Consideratii Privind Rolul Serviciilor de Informatii In Contracararea Riscurilor de Securitate
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1.
MEDIUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE LA ÎNCEPUT DE MILENIU
Mediul internațional de securitate după încheierea războiului rece
Riscuri de securitate
Noi provocări globale ale mediului de securitate
CAPITOLUL 2.
ROLUL ȘI IMPORTANȚA SERVICIILOR DE INFORMAȚII DIN ROMÂNIA ÎN CONTRACARAREA RISCURILOR DE SECURITATE
2.1. Locul și rolul serviciilor de informații la începutul secolului XXI
2.2. Comunitatea națională de informații a României
2.3. Acțiunle serviciilor de informații pentru contracarearea riscurilor de securitate
CAPITOLUL 3.
COMUNITĂȚILE DE INFORMAȚII LA NIVEL INTERNAȚIONAL ȘI ACȚIUNILE ÎNTREPRINDE PENTRU CONTRACARAREA RISCURILOR DE SECURITATE PE PLAN INTERNAȚIONAL
3.1. Serviciile de informații din unele state ale lumii
3.1.1. Comunitatea de informații a SUA
3.1.2. Comunitatea de informații a Marii Britanii
3.1.3. Comunitatea de informații a Israelului
3.1.4. Comunitatea de informații a Rusiei
3.2. Acțiunile servicilor de informații pe plan internațional pentru prevenirea și diminuarea riscurilor de securitate
CONCLUZII
LISTĂ DE ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
În această lume complexă, dinamică și conflictuală, confruntarea principală are loc între valori, credințe și percepții fundamental diferite, între democrație și totalitarism, determinată de tendințele majore ce guvernează evoluțiile globale în epoca postbipolară, tendințe care generează noi riscuri și provocări la adresa valorilor și intereselor naționale și comune, creează îngrijorări justificate, dar oferă și reale oportunități.
În prezent, modelul extins al securității a căpătat din ce în ce mai multă consistență și o largă acceptare. Dimensiunile non-militare ale securității au devenit tot mai importante pe măsură ce omenirea s-a confruntat cu diverse probleme ce nu mai au nimic de-a face cu domeniul militar. Dimensiunea militară nu și-a pierdut însemnătatea, ci a rămas o parte importantă a agendei de securitate a oricărui stat.
Factorii de securitate ai lumii contemporane se întemeiază pe valorile democrației, drepturile omului, bunăstare, prestigiu și nu în ultimul rând pe o cooperare multidimensională a statelor, pe dezvoltarea unor noi și eficiente parteneriate și forme de solidaritate interstatală.
Actualul mediu de securitate este influențat de schimbãrile și transformãrile continue generatoare de noi riscuri și amenințãri. Aceste provocãri necesitã o redefinire a conceptului tradițonal al securitãții. Viitoarea agendã de securitate trebuie sã fie fundamentatã pe noi modalitãți de abordare a riscurilor asimetrice și non-convenționale, înglobând noi tipuri de solidaritate internaționalã. În acest context, devine tot mai evident faptul cã interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaționalã. Riscurile apariției unei confruntãri militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ, dar există încă fenomene de instabilitate și crizã la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa sistemului internațional este reprezentatã de numărul în creștere al “societăților fragile” și, implicit, de inabilitatea acestora de a controla evoluțiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale, bazate pe prevenirea conflictelor, cresterea rolului modalităților diplomatice și a capacităților civile de management al crizelor.
Statele sunt interesate de apărarea și securitatea lor, întrucât mediul strategic internațional de securitate este într-o continuă schimbare, ca urmare a complexității interacțiunii și interdependenței fenomenelor și proceselor sociale, economice, politice, militare, demografice și ecologice din lume. Începutul mileniului al treilea a adus în prim planul atenției analiștilor politici și experților în domeniu, o societate umană plină de transformări și într-o continuă căutare de soluții pentru asigurarea unui climat de pace și stabilitate pe întreg mapamondul, capabil să mențină pe traiectorie procesul de edificare a noii arhitecturi de securitate, concepută ca o necesitate de prim ordin a societății globale.
Proiectul de construire a unei entități militare în cadrul căreia națiunile să se dezvolte în spiritul afirmării principiilor democratice, respectării drepturilor omului și asigurării bunăstării sociale, capătă din ce în ce mai mult contur, iar organizațiile internaționale, regionale sau zonale, angajate în gestionarea societății globale, în ansamblul ei, se găsesc într-o adevărată luptă dusă pentru a câștiga supremația, pentru a fi recunoscute ca lider.
Evenimentele politice majore petrecute la sfârșitul secolului trecut, marcate, în special, de destructurarea sistemului existent în țările centrale și est-europene și încheierea Războiului Rece, au generat un amplu și încrâncenat proces centrifugal, în care s-au angrenat o multitudine de state, unele dintre acestea scăpate din „centurile unionale", și care astăzi se găsesc în fața unor incertitudini și nelămuriri majore. Dezechilibrul de forțe creat prin dispariția Blocului Militar al statelor semnatare ale Tratatului de , n-a făcut altceva decât să întărească rolul SUA de unică putere globală în măsură să influențeze și să gestioneze marile probleme ale lumii.
Analizând doar câteva dintre evenimentele politice majore care au avut loc în debutul mileniului al treilea și anume: declanșarea războiului împotriva terorismului, lărgirea fără precedent și deosebit de robustă a NATO, extinderea apreciabilă a Uniunii Europene (UE), constituirea Consiliului NATO – Rusia, dorința declarată a Ucrainei de aderare – Atlantică considerăm că au fost suficiente repere, cele mai reprezentative, care au generat transformări fundamentale în mediul actual de securitate.
O consecință evidentă a acțiunilor celor trei mari organisme chemate să gestioneze criza mondială, (ONU, NATO și UE ) o reprezintă spectrul confruntărilor armate de mare amploare care se îndepărtează în mod evident de continentul european.
În schimb apar provocări și amenințări noi și inedite, generatoare de tensiuni și crize, iar vulnerabilitățile societății actuale diversifică și generalizează amenințările asimetrice. În aceste condiții panoplia vulnerabilităților și provocărilor actuale devine extrem de diversificată iar gradul de periculozitate al acestora extrem de ridicat, în prim plan aflându-se terorismul, crima organizată și tendințele de proliferare a armelor de distrugere în masă, care reprezintă principalele amenințări la adresa statelor lumii. La acestea se adaugă amenințările care pot lua cele mai diferite și inedite întruchipări: a bombei demografice, a drogului, a proliferării armelor de distrugere în masă, a fanatismelor etnice și religioase, a bolilor, a crimei organizate, a efectului de seră, a marilor migrații, etc.
Pentru a răspunde în condiții optime gestionării problemelor tot mai complexe și diversificate ale omenirii, comunitatea internațională este chemată, alături de principalii actori aflați în competiția pentru o nouă configurare a ierarhiei puterii mondiale, să-și revizuiască pozițiile față de importanța structurilor internaționale cu vocație de securitate și să perceapă corect rolul și locul acestor organisme în stabilitatea și securitatea regională și globală, adaptându-se conceptual, structural și funcțional în cadrul acestora.
Pagina albă
CAPITOLUL 1
MEDIUL INTERNAȚIONAL DE SECURITATE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
Termenul de securitate provine din latinescul securitas-securitatis și reprezintă „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranță pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol“. Securitate mai înseamnă și „protecție, apărare“ Securitatea reprezintă, în principiu, „acea stare de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern și intern o colectivitate sau un stat oarecare, în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate și care asigură existența, independența, suveranitatea, integritatea teritorială a statului și respectarea intereselor sale fundamentale.“
Mediul internațional de securitate după încheierea războiului rece
Mediul de securitate este o realitate reprezentată de ansamblul condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice, sociale, culturale, militare, ecologice și informaționale, interne și internaționale, care condiționează nivelul de protecție a individului, comunității, statului, zonei, regiunii ș.a.m.d., pe timpul promovării propriilor interese ale acestora.
Datorită structurii sale complexe și a dependenței evoluției sale de o multitudine de factori aleatori, mediul de securitate necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securității.
Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii ale vieții sociale. Războiul Rece s-a sfârșit, Uniunea Sovietică și Iugoslavia s-au dezmembrat, Germania s-a reunificat, NATO și Uniunea Europeană s-au extins spre Est.
De asemenea, UE își consolidează statutul de actor mondial, la rivalitate cu SUA, Federația Rusă și-a redus influența politico-militară, China și India aspiră la rangul de „superputeri politico-economice”.
Securitatea statelor europene nu mai este amenințată de un conflict militar de proporții, deși se mențin încă focare de tensiune și criză, cum sunt cele din Kosovo, Bosnia-Herțegovina și Transnistria.
Se menține, deci, posibilitatea declanșării unor conflicte locale, de mică intensitate, a căror durată se poate prelungi în timp mult peste așteptările tuturor părților implicate.
Conflictul din Bosnia-Herțegovina, declanșat în 1992, nu și-a găsit nici până în prezent o rezolvare politică, părțile beligerante semnând în 1995 doar un acord de încetare a focului (Acordul de la Dayton), ceea ce demonstrează că la periferia zonei de stabilitate reprezentată de teritoriile statelor membre NATO există încă o zonă de instabilitate și conflict.
Este de așteptat ca, pe termen scurt și mediu, riscurile de natură nemilitară să prevaleze în raport cu cele militare, iar vulnerabilitățile interne și evenimentele neprevăzute să potențeze într-o mare măsură capacitatea statelor și a comunității internaționale în ansamblul său, de a răspunde și contracara riscurile și amenințările la adresa securității naționale și a celei internaționale.
Mediul de securitate european este diferit de cel al altor regiuni ale globului. Europa are pe termen scurt și mediu o șansă unică poate în îndelungata sa istorie, de a demonstra în fine, că este posibilă realizarea integrării politice și economice, bazate pe asumarea unor responsabilități comune, pe idealuri și valori comune. Lărgirea NATO și UE vor satisface nu numai nevoia de bunăstare, ci și cea de securitate a cetățenilor și statelor europene.
Atentatele teroriste la adresa SUA de la 11 septembrie 2001 au determinat o reacție energică a tuturor guvernelor țărilor europene, dovedind că în situația unei amenințări majore la adresa securității internaționale, națiunile europene sunt unite și pot depăși, cel puțin pentru moment, motivele de dispută în relațiile dintre ele, motive generate în mare măsură de moștenirea epocii „cortinei de fier” și a Războiului Rece.
Europa a fost aria de desfășurare a nenumărate conflicte armate, iar ambele războaie mondiale au început pe continentul nostru. Acum Europa poate deveni modelul funcțional al unei stabilități și securități extinse și durabile, bazate pe cooperare și prosperitate.
Paradoxală este și angajarea strategică a unor țări vest-europene în anumite zone din ,,lumea a treia”, în condițiile în care, aceleași zone ridică, pentru comunitatea internațională, probleme de o gravitate majoră: sărăcie, explozie demografică, războaie civile, extremism etc.
Încetarea Războiului Rece a însemnat nu numai sfârșitul vechilor ideologii, care împărțeau lumea în două blocuri, ci și deschida de bunăstare, ci și cea de securitate a cetățenilor și statelor europene.
Atentatele teroriste la adresa SUA de la 11 septembrie 2001 au determinat o reacție energică a tuturor guvernelor țărilor europene, dovedind că în situația unei amenințări majore la adresa securității internaționale, națiunile europene sunt unite și pot depăși, cel puțin pentru moment, motivele de dispută în relațiile dintre ele, motive generate în mare măsură de moștenirea epocii „cortinei de fier” și a Războiului Rece.
Europa a fost aria de desfășurare a nenumărate conflicte armate, iar ambele războaie mondiale au început pe continentul nostru. Acum Europa poate deveni modelul funcțional al unei stabilități și securități extinse și durabile, bazate pe cooperare și prosperitate.
Paradoxală este și angajarea strategică a unor țări vest-europene în anumite zone din ,,lumea a treia”, în condițiile în care, aceleași zone ridică, pentru comunitatea internațională, probleme de o gravitate majoră: sărăcie, explozie demografică, războaie civile, extremism etc.
Încetarea Războiului Rece a însemnat nu numai sfârșitul vechilor ideologii, care împărțeau lumea în două blocuri, ci și deschiderea comerțului internațional, toate statele declarându-și apartenența la circuitele economiei globale.
Prin urmare, după sfârșitul perioadei bipolare, mediul de securitate a devenit mult mai fluid, complex și volatil, iar modificările de orice natură produse într-o parte a lumii se propagă cu efecte pozitive sau negative în altă parte a mapamondului.
„Secolul extremelor” a trecut, făcând loc unei perioade în care războiul și violența sunt în principiu respinse ca modalități de soluționare a tensiunilor și crizelor lumii de astăzi.
La început de mileniu III este foarte clar că o nouă lume se naște, o lume mult mai „bogată”, caracterizată prin aspirația către mai multă libertate, un standard și o speranță de viață crescute, o lume a păcii, stabilității și cooperării. Valorile democrației, securității internaționale și drepturilor omului reprezintă fundamentul pe care ar trebui să se clădească lumea viitorului.
Însă, secolul al XXI-lea a adus, pe lângă speranțe mai mari și o serie de noi riscuri și amenințări, mai ales non-militare, ce transcend granițele naționale și necesită, pentru contracararea lor, în special măsuri non-militare complexe.
Mondializarea relațiilor umane în toate domeniile, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare, noile tehnici și evoluția științei, impulsionarea instituțiilor democratice, interdependența progresivă a statelor și apariția unor noi manifestări ale puterii economice, de multe ori pe căi ilicite, cu consecințe politice și sociale, au condus la o transformare a instituțiilor publice, atât interne, cât și internaționale. În acest context, serviciile de informații, cu atribuții în planul securității naționale și internaționale dobândesc o nouă dimensiune și se confruntă cu provocări inedite.
Revoluția telecomunicațiilor face posibil fluxul de date în timp real, iar structurile administrative ori de putere, anterior centralizate și foarte bine organizate ierarhic, se orientează către descentralizare, delegare de putere și atribuții și reorganizare pe celule mai mici.
De asemenea, ideile și proiectele se mișcă foarte repede, de cele mai multe ori fără a respecta frontierele naționale.
Marea majoritate a țărilor au adoptat democrația și statul de drept ca forme de conducere a societății civile, în cadrul căreia organizațiile nonguvernamentale câștigă un rol tot mai important, inclusiv în susținerea politicilor publice.
Urmând această evoluție, transformările prin care trece activitatea de informații necesită o evaluare a rolului său în procesul decizional. Mijloacele de informare în masă devin un aliat important al serviciilor, avându-se în vedere disponibilitatea și calitatea numeroaselor analize apărute în mass-media, pe teme de interes pentru securitatea statelor, implicit pentru procesul de luare a deciziilor la nivel național.
În schimb, dezvoltarea tehnică impune înnoirea permanentă a mijloacelor specifice de culegere a datelor, precum și a tehnicilor de operare a echipamentelor cibernetice.
Problemele de securitate națională devin tot mai numeroase și mai complexe, depășind de multe ori obiectivul și potența națională a statelor suverane. Acțiunea dușmănoasă în domeniul economico-științific o înlocuiește frecvent pe cea strict politico-militară.
Pe de altă parte, respectarea individualității și libertatea de expresie, cucerire a democrației și a aplicării perceptelor drepturilor fundamentale ale omului favorizează dezvoltarea și organizarea minorităților, inclusiv a mișcărilor naționaliste și a grupurilor care se opun ordinii constituționale.
La nivel internațional, se desfășoară un scenariu în care proliferează teroarea și violența, finanțate de organizații criminale ce au legătură cu traficul de droguri; criminalitatea economico-financiară devine obișnuită și amenință controlul asupra economiei; recursul la terorism constituie un instrument pentru atingerea obiectivelor politice și o amenințare la viața cetățenilor; armele de distrugere în masă provoacă panică și amenință statele democratice. În fața acestor provocări, este sarcina instituțiilor responsabile în domeniul activității de informații, al căror scop este apărarea statului, să-și regândească modul de acțiune, să definească o agendă pentru prospectarea oportunităților și pentru salvgardarea intereselor siguranței naționale la începutul unei ere noi.
