. Consideratii Privind Pregatirea Fortelor DE Elita ALE Armatelor Moderne

Introducere ………………………………………………………………………………………..pag. 6

Capitolul 1: Istoria forțelor speciale ………………………………………………………pag. 8

Evoluția forțelor speciale …………………………………………………. pag. 8

Tipurile de misiuni ale forțelor speciale …………………………….pag. 15

Exemple de misiuni ale forțelor speciale ……………………………pag. 21

1.3.1 Misiunea de recunoaștere de la aeroportul Salinas,

noaptea din 23/24 octombrie 1983 ……………………………………pag. 21

1.3.2. GSG-9 în operațiunea magic fire, Mogadishu,

Somalia, 1977 ………………………………………………………………..pag. 24

1.3.3. Forțele speciale peruviene în operația

Chavin de Huantar, Lima, Peru, 1997 ……………………………….pag. 28

1.3.4. Forțele speciale rusești în teatrul din Moscova,

Moscova, Rusia, 2002 …………………………………………………….pag. 33

Capitolul 2 : Armament și echipamente din dotarea forțelor de elită

ale lumii …………………………………………………………………………pag. 39

2.1. Pistoale …………………………………………………………………………….pag. 39

2.2. Arme de asalt: pistoale-mitralieră ………………………………………..pag. 41

2.3. Puști de asalt ……………………………………………………………………..pag. 43

2.4. Puști cu lunetă …………………………………………………………………..pag. 46

2.5. Sisteme și tehnologii de comunicații ……………………………………pag. 48

2.6. Sisteme și tehnologii de observare pe timp de noapte …………….pag. 49

2.7. Sisteme de parașutare …………………………………………………………pag. 50

Capitolul 3 : Elemente de pregătire ale forțelor speciale ………………………..pag. 52

3.1. Procesul de instrucție al forțelor speciale românești………………..pag. 52

3.2. Seal – forțe de operații speciale navale …………………………………pag. 57

3.3. Pregătirea fizică …………………………………………………………………pag. 61

3.3.1. Generalități …………………………………………………………..pag. 61

3.3.2. Antrenamente de circuit și exerciții de instruire …………pag. 69

3.3.3. Organizarea pregătirii fizice a forțelor de operații speciale………………………………………………………………………….pag. 71

3.3.4. Programul de pregătire și standardele de atins pentru

cursul de forțe speciale ’Beretele Verzi’ a armatei SUA,

Fort Bragg – Carolina de Nord………………………………………….pag. 75

3.4. Pregătirea psihologică ………………………………………………………..pag. 80

Capitolul 4 : Program de dezvoltare a aptitudinilor fizice a militarilor

din forțele speciale…………………………………………………………….pag. 81

Concluzii și propuneri ……………………………………………………………………….pag. 91

Bibliografie ………………………………………………………………………………………pag. 92

Anexa ………………………………………………………………………………………………pag.97

Considerații privind pregătirea forțelor

de elită ale armatelor moderne

INTRODUCERE

Complexitatea situației politico-militare, transformările de un deosebit dinamism care se produc pe plan internațional și influențele covârșitoare pe care le-ar putea avea asupra situației interne a fiecărui stat, determină analizarea oportună a fenomenelor politico-militare în scopul elaborării și adoptării celor mai eficiente decizii în domeniul securității naționale.

În acest context se constată că organele superioare de conducere din majoritatea statelor reevaluează rolul și importanța serviciilor de informații precum și misiunile și modul lor de utilizare. Tot mai multe state occidentale au adoptat conceția americană potrivit căreia, necesitatea culegerii și analizei informațiilor este un element esențial al politicii naționale, iar serviciile de informații au misiunea de a executa un spionaj total. Potrivit concepției specialiștilor occidentali, informațiile sunt tot atât de importante ca și forțele armate.

Cercetarea strategică la scară globală se deplasează din sectorul predominant militar, în a doua jumătate a secolului XX, spre cel economic în secolul XXI. În gândirea actuală suptilitatea gândirii poate birui puterea militară. Fuziunea dintre Estul și Vestul continentului european va duce in final la nașterea unei noi Europe, care în perspectiva secolului XXI tinde să devină cel mai mare centru de putere economică și comercială din lume, și implicit militară. Spionajul economic va trece pe prim plan și va fi fără frontiere. În secolul XXI, serviciile de informații își vor adapta activitatea la cerințele de informații. Este ușor de intuit că în secolul XXI, după insuccesul „mijloacelor tehno”, se va reveni la metodele clasice în cercetarea strategică readucându-se în primul plan rolul agenților recrutați sau infiltrați în statele țintă.

Elemente ale forțelor speciale vor acționa preponderent sub acoperire pentru îndeplinirea sarcinilor informative. În plan organizatoric, acestea sunt reunite sub un comandament unic, majoritatea tărilor cu armate dezvoltate dispunând de formațiuni logistice bine dotate.

Pentru un politician, forțele speciale reprezintă instrumentul la care poate apela la un moment dat și în condiții bine definite, pentru a-și susține obiectivele politice pe care le promovează. Punerea în valoare a propriei puteri prin forța militară presupune ca factorul de decizie politică să-și proiecteze puterea, adică să stabilească natura, cantitatea, calitatea forțelor și mijloacelor pe care le preconizează a le întrebuința într-un spațiu și într-un interval de timp determinat.

