Consideratii Privind Recuperarea Traumatismelor Umarului LA Un Grup DE Sportivi

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Anatomia și fiziologia articulației scapulo-humerale

1.1 Anatomia și fiziologia articulației scapulo-humerale

1.2 Suprafețele articulare : dimensiuni, orientare

1.3 Noțiuni de biomecanică

CAPITOLUL 2. Traumtismele umărului: luxația scapulo-humerală

2.1 Noțiuni preliminare

2.2 Etiopatogenie- cauze, mecanisme, anatomie patologică

2.3 Clasificare anatomopatologică

2.4 Elemente de diagnostic- criterii pentru susținerea lui:

2.4.1 Examen clinic

2.4.2 Investigații paraclinice

2.5 Evoluție și prognostic

2.6 Tratament

CAPITOLUL 3. Considerații privind recuperarea traumatismelor

umărului la un grup de sportivi

3.1 Cadrul metodologic și operațional al cercatării

Premise, scop, ipoteză

Metode folosite în cercetare

Subiecții

3.2 Cazuistică privind recuperarea traumatismului

3.3 Efectele determinate

CAPITOLUL 4. Rezultatele cercetării și interpretarea lor

CAPITOLUL 5. Concluzii

Bibliografie

Introducere

Una din marile capcane în care-și prind destinul oamenii este neglijarea unei probleme de sănătate. Când organismul îți dă un semn că se petrece ceva în nere-gulă, ar trebui să iei tramvaiul și să te duci la medic. O zonă a ortopediei este trecută cu vederea de către oamenii, și anume entorsele și luxațiile nu sunt date pe mâna medicilor după celebrul dicton „ lasă că trec de la sine!”. Și din neglijarea unei en-torse sau luxații care nu-l sperie pe om ca o fractură, se ajunge la stricarea funcțio-nării unei articulații, încât cu greu medicii mai pot remedia situația.

Dacă pentru un om obișnuit trecerea cu vederea peste unele probleme articulare nu-i afectează decât din punctul de vedere al sănătății ulterioare, pentru un sportiv de performanță acest lucru poate însemna, în cel mai rău caz retragerea, și odată cu ea apar și problemele financiare, sociale etc.

„Aplicarea artei și stiinței medicale, din puct de vedere preventiv și terapeutic, practicii sportului și activității fizice cu scopul de a exploata posibilitățile pe care le oferă sportul de a menține sau ameliora starea de sănătate și de a evita eventualele pericole” reprezintă conform consiliului european definiția medicinei sportive.

Dacă pentru majoritatea indivizilor exercițiul fizic este un factor de menținere a stării de sănătate, pentru sportivii de performanță acesta poate deveni, în anumite condiții, un factor dăunător. În cursul practicării exercițiilor fizice și a sportului pot apărea accidente, atât la nesportivi cât și la sportivi, dintre acestea cele mai frecvente sunt cele traumatice.

Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este in continuă ascensiune, iar numărul celor care iubesc sportul și doresc realizarea de performanțe sportive cât mai competitive pe plan internațional au crescut mult în ultimele decade ale seco-lului de curând încheiat. În paralel, numărul sportivilor accidentați în timpul procesului de intruire și pregătătire, precum și în timpul competiților sportive, a crescut și el ingrijorător de mult.

Există o strânsă interdependență între numărul și felul traumatismelor sportive și caracteristicile fiecărei discipline sportive. Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice, specificul regulamentului disciplinei respective, echipamentul și aparatura folosită, condițiile de mediu și organizatorice, sunt printre multiplele cazuri care fac să varieze nu numai procentajul de traumatisme sportive, ci și felul și localizarea lor.

Traumatologia sportivă reușește să definească o patologie care sancționează imediat sau în timp o practică irațională a unei ramuri de sport.

În toate ramurile sportive, performanțele se îmbunătățesc de la un an la altul, încât, fără exagerare, ele reprezintă o activitate psihometrică de limită, implicând din partea competitorilor un maximum de viteză, forță, rezisență, capacitate de evoluare în condiții de stres etc, și odată cu aceste performanțe, datorită solicitărilor intensive, atât fizice cât și psihice crește și riscul accidentărilor.

Recuperarea traumatismelor la sportivi prezintă multiple particularități față de recuperarea leziunilor similare la nesportivi, care impun adaptări substanțiale ale managementului recuperării și metodologiei utilizate.

Capitolul 1.

Anatomia și fiziologia articulației scapulohumerale

Umărul este regiunea prin care membrul superior este solitar cu toracele. Articulația scapulohumerală reprezintă elementul central al umărului, factor foarte imporatant din punct de vedere funcțional. Este cea mai mobilă articulație. Umărul își datorește marea sa mobilitate (în toate direcțiile), funcționalității sinergice a articulațiilor scapulo-humerale, acromio-claviculare și sterno-costo-claviculare, la care se adaugă articulația scapulo-toracică (falsă articulație) și bursa seroasă subacromio-deltoidiană (planul de alunecare subdeltoidian).

1.1. Anatomia și fiziologia articulației umărului

Articulația umărului sau scapulohumerală este situată între cavitatea glenoidă a omoplatului și capul humerusului (fig 1.1).Cavitatea articulară a omoplatului este mărită, datorită prezenței unui burelet articular în formă de inel. Suprafețele articulare sunt fixate de capsula articulară (ligamentul capsular) și ligamentul coracohumeral.

Capsula ligamentară se inseră pe omoplat, pe conturul cavității glenoide și pe

humerus, la nivelul gâtului anatomic.

Capsula articulară este subțire și permite

oaselor articulate mișcări foarte accentuate și variate,

caracteristice acestei articulații. Ea este întărită prin

ligamente auxiliare, printre care: ligamentul glenohu-

meral superior, care se găsește pe partea anterioară a

capsulei, ligamentul glenohumeral inferior, care se

găsește pe partea posterioară a capsulei, ligamentul

glenohumeral lateral, care este așezat pe partea latera-

lă a capsuleiarticulare și ligamentul glenohumeral

mijlociu, așezat pe partea medială a capsulei; el are

formă triunghiulară și este cel mai gros dintre ligamentele care fig 1.1

întăresc capsula acesteiarticulații.

Ligamentul coracohumeral este un ligament lat, care se află în partea superioară a capsulei. Se inseră cu un capăt pe apofiza coracoidă, iar marginile extremității opuse se unesc cu capsula articulară.

O caracteristică a articulației scapulohumerale o formează faptul că tendonul ramurii lungi a bicepsului străbate articulația și este învelit într-o prelungire a sinovialei care trece prin șanțul bicipital.

Articulația umărului face parte din artrodii (articulație pluriaxială, enartroză)și este cea mai mobilă articulație din organism. În ea se fac mișcări de abducție, adducție, flexie, extensie și circumducție, adică în toate direcțiile.

1.2. Suprafețele articulare (dimensiuni)

Cavitatea glenoidă are o formă de pară cu o înalțime medie de 41mm și o lațime medie de 25mm, subîntinzând un arc de 76˚ în plan frontal și 62˚ în plan transversal. Înalțimea cavității glenoide este de 73%, iar lățimea de 57% din diametrul capului humeral, acest raport reprezentând indicele glenohumeral Saha.

Suprafața articulară a glenei acoperă ceva mai mult de un sfert din suprafața articulară a capului humeral, labrul glenoidian completând această acoperire la 75%.

În plan frontal raza de curbură a glenei este mai mare decât a capului humeral. Studiul congruenței articulare în plan transversal a arătat că există trei varietăți anatomice (fig 1.2).

Tipul A prezintă o rază de curbură a glenei mai mare decât a capului humeral. Contactul dintre cele două și implicit zona de transmitere a forțelor sunt centrale și sunt posibile mișcări de translație în plan antero-posterior ale capului humeral față de glenă.

Tipul B prezintă raze de curbură egale ale glenei și capului humeral permițând teoretic ca suprafețele aflate față în față realizeze un contact integral, iar transmiterea forțelor să se distribuie egal pe întreaga suprafață.

Tipul C prezintă o rază de curbură a glenei mai mică decât a capului humeral, contactul și transmisia forțelor între cele două suprafețe articulare se realizează periferic, pe circumferința glenei.

În 93% din cazuri, articulația scapulo-hu- merală este de tip A, în care un cap humeral mai

Fig. 1.2-conformații posibile ale rotund se articulează cu o cavitate glenoidă mai

suprafeței articulare aplatizată, cele două suprafețe articulare venind în contact pe 30% din suprafețele aflate față în față. Capul humeral are un diametru de 48mm (37-55mm) iar suprafața articulară definită de colul anatomic subîntinde un arc de 155˚.

Orientarea suprafețelor articulare

Scapula este așezată pe peretele toracic posterior, planul scapular fiind înclinat anterior 30-40˚ față de planul frontal (fig 1.3).

Poziționarea glenei față de corpul scapulei nu este unanim apreciată. În plan transversal putem considera suprafața glenei ca fiind perpendiculară pe axul lung al scapulei, existând fie o ușoară anteversie de 2˚ sau o ușoară retroversie.o discordanță similară există și în privința poziției glenei în plan frontal, la ținerea brațelor pe lângă corp. Exită autori care au constatat că aceasta privește 3-5˚ în sus, în timp ce alții au

Fig. 1.3- orientarea suprafeței articulare constatat că privește 5˚ în jos.

Suprafața articulară a capului humeral este orientată în

sus la 47˚ și prezintă o retroversie de 30˚ față de planul bicondilian al humerusului distal (fig 1.4).

Anteversia glenei împreună cu retroversia cu același număr de grade a capului humeral permite celor două suprafețe articulare să stea în permanențăfață în față. Unghiul cervico-diafizar al humerusului este de 141˚.

Fig 1.4- orientarea suprafețelor

articulare humerale

Capsula articulară, ligamentele și tendoanele de inserție

ale coafei rotatorilor

Capsula articulară este în mod normal subțire și laxă, având un volum în care ar putea să încapă chiar două capete humerale. Capsula este întărită de ligamente care, la rândul lor, sunt în mod normal laxe, spre deosebire de genunghi și majoritatea celorlalte articulații. Stabilitatea articularăpasivă conferită de ligamente se manifestăcu precădere la pozițiile extreme ale articulației. Rotațiile humerusului sunt de cea mai mare amplitudine cu brațul pe lângă corp, întrucât în această poziție ligamentele sunt în stare de maximă relaxare. Pe măsură ce brațul este ridicat, amplitudinea de rotație diminuă, ligamentele fiind progresiv tersionate și tensionate.

Ligamentul gleno-humeral superior se atașează de marginea glenoidiană în apropierea apexului labrului, conjugat cu tendonul lung al bicepsului. Funcționează numai cu brațul în aducție și previne subluxația inferioară a capului humeral. Ligamentul gleno-humeral mijlociu are inserția largă, de la ligamentul gleno-hume- ral superior până la unirea treimii medii cu treimea inferioară pe marginea anterioară a glenei. Limitează rotația externă în condițiile unei abducții ușoare sau moderate. Nu ei rotatorilor

Capsula articulară este în mod normal subțire și laxă, având un volum în care ar putea să încapă chiar două capete humerale. Capsula este întărită de ligamente care, la rândul lor, sunt în mod normal laxe, spre deosebire de genunghi și majoritatea celorlalte articulații. Stabilitatea articularăpasivă conferită de ligamente se manifestăcu precădere la pozițiile extreme ale articulației. Rotațiile humerusului sunt de cea mai mare amplitudine cu brațul pe lângă corp, întrucât în această poziție ligamentele sunt în stare de maximă relaxare. Pe măsură ce brațul este ridicat, amplitudinea de rotație diminuă, ligamentele fiind progresiv tersionate și tensionate.

Ligamentul gleno-humeral superior se atașează de marginea glenoidiană în apropierea apexului labrului, conjugat cu tendonul lung al bicepsului. Funcționează numai cu brațul în aducție și previne subluxația inferioară a capului humeral. Ligamentul gleno-humeral mijlociu are inserția largă, de la ligamentul gleno-hume- ral superior până la unirea treimii medii cu treimea inferioară pe marginea anterioară a glenei. Limitează rotația externă în condițiile unei abducții ușoare sau moderate. Nu are influență când brațul este în 90˚abd.

Ligamentul gleno-humeral inferior este atașat de marginea antero-inferioa- ră și posterioară a glenei. Marginea antero-superioară a acestui ligament este destul de îngroșată, descriindu-se o bandă superioară și o pungă axilară inferioară. Pe măsură ce brațul este dus în abducție, funcțiile de suport translează dinspre superior spre inferior. În rotație externă, la 90˚ de abducție, ligamentul gleno-humeral inferior se răsucește într-o bandă fibroasă ce traversează suprafața antero-inferioară a articulației . ligamentul gleno-humeral inferior este principalul stabilizator static al umărului.

Ligamentul coraco-humeral își are originea pe partea antero-laterală a proce-sului coracoid și se îndreaptă în două benzi peste partea superioară a humerusului către cele două tuberozități. Acest ligament în mod fiziologic se opune subluxației inferioare și patologic blochează rotația externă în redorile de umăr.

Extremitatea superioară a humerusului este înconjurată ca un manșon de tendoanele de inserție ale mușchilor care alcătuiesc coafa rotatorilor. Aceștia sunt dinspre anterior spre posterior: subscapularis, supraspinatus, infraspinatus și teres minor. Dacă la acetabul stabilitatea conferită de conformația suprafețelor articulare joacă un rol important, în cazul articulației gleno-humerale, glen aeste mică și aplatizată, iar pentru a permite amplitudinea mare de mișcare ligamentele și capsula articulară sunt laxe. În aceste condiții, stabilitatea acestei articulații este în primul rând dinamică, rolul mușchilor care alcătuiesc coafa rotatorilor fiind pe lângă de a efectua sau iniția anumite mișcări, acela de a aduce în permanență glena în opoziție cu capul humeral și a realiza astfel stabilizarea dinamică a articulației.

1.3. Noțiuni de biomecanică

Funcționarea fizilologică a umărului presupune mișcări sincrone și armonioase la cinci nivele diferite: scapulo-humeral, scapulo-toracic, subacromial, acromo-clavicular și sterno-clavicular. Deși spațiul subacromial nu are întrutotul caracteristicile morfologice ale unei articulații modul său de fucționare precum și faptul că este sediul celor mai frecvente „deranjamente” au făcut ca acesta să fie considerat de majoritatea autorilor europeni drept a doua articulație a umărului.

Încercările de descriere cantitativă a cuplării mișcărilor din articulațiile mai sus menționate cu atribuirea unui număr exact de grade de mișcare ce are loc în fiecare articulație au eșuat din cauza unei marii variabilități. Putem evalua clinic mișcarea globală a umărului și putem descrie calitativ mișcările ce au loc la nivelul articulațiilor respective.

Mișcările umărului

Pentru descrirea mișcărilor umărului folosim ca planuri de referință planurile standard ale corpului: frontal, transversal, sagital, la care datorită importanței sale, unii autori adaugă planul scapular descris de Neer (fig 1.5).

Mișcările umărului se determină atât activ, cât și pasiv. Limitarea mișcărilor active ale umărului poate fi datorată durerii, slăbiciunii musculare, contracturii țesuturilor moi sau blocurilor osoase. Examinarea pasivă a umăruluielimină dintre aceste necunoscute forța musculară, aceasta fiind furnizată în acest caz de examinator. fig 1.5- planul scapular

Pentru orientarea rapidă asupra posibilităților de mobilizarea activă a pacientului, putem folosi „testul scărpinatului” al lui Apley. Cerând pacientului să ajungă cu mâna dusă prin față marginea medială a scapulei opuse, testăm abducția și rotația externă, apoi cerând pacientului să facă același lucru cu mâna dusă prin spate testăm adducția și rotația internă (1.6).

Fig 1.6- testul de scărpinare Apley

În plan frontal, pacientul efectuează mișcările de abducție si adducție (fig 1.7). Din spatele pacientului fixăm unghiul inferior al scapulei în timp ce cu cealaltă mână îndepărtăm brațul pacientuluide corp. În mod normal scapula rămâne pe loc până la o abducție de 20˚ după care mișcarea din articulația gleno-humerală continuă împreună cu mișcarea din articulația scapulo-toracică într-un raport de 2:1 până la 120˚, moment în care colul chirurgical al humerusului se lovește de arcul coraco-acromial, mișcarea în continuare este posibilă prin rotația externă a humerusului care orientează tuberozi-tățile spre postero-inferior și oferă o suprafață articulară supli-mentară.

În plan sagital se efectuează mișcările de flexie și extensie, iar în plan transver- sal au loc mișcările de flexie și extensie orizontală. Mișcarea de ridicare a brațu- lui efectuată în planul scapular se numește elevație. Rotațiile umărului sunt maxime cu brațul pe lângă corp întrucât, în această poziție, ligamentele articulare sunt în poziție de relaxare maximă și minime cu brațul ridicat, poziție în care ligamentele și capsula sunt torsionate.

Mișcările de suprafață de la nivelul articulației scapulo-humerale sunt de rota-ție, rulare și translație (fig 1.8).

La subiecții normali, atât în plan frontal cât și în plan transversal, mișcarea principală este cea de rotație. În plan frontal, apare o translație superioară de 3mm la primele 30˚ de fig. 1.7

elevație pentru ca, în continuare să apară translații în sus sau în jos de 1mm. În plan transversal, capul humeral rămâne, de asemenea, centrat pe cavitatea glenoidă, la extensie orizontală maximă combinată cu rotație externă apărând o translație posterioară de 4mm.

Preponderența mișcărilor de rotație face ca centrii instantanei de rotație să rămână relativ con-stant în centrul capului humeral, spre deosebire de situațiile patologice de rupturi ale coafei rotatorilor sau de instabilități ale umărului în care centrii de rotație instantanee deviază considerabil de la centrul capului humeral.

fig 1.8- răsucire, translație, rulare

Capitolul 2.

Traumatismele umărului – luxația scapulo-humerală

2.1 Noțiuni preliminare

Luxația este o afecțiune traumatică, de gravitate mare, care constă în deplasarea permanentă a extremităților articulare (suprafețele articulare își pierd raporturile dintre ele). În luxația scapulo-humerală (LSH), în urma acțiunii unui traumatism direct sau indirect, capul humeral părăsește raporturile sale normale cu cavitatea glenoidă a scapulei.

Este cea mai freecventă dintre luxațiile articulare. Tratamentul său este o urgență. Ea prezintă numeroase forme clinice și multiple complicații.

LSH este una din urgențele cele mai frecvente întîlnite în practica traumatologică. Această frecvență este explicată de următoarele date:

articulația scapulohumerală prezintă mișcări de amplitudine mare și în multe direcții;

între suprafețele articulare (cap humeral și glenă) există o disproporție, suprafața cavității glenoidale reprezentînd numai 1/6 din suprafața capului humeral;

articulația scapulohumerală are un aparat ligamentar de întărire slab reprezentat.

Problematica luxației umărului mascotă a examinatorilor, este vastă, dar este greu de circumscris, în puține pagini, o afecțiune a cărei bibliografieîncepe de la Hipocrat și care este întotdeauna de actualitate.

Umărul este un complex articular. Luxația zisă „a umărului” se referă la scapulo-humerală, care de fapt ea însăși cuprinde două articulații: gleno-humerală și subacromio-coracoidiană.

Articulația gleno-humerală este cea implicată direct în luxație (fig. 2.1). ea cuprinde:

– pe de o parte, capul humeral, a cărui parte articulară reprezintă o treime de sferă;

– pe de altă parte, cavitatea glenoidă a omoplatului, strâmtă și puțin profundă.

Îmbucarea pieselor osoase este asemănătoare cu cea dintre o minge de fotbal și o farfurie. Stabilizarea acestei îmbinări este realizată de urmatoarele elemente:

Fig. 2.1- articalația gleno-humerală ● pasive:

▪ un inel fibrocartilaginos, buretelul glenoidian, aplicat pe marginea cavității glenoide, va mării adâncimea acesteia;

▪ o capsulă articulară, cu armături ligamentare, amarează circumferința capului humeral la circumferința glenei. Ansamblul realizează o cavitatate închisă.

● active: ▪ o șapsă musculo-tendinoasă, venind de la omoplat să coafeze capul humeral; este coafa rotatorilor. Aceasta are dublă funcție: menținerea congruenței gleno-humerale și mobilizarea capului humeral. Ea este chei acestei articulații, deoarece permite umărului să asocieze două performanțe contradictorii pentru o articulație: mobilitate mare și stabilitate.