Schimbările pe care le trăim în prezent sunt, în mare măsură, consecința dezvoltării informaticii și telecomunicațiilor, ce contribuie la reducerea costurilor și amplifică accesul la tehnologiile respective. Interconectarea acestor tehnologii a permis anularea efectului distanței în relațiile umane și obținerea, mult mai facilă, a datelor din orice domeniu sau zonă a lumii. Astfel, informația câștigă și sub aspect calitativ, fiind posibilă transmiterea ei în timp real și asocierea vocii și imaginii la conținutul scris.
Perfecționarea echipamentelor de căutare a contribuit la realizarea misiunii de investigație și a facilitat identificarea precisă a datelor, accesul la informațiile din diverse domenii fiind practic nelimitat. Totodată, această dezvoltare informațională a generat riscuri legate de securitatea tranzacțiilor comerciale, de protecția cunoștințelor și datelor strategice, de promovare a unor activități ilicite.
Această realitate a zilelor noastre, când toate procesele de producție și sistemele de control depind, într-o măsură mai mare sau mai mică de tehnologia cibernetică, provoacă temeri serioase cu privire la gradul de siguranță a statului, din cauza potențialelor vulnerabilități în fața atacurilor electronice.
Instituțiile publice au abordat o strategie de deschidere totală față de opinia publică, permițând accesul la marea majoritate a datelor gestionate, făcând astfel posibilă realizarea unor evaluări complexe asupra unor domenii întregi ale vieții socio-economice. În aceste condiții, statul și, mai ales, serviciile de informații au posibilitatea și obligația de a realiza analize elaborate cu impact pentru securitatea națională și nu doar să prezinte/colecteze știri percepute prin mijloacele de comunicare.
De asemenea, tot organelor de informații le revine sarcina de a asigura securitatea sistemelor de cunoaștere sensibile din țară, apărând patrimoniul național de așa-numiții criminali cibernetici, care acționează prin intermediul rețelelor electronice și de calculatoare.
Un alt aspect al globalizării îl reprezintă reducerea capacității de intervenție a statului în economia națională, aspect care creează facilități pentru consolidarea economiei subterane, a spălării de bani și a tranzacțiilor ori operațiunilor financiare ilicite.
Prin creșterea accesului la mărfuri și idei, corporațiile transnaționale își întocmesc planificarea strategică la nivel global și o aplică funcție de specificul piețelor regionale, profitând de fluxul liber de bunuri și servicii, de lipsa barierelor în ceea ce privește capitalurile și condițiile particulare de competitivitate din fiecare țară.
Această nouă realitate a dus la distorsiuni în sistemele sociale, care, în mod obișnuit, au avut repercursiuni negative asupra structurilor mai puțin favorizate sau cu o calificare redusă din diverse țări. Evoluția acestui context stimulează inegalitățile în plan internațional și deficiențele în distribuirea venitului, justificând formarea unor mișcări ce se opun globalizării.
Preponderența factorilor economico-comerciali în procesul de decizie, dar și creșterea cererii de informații pe acest profil limitează alternativele politicilor publice. Din cauza succesiunii rapide a acțiunilor din acest domeniu, lipsit de intervenția efectivă a statului, stabilitatea internă și internațională pot fi amenințate, dacă fluxul de informații se dovedește a fi eronat ori inconsistent.
Astfel, obținerea de informații certe și actuale referitoare la cadrul internațional devine crucială pentru serviciile de informații, mai ales în situații de criză, când scopul îl constituie apărarea securității economico-financiare și instituționale a țării.
Adoptarea democrației ca formă preferată de conducere în marea majoritate a statelor a permis consolidarea societății civile și a stimulat participarea reprezentanților acesteia la procesul decizional. O.N.G.-urile interacționează direct, având un important cuvânt de spus în luarea deciziilor în unele domenii semnificative, respectiv sănătatea, protecția mediului, respectarea drepturilor omului și chiar politica externă.
Pe de altă parte, respectarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, cu preponderență a libertăților de expresie, facilitează apariția și dezvoltarea unor mișcări ultranaționaliste, care au tendința de a se opune chiar democrației și drepturilor altor semeni, fiind sprijinite adesea de O.N.G.-uri al căror obiective legale sunt deturnate. Apologia libertăților ilegale și difuzarea unor informații ce amenință siguranța individului se confruntă cu conceptul de libertate, făcând dificilă acțiunea statului pentru contracararea tuturor acțiunilor ce contravin ordinii constituționale.
Asistăm astăzi la ascensiunea temelor globale pe poziții prioritare în cadrul agendei statelor, apărând din ce în ce mai multe probleme ce depășesc frontierele naționale și chiar posibilitățile de soluționare a acestora prin acțiunea unilaterală și autonomă a unui singur stat. Astfel de probleme sunt potențate de condițiile tehnologice, economice și sociopolitice actuale, precum și de fluxul liber și rapid de informații.
Schimbul rapid de informații tehnice și deschiderea frontierelor favorizează producția de arme de nimicire în masă, iar tehnologia informației și facilitățile fluxului de migranți sunt folosite în sprijinul traficului de stupefiante și al altor infracțiuni transfrontaliere.
În fața acestor provocări, care nu sunt singurele, serviciilor de informații le revine sarcina de a-și reevalua strategiile, în vederea indentificării noilor oportunități și amenințărilor la adresa valorilor și intereselor naționale.
1.3. Riscuri de securitate.
Secolul al XXI-lea evoluează către multipolaritatea lumii, în care afirmarea și consacrarea noilor lideri planetari se constituie într-o adevărată competiție, iar creșterea gradului de interdependență și interacțiune dintre statele lumii, posibilă în urma destructurării sistemului comunist, accentuează transferul de civilizație dinspre Occident (inclusiv SUA) către Orient (inclusiv Rusia). Acest fenomen se circumscrie tendințelor de globalizare (mondializare) care, prin cele două dimensiuni ale sale, continentală (gestionată de țările vest-europene) și mondială (controlată de SUA) a direcționat și eforturile de integrare în structurile europene și euroatlantice ale țărilor ex-comuniste.
Evoluția, în general pozitivă, a securității globale în ultimi ani, a confirmat că succesul acțiunilor și stabilitatea pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunității internaționale, în principal prin punerea în valoare a dialogului în cadru instituționalizat și prin activarea rolului decisiv pe care marile organizații internaționale îl au în definirea stării de securitate a lumii.
Într-un context internațional adesea schimbător, NATO deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice. După încheierea Războiului Rece, rolul său politic este în creștere, îndeosebi după adoptarea la Summitul de , din anul unui nou Concept strategic al Alianței. Pe baza unei forțe de negociere sporită substanțial în ultimul deceniu, NATO a deschis și a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu alte state – inclusiv cu România, a manifestat interes și receptivitate continuu, reafirmate recent, către primirea de noi membri. Toate acestea reflectă hotărârea Alianței Nord-Atlantice de a modela mediul internațional de securitate și de a întări pacea și stabilitatea zonei euroatlantice.
ONU, OSCE și UE și-au adus și ele contribuții deosebite la securitatea și stabilitatea euroatlantică. Consiliul de securitate al ONU are, în continuare, o răspundere recunoscută și invocată în menținerea păcii și securității internaționale, deținând și în anii următori un rol important în edificarea securității și stabilității mondiale.
Cu toate acestea, după anii 1989-1990, asistăm și la coagularea altor centre de putere, regionale sau mai mult decât regionale, dar care se confruntă cu numeroase probleme, mai ales economice:
– Uniunea Europeană a devenit cel de-al doilea actor al economiei mondiale și se consideră o putere civilă. Totuși, UE se confruntă încă cu dificultățile integrării, creștere economică lentă, șomaj structural etc.;
– Federația Rusă rămâne cea de-a doua putere nuclear-militară și o superputere energetică. În prezent, se află într-un proces de stabilizare, deși depinde în mare măsură de cooperarea cu Occidentul;
– China și India cunosc o dezvoltare economică vertiginoasă și au un potențial uman impresionant, de aproape 3 miliarde de oameni;
– Japonia suferă încă datorită ritmului scăzut de revigorare economică, după recesiunea din anii ’90.
Puterea de care dispune, permite Washingtonului să se implice și să influențeze toate marile probleme ale lumii contemporane, fie printr-o abordare directă, fie prin intermediul organizațiilor internaționale de securitate sau economico-financiare.
De altfel, forța SUA rămâne încă o condiție a stabilității și securității în lumea de azi, în măsură să dinamizeze procesele de mondializare, liberalizare și democratizare a lumii.
În condițiile globalizării economice, crizele sociale sunt însoțite, nu o dată, de crize de identitate, generatoare de violențe neașteptate. În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională, care să se manifeste nu numai în situații-limită, precum sunt cele create în urma atacului asupra SUA din 11 septembrie 2001, ci și în tot contextul problematic – economic, social, financiar – al lumii de astăzi. Atât atacurile teroriste săvârșite asupra Statelor Unite ale Americii, cât și amenințările ulterioare evidențiază cu atât mai mult – dar în împrejurări tragice – necesitatea unor asemenea noi forme de solidaritate internațională, care să permită nu numai prevenirea și contracararea acestor tipuri de acțiuni, ci și dezvoltarea unor modalități adecvate de construcție a stabilității politice, economice și sociale în lume.
Actuala criză economică și financiară reprezintă primul dintre factorii insecurității la nivel global. La nivel politic înalt, o mare parte a criticilor îndreptate împotriva Băncii Centrale Europene denotă o frustrare față de deciziile privind menținerea unui euro puternic, în dauna exporturilor europene, și respectiv creșterea nivelului ratei dobânzilor în pofida semnalelor anunțând un iminent regres economic. În acest moment, companiile mari se confruntă pe propriile piețe (SUA, vestul Europei etc.) cu stagnarea sau chiar cu restrângerea afacerilor datorită recesiunii și vor fi nevoite să găsească noi piețe de desfacere și să își extindă afacerile pe piețele în dezvoltare în care sunt deja prezente.
Războiul a evoluat de la definiția clasică de conflict armat deschis, prelungit, ce implică violența organizată între națiuni, state sau facțiuni motivate politic, la interpretări care ilustrează noile caracteristici ale mediului de securitate influențat de globalizare, de terorism și de invențiile și inovațiile tehnologice surprinzătoare.
Terorismul internațional reprezintă o amenințare strategică. Acest tip de terorism este legat de mișcările religioase, fundamentaliste și amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice.
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității popoarelor. Armele chimice, biologice, radiologice și nucleare reprezintă o amenințare de maximă importanță la adresa stabilității internaționale, un pericol de primă mărime pentru chiar existența vieții.
Problema resurselor și a competiției pentru resurse reprezintă un alt aspect important al globalizării insecurității. Interdependența dintre resurse și dezvoltare, prosperitate și putere au modelat decisiv evoluția politică a lumii. Revoluția industrială a adus în atenție ideea că acestea, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde nu trebuie și în posesia celor care nu le merită.
Existența unor structuri statale slabe (failed states), amplificarea crimei organizate și prezența în unele părți ale globului (Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru) a unor guvernări slabe, conflicte civile și accesul la arme, au determinat întărirea poziției crimei organizate și a traficului de droguri și de ființe umane.
Problema resurselor și a competiției pentru resurse, reprezintă un alt aspect important al globalizării insecurității. Interdependența dintre resurse și dezvoltare, prosperitate și putere au modelat decisiv evoluția politică a lumii.
Epidemiile reprezintă un alt element al matricei insecurității. Securitatea umană, ca și societatea globală, sunt amenințate de extinderea relativ rapidă la nivel global a virusului HIV/SIDA, a tuberculozei, malariei, antraxului, a sindromului respirator acut sever (SARS), a gripei aviare și a gripei porcine.
Problemele ecologice sunt și ele strâns legate de globalizarea insecurității. Tendința actuală de deteriorare a mediului, mai ales în țările industrializate, constituie o agresiune împotriva sistemelor ecologice ce distruge capacitatea ecosistemului de a menține existența umană și nu numai. Chiar dacă dezastrele ecologice și schimbarea climei au impact asupra mediului de securitate, acest efect nu este distribuit în mod egal între state.
Securitatea mediului internațional este o stare de fapt, la care statele și actorii mediului internațional își aduc contribuția în moduri și rapoarte procentuale diferite, în funcție de interesele pe care le au. Pentru viitor opinez că se impune: dezvoltarea cooperării internaționale, sporirea colaborării între state, armonizarea legislației interne a statelor cu legislația internațională, implicarea mai eficientă a organismelor internaționale cu atribuții în domeniul securității pentru rezolvarea pașnică a diferendelor.
CAPITOLUL 2
LOCUL ȘI IMPORTANȚA SERVICIILOR DE INFORMAȚII ÎN CONTRACARAREA RISCURILOR DE SECURITATE
2.1. Considerații generale privind conceptele de risc, amenințare, pericol și vulnerabilitate
Conceptele de pericol, amenințare, risc și vulnerabilitate au fost definite de diverse teorii și abordări doctrinare implicite și explicite din domeniul securității, însă consensul nu pare a fi realizat. În studiul nostru ne-am propus și clarificarea conceptuală a termenilor cu care vom opera în analiza riscurilor și amenințărilor la adresa securității României, însă fără a ne limita la simpla trecere în revistă a definițiilor existente.
Pericolul ar putea fi definit drept caracteristică a unei acțiuni sau inacțiuni de a aduce prejudicii valorilor unei societăți, persoanelor sau bunurilor acestora. În cazul ericolului, sursa, adresa, scopul, obiectivele și efectele sunt probabile.
Amenințarea, în schimb, are indicatori mult mai concreți, reprezentând o declarare a unei intenții de a pedepsi sau a răni o persoană, în special în cazul în care aceasta nu dorește un semn sau o avertizare asupra unui posibil necaz, pericol etc. Din punct de vedere militar, analiza amenințării poate avea în vedere procesul continuu de compilare și examinare a tuturor informațiilor disponibile referitoare la, de exemplu, potențiale activități teroriste. O astfel de analiză va evidenția atât factorii existenței grupărilor teroriste, capacitățile, intențiile, istoria și țintele acestora, cât și mediul de securitate în care operează forțele proprii.
Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare. Natura specifică a amenințărilor și amenințarea, în sine, pot fi înțelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință. Viața umană variază în funcție de cadrul în care se desfășoară și, din acest motiv, pe baza aceluiași criteriu, se poate vorbi și despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenințări: politic, economic, social, militar, de mediu.
În domeniul politic, amenințările sunt definite, în mod tradițional, în termeni de suveranitate, independență și integritate teritorială. Obiectele de referință pot fi entități politice atât naționale, cât și supranaționale. De exemplu, suveranitatea este amenințată de punerea la îndoială a recunoașterii, legitimității sau autorității guvernării, iar la nivel supranațional, structurile internaționale sunt amenințate de situații ce subminează regulile, normele și instituțiile ce le constituie.
Amenințările la adresa domeniului economic sunt dificil de identificat, fiind constituite de factori ce subminează regulile, normele și instituțiile sale componente, iar obiectele lor de referință sunt reprezentate, ca și în cazul anterior, de o gamă largă de entități: de la regimurile economice specifice la piața globală. Amenințările de natură economică sunt cu atât mai greu de identificat, cu cât multe din manifestările lor aparțin competiției economice acceptate, realităților economiei de piață, disproporțiilor economice firești și nu sunt îndreptate în mod direct împotriva instituției-stat. În același timp, economiile naționale fac parte, într-un anumit fel, din structura statului și constituie fundamentul acestuia.
Obiectul de referință, în cazul domeniului social, este format din identități colective la scară largă, ce pot funcționa independent de stat (ex.: națiunile, religiile). Ele includ elemente ce se identifică, de obicei, cu componenta sociopsihică a puterii Întrucât natura acestui obiect de referință este complexă și specială, ierarhizarea amenințărilor în funcție de importanță și intensitate reprezintă o sarcină dificilă Oricum, ele se întind de la gradul de acceptare socială a obiectivelor politice, până la conștiința de sine a unui popor. Societatea și identitățile sociale se află în permanentă schimbare, ca răspuns la dezvoltările interne și externe, astfel că unele dintre schimbări pot fi reprezentate de subiecți diferiți, cu interese diferite, ca amenințări sau ca evoluții pozitive.