Alegerea forțelor și mijloacelor este influențată de mai mulți factori, dintre care cei hotărâtori au valoarea resurselor economice și financiare ce pot fi alocate pentru efortul militar și de asemenea, natura efectelor ce se doresc a fi obținute prin întrebuințarea forțelor speciale.

Forțele Speciale – instrumente utile, discrete, în mâna conducerii politico-militare din cadrul serviciilor de informații, se afirmă pregnant. Reanalizarea conflictelor militare, aspectul confruntărilor internaționale, estompează concepția tradițională, iar forțele speciale au un rol preponderent și în continuă creștere.

Legendă, dezinformare, tăcere – un „trio” care a învăluit deseori forțele speciale ale armatelor moderne. Trimise ca să execute operații de mică anvergură – clandestine, în mod cert de o subtilitate cu un înalt grad de risc – aceste forțe au fost întotdeauna dotate pe măsura misiunilor.

Destinați să lupte, să învingă, și să moară neștiuți, adesea fără recunoașterea postumă a meritelor, luptătorii forțelor speciale sunt „cavalerii” prezentului militar în confruntările politico-militare. Constituite din elementele cele mai puternice, cele mai dotate – spiritual și fizic – forțele speciale sunt arma de temut a fiecărei nații, a fiecărei armate, asul ascuns în mâneca fiecărui comandant sau stat care se respectă. „Vitejia vine din sânge, curajul din gândire”, spunea Napoleon. Ca să se poată vorbi despre forțele speciale, trebuie – ca o condiție necesară – să le fie cunoscute faptele de arme.

Gânditorii militari au înțeles că unitățile mai mici pot să genereze lovituri mult mai complexe în comparație cu costurile relativ reduse ale investițiilor în existența lor. Aceste forțe de valoare tactică, destinate îndeplinirii unor misiuni strategice, reprezintă deci, modalitatea de realizare a unor obiective strategice la cele mai reduse costuri.

Este deci subînțeles faptul că atunci când vorbim despre forțele de elită ale armatelor, vorbim de fapt de forțele speciale de care dispun statele și care au rol strategic bine determinat.

CAPITOLUL 1

ISTORIA FORȚELOR SPECIALE

Evoluția forțelor speciale

Ca orice mit întemeietor, și mitul luptătorului din cadrul forțelor speciale a apărut probabil într-una din multele perioade de criză pe care omenirea le-a cunoscut de-a lungul întregii sale evoluții.

Oștirile – de la cele ale antichității și până la cele ale momentului – s-au întrecut în a fi, toate, cât mai bine înarmate, instruite și încadrate cu efective deprinse cu meseria armelor. Ele au fost, pe rând, simple cete înarmate, apoi corpuri de oaste senioriale, armate de masă sau, ulterior, veritabile armate de profesioniști. Mai mari sau mai mici – toate tributare nivelului atins de producția de bunuri a vremurilor respective -, ele nu au încetat, în nici un moment, să caute acel principiu universal capabil să le asigure succesul în luptă și, pe cât posibil, cu pierderi cât mai mici. O bună perioadă de timp, cantitatea forțelor a fost considerată suficientă pentru atingerea scopurilor militare dorite. Imediat după aceea însă, calitatea luptătorilor precum și dotarea acestora au început să devină tot mai importante. Acesta a fost probabil și motivul pentru care o bună perioadă de timp deznodământul luptei dintre doar doi adversari a fost apreciat drept suficient de relevant pentru a hotărî soarta unei bătălii, iar cel al unei bătălii suficient pentru câștigarea unui război.

Înainte de a deveni o afacere de stat, războiul a constituit o chestiune de onoare. Războinicii, indiferent cărei tabere aparțineau și cărui Dumnezeu se închinau, erau cu toții oameni aleși, ce urmau să dea expresie unui ritual pe cât de sângeros, pe atât de firesc și necesar, altfel spus aflat în ordinea firească a lucrurilor. Înainte de începerea luptei, samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic de rang cât mai înalt din tabăra adversă, Ritualul a fost preluat și dezvoltat de europeni până în epoca modernă. Cu toate acestea, nu rezultatul luptei individuale avea să asigure întotdeauna și rezultatul războiului.

La vechii azteci, războiul era considerat o acțiune sacră și totodată principiul de bază al politicii. Cronicarul Duran ne informează că, dacă unui aztec – fie el și fiul regelui – îi era frică să lupte, i se retrăgeau toate privilegiile și era supus unei game atât de extinse de servituți încât era transformat în cel de pe urmă reprezentant al clasei de jos. Cu toate acestea, nu din cauza lipsei de bravură și vitejie luptătorii azteci vor pierde imperiul, câteva secole mai târziu, în fața a numai câteva sute de conchistadori spanioli, conduși de binecunoscutul Hernando Cortez.

Aceste doar câteva exemple – alături de cele furnizate, cu generozitate, inclusiv de epoca modernă și contemporană – relevă impasul repetat în care strategiile și tacticile s-au găsit de fiecare dată când noul, trecând prin clasic, urma să devină vechi.

„Cea mai desăvârșită artă – scria Sun Tzî încă acum 2.500 de ani – este aceea de a-ți învinge dușmanii fără a trebui să te bați cu ei pe front. Metoda directă de război este necesara doar pe front, însă numai metodele indirecte duc la adevărata victorie și la consolidarea ei." Ușor de zis, însă mai greu de înfăptuit.