Articulația subacromio-coracoidiană este alcătiută din:

– în sus, o boltă osteofibroasă, constituită dinainte spre înapoi de coracoidă,

ligamentul acromio-coracoidian, acromionul;

– în jos, capul humeral, acoperit de inserțiile mușchilor coafei rotatorilor;

– între cele două , o voluminoasă bursă „seroasă” : bursa subacromio-deltoidiană.

Există deci un spațiu de alunecare, lubrifiant, între polul superior al humeru-sului și plafonul scapular. Articulația subacromio-coracoidiană nu comunică cu cea gleno-humerală.

Articulația scapulo-humerală are posibilități dinamice neegalate de alte articu-lații. Toate sectoarele de mobilitate sunt prezente și ample. Mai mult, mobilitatea omoplatului în raport cu toracele mărește aceste posibilități.

Mobilitatea umărului este definită prin raportare la poziția anatomică de refe-rință. Astfel, rotația anatomică neutră este obținută atunci când cu brațul de-a lungul corpului, cotul fiind flectat la 90˚, antebrațul este în plan sagital. Această rotație 0, de referință, este diferită de poziția de repaus sau funcțională a umărului care este în rotație internă.

2.2. ETIOPATOGENIE –CAUZE, MECANISME, ANATOMIE

PATOLOGICĂ

Cele mai frecvente luxații ale umărului se datorează traumatismelor puternice (accidente). La persoanele vîrstnice, luxațiile pot apare și după simple gesturi mai energice, cum ar fi: aruncarea unei mingii, ridicarea unui obiect.

Luxația scapulo-humerală poate apare și la sportivi de performanță: handbaliști, tenismeni, jucători de volei, luptători. La aceste persoane există un risc mare de recidivă.

Alte cauze sunt:

– luxații congenitale, care se datoresc unor malformații, care sunt foarte rare;

– luxațli patologice, care sînt urmarea unor afecțiuni care distrug unul din elementele care compun articulația, făcînd ca extremitățile osoase să nu mai stea în contact. Luxații patologice apar cel mai adesea în: tuberculoza osteo-articulară, în poliomielită și tabes.

Instalarea luxației se produce prin mai multe mecanisme în urma unui traumatism, fiind favorizată de existența unei instabilități articulare. În cazurile recidivante s-a remarcat și prezența malformațiilor segmentelor osoase.

Într-o luxație se produc leziuni importante ale capsulei articulare și ale ligamentelor (smulgeri, ruperi sau dilacerări). Capsula articulară a articulației scapulo-humerală este relaxată și subțiată și se poate rupe foarte ușor; cele două margini ale rupturii pot fi libere, flotante. Se mai poate produce, la partea antero-inferioară a glenei, o dezinserție a capsulei de pe cadrul glenoidian.

Mușchii supra- și subspinoși pot fi smulși de pe inserțiile lor și dilacerați.

Datorită distrugerilor vasculare apare întotdeauna și hemartroza. Se produc și leziuni ale nervilor și mușchilor din vecinătate, prin forfecarea lor între cele două capete osoasecare determină luxația. Prin acest mecanism se poate produce și un hematom periarticular.

Leziunile osoase pot fi și ele importante: cel mai frecvent are loc o detașare marginii glenei sao o fractură parcelară a extremității superioare a humerusului.

Menținerea timp îndelungat a segmentelor în poziția în care s-a produs luxația duce la modificări deosebite ale elementelor articulației lezate. Țesuturile moi se retractă treptat, se cicatrizează în noua poziție, iar capul humeral suferă importante modificări.

2.3. CLASIFICARE ANATOMOPATOLOGICĂ:

În ceea ce privește variantele anatomo-patologice, date de locul unde migrează capul humeral, cele mai frecvent întîlnite sunt:

luxația anterioară cu următoarele variante:

▪ subcoracoidiană (fig. 2.2)

▪ extracoracoidiană

▪ intracoracoidiană

▪ subclaviculară (fig. 2.3)

f fig. 2.2

o urmează luxația posterioară (fig. 2.4 )

luxația inferioară (fig. 2.5).

În funcție de integritatea pielii:

luxații închise, atunci cînd pielea rămîne integră

luxații deschise atunci cînd forța traumatică a reușit să lezeze și pielea; în acest caz există riscul producerii artritei supurate, care com-

plică foarte mult evoluția luxației.

fig. 2.3

Alte tipuri:

luxația recidivantă (habituală) scapulo-humerală,

luxația veche scapulo-humerală (apare cînd luxația recentă nu este redusă în primele 2 săptămîni).

Cea mai frecventă luxație întîlnită în practică

este luxația anterioară. Survine cel mai des, în urma unei căderi pe mână sau cot,

umărul fiind în fig. 2.4

abducție-rotație externă. Datorită șocului, capul humeral nu are altă ieșire decât partea anterioară a articulației. Această deplasare a capului poate provoca mai multe leziuni:

-o decolare capsulo-periostală în partea anterioa-ră a glenei (fig. 2.6), existând două tipuri:

fig. 2.5

În primul tip, capul traversează partea slabă antero-inferioară a capsulei, situație în care capsula, după repunere, are șanse bune de cicatrizare. În cel de al doilea tip, capul sfâșie bureletul, capsula și periostul părții anterioare a colului omoplatului. După acest tip de leziune, cicatrizarea nu se face, iar drumul recidivei este deschis;

-o eroziune sau o fractură parcelară a marginii antero-in-ferioare a glenei. Stadiul lezional mai presus de dezinserția burelerului, este cel al fracturii-separare sau fracturii cu tasare a rebordului antero-inferior al glenei. Această leziune poate trece neobservată pe un clișeu de față. Clișeu de profil al glenei frecvența și importanța deficitului glenoidian. Fractura glenei poate fi majoră, interesând un sfert sau mai mult din suprafața glenoidiană. În acest caz ea este evidentă,

fig. 2.6 repunerea și osteo-sinteza fragmentului osteocartilaginos re-clamând intervenția imediată;

– fractura marginii posterioare a capului: impactul capului humeral luxat cu rebordul glenoidian provoacă o fractură-tasare a părții postero-superioare a capului. Această leziune este cunoscută sub denumirea de „leziunea Hill-Sachs”. Frecvența acestei „ancoșe” este diferit apreciată de autori, de la 10-50%.

După importanța traumatismului inițial distingem două categorii de umeri:

– umeri stabiliîn care traumatismul inițial a fost violent. Ne putem teme de complicații; dar dacă toate consecințele traumatismului au fost reparate, nu ar trebui să observăm recidive;

– umeri instabili în care traumatismul ințial era nesemnificativ. Luxația ar fi explicată printr-o laxitate ligamentară, sau un defect de talie sau orientare a glenei, sau o disfuncționaliate musculară. Recidiva cu probabilitate crescută este de temut.

2.4. Elemente de diagnostic – criterii pentru susținerea lui

2.4.1. a. Examen clinic

Durerea este extrem de vie, fiind determinată de excitațiile puternice care pornesc din proprioceptorii existenți în capsule și ligamentele întinse sau rupte. Această durere nu cedează la calmantele obișnuite. Singura soluție de a calma durerea este readucerea cît mai urgentă a capetelor articulare în poziție normală.

Impotența funcțională apare din cauză că cele două capete articulare nu mai sunt în poziție normală, iar mișcările specifice nu se mai pot executa.

Deformarea regiunii: relieful normal al regiunii articulare se schimbă din cauza poziției diferite a oaselor.

Atitudine vicioasă: modificările de poziție a capetelor articulare fac ca segmentul respectiv al corpului să ia și să se mențină într-o poziție anormală, vicioasă.

Echimoză și hematom, mai mult sau mai puțin importante.

Hemartroza și hidrartroza: este prezența de lichid sanguinolent sau clar în articulație.

Simptome date de compresiuni vasculare: astfel pot apare gangrene în teritoriul irigat de vasul respectiv.

Inspecția umărului se efectuează din față, din spate și din profil. Se examinează comparativ aspectul morfologic al umerilor și se notează prezența unor tumefacții articulare și periarticulare, o roșeață cutanată locală, contracturi sau atrofii musculare și existența unor atitudini antalgice.

Bolnavul se prezintă după accident în așa-zisa poziție Desault, cu capul înclinat de partea umărului traumatizat, care este ușor coborît, cu brațul lipit de torace, iar antebrațul în unghi drept fiind susținut la nivelul cotului de mîna cealaltă.

În luxația subcoracoidiană brațul accidentatului se află în abducție de 25°—30° și

ușoară rotație internă. Examinarea se face cu torsul dezgolit:

▪ din față, deformarea este caracteristică;

▪ semnul epoletului: umărul și-a pierdut conturul său rotunjit, iar deltoidul cade vertical, sub proeminența acromionului;

▪ lovitura de topor externă: axul brațului formează cu deltoidul un unghi deschis în afară;

▪ din profil, șanțul deltopectoral este umplut prin bombarea capului humeral luxat.

în luxația extracoracoidiană brațul este situat în abducție și rotație externă'

Varianta intracoracoidiană prezintă brațul în abducție, rotația internă fiind completă, iar antebratul lipit de trunchi.

în luxația subclaviculară, brațul se află în rotație internă, lipit de trunchi.

în luxația posterioară, brațul este rotat intern. Examinarea atentă poate evidenția bombarea posterioară a capului humeral.

în luxatia inferioară subglenoidiană, brațul se află în abducție maximă, fiind menținut în această poziție de mîna sănătoasă.

Semnele de luxație anterioară sunt clasice și cu excepția subiecților deosebit de muscu-loși sau adipoși, diagnosticul este unul de inspecție. La cea mai mică îndoială semnul fidel al lui Berger sau abducția ireductibilă, va risipi incertitudinile.

Clinica luxației posterioare este mult mai înșelătoare. Efectiv bolnavul este în poziție de imobilizare a membrului superior. Atitudinea lui nu este suspectă. Conturul umărului pare normal, nu totdeauna putând fi percepută bombarea posterioară a capului. Trebuie, deci, testată totdeauna rotația externă, care în luxație este imposibilă.

Aspectul luxațiilor inferioare este prea spectacular pentru a trece neobservat. În realitate există mai multe grade de abducție legate de poziția capului care se așează doar subglenoidian, sau mai jos de-a lungul marginii axilare a omoplatului.

Tot la inspecția regiunii traumatizate se poate evidenția o deformare caracteristică „umărul de epolet". În luxația scapulohumerală, punctul cel mai proeminent al umărului nu mai este dat de capul humeral care a migrat, ci de acromion, sub care se constată o depresiune. Examinarea umărului respectiv poate evidenția tumefacție sau echimoze, iar brațul apare mărit în circumferință (semnul lui Hamilton).

Palparea sistematică a reperelor anatomice ale umărului permite depistarea unor semne și simptome importante și a unui diagnostic topografic algezic precis.

În cazul luxației anterioare palparea va evidenția:

▪ vacuitatea spațiului subacromial

▪ abducția ireductibilă

▪ capul humeral în poziție subcoracoidiană este palpabil în axilă.

Se apreciază, în sfârșit, unele modificări în tonusul și troficitatea mușchilor umărului.

Examenul clinic trebuie să cerceteze, de asemenea, posibilitatea existenței unei complicații imediate:

asocierea unei luxații cu o fractură regională (fractură de trohiter, de col humeral, de glenă, de coracoidă);

complicații nervoase (elongații de plex brahial, paralizia nervului circumflex);

complicații vasculare (mai rar întîlnite,leziuni ale arterei si venei axilare);

luxația deschisă;

complicații musculare (rupturi musculo-tendinoase).

2.4.2. b. investigații paraclinice – examenul radiologic

Examenul radiografic (de față și profil) este obligatoriu ori de cîte ori bănuim, sau sîntem siguri, că avem de-a face cu o luxație. El arată poziția în care se găsesc segmentele luxate, fapt important pentru că manevrele de reducere diferă adeseori în funcție de poziția în care se găsesc capetele osoase. Examenul radiografic confirmă diagnosticul și are o mare contribuție la bilanțul complicațiilor.

Este util și pentru a arăta dacă nu există și o fractură concomitentă, eventualitate care complică afecțiunea și face mult mai dificil tratamentul.

Articulația scapulo-humerală nu este situată nici în plan frontal, nici în plan sagital, ci într-un plan situat la 45˚ față de cele două. Astfel că, un clișeu strict de față trebuie făcut înclinând raza cu aproximativ 45˚, în raport cu planul frontal în care se găsește pacientul. Un un clișeu de față permite evocarea tuturor diagnosticelor:

– în luxația anterioară, capul este deplasat în jos și înăuntru;

– în luxația posterioară, nu există deplasare în înălțime, ci doar o încălecare radiografică între capul humeral și glenă. Din nefericire această încălecare este des observată în practi- că, în absența oricărei luxații. Este suficient ca radiografia să nu fie executată strict din față, pentru ca supra- fig. 2.7

punerile să realizeze un fals aspect de încălecare (fig 2.7).

– în luxația inferioară, capul se găsește mai mult sau mai puțin sub glenă, cu humerusul în abducție netă. Nu trebuie interpretate ca luxații traumatice inferioare, aspectele de deplasări inferioare ale capului humeral ,fără abducție, cum se văd în atoniile musculare posttraumaticesau în paralizii de deltoid.

În practică și pentru mai multă siguranță, se impune și clișeu de profil, singu-rul care probează formal, sensul luxației:

– în luxația anterioară, capul humeral este deplasat înaintea glenei;

– în luxația posterioară, capul humeral este deplasat înapoia glenei.

Există mai multe tipuri ale radiografiei de profil care acoperă toate eventualitățile: profilul axilar, transtoracic, al omoplatului și profilul lui Bloom și Obata (fig. 2.8-2.10).

fig. 2.8- profil axilar : 1.capul humeral, 2. glena, 3.

coracoida, 4.trohinul, 5. acromionul, 6. interlinia acromio-claviculară, 7. clavicula

fig. 2.9- profil omoplat

fig. 2.10- profilul Bloom și Obata

2.5 EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

În prezența unei luxații simple, în care nu s-au rupt ligamentele și capsula pe mari întinderi, în care nu sunt compresiuni vasculare, nervoase, nu sunt distrugeri musculare și reușim în foarte scurt timp de la apariția ei să o reducem și să o imo-bilizăm, evoluția este favorabilă și este posibil ca această luxație să nu se mai refacă niciodată.

În caz că nu sînt astfel de situații favorabile și, mai ales, dacă nici nu s-a făcut un tratament urgent și corect, luxația poate recidiva, sau pot apărea fenomene de artroză.

Prognosticul este și mai grav în caz de :

● complicații osoase cum ar fi :

– fractura glenei (fig. 2.11)

– fractura-înfundare a marginii posterioare a capului humeral sau leziunea Hill-Sachs (fig.2.12)

– fractura trohiterului (fig. 2.13)

– fractura capului humeral (fig. 2.14) ;

● complicații musculo-tendinoase întâlnite sub forma leziunilor coafei rotatorilor (fig. 2.15) ;

● complicații nervoase :

– leziuni ale plexului brahial

– leziuni ale nervului circumflex ;

● complicații vasculare.

Impactul capului humeral

cu marginea anterioară a

glenei

aspect al feței posterioare a capului

fig. 2.11- fractură de glenă : a. fragment mic

b. fragment mare fig 2.12- leziunea Hill-Sachs

fig. 2.14- fractura capului humeral fig. 2.13- fractură de trohiter

fig. 2.15 – fractura coafei rotatorilor :

a. ruptură parțială a coafei- procedeul McLaughlin

b. excizia defectului, fofilarea firelor

c. închiderea breșei

d. rezultatul final

2.6 TRATAMENT

Ortopedic

Tratarea unei luxații se numește reducerea luxației. Ea constă în repunerea corectă, adică readucerea în articulație a celor două capete osoase, pe aceeași cale pe care s-a facut luxația. Această reducere trebuie făcută cît mai urgent posibil. Se face de preferință sub anestezie generală de scurtă durată sau anestezie locală (obținută prin infiltrații periarticulare cu novocaină, xilină) care permit cel mai bine executarea manevrelor de reducere fără mari tracțiuni și fără leziuni sau distrugeri osoase, articulare, musculare, vasculare sau nervoase.

Metodele de reducere a luxației de umăr sînt multiple. Cele mai întrebuințate sunt:

■ Metoda Hipocrate: bolnavul este în decubit dorsal pe o masă sau o canapea; medicul prinde antebrațul în treimea distală și face o tracțiune, în timp ce călcîiul introdus în axilă face o mișcare inversă. (Fig.2.16 ). Repunerea capului humeral în glenă este simțită și auzită printr-un zgomot caracteristic.

■ Metoda von Artl: accidentatul stă pe un scaun cu spătar înalt, medicul prinde treimea proximală a brațului cu o mînă și articulația cotului cu altă mînă, efectuînd o tracțiune progresivă în jos (axul brațului cu axul spătarului de la scaun formînd un unghi de 30°); (Fig. 2.17). fig. 2.16 – metoda Hipocrat

■ Metoda Mothes: constă dintr-o tracțiune susținută a membrului superior luxat, membrul fiind adus în abducție de aproximativ 110°— 120° și extensie, iar corpul fiind fixat cu o chingă trecută peste toracele bolnavului, pentru a asigura contraextensia.

În luxațiile anterioare, diversele procedee de repunere, care utilizează abducția și rotația externă cu sprijin direct pe capul luxat, vizează mărirea

randamentului celor două elemente fundamentale:

fig. 2.17- metoda von Artl relaxarea musculară și tracțiunea în axul membrului.

În luxațiile posterioare manevra clasică de repunere asociază: tracțiunea în axul membrului, împingerea directă spre înainte a capului humeral, precum și o rotație externă ușoară (fig. 2.18).

fig. 2.18- repunere luxație posterioară:

1. tracțiune în ax; 2. rotație externă.

În luxațiile inferioare, repunerea se face prin tracțiune în axul membrului, aflat în poziție de luxație (fig. 2.19).

Dacă luxația s-a redus corect, durerile dispar aproape complet și mișcările din articulație se reiau cu amplitudinea lor normală. Este obligatoriu să se facă întotdeauna și un control radiografic, care dă asigurări asupra calității repunerii și arată dacă nu există o leziune osoasă concomitentă. Dacă există o astfel de leziune, și ea n-a existat anterior, înseamnă că s-a produs în timpul executării manevrelor de repunere.

fig. 2.19- repunere luxație inferioară:

1. tracțiune în ax și abducție;

2. adducție.

Chirurgical

Dacă nu reușește reducerea luxației pe cale ortopedică (nesîngerîndă), ea va fi redusă pe cale chirurgicală (sîngerîndă). În luxațiile vechi, aproape întotdeauna este obligatoriu să se intervină chirurgical.

Dacă bănuim că s-au produs rupturi importante capsulare, de ligamente, sînt necesare intervenții chirurgicale de specialitate. Cu atît mai mult sînt necesare intervențiile chirurgicale în caz de leziuni vasculare și nervoase.

După reducere, ortopedică sau chirurgicală (sîngerîndă), articulația se imobilizează pentru o perioadă de cel puțin 2—3 săptâmîni, pentru ca extremitățiie osoase să fie menținute în contactul lor normal și pentru ca rupturile capsulare și ligamentare să se repare. După acest interval se reiau mișcări susținute, dar fine.

După scoaterea aparatului gipsat, se reiau progresiv mișcările active și se începe programul de recuperare funcțională.

În caz de luxații deschise se va face de urgență intervenție chirurgicală, care constă în toaleta locală, debridarea țesuturilor care nu au vitalitate suficientă, repunerea segmentului luxat în articulație, sutura capsulei și a articulației. Operația este urmată de imobilizare, urmărirea atentă postoperatorie (eventual antibioterapie) și apoi tratament fizioterapic.