În domeniul militar, obiectul de referință este, de obicei, puterea militară a statului, deși se poate vorbi și despre alte entități politice. Pentru multe dintre democrațiile avansate, apărarea statului a devenit funcția unică a forțelor armate, iar studiile tradiționale de securitate tind să considere toate problemele de natură militară ca fiind amenințări la adresa securității.
De asemenea, se poate vorbi și despre amenințări în domeniul mediului înconjurător, unde gama obiectelor de referință variază de la entități relativ concrete (supraviețuirea anumitor specii sau menținerea anumitor tipuri de habitat) la probleme generale ale planetei și ale omenirii. Trebuie subliniat faptul că majoritatea acestor obiecte de referință au la bază preocuparea referitoare la relația dintre specia umană și restul biosferei în contextul atingerii unui nivel înalt de dezvoltare civilizațională. Este tot mai evident, de asemenea, că marile amenințări de natură ecologică nu mai pot fi rezolvate de un singur actor, ele impunând o colaborare internațională tot mai pregnantă (de exemplu, Tratatul de la Kyoto).
Amenințările, conform anumitor autori, pot fi definite și în raport cu riscurile, reprezentând factori de risc ce evoluează către concret, către existența reală, iar într-un anumit context sau mediu favorabil capătă și direcție și intenție. Strategia de securitate națională a României definește factorii de risc drept „acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale”. Același document identifică principalii factori externi de risc: posibile evoluții negative în plan subregional; proliferarea armelor de distrugere în masă; proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului de droguri; migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați; acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobism; decalaje între nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din proximitate; limitarea accesului statului român la unele resurse și oportunități regionale, importante pentru realizarea intereselor naționale. Carta Albă a securității și apărării naționale completează seria factorilor de risc cu: acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informaționale, de dezinformare și manipulare a informațiilor; riscuri generate de producerea unor dezastre ecologice în regiune, precum și de efectele potențiale ale unor procese naturale la nivel global.
În ceea ce privește riscul, în sens larg, se poate afirma că se concretizează în discrepanța dintre „așteptarea pozitivă” și „evenimentul negativ”, ce se poate produce, și prin probabilitatea sa de a se produce. Riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare, reprezentând o stare potențială, care, în anumite condiții, poate deveni efectivă. Sociologia definește riscul drept o expresie fie a nedeterminării structurale a realității (caracterul probabilist obiectiv al evenimentelor), fie al incertitudinii, al insuficienței cunoștințelor noastre despre procesele reale. În același timp, psihologia socială accentuează latura subiectivă a riscului, definindu-l astfel: fenomen psihologic complex rezultând din raportul dintre probabilitatea reușitei și cea a eșecului unei acțiuni îndreptate spre atingerea unui anumit obiectiv („câștig”) cu semnificație individuală sau socială.
Definirea riscului cunoaște o multitudine de interpretări. Pentru Ulrich Beck "Riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și a insecurității induse și introduse de procesele de modernizare". Există și definiții ale riscului mai actuale. La modul general, pentru Eric Maisonneuve riscul este definit "ca o probabilitate cu care un eveniment se produce cu consecințe nedorite". La rândul ei, analista Mary Douglas consideră riscul "probabilitatea cu care un eveniment se produce, combinată cu magnitudinea pierderilor și a câștigurilor produse".
Indiferent din ce perspectivă este definit riscul, cert este un lucru, el a devenit o componentă a actualei dezvoltări sociale de care trebuie ținut cont. Astăzi nu se poate vorbi de o securitate absolută a cetățeanului sau a societății. Astăzi omenirea este confruntată cu o adevarată producție de riscuri din cele mai diferite: riscuri politice, economice, de mediu, societale, de securitate. Drept urmare societatea contemporană are nevoie de un management al riscului care să evite dacă este posibil efectele și rezultatele negative ale acestuia sau să le minimalizeze și să identifice oportunități pentru a obține un optim de securitate.
În elaborarea politicilor și strategiilor de securitate, managementul riscului este obligatoriu. Acesta este singurul în masură să evidențieze natura, valoarea riscului pentru societate în general, pentru domeniile și sectoarele sale. Această analiză trebuie să înceapă cu cunoașterea și definirea riscului. În acest sens presa, media, institutele de cercetare au un rol deosebit. Cunoașterea riscului schimbă modul de existență și comportamentul societal. Societatea care poate obține informații despre risc este cea mai bine pregatită să-l gestioneze.
Există riscuri la care sunt expuși toți indivizii, fără deosebire de clasa sau statutul social, așa numitele riscuri generate de dezvoltarea modernă cum ar fi: încălzirea globală, modificarea climei, contaminarea nucleară, criza economică, deteriorarea mediului, agresiunea militară, atacul la securitatea națională etc.
Riscurile ce afectează securitatea pot fi clasificate în funcție de: domenii de activitate; entități comunitare și religioase; arie geografică; timp; volum; importanță (interes, gravitate); probabilitate.
Analiza de risc investighează, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice și are ca scop principal determinarea funcțiilor și domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv. Întrebarea esențială, ce se naște de aici, se referă la relația dintre riscuri și vulnerabilități. Vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la adresa unei societăți cu capacitatea acesteia de a face față și de a supraviețui situațiilor de urgență internă și externă. O definiție specifică o oferă Strategia de securitate națională a României: vulnerabilitățile reprezintă stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.
Elaborarea unei politici și strategii de securitate realiste și eficiente care să fie în măsură să securizeze societatea și cetățenii săi nu este posibilă fără a o raporta la vulnerabilități și risc. De aceste aspecte trebuie să țină seama și cel ce inițiază o acțiune de atac și cel ce se apără. Securizarea propriei persoane dar și a mediului în care trăiesc, i-a determinat pe oameni să se preocupe de cunoașterea propriilor puncte "slabe", dar și pe cele ale adversarului, să cumpăneasca mai mult la riscul la care se supun într-o acțiune de atac.
Vulnerabilitatea deși este o caracteristică externă a securității, iar riscul una internă, acestea sunt componente indispensabile politicilor și strategiilor de securitate.
Nu există societate, sistem sau politici de securitate absolut sigure, invulnerabile, cum nici o acțiune de amenințare sau agresiune lipsită de orice risc. Indiferent de care parte s-a aflat, a agresiunii sau apărării, oamenii pentru a-și optimiza propriile politici de securitate au trebuit să cunoască, să evalueze vulnerabilitatea și riscul.
Luată ca atare noțiunea de vulnerabilitate nu este în măsură să se concretizeze, să se pună în evidență. Ea devine un fapt, o realitate ce trebuie luată în seamă numai în relație cu altceva, cum ar fi amenințarea sau riscul. Pentru a cunoaște vulnerabilitatea și efectele sale, aceasta trebuie definită. În literatura de specialitate nu există o definiție consensuală a vulnerabilității. O serie de autori definesc vulnerabilitatea drept "capacitatea unui sistem/subsistem de a reacționa la un stimul exterior care poate să-l afecteze sau să îi disturbe funcționalitatea".
O interesantă definiție din perspectiva politicilor de securitate o dă vulnerabilității prof. univ. dr. C. Hlihor care consideră că aceasta este "un raport dintre atracția ce o exercită o posibilă țintă pentru un potențial agresor și capacitatea acestuia de a lua contramăsurile necesare sau nivelul de ripostă pe care ținta o poate da".
Gradul de vulnerabilitate influențează direct riscul de securitate. Cu cât vulnerabilitatile unui sistem sau societate sunt mai mari cu atât crește atracția amenințărilor. Aceasta nu se realizează automat întrucât foarte important este și calculul probabilității cu care ar putea fi exploatată fiecare vulnerabilitate în parte. Pornind de la studiul lui B. Bulzan Peoples, States and Fear, publicat în 1991, cercetătorii au realizat indicatori de apreciere a gradului de vulnerabilitate a unei posibile ținte:
– foarte înalt – ținta este percepută ca foarte atractivă pentru un eventual agresor, contramăsurile și capacitatea de ripostă sunt inadecvate;
– înalt (atractivitate moderată) – posibilul agresor este convins că va avea succes, acesta fiind asigurat și de faptul că contramăsurile de ripostă sunt scăzute, neadecvate în totalitate la profilul amenințării;
– moderat (atractivitate scazută) – potențialul agresor nu este deplin convins de succes întrucât există contramăsuri de ripostă, dar adversarul nu dispune de forțe, resurse suficiente, acesta putând constitui un stimulent, o atracție pentru agresor;
– scăzut – vulnerabilitățile existente nu sunt în măsură să încurajeze acțiunea unui eventual agresor. La aceasta se adună existența unor contramăsuri adecvate tipului de amenințare, existând totodată resurse și forțe suficiente și adecvate amenințării.
Analiza vulnerabilităților ia în considerare factorii de risc de toate tipurile, atât din cadrul cât și din afara limitelor fizice ale sistemului, dar și consecințele interne și externe ale acestora. Mai mult, deși este acoperită o perioadă lungă de timp, analiza vulnerabilităților se centrează pe o anumită secvență a evenimentelor, din momentul apariției situației de urgență și până când se ajunge la o nouă stare de stabilitate.
2.2. Locul și rolul serviciilor de informații la începutul mileniului III
Serviciile de informații sunt instituții ale statului de drept, ale căror misiuni sunt în concordanță cu obiectivele politicii interne și externe ale statului democratic, fiind îndeplinite prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor ce pot aduce atingere valorilor și intereselor naționale.
Ca instituții ale statului de drept, acestea își realizează misiunile specifice prin respectarea principiilor de legalitate deplină, echidistanță politică, obiectivitate și imparțialitate, oportunitate, adaptându-și continuu demersurile în plan conceptual, structural-organizatoric, funcțional și relațional, funcție de realitățile și necesitățile societății civile și a statului pe care-l servesc.
Activitatea de informații derulată de servicii poate fi definită ca ansamblul acțiunilor desfășurate permanent pentru obținerea, evaluarea, integrarea și interpretarea datelor de interes pentru stat, care să aibă o semnificație, fie și numai potențială, în planificarea gestiunii guvernamentale.
La noi în țară, activitatea de informații pentru securitate este definită ca reprezentând acțiunile și operațiunile desfășurate de către componentele sistemului securității naționale, pentru planificarea, căutarea, obținerea, verificarea, prelucrarea analitică a datelor și informațiilor cu relevanță pentru securitatea națională și informarea factorilor de decizie cu competență în realizarea securității naționale ori de aplicare a legii.
De regulă, serviciile de informații se împart în servicii interne sau externe, funcție de misiunile pe care le au, astfel:
– serviciile interne de informații au ca misiuni obținerea, centralizarea/coroborarea și evaluarea informațiilor relevante pentru securitatea internă (protecția statului, a teritoriului și a societății împotriva actelor de spionaj, sabotaj, subversiune, extremism, terorism, crimă organizată, trafic și producție de droguri, contrabandă cu arme și alte materiale supuse regimurilor prohibite);
– serviciile externe de informații au ca misiune obținerea, centralizarea/coroborarea informațiilor relevante pentru securitatea externă a statelor (intenții, capacități și activități ale puterilor, organizațiilor și grupurilor non-statale, a agenților acestora care reprezintă amenințări curente sau potențiale la adresa statului și intereselor sale).
Informațiile colectate de serviciile pentru securitate parcurg un traseu pândit permanent de pericole, începând de la determinarea necesităților și impedimentelor de obținere, continuând cu procesarea, analiza propriu-zisă și difuzarea și încheind cu limitele de timp, ideologice și de înțelegere a utilizatorilor.
Observarea istoriei relevă că, îndeosebi în ultimul secol, când amenințările la adresa securității au cunoscut o continuă diversificare și sunt din ce în ce mai sofisticate, procesul de decizie în materie a devenit tot mai intim legat de informațiile secrete, astfel încât astăzi nici nu mai poate fi conceput în absența și cu sprijinul consistent al acestora.
Un serviciu de informații este puternic și eficient dacă reușește să alerteze întotdeauna la timp factorii de decizie asupra pericolelor și vulnerabilităților, astfel încât niciodată aceștia să nu fie surprinși.
Principalele funcții ale serviciilor de informații sunt:
– informativă – constând în culegerea, verificarea și evaluarea informațiilor, procesarea acestora în documente analitice care emit avertismente, rapoarte și evaluări de situație, toate acestea fiind necesare fundamentării politicilor și strategiilor guvernamentale;
– contrainformativă – constând în obținerea de informații documentate și întreprinderea unor acțiuni concrete în scopul neutralizării activităților serviciilor de spionaj ostile, îndreptate împotriva statului propriu.
Pentru realizarea acestor funcții serviciile de informații desfășoară o activitate informativă susținută, care constă în operațiuni și acțiuni derulate în mod planificat, sistematic, unitar și ofensiv, folosind metode și mijloace specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea și prelucrarea informațiilor referitoare la factori de risc, amenințări, stări de pericol la adresa siguranței naționale.
Aceste activități sunt realizate prin intermediul unor mijloace sau surse de obținere/verificare a informațiilor, specifice tuturor serviciilor de informații, unele dintre acestea datând de la originile istoriei omenirii.
După caracterul secret al acestora, sursele de informații se împart în surse deschise (nesecrete ori cu acces nerestricționat) și surse secrete. În categoria surselor deschise de informații sunt incluse sursele publice – publicații, agenții de știri, posturi de radio și televiziune, mijloace de presă electronice, Internet, etc. – și sursele oficiale – baze de date, evidențe, cartoteci, deținute de către instituțiile statului sau organismele private și la care serviciile de informații au acces pentru a-și extrage datele necesare îndeplinirii atribuțiilor specifice.
Sursele secrete de informații prezintă și ele două componente, respectiv sursele secrete umane și sursele secrete tehnice. Categoria surselor secrete umane definește acele persoane care acționează în mod secret, organizat și liber consimțit, sub îndrumarea unei autorități informative legale, în scopul obținerii de informații sau pentru îndeplinirea altor sarcini ce au legătură cu securitatea națională. Sursele tehnice secrete reprezintă acele mijloace tehnice de securitate, tehnologii și metodologii, utilizate conform legii de către structurile informative specializate pentru completarea și clarificarea informațiilor cu relevanță pentru securitatea națională.
Cu privire la preponderența/întâietatea unuia sau altuia dintre aceste mijloace/surse de informații există mai multe abordări și teorii, variind de la serviciu la serviciu de informații, unele acordând o importanță superioară surselor deschise și tehnice, iar altele, surselor secrete umane, pe considerentul că acestea constituie elementul primordial în activitatea informativă, întrucât asigură accesul la cele mai valoroase informații și pot preveni o amenințare încă din faza de concepere a pericolului.
La aceste mijloace, specifice activității de informații, se alătură cu succes analiza informațiilor, proces în cadrul căruia datele sunt sintetizate, coroborate, comparate, interpretate de către specialiști în domeniul analitic, care dau forma finală a produsului informativ – informația de securitate națională.
Informația de securitate națională reprezintă ansamblul de date cu caracter de noutate, documente, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau punere în circulație, care aduc un spor de cunoaștere referitor la fapte, evenimente, acțiuni, disfuncții, stări de pericol, vulnerabilități, ce se constituie în amenințări la adresa securității naționale.
Această informație este o entitate informațională complexă, care descrie nu numai o realitate obiectivă și situațională, ci și contextul în care aceasta există și se manifestă, caracteristicile care-i conferă relevanță în planul securității naționale, relațiile, influențele și interdependențele cu alte realități ale evoluției ei într-un context sau altul.