Înființarea unor veritabile armate de spioni – una din cele mai vechi meserii recunoscute – chiar dacă deosebit de profitabilă pentru toți suveranii vremii, era în egală măsură și dificil de realizat. Destinați, cel mai adesea, îndeplinirii unor misiuni cu un ridicat grad de risc și în condiții de securitate minimă, luptătorii unor astfel de oștiri nu ar fi putut reprezenta nicidecum masa armatelor vremii ci, poate, cel muunci când vorbim despre forțele de elită ale armatelor, vorbim de fapt de forțele speciale de care dispun statele și care au rol strategic bine determinat.

CAPITOLUL 1

ISTORIA FORȚELOR SPECIALE

Evoluția forțelor speciale

Ca orice mit întemeietor, și mitul luptătorului din cadrul forțelor speciale a apărut probabil într-una din multele perioade de criză pe care omenirea le-a cunoscut de-a lungul întregii sale evoluții.

Oștirile – de la cele ale antichității și până la cele ale momentului – s-au întrecut în a fi, toate, cât mai bine înarmate, instruite și încadrate cu efective deprinse cu meseria armelor. Ele au fost, pe rând, simple cete înarmate, apoi corpuri de oaste senioriale, armate de masă sau, ulterior, veritabile armate de profesioniști. Mai mari sau mai mici – toate tributare nivelului atins de producția de bunuri a vremurilor respective -, ele nu au încetat, în nici un moment, să caute acel principiu universal capabil să le asigure succesul în luptă și, pe cât posibil, cu pierderi cât mai mici. O bună perioadă de timp, cantitatea forțelor a fost considerată suficientă pentru atingerea scopurilor militare dorite. Imediat după aceea însă, calitatea luptătorilor precum și dotarea acestora au început să devină tot mai importante. Acesta a fost probabil și motivul pentru care o bună perioadă de timp deznodământul luptei dintre doar doi adversari a fost apreciat drept suficient de relevant pentru a hotărî soarta unei bătălii, iar cel al unei bătălii suficient pentru câștigarea unui război.

Înainte de a deveni o afacere de stat, războiul a constituit o chestiune de onoare. Războinicii, indiferent cărei tabere aparțineau și cărui Dumnezeu se închinau, erau cu toții oameni aleși, ce urmau să dea expresie unui ritual pe cât de sângeros, pe atât de firesc și necesar, altfel spus aflat în ordinea firească a lucrurilor. Înainte de începerea luptei, samuraiul cel mai curajos provoca la luptă un războinic de rang cât mai înalt din tabăra adversă, Ritualul a fost preluat și dezvoltat de europeni până în epoca modernă. Cu toate acestea, nu rezultatul luptei individuale avea să asigure întotdeauna și rezultatul războiului.

La vechii azteci, războiul era considerat o acțiune sacră și totodată principiul de bază al politicii. Cronicarul Duran ne informează că, dacă unui aztec – fie el și fiul regelui – îi era frică să lupte, i se retrăgeau toate privilegiile și era supus unei game atât de extinse de servituți încât era transformat în cel de pe urmă reprezentant al clasei de jos. Cu toate acestea, nu din cauza lipsei de bravură și vitejie luptătorii azteci vor pierde imperiul, câteva secole mai târziu, în fața a numai câteva sute de conchistadori spanioli, conduși de binecunoscutul Hernando Cortez.

Aceste doar câteva exemple – alături de cele furnizate, cu generozitate, inclusiv de epoca modernă și contemporană – relevă impasul repetat în care strategiile și tacticile s-au găsit de fiecare dată când noul, trecând prin clasic, urma să devină vechi.

„Cea mai desăvârșită artă – scria Sun Tzî încă acum 2.500 de ani – este aceea de a-ți învinge dușmanii fără a trebui să te bați cu ei pe front. Metoda directă de război este necesara doar pe front, însă numai metodele indirecte duc la adevărata victorie și la consolidarea ei." Ușor de zis, însă mai greu de înfăptuit.

Înființarea unor veritabile armate de spioni – una din cele mai vechi meserii recunoscute – chiar dacă deosebit de profitabilă pentru toți suveranii vremii, era în egală măsură și dificil de realizat. Destinați, cel mai adesea, îndeplinirii unor misiuni cu un ridicat grad de risc și în condiții de securitate minimă, luptătorii unor astfel de oștiri nu ar fi putut reprezenta nicidecum masa armatelor vremii ci, poate, cel mult o elită recrutată din aceste armate, oricum insuficientă pentru exercitarea vreunei dominații efective asupra teritoriilor adversarului. Aceasta pentru că, îndeosebi în perioada economiilor de subzistență, prezența celui ce înstăpânea noi teritorii trebuia să fie nu numai simbolică, ci efectivă, susținută în mai toate cazurile de propriile armate de ocupație aflate pe terenul adversarului.

În ciuda asediului îndelungat (peste 10 ani) și a disproporției forțelor (troienii singuri, în fața unei coaliții de 28 de orașe-state aheene însumând peste 100.000 luptători sub comanda regelui Micenei, Agamemnon), cetatea Troiei nu a fost cucerită decât în urma utilizării unui șiretlic. Calul troian a devenit în acest mod nu numai expresia unei inițiative tactice iscusite și ingenioase de infiltrare a propriilor oșteni în dispozitivul adversarului, ci însăși materializarea unei gândiri cu totul noi, în care curajul, ingeniozitatea și calitatea luptătorilor erau chemate să înlăture pentru totdeauna primatul prudenței, imobilismului și cantității forțelor întrebuințate. Dezvoltările ulterioare ale artei războiului au impus această experiență doar ca pe una plină de insolit și, în consecință, prea puțin dezvoltată în vremurile care au urmat.