Recidivele. De multe ori o luxație se poate repeta, mai ales dacă prima oară nu s-a aplicat un tratament corect. În luxația scapulo-humerală apar cele mai frecvente recidive. De obicei aceste luxații recidivante, denumite și ,,habituale" se repun ușor (uneori chiar de către pacient). Fără îndoială că recidivele determină o invaliditate mai mult sau mai puțin accentuată, fapt care obligă a se face tot ceea ce este necesar la prima luxație pentru a nu expune la recidive. Pentru aceste luxații recidivante sînt indicate și intervenții chirurgicale, adevărate intervenții plastice ortopedice, prin care se repară capsula articulară și se întăresc ligamentele de menținere în contact a celor două segmente osoase. Cele mai utilizate sunt :

■ tehnica Bankart, care repară părțile moi și constă din inserarea capsulei și bureletului la rebordul glenoidian ca sau fără retensionarea mușchiului subscapular (fig. 2.20);

■ tehnica Bristow-Latarjet, care plasează un obstacol osos înainntea glenei, barând astfel ieșirea capului humeral (fig. 2.21) ;

■ tehnica capsulomioplastiei Putti-Platt (fig. 2.22).

fig. 2.20- schița operației Bankart.

fig. 2.22- procedeul Putti-Platt : I.Secționare deltoid,

coracobiceps și subscapular, artrotomie;

II. fofilarea firelor;

III. sutură în palton cu avansarea inserției subscapularului:

IV. reinserarea coracobicepsului.

fig. 2.21- schița operației Bristow-Latarjet.

Principiile Și obiectivele tratamentului

BALNEOFIZIOTERAPEUTIC

Este deosebit de important în recuperarea totală a umărului. După ce se renun-ță la imobilizare, datorită fragilității cicatricei capsulo-ligamentare și musculare se ține cont de următoarele reguli:

Nu se practică mobilizarea pasivă,

Rearmonizarea articulației gleno-humerale se face mai tardiv, cînd se ating deja 70 grade de antepulsie și / sau abducție a brațului,

Vor fi evitate, în primele 2 săptămîni, mișcările de abducție, rotație externă și retropulsie.

În luxațiile posterioare este interzisă rotația internă și retropulsia, dar este indicată rotația externă.

TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE

Aceasta folosește ca factor terapeutic temperatura cu valori cuprinse între 0 – 80°.

Mediile care permit utilizarea excitantului termic sunt reprezentate de: apă, nisip, nămol, parafina etc.

În funcție de influențele pe care excitanții termici le execută asupra sistemului de termoreglare al organismului, se disting următoarele zone de temperatură ale me-diilor utilizate:

-zona de indiferență, la care termoreglarea este minim solicitată, menținera home-otermiei centrale a corpului realizându-se ușor;

– zona care impune solicitări mari ale termolizei, datorită aportului crescut de căldură din exterior, cu efect hipertermic (apă, aer cald, lumină, parafină);

– zona care solicită intens termogeneza, temperaturile mediului (aer, apă) fiind in jurul punctului crioscopic al apei (0°C ).

La organismul uman în repaus, senzația de confort termic se constată la o temperatură cutanată de 34-35°C, central de 37°C și la un debit cutanat de 0,2 l/min pe m² de suprafață corporală.

Temperatura cutanată oscilează la același individ în limite destul de mari, în timp ce temperatura centrală se caracterizează printr-o constantă remarcabilă.

Termoterapia sub formă aplicațiilor de căldură produce:

– modificări ale unor constante fizice ale țesuturilor și umorilor, crește solubilitatea corpurilor dizolvate, ramolește grăsimile;

– vasodilatația periferică pasivă cu hiperemie, cu atât mai rapidă cu cât stratul adipos este mai slab reprezentat;

– vasoconstricție capsulo-ligamentară, cu efect antiseptic și analgetic;

– efecte miorelaxatoare, decontracturante;

– crește secreția sudoripară;

– crește schimburile metabolice si rezistentă la infecții.

Aplicațiile de nămol se realizează frecvent sub formă de oncțiuni (se unge suprafața pieli) locale sau generale.

Se utilizează mai ales nămolurile sapropelice de turbă si nămolurile minerale, care au o conductibilitate termică mai mică decât apa, de aceea temperatura la care se aplică este în jur de 47ºC .

Grosimea stratului de nămol variază intre 2-4 cm.

Joncțiunile generale cresc la 39º temperatura centrală a corpului; efectul hiper-termic poate fi scăzut prin aplicarea unui strat mai subțire sau scăderea temperaturii nămolului la valori de circa 42-43ºC .

Aplicațiile de parafină reprezintă proceduri termoterapeutice artificiale utilizate frecvent în serviciile de recuperare.

De cele mai multe ori preceda programul kinetic, realizând așa numita "preîncalzire".

Parafina este utilizată în stare semisolidă, la temperatura de 50º; se aplică pe o durată de 15-20 minute, prin pensulare sau sub forma de placă de parafină sau baie.

HIDROTERAPIA

Reprezintă terapia prin schimbul de căldură între corp sau segmente ale acestuia și apă. Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul de caldură si devine hidrokinetoterapie când este insoțită de mobilizări.

Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factorii mecanici și termici.

În funcție de temperatura de indiferență a apei (34-35 ) se descriu:

– băi reci, între 0 – 26ºC, care scad temperatura corpului;

– băi neutre, între 26-35ºC, fără efect important asupra temperaturii corpului;

– băi calde cu temperatura egală sau mai mare de 35ºC .

Băile calde cu temperatură peste 38ºC, hipertermie între 38 – 40ºC și intens hiperterme peste 40º au efecte nocive constînd în astenie marcată incompatibilă cu mobilizarea activă; apa prea rece împiedică mobilizarea confortabilă.

Căldura de conducție și suprafața mare a corpului (1,5-2 m²), bogat inervată, permite efectuarea unor schimburi termice foarte rapide.

Efectele băilor calde:

– vasodilatație periferică manifestată prin: hiperemie, tahicardie, scăderea tensiunii arteriale;

– sedare generală;

– creșterea pragului durerii, cu scăderea sensibilității periferice;

– eliberarea de substante imunologic active.

Imersiile totale constau în scufundarea întregului corp în căzi, bazine, piscine, la diverse temperaturi ale fluidului:

imersiile totale la temperaturi reci durează 10-20 secunde, maxim 1 minut și sunt precedate, de obicei, de o procedură caldă. Efectul este excitant.

imersile totale la temperaturi calde se aplică mai ales sub formă ascendentă, pornindu-se, pentru acomodarea subiectului, de la temperatura de confort, care se menține circa 5 minute.

În continuare, temperatura apei crește cu 1º la 2 minute.

Efecte: vasodilatație accentuată, cu supraîncălzire centrală a corpului care atinge valori de 39-40ºC, accelerarea metabolismului.

Imersiile parțiale: constau în scufundarea parțială a corpului, mai ales a extre-mităților. Se realizează: proceduri reci, calde, alternante și ascendente Hauffe:

▪ procedurile reci au efecte decongestive cerebrale și viscerale, când se aplică pe o durată de 1-2 minute și antiinflamatorii – antisudorale, când durata se prelungete la 5-10 minute;

▪ procedurile calde produc vasodilatație periferică pasivă, bronhorelaxare și scăderea spasmului vascular.

▪ procedurile alterne acționează prin factorul termic cald si rece.

Imersia la temperatura de 38 – 40ºC se menține 2-3 minute, până la apariția hipermiei, după care extremitățile se mențin 20-30 secunde în apa rece.

TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE

Folosește aplicațiile terapeutice ale curentului continuu, discontinuu, energia radiantă și vibrațiile mecanice de înaltă frecvență (vibroterapie).

Curentul continuu se folosește în galvanizări simple, băi galvanice și ionizări.

1. Galvanizarea simplă utilizează efectele interpolare ale trecerii unui curent continu prin organism; fluxul de electroni este constant și unidirecțional, dirijat de la polul pozitiv către cel negativ.

Efecte:

– crește excitabilitatea la polul negativ, efect utilizat pentru stimularea fibrelor motorii;

– scade excitabilitatea la polul pozitiv, efect utilizat pentru obținerea analgeziei.

În suferințele acute se folosesc intensități "sub prag", iar în cele cronice, "peste prag".

Durata unei ședințe este de 20-30 minute.

Pentru suferințele acute se recomandă 8 -10 ședințe, în aplicații zilnce și 12-20 ședințe, aplicate zilnic sau la 2 zile, pentru suferințele cronice.

2. Băile galvanice combină acțiunea curentului electric continuu cu efectul termic al apei. Intensitatea curentului este de 20 mA.

a) Baia 4 celulară poate folosi:

– patru celule, realizând două circuite: unul se închide la nivelul membrelor superioare, al doilea la nivelul membrelor inferioare;

-pentru membrele superioare;

-pentru membrele inferioare;

-la nivelul membrelor superioare și inferioare de aceeași parte (homola-

teral).

– o celulă (monocelular) în care circuitul include numai un membru, polul indiferent fiind plasat cervical sau lombar.

b) Baia Stanger este o formă de baie galvanică, în care întregul corp este în imersie. Vasodilatația secundară are efecte hipotensoare moderate; direcția curentului este aceeași ca și în galvanizarea simplă.

3.Ionizarea (ionoforeza) utilizează proprietățile electrolitice ale trecerii curentului continuu: prin îmbibarea unui electrod cu soluție salinică, ioni de polaritate inversă vor fi eliberați și vor penetra tegumentul. Penetrabilitatea ionilor în organism este superficială, deoarece ionii sunt preluați rapid de circulație.

Durata ședinței variază între 5 – 30minute, iar intensitatea curentului între 8 -15 mA. Ședințele se recomandă zilnic sau la 2 zile.

Principalii ioni folosiți sunt:

aplicați la polul negativ, dar activi la polul pozitiv:

– iodul, are acțiuni: vasodilatatoare, antisclerozate, antiartritice.

-ionul salicil, are acțiune antialgică și decongestivă.

-corticoizii, sub formă de hidrocortizon și succinat sodic de prednisolon în concetrație 1, au acțiuni antiinflamatorii locale.

aplicați la polul pozitiv, dar activi la polul negativ:

-calciul are acțiuni sedative și recalcifiante.

Curentul discontinuu

1. Curenți cu frecvență joasă

a) cu frecvență (15 – 40 Hz) induc efecte excitomotorii pe fibrele musculare cu excitabilitatea normală.

b) cu frecvență variabilă din grupa cărora cei mai importanți sunt curenții diadinamici (CDD).

Efectele curenților diadinamici sunt diferite, în funcție de formă:

difazatul – are cel mai important efect analgetic și este utilizat la începutul ședinței, înaintea celorlalte forme de CDD, ridica pragul sensibilitatii dureroase. Perioada scurta -are efect excitator și acționează ca un masaj profund,având acțiune vasocon-strictoare.

-are cel mai important efect excitomotor.

Durata totală a sedinței este cuprinsă între 5-12 minute; se adminstrează zilnic și nu se depășește 10 sedințe.

2. Curenții cu frecvență medie sunt creați sinusoidali alternativi cu frecvență cuprinsă între 3.000 -10.000 Hz.

Electrozii sunt mari și se aplică longitudinal sau transversal.

Efectele:

▫ termice superficiale și profunde, interesând în special masele musculare;

▫ vasodilatatoare importante;

▫ excitomotori, pe musculatura striată și netedă.

Indicații:

Afecțiuni ale aparatului locomotor: posttraumatice (entorse, luxații, algoneuro-distrofie reflexă), reumatismele (artrite, artroze cu diverse localizări), nevralgii, nevrite, pareze;

3. Curenții interferențiali rezultă din suprapunerea a doi curenți de frecvență medie decalați cu 100 MHz. Aparatul utilizat este de tip interfrem.

Efecte: ▫ excitomotorii pe fibrele musculare striate cu inervație normală și pe

musculatura netedă;

▫ analgetic;

▫ miorelaxant;

▫ termic superficial și profund.

Indicații:

Afecțiuni ale aparatului locomotor: posttraumatice, reumatologice (degenerative și inflamatorii).

4. Curenții cu frecvență înaltă sunt curenți sinusoidali alternativi a căror frecvență depășeste 100.000 Hz.

a) unde scurte (3 – 30 MHz)

Efecte:

▫ termic, reprezintă principalui factor terapeutic;

▫ vasodilatator și metabolic, secundar celui termic;

▫ antialgic, independent de cel termic.

Ședințele au o durată de 10-15 minute; se aplică zilnic sau la 2 zile. Se recomandă maxim 10-15 ședințe.

Indicații:

Afecțiuni ale aparatului locomotor: posttraumatice, reumatologice.

b) unde cu frecvență înaltă pulsatilă (Diapulse), de obicei între 400–600 impulsuri/secundă.

Efecte:

▫ favorizează resorbția hematoamelor;

▫ stimulează formarea țesutului de granulație;

▫ ameliorează osteoporoza;

▫ scad contractura musculară;

▫ favorizează formarea calusului.

Electrotreapia prin energie radiantă (Fototerapia)

Constă în utilizarea acțiunii energiei radiante luminoase asupra corpului.

a) infraroșiile se aplică prin intremediul lămpilor Solux cu puteri între 500 – 2000W sau sub foma băilor de lumină parțiale sau generale.

Efecte:

▫ termice importante, prin absorbție transformându-se în căldură;

▫ vasodilatatoare și hipersudorale;

▫ decongestive, antiseptice și analgezice.

Ultrasunetele se produc ca urmare a transformării oscilațiilor electrice de înaltă frecvență în vibrații longitudinale; au frecvență mai mare de 18.000 Hz.

b) ultrasunetele

Efecte:

▫ antiinflamatorii, datorată creșterii permeabilității celulare;

▫ ultrasunetele realizează un micro masaj mecanic al țesuturilor, respon-sabil de creșterea permeabilității membranelor celulare și de vasodilatația locală:

termice locale, superficiale, dar și profunde, dependente de calitatea țesuturilor și de gradul de absorbție al ultrasunetelor fibrolitice.

Indicațiile: afecțiuni ale aparatului locomotor:

TRATAMENTUL PRIN MASAJ

Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate sistematic la suprafața organismului în scop terapeutic si profilactic.

Acțiunea fiziologică a acestor manevre constă în aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminațiile nervoase superficiale cutanate (exteroceptori). Acestea măresc excitabilitatea și întăresc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efectele fiziologice ale masajului:

● Acțiuni locale:

▫ Acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular și articular;

▫ Acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale;

▫ Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbție în regiunea masată;

● Acțiuni generale:

▫ Stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;

▫ Creșterea metabolismului bazal;

▫ Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare.

Cel mai important mecanism de acțiune în masaj este reprezentat de meca-nismul reflex. Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument și proprioceptorii din mușchi, tendoane și ligamente, la nivelul cărora iau naștere stimuli de diferite intensități care primesc și transmit informații către SNC.

Concomitent cu acțiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate conțin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sînge (pielea fiind un adevărat rezervor de sînge), masajul produce o influență considerabilă asupra întregului organism.

Un alt mecanism de acțiune a masajului este reprezentat de apariția în urma compresiunilor, ciupiturilor, frămîntărilor și baterilor a unor reacții intense în piele, cu formarea unor produse metabolice cu efect stimulant, ce ajung în circulația generală.

Alt mod de acțiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstițiale, țesuturilor conjunctive, masajul putînd să intervină favorabil, ajutînd la rezorbția lor în sînge pentru a fi eliminate.

Descrierea anatomică a regiunii

Scheletul centurii scapulare este format din: scapulă, claviculă, partea superioară a humerusului. Aceste oase au ca articulație:

– articulația scapulo-humerală (propriu-zisă), cea mai importantă articulație.

– articulațiasterno-claviculară.

– articulația acromio-claviculară .

Musculatura care acționează asupra articulațiilor centurii scapulare este:

– în regiunea anterioară: mușchii micul și marele pectoral și mușchiul subclavicular

– în regiunea posterioară a omoplatului: mușchiul trapezul superior, mușchii supra și subspinoși, mușchii micul și marele rotund, mușchiul subscapular, mușchiul ridicător

– în regiunea laterală; mușchii deltoizi, formați din trei fascicule .

Nervii care trec prin această regiune sunt nervii plexului cervical, care se des-part în ramuri ale flexului brahial. La articulația umărului se află pachetul vasculo-nervos și ganglionar care nu trebuie traumatizat.

Tehnica masajului

Masajul umărului constă din alunecări ascendente scurte și dese, aplicate pe partea anterioară, laterală și posterioară a segmentului. Manevrele pot fi prelungite în față spre torace, în sus spre gât și în apoi spre omoplat.

Bolnavul este așezat pe un scaun rotativ la înălțimea dorită de el, acoperit cu un cearceaf pe torace și cu umerii descoperiți. Bolnavul pune mâna pe șold iar maseorul, în picioare pe partea laterală a bolnavului. Începe masajul cu netezirea cu ambele palme, pornind de la vârful deltoidului până la acromion, după care o mâna coboară circular pe mușchii pectorali, iar cealaltă pe mușchii omoplatului.

A doua formă de netezire: se pornește de pe pectoral și de pe mușchii omopla-tului până la acromiom, unde se pune mână peste mână și se coboară până la vârful deltoidului, deci manevrele sunt circumflexe.

Netezirea pieptene se face pe deltoid. O altă netezire cu partea cubitală a dege-telor se face pe articulația propriu zisă; se pornește de la acromion până sub axilă, ca și când am decupa umărul (de 2-3 ori).

Urmează frământarea cu o mână care se face ținînd contrapriză sub braț, iar cu cealaltă de la vârful omoplatului, pe mușchi, în 2-3 straturi, către coloană, apoi al patrulea strat pe mușchii supraspinoși ai omoplatului, până la acromiom, după care se face frământarea pe deltoidul posterior și median. Se schimbă mâna contrapriză și cu cealaltă frământăm pectoralii către acromiom apoi deltoidul anterior și cel median (de 2-3 ori), pe aceste direcți se face și frământarea cu două mâini și contratimpul.

Geluirea se face pe aceleași direcții cu deosebirea că la partea superioară a omoplatului se ia spina între degete și mai facem odată și pe șanțurile V-ului deltoi-dian și a fasciculelor.

Fricțiunea se face pe aceeași direcție cu geluirea. Se face tapotament, vibrație, cernutul și măngăluirea și se încheie cu netezirea. În cazul musculaturii flasce se aplică ciupitul.

KINETOTERAPIA

Înainte de a începe manevrele kinetice de recuperare, se va face examenul mobilității (bilanțul articular și muscular):

– Antepulsia brațului (flexia sau anteducția): amplitudinea ridicării anterioare a brațului, care normal se efectuează în articulația scapulo-humerală, este între 0° și 90°, iar între 90° și 180° se efectuează în articulațiile scapulo-humerală și scapulo-toracică (la ultimele 50° contribuie și mușchii paravertebrali de partea opusă). Se testează mușchiul deltoid (fasciculul anterior) care este mușchiul principal al antepulsiei brațului.

– Retropulsia brațului (extensia sau retroducția): amplitudinea mișcării este 50-60° mișcarea activă și 80-90° cea pasivă. Cea mai mare parte a mișcării se efectuează în articulația scapulo-humerală (prin acțiunea mușchilor marele dorsal, fasciculul posterior al deltoidului și marele rotund). Sectorul final al retropulsiei se efectuează în articulația scapulo-toracică, cu proiecția posterioară a umărului (sub acțiunea fascicolului mijlociu al trapezului, romboizilor și marelui dorsal). In practică se face numai testarea musculară a marelui dorsal.

– Abducția brațului: amplitudinea ridicării laterale a brațului (180°). Între 0° și 90° mișcarea se efectuează în articulația scapulo-humerală (prin acțiunea supraspinosului și fibrelor mijlocii ale deltoidului; la o contrarezistență puternică se asociază și lunga porțiune a bicepsului).

– Adducția brațului consta în revenirea brațului din poziția de abducție, cu apropierea de trunchi. Adducția pură, din poziția zero, nu este posibilă, datorită trunchiului. Se poate însă măsura adducția combinată cu anteducția sau cu retro-ducția brațului. De fapt, adducția brațului se face prin acțiunea gravitației; mușchii adductori intervin activ numai când au de învins o rezistență. Se testează mușchiul marele pectoral, care efectuează adducția până la contactul cu trunchiul.

– Rotația externă a brațului (normal, 40-60°). Poziția zero (de referință) este cu brațul lipit de trunchi și cotul flectat la 90° (pentru a elimina astfel contribuția pronosupinației la rotația humerusului îm jurul axului său longitudinal). Din această poziție se rotește antebrațul, în plan orizontal.

– Rotația internă a brațului (normal, 90-95°). Din poziția de referință se rotează medial brațul, în plan orizontal până la contactul cu trunchiul, apoi se asociază o retropulsie, notând până unde poate ajunge mâna (zona coccigiană, lombară, dorsală). Testarea rotației se poate face și din decubit dorsal, cu brațul în abducție de 90° și cotul flectat ]a 90°; antebrațul aflat la verticală se rotește în sus (rotație extemă) sau în jos (rotație internă).