Indiferent de natura serviciilor de informații, interne ori externe, toate prezintă câteva caracteristici comune, astfel:
– au ca materie primă informația, pe care o caută, o șlefuiesc de impuritățile neveridice și o integrează sintetic într-un produs analitic final;
– au competențe pe anumite fapte, fenomene și activități care prezintă un pericol real la adresa valorilor fundamentale apărate de Constituție – independență, integritate, suveranitate, identitate culturală, economică, socială și politică, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor – fără a intra în sfera criminalității de drept comun;
– folosesc în procesul de obținere a informațiilor surse deschise și surse secrete de informații, umane și tehnice;
Nu există serviciu de informații în lume care să nu utilizeze în activitatea specifică elementul uman ca sursă de informație – fie că se numește informator, colaborator, agent ori persoană de sprijin – categorie din care fac parte oameni onești, discreți, cu posibilități de acces la informații de valoare și cu o pregătire, respectiv conduită morală superioară, care acceptă să se pună în slujba serviciilor de informații, în ultimă instanță, a statului pe care îl reprezintă, din motivații multiple. Referitor la această categorie de surse, trebuie menționat faptul că, în marea majoritate a statelor democratice, în special cele occidentale, a sprijini serviciile de informații, indiferent în ce mod, reprezintă un act de mândrie și datorie națională, însă există și țări în care această activitate este catalogată ca fiind josnică și, din păcate, și România se numără printre ele. De asemenea, toate serviciile de informații utilizează mijloacele tehnice ca sursă de culegere și verificare a informațiilor, inclusiv interceptarea comunicațiilor, însă aceasta se realizează în conformitate cu prevederile constituționale și a celorlalte legi ale țării și numai împotriva persoanelor care periclitează siguranța națională ori săvârșesc fapte penale grave, fără a constitui un mijloc de încălcare abuzivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, cum încearcă să demonstreze unii ignoranți.
– sunt încadrate cu persoane pregătite în domeniul informațiilor, care au statut de militari ori funcționari civili, acționând în mod deschis sau acoperit;
– activitatea serviciilor de informații are caracter secret, de stat ori de serviciu, de unde și denumirea uzitată de servicii secrete, lăsând să devină publice doar informațiile care nu le afectează acțiunile specifice ori sunt rezultatul lor, care trebuie diseminat la factorii de decizie din stat. Au, de asemenea, o componentă pronunțat contrainformativă, acționând pentru protecția și secretizarea acțiunilor, mijloacelor și metodelor specifice, precum și a personalului care desfășoară activitate informativă;
– beneficiază de prerogativele autorității de stat și lucrează pentru și în numele acestuia;
– sunt supuse controlului parlamentar, ca garanție a respectării Constituției și legilor țării în care acționează.
Nevoia de informații, impusă de evoluția rapidă a societăților moderne, mutațiile care au loc în mediul internațional de securitate, apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de amenințări la adresa statelor a determinat ca, în majoritatea țărilor să se înființeze și să funcționeze o multitudine de servicii de informații, independente ori departamentale, în cadrul unor ministere, de regulă de forță.
Noile concepte operaționale în materia securității naționale fundamentează atribuțiile și competențele structurilor informative ale statului democratic, în concordanță cu prevederile legilor și principiile statului de drept, precum și cu noile amenințări și factori de risc.
Astfel, serviciile de informații acționează, prin forme și proceduri specifice, pentru apărarea atributelor statului, prevăzute în Constituție, a democrației constituționale, în scopul exercitării drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale comunităților și cetățenilor.
Serviciile de informații își îndeplinesc misiunile prin cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor care pot aduce atingere valorilor și intereselor naționale.
Informațiile constituie baza elaborării unor decizii ale factorilor cu competențe în domeniul securității naționale și permit cunoașterea și evaluarea situației operative pe anumite segmente ale vieții socio-economice și domenii de realizare a securității naționale.
Prin informațiile cu relevanță în planul securității naționale, puse la dispoziția factorilor decizionali, serviciile de informații contribuie la aplicarea strategiilor necesare existenței statului, ca stat de drept și democratic.
Informația formează baza trinomului „informație – putere – politică”. Ea este obținută, deținută și protejată prin mijloace publice, dar mai ales prin mijloace și practici specializate, secrete, la fel de vechi precum istoria însăși, fiind utilizată în fundamentarea deciziilor de interes vital.
Informarea ca misiune a serviciilor de informații ale unui stat de drept presupune transmiterea de informații și produse informaționale verificate și concludente, în timp optim, către factorii decizionali din stat, abilitați să dispună măsuri eficiente de prevenire, contracarare sau înlăturare a stărilor de pericol.
Este important de reținut că rezultatele activității de informare a factorilor de decizie depind, în măsură determinată, de nivelul performanței structurilor de culegere a informațiilor din surse secrete. Neîmplinirile din domeniul culegerii de informații nu pot fi compensate, așa cum, uneori, fără temei, se mai crede, prin producția analitică a informațiilor.
În condițiile în care evenimentele caracteristice noului mediu de securitate devin tot mai complexe și nu se desfășoară determinist, iar cursul lor este decisiv influențat de decizii umane, prefigurarea viitorului este întotdeauna riscantă. Nu în puține cazuri, maximul pe care analiștii serviciilor de informații îl mai pot spera este să prevadă o probabilitate cât mai mare. Mai mult, estimările informative sunt făcute adesea de pe poziția de neinvidiat a celui care trebuie să prevadă o decizie înainte ca aceasta să fie luată.
Factorii de decizie, de la nivel central în stat ori local, abilitați să primească informări de la serviciile de informații, sunt stabiliți prin lege, la noi în țară aceștia fiind precizați în art. 11 din Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a României, respectiv:
– președintele României;
– președinții camerelor parlamentare și comisiile parlamentare pentru coordonarea activității din domeniul securității;
– primul-ministru, miniștrii și șefii de departamente din ministere, cu informațiile care privesc activitatea acestora;
– prefecții și președinții Consiliilor Județene, cu aspecte ce țin de competența acestora;
– organele de urmărire și cercetare penală, când informațiile privesc săvârșirea de infracțiuni.
Structurile informative ale statului democratic au ca preocupare permanentă obținerea de informații de securitate națională, destinate utilizării acestora de către factorii legal abilitați în elaborarea și gestionarea procesului decizional ce vizează protejarea valorilor și intereselor naționale de securitate. Respectându-și propria identitate și bazate pe profesionalismul lucrătorilor, acestea își asumă răspunderea pentru informațiile pe care le obțin și le pun la dispoziția factorilor abilitați ai statului. De aceea, informația pentru securitatea națională și calitatea acesteia a devenit criteriul fundamental de apreciere a performanțelor structurilor informative.
Informarea în domeniul deciziei de utilizare a informațiilor și produselor informaționale face parte din sistemul informării operative instituit la nivelul structurilor specializate și se realizează pe baza unui complex structurat de elemente (principii, reguli, proceduri, resurse), menite să asigure valorificarea operativă a informațiilor de securitate națională. Informarea operativă are drept scop satisfacerea nevoilor legale de informare a factorilor de decizie în stat, prevăzuți de lege, pentru adoptarea unor măsuri oportune și eficiente de prevenire și contracarare a amenințărilor, conform competențelor ce le revin.
Documentele de informare elaborate trebuie să se caracterizeze prin rigoare, acuratețe, concizie, claritate, fiind obligatorie respectarea strictă a principiilor referitoare la caracterul preventiv și cuprinzător, legalitate, echidistanță politică, obiectivitate și imparțialitate, compartimentare și secretizare a măsurilor și acțiunilor specifice. Prioritate în activitatea de informare au acele date care, prin importanța și consecințele disfuncțiilor, vulnerabilităților, factorilor de risc și amenințărilor la care se referă, necesită măsuri urgente de prevenire și contracarare.
Deciziile factorilor competenți să dispună măsuri în domeniul securității naționale pot fi deturnate prin furnizarea de informații greșite, contrafăcute sau false, ori prin neevaluarea corectă a întregului conținut informațional.
Gradul de receptare a informațiilor furnizate de servicii din partea factorilor decizionali este un alt element care concură la finalitatea și utilitatea activității de informații, întrucât informația, oricât de valoroasă ar fi, nu folosește la nimic dacă beneficiarul – factorul politic – nu o ascultă, nu o înțelege și nu dispune măsuri în consecință.
De regulă, atitudinea factorului politic față de culegerea informațiilor și structurile destinate acestui scop este una ambivalentă, în sensul că le recunoaște utilitatea, dar nu întotdeauna le și valorifică rezultatul muncii specifice. Această atitudine a condus, în multe situații, ca amenințări la adresa securității statului cu consecințe deosebit de grave să nu poată fi prevenite ori contracarate din cauza pasivității, interesate sau nu, a factorilor de decizie care nu au reacționat la informările realizate de serviciile de informații.
Procesul de dimensionare a sarcinilor care revin serviciilor de informații, în actualul context de securitate, le obligă la o permanentă deschidere către autoritățile publice și către societatea civilă, în scopul cunoașterii reciproce a preocupărilor pe linia realizării securității naționale și a asigurării unei cooperări eficiente în acest domeniu.
Totuși, ca serviciile de informații să-și desfășoare activitatea în bune condiții și să fie utile societății, trebuie să păstreze secretul unor componente ale activității specifice, respectiv datele cu privire la sursele secrete proprii, operațiunile pe care le derulează, metodele și mijloacele folosite, asigurarea anonimatului personalului operativ.
Aceste garanții privind asigurarea secretului operațiunilor și mijloacelor specifice rezidă din necesitatea protecției surselor secrete, a personalului propriu, precum și pentru buna funcționare în viitor a serviciului, având în vedere mediile deosebit de periculoase în care acționează uneori serviciile de informații, motiv pentru care, de cele mai multe ori, succesele informative rămân confidențiale, asigurându-se culegerea de informații în continuare.
Majoritatea entităților despre care serviciile secrete culeg informații desfășoară activități periculoase pentru ordinea constituțională, departe de ochiul public, în clandestinitate. Fie că este vorba de organizații (servicii de spionaj, structuri clandestine teroriste, rețele ale crimei organizate, etc.) sau de indivizi, în toate țările, activitățile periculoase pentru securitatea națională sunt interzise prin lege, și, de regulă, sancționate penal.
În practica serviciilor secrete se regăsesc situații în care beneficiarii nu acordă atenția cuvenită păstrării secretului asupra conținutului informațiilor pe care le primesc. În istorie, sunt cunoscute și exemple când serviciile secrete au limitat chiar informarea Președintelui american, deoarece acesta avea prostul obicei să se sfătuiască cu amicii personali, pe care contraspionajul îi știa că sunt „prietenii” unor puteri străine.
În statele democratice, fiecare componentă a sistemului informativ, numit generic comunitate de informații, se integrează în ansamblul demersurilor ce vizează realizarea educației de securitate, atât pentru funcționarii din sfera autorităților publice, în scopul realizării eficiente a atribuțiilor conferite de lege, cât și pentru cetățeni, potrivit principiului accesului liber la informația publică.
Responsabilitățile ce revin în acest sens se referă la comunicarea informațiilor din domeniul securității naționale, în conformitate cu prevederile legislației naționale în vigoare; realizarea de activități specifice educației de securitate a cetățenilor, pentru cunoașterea caracteristicilor și tendințelor de evoluție ale mediului intern și internațional de securitate, precum și pentru conștientizarea responsabilităților pe care le au pe linia sprijinirii factorilor abilitați în gestionarea amenințărilor, factorilor de risc și a situațiilor de criză și la asigurarea unui parteneriat activ cu organizațiile și structurile de relații publice, în scopul realizării unei comunicări biunivoce eficiente; realizarea interoperabilității cu structurile de informații similare din țările aliate și partenere.
Pentru realizarea acestor obiective, serviciile de informații și-au creat structuri specializate în relaționarea publică, pe diferite competențe: birouri (oficii), de presă, structuri de relații cu publicul și/sau cu organismele neguvernamentale.
2.3. Comunitatea națională de informații
Consiliul Suprem de Aparare a Țării (CSAT), reunit pe 18 noiembrie 2005 la Palatul Cotroceni, sub conducerea președintelui Trăian Băsescu, a hotărât, constituirea Comunității Naționale de Informații (CNI) în interiorul CSAT.
Potrivit Hotărârii CSAT, Comunitatea Națională de Informații reprezintă rețeaua funcțională a autorităților publice din sistemul securității naționale, bazată pe unitatea de scop, obiective și strategie, asigurată prin informațiile furnizate de urmatoarele structuri, denumite și componente ale Comunității Naționale de Informații: Serviciul Roman de Informații, Serviciul de Informații Externe, Direcția Generală de Informații a Apărării și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din Ministerul Administrației și Internelor. Organizarea și funcționarea Comunității Naționale de Informații se bazează pe integrarea informaților furnizate de componentele sale, pe responsabilitatea fiecarei componente a Comunității Naționale de Informații pentru produsele informative furnizate.
În domeniul securității naționale, suportul coordonării îl formează comunicarea, respectiv transmiterea de mesaje informaționale în interiorul sistemului, pe orizontală și pe verticală, sub formă de decizii și, respectiv, de operaționalizare a deciziei în mediul de comunicare. Astfel, sensurile funcției de coordonare sunt legate de armonizarea, reunirea, reglarea și sincronizarea acțiunilor resurselor umane în vederea realizării obiectivelor date în competență în cadrul sistemului de securitate națională.
Actualul mediu internațional de securitate, extrem de complex, impune o coordonare eficientă a întregii activități informative. În acest sens, apărarea siguranței naționale, parte componentă a securității naționale, trebuie realizată prin servicii de informații structurate ca autorități publice autonome cu competență în domeniul informațiilor interne și externe. Aceste autorități publice, care contribuie la realizarea securității naționale, împreună cu structurile informative departamentale (aflate în structura unor ministere – al Apărării, de Interne, etc.) alcătuiesc comunitatea de informații.
Comunitatea de informații constituie ansamblul structurilor sau organelor de informații publice și secrete ale unui stat, integrate, din rațiuni sociale, printr-un act normativ cu putere de lege, cu funcția de a gestiona, prin cooperare, unitar, coerent și eficient, informațiile concludente, oportune, pertinente, relevante și utile pentru securitatea națională. O astfel de organizație este coordonată, de regulă, de către cel mai înalt demnitar al statului respectiv (președinte, prim-ministru), condusă nemijlocit de către organe colective sau de către șeful principalului serviciu de informații din acel stat și controlată de societatea civilă prin mecanismele oferite de sistemul democratic de organizare socială și politică a statului.
Astfel concepută, comunitatea de informații oferă instituțiilor statului capacitatea de a deține monopolul asupra activităților de căutare, obținere, prelucrare, transmitere și punere la dispoziția factorilor de decizie a informațiilor cu relevanță pentru securitatea statului, dar și a cetățeanului, în vederea prezervării și afirmării stării de securitate a națiunii respective. În același timp, obligă statul și instituțiile sale să se concentreze asupra informațiilor relevante pentru apărarea intereselor națiunii pe care o gestionează, dar și pentru prevenirea și contracararea oricăror amenințări sau agresiuni la adresa acesteia.
Comunitatea de informații constituie, astfel, „prima centură defensivă” a securității naționale, clădită pe apărare națională, siguranță națională și ordine publică, necesare existenței statului ca gestionar al valorilor și intereselor naționale, descoperirii, prevenirii și contracarării amenințărilor și agresiunilor de orice fel, precum și asigurării climatului de exercitare a drepturilor și libertăților cetățenești, prevăzute în Constituție.
Pe această bază, serviciile de informații organizate de stat devin parte componentă a sistemului național de apărare, acționează în interdependență și cooperează într-un cadru instituționalizat, strâns și permanent cu serviciile de securitate ale statului și cu organizațiile constituite de societatea civilă, care are capacitatea de a le controla și contribuie, în funcție de competențe, la clădirea și prezervarea stării de securitate a națiunii.
Comunitatea participă, în special prin folosirea armei informației, dar și prin activități specifice, de sprijin informațional, la aplicarea în practică a strategiilor generale și operaționale de securitate națională. Ca organizație, în care națiunea investește o parte semnificativă din resursele sale umane și materiale, comunitatea de informații se prezintă ca expresie a noilor necesități sociale, impuse de actualul context de securitate. Ea se constituie ca un element fundamental al puterii pe care orice națiune o construiește cu scopul de a-și spori capacitatea de a purta război informațional, ca premisă a agresiunii clasice, de a cunoaște și contracara orice tipologie de amenințări și agresiuni la adresa ei.
