășoară meseria de ziarist în zilele noastre. Jurnaliști uciși, atacați, amenințați cu închisoarea și cu amenzi penale sau civile ajunse la ordinul sutelor de milioane, iată care sunt consecințele celor care au încercat să informeze fidel publicul, care au o responsabilitate socială și au dreptul la libertatea de exprimare.

În ceea ce privește România, atacurile la adresa presei au venit și continuă să vină în principal din partea legislativului, instanțelor judecătorești, executivului și administrațiilor locale. Din păcate, accesul la informații, componenta esențială a unei prese libere, rămâne (de multe ori) un deziderat. Exista numeroase cazuri de jurnaliști dați în judecată pentru încălcarea(în mod intenționat sau nu) dreptului la liberă exprimare. În concluzie, societăților de presă nu ar trebui să li se îngrădească dreptul de a se exprima liber, de a-și informa corect publicul într-o comunitate cu valori democratice. Libertatea de exprimare și cea a presei sunt fundamentale pentru ca ziaristul să își desfășoare activitatea într-un mod onorabil.

Presa deține un rol important diminuat de influența multor factori, îndeosebi de instituțiile politice care profită de puterea lor pentru a amenința și îngrădi drepturile acestui organism. Pe de altă parte, există oameni ai presei care se folosesc de drepturile și facilitățile pe care le au și chiar, fără o documentare propice, scriu articole care atacă și prejudiciază demnitatea oamenilor. Cei care scriu astfel de articole ar trebui să conștientizeze faptul că există anumite limite ale dreptului libertății de exprimare și că încălcarea lor duce la comiterea unor infracțiuni grave pentru care sunt amendați sau până de curând, încarcerați (insulta, calomnia, intruziunea în viața publică).

Libertatea de exprimarenu constă în libertatea de a spune orice despre oricine, oricând, oricum și oricât. Libertatea în general și, în cazul nostru, libertatea de exprimare, se oprește acolo unde începe să limiteze libertatea celuilalt– libertatea unui alt individ, libertatea unui alt grup social, sau, în cazuri extreme, chiar libertatea întregii societăți. În asta constă deci libertatea în general, și în cazul de față libertatea de exprimare: nu este vorba de o libertate nelimitată, ci este vorba despre o libertate de mișcare în interiorul anumitor limite. Dincolo de limitele respective, libertatea începe să se autodistrugă.

Libertatea de exprimare nu ar trebui să includă și libertatea de a-i induce pe alții deliberat în eroare. Libertatea de exprimare trebuie protejată tocmai prin anumite limitări. Altfel ajunge să se dezmembreze pur și simplu, să se rupă, mai lent sau mai subit, ca o cutie fragilă de mucava…

Libertatea de exprimare este unul dintre cele mai disputate subiecte ale ultimilor ani. Conflictul dintre civilizații are în centru această problemă, a dreptului individului de a spune orice. Este evident că atunci când oamenii sunt lăsați să își exprime liber ideile, părerile lor vor varia. În acel moment, trebuie să fim capabili să garantăm existența acelor păreri. Libertatea de exprimare nu pretinde în fond nimic. Nu trebuie să urmăm părerea oamenilor, însă trebuie să le oferim dreptul să și-o exercite. Nu contează acțiunile efective, cât posibilitatea de a acționa. Atunci când ști că poți să alegi ești liber.

4.3. HOTĂRÂREA C.E.D.O. din 29 martie 2011, definitivă la 29 iunie 2011, în CauzaCornelia Popa împotriva României (Cererea nr. 17.437/03), publicata in Monitorul Oficial nr. 31/2012 din 6 ianuarie 2012

În anul 2011 Curtea Europeanǎ a Drepturilor Omului a condamnat România la plata a 11.000 de euro ziaristei Cornelia Popa, pe motiv cǎ instanțele românești au condamnat-o nejustificat, în 2002, la plata unei amenzi penale, în urma unui articol în care aceasta susținea cǎ un judecǎtor a dat o decizie “aberantǎ”, criticând comportamentul profesional al magistratului.

Cornelia Popa a fost condamnatǎ la plata unei amenzi penale, pe motiv cǎ articolul sǎu a fost “tendențios, defaimator, de natura sǎ afecteze imaginea sistemului judiciar în ochii opiniei publice”.

C.E.D.O. a ajuns la concluzia cǎ expresiile utilizate de reclamanta Popa “nu pot trece în ochii Curții ca alegații intenționat defaimatoare, ci ca expresia libertǎții jurnalistice”. Mai mult, C.E.D.O. a admis cǎ reclamantei nu i-a fost respectat dreptul la apǎrare, prin respingerea constanta a probei veritǎții.

Curtea Europeanǎ a concluzionat cǎ cele douǎ instanțe românești care au pronunțat decizia de condamnare a jurnalistei au facut o analiza “centratǎ pe propoziții considerate defaimatoare, fǎrǎ ca acestea sǎ fie puse în contextul raționamentului”.