În afară de aceste șase mișcări fundamentale, trebuie testate și mișcările din articulațiile scapulo-toracică, sterno-claviculară și acromio-claviculară și anume:

Ridicarea umărului: normal, 6-10 cm față de orizontala biclaviculară „de repaus".

Coborârea umărului (normal, 2-3 cm sub orizontala biclaviculară „de repaus") se efectuează sub acțiunea fasciculului inferior al trapezului și micului pectoral.

Proiecția anterioară a umărului (asociată cu abducția omoplatului): în repaus, marginea spinală a omoplatului este paralelă cu linia apofizelor spinoase. Normal, marginea omoplatului se poate depărta de linia apofizelor spinoase cu peste 4 cm (o adevărată „alungire" a membrului superior, permițând apucarea obiectelor situate la distanță). Se cere subiectului să apuce un obiect situat la o distanță egală cu lungimea membrului superior plus 4 cm.

Proiecția posterioară a umărului (asociată cu adducția omoplatului, apropiin-du-se de linia apofizelor spinoase cu 2-3 cm, față de poziția de repaus).

Obiectivele kinetoterapiei

Fiind articulația cea mai mobilă, care are rolul să poziționeze mâna, orice li-mitare a mișcărilor este greu suportată de bolnav, îl va împiedica în exercitarea activităților profesionale și chiar în activitățile uzuale zilnice. De aceea, refacerea mobilității este primul obiectiv recuperator pentru umăr, ca de altfel pentru toate articulațiile membrului superior.

Limitarea mișcărilor umărului este determinată în majoritatea cazurilor de afectarea aparatului capsulo-tendo-musculo-ligamentar dotat cu mari posibilități de reducere funcțională.

Prin adoptarea unor posturi.

A) În flexie:

Exercițiul 1- Pacientul în decubit dorsal, cu brațul ridicat în flexie maximală (pe lân-

gă urechi) și genunchii flectați: un sac de nisip așezat pe braț îl menține în

această postură – cotul întins.

Exercițiul 2 – În ortostatism, cu fața la spalier, la distanță de o lungime a membrului

superior: mâinile apucă bara de la nivelul umerilor; se duc fesele îndărăt,

în timp ce trunchiul se înclină în față între brațe.

B) În extensie:

Exercițiu – Subiectul în decubit dorsal, cu membrul superior în afara mesei, atâr-

nând în jos; un sac de nisip poate fi prins de braț (nu pe antebraț); un alt

sac, pe fața anterioară a umărului.

C) În abducție:

Exercițiu – Șezând pe un taburet lângă o masă (sau pe sol, lângă un scaun reglabil):

se așează brațul pe masă sau pe scaun,cotul fiind flectat la 90°(brațul abdus).

D) În rotație:

Exercițiul 1 – În decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută să-și coboare

cotul pe planul patului (rotația externă).

Exercițiul 2 – Subiectul, șezând pe un taburet, caută să-și ducă antebrațul la spate

(rotația internă).

Prin mobilizarea pasivă.

Flexia:

Exercițiu: din poziția șezând a pacientului, cu o mână asistentul fixează umărul (unghiul scapuloclavicular), iar cu cealaltă face priza pe treimea inferioară a brațului: se execută flexia “anatomică” ca și cea „funcțională” (asocierea unei abducțiide 30°).

Variante: din decubit dorsal sau din contralateral.

Extensia:

Exercițiu: Subiectul în decubit dorsal, cu umărul respectiv în afara mesei: asistentul blochează scaploclaviculara și execută extensiile “anatomică” și “funcțională”.

Variantă: din decubit contralateral.

Abducția:

Exercițiul 1: Subiectul înșezând; contra priză pe umăr și priză pe braț în treimea distală: se execută adducție „anatomică” și “funcțională” (Înainte de a executa abducția, se recomandă ca brațul să fie pus în rotație externă)

Variantă: din decubit dorsal, cu umărul la marginea mesei.

Adducția:

Exercițiul: Reprezintă mișcarea de revenire de la abducție.

Rotația internă:

Exercițiul: Subiectul în decubit dorsal pe o masă, cu brațul la 45°; se fixează umărul și se duce antebrațul pe masă cu mâna spre cap.

O primă variantă: dacă este la marginea mesei, se poate forța coborârea antebrațului sub nivelul corpului.

O a doua variantă: tot din decubit dorsal, cu cotul flectat la 90° și brațul abdus la 90°; de aici, antebrațul, ca un levier, este coborât pe planul mesei.

Rotația externă:

Exercițiul: Subiectul în decubit ventral, cu brațul abdus la 90°, cu cotul flectat la 90° și antebrațul atârnând la marginea mesei: fixând umărul bolnavului cu o mână, asistentul execută rotația externă.

Tonifierea musculaturii scapulare.

● Bascularea anterioară a umărului este mișcarea de antepulsie, cu o ușoară ridicare a umărului, realizată de micul pectoral, care tracționând în jos de coracoid, realizează o basculare a scapulei în jurul unei axe orizontale așezate în plan frontal. Micul pectoral fiind singurul mușchi care execută această mișcare.

Exercițiul – decubit lateral pe partea sănătoasă, cu brațul alungit și cotul flectat: asistentul prinde între mâini umărul pacientului (antero-posterior), executînd o presiune spre posterior, la care acesta se opune împingând înainte umărul.

● Bascularea posterioară a umărului este mișcarea de retroducție cu ușoară coborâre a umărului realizată de fascicolul inferior al trapezului.

Exercițiul – subiectul în decubit ventral, cu membrul superior pe lîngă corp, în mână cu o ganteră, pe care o ridică de pe planul mesei.

● Adducția scapulară este mișcarea ce apropie scapula de coloană printr-o translare, marginea axială posteriorizându-se, și care face să intre în acțiune trapezul, angularul și romboizii, într-o contracție simultană.

Exercițiul – pacientul în decubit ventral, cu umărul la marginea mesei; membrul superior atârnă vertical, având în mână o ganteră: se execută o abducție orizontală, care se asociează cu adducția scapulară; sau flectând cotul, gantera este deplasată vertical prin abducția orizontală.

● Abducția scapulară reprezintă traslarea corectă acompaniată de rotația scapulei, care orientează glena să “privească” în afară și înainte. Mișcarea este realizată de micul pectoral și marele dințat.

Exercițiul – un exercițiu cu scripete și contragreutate: subiectul execută o adducție orizontală cât mai completă.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ ( Ergoterapia )

Ergoterapia urmărește ca, prin muncă sau prin orice altă ocupație la care participă bolnavul, să-i restaureze sau să-i mărească performanțele și starea de sănătate.

La bolnavul cu afecțiuni la sistemul locomotor, terapia ocupațională își propune să corecteze disfuncțiile motorii determinate de boală și de inactivitate.

Terapia ocupațională este modalitatea de recuperare a coordonării și urmărește prelungirea exercițiilor de kinetoterapie pentru mobilizarea articulară și/sau tonifierea musculară, utilizând o serie de activitați complexe, atractive sau care captează atenția și răbdarea pacientului pentru o perioadă mai lungă de timp. În general, aceste activitați se execută cu mâinile. Se vor practica diverse activități casnice (grădinărit, roata olarului) sau sporturi (volei, baschet, înot, etc).

TRATAMENTUL BALNEOLOGIC

În perioada de remisiune completă, după trecerea completă sau aproape completă a leziunii, bolnavul poate beneficia de tratament balneo-fizical în stațiuni profilate pe tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.), unde asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică și, împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, vor asigura prevenirea recidivelor.

În recuperarea posttraumatică de orice fel se folosesc mai ales curele balneare cu nămol. Terapia cu nămol acționează prin cei trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic.

Notă: desenele și imaginile au fost scanate și prelucrate după imaginile din „Patologia aparatului

locomotor” de Dinu M. Antonescu, Editura Medicală București 2006

Capitolul 3.

Considerații privind recuperarea traumatismelor

umărului la un grup de sportivi

3.1. PREMISE:

– traumatismele impun întreruperea temporală a activității sportive;

– recuperarea cât mai rapidă a sportivului și revenirea în activitatea sportivă sunt

prioritare.

3.2. IPOTEZĂ: Prin utilizarea kinetoterapiei și a mijloacelor sale, revenirea în activi-

tatea sportivă a sportivului, după un traumatism care a necesitat repaus, va fii

eficientă sub aspectul duratei actului recuperator și a temeiniciei recuperarii.

În cadrul cercetării științifice am folosit metoda studiului de caz și metoda grafică.

Metoda studiului de caz este un instrument de cercetare descriptivă a unui caz, aplicând tehnica observației, culegerea de date, interviul, studiul documentelor.

De-a lungul aplicării, s-au respectat caracteristicile generale ale acestei metode:

– descrierea situației

– obținerea informațiilor despre cauza care a generat respectiva situație

– verificarea ipotezei

– concluzii.

Metoda grafică constă în aprecierea mai ușoară a rezultatelor obținute în urma cercetării realizate.

Cercetarea s-a desfășurat în cadrul secției de „Ortopedie-Traumatologie ” a Spitalului de Urgență „Prof. Dr. Dimitrie Gerota”,în ambele locații, sub îndrumarea Domnului Mircea Mărculescu, medic primar ortopedie-traumatologie și, sub supravegherea kinetoterapeutului Răzvan Florescu, pe un grup de 5 sportivi, de sex și vârste diferite.

Reducerea luxației,diagnosticarea, măsurătorile, imobilizarea s-au efectuat în București, iar partea de program cu exerciții s-a desfășurat in cadrul secției de recuperare medicală fizicală și balneologică a aceluiași spital dar ca locație în Bușteni. Perioada în care a avut loc cercertarea a fost 08.01.2009-14.04.2009, subiecții având perioade diferite de recuperare pentru același tip de luxație scapulo- humerală, anterioară.

Subiecții participanti la acesată cercetare, cu vârste cuprins între 20-33 ani, erau în momentul producerii accidentului sportivi activi.

SUBIECȚII

Efectele determinate prin utilizarea programelor de recuperare posttraumatică

Cauza care a determinat apariția traumatismului, momentul

producerii și perioada de desfășurare a programelor de recuperare

Inițialele numelui și prenumelui: G.I

Vârsta: 27 ani

Sex: masculin

Sport practicat: handbal

Vechime în practicarea sportului: 14 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală stângă

Cauza: contact dur cu suprafața de joc

Date:

– inspecție: ▪ semnul epoletului

▪ brațul se află în abducție de 25°—30° și ușoară rotație internă.

▪ lovitura de topor externă

– palpare: ▪ abducția ireductibilă

▪ capul humeral în poziție subcoracoidiană este palpabil în axilă.

– bilanț articular: ▪ flexie: 45°

▪ extensie: 10°

▪ abducție: 35°

▪ rotație internă: 0°

▪ rotație externă: 0°

– durere: greu suportabilă

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 20-45 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

– creșterea mobilității articulare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-6:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10

Ședințele 7-13:

– idem exercițiile anterioare (dozare mai mare);

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 14-21:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 22-26:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

Rezultate:

Inițialele numelui și prenumelui: S.R.

Vârsta: 23 ani

Sex: masculin

Sport practicat: baseball

Vechime în practicarea sportului: 7 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: neatenție în timpul antrenamentului

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală dreaptă.

Date:

– inspecție: ▪ din față observarea unei deformații

▪ abducția brațului

– palpare: ▪ vacuitatea spațiului subacromial

▪ cotul nu poate fi lipit de corp

– bilanț articular: ▪ flexie: 50°

▪ extensie: 20°

▪ abducție: 55°

▪ rotație internă: 0°

▪ rotație externă: 0°

– durere: foarte mare

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 20-55 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

– creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-4:

– stând, circumducții pumn, mobilizări complexe ale cotului

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 5- 10:

-idem ex. anterioare

– stând coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, ridicare și coborârea umerilor, simultan și alternativ; 2×10

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 14-21:

– idem ex anterioare

– abducție- adducție cu bastonul anterior sau posterior; 2×10

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

– lateral de banca de gimnastică, în sprijin pe muchiile băncii, flotări, 2×10

Ședințele 22-26:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

– decubit dorsal, în sprijjin simetric posterior, cu membrele superioare pe una din muchiiile băncii de gimnastică se execută flexia și extensia coatelor; 3×10

Rezultate:

Inițialele numelui și prenumelui:A.M

Vârsta: 20 ani

Sex: feminin

Sport practicat: handbal

Vechime în practicarea sportului: 8 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: contact puternic cu adversarul

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală dreaptă.

Date:

– inspecție: ▪ semnul epoletului

▪ brațul se află în abducție de 25°—30° și ușoară rotație internă.

– palpare: ▪ abducția ireductibilă

– bilanț articular: ▪ flexie: 45°

▪ extensie: 15° ▪ rotație internă: 0°

▪ abducție: 45° ▪ rotație externă: 0°

– durere: insuportabilă

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: – locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 30-55 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

– creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-5:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 6- 12:

-idem ex. anterioare

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 13-19:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 20-26:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

– roată laterală de pe loc

– roată laterală din elan

– stretching

Rezultate:

Inițialele numelui și prenumelui: P.L

Vârsta: 33 ani

Sex: feminin

Sport practicat: schi

Vechime în practicarea sportului: 18 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: contact puternic cu solul în urma unei căderi

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală stângă

Date:

– inspecție: ▪ semnul epoletului

▪ brațul se află în abducție de 25°—30° și ușoară rotație internă.

– palpare: ▪ abducția ireductibilă

– bilanț articular: ▪ flexie: 40°

▪ extensie: 15°

▪ abducție: 40°

▪ rotație internă:0°

▪ rotație externă: 0°

– durere: foarte mare

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 25-50 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

– creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-5:

– stând, circumducții pumn, mobilizări complexe ale cotului.

– pendulări Codman.

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 6- 12:

-idem ex. anterioare

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10.

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 13-19:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 20-24:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

Rezultate:

Inițialele numelui și prenumelui: M.B.

Vârsta: 26 ani

Sex: masculin

Sport practicat: fotbal

Vechime în practicarea sportului: 10 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: contact cu suprafața de joc

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală stângă.

Date:

– inspecție: ▪ din față observarea unei deformații

▪ abducția brațului

– palpare: ▪ vacuitatea spațiului subacromial

▪ cotul nu poate fi lipit de corp

– bilanț articular: ▪ flexie: 47°

▪ extensie:18°

▪ abducție: 50°

▪ rotație internă: 0°

▪ rotație externă: 0°

– durere: insuportabilă

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 20-45 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

– creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-7:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

Ședințele 8- 14:

-idem ex. anterioare

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 15-21:

– idem ex anterioare

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 22-27:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– decubit lateral, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2/5 a spalieruluiși sprijin pe un singur membru superior, se execută flexia și extensia cotului pe partea membrului superior de sprijin.

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

– exerciții de respirație, cu accent pe respirația costal superioară.

Rezultate:

Legendă: = data

= ședință asistată de kinetoterapeut

= ședință neasistată

Notă: înaintea începerii programului de exerciții,sau mai folosit (pentru toți pacien-

ții), în funcție de perioada de recuperare: mișcări active libere și mișcări acti-

ve cu rezistență; izometrie, masaj, electrostimulare, stretching, electroterapie,

presopunctură, crioterapie, medicație antiinflamatorie, compresiuni, tracțiuni,

tehnici FNP, Power-Training,

Capitolul 5.

Rezultatele cercetării:

◊ Momentul producerii traumatismului (fig. 5.1)

◊ Partea afectată (fig. 5.2)

◊ Cauze care au determinat producerea traumatismului (fig. 5.3)

◊ Atitudinea sportivilor față de programele de recuperare .

Interpretarea datele

▪ majoritatea traumatismelor s-au produs datorită căderilor, contactul cu suprafața de joc fiind foarte puternic;

▪ incidența este mai mare la nivelul umărului stâng;

▪ numărul de ședințe depinde gravitatea traumatismului;

▪ de o mare importanță este atitudinea sportivului față de programul de recuperare;

▪ în urma bilanțului articular s-a constat refacerea mobilității 100%.

▪ în toate cazurile sportivii au revenit în activitatea competițională.

fig. 5.1

fig. 5.2

fig. 5.3

Fig. 5.4

Fig. 5.5

Fig. 5.6

Fig. 5.7

Fig. 5.8

Capitolul 6.

Concluzii

În cadrul educației fizice și sportului accidentele sunt evenimente întâmplătoare care reprezintă cauze favorizante ale traumatismelor. Există posibilitatea ca același accident să provoace unui sportive o simplă lovitură, în timp ce altuia un traumatism foarte grav.

Cunoașterea cauzelor care duc la apariția traumatismelor este foarte importantă deoarece există posibilitatea prevenirii acestora. Printre măsurile care pot fi luate se numără:

– executare corectă a pregătirii pentru efort

– purtarea unui echipament adecvat

– consolidarea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice specifice sportului pe care îl practică

– abordarea sistematică și gradată a pregătirii, respectând principiul progresivității

– utilizarea de mijloace adaptate particularităților sportivilor antrenați

– respectare regulamentului

– efectuarea controlului medical periodic și respectarea recomandărilor primite.

Tipologia traumatismelor produse este diferită de la o ramură sportivă la alta.

De asemenea, există diferențe legate de frecvența aceluiași tip de traumatism, fapt determinat și de numărul practicanților disciplinei sportive respective.

Ramurile sportive prezintă unele diferențe evidente privind numărul facto-rilor favorizanți care duc la apariția traumatismelor: locul și condițiile de antrena-ment, complexitatea execuției tehnice, nivelul pregătirii fizice etc.

Odată produs, același tip de traumatism produce, la sportivi diferiți, stări psihice de diferite intensități. În această situație, cei care se ocupă de sportivi pot limita modificările negative care apar la acest nivel.

Permanent trebuie să se aibă în vedere că sportivul nu este un pacient obiș-nuit. El trebuie să se recupereze complet și în cel mai scurt timp, pentru a se integra în activitatea sportivă și competiționalăcât mai repede posibil.

Alcătuirea programelor de recuperare posttraumatică a avut la bază diagnos- ticul pus de medicul ortoped sau de medicul de recuperare medicală, ținându-se cont de recomandarea pentru un anumit tip de program, de condițiile întâlnite la locul unde se desfășoară antrenamentele sau de timpul pe care îl aveau la dispoziție spor-tivii pentru recuperare. Exercițiile care intrăîn alcătuirea programelor de recuperare se pot efectua în medii diferite. Programele de recuperare nu au fost „stas”, structura și mijloacele utilizate fiind mereu alternate. Numărul obiectivelor abordate în cadrul unei ședințe nu a fost mare dar nici unul singur. În stabilirea obiectivelor urmărite pentru fiecare ședință și în alegerea mijloacelor utilizate ținându-se cont de sportul practicat și de performanțele individual.

Revenirea pacientului la potențialul maxim s-a dovedit a fi puternic influențată de atitudinea acestuia față de programul de recuperare posttraumatică și de felul concret în care a participat la ședințele programate.

Eficiența programului de recuperare depinde și de plasarea sa în intervalul diurn, recuperarea fiind accelerată de faptul că ședințele de recuperare posttraumatică s-au desfășurat în același timp cu programul de antrenament al echipei din care sportivul făcea parte.

Kinetoterapia este cea care face posibilă revenirea sportivului la nivelul de performanță pe care acesta l-a avut înainte de traumatism. Fără ea, durata refacerii zonei traumatizate este foarte mare, sportivul având ghinionul ca revenirea sa să nu mai fie la același nivel de performanță.

Bibliografie

1. BACIU, C. „Aparatul locomotor (anatomie funcțională, biomecanică, diagnostic

diferențial)”, Editura Medicală București 1981

2. BACIU, C. „Programe de gimnastică medicală”, ed. Stadion București 1974

3. BACIU, C., RADOVICI, I. , CRISTEA, D. „Kinetoterapia pre și postoperatorie”,

ed. Sport- Turism București 1981

4. BĂLAN, V. „Mijloace, tehnici și metode pentru recuperarea traumatismelor”-

referat de doctorat nr.4, ANEFS 2004

5. BRATU, M. „Kinetoterapia în afecțiunile posttraumatice ale sportivilor”, ed. Bren

București 2004

6. BUZESCU, A.„Kinetoterapia în traumatologia sportivă-note de curs”, ed. ANEFS

București 2003-2004

7. BUZESCU, A.,GHERGHEL, C.„Recuperarea umărului după hemiartroplastia

efectuată în fracturile de epifiză proximală de humerus cu patru

fragmente”, Discobolul- Revista ANEFS de cultură, educație,

sport și kinetoterapie. Nr.12-2008.