O comunitate de informații, ca organizație cu funcția de gestionare a componentei informaționale a securității naționale, este, prin definiție, mult mai eficientă decât un sistem de informații, întrucât raporturile între structurile sale componente nu sunt bazate pe forță, ci pe rațiuni sociale.
În fiecare stat democratic, comunitatea de informații are o mare responsabilitate în identificarea răspunsurilor necesare pentru ca autoritățile publice să-și realizeze atribuțiile cu maximum de certitudine și în deplină cunoștință de cauză privind provocările la adresa societății, a comunității și a cetățeanului. Aceasta conferă instituțiilor statului de drept capacitatea de a desfășura, potrivit competențelor, activități specifice de căutare, obținere și prelucrare, prin tehnici și proceduri specifice, precum și de transmitere, către factorii de decizie legal abilitați, a informațiilor cu relevanță pentru securitatea statului, a comunităților și a cetățeanului. În același timp, oferă cadrul organizațional-funcțional necesar concentrării structurilor informative, potrivit domeniilor, problemelor și profilurilor specifice de activitate, asupra informațiilor cu relevanță în planul securității, sporind eficiența pe linia prevenirii și contracarării oricăror riscuri și amenințări, precum și în domeniul apărării și promovării valorilor comune ale statelor democratice.
Comunitatea de informații, ca totalitate a instituțiilor de siguranță și securitate care, într-un stat, asigură, în mod integrat, resursele informaționale necesare fundamentării deciziei de securitate națională, în scopul prevenirii și contracarării amenințărilor active sau potențiale la adresa securității naționale, trebuie fundamentată pe bază juridică, printr-o lege organică.
Evoluția de la structurile informative simple și informale la organizațiile birocratice moderne și la complexele comunități informative de azi a fost determinată, în mod direct, de diversitatea și multiplicarea pericolelor care planează asupra societăților moderne. Un singur serviciu de informații nu mai poate acoperi toată gama problemelor de securitate și siguranță decât cu riscul de a deveni o organizație imensă, greu de condus și controlat, care acumulează singură aproape toate informațiile, putând ajunge ușor chiar la un monopol asupra acestor probleme. De aici și până la derapajele antidemocratice sau anticonstituționale nu ar mai fi decât un pas. De aceea, în toate democrațiile moderne, securitatea statului este gestionată de mai multe instituții, pe diverse segmente sau probleme, obținându-se astfel, flexibilitate în acțiuni și decizii, eficiență în activitate și un control real al societății civile asupra acestor instituții.
Majoritatea statelor dezvoltate, inclusiv cele din spațiul euroatlantic, dispun de un cadru juridico-normativ care reglementează organizarea și funcționarea comunităților informative. O comunitate de informații nu este un simplu conglomerat de instituții care, separat unele de altele, asigură securitatea statului. Comunitatea de informații este un tot integrat, este un sistem organizațional al cărui produs finit este informația de siguranță națională. Toate componentele sale sunt corelate, cooperarea între instituții fiind principiul fundamental al funcționării comunității informative.
Cooperarea instituțiilor în cadrul comunității de informații oferă câteva avantaje majore, respectiv: asigură completarea și verificarea informațiilor; previne dezinformarea; evită suprapunerile și rivalitățile disfuncționale.
O comunitate de informații cuprinde nu doar serviciile ori agențiile de informații, ci și organismele însărcinate cu coordonarea acesteia (de pildă, Consiliul Securității Naționale, în SUA, respectiv Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în cazul României), cu stabilirea direcțiilor majore de acțiune și a strategiilor.
În cadrul unei comunități de informații, uneia dintre componente i se acordă, de obicei, o poziție predominantă, inclusiv prin prevederile legale, în funcție de orientarea strategică a efortului informativ. De pildă, în Comunitatea de Informații americană, C.I.A., agenția însărcinată cu culegerea informațiilor din exteriorul țării are o poziție privilegiată, datorită faptului că interesele globale americane și statutul de unică putere reclamă un efort informativ orientat prioritar în afara teritoriului național. În cazul statelor care au preponderent interese regionale într-un spațiu, cum este cazul României, componenta contrainformativă-internă este privilegiată.
Procesul modern de analiză-sinteză, sprijinit pe tehnologiile informaționale performante, este intrinsec legat de un management eficient al resurselor informaționale. Gestionarea eficientă a tuturor surselor de informații este una din condițiile fundamentale pentru realizarea unei activități de informații competitive. Esențială este găsirea unui echilibru în folosirea resurselor informaționale care să nu neglijeze o anumită categorie sau să profite în mod exagerat de o alta.
În noul context de securitate, comunitatea de informații trebuie să funcționeze pe baza principiului interdependenței și a competiției analitice între organele ce o compun. Aceasta presupune ca organele comunității de informații să asigure un schimb reciproc de informații, deplin și liber, în vederea realizării cu operativitate și eficiență a misiunilor încredințate pe linia securității naționale.
Principiul competiției analitice impune ca organele comunității de informații să se afle în raporturi de concurență exclusiv în privința furnizării celor mai bune analize ale informațiilor de care dispun, către beneficiarii de informații legal abilitați.
Pentru realizarea sarcinilor date în competență, este nevoie de un organ consultativ constituit la nivelul comunității de informații, sub coordonarea unei autorități desemnate, la nivelul instituțiilor sistemului național de securitate, din care să facă parte conducătorii structurilor informative, autonome și departamentale, potrivit competențelor. În cadrul reuniunilor acestui organ consultativ se realizează schimbul de informații între componentele comunității de informații, se analizează și se rezolvă orice fel de probleme ce apar în raporturile dintre acestea. Problemele nesoluționate în acest cadru se supun analizei autorității legal abilitate, ca organism de coordonare a întregii activități de informații care privește securitatea națională.
Această organizare permite, pe de o parte, comunității de informații să colaboreze, în exercitarea atribuțiilor structurilor componente, cu organele de specialitate ale administrației publice centrale, însărcinate cu apărarea ordinii publice, pe baza unor convenții încheiate în acest scop, iar pe de altă parte, permite comunității să funcționeze pe principiile coordonării unitare, execuției descentralizate, cooperării și complementarității.
Comunitatea de informații, prin atributele și competențele conferite de lege, se constituie, astfel, în componentă a sistemului securității naționale, care cuprinde instituțiile statului cu reglementările, resursele și infrastructura aferente, care au atribuții, potrivit prezentei legi și altor acte normative, în domeniul securității naționale și ale cărui elemente sunt organizate la nivel decizional și la nivel de execuție.
În acest fel, serviciile de informații ale statului au posibilitatea să realizeze, în mod integrat și printr-o coordonare eficientă, politica de siguranță națională a statului, ca o componentă distinctă a politicii de securitate națională și să asigure obiectivul politicii de siguranță națională: identificarea, cunoașterea, prevenirea, contracararea și înlăturarea amenințărilor la adresa securității naționale, sau a faptelor care pot constitui astfel de amenințări, precum și elaborarea, în timp util, a strategiilor de realizare a acestui obiectiv.
Pentru fundamentarea și aplicarea politicii generale a statului, comunitatea de informații asigură elaborarea unor estimări integrate asupra factorilor de risc, amenințărilor și potențialelor pericole (agresiuni) la adresa securității naționale, prin centralizarea informațiilor de către structura coordonatoare, permițând o riguroasă apreciere a realităților, depistarea componentelor războiului informațional și elaborarea soluțiilor sau variantelor strategice și tactice de contrainformații.
De asemenea, are capacitatea de a fixa obiectivele activității de informații pe termen mediu și lung, de a dezvolta posibilitățile de informare și exprimare, de a asigura dezvoltarea operațională și analitică a operațiunilor secrete de informații, de a lărgi sfera de acțiune, conjugând și integrând activitățile de informații cu acțiunile militare, diplomatice și polițienești.
Comunitatea de informații permite o mai bună organizare și un control mai eficient al zonelor date în competență, pe care le departajează în: zona de securitate – părțile protejate din cadrul serviciilor de informații, în care nu au acces decât persoanele autorizate; zona de influență – în care informațiile au o influență directă asupra desfășurării unei confruntări, care poate fi definită la nivel tactic, operativ sau strategic; și zona de interes – în care căutarea informațiilor se concentrează în indicatori care permit analizarea principalului efort al adversarilor.
Totodată, comunitatea de informații oferă cadrul legal adecvat și necesar îmbunătățirii bazelor de date și de cercetare în materie de securitate națională, al asigurării depolitizării analizei informațiilor și includerii în analiză a aspectelor alternative, al unei mai bune comunicări între manageri și analiști, precum și al utilizării de mijloace rapide și moderne de difuzare a informațiilor necesare factorilor de decizie politico-militară. Capacitatea sa analitică și operațională oferă posibilitatea și obligativitatea unei mai eficiente conlucrări între structurile și organele care culeg informații și cele care au în competență analiza acestora, dar și a unei stricte compartimentări a activităților specifice.
Competențele în materie de securitate națională sporesc rolul structurilor și organelor sale componente în elaborarea și aplicarea unor metodologii adecvate privind îmbunătățirea mijloacelor de culegere a informațiilor prin surse umane, dar și prin mijloace tehnice; gestionarea informațiilor în deplină securitate pentru prevenirea și evitarea unor situații ilegale; îmbunătățirea relației cu publicul, presa, universități, inclusiv în scopul declasificării unor documente în vederea cercetării academice a acestora; clasificarea unitară a informațiilor și deci, posibilitatea legală de restrângere a autorizației de acces la o informație, în scopul protejării conținutului informației și a sursei; crearea unui cod unitar de distribuire a informațiilor și impunerea unor restricții suplimentare, în funcție de beneficiari; asigurarea, în mod unitar, a autorizărilor de securitate.
Comunitatea de informații poate coordona mai eficient, la nivel tactic/operativ, cererea de informații („intelligence requirement”), sub forma catalogului de întrebări, adresat organelor de exploatare și/sau de către beneficiari, organelor de culegere de informații. Evoluția situației în Europa după Războiul Rece face ca, astăzi, nevoia de informații la nivel strategic să dețină o pondere importantă. Aceasta este impusă de remodelarea politică pe baza competiției și confruntării între tendințele de mondializare și cele de fragmentare locală, zonală, de noua repartiție a armelor nucleare și de noile amenințări la adresa statelor.
În practică, cererea se lansează, de regulă, de către beneficiar – organele de decizie politică și militară ale statului – pe baza necesităților stabilite uneori de către serviciile de informații care acționează unitar.
De asemenea, comunitatea de informații oferă statului o mare capacitate privind securitatea informațiilor secrete, care se conduce după trei principii: „nevoia de a ști”, „nevoia de a deține”, „nevoia de a folosi”. Aceasta este concepută ca un ansamblu de măsuri administrative legale, vizând, pe de o parte, apărarea informațiilor secrete, iar, pe de altă parte, lupta împotriva spionajului și a culegerii de informații practicate de adversar.
Mijloacele utilizate în materie de securitate a informațiilor secrete sunt: sistemul legislativ (legi, decrete, hotărâri de guvern și ordine ale miniștrilor); elemente funcționale (metode de secretizare, controlul accesului, etc.); controlul de securitate al persoanelor; mijloacele de securitate fizică (lacăte, construcții, instalații de detectare, pază, etc.), instructajul personalului; controlul eficacității mijloacelor folosite.
Nu în ultimul rând, comunitatea de informații permite elaborarea strategiilor indirecte, prin utilizarea factorilor politici și psihologici, în scopul desfășurării propagandei proprii, bazată pe cunoașterea realității sau al combaterii propagandei adversarului.
În planul general al activității de informații, comunitatea de informații permite acoperirea integrală a procesului informativ, în toate domeniile care vizează securitatea națională. Ea are capacitatea de a determina necesitățile informative, a planifica culegerea informațiilor, a emite ordine și cereri adresate serviciilor de informații și control asupra productivității structurilor și organelor competente, de a căuta informații prin diferite surse, în funcție de planificare și de a verifica și aprofunda informațiile culese prin organele de specialitate în exploatarea acestora, de a evalua, colaționa, analiza, sintetiza și interpreta informațiile obținute, precum și de a difuza informațiile sub forme adaptate (orale, grafice sau scrise) către instituțiile sau organizațiile beneficiare.
De asemenea, oferă posibilitatea tratării unitare a informațiilor din domeniul economic și sub alt unghi decât cel strategic, prin depășirea abordărilor care privesc doar aprecierea capacităților militare, strategice ale unui stat și impactul economiei asupra evoluției politice. În noul context de război economic, comunitatea oferă capacitatea și posibilitatea lărgirii conceptului de informație în domeniul economic printr-o nouă formulă, aceea de informații economice secrete („economic intelligence”).
Comunitatea de informații oferă cadrul organizat și unitar de culegere și exploatare a unor informații în folosul forțelor armate ale statului, precum și de executare a ansamblului de activități la nivel strategic, operativ și tactic, în cele mai variate domenii. Pe această bază se asigură buna gestionare a informațiilor militare secrete, conform nivelurilor și ariei lor de cuprindere: informații de bază – materialul de referință cu caracter faptic, de origine enciclopedică, referitor la structurile politice și militare, la economia, geografia, demografia, resursele, capacitățile și punctele vulnerabile ale statelor străine, informațiile secrete brute, informațiile secrete cheie – hotărâtoare pentru desfășurarea unei operațiuni militare și care fac obiectul unor măsuri de transmisiune specială și informații secrete de luptă.
Totodată, permite o mai riguroasă activitate de analiză (evaluare) a informațiilor, în cadrul unui proces unitar, care combină calificarea informațiilor și a surselor, elemente determinante în vederea elaborării unei informații cu relevanță pentru securitatea națională. Evaluarea informației este de mare importanță, pentru că ea permite asigurarea credibilității ei și are un efect direct asupra analizei și operativității exploatării acesteia. Astfel, organele colectoare pot pune un accent mai mare pe determinarea fiabilității surselor, dar și pe determinarea probabilității informației. De pildă, serviciile de informații occidentale utilizează un sistem internațional pentru evaluarea informațiilor, care conține două elemente: clasificarea sursei și clasificarea conținutului, independente una de alta. Această evaluare se bazează pe posibilitățile de acces la informație și pe metodele de analiză și de tratament al informației folosite ca sursă în luarea deciziei.
În același timp, comunitatea de informații permite o mai eficientă exploatare a informațiilor prin încadrarea acestora într-un sistem analitic de informații propriu și utilizarea operativă, în condiții de maximă securitate de către beneficiarii legali.
Comunitatea asigură crearea și funcționarea unei bănci unice de date, care permite gospodărirea și economisirea resurselor umane și material-financiare și o mai bună valorificare a resurselor informaționale utile întregului sistem de realizare a securității naționale. Asigură, de asemenea, acoperirea cu relee informative adecvate a întregului teritoriu național, precum și a spațiului de interes strategic; asigură funcționalitatea deplină, cooperarea și conlucrarea eficientă a componentelor sale și creează cadrul de valorificare a informațiilor de utilitate comună.
Ea permite o mai bună recrutare a personalului de analiză al serviciilor de informații. Această activitate diferă de la stat la stat, atât prin proceduri, cât și prin criterii, în funcție de specialitățile de căutare. În țările occidentale, mai ales în S.U.A. și Elveția, este practicată recrutarea discretă în mediile studențești, fiind completată cu recrutarea prin mici anunțuri publicitare în ziare și alte medii mass-media. Deschiderea către lumea academică oferă, de asemenea, o integrare mai largă a femeilor în cadrul serviciilor de informații. Principalele criterii de recrutare sunt: o pregătire academică, mai ales în domeniul sociologiei, istoriei, economiei, dreptului, cunoașterea uneia sau a mai multor limbi străine și o capacitate analitică adecvată.