Către mijlocul secolului al XVIII-lea, elementul neconvențional începuse să-și facă prezența cu destulă vigoare în mai toate strategiile militare ale armatelor vremii, impunând, totodată, și apariția primelor forțe destinate materializării unor principii cu totul noi ale luptei. John O. Marsh Jr., secretar de stat american al apărării, exemplifică acest fapt prin relatarea unui episod petrecut în timpul războiului de independență purtat de SUA împotriva trupelor Coroanei britanice.

Sergentul John Champ a primit din partea lui George Washington personal misiunea „să dezerteze" din Regimentul Light Horse, comandat de colonelul Harry Lee, și să treacă de partea englezilor, cu scopul de a-1 captura pe trădătorul Benedict Arnold și de a-1 aduce în fața instanței militare americane de război. Despre acest scenariu aveau cunoștință doar trei persoane: sergentul Champ, generalul Washington și comandantul regimentului, colonelul Lee. Champ a reușit în prima fază a misiunii sale și s-a alăturat trupelor engleze la New York, fără a trezi nici cea mai mică bănuială. Răpirea lui Benedict Arnold nu s-a putut desfășura conform planului întrucât acesta, fără să bănuiască nimic, a avut norocul să-și fi schimbat, în ultima clipă, unele planuri de deplasare. Sergentul nu a vrut să forțeze și să riște deconspirarea, așa că a renunțat și s-a deplasat în cadrul trupelor engleze pănă în Virginia, după care a reușit să se facă nevăzut și să ajungă la comandamentul lui Washington. Datorită numărului extrem de limitat de persoane care știau natura reală a dezertării sale, sergentul Champ a găsit în rândul camarazilor de arme o atmosferă atât de ostilă încât, cu toate eforturile șefilor săi (inclusiv ale lui Washington), nu a putut fi reabilitat cu adevărat niciodată. După lăsarea la vatră, John Champ a murit neînțeles și dezonorat în statul Virginia. Astăzi, un monument de piatră aflat pe o pajiște de lângă Autostrada 50, în vecinătatea localității Midleburg (Virginia), amintește sacrificiul moral al unui ostaș care a îndeplinit o misiune necesară, dar care nu a beneficiat niciodată de o recunoaștere oficială în epoca sa.

Acordarea priorității pentru o presupusă „primă misiune specială" este o întreprindere pe cât de dificilă, pe atât de riscantă. Aproape imposibilă, am putea spune, deoarece întotdeauna acțiunile unor astfel de forțe au fost învăluite în legendă, dezinformare, tăcere. Aceste trei elemente vor caracteriza acțiunea forțelor pentru operații speciale atât în perioada de pionierat a primelor armate moderne, cât și mai târziu, pe parcursul derulării celor două mari conflagrații mondiale ale secolului al XX-lea.

Doctrina „represaliilor masive" din anii '50 și cea a „ripostei flexibile" (Flexible Response) din anii '60 au fost înlocuite, în anii '80, de doctrina „bătăliei aeroterestre" (Airland Battle), promovată cu succes de americani în războiul din Golf și preluată, începând cu anii '90, de mai toate statele occidentale. Se poate spune că, în Golf, succesul doctrinei Airland Battle a fost total. Nu toți știu însă că reușita celor peste 500.000 de luptători ai coaliției multinaționale fusese pregătită și „netezită" de doar câteva sute de oameni. Acești „războinici secreți", care primiseră misiunea să lupte și la nevoie să moară în anonimat, au fost luptătorii din forțele speciale. Strategii militari înțeleseseră în sfârșit ca unitățile mai mici – precum firmele „mici și rele" (lean and mean) din beligeranta economică concurențială – pot efectiv să genereze „lovituri" mult mai mari față de costurile relativ reduse ale investițiilor reclamate de înființarea lor.

Astăzi, când armatele își reduc în mod simțitor efectivele, constituirea unor structuri de mai mici dimensiuni, superinstruite, suple, elastice și deosebit de mobile, pare a reprezenta nu numai soluția momentului, ci și una din etapele hotărâtoare în crearea viitoarelor armate moderne și eficiente ale începutului mileniului trei. Trupele aeropurtate nu au fost alese în mod întâmplător pentru ilustrarea acestor afirmații. Departe de a-și fi epuizat virtuțile inițiale, trupele aeropurtate realizează astăzi una dintre cele mai reușite medieri ale unor strategii care, în încercarea de a anticipa fizionomia războiului viitorului, par mai degrabă a se completa decât a se exclude unele pe altele.

În războaiele anterioare, principalele eforturi ale părților erau limitate la suprafața terestră, la adâncimea și lărgimea operațiilor, coordonata verticală fiind considerată doar auxiliară sau de sprijin. În războiul actual acest raport s-a inversat. Conflictele de tip clasic ale prezentului s-au concentrat pe coordonata verticală și aerospațială, eforturile terestre devenind o componentă de sprijin extrem de importantă și, în consecință, de neînlocuit. În războiul contra Irakului, bine cunoscuta doctrină a „bătăliei aeroterestre" a reflectat, în esență, exact acest raport. Această strategie s-a dovedit de fapt specifică unui război ale cărui note definitorii nu au depășit niciodată cadrul restrictiv al postulatelor de tip clasic, chiar dacă arsenalul de luptă întrebuințat s-a bazat pe cele mai noi tehnologii. Rămâneau neacoperite, în continuare, zonele de risc și acțiunile aflate sub nivelul războiului convențional, dar situate deasupra competiției pașnice, de rutină, dintre state.