8. CORDUN, M. „Kinetologie medicală”, ed. AXA 1999

9. CORDUN, M. „Postura corporală normală și patologică”, ed. ANEFS București

1999

10. CREȚU, A. „Igiena educației fizice și sportului”, ed. ANEFS București 1993

11. DINU, M. ANTONESCU „Patologia aparatului locomotor- vol.I”, Editura

Medicală București 2006

12. DRĂGAN, I. „Medicină sportivă”, Editura Medicală București 2002

13. IONESCU, A. „Ginmastică articulară”, Ed. Uniunii de cultură fizică și sport,

București 1954

14. ISPAS, C. „Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți”, ed. Art

Design București 1998

15. KISS IAROSLAV „Fizio-kinetoterapia și recuperarea medicală”, Editura

Medicală București 2007

16. MANOLE, V. „Kinetoterapia afecțiunilor din activitatea sportivă de

performanță”, ed. PIM, Iași 2009

17 NICULESCU, M. „ Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport”

București 2002

18. RADOVICI, I. , SAN-MARINA, E. „Recuperarea sportivilor traumatizați”

19. SABĂU, E. „Mijloace de refacere și recuperare în activitatea sportivă”, ed. Bren

București 2005

20. SIDENCO, L.E. „Bilanțul articular și muscular”, ed. APP București 1999

21. TRANDAFIR, T., POPESCU, M.„Artrologie și biomecanică”, ed. Scaiul, Bucu-

rești 1999

22. www.Ortopediaonline.ro

23. www.Kinetoterapie.ro

24. www.Informatiamedicala.ro

25. www.Topmasaj.ro

26. www.medicultau.ro

BACIU, C. „Aparatul locomotor (anatomie funcțională, biomecanică, diagnostic diferențial)”, Editura Medicală București 1981

BACIU, C. „Programe de gimnastică medicală”, ed. Stadion București 1974

BACIU, C., RADOVICI, I. , CRISTEA, D. „Kinetoterapia pre și postoperatorie”, ed. Sport- Turism București 1981

BRATU, M. „Kinetoterapia în afecțiunile posttraumatice ale sportivilor”, ed. Bren București 2004

BĂLAN, V. „Mijloace, tehnici și metode pentru recuperarea traumatismelor”- referat de doctorat nr.4, ANEFS 2004

BUZESCU, A. „Kinetoterapia în traumatologia sportivă- note de curs”, ed. ANEFS București 2003-2004

DRĂGAN, I. „Medicină sportivă”, Editura Medicală București 2002

NICULESCU, M. „ Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport” București 2002

RADOVICI, I. , SAN-MARINA, E. „Recuperarea sportivilor traumatizați”

SABĂU, E. „Mijloace de refacere și recuperare în activitatea sportivă”, ed. Bren București 2005

DUNU, M. ANTONESCU „Patologia aparatului locomotor- vol.I”, Editura Medicală București 2006

CORDUN, M. „Kinetologie medicală”, ed. AXA 1999

ISPAS, C. „noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți”, ed. Art Design București 1998

=== l1 ===

Introducere

Una din marile capcane în care-și prind destinul oamenii este neglijarea unei probleme de sănătate. Când organismul îți dă un semn că se petrece ceva în neregulă, ar trebui să iei tramvaiul și să te duci la medic. O zonă a ortopediei este trecută cu vederea de către oamenii, și anume entorsele și luxațiile nu sunt date pe mâna medicilor după celebrul dicton „ lasă că trec de la sine!”. Și din neglijarea unei entorse sau luxații care nu-l sperie pe om ca o fractură, se ajunge la stricarea funcționării unei articulații, încât cu greu medicii mai pot remedia situația.

Dacă pentru un om obișnuit trecerea cu vederea peste unele probleme articulare nu-i afectează decât din punctul de vedere al sănătății ulterioare, pentru un sportiv de performanță acest lucru poate însemna, în cel mai rău caz retragerea, și odată cu ea apar și problemele financiare, sociale etc.

„Aplicarea artei și stiinței medicale, din puct de vedere preventiv și terapeutic, practicii sportului și activității fizice cu scopul de a exploata posibilitățile pe care le oferă sportul de a menține sau ameliora starea de sănătate și de a evita eventualele pericole” reprezintă conform consiliului european definiția medicinei sportive.

Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este in continuă ascensiune, iar numărul celor care iubesc sportul și doresc realizarea de performanțe sportive cât mai competitive pe plan internațional au crescut mult în ultimele decade ale secolului de curând încheiat. În paralel, numărul sportivilor accidentați în timpul procesului de intruire și pregătătire, precum și în timpul competiților sportive, a crescut și el ingrijorător de mult.

Există o strânsă interdependență între numărul și felul traumatismelor sportive și caracteristicile fiecărei discipline sportive. Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice, specificul regulamentului disciplinei respective, echipamentul și aparatura folosită, condițiile de mediu și organizatorice, sunt printre multiplele cazuri care fac să varieze nu numai procentajul de traumatisme sportive, ci și felul și localizarea lor.

Traumatologia sportivă reușește să definească o patologie care sancționează imediat sau în timp o practică irațională a unei ramuri de sport.

În toate ramurile sportive, performanțele se îmbunătățesc de la un an la altul , încât, fără exagerare, ele reprezintă o activitate psihometrică de limită, implicând din partea competitorilor un maximum de viteză, forță, rezisență, capacitate de evoluare în condiții de stres etc, și odată cu aceste performanțe, datorită solicitărilor intensive, atât fizice cât și psihice crește și riscul accidentărilor. Sporturile cu cele mai numeroase traumatisme sportive sunt: fotbalul 14,40%, handbalul 10,40%, rugbyul 10,20%, atletismul si gimnastica fiecare câte 8,50%. Ca localizare 2,10% au fost localizate la cap și gât, 21,25% la membrele superioare, 3,35% la trunchi, 15,60% la abdomen și 57,70% la nivelul membrelor inferioare.

=== l2 ===

Anatomia și fiziologia articulației scapulohumerale

Umărul este regiunea prin care membrul superior este solitar cu toracele. Articulația scapulohumerală reprezintă elementul central al umărului, factor foarte imporatant din punct de vedere funcțional. Este cea mai mobilă articulație. Umărul își datorește marea sa mobilitate (în toate direcțiile), funcționalității sinergice a articulațiilor scapulo-humerale, acromio-claviculare și sterno-costo-claviculare, la care se adaugă articulația scapulo-toracică (falsă articulație) și bursa seroasă subacromio-deltoidiană (planul de alunecare subdeltoidian).

Anatomia și fiziologia articulației umărului

Articulația umărului sau scapulohumerală este situată între cavitatea glenoidă a omoplatului și capul humerusului (fig 1.1).Cavitatea articulară a omoplatului este mărită, datorită prezenței unui burelet articular în formă de inel. Suprafețele articulare sunt fixate de capsula articulară (ligamentul capsular) și ligamentul coracohumeral.

Capsula ligamentară se inseră pe omoplat, pe conturul cavității glenoide și pe

humerus, la nivelul gâtului anatomic.

Capsula articulară este subțire și permite

oaselor articulate mișcări foarte accentuate și variate,

caracteristice acestei articulații. Ea este întărită prin

ligamente auxiliare, printre care: ligamentul glenohu-

meral superior, care se găsește pe partea anterioară a

capsulei, ligamentul glenohumeral inferior, care se

găsește pe partea posterioară a capsulei, ligamentul

glenohumeral lateral, care este așezat pe partea laterală

a capsuleiarticulare și ligamentul glenohumeral mijlo-

ciu, așezat pe partea medială a capsulei; el are formă

triunghiulară și este cel mai gros dintre ligamentele care fig 1.1

întăresc capsula acesteiarticulații.

Ligamentul coracohumeral este un ligament lat, care se află în partea superioară a capsulei. Se inseră cu un capăt pe apofiza coracoidă, iar marginile extremității opuse se unesc cu capsula articulară.

O caracteristică a articulației scapulohumerale o formează faptul că tendonul ramurii lungi a bicepsului străbate articulația și este învelit într-o prelungire a sinovialei care trece prin șanțul bicipital.

Articulația umărului face parte din artrodii (articulație pluriaxială, enartroză)și este cea mai mobilă articulație din organism. În ea se fac mișcări de abducție, adducție, flexie, extensie și circumducție, adică în toate direcțiile.

Suprafețele articulare (dimensiuni)

Cavitatea glenoidă are o formă de pară cu o înalțime medie de 41mm și o lațime medie de 25mm, subîntinzând un arc de 76˚ în plan frontal și 62˚ în plan transversal. Înalțimea cavității glenoide este de 73%, iar lățimea de 57% din diametrul capului humeral, acest raport reprezentând indicele glenohumeral Saha.

Suprafața articulară a glenei acoperă ceva mai mult de un sfert din suprafața articulară a capului humeral, labrul glenoidian completând această acoperire la 75%.

În plan frontal raza de curbură a glenei este mai mare decât a capului humeral. Studiul congruenței articulare în plan transversal a arătat că există trei varietăți anatomice (fig 1.2).

Tipul A prezintă o rază de curbură a glenei mai mare decât a capului humeral. Contactul dintre cele două și implicit zona de transmitere a forțelor sunt centrale și sunt posibile mișcări de translație în plan antero-posterior ale capului humeral față de glenă.

Tipul B prezintă raze de curbură egale ale glenei și capului humeral permițând teoretic ca suprafețele aflate față în față realizeze un contact integral, iar transmiterea forțelor să se distribuie egal pe întreaga suprafață.

Tipul C prezintă o rază de curbură a glenei mai mică decât a capului humeral, contactul și transmisia forțelor între cele două suprafețe articulare se realizează periferic, pe circumferința glenei.

În 93% din cazuri, articulația scapulohumerală este de tip A, în care un cap humeral mai rotund se articulează cu o cavitate glenoidă mai aplatizată, cele două suprafețe articulare venind în contact pe 30% din suprafețele aflate față în față Fig. 1.2-conformații posibile ale Capul humeral are un diametru de 48mm (37-55mm)

suprafeței articulare iar suprafața articulară definită de colul anatomic subîntinde

un arc de 155˚.

Orientarea suprafețelor articulare

Scapula este așezată pe peretele toracic posterior, planul scapular fiind înclinat anterior 30-40˚ față de planul frontal (fig 1.3).

Poziționarea glenei față de corpul scapulei nu este unanim apreciată. În plan transversal putem considera suprafața glenei ca fiind perpendiculară pe axul lung al scapulei, existând fie o ușoară anteversie de 2˚ sau o ușoară retroversie.o discordanță similară există și în privința poziției glenei în plan frontal, la ținerea brațelor pe lângă corp. Exită autori care au constatat că aceasta privește 3-5˚ în sus, în timp ce alții au constatat că privește 5˚ în jos.

Fig 1.3- orientarea suprafeței artiulare scapulare

Suprafața articulară a capului humeral este orientată în

sus la 47˚ și prezintă o retroversie de 30˚ față de planul bicondilian al humerusului distal (fig 1.4).

Anteversia glenei împreună cu retroversia cu același număr de grade a capului humeral permite celor două suprafețe articulare să stea în permanențăfață în față. Unghiul cervico-diafizar al humerusului este de 141˚.

Fig 1.4- orientarea suprafețelor

articulare humerale

Capsula articulară, ligamentele și tendoanele de inserție

ale coafei rotatorilor

Capsula articulară este în mod normal subțire și laxă, având un volum în care ar putea să încapă chiar două capete humerale. Capsula este întărită de ligamente care, la rândul lor, sunt în mod normal laxe, spre deosebire de genunghi și majoritatea celorlalte articulații. Stabilitatea articularăpasivă conferită de ligamente se manifestăcu precădere la pozițiile extreme ale articulației. Rotațiile humerusului sunt de cea mai mare amplitudine cu brațul pe lângă corp, întrucât în această poziție ligamentele sunt în stare de maximă relaxare. Pe măsură ce brațul este ridicat, amplitudinea de rotație diminuă, ligamentele fiind progresiv tersionate și tensionate.

Ligamentul gleno-humeral superior se atașează de marginea glenoidiană în apropierea apexului labrului, conjugat cu tendonul lung al bicepsului. Funcționează numai cu brațul în aducție și previne subluxația inferioară a capului humeral. Ligamentul gleno-humeral mijlociu are inserția largă, de la ligamentul gleno-humeral superior până la unirea treimii medii cu treimea inferioară pe marginea anterioară a glenei. Limitează rotația externă în condițiile unei abducții ușoare sau moderate. Nu are influență când brațul este în 90˚abd.

Ligamentul gleno-humeral inferior este atașat de marginea anteroa-inferioară și posterioară a glenei. Marginea antero-superioară a acestui ligament este destul de îngroșată, descriindu-se o bandă superioară și o pungă axilară inferioară. Pe măsură ce brațul este dus în abducție, funcțiile de suport translează dinspre superior spre inferior. În rotație externă, la 90˚ de abducție, ligamentul gleno-humeral inferior se răsucește într-o bandă fibroasă ce traversează suprafața antero-inferioară a articulației . ligamentul gleno-humeral inferior este principalul stabilizator static al umărului.

Ligamentul coraco-humeral își are originea pe partea antero-laterală a procesului coracoid și se îndreaptă în două benzi peste partea superioară a humerusului către cele două tuberozități. Acest ligament în mod fiziologic se opune subluxației inferioare și patologic blochează rotația externă în redorile de umăr.

Extremitatea superioară a humerusului este înconjurată ca un manșon de tendoanele de inserție ale mușchilor care alcătuiesc coafa rotatorilor. Aceștia sunt dinspre anterior spre posterior: subscapularis, supraspinatus, infraspinatus și teres minor. Dacă la acetabul stabilitatea conferită de conformația suprafețelor articulare joacă un rol important, în cazul articulației gleno-humerale, glen aeste mică și aplatizată, iar pentru a permite amplitudinea mare de mișcare ligamentele și capsula articulară sunt laxe. În aceste condiții, stabilitatea acestei articulații este în primul rând dinamică, rolul mușchilor care alcătuiesc coafa rotatorilor fiind pe lângă de a efectua sau iniția anumite mișcări, acela de a aduce în permanență glena în opoziție cu capul humeral și a realiza astfel stabilizarea dinamică a articulației.

BIOMECANICA

Funcționarea fizilologică a umărului presupune mișcări sincrone și armonioase la cinci nivele diferite: scapulo-humeral, scapulo-toracic, subacromial, acromo-clavicular și sterno-clavicular. Deși spațiul subacromial nu are întrutotul caracteristicile morfologice ale unei articulații modul său de fucționare precum și faptul că este sediul celor mai frecvente „deranjamente” au făcut ca acesta să fie considerat de majoritatea autorilor europeni drept a doua articulație a umărului.

Încercările de descriere cantitativă a cuplării mișcărilor din articulațiile mai sus menționate cu atribuirea unui număr exact de grade de mișcare ce are loc în fiecare articulație au eșuat din cauza unei marii variabilități. Putem evalua clinic mișcarea globală a umărului și putem descrie calitativ mișcările ce au loc la nivelul articulațiilor respective.

Mișcările umărului

Pentru descrirea mișcărilor umărului folosim ca planuri de referință planurile standard ale corpului: frontal, transversal, sagital, la care datorită importanței sale, unii autori adaugă planul scapular descris de Neer (fig 1.5).

Mișcările umărului se determină atât activ, cât și pasiv. Limitarea mișcărilor active ale umărului poate fi datorată durerii, slăbiciunii musculare, contracturii țesuturilor moi sau blocurilor osoase. Examinarea pasivă a umăruluielimină dintre aceste necunoscute forța musculară, aceasta fiind furnizată în acest caz de examinator.

Pentru orientarea rapidă asupra posibilităților de mobilizarea activă a pacientului, putem folosi „testul scărpinatului” al lui Apley. Cerând pacientului să ajungă cu mâna dusă prin față marginea medială a scapulei opuse, testăm fig 1.5- planul scapular

abducția și rotația externă, apoi cerând pacientului

să facă același lucru cu mâna dusă prin spate testăm adducția și rotația internă (fig 1.6).

În plan frontal, pacientul efectuează mișcările de abducție si adducție (fig 1.7). Din spatele pacientului fixăm unghiul inferior al scapulei în timp ce cu cealaltă mână îndepărtăm brațul pacientuluide corp. În mod normal scapula rămâne pe loc până la o abducție de 20˚ după care mișcarea din articulația gleno-humerală continuă

Fig 1.6- testul de scărpinare Apley împreună cu mișcarea din articulația scapulo-

toracică într-un raport de 2:1 până la 120˚, moment în care colul chirurgical al humerusului se lovește de arcul coraco-acromial, mișcarea în continuare este posibilă prin rotația externă a humerusului care orientează tuberozitățile spre postero-inferior și oferă o suprafață articulară suplimentară.

În plan sagital se efectuează mișcările de flexie și extensie, iar în plan transversal au loc mișcările de flexie și extensie orizontală. Mișcarea de ridicare a brațului efectuată în planul scapular se numește elevație. Rotațiile umărului sunt maxime cu brațul pe lângă corp întrucât, în această poziție, ligamentele articulare sunt în poziție de relaxare maximă și minime cu brațul ridicat, poziție în care ligamentele și capsula sunt torsionate.

Mișcările de suprafață de la nivelul articulației scapulo-humerale sunt de rotație, rulare și translație (fig 1.8).

La subiecții normali, atât în plan frontal cât și în plan transversal, mișcarea principală este cea de rotație. În plan frontal, apare o translație superioară de 3mm la primele 30˚ de elevație pentru ca, în continuare să apară translații în sus sau în jos de 1mm. În plan

transversal, capul humeral rămâne, de asemenea, centrat pe cavitatea glenoidă, la extensie orizontală maximă combinată cu rotație externă apărând o translație posterioară de 4mm.

fig 1.7 fig 1.8- răsucire, translație, rulare

Preponderența mișcărilor de rotație face ca centrii instantanei de rotație să rămână relativ constant în centrul capului humeral, spre deosebire de situațiile patologice de rupturi ale coafei rotatorilor sau de instabilități ale umărului în care centrii de rotație instantanee deviază considerabil de la centrul capului humeral.

=== l3 ===

TRAUMATISMELE UMĂRULUI- LUXAȚIA UMĂRULUI

Noțiuni preliminare

Luxația este o afecțiune traumatică, de gravitate mare, care constă în deplasarea permanentă a extremităților articulare (suprafețele articulare își pierd raporturile dintre ele). În luxația scapulo-humerală (LSH), în urma acțiunii unui traumatism direct sau indirect, capul humeral părăsește raporturile sale normale cu cavitatea glenoidă a scapulei.

Este cea mai freecventă dintre luxațiile articulare. Tratamentul său este o urgență. Ea prezintă numeroase forme clinice și multiple complicații.

LSH este una din urgențele cele mai frecvente întîlnite în practica traumatologică. Această frecvență este explicată de următoarele date:

articulația scapulohumerală prezintă mișcări de amplitudine mare și în multe direcții;

între suprafețele articulare (cap humeral și glenă) există o disproporție, suprafața cavității glenoidale reprezentînd numai 1/6 din suprafața capului humeral;

articulația scapulohumerală are un aparat ligamentar de întărire slab reprezentat.

Problematica luxației umărului mascotă a examinatorilor, este vastă, dar este greu de circumscris, în puține pagini, o afecțiune a cărei bibliografieîncepe de la Hipocrat și care este întotdeauna de actualitate.

Umărul este un complex articular. Luxația zisă „a umărului” se referă la scapulo-humerală, care de fapt ea însăși cuprinde două articulații: gleno-humerală și subacromio-coracoidiană.

Articulația gleno-humerală este cea implicată direct în luxație (fig. 2.1). ea cuprinde:

– pe de o parte, capul humeral, a cărui parte articulară reprezintă o treime de sferă;

– pe de altă parte, cavitatea glenoidă a omoplatului, strâmtă și puțin profundă.

Îmbucarea pieselor osoase este asemănătoare cu cea dintre o minge de fotbal și o farfurie. Stabilizarea acestei îmbinări este realizată de urmatoarele elemente:

Fig. 2.1- articalația gleno-humerală ● pasive:

▪ un inel fibrocartilaginos, buretelul glenoidian, aplicat pe marginea cavității glenoide, va mării adâncimea acesteia;

▪ o capsulă articulară, cu armături ligamentare, amarează circumferința capului humeral la circumferința glenei. Ansamblul realizează o cavitatate închisă.