Comunitatea permite, de asemenea, fundamentarea unor relații de parteneriat și organizarea unei cooperări eficiente între serviciile de informații din diverse state partenere. La modul general, cooperarea între serviciile de informații ale statelor partenere privește schimbul de informații, dar are ca obiectiv și o repartizare geografică și tematică a activităților de colectare a informațiilor, în special pentru spionajul electronic, care presupune instalații complexe și costisitoare. Experiența muncii de informații confirmă faptul că această cooperare funcționează mai ales în interiorul alianțelor. Ea și-a dovedit viabilitatea în perioada Războiului Rece, iar, astăzi, cooperarea a fost reluată ținând seama de noile mutații geopolitice și geostrategice.
Referitor la controlul de către statul democratic al activității serviciilor de informații, comunitatea oferă cadrul supravegherii legalității activității desfășurate de către ansamblul componentelor sale. Totodată, obligă statul democratic la elaborarea unei legislații clare în privința interceptărilor telefonice, folosită ca metodă privilegiată de către unele servicii de informații, în scopul culegerii de informații. În majoritatea țărilor, legislația tradițională face distincție între interceptările telefonice și spionajul electronic, iar cadrul juridic în care sunt efectuate acestea este, în general, limpede, chiar dacă aplicarea lui este, uneori, un subiect de discuție. Evoluția și difuzarea crescândă a înaltei tehnologii de comunicare, precum și dezvoltarea tehnicilor de interceptare tind să desființeze bariera dintre spionajul electronic și interceptările telefonice clasice. Fenomenul a luat extindere în actualele condiții, când noile ținte ale serviciilor de informații sunt crima organizată și traficanții de orice fel.
Pe linia transparenței și a deschiderii față de societatea civilă, comunitatea de informații oferă ansamblului de structuri și organe de informații ale statului posibilitatea de a coopera eficient cu organele administrației centrale și locale, cu instituțiile publice sau private, pentru prezentarea opiniei publice a stării de securitate națională. În același timp, constituie un real sprijin pentru factorii de decizie politico-militară în elaborarea unei strategii de pregătire contrainformativă a populației, rolul ei devenind relevant în raport cu stările excepționale (urgență, asediu, război).
De asemenea, permite o mai eficientă acțiune de declasificare a informațiilor, în scopul lărgirii accesibilității unei informații și, în paralel, pentru diminuarea riscurilor pentru securitate.
Comunitatea de informații oferă societății civile posibilitatea de a cunoaște stadiul îndeplinirii atribuțiilor conferite acesteia, precum și de a o obliga pe aceasta să-și desfășoare activitatea specifică în conformitate cu raționalitatea socială pentru care a fost creată. Acest lucru se face, de regulă, prin intermediul controlului parlamentar.
În privința implicării societății civile în realizarea securității naționale, comunitatea de informații permite integrarea întregului ansamblu de structuri și organe de informații într-un mod de gândire și acțiune la nivel strategic, precum și capacitatea sporită de menținere și continuitate a producției de informații cu relevanță la adresa securității naționale, oferind atât statului, cât și societății civile posibilitatea analizei într-un cadru integrat și operaționalizat, instituționalizat, a diferitelor aspecte ale securității naționale. În același timp, creează mai multă libertate de acțiune la nivelul eșaloanelor inferioare, potrivit competențelor legale, pentru a răspunde mai eficient nevoilor de informații și are capacitatea de a asigura o mai eficientă comunicare cu organele de decizie politico-militară, dar și cu societatea civilă.
Comunitatea contribuie la crearea unei rețele corespunzătoare și dense de organisme guvernamentale și neguvernamentale care să realizeze și să susțină prevenirea, ca pe o funcție politică centrală ce angajează efectiv societatea civilă. Realizează armonizarea obiectivelor serviciilor de informații ale statului cu cele ale societății civile, sporindu-le autoritatea, prestigiul și credibilitatea. Convinge societatea civilă că serviciile de informații ale statului îndeplinesc o misiune socială și asigură exercitarea, într-o formă specializată, a reflexelor de autoapărare ale societății față de amenințări și agresiuni.
Ea oferă, teoretic, societății civile, capacitatea de control asupra acțiunilor sau operațiunilor clandestine – care pot include propaganda economică, politică sau acțiuni paramilitare – destinate să influențeze guverne străine, evenimente, organizații sau persoane pe care să le dirijeze în folos propriu.
Nevoia de coordonare a activității serviciilor de informații rezidă, în actualul mediu internațional de securitate, din atribuțiile comune ale acestora în cadrul sistemului informativ al statului democratic, pentru gestionarea amenințărilor comune ale spațiului de securitate. Acțiunea integrată a structurilor informative ale statelor democratice, printr-o coordonare eficientă, le conferă acestora capacitatea și posibilitatea de realizare a unui management eficient al întregii activități de informații pentru securitatea națională.
Numai pe această bază, comunitățile de informații vor fi capabile să:
– furnizeze, potrivit competențelor, factorilor legal abilitați, informații concludente, oportune, relevante, pertinente și utile luării deciziilor privind securitatea națională;
– să elaboreze estimări informative de interes și necesitate națională privind susținerea strategiilor și politicilor de securitate națională, precum și a obiectivelor programului de guvernare;
să-și acorde reciproc sprijin și garanții necesare bunei organizări și
desfășurări a activității lor, inițiind și derulând programe, proiecte sau operațiuni de informații în probleme de interes sau de necesitate națională, pe domeniile de realizare a securității naționale, în care atribuțiile lor sunt complementare;
– să utilizeze în comun, potrivit competențelor, infrastructurile informatice, bazele de date, mijloacele tehnice specializate de obținere, stocare, prelucrare automată, transmitere și protecție a informațiilor, precum și să acceseze și valorifice informațiile din sistemele de evidență oficiale, băncile publice de date și sursele deschise de informații;
– să realizeze, în raport de necesități, la nivel interdepartamental, activități de pregătire de specialitate și de perfecționare a personalului;
– să desfășoare, în condițiile legii, activități de studiu și cercetare în probleme strategice, de securitate națională, inclusiv cu participarea unor organizații, asociații sau fundații care au un astfel de obiect de activitate.
Necesitatea existenței și funcționării eficiente a comunităților de informații, ca organizații specializate, rezidă în capacitatea acestora de a obține informații prin mijloace eficiente, de a le interpreta operativ și de a le transmite factorilor abilitați pentru a lua deciziile necesare protecției și promovării intereselor de securitate. În acest sens, sprijinul opiniei publice pentru activitatea de informații de securitate reprezintă un obiectiv aflat permanent în atenția producătorilor și utilizatorilor informațiilor de securitate națională.
În fața noilor provocări la adresa securității internaționale, comunitățile de informații acționează ca instituții ale statului de drept, competențele și misiunile lor specifice fiind în concordanță cu obiectivele politicii și strategiei statelor democratice. Noile misiuni ale comunităților de informații decurg din amenințările comune la adresa democrației și securității internaționale, între care se disting proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, terorismul.
Comunitățile de informații au o mare răspundere în prevenirea conflictelor locale și zonale generate de noi actori identificați în state agresoare, actori non-statali – interesați să controleze difuzarea informațiilor pentru promovarea intereselor – așa-zisele corporații multinaționale – cu o identitate foarte greu de stabilit, care intră în jocurile internaționale ca actori ai politicii globale și organizații criminale de cele mai diverse tipuri.
Nevoia de securitate obligă, astăzi, statele democratice să descopere ceea ce actorii generatori de provocări la adresa democrației și a statului de drept doresc să rămână secret. În acest context, comunitățile de informații au un mare rol în procesul decizional. Ele oferă posibilități de diagnoză, prognoză, planificare, analiză, sinteză, control și decizie în materia securității naționale, dar, în același timp, reprezintă suportul informațional necesar spațiului de securitate clădit pe democrație și statul de drept.
2.3.1. Serviciul Român de Informații ( S.R.I.)
Serviciul Român de Informații este instituția statului român cu atribuții în domeniul culegerii și valorificării informațiilor relevante pentru securitatea națională a României. Activitățile sale se desfășoară, în principal, pe teritoriul național, precum și în afara granițelor, în cooperare cu alte instituții responsabile în domeniul monitorizării și prevenirii amenințărilor transfrontaliere.
2.3.2. Serviciul de Informații Externe (S.I.E ).
Serviciul de Informații Externe (SIE) este instituția de stat specializată în domeniul informațiilor externe privind siguranța națională, apărarea României și a intereselor sale.
2.3.3. Direcția Generală de Informații a Apărării ( D.G.I.A. ).
Aria de responsabilitate a Direcției Generale de Informații a Apărării cuprinde obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și onmilitare, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar. De asemenea, în responsabilitatea instituției noastre intră și coordonarea aplicării măsurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile /structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte. La toate acestea de adaugă și asigurarea securității informațiilor clasificate naționale, NATO și UE, la nivelul ministerului.
2.3.4. Direcția Generală de Informații și Protecție Internă ( D.G.I.P.I.)
Direcția Generală de Informații și Protecție Internă este structura specializată
a Ministerului Administrației și Internelor care desfășoară activități de informații și protecție internă, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii și combaterii amenințărilor la adresa siguranței naționale privind misiunile, personalul și informațiile clasificate în cadrul ministerului.
Ca structură a M.A.I., Direcția Generală de Informații și Protecție Internă are atribuții de obținere, verificare, procesare, stocare, protecție și valorificare a informațiilor necesare realizării atribuțiilor ce revin ministerului, potrivit legii.
CAPITOLUL 3
ANALIZA CELOR MAI IMPORTANTE COMUNITĂȚII DE INFORMAȚII LA NIVEL INTERNAȚIONAL
3.1. Comunitățile de informații la nivel mondial
Actualul mediu de securitate, consecință directă a transformărilor profunde intervenite în ultimul deceniu al secolului trecut, prin schimbarea configurației geopolitice a Europei și a lumii, este deosebit de complex, în continuă schimbare, fiind încă marcat de fenomene destabilizatoare la nivel regional sau global. Din perspectiva provocărilor la adresa securității internaționale, există o legătură intrinsecă între securitate și democrație. Securitatea este condiția esențială a democrației și o exigență a societății democratice, ea existând în esența pactului social care obligă statul să protejeze și să promoveze interesele societății, a comunităților și cetățeanului.
Noile provocări la adresa securității internaționale impun, cu necesitate, existența și funcționarea comunităților de informații în cadrul politicilor și strategiilor de securitate ale statelor democratice. În fața noilor provocări, statele democratice și-au construit și își consolidează comunități de informații definite ca ansamblul structurilor specializate, autonome sau departamentale, integrate, din rațiuni sociale, printr-un act normativ cu putere de lege, într-o organizație clădită pe un sistem integrat de instituții, cu funcția de a gestiona, prin tehnici și proceduri specifice, prin cooperare, unitar, coerent și eficient, informațiile de securitate. Acestea sunt conduse/coordonate de instituții legal abilitate și controlate de societatea civilă prin mecanismele legislative oferite de sistemul democratic al statului de drept.
Deși există un model recunoscut și general acceptat, fiecare stat suveran dispune astăzi de propria comunitate de informații, construită în funcție de capacitate și de interese. De aceea, în actualul context geopolitic și geostrategic ființează comunități de informații proprii fiecărui stat suveran, care au principii comune de organizare și funcționare, dar și caracteristici specifice, date de obiectivele pe care le urmăresc, de modalitățile de realizare a acestora, precum și de caracterul imprimat procesului informațional.
În statele cu democrații consolidate, comunitățile de informații sunt expresia necesităților sociale privind cunoașterea, prevenirea și contracararea amenințărilor și agresiunilor la adresa valorilor și intereselor naționale și sunt definite ca organizații publice cu funcții de gestionare integrată a informațiilor secrete. De aceea, sunt recunoscute și acceptate de către societatea civilă, fiind considerate o importantă componentă a realizării stării de securitate a națiunii respective. Însă, până în prezent, singurul stat care a integrat într-un act normativ special expresia comunității de informații este S.U.A., potrivit unui ordin al Președintelui. În celelalte țări, aceasta există de jure și de facto, în virtutea legislației în vigoare și a atribuțiilor înalților demnitari ai statului în materie de securitate națională.
În statele cu democrații puțin consolidate, există comunități de informații de facto, coordonate de către organisme specializate ale statului sau de către structuri departamentale, cu posibilitatea transformării acestora în organizații cu fundamentare juridică.
În țările cu regimuri comuniste, serviciile de informații sunt puternic legate de serviciile de securitate ale statului, având ca principală misiune căutarea și obținerea informațiilor necesare menținerii și consolidării puterii politice. Aici s-au creat și funcționează, de regulă, servicii paralele, controlate de partidul unic aflat la putere și de statul comunist, care, de cele mai multe ori, devin concurente. Acestea coordonează, practic, întreaga viață socială, neputând fi controlate de societatea civilă.
În statele lumii a treia, serviciile de informații sunt integrate sau cooperează strâns cu cele de securitate și, mai ales, de poliție. Sarcinile acestora se confundă cu cele ale poliției, având ca obiectiv prioritar apărarea și menținerea puterii politice.
De aceea, rolul de evaluare a informațiilor sau rolul managerial sunt diferite, de la stat la stat, dar modul în care se combină funcțiile culegerii de informații cu analiza centrală a informațiilor sunt asemănătoare. Ca organizație, dar și ca sistem integrat de instituții, comunitatea de informații cuprinde structuri autonome sau departamentale de informații, cu componente de căutare, de culegere, de analiză și transmitere a acestora, în funcție de competențe, dar și structuri sau servicii de securitate, cu organisme proprii de informații, precum și cu structuri specializate în activități speciale, de sprijin informațional.
De regulă, comunitatea de informații a unui stat este coordonată direct de către șeful statului (președinte) sau șeful executivului (prim-ministru), ale căror prerogative implică și răspunderea nemijlocită pentru organizarea și executarea măsurilor specifice legate de securitatea națională. Pentru coordonarea acesteia, șeful statului sau șeful executivului dispun de organisme consultative, care poartă denumiri diferite, de la stat la stat – comitet de consilieri, grup de cooperare, comitet de coordonare a informațiilor, etc.
Organismul specializat în coordonarea comunității de informații participă nemijlocit la exercitarea autorității de securitate națională. El este îndrituit să consilieze permanent factorii de decizie politică, să elaboreze documente informative pentru factorii decizionali abilitați, precum și analize și previziuni vizând amenințările și pericolele, agresiunile posibile pentru securitatea națională, fiind autorizat, în același timp, să susțină și să promoveze interesul național în cadrul dialogurilor cu structurile similare din alte state.
Conducerea executivă nemijlocită aparține unor organe colective specializate, cu drept de decizie în materie de informații sau unei singure persoane, numite, de regulă, dintre șefii celei mai importante componente ale acesteia. Conducerea operativă a unei comunități de informații îndeplinește, în același timp, și funcția de consilier principal al șefului statului sau executivului în materie de informații privind securitatea națională.
O comunitate de informații completă și viabilă, cu reale posibilități informaționale ofensiv – defensive, este structurată pe servicii de informații și servicii speciale/specializate.
Serviciile de informații au ca funcție căutarea și culegerea de date, analiza acestora și transformarea lor în informații necesare pentru strategia politică, economică și militară a unui stat. În cele mai multe cazuri, o comunitate de informații are ca suport servicii de informații organizate pe structuri militare, însă statele cu democrații consolidate utilizează tot mai frecvent servicii civile de informații, care au o flexibilitate mai mare decât serviciile de informații militare. În general, în compunerea unui serviciu de informații intră structuri specializate în căutarea, culegerea și exploatarea informațiilor, precum și servicii logistice. Cele mai eficiente și puternice dispun și de structuri specializate în acțiuni speciale sau așa-numitele acțiuni de sprijin informativ, desfășurate prin mijloace și procedee tipice acțiunilor de luptă (culegerea de informații prin luptă).
Organele de culegere de informații sunt interfața între serviciul de informații și surse și au ca responsabilitate contactarea surselor și transmiterea necesarului de informații comunicat de organele de exploatare, organizarea angajării propriilor dispozitive informative în funcție de nevoia de informații, instruirea și dirijarea surselor.