Judecǎtorii europeni aua firmat faptul cǎ “Persoanele care aparțin instituțiilor fundamentale ale statului pot face obiectul criticii” jurnalistului Totodatǎ Curtea a observat de asemenea ca afirmațiile reclamantei în articol nu privesc aspecte din viața privatǎ a judecǎtorului C.C., ci comportamente și atitudini profesionale ale judecatorului.

La originea cauzei s-a aflat cererea nr. 17.437/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, Cornelia Popa (reclamanta), a sesizat Curtea la 24 aprilie 2003, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanta s-a născut în 1976 și locuiește în Constanța, în cadrul unui litigiu de dreptul muncii privind concedierea unei angajate de către o societate comerciala, la 25 ianuarie 2001, Judecătoria Constanța a pronunțat o hotărâre favorabilă angajatei. Completul de judecată al respectivei instanțe îl includea pe judecătorul C.C. Litigiul s-a încheiat prin Hotărârea din 31 august 2001, Tribunalul Constanța reformând integral hotărârea judecătoriei și respingând in mod definitiv recursul angajatei.

Reclamanta, ziarist la cotidianul “Independentul', a asistat la proces. În decursul desfășurării procesului și înainte de pronunțarea hotărârii Tribunalului Constanța, aceasta a luat cunoștință de un comunicat de presă publicat la 2 aprilie 2001 de Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța cu privire la, printre altele, cercetarea disciplinară la adresa judecătorului C.C. Comunicatul prevedea următoarele în părțile relevante:

În urma unei cercetări disciplinare având ca obiect activitatea judecătorului C.C. și […] din cadrul Judecătoriei Constanța (…) concluziile au fost trimise Inspecției Judiciare din cadrul Ministerului Justiției în vederea continuării cercetării respective conform legii […].”

La 28 mai 2001reclamanta a publicat un articol împreună cu o fotografie a judecătorului C.C. în cotidianul „Independentul”.

Articolul avea următorul text:

„Judecătorul C.C. recidivează cu sentințe stupefiante – D.S. care asigura gestiunea în cadrul societății «C» SA ar trebui să plătească contravaloarea a 16 tone de motorină lipsă, adică aproximativ 47 milioane de Iei acum 4 ani: Chiar dacă setul de probe examinate erau favorabile societății SA. judecătorul C.C. a pronunțat o hotărâre aberantă:C.C. obligă societatea «C» să reintegreze angajatul și sâ îi plătească despăgubiri substanțiale.

Magistratul C.C., cunoscută grație deciziilor surprinzătoare a atras atenția Consiliului Superior al Magistraturii. În 1997, Judecătoria Constanța a fost sesizată de SC «C» SA cu un litigiu de muncă formulat împotriva D.S. Aceasta din urmă a fost angajată ca gestionar în cadrul benzinăriei. La 14 mai 1997 Președintele- Director General al societății, după ce a dispus un inventar asupra mărfurilor din gestiunea D.S. a constatat o lipsă de 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei. Considerând că este vorba despre o gravă nerespectare a atribuțiilor profesionale, direcția societății a decis concedierea lui D.S. Așa cum reiese din afirmațiile părților la litigiu, precum și din examinarea probelor, instanța a hotărât că, în speță, cererea privind prejudiciul material s-a aflat la originea concedierii. Lipsa mărfii a fost constatată în perioada în care D.S. asigura gestiunea, anterior acestei perioade nemaifăcându-se nicio constatare de acest tip. Conform rezultatelor expertizei contabile, prejudiciul s-ar fi produs în perioada 30 aprilie—14 mai 1997, experții considerând totuși cǎ era prea mare cantitatea de motorină lipsă în raport cu eventualele posibilități de sustragere. După audiere, D.S. a recunoscut că nu a raportat în mod real stocurile zilnice de carburanți.

S-a dovedit că, la 8 mai, D.S. a solicitat un împrumut de carburanți din partea societății pentru a acoperi cantitatea de carburant lipsă. Lipsa de carburant evidențiată în gestiunea societății a fost recunoscută de D.S. în timpul cercetării administrative, care a indicat totuși că. pentru a acoperi pierderea, aceasta trebuia să își vândă apartamentul. Apartamentul a fost vândut, însă prejudiciul cauzat societății nu a fost acoperit. Deși existau probe concludente care atestau culpabilitatea lui D.S. pentru lipsa celor 16 tone de motorină, în valoare de aproximativ 47 milioane de lei. judecătorul C.C. a hotărât. în mod stupefiant, că decizia de concediere era ilegală și a anulat-o. Și, pentru ca stupefacția sa fie la culme. C.C. a obligat conducerea societății «C» SA sâ o reintegreze pe D.S. în funcția avută și să îi plătească despăgubiri pentru perioada în care aceasta nu și-a încasat salariul. Același judecător i-a dispus lui H.O., Președintele-Director General al societății «C» SA. sâ îi plătească lui D.S. drepturile salariale pentru perioada care s-a scurs între data concedierii și reintegrarea efectivă în postul său.”