● active:

▪ o șapsă musculo-tendinoasă, venind de la omoplat să coafeze capul humeral; este coafa rotatorilor. Aceasta are dublă funcție: menținerea congruenței gleno-humerale și mobilizarea capului humeral. Ea este cheia acestei articulații, deoarece permite umărului să asocieze două performanțe contradictorii pentru o articulație: mobilitate mare și stabilitate.

Articulația subacromio-coracoidiană este alcătiută din:

– în sus, o boltă osteofibroasă, constituită dinainte spre înapoi de coracoidă,

ligamentul acromio-coracoidian, acromionul;

– în jos, capul humeral, acoperit de inserțiile mușchilor coafei rotatorilor;

– între cele două , o voluminoasă bursă „seroasă” : bursa subacromio-deltoidiană.

Există deci un spațiu de alunecare, lubrifiant, între polul superior al humerusului și plafonul scapular. Articulația subacromio-coracoidiană nu comunică cu gleno-humerală.

Articulația scapulo-humerală are posibilități dinamice neegalate de alte articulații. Toate sectoarele de mobilitate sunt prezente și ample. Mai mult, mobilitatea omoplatului în raport cu toracele mărește aceste posibilități.

Mobilitatea umărului este definită prin raportare la poziția anatomică de referință. Astfel, rotația anatomică neutră este obținută atunci când cu brațul de-a lungul corpului, cotul fiind flectat la 90˚, antebrațul este în plan sagital. Această rotație 0, de referință, este diferită de poziția de repaus sau funcțională a umărului care este în rotație internă.

ETIOPATOGENIE –CAUZE, MECANISME, ANATOMIE PATOLOGICĂ

Cele mai frecvente luxații ale umărului se datorează traumatismelor puternice (accidente). La persoanele vîrstnice, luxațiile pot apare și după simple gesturi mai energice, cum ar fi: aruncarea unei mingii, ridicarea unui obiect.

Luxația scapulo-humerală poate apare și la sportivi de performanță: handbaliști, tenismeni, jucători de volei, luptători. La aceste persoane există un risc mare de recidivă.

Alte cauze sunt:

— luxații congenitale, care se datoresc unor malformații, care sunt foarte rare;

— luxațli patologice, care sînt urmarea unor afecțiuni care distrug unul din elementele care compun articulația, făcînd ca extremitățile osoase să nu mai stea în contact. Luxații patologice apar cel mai adesea în: tuberculoza osteo-articulară, în poliomielită și tabes.

Instalarea luxației se produce prin mai multe mecanisme în urma unui traumatism, fiind favorizată de existența unei instabilități articulare. În cazurile recidivante s-a remarcat și prezența malformațiilor segmentelor osoase.

Într-o luxație se produc leziuni importante ale capsulei articulare și ale ligamentelor (smulgeri, ruperi sau dilacerări). Capsula articulară a articulației scapulo-humerală este relaxată și subțiată și se poate rupe foarte ușor; cele două margini ale rupturii pot fi libere, flotante. Se mai poate produce, la partea antero-inferioară a glenei, o dezinserție a capsulei de pe cadrul glenoidian.

Mușchii supra- și subspinoși pot fi smulși de pe inserțiile lor și dilacerați.

Datorită distrugerilor vasculare apare întotdeauna și hemartroza. Se produc și leziuni ale nervilor și mușchilor din vecinătate, prin forfecarea lor între cele două capete osoasecare determină luxația. Prin acest mecanism se poate produce și un hematom periarticular.

Leziunile osoase pot fi și ele importante: cel mai frecvent are loc o detașare marginii glenei sao o fractură parcelară a extremității superioare a humerusului.

Menținerea timp îndelungat a segmentelor în poziția în care s-a produs luxația duce la modificări deosebite ale elementelor articulației lezate. Țesuturile moi se retractă treptat, se cicatrizează în noua poziție, iar capul humeral suferă importante modificări.

CLASIFICARE ANATOMOPATOLOGICĂ:

În ceea ce privește variantele anatomo-patologice, date de locul unde migrează capul humeral, cele mai frecvent întîlnite sunt:

luxația anterioară cu următoarele variante:

▪ subcoracoidiană (fig. 2.2)

▪ extracoracoidiană

▪ intracoracoidiană

▪ subclaviculară (fig. 2.3)

o urmează luxația posterioară (fig. 2.4 ) fig. 2.2

luxația inferioară (fig. 2.5).

În funcție de integritatea pielii:

luxații închise, atunci cînd pielea rămîne integră

luxații deschise atunci cînd forța traumatică a reușit să

lezeze și pielea; în acest caz există riscul producerii artritei supurate, care complică foarte mult evoluția luxației.

fig. 2.3

Alte tipuri:

luxația recidivantă (habituală) scapulo-humerală,

luxația veche scapulo-humerală (apare cînd luxația recentă nu este redusă în primele 2 săptămîni).

Cea mai frecventă luxație întîlnită în practică fig. 2.4

este luxația anterioară. Survine cel mai des, în urma unei căderi pe mână sau cot, umărul fiind în abducție-rotație externă. Datorită șocului, capul humeral nu are altă ieșire decât partea anterioară a articulației. Această deplasare a capului poate provoca mai multe leziuni:

– o decolare capsulo-periostală în partea anterioară a glenei (fig. 2.6), existând două tipuri. În primul tip, capul traversează partea slabă antero-inferioară a capsulei, situație în care capsula, după repunere, are

fig. 2.5 șanse bune de cicatrizare. În cel de al doilea tip, capul sfâșie bureletul, capsula și periostul părții anterioare a colului omoplatului. După acest tip de leziune, cicatrizarea nu se face, iar drumul recidivei este deschis;

– o eroziune sau o fractură parcelară a marginiiantero-inferioare a glenei. Stadiul lezional mai presus de dezinserția burelerului, este cel al fracturii-separare sau fracturii cu tasare a rebordului antero-inferior al glenei. Această leziune poate trece neobservată pe un clișeu de față. Clișeu de profil al glenei frecvența și importanța deficitului glenoidian. Fractura glenei poate fi majoră, interesând un sfert sau mai mult din suprafața glenoidiană. În acest caz ea este evidentă, repunerea și osteo-

fig. 2.6 sinteza fragmentului osteocartilaginos reclamând intervenția imediată;

– fractura marginii posterioare a capului: impactul capului humeral luxat cu rebordul glenoidian provoacă o fractură-tasare a părții postero-superioare a capului. Această leziune este cunoscută sub denumirea de „leziunea Hill-Sachs”. Frecvența acestei „ancoșe” este diferit apreciată de autori, de la 10-50%.

După importanța traumatismului inițial distingem două categorii de umeri:

– umeri stabiliîn care traumatismul inițial a fost violent. Ne putem teme de complicații; dar dacă toate consecințele traumatismului au fost reparate, nu ar trebui să observăm recidive;

– umeri instabili în care traumatismul ințial era nesemnificativ. Luxația ar fi explicată printr-o laxitate ligamentară, sau un defect de talie sau orientare a glenei, sau o disfuncționaliate musculară. Recidiva cu probabilitate crescută este de temut.

Elemente de diagnostic – criterii pentru susținerea lui

a. Examen clinic

Durerea este extrem de vie, fiind determinată de excitațiile puternice care pornesc din proprioceptorii existenți în capsule și ligamentele întinse sau rupte. Această durere nu cedează la calmantele obișnuite. Singura soluție de a calma durerea este readucerea cît mai urgentă a capetelor articulare în poziție normală.

Impotența funcțională apare din cauză că cele două capete articulare nu mai sunt în poziție normală, iar mișcările specifice nu se mai pot executa.

Deformarea regiunii: relieful normal al regiunii articulare se schimbă din cauza poziției diferite a oaselor.

Atitudine vicioasă: modificările de poziție a capetelor articulare fac ca segmentul respectiv al corpului să ia și să se mențină într-o poziție anormală, vicioasă.

Echimoză și hematom, mai mult sau mai puțin importante.

Hemartroza și hidrartroza: este prezența de lichid sanguinolent sau clar în articulație.

Simptome date de compresiuni vasculare: astfel pot apare gangrene în teritoriul irigat de vasul respectiv.

Inspecția umărului se efectuează din față, din spate și din profil. Se examinează comparativ aspectul morfologic al umerilor și se notează prezența unor tumefacții articulare și periarticulare, o roșeață cutanată locală, contracturi sau atrofii musculare și existența unor atitudini antalgice.

Bolnavul se prezintă după accident în așa-zisa poziție Desault, cu capul înclinat de partea umărului traumatizat, care este ușor coborît, cu brațul lipit de torace, iar antebrațul în unghi drept fiind susținut la nivelul cotului de mîna cealaltă.

În luxația subcoracoidiană brațul accidentatului se află în abducție de 25°—30° și

ușoară rotație internă. Examinarea se face cu torsul dezgolit:

▪ din față, deformarea este caracteristică;

▪ semnul epoletului: umărul și-a pierdut conturul său rotunjit, iar deltoidul cade vertical, sub proeminența acromionului;

▪ lovitura de topor externă: axul brațului formează cu deltoidul un unghi deschis în afară;

▪ din profil, șanțul deltopectoral este umplut prin bombarea capului humeral luxat.

în luxația extracoracoidiană brațul este situat în abducție și rotație externă'

Varianta intracoracoidiană prezintă brațul în abducție, rotația internă fiind completă, iar antebratul lipit de trunchi.

în luxația subclaviculară, brațul se află în rotație internă, lipit de trunchi.

în luxația posterioară, brațul este rotat intern. Examinarea atentă poate evidenția bombarea posterioară a capului humeral.

în luxatia inferioară subglenoidiană, brațul se află în abducție maximă, fiind menținut în această poziție de mîna sănătoasă.

Semnele de luxație anterioară sunt clasice și cu excepția subiecților deosebit de muscu-loși sau adipoși, diagnosticul este unul de inspecție. La cea mai mică îndoială semnul fidel al lui Berger sau abducția ireductibilă, va risipi incertitudinile.

Clinica luxației posterioare este mult mai înșelătoare. Efectiv bolnavul este în poziție de imobilizare a membrului superior. Atitudinea lui nu este suspectă. Conturul umărului pare normal, nu totdeauna putând fi percepută bombarea posterioară a capului. Trebuie, deci, testată totdeauna rotația externă, care în luxație este imposibilă.

Aspectul luxațiilor inferioare este prea spectacular pentru a trece neobservat. În realitate există mai multe grade de abducție legate de poziția capului care se așează doar subglenoidian, sau mai jos de-a lungul marginii axilare a omoplatului.

Tot la inspecția regiunii traumatizate se poate evidenția o deformare caracteristică „umărul de epolet". În luxația scapulohumerală, punctul cel mai proeminent al umărului nu mai este dat de capul humeral care a migrat, ci de acromion, sub care se constată o depresiune.

Examinarea umărului respectiv poate evidenția tumefacție sau echimoze, iar brațul apare mărit în circumferință (semnul lui Hamilton).

Palparea sistematică a reperelor anatomice ale umărului permite depistarea unor semne și simptome importante și a unui diagnostic topografic algezic precis.

În cazul luxației anterioare palparea va evidenția:

▪ vacuitatea spațiului subacromial

▪ abducția ireductibilă

▪ capul humeral în poziție subcoracoidiană este palpabil în axilă.

Se apreciază, în sfârșit, unele modificări în tonusul și troficitatea mușchilor umărului.

Examenul clinic trebuie să cerceteze, de asemenea, posibilitatea existenței unei complicații imediate:

asocierea unei luxații cu o fractură regională (fractură de trohiter, de col humeral, de glenă, de coracoidă);

complicații nervoase (elongații de plex brahial, paralizia nervului circumflex);

complicații vasculare (mai rar întîlnite,leziuni ale arterei si venei axilare);

luxația deschisă;

complicații musculare (rupturi musculo-tendinoase).

b. investigații paraclinice – examenul radiologic

Examenul radiografic (de față și profil) este obligatoriu ori de cîte ori bănuim, sau sîntem siguri, că avem de-a face cu o luxație. El arată poziția în care se găsesc segmentele luxate, fapt important pentru că manevrele de reducere diferă adeseori în funcție de poziția în care se găsesc capetele osoase. Examenul radiografic confirmă diagnosticul și are o mare contribuție la bilanțul complicațiilor.

Este util și pentru a arăta dacă nu există și o fractură concomitentă, eventualitate care complică afecțiunea și face mult mai dificil tratamentul.

Articulația scapulo-humerală nu este situată nici în plan frontal, nici în plan sagital, ci într-un plan situat la 45˚ față de cele două. Astfel că, un clișeu strict de față trebuie făcut înclinând raza cu aproximativ 45˚, în raport cu planul frontal în care se găsește pacientul. Un un clișeu de față permite evocarea tuturor diagnosticelor:

– în luxația anterioară, capul este deplasat în jos și înăuntru;

– în luxația posterioară, nu există deplasare în înălțime, ci doar o încălecare radiografică între capul humeral și glenă. Din nefericire această încălecare este des observată în practi- că, în absența oricărei luxații. Este suficient ca radiografia să nu fie executată strict din față, pentru ca suprapunerile radiologice să realizeze un fals aspect de încălecare (fig 2.7). fig. 2.7

– în luxația inferioară, capul se găsește mai mult sau mai puțin sub glenă, cu humerusul în abducție netă. Nu trebuie interpretate ca luxații traumatice inferioare, aspectele de deplasări inferioare ale capului humeral ,fără abducție, cum se văd în atoniile musculare posttraumaticesau în paralizii de deltoid.

În practică și pentru mai multă siguranță, se impune și clișeu de profil, singurul care probează formal, sensul luxației:

– în luxația anterioară, capul humeral este deplasat înaintea glenei;

– în luxația posterioară, capul humeral este deplasat înapoia glenei.

Există mai multe tipuri ale radiografiei de profil care acoperă toate eventualitățile: profilul axilar, transtoracic, al omoplatului și profilul lui Bloom și Obata (fig. 2.8-2.10).

fig. 2.8- profil axilar : 1.capul humeral, 2. glena, 3. coracoida,

trohinul, 5. acromionul, 6. interlinia

acromio-claviculară, 7. clavicula.

fig. 2.9- profil omoplat fig. 2.10- profilul Bloom și Obata

EVOLUȚIE ȘI PROGNOSTIC

În prezența unei luxații simple, în care nu s-au rupt ligamentele și capsula pe mari întinderi, în care nu sunt compresiuni vasculare, nervoase, nu sunt distrugeri musculare și reușim în foarte scurt timp de la apariția ei să o reducem și să o imobilizăm, evoluția este favorabilă și este posibil ca această luxație să nu se mai refacă niciodată.

În caz că nu sînt astfel de situații favorabile și, mai ales, dacă nici nu s-a făcut un tratament urgent și corect, luxația poate recidiva, sau pot apărea fenomene de artroză.

Prognosticul este și mai grav în caz de :

● complicații osoase cum ar fi :

– fractura glenei (fig. 2.11)

– fractura-înfundare a marginii posterioare a capului humeral sau leziunea Hill- Sachs (fig.2.12)

– fractura trohiterului (fig. 2.13)

– fractura capului humeral (fig. 2.14) ;

● complicații musculo-tendinoase întâlnite sub forma leziunilor coafei rotatorilor (fig. 2.15) ;

● complicații nervoase :

– leziuni ale plexului brahial

– leziuni ale nervului circumflex ;

● complicații vasculare.

Impactul capului humeral

cu marginea anterioară a

glenei

fig. 2.11- fractură de glenă : a. fragment mic aspect al feței posterioare a capului

b. fragment mare fig 2.12- leziunea Hill-Sachs

fig. 2.14- fractura capului humeral fig. 2.13- fractură de trohiter

fig. 2.15 – fractura coafei rotatorilor :

a. ruptură parțială a coafei- procedeul McLaughlin

b. excizia defectului, fofilarea firelor

c. închiderea breșei

d. rezultatul final

TRATAMENT

Ortopedic

Tratarea unei luxații se numește reducerea luxației. Ea constă în repunerea corectă, adică readucerea în articulație a celor două capete osoase, pe aceeași cale pe care s-a facut luxația. Această reducere trebuie făcută cît mai urgent posibil. Se face de preferință sub anestezie generală de scurtă durată sau anestezie locală (obținută prin infiltrații periarticulare cu novocaină, xilină) care permit cel mai bine executarea manevrelor de reducere fără mari tracțiuni și fără leziuni sau distrugeri osoase, articulare, musculare, vasculare sau nervoase.

Metodele de reducere a luxației de umăr sînt multiple. Cele mai întrebuințate sunt:

■ Metoda Hipocrate: bolnavul este în decubit dorsal pe o masă sau o canapea; medicul prinde antebrațul în treimea distală și face o tracțiune, în timp ce călcîiul introdus în axilă face o mișcare inversă. (Fig.2.16 ). Repunerea capului humeral în glenă este simțită și auzită printr-un zgomot caracteristic.

■ Metoda von Artl: accidentatul stă pe un scaun cu spătar înalt, medicul prinde treimea proximală a brațului cu o mînă și articulația cotului cu altă mînă, efectuînd o tracțiune progresivă în jos (axul brațului cu axul spătarului de la scaun formînd un unghi de 30°); (Fig. 2.17). fig. 2.16- metoda Hipocrat

■ Metoda Mothes: constă dintr-o tracțiune susținută a membrului superior luxat, membrul fiind adus în abducție de aproximativ 110°— 120° și extensie, iar corpul fiind fixat cu o chingă trecută peste toracele bolnavului, pentru a asigura contraextensia.

În luxațiile anterioare, diversele procedee de repunere, care utilizează abducția și rotația externă cu sprijin direct pe capul luxat, vizează mărirea randamentului celor două elemente fundamentale: relaxarea musculară și tracțiunea în axul membrului.

fig. 2.17- metoda von Artl

În luxațiile posterioare manevra clasică de repunere asociază: tracțiunea în axul membrului, împingerea directă spre înainte a capului humeral, precum și o rotație externă ușoară (fig. 2.18).

În luxațiile inferioare, repunerea se face prin tracțiune în axul membrului, aflat în poziție de luxație (fig. 2.19).

fig. 2.18- repunere luxație posterioară:

1. tracțiune în ax; 2. rotație externă.

fig. 2.19- repunere luxație inferioară:

1. tracțiune în ax și abducție;

2. adducție.

Dacă luxația s-a redus corect, durerile dispar aproape complet și mișcările din articulație se reiau cu amplitudinea lor normală. Este obligatoriu să se facă întotdeauna și un control radiografic, care dă asigurări asupra calității repunerii și arată dacă nu există o leziune osoasă concomitentă. Dacă există o astfel de leziune, și ea n-a existat anterior, înseamnă că s-a produs în timpul executării manevrelor de repunere.

Chirurgical

Dacă nu reușește reducerea luxației pe cale ortopedică (nesîngerîndă), ea va fi redusă pe cale chirurgicală (sîngerîndă). În luxațiile vechi, aproape întotdeauna este obligatoriu să se intervină chirurgical.

Dacă bănuim că s-au produs rupturi importante capsulare, de ligamente, sînt necesare intervenții chirurgicale de specialitate. Cu atît mai mult sînt necesare intervențiile chirurgicale în caz de leziuni vasculare și nervoase.

După reducere, ortopedică sau chirurgicală (sîngerîndă), articulația se imobilizează pentru o perioadă de cel puțin 2—3 săptâmîni, pentru ca extremitățiie osoase să fie menținute în contactul lor normal și pentru ca rupturile capsulare și ligamentare să se repare. După acest interval se reiau mișcări susținute, dar fine.

După scoaterea aparatului gipsat, se reiau progresiv mișcările active și se începe programul de recuperare funcțională.

În caz de luxații deschise se va face de urgență intervenție chirurgicală, care constă în toaleta locală, debridarea țesuturilor care nu au vitalitate suficientă, repunerea segmentului luxat în articulație, sutura capsulei și a articulației. Operația este urmată de imobilizare, urmărirea atentă postoperatorie (eventual antibioterapie) și apoi tratament fizioterapic.