Existența acestei veritabile „zone gri", unde nu este nici pace, nici război, a impus conștiinței strategilor militari faptul că relațiile internaționale și natura acestora urmau să se schimbe în mod structural și că starea de pace și cea de război vor înceta să fie două stări distincte, separate în mod exact. Noua amenințare ar putea fi, la fel de bine, de ordin global, permanentă, adesea neprevăzută și, mai întotdeauna, „multiformă". Noile amenințări nu sunt independente, ci se intercondiționează. Ele se influențează reciproc, rezultând o diversitate de scenarii posibile.

Inițiatorii și protagoniștii ultimului conflict din Iugoslavia (operația NATO Allied Force din Kosovo) l-au considerat un război modern. Foarte mulți însă l-au considerat cel puțin bizar, bazându-și afirmațiile pe faptul că, pe de o parte, aliații NATO au dus un război exclusiv aerian, iar, pe de altă parte, iugoslavii au purtat un război exclusiv antiaerian. Americanii și europenii implicați în soluționarea militară a crizei l-au considerat un război legitim, drept și necesar. Iugoslavii, rușii, ucrainenii, chinezii și mulți alții au susținut că era un război nelegitim, irațional. Oricare ar fi fost adevărul, un lucru rămâne cert: nu întotdeauna războiul aduce în mod necesar pacea iar într-o lume ce tinde să devină tot mai exclusivistă și intervenționistă conflictele vor continua să prolifereze având la bază aceleași mobiluri, și anume divergența intereselor și decalajul de putere.

În viitor, este de așteptat să se înregistreze un veritabil declin al utilizării forței armate ca mijloc al politicii și o creștere spectaculoasă importanței mijloacelor complementare violenței armate: războiul economic și informațional, confruntarea politico-ideologică și psihologică, subversiunea, terorismul etc. Asistăm deja la un veritabil transfer de roluri între forța armată și mijloacele nonmilitare, care tind, în diverse combinații, să devină prioritare.

Acestea sunt și motivele pentru care apreciem că războiul viitorului va reține din specificul de desfășurare a războaielor actuale cel puțin trei constante, care vor fi prezente în imaginarea majorității strategiilor de viitor.

O primă constantă se referă la faptul că acțiunile de luptă vor fi tot mai mult supuse presiunii dezideratului umanizării conflictului, în cadrul unor strategii ce vor accepta tot mai greu pierderile de vieți omenești (strategia pierderilor „zero").

În acest context, este clar că viitorul va aparține trupelor de elită, structuri militare specializate multilateral și superinstruite, capabile nu numai să învingă adversari superiori în privința efectivelor, ci și să înregistreze rate ale pierderilor proprii cu mult mai mici decât cele ale altor structuri similare ale inamicului.

„Luptătorul-tip" din structurile de elită ale începutului de mileniu se dovedește a fi nu doar un „simplu catâr de muniție și scuipător de gloanțe" (Alvin Toffler), ci un combatant policalificat, puternic, curajos și inteligent, rezistent la eforturi, tenace, perseverent, agil, care va rămâne stăpân pe sine chiar și în situații de stres și va fi animat nu de spiritul de aventură, ci de dorința autentică de a atinge perfecțiunea.

Convergența tacticilor de acțiune și policalificarea luptătorilor din forțele speciale vor fi două tendințe ce vor merge mâna în mână. Convergența va face ca tehnologiile folosite de armată și de poliție în operațiile de securitate internă (tulburări sociale, terorism etc.) să devină din ce în ce mai greu de deosebit. Selecționarea, instruirea și antrenamentul forțelor de elită din cadrul structurilor de poliție sau de securitate ale statelor vor fi cel mai adesea o imagine „în oglindă" a tacticilor și operațiilor de la partea de jos a spectrului de conflicte duse de militari, în cadrul acțiunilor antigherilă sau al așa-ziselor „conflicte de mică intensitate" (Low Intensity Conflict).

Policalificarea nu va mai constitui apanajul exclusiv al unui grup de inițiați, din care parașutiștii au reprezentat, întotdeauna, baza de selecționare cea mai extinsă. Statele care nu au dispus de posibilitatea creării unui corp distinct de forțe speciale și-au transformat o parte a trupelor aeropurtate în reprezentantele forțelor speciale ale armatelor respective. Aceasta pentru că parașutistului i s-a cerut mereu nu numai să sară cu parașuta, ci și să fie deopotrivă bun alpinist, cunoscător al artelor marțiale, trăgător de elită. Cel mai adesea, el își primește bereta după un ciclu de pregătire particularizat, în care tehnicile de commando sunt nelipsite.