La 11 iunie 2001. judecătorul C.C. a depus plângere penală pentru calomnie împotriva reclamantei și a cotidianului.Aceasta susținea că titlul articolului în litigiu, precum și publicarea fotografiei sale aduceau atingere dreptului la respectarea reputației sale în calitate de magistrat. În opinia sa, faptul cǎ reclamanta a prezentat într-un mod tendențios faptele procedurii, făcând referire la capacitățile profesionale ale judecătorului C.C., la subiectiva interpretare și apreciere a probelor de către aceasta, a expus-o disprețului public, afectându-i astfel demnitatea. C.C. s-a constituit parte civilă pentru o sumă de 100.000.000 lei românești (ROL), aproximativ 3.850 euro (EUR).

La termenul din 8 ianuarie 2002, ziarul, în calitate de parte responsabilă civilmente, a solicitat Judecătoriei Constanța să depună la dosarul cauzei comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curții de Apel Constanța. Instanța a respins proba respectivă ca irelevantă, neconcludentă și inutilă.

Prin Hotărârea din 10 septembrie 2003, Judecătoria Constanța a condamnat reclamanta la plata unei amenzi penale de 6.000.000 ROL, aproximativ 200 EUR. pentru calomnie. Totodată, instanța a condamnat reclamanta în solidar cu ziarul la plata unei despăgubiri de 100.000.000 ROL, aproximativ 3.850 EUR pentru prejudiciul moral suportat de partea civilă. Reclamanta și ziarul au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 12 EUR. Instanța a hotărât că articolul în cauză depășise limitele obligațiilor de informare într-o societate democratică, transmițând un mesaj precis, respectiv reproșuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii și a obligațiilor profesionale. Potrivit instanței Judecătoriei Constanța, articolul în cauză constituia o atingere nu numai la adresa magistraților, ci și a încrederii cetățenilor în justiție.

Reclamanta a introdus recurs împotriva hotărârii, susținând, între altele, ca afirmațiile făcute la publicarea articolului au fost confirmate la 31 august 2001 prin Hotărârea Tribunalului Constanța, care modifica integral hotărârea judecătoriei. În fața Tribunalului Constanța reclamanta a afirmat că publicarea articolului sǎu avea ca obiectiv apărarea bunei funcționări a justiției, prin denunțarea faptelor care aduceau atingere normelor deontologiei profesionale și a deciziilor judecătorești bizare. Reclamanta s-a plâns de refuzul judecătoriei de a-i permite sa facă proba verității afirmațiilor sale și a invocat respingerea de către instanță a probei constând în comunicatul de presă care ridica îndoieli cu privire la obligațiile profesionale ale judecătorului C.C. Reclamanta denunța condamnarea sa pe motivul atingerii “reputației magistraților” în general, fără ca judecătoria să fi examinat temeinicia afirmațiilor ei.

Prin încheierea din 17 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, sesizată cu o cerere formulată de partea responsabilă civilmente, a decis strămutarea cauzei în fața unei alte instanțe de același grad, respectiv Tribunalul Galați.

Prin Hotărârea din 28 octombrie 2002, Tribunalul Galați a admis parțial recursul reclamantei si a modificat hotărârea judecătoriei, reducând valoarea despăgubirii acordate cu titlu de prejudiciu moral la 60.000.000 ROL. aproximativ 1.920 EUR. Instanța a menținut restul dispozițiilor hotărârii. Instanța a hotărât că reclamanta adusese o gravă atingere dreptului la respectarea reputației judecătorului C.C. mai ales în virtutea statutului său de magistrat. Considerând ca reclamanta recunoscuse și regretase situația în cauză și ținând seama de resursele materiale limitate de care aceasta dispunea, instanța a decis că se impunea o reducere a despăgubirii acordate pentru prejudiciul moral.

Așa cum reiese din copia unei scrisori din 16 mai 2003 trimise de Judecătoria Constanța Poliției Municipiului Constanța, amenda penală de 6.000.000 ROL a făcut obiectul unei grațieri prezidențiale.

Prin Decizia nr. 62/2007 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I. nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea Constituțională a României a declarat neconstituționalâ legea de abrogare a art. 205—207 din Codul penal privind insulta și calomnia, pe motiv că reputația persoanelor, astfel cum este garantată de Constituție, trebuia protejată în mod imperativ prin sancțiuni de drept penal.

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenție, reclamanta susține faptul că a fost condamnată penal și civil, prin Hotărârea din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Galați, a adus atingere dreptului sau la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenție care este redactat după cum urmează:

„Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere”.

„Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Curtea constată ca acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Astfel se observă cǎ acesta nu este lovitǎ de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este așadar declaratǎ admisibil.