Organele de exploatare a informațiilor sunt, în general, repartizate în structuri regionale, după zona de influență sau interes și funcționale, după o tematică specială – terorism, contraspionaj, proliferare arme nucleare, etc. Acestea sunt direct răspunzătoare de exploatarea și difuzarea informațiilor. În general, în țările cu tradiție militară germanică, organele de culegere și exploatare formează o entitate aparte, iar în cele cu tradiție militară engleză, culegerea și exploatarea conlucrează în subdiviziuni geografice sau funcționale.
Unele din marile servicii de informații (aparținând în special marilor puteri, precum (S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Franța, Israel, etc.), care au imprimat activității specifice un caracter ofensiv, dispun de subservicii speciale pentru executarea acțiunilor deosebite sau a acțiunilor clandestine desfășurate în scopul influențării evenimentelor în folosul propriilor interese. Acestea desfășoară așa-numita activitate de sprijin informațional și acțiuni clandestine în domeniul spionajului sau al luptei antiteroriste. Caracterul legal al acestora, precum și al activităților desfășurate, face obiectul unor discuții aprinse în toate țările democratice. De obicei, existența lor nu este recunoscută oficial, iar activitățile lor se situează, adesea, în afara cadrului legal.
Serviciile speciale sunt structurate, de regulă, în cadrul unor birouri tehnice, compuse din specialiști care răspund de punerea la dispoziția organelor de culegere sau de exploatare a informațiilor, a mijloacelor tehnice necesare (arme speciale, concepute pentru diferite tipuri de misiuni, material electronic, etc.) sau subunități speciale, cu caracter permanent sau temporar, care culeg informații prin mijloace specifice luptei armate. Cele mai multe servicii de informații (precum cele din Germania, Italia, China) nu dispun de servicii speciale și se folosesc în activitatea de sprijin informațional de forțe militare speciale.
3.2. Comunitatea de informații a S.U.A.
Ansamblul integrat al diverselor servicii de informații și de securitate este adunat sub sigla Comunitatea de Informații („Intelligence Community”) creată prin „Executive Order” 12333, din 4 decembrie 1981, al președintelui S.U.A, și plasată sub autoritatea Consiliului Național de Securitate. Aceasta este coordonată direct de către președintele S.U.A., în calitate de șef al executivului, cu ajutorul a două organe consultative principale în materie de informații, iar conducerea executivă aparține Directorului Agenției Centrale de Informații (C.I.A.) – cel mai important serviciu de informații american.
Actuala structură acțională a Comunității de Informații a S.U.A. se compune din organisme (birouri, consilii, centre) specializate în gestionarea resurselor umane și materiale, în evaluarea integrată a surselor de insecuritate, amenințărilor sau posibilelor agresiuni, în stabilirea strategiilor operaționale specifice și de ansamblu, în conducerea operativă a ansamblului de structuri specializate din agenții autonome și structuri specializate departamentale, cu competențe bine definite.
Personalul de conducere gestionează resursele umane și materiale ale ansamblului serviciilor de informații pe planul funcționalității și al obiectivelor stabilite, al planificării informațiilor, al satisfacerii nevoilor de informații, al evaluării informațiilor la nivel național, precum și al coordonării eficiente a întregului proces informațional.
Principala structură de informații este Agenția Centrală de Informații (Central Intelligence Agency), o structură autonomă, investită cu atribuții pe linia culegerii clandestine de informații din străinătate (spionaj), contraspionajul extern, cercetării și dezvoltării de sisteme tehnice de culegere a informațiilor. C.I.A. este responsabilă cu informațiile din domeniile politic, economic, militar, social, științific, tehnic, fiind, în același timp, organismul responsabil să organizeze activități speciale (clandestine) în favoarea comunității de informații a S.U.A.
Din anul 1991, ca urmare a schimbărilor apărute în Europa, C.I.A. a fost reorientată în funcție de noile strategii ale S.U.A., astfel că majoritatea informațiilor provin din surse deschise. C.I.A. dispune de publicații proprii și are o existență oficială și perfect recunoscută, iar în cadrul comunității de informații, este considerată ca „primus inter pares”, fiindu-i acordat 10% din bugetul pentru informații al S.U.A..
Toate celelalte organe de informații, purtând diferite denumiri (agenții, birouri, departamente, servicii secrete) sunt incluse în structurile departamentale (ministere), conform competențelor. Departamentul Apărării are în subordine organe specifice de informații în domeniul apărării (agenții, birouri, servicii de informații), care au în competență informațiile tactic-operative la nivel central sau ale diferitelor categorii de arme (armata de uscat, aviație, marină), precum și pe cele privind securitatea propriilor structuri militare. Departamentul de Stat are în subordine o structură specializată (birou) pentru informații și cercetare. Departamentul Energiei are în subordine o structură (birou) de informații și securitate națională. Departamentul Justiției are în subordine o structură specializată în coordonarea și executarea activității de contrainformații pe întregul teritoriu american și o structură (departament) de combatere a traficului de droguri. Departamentul Finanțelor (Trezoreria) are în subordine o structură specializată (serviciu secret) în protecția personalităților politice americane și cu atribuții în lupta împotriva falsificării banilor și a documentelor oficiale.
Între aceste structuri departamentale, cea mai largă competență o are Biroul Federal de Investigații („Federal Bureau of Investigation” – F.B.I.), aflat în subordinea Departamentului de Justiție. F.B.I. este principalul organ cu responsabilități în coordonarea și executarea contrainformațiilor (contraspionajului) pe teritoriul american. Acesta cooperează cu C.I.A și cu toate celelalte organe de informații americane, având și puterea de a efectua arestări și acte de cercetare penală, conform legislației în vigoare. Directorul este numit pe o perioadă de 10 ani de către președintele S.U.A., cu consimțământul Senatului. Eforturile sale sunt direcționate, astăzi, spre contraspionajul industrial, lupta împotriva terorismului internațional, a crimei organizate și a traficului de stupefiante.
La data de 25 noiembrie 2002, Președintele George W. Bush a semnat Legea privind înființarea Departamenului de Securitate Internă (D.H.S.), cel de-al 16 serviciu de informații american, de fapt o comunitate de servicii interne. Noul departament a devenit funcțional începând cu data de 1 martie 2003, înființarea acestuia fiind determinată de evoluția fenomenului terorist internațional, după atacurile împotriva S.U.A. de la 11 septembrie 2001, precum și ca urmare a celorlalte amenințări transfrontaliere asociate acestuia.
Principala sarcină a Departamentului de Securitate Internă (D.H.S.) constă în dezvoltarea și coordonarea implementării unei vaste strategii naționale destinate să apere S.U.A. de atacurile sau amenințările teroriste. Departamentul cooperează cu alte departamente și agenții guvernamentale, cu administrația centrală și cea locală, precum și cu instituții private, pentru a asigura eficiența strategiei naționale de detectare, prevenire, protejare, gestionare și limitare a pagubelor, în urma unei amenințări sau a unui atac terorist pe teritoriul S.U.A. și analizează și coordonează periodic propuneri de revizuire a acestei strategii, în funcție de necesități.
În conformitate cu prevederile Legii privind înființarea Departamentului de Securitate Internă, departamentele și agențiile executive furnizează D.H.S., în limitele permise de lege, toate informațiile privind amenințările și activitățile teroriste desfășurate pe teritoriul S.U.A. Deci, noul departament are prioritate în obținerea informațiilor de la celelalte componente ale comunității de informații, contribuind la o securizare mai eficientă a granițelor americane, la îmbunătățirea activității de culegere a informațiilor interne și de securitate și la prevenirea birocrației prin acordarea puterii decizionale unei singure persoane.
Prin noile sale structuri, comunitatea de informații americană, care are un puternic caracter ofensiv – defensiv, fapt ce-i conferă o mare capacitate de cuprindere și de realizare operativă și eficientă a tuturor problemelor legate de securitatea S.U.A., încearcă o adaptare rapidă la noile amenințări și pericole.
Comunitatea de Informații este plasată sub autoritatea Consiliului Național de Securitate și coordonată direct de către președintele S.U.A., în calitate de șef al executivului, cu ajutorul a două organe consultative principale în materie de informații: Comitetul de Consilieri ai Președintelui pentru Informații Externe și Grupul Operativ Superior de Cooperare, care depinde de Consiliul Național de Securitate.
Comitetul de Consilieri ai Președintelui pentru Informații Externe (P.F.I.A.B.) are misiunea de a aprecia calitatea și cantitatea, precum și caracterul activității de informații și de contrainformații (căutare, culegere, verificare, evaluare). Acesta este oficial reînființat printr-un ordin prezidențial, de către fiecare nouă administrație, iar membrii săi sunt numiți de către președinte, fără a fi supuși unei confirmări din partea Parlamentului. În general, membrii săi, experți în probleme de securitate națională, politică externă și de informații, provin din cadrul Comunității de Informații, nu sunt remunerați, însă cheltuielile le sunt decontate și trebuie să întocmească, de cel puțin două ori pe an, un raport asupra constatărilor făcute. Din anul 1993, în P.F.I.A.B. a fost inclus și Comitetul prezidențial de Coordonare a Informațiilor.
Conducerea executivă aparține Directorului Agenției Centrale de Informații (C.I.A.), care cumulează și funcțiile de consilier principal al președintelui și de șef al Comunității de Informații, reprezentând, deci, personajul-cheie al acestuia. Directorul C.I.A., în calitate de director al Comunității de Informații, își asumă responsabilitatea informațiilor prevăzute de lege, incluse în directivele prezidențiale și în cele date de Consiliul Securității Naționale. El este ajutat de un adjunct, care este responsabil cu legăturile și coordonarea activității specifice ale tuturor componentelor informative și acționale existente în cadrul comunității de informații.
Pentru asigurarea eficienței întregii activități date în competență, șeful Comunității de Informații dispune de două organe consultative: Consiliul director al Comunității de Informații, care îl ajută în materie de informații și resurse, dar și în privința stabilirii priorităților bugetare ale Programului Național pentru Informații Externe, și Comitetul Național pentru Informații Externe, compus din reprezentanți ai organelor de informații ale Comunității, care are ca principală sarcină examinarea activității și aprobarea evaluării privind informațiile secrete la nivel național.
Coordonarea se află în strânsă corelație cu controlul executat de către factorii legal abilitați asupra Comunității de Informații. Membrii Congresului evită, în general, să se implice în coordonarea și supravegherea serviciilor de informații, care sunt supuse unor analize anuale detaliate de buget, audieri periodice, cu ușile închise, referitoare la cadrul juridic și revizuirea programului de activitate.
Controlul serviciilor de informații din cadrul comunității se realizează de către diferite comisii, între care Comisia privind Sarcinile și Împuternicirile Comunității Informative a S.U.A. și Comisia Națională pentru Apărare și Securitate Națională.
Comisia privind Sarcinile și Împuternicirile Comunității Informative a S.U.A., înființată în baza Legii publice din 14.10.1994, este compusă din 17 membri, dintre care 9 numiți de președinte, din viața civilă, dintre persoanele cu activitate recunoscută în domeniul guvernamental. Membrii comisiei sunt supuși unor investigații de securitate, timp de 90 de zile de la numire, iar înregistrările realizate în această perioadă sunt păstrate sub incidența Legii înregistrărilor federale. Comisia întocmește un raport inițial, în cel mult două luni de la constituire, apoi rapoarte intermediare, atunci când le consideră necesare, și raportul final, în care include activități desfășurate, concluzii și recomandări, pe care îl înaintează în varianta nesecretă, destinată publicului, și în varianta secretă, separat, președintelui și comisiilor Congresului pentru activitatea de informații. Important în funcționarea comisiei este faptul că personalul ei nu poate proveni din rândul ofițerilor și angajaților agențiilor (serviciilor) de informații.
Comisia Națională pentru Apărare și Securitate Națională, înființată prin legea publicată în 05.11.1990, este compusă din 10 membri, dintre care trei numiți de președinte și are rolul de a face recomandări președintelui și Congresului cu privire la reorganizarea politicii de apărare și securitate națională a S.U.A., având în vedere interesele, scopurile și obiectivele mondiale ale S.U.A. și procesele politice, economice și militare în lume, precum și impactul lor asupra intereselor S.U.A. Comisia transmite președintelui și Congresului rapoarte periodice nesecrete.
Comunitatea de Informații reprezintă o structură complexă, organizată, care funcționează conform unor legi, ordine și directive, al cărui scop este să furnizeze, la timp, date de interes pentru factorii politici, de decizie și cei implicați în conflictele militare. Această misiune implică identificarea, culegerea, procesarea, analiza și distribuirea informațiilor în cadrul unui ciclu informațional care corespunde activităților desfășurate de Comunitatea de Informații. Beneficiarul informațiilor trebuie să se adreseze, în scris, comisiei din cadrul Comunității Informative, care, după aprobare, trimite cererea serviciilor de informații competente. Datele culese de structurile specializate sunt procesate, analizate și transmise simultan beneficiarului și analistului Comunității de Informații, care are acces la toate sursele. El combină aceste date cu altele de care dispune, inclusiv cu cele din surse deschise, și produce un raport informativ final sau o evaluare a datelor. Beneficiarul poate da un răspuns referitor la măsura în care i-au fost satisfăcute cerințele sau, dacă este nevoie, poate cere alte date sau analize.
Directorul Comunității de informații răspunde de coordonarea serviciilor de informații din toate departamentele, fiind consultantul principal al președintelui și al Consiliului Securității Naționale pentru toate problemele referitoare la securitatea națională, șeful serviciilor centrale de informații și al tuturor celorlalte departamente din cadrul Comunității de Informații și coordonator al activității tuturor structurilor informative.
3.3. Comunitatea de informații a Marii Britanii
Serviciile de informații și de securitate britanice se compun din organizații autonome și structuri departamentale (ministeriale), care cooperează între ele în virtutea atribuțiilor Comisiei Ministeriale a Serviciilor de Informații și a competențelor coordonatorului informațiilor și al securității. Singura organizație autonomă a comunității de informații britanice este Serviciul de Securitate (”Security Service” – M.I.-5 sau S.S.), specializat în activități de contraspionaj, lupta împotriva terorismului și a subversiunii. Aceasta are în compunere cinci departamente de informații („Intelligence Branch”) și două departamente administrative, fiind serviciul cu cele mai multe femei (mai mult de jumătate din efectivele sale). Cooperează strâns cu celelalte servicii prin centrele operaționale comune, iar Legea Serviciului de Securitate („Security Service Act”), din anul 1989, îl plasează sub supravegherea unui delegat pe lângă Serviciul de Securitate și a unui delegat pentru interceptarea comunicațiilor, care răspunde de supravegherea concordanței dintre activitățile sale și prevederile legislației în vigoare.
Celelalte organe și structuri specializate în activitatea de informații, cu diferite denumiri (serviciu secret, centru, centru comun, departament), sunt cuprinse în structuri departamentale (ministere), potrivit competențelor. Ministerul de Externe are în subordine structuri de informații specifice (serviciu secret, centru de comunicații guvernamentale), specializate în informații externe strategice, informarea electronică a guvernului britanic și protecția transmisiilor guvernului britanic. Ministerul Apărării are în subordine Direcția pentru Informații Militare (D.I.S.), specializată în domeniul informațiilor militare (stat major, centru comun), cu competențe generale și specifice armelor, dar și cu posibilitatea de a acoperi probleme politice, economice și psihologice. Ministerul de Interne are în subordine structuri specializate de poliție cu componentă informativă.
Astfel structurată, comunitatea de informații britanică are imprimat un puternic caracter defensiv – ofensiv. Punctul său forte îl constituie asigurarea, pentru un timp îndelungat, a secretului ființării Serviciului Secret de Informații (S.I.S. sau M.I.6), a cărui existență nu a fost recunoscută oficial decât în anul 1992, iar baza sa legală a fost stabilită, pentru prima oară, prin „Intelligence Services Act”, din anul 1994.
Coordonarea de facto și controlul activității serviciilor de informații și de securitate revine prim-ministrului, care conduce Comisia Ministerială a Serviciilor de Informații și dispune, în cadrul cabinetului, de un organ consultativ, respectiv Comisia Comună pentru Serviciile de Informații (J.I.C.), care stabilește prioritățile în culegerea de informații. El este ajutat de Comisia Permanentă de Secretari Adjuncți ai Serviciilor de Informații, care asigură controlul bugetar și aprobă orientările și obiectivele generale ale serviciilor de informații britanice.