Pe viitor va fi din ce în ce mai greu să se opereze diferențieri pe criterii de calificare stricte. Reducerea efectivelor forțelor armate nu va mai face posibilă reunirea – la dimensiunile de până acum și în cadrul aceleiași structuri specializate – a unor subunități cu specializări din cele mai diverse (parașutiști, cercetași, trupe alpine, infanterie marină, cercetare-comando etc). Va trebui ca fiecare din acești luptători să le cunoască pe toate. Așa se face că, în prezent, infanteriștii marini britanici {The Royai Marines) nu sunt numai „soldați ai mării"; ei sunt organizați pe comandouri și cunosc toate tacticile de infiltrare, inclusiv cu ajutorul elicopterelor sau prin parașutare. Infanteria marină americană (the US Marine Corps) are în rândurile ei unități proprii de parașutiști (Paramarines) și subunități de comando destinate raidurilor (Raiders). Nu mai puțin celebrele „foci" americane (Navy Seals) – renumiții „oameni broască" ai comandourilor subacvatice – sunt parașutiști, trăgători de elită și … alpiniști.

Cea de-a doua constantă se referă la faptul că, indiferent de cât de actual sau „la modă" ar fi „primatul" operațional al unei categorii de forțe (aviația, forțele terestre sau marina), viitorul aparține operațiilor integrate, desfășurate într-un spațiu de luptă tot mai „fluid" și multidimensional, într-un cadru interarme și intercategorii de forțe adesea multinațional. În acest context, vor fi avantajate structurile operaționale suple și deosebit de mobile, care dispun de posibilități de reacție ridicate, precum și de capacitatea de a fi desfășurate rapid și la distanțe foarte mari, peste obstacole și terenuri improprii, beneficiind de avantajul realizării surprinderii și al extinderii ariei de operații în zone care să nu poată fi localizate imediat de către adversar. Tocmai acestea sunt virtuțile trupelor aeropurtate și ale celor aeromobile, ce continua să fie integrate, cel mai adesea, fie în structuri de tipul Forțelor de Reacție (Intervenție) Rapidă, fie în structuri modulare, de genul Task Forces, în funcție de evoluția crizelor pe care vor fi chemate să le gestioneze sau a confruntărilor militare la care vor fi chemate să participe.

A treia constantă se referă la faptul că mijloacele nonviolente, a căror utilizare este tot mai des invocată în ultimul timp, nu sunt în mod obligatoriu și nonmilitare. Costurile mai mici pentru „efecte" mai durabile și stabile în timp vor face ca treptat câmpul confruntării să fie deplasat din cel aeroterestru și naval în cel spiritual, pentru câștigarea „minții și inimii adversarului". În acest fel, manipulată cu abilitate, populația statului vizat se va putea constitui – în mod conștient sau nu – într-un veritabil factor de instabilitate internă la dispoziția statului agresor care, prin modalități adecvate de persuasiune și manipulare informațională, economică și diplomatică, va putea subordona sau influența, în folos propriu, decizia politică a statului agresat. Iată ce recomandă același Sun Tzî sub acest aspect: „Discreditați tot ceea ce merge bine în țara adversă; implicați reprezentanții clasei conducătoare a țării adverse să întreprindă acțiuni ilegale, subminați-le reputația și, la momentul potrivit, supuneți-i disprețului concetățenilor lor; răspândiți discordia și gâlcevile între cetățenii țării adverse; întărâtați-i pe tineri contra bătrânilor; ridiculizați tradițiile adversarilor…"

Încă din perioada imediat următoare încheierii celui de-al doilea război mondial, Statele Unite au fost confruntate cu mai multe revolte sau mișcări insurgente în zonele proprii de interes, fiind nevoite să intervină cu forțe specializate și în modalități adecvate, fără a declanșa confruntări armate sau, cel puțin, încercând să evite escaladarea celor în curs de desfășurare. Într-o manieră similară a procedat și fosta URSS, chiar dacă, de fiecare dată, a intervenit numai în mod acoperit, sub forma bine cunoscutelor ofensive ideologice ale regimurilor politice procomuniste (cu singura excepție a intervenției din Afganistan în partea sa finală). La urma urmei, astăzi – și cu atât mai mult în viitor – scopul final al oricărui război îi constituie nu atât nimicirea armatei adversarului, cât impunerea propriei voințe organelor politice conducătoare și populației statului vizat.

Suntem tentați să afirmăm că, în războiul viitorului, ocuparea teritoriului adversarului nu va mai fi, întotdeauna și în mod obligatoriu, și necesară. Ar putea fi suficiente doar folosirea unor arme de înaltă tehnologie și întrebuințarea pe scară extinsă a aviației și forțelor de operații speciale pentru producerea unor distrugeri majore obiectivelor economice și militare vitale ale adversarului, paralel cu încurajarea nesupunerii civice a populației acestuia și concertarea unor tulburări sociale violente prin utilizarea mascată a forței armate în modalități atipice: acțiuni subversive, confruntări interetnice sau inter-confesionale, acțiuni teroriste, sabotaje etc.

Se știe însă că cei mai buni vectori ai acțiunilor psihologice – în special în situația în care adversarul controlează strict informația -rămân tot trupele din teren, cele care sunt în contact atât cu adversarul, cât și cu populația acestuia. În acest context, operațiile speciale de mai mică anvergură, clandestine, cu un înalt grad de risc și caracter neconvențional, executate atât pe plan militar cât și politic, în timp de pace sau de război, în scopul susținerii intereselor politice ale statului care le organizează, pot reprezenta nu numai o simplă completare a unor strategii convenționale de apărare eficientă, ci chiar proiectarea unui posibil mod de a purta războaiele începutului de mileniu prin întrebuințarea extinsă a forțelor speciale în operație și luptă.