Reclamanta consideră că articolul în litigiu se baza pe informații factuale corecte și necontestate și cǎ exprima opinia sa privind lipsa de imparțialitate a judecătorului C.C. în opinia sa. Termenul cel mai dur folosit în articol era .stupefiant”, expresie utilizată pentru a caracteriza hotărârea judecătorească pronunțată în cauza privind conflictul de muncă, obiectul articolului său de presă. Reclamanta afirmă că a prezentat cauza în mod corect, fără nicio intenție calomnioasă, exclusiv în scopul de a informa publicul despre o problemă de ordin general, respectiv funcționarea justiției. Pe lângă motivarea discutabilă a deciziilor interne, reclamanta susține că la redactarea articolului s-a bazat pe existența comunicatului de presă al Curții de Apel Constanța, care menționa o cercetare disciplinară având ca obiect activitatea profesională a judecătorului C.C.

Reclamanta consideră cǎ sancțiunea și înscrierea condamnării penale în cazierul judiciar erau disproporționate în raport cu faptele imputate. Totodatǎ reclamanta susține cǎ grațierea prezidențială a avut caracter condiționat, întrucât, conform dreptului intern, timp de 3 ani de la pronunțarea Hotărârii din 28 octombrie 2002măsura putea fi revocată.

Guvernul consideră cǎ era vorba despre judecăți de valoare, care nu aveau niciun temei faptic în acest sens invocă Hotărârea Paturel împotriva Franței (nr. 54.968/00. pct. 38. 22 decembrie 2005). Pe această temă. Guvernul face trimitere, de asemenea, la situația reținută în Cauza Stângu și Scutelnicu împotriva României (nr. 53.899/00. pct. 51 și 54. 31 ianuarie 2006), în care Curtea a constatat neîncâlcarea art. 10 din Convenție.

Guvernul consideră, de asemenea, cǎ instanțele și-au întemeiat deciziile pe motive relevante și suficiente. Referitor la amenda penală, Guvernul precizează că măsura a făcut obiectul unei grațieri prezidențiale. Guvernul afirmă totodată că reclamanta nu a prezentat vreun document

Motivarea Curții

Curtea consideră că pronunțarea condamnării în litigiu se analizează ca o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către reclamantă. O asemenea ingerință încalcă art. 10 din Convenție, cu excepția cazului în care este .prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la art. 10 § 2 și estenecesară într-o societate democratică, pentru îndeplinirea acestora.

Curtea observă pentru început că părțile nu contestă faptul că respectiva condamnare a reclamantei era prevăzută de lege, în speță de dispozițiile relevante din Codul penal și Codul civil, și că urmărea un scop legitim, respectiv protecția reputației altei persoane, în sensul art. 10 § 2 din Convenție.

Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2. aceasta este valabilă nu numai pentru informațiile sau ideile acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care lovesc, șochează sau neliniștesc: aceasta este dorința pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratic. În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător.

În sensul art. 10 § 2. adjectivul “necesar” implică o nevoie socială imperioasă. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi. însă aceasta este dublată de un control european asupra atât a legislației, cât și a deciziilor prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o jurisdicție independentă. Prin urmare Curtea are competenta de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o “restricție”este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.

Atunci când își exercită controlul Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente; ci de a verifica din perspectiva art. 10 deciziile pe care acesta le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credința, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată având în vedere cauza în ansamblu, pentru a stabili dacă aceasta era proporțională scopului legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt relevante și suficiente.

Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esențial pe care îl joacă presa într-o societate democratică: deși presa nu trebuie sâ depășească anumite limite, privind în special protecția reputației și a drepturilor altora, cu toate acestea îi revine sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale.

Presa reprezintă într-adevăr unul dintre mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică pentru a se asigura că judecătorii se achită de înaltele lor responsabilități conform scopului constitutiv al misiunii care le este încredințată.Desigur, acțiunea instanțelor, care sunt garante ale justiției și care au o misiune fundamentală într-un stat de drept, are nevoie de încrederea publicului. Astfel, este necesară protejarea acesteia împotriva atacurilor lipsite de temei, mai ales urmare a calității de magistrat a victimei. Referitor la magistrați. Curtea reamintește că, deși nu este adevărat cǎ aceștia se expun în mod conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor precum oamenii politici și cǎ ar trebui tratați prin urmare la egalitate cu aceștia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor [Janowski împotriva Poloniei (GC). nr. 25.716/94. pct. 33, 21 ianuarie 1999. C.E.D.O. 1999-1].Nu este mai puțin adevărat cǎ limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcționari atunci când își exercită atribuțiile oficiale, precum în speță, decât în cazul persoanelor fizice. Astfel, persoana în cauză, aparținând .instituțiilor fundamentale ale statului, putea face, în această calitate, obiectul unor critici personale în limite “acceptabile”, nu numai în mod teoretic și general.