Pentru asigurarea conducerii operative a comunității de informații, în cadrul Cabinetului primului-ministru există un Coordonator al Informațiilor și al securității, cu rang de ministru, care este, de regulă, un fost director al unui serviciu de informații și care răspunde efectiv de organizarea și coordonarea serviciilor de informații și de securitate. Legea specială din 1994 („Intelligence Services Act”) supune serviciile de informații și de securitate britanice controlului parlamentar, printr-o comisie care examinează cheltuielile, administrarea și strategia serviciilor de informații și de securitate (primul raport al acestei comisii a fost publicat abia în martie 1996).
3.4. Comunitatea de informații a Israelului
Israelului i se atribuie unele dintre cele mai mari performanțe, ofensive și penetrante servicii de informații din întreaga lume. Această realitate se bazează, în primul rând, pe asigurarea unui secret total al întregii activități desfășurate, precum și pe masa enormă de informații furnizate de diaspora evreiască din întreaga lume. Rolul serviciilor de informații este de a asigura „prima alertă” în caz de agresiune militară sau teroristă împotriva statului israelian sau împotriva conaționalilor săi.
Comunitatea de informații este structurată în jurul unei organizații – cadru, specializată în culegerea de informații și derularea unor activități speciale, numită oficial Institutul Central de Informații și Activități Speciale și, curent, Institut („Mossad”), care operează cu toate categoriile de informații care privesc securitatea statului și are capacitatea de a finaliza orice acțiune prin serviciile speciale, numite „Komemiut” sau „Matsada”, responsabile pentru acțiuni clandestine în domeniul spionajului sau al luptei antiteroriste,
Alături de aceasta ființează, în cel mai deplin secret, tot ca organizație autonomă, Serviciul General de Securitate („SABAK”), cu atribuții pe linie de securitate (a statului, militară și antiteroristă) și contraspionaj.
Comunitatea de informații integrează și structuri de informații (servicii), departamente, potrivit competențelor. Astfel, Ministerul Apărării are în subordine structuri de informații militare, pe categorii de arme, integrate, la rândul lor, într-un serviciu de informații militare strategice, numit Serviciu de Informații Militare Strategice („AGAF MODIIN”), care este, de fapt, Statul-Major General israelian, iar Ministerul de Interne are în subordine Centrul de Cercetări și Planificare Politică.
Cea mai largă competență și putere o are Serviciul General de Securitate, care are dreptul de a face, în mod obișnuit, interceptări telefonice și despre care există puține informații. Structura și chiar numele șefului sunt interzise publicării, conform legislației israeliene (totuși, numele și persoana șefului SABAK au fost dezvăluite, prima dată, publicului cu ocazia numirii sale, la începutul anului 1996). Astfel structurată, comunitatea de informații din Israel are un caracter ofensiv – defensiv și se definește ca o importantă resursă de putere a națiunii evreiești și ca un element hotărâtor în asigurarea ființei și securității statului, într-o zonă geostrategică extrem de predispusă la agresiuni externe.
Comunitatea de informații a statului Israel, care integrează, în mod secret, și serviciile de securitate, este condusă direct de către prim-ministrul și coordonată de Comitetul Șefilor de Servicii. Conducerea operațională revine unui coordonator general („Menumeh”), care este, în același timp, director al celui mai important serviciu de informații, Serviciul de Informații Externe, cunoscut sub numele de „MOSSAD”. Coordonarea comunității informative se realizează de către o Comisie a șefilor serviciilor secrete, prezidată de directorul „MOSSAD” și subordonată prim-ministrului. În componența comisiei sunt, de asemenea, incluși directori generali ai ministerelor cu responsabilități în domeniul apărării și al afacerilor externe.
3.5. Comunitatea de informații a Rusiei
După cum se știe, în toamna anului 1944, în toate statele din centrul și răsăritul Europei, ocupate de U.R.S.S. au fost create, sub coordonarea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (N.K.V.D.), servicii de securitate, pentru a sprijini partidele comuniste să preia puterea politică. Caracterul represiv al serviciilor de informații ale U.R.S.S. s-a extins la toate țările – satelit, unde au fost create structuri după modelul oferit de puterea tutelară: servicii de securitate responsabile cu informațiile interne și externe, cu statut de minister (Mf.S. în fosta R.D.G.) sau subordonate Ministerului de Interne (D.S. – bulgar, S.Z.B. – cehoslovac și Securitatea română) sau independente (K.G.B. în U.R.S.S.). Aceste servicii aveau o funcție legată de securitatea statului, în sensul larg al termenului, care le autoriza să opereze în interiorul și exteriorul frontierelor, servicii de informații militare, subordonate Statului Major General Sovietic (Y.I.I. – polonez, Z.S.G.S. – cehoslovac, D.I.A. – român) sau indirect Ministerului Apărării (R.U.M.N.O. – bulgar).
Aceste servicii și-au orientat activitatea specifică, în principal, către exteriorul Tratatului de dintre serviciile de securitate și serviciile de informații militare era asigurată prin intermediul birourilor permanente de legătură. Fiecare organ de stat, de partid și fiecare cetățean erau considerate potențiale surse de informații. Din acest motiv, numărul colaboratorilor sau informatorilor din serviciile de informații comuniste este greu de estimat în absența unor documente oficiale și obiective. Odată cu prăbușirea sistemului comunist, vechile servicii de informații au fost reformate și adaptate noilor cerințe, în general, prin depolitizarea lor.
În Federația Rusă, această reorganizare s-a făcut sub supravegherea președintelui Boris Elțîn, care a reformat întregul sistem informativ și l-a adaptat noilor cerințe de ordin geopolitic și geostrategic.
Statutul de mare putere militară a Federației Ruse și regimul prezidențial impus de Boris Elțîn și-au pus amprenta și pe modul de abordare a problemei serviciilor secrete. Astfel, între presiunile exercitate de mass-media și realitățile economice, politice și sociale, care au generat un proces democratic complex, căruia Federația Rusă trebuia să-i facă față, serviciile secrete au parcurs un traseu sinuos, de căutare a propriei identități.
La 26 noiembrie 1991, printr-un decret prezidențial, Boris Elțîn a creat oficial serviciul de securitate, numit Agenția Federală de Securitate a Federației Ruse (A.F.B.), care includea și o Direcție de Informații Externe. Serviciile de specialitate ale Federației Ruse, reunite în Agenția Federală de Securitate, subordonată direct șefului statului și plasată sub controlul Parlamentului, a preluat activitatea informativ – operativă pe întregul teritoriu al Rusiei. Pentru completarea aparatului central și a structurilor sale, Agenția Federală de Securitate a preluat, de la fostul K.G.B., 18.000 de cadre, respectiv, o treime din forța operativă a acestuia.
Acordul de privind formarea Comunității Statelor Independente (C.S.I.) a pus sub semnul incertitudinii noile servicii abia formate. Ca urmare, în ziua de 19 decembrie 1991, președintele Federației Ruse a semnat un nou decret, prin care s-au pus bazele Ministerului Securității și al Afacerilor Interne (M.B.V.D.), care a avut ca obiectiv principal concentrarea tuturor organelor de informații și securitate.
În cadrul reuniunii de , din 21 decembrie 1991, Federația Rusă a hotărât preluarea tuturor serviciilor speciale sovietice, în structura pe care acestea o aveau după restructurările ulterioare puciului din august.
În urma protestelor Parlamentului și a rezervelor manifestate de Curtea Constituțională a Federației Ruse, președintele Boris Elțîn a revenit asupra hotărârii sale, desființând Ministerul Securității și al Afacerilor Interne și creând, la data de 24 ianuarie 1992, prin decret prezidențial, trei structuri informative naționale: Serviciul de Informații Externe (S.V.R.), Ministerul Securității Federației Ruse (M.B.), care a înglobat și A.F.B. și Serviciul de Informații Militare (G.R.U.).
Ministerul Securității Federației Ruse a absorbit 17 structuri principale ale fostului K.G.B., între care pe cele de contrainformații, spionaj militar, securitatea transporturilor, paza frontierelor, securitatea industrială, filaj, investigații, lupta împotriva crimei organizate, interceptarea corespondenței și a convorbirilor telefonice, etc. Singurele responsabilități majore ale K.G.B. care nu se regăsesc în obligațiile noii instituții, erau informațiile externe, codurile și cifrurile, unitățile de telecomunicații și serviciul de protecție a președintelui. Ulterior, această instituție a devenit Serviciul Federal de Securitate (F.S.B.).
De asemenea, din anul 1996, au fost constituite structuri informative departamentale, cele mai puternice fiind cele care aparțineau Ministerului de Interne, Președinției și Cancelariei prim-ministrului.
Din acel moment, comunitatea de informații a Federației Ruse este formată din: Serviciul de Informații Externe (S.V.R.), Serviciul Federal de Securitate (F.S.B.), Agenția Federală de Legături și Informații Guvernamentale (F.A.P.S.I.), Serviciul Federal de Protecție (F.S.O.), Serviciul Federal de Frontieră (F.P.S.) și Serviciul de Informații Militare (G.R.U.).
Toate aceste structuri s-au desprins din fostul K.G.B. și Direcția Generală de Informații a Statului Major General (G.R.U.). astfel luând sfârșit lunga perioadă de dominație a temutului K.G.B., care, deși a fost reformat din temelii, a continuat să rămână, în esență, instituția cea mai puțin restructurată din Federația Rusă după sfârșitul războiului rece.
Actuala comunitate de informații a Rusiei este una de facto, cu un caracter puternic ofensiv, fiind subordonată direct președintelui Federației Ruse, prin intermediul Consiliului de Securitate al Rusiei, al cărui președinte este și din care fac parte directorii serviciilor de informații și miniștrii de forță – al Apărării și de Interne.
De asemenea, președintele rus are un consilier pentru probleme de securitate, care face parte din Consiliul de Securitate și care coordonează de fapt activitatea comunității de informații ruse, emițând diferite comenzi de informații și elaborând sinteze informative de interes strategic pentru federație.
Deși, teoretic există și funcționează un anumit control parlamentar asupra activității serviciilor de informații ruse, prin intermediul Comisiei de Apărare și Securitate din cadrul Dumei de Stat, în fapt, serviciile de informații din această țară sunt un fel de stat în stat, controlând majoritatea domeniilor vitale și chiar furnizând cadre de conducere pentru multe instituții publice din Federația Rusă.
3.6. Comunitatea de informații a N.A.T.O.
Ca organizație, dar și ca sistem integrat de instituții, comunitatea de informații nu este specifică numai structurilor statale, ea ființând și în cadrul N.A.T.O.
Practic, la nivelul Alianței Nord-Atlantice există o comunitate de informații de facto, formată din ansamblul serviciilor de informații și securitate interne ale statelor membre, care acționează printr-o strânsă cooperare pentru contracararea amenințărilor comune la adresa spațiului euroatlantic. Coordonarea acestora este realizată de către Comitetul Special al N.A.T.O. și de organul tehnic al acestuia, Oficiul de Securitate al N.A.T.O. (N.O.S.).
Comitetul Special al N.A.T.O. este organismul consultativ al Consiliului Nord-Altantic (N.A.C.) în materia amenințărilor non-militare la adresa securității Alianței și a statelor membre. Acesta a fost creat prin decizia N.A.C. din 3 decembrie 1952, fiind format din serviciile de contrainformații/securitate (interne) ale statelor membre N.A.T.O. Comitetul Special al N.A.T.O. se într-unește de două ori pe an în reuniune plenară, la nivelul șefilor serviciilor membre și tot de două ori pe an în sesiunile grupului de lucru. Participarea altor agenții naționale care au o contribuție de adus la lucrările Comitetului este lăsată la latitudinea membrilor acestuia.
La fel ca în cazul altor organisme ale N.A.T.O., deciziile Comitetului Special sunt luate pe bază de consens și consimțământ mutual, nu se votează și nu se iau decizii pe baza majorității.
Președinția Comitetului Special al N.A.T.O. se exercită timp de un an și este deținută, prin rotație, de șefii serviciilor de securitate, în ordine alfabetică (a numelui statului în engleză). Ca regulă, președintele care iese din funcție se adresează N.A.C. la terminarea mandatului printr-o dare de seamă cuprinzătoare privind activitățile Comitetului și își prezintă succesorul. Apoi, noul președinte va prezenta programul de activitate pentru anul calendaristic respectiv, care trebuie să abordeze evoluțiile de interes. Programul este aprobat, de obicei, cu prilejul reuniunii plenare din toamnă. Președinția Grupului de Lucru își asumă responsabilități adiționale prin inițierea unor discuții informale cu reprezentanți ai Secretariatului Internațional și ai Statului major Militar Internațional.
Membrii Comitetului Special al N.A.T.O. furnizează Oficiului de Securitate (N.O.S.) informații de securitate relevante, care să-i permită Directorului acestuia (care este, totodată, consilierul pe probleme de securitate al secretarului general) să facă propuneri privind măsurile adecvate în planul securității; elaborează analize în legătură cu amenințările în planul securității Alianței; investighează și efectuează verificări de securitate ale concetățenilor care lucrează ca funcționari internaționali în cadrul N.A.T.O., precum și ale celorlalte persoane care au acces la informații clasificate N.A.T.O.
Principalele categorii de amenințări care fac obiectul activităților Comitetului sunt: spionajul, terorismul, proliferarea armelor nucleare, biologice, chimice, operațiunile vizând distrugerea ori incapacitatea sistemelor informatice ale Alianței, sabotajul, crima organizată – în special manifestările care favorizează categoriile de amenințări sus-amintite.
Oficiul de Securitate al N.A.T.O. (N.O.S.) este structura permanentă din cadrul Serviciului Internațional care coordonează, monitorizează și implementează politica de securitate a N.A.T.O. Directorul N.O.S. conduce Serviciul de Securitate al Cartierului General al N.A.T.O., fiind, în același timp, președintele Comitetului de Securitate al N.A.T.O., responsabil pentru coordonarea generală a securității din cadrul N.A.T.O. și principalul consilier pe probleme de securitate al secretarului general al N.A.T.O.
Principalele arii de activitate ale N.O.S. sunt contrainformațiile, antiterorismul, securitatea fizică a obiectivelor și personalului Alianței, respectiv securitatea informațiilor clasificate N.A.T.O.
Oficiul de Securitate al N.A.T.O. mai are ca responsabilități realizarea legăturii cu serviciile de securitate și de informații (civile și militare) ale țărilor membre, precum și asigurarea legăturii cu factorii de securitate de la nivelul comandamentelor și agențiilor N.A.T.O.
CONCLUZII
Mediul de securitate international parcurge o etapa distinctă, de clarificare a relațiilor dintre principalii protagoniști statali și non-statali, cu influență semnificativă la nivel global. Modificările la nivelul mediului de securitate global se produc rapid și reclamă adoptarea de decizii politice adecvate, bazate pe produsele activității de intelligence.
Având în vedere faptul că în prezent modificările la nivelul mediului de securitate au tendința de a se produce din ce în ce mai surprinzator, imprevizibil și sunt caracterizate de o relativă discontinuitate strategică, însoțită de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată, crește importanța și rolul activității de intelligence. În acest context se constată amplificarea influențelor fenomenului de globalizare și în domeniul intelligence, cu consecințe la nivelul mecanismelor de implicare decizională, politico-militară și securitare ale statelor, coalițiilor și alianțelor în diferite regiuni ale lumii.
Rolul activității de intelligence va continua să crească având în vedere faptul că nu se întrevăd progrese semnificative în direcția diminuării vulnerabilităților globale cu care se confruntă omenirea, respectiv: terorismul, proliferarea armelor de nimicire în masă, crima organizată, criza energetică și competiția pentru controlul și repartiția resurselor, degradarea mediului înconjurator, dezechilibrele dintre statele bogate și cele sărace, problemele legate de dinamica demografică, migrația și starea de sănătate a populației.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Privind Rolul Serviciilor de Informatii In Contracararea Riscurilor de Securitate (ID: 138004)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.