Tipuri de misiuni ale forțelor speciale

Forțele speciale sunt organizate, instruite și echipate pentru a îndeplini misiuni specifice în timp de pace, în situații de criză și în timp de război, astfel:

În timp de pace și în situații de criză:

a) pe teritoriul național: combaterea terorismului, desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor psihologice, activități împotriva traficului cu droguri, participarea la asigurarea pazei și siguranței unor obiective de importanță strategică;

b) în afara teritoriului național: asistență și sprijin în străinătate; căutare-salvare și evacuare; activități împotriva mijloacelor explozive; asistență umanitară în străinătate; asistență militară; activități speciale.

În timp de război:

a) pe teritoriul național: cercetarea specială; desfășurarea de "acțiuni directe"; activități împotriva mijloacelor explozive; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor informaționale; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor psihologice; căutare-salvare și evacuare; participarea la asigurarea pazei și siguranței unor obiective de importanță strategică;

b) în afara teritoriului național: cercetarea specială; desfășurarea de "acțiuni directe"; participarea la aplicarea măsurilor împotriva proliferării armelor de distrugere în masă; activități împotriva mijloacelor explozive; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor informaționale; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor psihologice; sprijinirea coaliției; căutare-salvare și evacuare; susținerea acțiunilor militare neconvenționale.

Misiunile pot fi clasificate în funcție de importanța acestora și rolul FORSPEC în îndeplinirea lor, în misiuni de bază și misiuni colaterale:

a) misiuni de bază: cercetarea specială; desfășurarea de "acțiuni directe"; asistență și sprijin în străinătate; susținerea acțiunilor militare neconvenționale; combaterea terorismului; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor psihologice; participarea la aplicarea măsurilor împotriva proliferării armelor de distrugere în masă; desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor informaționale;

b) misiuni colaterale: sprijinirea coaliției; căutare-salvare și evacuare; activități împotriva traficului cu droguri; activități împotriva mijloacelor explozive; asistența umanitară în străinătate; asistența militară; activități speciale; participarea la asigurarea pazei și siguranței unor obiective de importanță strategică.

Cercetarea specială (CS). FORSPEC pot executa acțiuni de cercetare și supraveghere pentru a obține sau verifica, prin observare vizuală sau prin alte metode, informații privind capacitățile, intențiile și activitățile unui inamic identificat sau potențial ori pentru a obține date privind caracteristicile meteorologice, hidrologice sau geografice ale unei anumite zone. Cercetarea specială include descoperirea și localizarea țintei/obiectivului, efectuarea unor studii de situație locală și cercetarea după atac/lovire pentru estimarea efectului la țintă.

Capacitatea forțelor speciale de a obține date și informații valoroase din interiorul și din afara unei zone ostile sau protejate și de a le comunica la distanțe mari, permite cercetarea specială a țintelor/ obiectivelor de importanță operativă și strategică, aflate atât în medii urbane, cât și în cele rurale, care se găsesc în afara razei de acțiune a forțelor convenționale de cercetare.

În funcție de obiectivele urmărite, cercetarea specială cuprinde: cercetarea mediului; cercetarea armată; patrularea de coastă și interdicția; estimarea țintelor și a amenințărilor; cercetarea după lovitură.

a) Cercetarea mediului include acțiuni executate pentru a colecta date și informații esențiale de natură geografică și meteorologică.

b) Cercetarea armată vizează localizarea și atacarea țintelor ocazionale (tehnică, personal și facilități ale inamicului), aflate în zonele precizate sau de-a lungul căilor de comunicație. Angajarea inamicului se face numai în cazuri de forță majoră sau în misiuni speciale de cercetare și interzicere a accesului spre anumite zone.

c) Patrularea de coastă constă în acțiuni de cercetare în regiunile de coastă. Patrularea de coastă poate reprezenta o misiune de sine stătătoare, sprijin pentru alte forțe sau se poate desfășura în cadrul operațiilor întrunite desfășurate la mare, precum și al operațiunilor împotriva traficului cu droguri.

d) Estimarea țintelor și a amenințărilor include acțiuni executate pentru a descoperi, identifica, localiza și aprecia o țintă în scopul întrebuințării eficiente a armelor de precizie sau pentru supravegherea unei ținte în scopul evaluării nivelului de pregătire a acesteia pentru executarea unei lovituri convenționale, nucleare, biologice sau chimice.

e) Cercetarea după lovitură presupune executarea unor misiuni pentru strângerea de informații în scopul evaluării rezultatelor unei lovituri.

Pe timpul participării la desfășurarea unor operații multinaționale, FORSPEC pot executa misiuni de cercetare avansată folosind tehnici și/sau metode sofisticate de supraveghere, putând angaja inclusiv anumite forțe și mijloace indigene.

În astfel de situații, pentru FORSPEC pot fi stabilite misiuni tipice, cum ar fi: luarea legăturii cu mișcarea de rezistență pentru a evalua potențialul acesteia; acțiuni de cercetare înaintată, executate în comun cu elemente ale forței întrunite multinaționale.

Desfășurarea de "acțiuni directe". Acțiunile directe (AD) reprezintă lovituri de scurtă durată și alte acțiuni ofensive duse la scară mică, executate de forțele speciale pentru a cuceri, captura, recupera sau provoca distrugeri importante unor capacități sau persoane. Pot fi utilizate, în acest scop, raidul, ambuscada sau asaltul direct. Atacurile pot fi inițiate și/sau desfășurate în/din aer, pe uscat, pe mare sau fluviu.

Pot fi incluse și acțiuni privind „marcarea” unor obiective, în vederea lovirii cu aviația și armamentul de înaltă precizie.