Curtea observă că analiza articolului în litigiu făcută de cele două instanțe se axează pe afirmații considerate calomnioase, fără ca acestea să fie totuși repuse în contextul lor în cadrul raționamentului. În absența unei analize critice și circumstanțiale a articolului în litigiu, această metodă nu permite identificarea cu suficientă certitudine a motivelor care au condus la sancțiunea penală. Pe de altă parte, respingerea de către Tribunalul Galați a beneficiului bunei-credințe pentru reclamantă, pe motiv că victima era un magistrat, constituie o abordare prea formală a interpretării articolului în cauză. Simpla mențiune a “atingerii […] încrederii cetățenilor în justiție” nu este suficientă pentru a fundamenta condamnarea reclamantei pentru calomnie, atunci când obligația de reținere interzice magistraților sǎ acționeze.

Curtea reamintește ca, drept urmare a“îndatoririlor și răspunderilor” inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care, precum reclamanta, se implică într-o dezbatere publică este subordonată condiției ca partea interesată să acționeze cu bună-credință, astfel încât sa ofere informații exacte și demne de încredere. Cu toate acestea. le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare.

Curtea constată că, în prezenta cauză, Tribunalul Galați a considerat că, prin intermediul remarcilor din articolul de presă publicat de reclamanta, s-a adus atingere reputației judecătorului C.C. Tribunalul a confirmat totodată constatarea Judecătoriei Constanta potrivit căreia articolul în cauză constituia o atingere nu numai la adresa magistraților, ci și a “încrederii cetățenilor in justiție”. Instanțele interne i-au reproșat jurnalistei ca “depǎșise limitele obligațiilor de informare” formulând reproșuri la adresa judecătorului C.C. cu privire la nerespectarea legii și a obligațiilor profesionale”. Prin urmare, Curtea trebuie sǎ se convingă de faptul că autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenție, bazându-se mai ales pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (Zana împotriva Turciei. 25 noiembrie 1997. pct. 51. Culegere 1997-VII. și Kyprianou împotriva Ciprului (GC), nr. 73.797/01. pct. 171. 15 decembrie 2005).

Curtea observă ca, deși Judecătoria Constanța a constatat că afirmațiile din articolul în litigiu erau calomnioase, constituind “învinuiri” la adresa judecătorului C.C. Tribunalul Galați a confirmat în recurs acest raționament. Totodatǎ Curtea subliniază că articolul în litigiu critica în mod acerb hotărârea pronunțată de judecătorul C.C. a cărui competență profesională era puternic pusă sub semnul întrebării. în această situație, articolul se referea la o temă de interes general, respectiv încrederea societății în justiție. Curtea observă totodată că afirmațiile reclamantei nu priveau aspecte din viața privată a lui C.C., ci comportamentele și atitudinile acesteia care implicau calitatea sa de magistrat (Sabou și Pîrcălab împotriva României, nr. 46.572/99. pct. 38—39. 28 septembrie 2004).

Prinurmare Curtea a trebuitsă dovedească o mare prudență atunci când precum în speță, măsurile luate sau sancțiunile aplicate de autoritatea națională sunt de natură să descurajeze presa de la participarea la discutarea problemelor de interes general legitim.

Trebuie amintită jurisprudența consacrată a Curții, conform căreia, pentru a aprecia existența unei .nevoi sociale imperioase capabile să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă o distincție atentă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, celelalte nu se pretează unei demonstrații a corectitudinii lor.

În speță, examinând-se afirmațiile prin prisma întregului articol publicat de reclamantă, s-a constat o îmbinare între judecăți de valoare și anumite elemente cu caracter faptic.Curtea a observat că la originea criticii cu caracter profesional la adresa lui C.C. s-a aflat comunicatul de presă din 2 aprilie 2001 al Curții de Apel și al Tribunalului Constanța, care anunța o cercetare disciplinară privind activitatea profesională a judecătorului C.C.

Înacest contextCurtea a considerat cǎ reclamanta a acționat cu bună-credință, scopul articolului fiind de a informa publicul despre un subiect de interes general. Totodatǎ Curtea a observant că, potrivit legislației interne cu privire la calomnie, persoana acuzată trebuie să poată recurge la proba verității pentru a se apăra. Astfel s-a remarcat totuși că singura probă acceptată de Judecătoria Constanța era constituită din deciziile interne pronunțate în litigiul de dreptul muncii dintre un terț și o societate comercială. Atât Tribunalul Constanța, cât și Tribunalul Galați au refuzat sâ includă în dosar comunicatul de presă din 2 aprilie7 2001 și să îl examineze, contrar cererilor exprese formulate de partea responsabilă civilmente în fața judecătoriei, apoi de către reclamantă în cadrul recursului în fața tribunalului. Era vorba tocmai despre un mijloc de probă de care reclamanta initenționa să se folosească în apărarea sa și a cărui relevanță ca dovadă și temei faptic al afirmațiilor care îl puneau în discuție pe judecătorul C.C. nu putea fi exclusă.