Recidivele. De multe ori o luxație se poate repeta, mai ales dacă prima oară nu s-a aplicat un tratament corect. În luxația scapulo-humerală apar cele mai frecvente recidive. De obicei aceste luxații recidivante, denumite și ,,habituale" se repun ușor (uneori chiar de către pacient). Fără îndoială că recidivele determină o invaliditate mai mult sau mai puțin accentuată, fapt care obligă a se face tot ceea ce este necesar la prima luxație pentru a nu expune la recidive. Pentru aceste luxații recidivante sînt indicate și intervenții chirurgicale, adevărate intervenții plastice ortopedice, prin care se repară capsula articulară și se întăresc ligamentele de menținere în contact a celor două segmente osoase. Cele mai utilizate sunt :

■ tehnica Bankart, care repară părțile moi și constă din inserarea capsulei și bureletului la rebordul glenoidian ca sau fără retensionarea mușchiului subscapular (fig. 2.20);

■ tehnica Bristow-Latarjet, care plasează un obstacol osos înainntea glenei, barând astfel ieșirea capului humeral (fig. 2.21) ;

■ tehnica capsulomioplastiei Putti-Platt (fig. 2.22).

fig. 2.20- schița operației Bankart.

fig. 2.22- procedeul Putti-Platt : I. Secționare deltoid,

coracobiceps și subscapular, artrotomie; II. fofilarea firelor;

III. sutură în palton cu avansarea inserției subscapularului:

IV. reinserarea coracobicepsului.

fig. 2.21- schița operației Bristow-Latarjet.

Principiile Și obiectivele tratamentului BALNEOFIZIOTERAPEUTIC

Este deosebit de important în recuperarea totală a umărului. După ce se renunță la imobilizare, datorită fragilității cicatricei capsulo-ligamentare și musculare se ține cont de următoarele reguli:

Nu se practică mobilizarea pasivă,

Rearmonizarea articulației gleno-humerale se face mai tardiv, cînd se ating deja 70 grade de antepulsie și / sau abducție a brațului,

Vor fi evitate, în primele 2 săptămîni, mișcările de abducție, rotație externă și retropulsie.

În luxațiile posterioare este interzisă rotația internă și retropulsia, dar este indicată rotația externă.

TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE

Aceasta folosește ca factor terapeutic temperatura cu valori cuprinse între 0 – 80°.

Mediile care permit utilizarea excitantului termic sunt reprezentate de: apă, nisip, nămol, parafina etc.

În funcție de influențele pe care excitanții termici le execută asupra sistemului de termoreglare al organismului, se disting următoarele zone de temperatură ale mediilor utilizate:

-zona de indiferență, la care termoreglarea este minim solicitată, menținera homeotermiei centrale a corpului realizându-se ușor;

– zona care impune solicitări mari ale termolizei, datorită aportului crescut de căldură din exterior, cu efect hipertermic (apă, aer cald, lumină, parafină);

– zona care solicită intens termogeneza, temperaturile mediului (aer, apă) fiind in jurul punctului crioscopic al apei (0°C ).

La organismul uman în repaus, senzația de confort termic se constată la o temperatură cutanată de 34-35°C, central de 37°C și la un debit cutanat de 0,2 l/min pe m² de suprafață corporală.

Temperatura cutanată oscilează la același individ în limite destul de mari, în timp ce temperatura centrală se caracterizează printr-o constantă remarcabilă.

Termoterapia sub formă aplicațiilor de căldură produce:

– modificări ale unor constante fizice ale țesuturilor și umorilor, crește solubilitatea corpurilor dizolvate, ramolește grăsimile;

– vasodilatația periferică pasivă cu hiperemie, cu atât mai rapidă cu cât stratul adipos este mai slab reprezentat;

– vasoconstricție capsulo-ligamentară, cu efect antiseptic și analgetic;

– efecte miorelaxatoare, decontracturante;

– crește secreția sudoripară;

– crește schimburile metabolice si rezistentă la infecții.

Aplicațiile de nămol se realizează frecvent sub formă de oncțiuni (se unge suprafața pieli) locale sau generale.

Se utilizează mai ales nămolurile sapropelice de turbă si nămolurile minerale, care au o conductibilitate termică mai mică decât apa, de aceea temperatura la care se aplică este în jur de 47ºC .

Grosimea stratului de nămol variază intre 2-4 cm.

Oncțiunile generale cresc la 39º temperatura centrală a corpului; efectul hipertermic poate fi scăzut prin aplicarea unui strat mai subțire sau scăderea temperaturii nămolului la valori de circa 42-43ºC .

Aplicațiile de parafină reprezintă proceduri termoterapeutice artificiale utilizate frecvent în serviciile de recuperare.

De cele mai multe ori preceda programul kinetic, realizând așa numita "preîncalzire".

Parafina este utilizată în stare semisolidă, la temperatura de 50º; se aplică pe o durată de 15-20 minute, prin pensulare sau sub forma de placă de parafină sau baie.

HIDROTERAPIA

Reprezintă terapia prin schimbul de căldură între corp sau segmente ale acestuia și apă. Imersia este simplă când se limitează doar la schimbul de caldură si devine hidrokinetoterapie când este insoțită de mobilizări.

Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin factorii mecanici și termici.

În funcție de temperatura de indiferență a apei (34-35 ) se descriu:

– băi reci, între 0 – 26ºC, care scad temperatura corpului;

– băi neutre, între 26-35ºC, fără efect important asupra temperaturii corpului;

– băi calde cu temperatura egală sau mai mare de 35ºC .

Băile calde cu temperatură peste 38ºC, hipertermie între 38 – 40ºC și intens hiperterme peste 40º au efecte nocive constînd în astenie marcată incompatibilă cu mobilizarea activă; apa prea rece împiedică mobilizarea confortabilă.

Căldura de conducție și suprafața mare a corpului (1,5-2 m²), bogat inervată, permite efectuarea unor schimburi termice foarte rapide.

Efectele băilor calde:

– vasodilatație periferică manifestată prin: hiperemie, tahicardie, scăderea tensiunii arteriale;

– sedare generală;

– creșterea pragului durerii, cu scăderea sensibilității periferice;

– eliberarea de substante imunologic active.

Imersiile totale constau în scufundarea întregului corp în căzi, bazine, piscine, la diverse temperaturi ale fluidului:

imersiile totale la temperaturi reci durează 10-20 secunde, maxim 1 minut și sunt precedate, de obicei, de o procedură caldă. Efectul este excitant.

imersile totale la temperaturi calde se aplică mai ales sub formă ascendentă, pornindu-se, pentru acomodarea subiectului, de la temperatura de confort, care se menține circa 5 minute.

În continuare, temperatura apei crește cu 1º la 2 minute.

Efecte: vasodilatație accentuată, cu supraîncălzire centrală a corpului care atinge valori de 39-40ºC, accelerarea metabolismului.

Imersiile parțiale: constau în scufundarea parțială a corpului, mai ales a extremităților. Se realizează: proceduri reci, calde, alternante și ascendente Hauffe:

▪ procedurile reci au efecte decongestive cerebrale și viscerale, când se aplică pe o durată de 1-2 minute și antiinflamatorii – antisudorale, când durata se prelungete la 5-10 minute;

▪ procedurile calde produc vasodilatație periferică pasivă, bronhorelaxare și scăderea spasmului vascular.

▪ procedurile alterne acționează prin factorul termic cald si rece.

Imersia la temperatura de 38 – 40ºC se menține 2-3 minute, până la apariția hipermiei, după care extremitățile se mențin 20-30 secunde în apa rece.

TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE

Folosește aplicațiile terapeutice ale curentului continuu, discontinuu, energia radiantă și vibrațiile mecanice de înaltă frecvență (vibroterapie).

Curentul continuu se folosește în galvanizări simple, băi galvanice și ionizări.

1. Galvanizarea simplă utilizează efectele interpolare ale trecerii unui curent continu prin organism; fluxul de electroni este constant și unidirecțional, dirijat de la polul pozitiv către cel negativ.

Efecte

crește excitabilitatea la polul negativ, efect utilizat pentru stimularea fibrelor motorii;

– scade excitabilitatea la polul pozitiv, efect utilizat pentru obținerea analgeziei.

În suferințele acute se folosesc intensități "sub prag", iar în cele cronice, "peste prag".

Durata unei ședințe este de 20-30 minute.

Pentru suferințele acute se recomandă 8 -10 ședințe, în aplicații zilnce și 12-20 ședințe, aplicate zilnic sau la 2 zile, pentru suferințele cronice.

2. Băile galvanice combină acțiunea curentului electric continuu cu efectul termic al apei. Intensitatea curentului este de 20 mA.

a) Baia 4 celulară poate folosi:

patru celule, realizând două circuite: unul se închide la nivelul membrelor superioare, al doilea la nivelul membrelor inferioare;

-pentru membrele superioare;

-pentru membrele inferioare;

-la nivelul membrelor superioare și inferioare de aceeași parte (homolateral).

o celulă (monocelular) în care circuitul include numai un membru, polul indiferent fiind plasat cervical sau lombar.

b) Baia Stanger este o formă de baie galvanică, în care întregul corp este în imersie. Vasodilatația secundară are efecte hipotensoare moderate; direcția curentului este aceeași ca și în galvanizarea simplă.

3. Ionizarea (ionoforeza) utilizează proprietățile electrolitice ale trecerii curentului continuu: prin îmbibarea unui electrod cu soluție salinică, ioni de polaritate inversă vor fi eliberați și vor penetra tegumentul. Penetrabilitatea ionilor în organism este superficială, deoarece ionii sunt preluați rapid de circulație.

Durata ședinței variază între 5 – 30minute, iar intensitatea curentului între 8 -15 mA. Ședințele se recomandă zilnic sau la 2 zile.

Principalii ioni folosiți sunt:

aplicați la polul negativ, dar activi la polul pozitiv:

– iodul, are acțiuni: vasodilatatoare, antisclerozate, antiartritice.

-ionul salicil, are acțiune antialgică și decongestivă.

-corticoizii, sub formă de hidrocortizon și succinat sodic de prednisolon în concetrație 1, au acțiuni antiinflamatorii locale.

aplicați la polul pozitiv, dar activi la polul negativ:

-calciul are acțiuni sedative și recalcifiante.

Curentul discontinuu

1. Curenți cu frecvență joasă

a) cu frecvență (15 – 40 Hz) induc efecte excitomotorii pe fibrele musculare cu excitabilitatea normală.

b) cu frecvență variabilă din grupa cărora cei mai importanți sunt curenții diadinamici (CDD).

Efectele curenților diadinamici sunt diferite, în funcție de formă:

difazatul – are cel mai important efect analgetic și este utilizat la începutul ședinței, înaintea celorlalte forme de CDD, ridica pragul sensibilitatii dureroase.

perioada scurta -are efect excitator și acționează ca un masaj profund,având acțiune vasoconstrictoare.

-are cel mai important efect excitomotor.

Durata totală a sedinței este cuprinsă între 5-12 minute; se adminstrează zilnic și nu se depășește 10 sedințe.

2. Curenții cu frecvență medie sunt creați sinusoidali alternativi cu frecvență cuprinsă între 3.000 -10.000 Hz.

Electrozii sunt mari și se aplică longitudinal sau transversal.

Efectele:

termice superficiale și profunde, interesând în special masele musculare;

vasodilatatoare importante;

excitomotori, pe musculatura striată și netedă.

Indicații:

afecțiuni ale aparatului locomotor: posttraumatice (entorse, luxații, algoneurodistrofie reflexă), reumatismele (artrite, artroze cu diverse localizări), nevralgii, nevrite, pareze;

3. Curenții interferențiali rezultă din suprapunerea a doi curenți de frecvență medie decalați cu 100 MHz. Aparatul utilizat este de tip interfrem.

Efecte:

excitomotorii pe fibrele musculare striate cu inervație normală și pe musculatura netedă;

analgetic;

miorelaxant;

termic superficial și profund.

Indicați:

afecțiuni ale aparatului locomotor: posttraumatice, reumatologice (degenerative și inflamatorii).

4. Curenții cu frecvență înaltă sunt curenți sinusoidali alternativi a căror frecvență depășeste 100.000 Hz.

a) unde scurte (3 – 30 MHz)

Efecte:

termic, reprezintă principalui factor terapeutic;

vasodilatator și metabolic, secundar celui termic;

antialgic, independent de cel termic.

Ședințele au o durată de 10-15 minute; se aplică zilnic sau la 2 zile. Se recomandă maxim 10-15 ședințe.

Indicați:

afecțiuni ale aparatului locomotor: posttraumatice, reumatologice.

b) unde cu frecvență înaltă pulsatilă (Diapulse), de obicei între 400–600 impulsuri/secundă.

Efecte:

favorizează resorbția hematoamelor;

stimulează formarea țesutului de granulație;

ameliorează osteoporoza;

scad contractura musculară;

favorizează formarea calusului.

Electrotreapia prin energie radiantă (Fototerapia)

Constă în utilizarea acțiunii energiei radiante luminoase asupra corpului.

a) infraroșiile se aplică prin intremediul lămpilor Solux cu puteri între 500 – 2000 W sau sub foma băilor de lumină parțiale sau generale.

Efecte:

termice importante, prin absorbție transformându-se în căldură;

vasodilatatoare și hipersudorale;

decongestive, antiseptice și analgezice.

Ultrasunetele se produc ca urmare a transformării oscilațiilor electrice de înaltă frecvență în vibrații longitudinale; au frecvență mai mare de 18.000 Hz.

b) ultrasunetele

Efecte:

antiinflamatorii, datorată creșterii permeabilității celulare; ultrasunetele realizează un micro masaj mecanic al țesuturilor, responsabil de creșterea permeabilității membranelor celulare și de vasodilatația locală:

termice locale, superficiale, dar și profunde, dependente de calitatea țesuturilor și de gradul de absorbție al ultrasunetelor

fibrolitice.

Indicațiile: afecțiuni ale aparatului locomotor:

TRATAMENTUL PRIN MASAJ

Prin noțiunea de masaj se înțelege o serie de manipulări manuale, variate, aplicate sistematic la suprafața organismului în scop terapeutic si profilactic. Acțiunea fiziologică a acestor manevre constă în aceea că în timpul executării lor pornesc spre sistemul nervos central impulsuri nervoase de la terminațiile nervoase superficiale cutanate (exteroceptori). Acestea măresc excitabilitatea și întăresc starea funcțională a scoarței cerebrale.

Efectele fiziologice ale masajului:

● Acțiuni locale:

Acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular și articular;

Acțiune hiperemiantă locală, de îmbunătățire a circulației locale;

Înlăturarea lichidelor interstițiale de stază, cu accelerarea proceselor de rezorbție în regiunea masată;

● Acțiuni generale:

Stimularea funcțiilor aparatului circulator și respirator;

Creșterea metabolismului bazal;

Efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului: îmbunătățirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare.

Cel mai important mecanism de acțiune în masaj este reprezentat de mecanismul reflex. Acesta pleacă de la exteroceptorii din tegument și proprioceptorii din mușchi, tendoane și ligamente, la nivelul cărora iau naștere stimuli de diferite intensități care primesc și transmit informații către SNC.

Concomitent cu acțiunea nervoasă reflexă pe căi rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate conțin mai mult de ¼ din cantitatea totală de sînge (pielea fiind un adevărat rezervor de sînge), masajul produce o influență considerabilă asupra întregului organism.

Un alt mecanism de acțiune a masajului este reprezentat de apariția în urma compresiunilor, ciupiturilor, frămîntărilor și baterilor a unor reacții intense în piele, cu formarea unor produse metabolice cu efect stimulant, ce ajung în circulația generală.

Alt mod de acțiune este efectul mecanic asupra lichidelor interstițiale, țesuturilor conjunctive, masajul putînd să intervină favorabil, ajutînd la rezorbția lor în sînge pentru a fi eliminate.

Descrierea anatomică a regiunii

Scheletul centurii scapulare este format din: scapulă, claviculă, partea superioară a humerusului. Aceste oase au ca articulație:

– articulația scapulo-humerală (propriu-zisă), cea mai importantă articulație.

– articulațiasterno-claviculară.

– articulația acromio-claviculară .

Musculatura care acționează asupra articulațiilor centurii scapulare este:

– în regiunea anterioară: mușchii micul și marele pectoral și mușchiul subclavicular

– în regiunea posterioară a omoplatului: mușchiul trapezul superior, mușchii supra și subspinoși, mușchii micul și marele rotund, mușchiul subscapular, mușchiul ridicător

– în regiunea laterală; mușchii deltoizi, formați din trei fascicule .

Nervii care trec prin această regiune sunt nervii plexului cervical, care se despart în ramuri ale flexului brahial. La articulația umărului se află pachetul vasculo-nervos și ganglionar care nu trebuie traumatizat.

Tehnica masajului

Masajul umărului constă din alunecări ascendente scurte și dese, aplicate pe partea anterioară, laterală și posterioară a segmentului. Manevrele pot fi prelungite în față spre torace, în sus spre gât și în apoi spre omoplat.

Bolnavul este așezat pe un scaun rotativ la înălțimea dorită de el, acoperit cu un cearceaf pe torace și cu umerii descoperiți. Bolnavul pune mâna pe șold iar maseorul, în picioare pe partea laterală a bolnavului. Începe masajul cu netezirea cu ambele palme, pornind de la vârful deltoidului până la acromion, după care o mâna coboară circular pe mușchii pectorali, iar cealaltă pe mușchii omoplatului.

A doua formă de netezire: se pornește de pe pectoral și de pe mușchii omoplatului până la acromiom, unde se pune mână peste mână și se coboară până la vârful deltoidului, deci manevrele sunt circumflexe.

Netezirea pieptene se face pe deltoid. O altă netezire cu partea cubitală a degetelor se face pe articulația propriu zisă; se pornește de la acromion până sub axilă, ca și când am decupa umărul (de 2-3 ori).

Urmează frământarea cu o mână care se face ținînd contrapriză sub braț, iar cu cealaltă de la vârful omoplatului, pe mușchi, în 2-3 straturi, către coloană, apoi al patrulea strat pe mușchii supraspinoși ai omoplatului, până la acromiom, după care se face frământarea pe deltoidul posterior și median. Se schimbă mâna contrapriză și cu cealaltă frământăm pectoralii către acromiom apoi deltoidul anterior și cel median (de 2-3 ori), pe aceste direcți se face și frământarea cu două mâini și contratimpul.

Geluirea se face pe aceleași direcții cu deosebirea că la partea superioară a omoplatului se ia spina între degete și mai facem odată și pe șanțurile V-ului deltoidian și a fasciculelor.

Fricțiunea se face pe aceeași direcție cu geluirea. Se face tapotament, vibrație, cernutul și măngăluirea și se încheie cu netezirea. În cazul musculaturii flasce se aplică ciupitul.

Kinetoterapia

Înainte de a începe manevrele kinetice de recuperare, se va face examenul mobilității (bilanțul articular și muscular):

– Antepulsia brațului (flexia sau anteducția): amplitudinea ridicării anterioare a brațului, care normal se efectuează în articulația scapulo-humerală, este între 0° și 90°, iar între 90° și 180° se efectuează în articulațiile scapulo-humerală și scapulo-toracică (la ultimele 50° contribuie și mușchii paravertebrali de partea opusă). Se testează mușchiul deltoid (fasciculul anterior) care este mușchiul principal al antepulsiei brațului.

– Retropulsia brațului (extensia sau retroducția): amplitudinea mișcării este 50-60° mișcarea activă și 80-90° cea pasivă. Cea mai mare parte a mișcării se efectuează în articulația scapulo-humerală (prin acțiunea mușchilor marele dorsal, fasciculul posterior al deltoidului și marele rotund). Sectorul final al retropulsiei se efectuează în articulația scapulo-toracică, cu proiecția posterioară a umărului (sub acțiunea fascicolului mijlociu al trapezului, romboizilor și marelui dorsal). In practică se face numai testarea musculară a marelui dorsal.

– Abducția brațului: amplitudinea ridicării laterale a brațului (180°). Între 0° și 90° mișcarea se efectuează în articulația scapulo-humerală (prin acțiunea supraspinosului și fibrelor mijlocii ale deltoidului; la o contrarezistență puternică se asociază și lunga porțiune a bicepsului).

– Adducția brațului consta în revenirea brațului din poziția de abducție, cu apropierea de trunchi. Adducția pură, din poziția zero, nu este posibilă, datorită trunchiului. Se poate însă măsura adducția combinată cu anteducția sau cu retroducția brațului. De fapt, adducția brațului se face prin acțiunea gravitației; mușchii adductori intervin activ numai când au de învins o rezistență. Se testează mușchiul marele pectoral, care efectuează adducția până la contactul cu trunchiul.