Pe de altă parte, deși reclamanta nu a putut dovedi în fața instanțelor interne ca afirmațiile sale aveau un temei faptic suficient. Curtea observă că aceasta s-a implicat activ în procesul său, s-a oferit mereu să facă proba verității afirmațiilor sale, iar comportamentul său examinat în general demonstrează ca a acționat cu bună-credințǎ, convinsǎ de existența unei probleme de deontologie profesională a judecătorului C.C.

Înacest context, expresiile folosite de reclamantă în articolul său cu privire la judecătorul C.C. nu pot fi considerate, potrivit Curții, drept afirmații în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăți jurnalistice ce include și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare.

Pentru aceste motive. Curtea consideră faptul că reclamanta a fost găsită vinovată de calomnie nu corespundea niciunei “nevoi sociale imperioase”, una dintre condițiile principale pentru justificarea necesității unei ingerințe asupra libertății de exprimare într-o societate democratică. Nici faptul că amenda penală a reclamantei ar fi făcut obiectul unei grațieri prezidențiale, nici cuantumul despăgubirilor morale impuse nu ar putea infiuența această concluzie.Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție reclamanta afirma cǎ imposibilitatea de a face în fața instanțelor proba verității afirmațiilor sale a încălcat dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenție. Aceasta se plânge totodată de lipsa de imparțialitate și de independență a Judecătoriei Constanța, ca urmare a hotărârii de condamnare pronunțate de colegii judecătorului C.C. deși aceștia nu ar fi trebuit sâ se pronunțe în cauză. Art. 6 § 1 din Convenție prevede următoarele:

“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale de către o instanță indendentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Cu privire la imposibilitatea de a face proba verității

Reclamanta afirmă că proba comunicatului de presă din 2 aprilie 2001 a fost refuzată în mod nejustificat de Judecătoria Constanța. Potrivit acesteia, era vorba despre o probă importantă, deoarece menționa o cercetare disciplinară privind activitatea profesionala judecătorului C.C. în recurs. Tribunalul Galați a refuzat, de asemenea, sǎ analizeze proba respectivă.

Guvernul afirmă că procedura penală începută împotriva reclamantei a respectat garanțiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție, în special principiul contradictorialității și cel al egalității armelor. Potrivit Guvernului, reclamanta a avut posibilitatea de a supune examinării toate mijloacele de probă pe care le considera utile și necesare.

Curtea constată că respectivul capăt de cerere nu este în mod vadit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază ca acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar așadar să fie declarat admisibil.

Cu privire la lipsa de imparțialitate a magistraților din cadrul Judecătoriei Constanța:

Reclamanta afirma că Hotărârea din 1 februarie 2002 a Judecătoriei Constanța a fost pronunțată de judecătorul A.M., colegul de muncă al părții civile C.C. Reclamanta a invocat obligația judecătorului A M. de a nu face parte din completul de judecată care a condamnat-o pentru calomnie.

Guvernul a afirmat că. în caz de bănuieli privind lipsa de imparțialitate a instanței, reclamanta ar fi putut solicita strămutarea cauzei la o altă instanță, printr-o cerere de recuzare. însă în speță o astfel de cerere a fost formulată exclusiv de partea responsabilă civilmente, cauza fiind transferată, în recurs, în fața Tribunalului Galați.

Curteaaobservat că reclamanta avea la dispoziția sa o cale de recurs efectivă, respectiv o cerere de strămutare, în temeiul art. 55 din Codul de procedură penală. Eficiența acestei dispoziții a fost demonstrată în speță, cu ocazia cererii de strămutare depuse de partea responsabilă civilmente și referitoare la judecarea recursului, primită la Curtea Supremă de Justiție la 17 mai 2002. Acest capăt de cerere a fost respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

Înconformitate cu art. 41 din Convenție: “Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări. Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Prejudiciu:reclamanta a solicitat 10.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, ca urmare a frustrării, angoasei, neplăcerilor și incertitudinii cauzate de condamnarea sa pentru calomnie. în primul său an de exercitare a profesiei de ziarist, reclamantaafirmă că a fost grav descurajată de înscrierea în cazierul său judiciar a condamnării sale penale pentru calomnie.

Guvernul a considerat cǎ legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat și suma solicitată cu acest titlu nu a fost dovedită și că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar constitui, în sine, o reparație suficientă pentru prejudiciul moral prezumtiv suferit de reclamantă. Totodatǎ Guvernul a considerat că suma solicitată de reclamantă cu acest titlu este excesivă. Curtea a acordat sume între 1.000 și 5.000 EUR.

Curtea a constat că reclamanta nu formulează nicio pretenție de despăgubire a prejudiciului material. Consideră, cu toate acestea, că reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil ca urmare a condamnării sale penale. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantei, ca reparație pentru prejudiciul moral, suma de 7.000 EUR.

Reclamanta a solicitat totodată 4.160 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, respectiv 50 EUR pentru cheltuielile de corespondență și 4.110 EUR pentru onorariul avocatului. Pentru suma din urmă, reclamanta include în dosar o copie a centralizatorului și a contractului de asistență juridică încheiat la 25 august 2010, indicând valoarea de 4.110 EUR, de plătit ulterior adoptării hotărârii în prezenta cauză.

Guvernul nu se opune reclamantei să i se acorde o sumă corespunzătoare cheltuielilor necesare și justificate. Acesta precizează câ reclamanta nu a achitat onorariul avocatului și consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora.

Referitor la cheltuielile de corespondență. Curtea aobservă cǎ reclamanta nu a depus niciun act justificativ în acest sens și în consecință, respinge acest capăt de cerere. Cu privire la onorariul avocatului pentru procedura din fața Curții, trebuie constatat cǎ în temeiul contractului de asistență judiciară depus la dosar, reclamanta are obligația de a-l plăti. În consecință, în măsura în care avocatul are dreptul să solicite plata onorariului său în temeiul contractului, cheltuielile corespunzătoare sunt într-adevăr “reale”. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior. Curtea consideră că este rezonabil sa se acorde reclamantei suma de 4.110 EUR pentru procedura în fața Curții. Având în vedere convenția încheiată între partea interesată și avocatul acesteia, D.M., Curtea hotărăște ca suma menționată anterior se va plati direct acestuia din urmǎ.

Pentru aceste motivein unanimitate Curtea:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 10 și art. 6 § 1 cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verității și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.

2. hotărăște că a fost încălcat art. 10 din Convenție:

3. hotărăște că nu este necesar sǎ examineze capatul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție cu privire la imposibilitatea reclamantei de a face proba verității:

4. hotărăște:

a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, urmatoarele sume, care urmează sâ fie convertite în moneda națională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plății:

(i) 7.000 EUR (șapte mii de euro). plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumă ce va fi plătită reclamante:

ii) 4.110 EUR (patru mii o sută zece euro) pentru cheltuielile de judecată efectuate pentru procedura din fața Curții, sumă ce se va plăti direct lui D.M., care a reprezentat-o pe reclamantă în calitate de avocat:

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu 3 puncte procentuale:

5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Libertatea de exprimare este un drept fundamental, protejat de articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, însă exercitarea lui presupune totodată respectarea anumitor condiții. Este deja un adevăr dovedit istoric că „o libertate fără limite ucide libertatea” (H. de Balzac).

Într-o societate democratică, apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea și încurajarea libertății de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieții cetății, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă, chiar și acești „câini de pază ai democrației” trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în articolul 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție.

Printre restricțiile impuse dreptului la liberă exprimare se regăsește și aceea menită a ocroti demnitatea umană, respectul datorat reputației și drepturilor altuia. Incriminarea ca infracțiuni a insultei și calomniei reprezintă un mijloc de protejare a acestor valori, care însă nu trebuie să creeze un dezechilibru în societate, trebuind să fie evitat efectul disuasiv ce ar putea fi generat de aplicarea unor sancțiuni penale care ar descuraja jurnaliștii să mai furnizeze informații sau să-și mai exprime opiniile critice.

Interzicerea în mod automat a dreptului de a-și exercita profesia, indiferent pe ce perioadă de timp, este privit ca o măsură disproporționată de către Curtea Europeană a drepturilor omului, precum și aplicarea unor pedepse cu închisoarea unor jurnaliști în afara unei situații de exercitare cu evidentă rea credință a profesiei.

Dincolo de discuțiile din societatea românească ce privesc situația actuală a incriminării a infracțiunilor de insultă și calomnie, este imperios necesar să fie găsit acel echilibru, invocat adesea de Curte în jurisprudența sa, prin care să fie garantate atât libertatea de exprimare, dar și dreptul persoanei la ocrotirea vieții private, a reputației, a demnității, neputând fi ignorat rolul extrem de important pe care îl joacă presa în formarea opiniei publice, postură care lasă deschisă calea unor potențiale și vătămătoare abuzuri.

Putem concluziona că libertatea de exprimare este deopotrivă un drept al omului, o libertate și un drept fundamental cetățănesc. Așadar libertatea de exprimare este un drept complex format din libertata de opinie, libertatea de informare și libertatea presei.

Este deci necesar să fie găsite acele mijloace (de natură penală sau nu), un bun început fiind chiar Codul ce reglementează conținutul audiovizual, prin care media să fie responsabilizată, să devină conștientă de rolul important pe care îl are în societate, de (in)formare a opiniei publice, rol pe care ar trebui să îl exercite cu respectarea principiilor de etică și deontologie profesională,principii menite tocmai să prevină respectivele abuzuri și să garanteze realizarea unei societăți cu adevărat democratice, în care libertatea unui individ se sfârșește acolo unde începe libertatea celuilalt.