– Rotația externă a brațului (normal, 40-60°). Poziția zero (de referință) este cu brațul lipit de trunchi și cotul flectat la 90° (pentru a elimina astfel contribuția pronosupinației la rotația humerusului îm jurul axului său longitudinal). Din această poziție se rotește antebrațul, în plan orizontal.

– Rotația internă a brațului (normal, 90-95°). Din poziția de referință se rotează medial brațul, în plan orizontal până la contactul cu trunchiul, apoi se asociază o retropulsie, notând până unde poate ajunge mâna (zona coccigiană, lombară, dorsală). Testarea rotației se poate face și din decubit dorsal, cu brațul în abducție de 90° și cotul flectat ]a 90°; antebrațul aflat la verticală se rotește în sus (rotație extemă) sau în jos (rotație internă).

În afară de aceste șase mișcări fundamentale, trebuie testate și mișcările din articulațiile scapulo-toracică, sterno-claviculară și acromio-claviculară și anume:

Ridicarea umărului: normal, 6-10 cm față de orizontala biclaviculară „de repaus".

Coborârea umărului (normal, 2-3 cm sub orizontala biclaviculară „de repaus") se efectuează sub acțiunea fasciculului inferior al trapezului și micului pectoral.

Proiecția anterioară a umărului (asociată cu abducția omoplatului): în repaus, marginea spinală a omoplatului este paralelă cu linia apofizelor spinoase. Normal, marginea omoplatului se poate depărta de linia apofizelor spinoase cu peste 4 cm (o adevărată „alungire" a membrului superior, permițând apucarea obiectelor situate la distanță). Se cere subiectului să apuce un obiect situat la o distanță egală cu lungimea membrului superior plus 4 cm.

Proiecția posterioară a umărului (asociată cu adducția omoplatului, apropiindu-se de linia apofizelor spinoase cu 2-3 cm, față de poziția de repaus).

Obiectivele kinetoterapiei

Fiind articulația cea mai mobilă, care are rolul să poziționeze mâna, orice limitare a mișcărilor este greu suportată de bolnav, îl va împiedica în exercitarea activităților profesionale și chiar în activitățile uzuale zilnice. De aceea, refacerea mobilității este primul obiectiv recuperator pentru umăr, ca de altfel pentru toate articulațiile membrului superior.

Limitarea mișcărilor umărului este determinată în majoritatea cazurilor de afectarea aparatului capsulo-tendo-musculo-ligamentar dotat cu mari posibilități de reducere funcțională.

Prin adoptarea unor posturi.

A) În flexie:

Exercițiul 1- Pacientul în decubit dorsal, cu brațul ridicat în flexie maximală (pe lângă urechi) și genunchii flectați: un sac de nisip așezat pe braț îl menține în această postură – cotul întins.

Exercițiul 2 – În ortostatism, cu fața la spalier, la distanță de o lungime a membrului superior: mâinile apucă bara de la nivelul umerilor; se duc fesele îndărăt, în timp ce trunchiul se înclină în față între brațe.

B) În extensie:

Exercițiu – Subiectul în decubit dorsal, cu membrul superior în afara mesei, atârnând în jos; un sac de nisip poate fi prins de braț (nu pe antebraț); un alt sac, pe fața anterioară a umărului.

C) În abducție:

Exercițiu – Șezând pe un taburet lângă o masă (sau pe sol, lângă un scaun reglabil): se așează brațul pe masă sau pe scaun,cotul fiind flectat la 90°(brațul abdus).

D) În rotație:

Exercițiul 1 – În decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută să-și coboare cotul pe planul patului (rotația externă).

Exercițiul 2 – Subiectul, șezând pe un taburet, caută să-și ducă antebrațul la spate (rotația internă).

Prin mobilizarea pasivă.

Flexia:

Exercițiu: din poziția șezând a pacientului, cu o mână asistentul fixează umărul (unghiul scapuloclavicular), iar cu cealaltă face priza pe treimea inferioară a brațului: se execută flexia “anatomică” ca și cea „funcțională” (asocierea unei abducțiide 30°).

Variante: din decubit dorsal sau din contralateral.

Extensia:

Exercițiu: Subiectul în decubit dorsal, cu umărul respectiv în afara mesei: asistentul blochează scaploclaviculara și execută extensiile “anatomică” și “funcțională”.

Variantă: din decubit contralateral.

Abducția:

Exercițiul 1: Subiectul înșezând; contra priză pe umăr și priză pe braț în treimea distală: se execută adducție „anatomică” și “funcțională” (Înainte de a executa abducția, se recomandă ca brațul să fie pus în rotație externă)

Variantă: din decubit dorsal, cu umărul la marginea mesei.

Adducția:

Exercițiul: Reprezintă mișcarea de revenire de la abducție.

Rotația internă:

Exercițiul: Subiectul în decubit dorsal pe o masă, cu brațul la 45°; se fixează umărul și se duce antebrațul pe masă cu mâna spre cap.

O primă variantă: dacă este la marginea mesei, se poate forța coborârea antebrațului sub nivelul corpului.

O a doua variantă: tot din decubit dorsal, cu cotul flectat la 90° și brațul abdus la 90°; de aici, antebrațul, ca un levier, este coborât pe planul mesei.

Rotația externă:

Exercițiul: Subiectul în decubit ventral, cu brațul abdus la 90°, cu cotul flectat la 90° și antebrațul atârnând la marginea mesei: fixând umărul bolnavului cu o mână, asistentul execută rotația externă.

Tonifierea musculaturii scapulare.

● Bascularea anterioară a umărului este mișcarea de antepulsie, cu o ușoară ridicare a umărului, realizată de micul pectoral, care tracționând în jos de coracoid, realizează o basculare a scapulei în jurul unei axe orizontale așezate în plan frontal. Micul pectoral fiind singurul mușchi care execută această mișcare.

Exercițiul – decubit lateral pe partea sănătoasă, cu brațul alungit și cotul flectat: asistentul prinde între mâini umărul pacientului (antero-posterior), executînd o presiune spre posterior, la care acesta se opune împingând înainte umărul.

● Bascularea posterioară a umărului este mișcarea de retroducție cu ușoară coborâre a umărului realizată de fascicolul inferior al trapezului.

Exercițiul – subiectul în decubit ventral, cu membrul superior pe lîngă corp, în mână cu o ganteră, pe care o ridică de pe planul mesei.

● Adducția scapulară este mișcarea ce apropie scapula de coloană printr-o translare, marginea axială posteriorizându-se, și care face să intre în acțiune trapezul, angularul și romboizii, într-o contracție simultană.

Exercițiul – pacientul în decubit ventral, cu umărul la marginea mesei; membrul superior atârnă vertical, având în mână o ganteră: se execută o abducție orizontală, care se asociează cu adducția scapulară; sau flectând cotul, gantera este deplasată vertical prin abducția orizontală.

● Abducția scapulară reprezintă traslarea corectă acompaniată de rotația scapulei, care orientează glena să “privească” în afară și înainte. Mișcarea este realizată de micul pectoral și marele dințat.

Exercițiul – un exercițiu cu scripete și contragreutate: subiectul execută o adducție orizontală cât mai completă.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ ( Ergoterapia )

Ergoterapia urmărește ca, prin muncă sau prin orice altă ocupație la care participă bolnavul, să-i restaureze sau să-i mărească performanțele și starea de sănătate.

La bolnavul cu afecțiuni la sistemul locomotor, terapia ocupațională își propune să corecteze disfuncțiile motorii determinate de boală și de inactivitate.

Terapia ocupațională este modalitatea de recuperare a coordonării și urmărește prelungirea exercițiilor de kinetoterapie pentru mobilizarea articulară și/sau tonifierea musculară, utilizând o serie de activitați complexe, atractive sau care captează atenția și răbdarea pacientului pentru o perioadă mai lungă de timp. În general, aceste activitați se execută cu mâinile. Se vor practica diverse activități casnice (grădinărit, roata olarului) sau sporturi (volei, baschet, înot, etc).

TRATAMENTUL BALNEOLOGIC

În perioada de remisiune completă, după trecerea completă sau aproape completă a leziunii, bolnavul poate beneficia de tratament balneo-fizical în stațiuni profilate pe tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.), unde asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică și, împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, vor asigura prevenirea recidivelor.

În recuperarea posttraumatică de orice fel se folosesc mai ales curele balneare cu nămol. Terapia cu

nămol acționează prin cei trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic.

=== l4 ===

Considerații privind recuperarea traumatismelor umărului la un grup de sportivi

PREMISE:

– traumatismele impun între întreruperea temporală a activității sportive;

– recuperarea cât mai rapidă a sportivului și revenirea în activitatea sportivă sunt prioritare.

IPOTEZĂ: Prin utilizarea kinetoterapiei și a mijloacelor sale, revenirea în activitatea sporti-

vă a sportivului după un traumatism care a necesitat repaus, va fii eficientă sub

aspectul duratei actului recuperator și a temeiniciei recuperarii.

În cadrul cercetării științifice am folosit metoda studiului de caz și metoda grafică.

Metoda studiului de caz este un instrument de cercetare descriptivă a unui caz, aplicând tehnica observației, culegerea de date, interviul, studiul documentelor. De-a lungul aplicării, s-au respectat caracteristicile generale ale acestei metode:

– descrierea situației

– obținerea informațiilor despre cauza care a generat respectiva situație

– verificarea ipotezei

– concluzii.

Metoda grafică constă în aprecierea mai ușoară a rezultatelor obținute în urma cercetării realizate.

SUBIECȚII

Efectele determinate prin utilizarea programelor de recuperare posttraumatică

Cauza care a determinat apariția traumatismului, momentul producerii și perioada de

desfășurare a programelor de recuperare

Legendă: – ort= ortopedic

– KT= kinetic

Inițialele numelui și prenumelui: G.I

Vârsta: 27 ani

Sex: masculin

Sport practicat: handbal

Vechime în practicarea sportului: 14 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală stângă

Cauza: contact dur cu suprafața de joc

Date:

– inspecție: ▪ semnul epoletului

▪ brațul se află în abducție de 25°—30° și ușoară rotație internă.

▪ lovitura de topor externă

– palpare: ▪ abducția ireductibilă

▪ capul humeral în poziție subcoracoidiană este palpabil în axilă.

– bilanț articular: ▪ flexie:

▪ extensie:

▪ abducție:

▪ rotație internă:

▪ rotație externă:

– durere: greu suportabilă

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 20-45 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

-creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-6:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10

Ședințele 7-13:

– idem exercițiile anterioare (dozare mai mare);

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 14-21:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 22-26:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

Inițialele numelui și prenumelui: S.R.

Vârsta: 23 ani

Sex: masculin

Sport practicat: baseball

Vechime în practicarea sportului: 7 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: neatenție în timpul antrenamentului

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală dreaptă.

Date:

– inspecție: ▪ din față observarea unei deformații

▪ abducția brațului

– palpare: ▪ vacuitatea spațiului subacromial

▪ cotul nu poate fi lipit de corp

– bilanț articular: ▪ flexie:

▪ extensie:

▪ abducție:

▪ rotație internă:

▪ rotație externă:

– durere: foarte mare

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 20-55 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

-creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-4:

– stând, circumducții pumn, mobilizări complexe ale cotului

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 5- 10:

-idem ex. anterioare

– stând coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, ridicare și coborârea umerilor, simultan și alternativ; 2×10

– șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 14-21:

– idem ex anterioare

– abducție- adducție cu bastonul anterior sau posterior; 2×10

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

– lateral de banca de gimnastică, în sprijin pe muchiile băncii, flotări, 2×10

Ședințele 22-26:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

– decubit dorsal, în sprijjin simetric posterior, cu membrele superioare pe una din muchiiile băncii de gimnastică se execută flexia și extensia coatelor; 3×10

Inițialele numelui și prenumelui:A.M

Vârsta: 20 ani

Sex: feminin

Sport practicat: handbal

Vechime în practicarea sportului: 8 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: contact puternic cu adversarul

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală dreaptă.

Date:

– inspecție: ▪ semnul epoletului

▪ brațul se află în abducție de 25°—30° și ușoară rotație internă.

– palpare: ▪ abducția ireductibilă

– bilanț articular: ▪ flexie:

▪ extensie:

▪ abducție:

▪ rotație internă:

▪ rotație externă:

– durere: insuportabilă

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 30-55 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

-creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-5:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 6- 12:

-idem ex. anterioare

– – șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 13-19:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 20-26:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

– roată laterală de pe loc

– roată laterală din elan

– stretching

Inițialele numelui și prenumelui: P.L

Vârsta: 33 ani

Sex: feminin

Sport practicat: schi

Vechime în practicarea sportului: 18 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: contact puternic cu solul în urma unei căderi

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală stângă

Date:

– inspecție: ▪ semnul epoletului

▪ brațul se află în abducție de 25°—30° și ușoară rotație internă.

– palpare: ▪ abducția ireductibilă

– bilanț articular: ▪ flexie:

▪ extensie:

▪ abducție:

▪ rotație internă:

▪ rotație externă:

– durere: foarte mare

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 25-50 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

-creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-5:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 6- 12:

-idem ex. anterioare

– – șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 13-19:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 20-24:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

Inițialele numelui și prenumelui: M.B.

Vârsta: 26 ani

Sex: masculin

Sport practicat: fotbal

Vechime în practicarea sportului: 10 ani

Tipul traumatismului: luxație scapulohumerală anterioară

Cauza: contact cu suprafața de joc

Segmentul afectat: articulația scapulohumerală stângă.

Date:

– inspecție: ▪ din față observarea unei deformații

▪ abducția brațului

– palpare: ▪ vacuitatea spațiului subacromial

▪ cotul nu poate fi lipit de corp

– bilanț articular: ▪ flexie:

▪ extensie:

▪ abducție:

▪ rotație internă:

▪ rotație externă:

– durere: insuportabilă

Motivație pentru recuperare: dorință foarte mare de recuperare

Efectuarea exercițiilor: -locul: cabinet particular de kinetoterapie

– durata ședințelor: 20-45 minute

Obiective: – combaterea durerii și controlul inflamației

– readaptarea structurilor articulare la mișcare

– recuperarea stabilității articulare

-creșterea mobilității articulare

– creșterea forței musculare

Perioada de desfășurare:

Mijloace utilizate:

Ședințele 1-7:

– stând, braț în abducție, cotul flectat cu mâna pe epolet, se execută proiecția umărului anterior și posterior; 2×10

– stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția anterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

, stând, coatele flectate, mâinile fixează epoletul de partea opusă, proiecția posterioară a umerilor, simultan și alternativ; 2×10 S, 2×10 A

– stând, cu un baston apucat de ambele capete, se execută flexia umerilor; 2×10

– patrupedie,se încearcă menținerea poziției împotriva dezechilibrelor inițiate de către kinetoterapeut;

– șezând, coatele extinse, sprijin pe palme, mutarea centrului de greutate stânga/dreapta; 2×10

– flotări la perete; 3×7

– flotări din sprijin culcat facial: 2×10.

Ședințele 8- 14:

-idem ex. anterioare

– – șezând, mâinile împreunate anterior, mâna membrului sănătos se opune mișcării de abducție a membrului superior afectat, coate extinse; 1×10

– șezând, cu un braț în Abd și RI, celălalt în Add și RE, coatele flectate, priză „în cârlig” se încearcă desfacerea degetelor contrarezistiv. 1×10

– stând pe mâini în sprijin la perete

– stând pe mâini din elan

– rostogolire înainte ghemuit;

Ședințele 15-21:

– idem ex anterioare

– decubit dorsal, genunchii flectați, se execută flexia coapsei pe bazin cu rulare pe spate, bărbia în piept, până la atingerea solului cu umerii; 2×10

– șezând cu brațul ușor abdus prin introducerea antebrațului kt sub axilă, priză pe fața laterală a brațului, deasupra cotului. Se execută decoaptarea glenohumerală prin add forțată a brațului.

– stând, cu fața la spalier, apucat șipca de la nivelul umerilor, se execută flexia și extensia

coatelor cu ducerea trunchiului în plan posterior și revenire; 3×10

– împins din culcat pe o bancă înclinată

– culcat facial cu sprijin pe palme și cu picioarele în sprijin pe șipca 2-5 a spalierului se execută flotări; 3×10

Ședințele 22-27:

– idem ex anterioare dar cu dozare 3×15

– podul din stând pe mâini

– decubit dorsal, cu vârfurile picioarelor pe șipca 2-5 a spalierului și dublu sprijin pe membrele superioare, executarea flexiei și extensiei coatelor; 3×10

– mers în mâini susținut de partener

– variante de alergare cu angrenarea activă membrelor superioare

– rulare înapoi în stând pe mâini.

=== l5 ===

Rezultatele cercetării:

◊ Momentul producerii traumatismului

◊ Articulația afectată

◊ Cauze care au determinat producerea traumatismului

◊ Atitudinea sportivilor față de programele de recuperare

Interpretarea datele

▪ majoritatea traumatismelor s-au produs datorită căderilor, contactul cu suprafața de joc fiind foarte puternic;

▪ incidența este mai mare la nivelul umărului stâng;

▪ numărul de ședințe depinde gravitatea traumatismului;

▪ de o mare importanță este atitudinea sportivului față de programul de recuperare;

▪ în toate cazurile sportivii au revenit în activitatea competițională.

=== l6 ===

Concluzii

În cadrul educației fizice și sportului accidentele sunt evenimente întâmplătoare care reprezintă cauze favorizante ale traumatismelor. Există posibilitatea ca același accident să provoace unui sportive o simplă lovitură, în timp ce altuia un traumatism foarte grav.

Cunoașterea cauzelor care duc la apariția traumatismelor este foarte importantă deoare-

ce există posibilitatea prevenirii acestora. Printre măsurile care pot fi luate se numără:

– executare corectă a pregătirii pentru efort

– purtarea unui echipament adecvat

– consolidarea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice specifice sportului pe care îl practică

– abordarea sistematică și gradată a pregătirii, respectând principiul progresivității

– utilizarea de mijloace adaptate particularităților sportivilor antrenați

– respectare regulamentului

– efectuarea controlului medical periodic și respectarea recomandărilor primite.

Tipologia traumatismelor produse este diferită de la o ramură sportivă la alta. De ase- menea, există diferențe legate de frecvența aceluiași tip de traumatism, fapt determinat și de numărul practicanților disciplinei sportive respective.

Ramurile sportive prezintă unele diferențe evidente privind numărul factorilor favori- zanți care duc la apariția traumatismelor: locul și condițiile de antrenament, complexitatea execuției tehnice, nivelul pregătirii fizice etc.

Odată produs, același tip de traumatism produce, la sportivi diferiți, stări psihice de diferite intensități. În această situație, cei care se ocupă de sportivi pot limita modificările negative care apar la acest nivel.

Permanent trebuie să se aibă în vedere că sportivul nu este un pacient obișnuit. El trebuie să se recupereze complet și în cel mai scurt timp, pentru a se integra în activitatea sportivă și competiționalăcât mai repede posibil.

Alcătuirea programelor de recuperare posttraumatică a avut la bază diagnosticul pus de medicul ortoped sau de medicul de recuperare medicală, ținându-se cont de recomandarea pentru un anumit tip de program, de condițiile întâlnite la locul unde se desfășoară antrenamentele sau de timpul pe care îl aveau la dispoziție sportivii pentru recuperare. Exercițiile care intrăîn alcătuirea programelor de recuperare se pot efectua în medii diferite. Programele de recuperare nu au fost „stas”, structura și mijloacele utilizate fiind mereu alternate. Numărul obiectivelor abordate în cadrul unei ședințe nu a fost mare dar nici unul singur. În stabilirea obiectivelor urmărite pentru fiecare ședință și în alegerea mijloacelor utilizate ținându-se cont de sportul practicat și de performanțele individuale

Revenirea pacientului la potențialul maxim s-a dovedit a fi puternic influențată de atitudinea acestuia față de programul de recuperare posttraumatică și de felul concret în care a participat la ședințele programate.

Eficiența programului de recuperare depinde și de plasarea sa în intervalul diurn, recuperarea fiind accelerată de faptul că ședințele de recuperare posttraumatică s-au desfă- șurat în același timp cu programul de antrenament al echipei din care sportivul făcea parte.

Kinetoterapia este cea care face posibilă revenirea sportivului la nivelul de performanță pe care acesta l-a avut înainte de traumatism. Fără ea, durata refacerii zonei traumatizate este foarte mare, sportivul având ghinionul ca revenirea sa să nu mai fie la același nivel de performanță.