Un om care se dorește cu adevarat liber mai înainte trebuie să cunoască în mod esențial structura instituțiilor fundamentale ale statului în care trăiește altminteri modelul democratic nu beneficiază și de participarea sa, și nici el nu poate beneficia judicios de avantajele sale. Pentru a putea trăi liber, stăpân pe destinul său, omul contemporan ar trebui sa cunoască, macar în liniile sale esențiale, sistemul juridic și legislativ al țării sale.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI DE SPECIALITATE

C. Bîrsan, „Convenția Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole” Ediția a doua, București, Ed. C.H. Beck, 2010

C.-F. Usvat, „Insulta și calomnia prin presă și legislația europeană”în Dreptul, nr. 1/2003

Constituția României, Editura Steaua Nordului, București, 2004

Constituția SUA, Editura All Beck, București 2002

Curtea EDO cauza Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca, hotǎrârea din  17 decembrie 2004

Curtea EDO  cererea  6538/74 Sunday Timess contra Regatului Unit  hotǎrârea  din 26 aprilie 1979

Curtea EDO, cauza 13585/98, Observer and Guardian contra Regatului Unit, hotărârea din  26 noiembrie 1991, §  59-60

Curtea EDO, cauza 19983/02, De Haes et Gijsels c. Belgiei, decizia din 3 aprilie 2003

Curtea EDO, cauza 29492/05, Kudeshkina c. Russia, nepublicată, 26 februarie 2009

Curtea EDO, cauza 33348/96, Cumpănă și Mazăre c. României, Recueil 2004

Curtea EDO, cauza 49017/99, Pedersen și Baadsgard c. Danemarcei, Hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004

Curtea EDO, cauza 53984/00, Radio France și alții c. Franței, Hotărârea din 30 martie 2004

Curtea EDO, cauza nr. 45672/99,  Sabou și Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004

Curtea EDO, cauza nr. 48898/99 Perna c. Italiei, hotărârea din 6 mai 2003

Curtea EDO, cauza nr.114/95, Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999

Curtea EDO, cererea 9815/82, Lingens c. Austria hotǎrârea din  24 mai 1988

Curtea EDO, Worm c. Austriei, hotărârea din 29 august 1997;

Curtea EDO,cauza  18624/03  Ivanciuc c. României, hotǎrârea din 27 noiembrie 2007

Curtea  EDO, cauza  22714/93,  Worm contra Austria,  hotărârea din 29 august 1997

D. Bogdan, M. Selegean, „Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului”, Ed. All Beck, București, 2005

Dan Mihai, „Libertatea de exprimare și Noul Cod Civil”, Editura ActiveWatch, 2014

Diana Olivia Hatneanu, „Libertatea de exprimare în legislația românească, O colecție de prevederi legale românești și studii de caz”, Centrul pentru Jurnalism Independent , Ediția 2016, revizuită și adăugită

Frederic Sudre, „Dreptul internațional și European al dreptuilor omului”, Ed. Polirom, București 2006

Ion Deleanu, „Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat”, Ed. C.H. BECK, București, 2006

Ion Muraru, „Drept Constituțional și instituții politice”, ACTAMI, București, 1997

Lucian Vasile Szabo, „Libertate și comunicare în lumea presei”, Editura Anacord, Timișoara,1999

Mihai Coman, „Manual de jurnalism”, Vol I, Editura Polirom, Iași, 2001

Monica Macovei, Adriana Dăgăliță, Dan Mihai, „Ghidul Juridic pentru jurnaliști”, Ediția a III-a, București 2009 Editura ActiveWatch

Nicolai Terzi, „Garanții Constituționale ale Exercitării Dreptului la Libertatea Opiniei și Exprimării”,Teză de doctorat în drept, Chișinău, 2015

Ovidiu Predescu, „Dreptul la Informație – Element Principal al Libertății de Exprimare. Standarde Europene Și Românești”, Analele Universității „Constantin Brâncuși”din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 1/2010

Principiile de la Johannesburg privind siguranța naționala, libertatea de exprimare șiaccesul la informație din 1 octombrie 1995

Terzi Nicolai, „Libertatea opiniei și exprimării în dreptul național al Republicii Moldova.Legea și Viața,” nr. 10, 2014, ISNN 1810-309X

Valerica Dabu, „Dreptul comunicării sociale”, SNSPA, Facultatea de Comunicare și relații publice, București, 2000

Van Dijk și Van Hoof, Kluver, Raportul Comitetului Miniștrilor inclus în „Teoria și practica Convenției europene pentru Drepturile Omului, 1990

LEGISLAȚIE

1. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966

2. Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene

3. Noul Cod Civil actualizat 2016 – Legea 287/2009

4. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

5. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990

6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 12 decembrie 2007. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

7. Convenția Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950

8. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989

SURSE ELECTRONICE

1. http://www.access-info.org.

2. http://www.coe.mae.ro