Asistență și sprijin în străinătate (ASS). Presupune o gamă mai largă de activități, aparent nonmilitare, constând în participarea la asistarea și sprijinirea altui stat în vederea protejării acestuia față de acțiuni subversive, insurgente ori îndreptate împotriva ordinii de drept constituționale.

Contribuția principală a FORSPEC în ASS este aceea de a organiza, instrui, consilia și asista forțele militare și paramilitare ale națiunii gazdă. Asistența și sprijinul în străinătate include următoarele activități:

a) Sprijinul și asistarea națiunii-gazdă din punct de vedere militar: acțiuni de instruire a indivizilor și a unităților națiunii gazdă pentru formarea deprinderilor militare de bază; asigurarea consilierii și asistenței pentru liderii militari în vederea instruirii în tactica, tehnicile și procedurile necesare protejării națiunii gazdă împotriva subversiunilor, ilegalităților, revoltelor; formarea deprinderilor individuale de conducere și organizare la populația indigenă;

b)Asigurarea securității populației: supravegherea acțiunilor desfășurate de unitățile militare ale națiunii gazdă pentru: evitarea riscului izbucnirii revoltelor; izolarea grupărilor insurgente de către populația civilă; protejarea populației civile.

c)Instruirea unor unități ale națiunii gazdă în vederea executării de misiuni antiteroriste.

Susținerea acțiunilor militare neconvenționale (SAMN). Misiunile de tip SAMN constau în activități de organizare, instruire, echipare, sprijinire și îndrumare a unor forțe indigene sau constituite ad-hoc care desfășoară un spectru larg de acțiuni militare și paramilitare, de regulă de lungă durată.

Acțiunile militare neconvenționale cuprind: lupte de gherilă, acțiuni subversive, acțiuni de sabotaj, activități de strângere de informații sau de organizare a unor evadări sau eliberări de prizonieri.

Combaterea terorismului (CBT). Acest gen de misiune presupune atât acțiuni defensive cât și acțiuni ofensive.

a) Acțiunile defensive sau antiteroriste (AT) vizează reducerea vulnerabilității față de actele teroriste, protejarea populației și facilităților față de atacurile teroriste și față de alte amenințări la adresa securității acestora. FORSPEC, la solicitarea serviciilor secrete sau a organizațiilor cu responsabilități în domeniu, asigură pregătire și consiliere în scopul reducerii vulnerabilității față de atacurile teroriste și față de alte amenințări.

b) Acțiunile ofensive sau contrateroriste (CT) vizează împiedicarea, descurajarea sau reprimarea actelor teroriste și pot consta în: salvarea ostaticilor, recuperarea unor materiale sensibile deținute de organizații teroriste, atacarea infrastructurii acestora.

Salvarea ostaticilor, recuperarea materialului sensibil de la organizațiile teroriste sunt acțiuni desfășurate pentru a asigura eliberarea ostaticilor/capturarea materialului sensibil ce poate fi folosit în atacuri teroriste. Succesul acestor operațiuni necesită acțiuni violente și rapide, care să creeze șoc și surpriză. Siguranța ostaticilor și împiedicarea distrugerii materialului sensibil reprezintă o cerință esențială a misiunii FORSPEC.

Atacarea infrastructurii organizațiilor teroriste cuprinde lovituri executate împotriva organizațiilor teroriste, având ca obiectiv distrugerea, dezorganizarea sau dezarmarea organizațiilor teroriste înainte ca ele să poată lovi țintele de interes.

În cadrul acțiunilor de combatere a terorismului sunt incluse și evaluările sistemelor de securitate fizică a persoanelor importante.

Desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor psihologice. Operațiile psihologice (PSYOPS) reprezintă totalitatea măsurilor, programelor și activităților destinate să modifice/schimbe opiniile, atitudinile și comportamentul grupurilor țintă/de audiență ale inamicului, să contracareze operațiile psihologice desfășurate de către acesta, în scopul îndeplinirii obiectivelor planificate.

Mesajele și informațiile diseminate în cadrul operațiilor psihologice influențează emoțiile, motivațiile, capacitatea de a raționa obiectiv și, în ultimă instanță, comportamentul structurilor de conducere, al organizațiilor, grupurilor umane și al indivizilor, constituind un multiplicator de forță pentru trupele proprii.

Structurile de operații psihologice din cadrul forțelor speciale pot participa la desfășurarea de operații psihologice la nivel strategic, operativ și tactic. De asemenea, pot realiza studii și cercetări în domeniul operațiilor psihologice în sprijinul misiunilor forțelor speciale.

Acțiunile acestora pot concura la îndeplinirea următoarelor obiective: reducerea capacității acționale a forțelor inamice; susținerea forțelor naționale și/sau aliate; asigurarea cooperării forțelor aliate și/sau neutre; obținerea sprijinului populației civile pe timpul acțiunilor directe ale forțelor speciale, de combatere a terorismului, de asistență și sprijin în străinătate.

Participarea la aplicarea măsurilor împotriva proliferării armelor de distrugere în masă (MÎPADM). Aceste măsuri pot fi luate pentru capturarea, distrugerea, evacuarea, obținerea controlului sau recuperarea armelor de distrugere în masă sau a unor materiale periculoase destinate producerii acestora, de care dispune inamicul.

Forțele speciale pot desfășura acțiuni directe, cercetare specială, combaterea terorismului și acțiuni specifice operațiilor informaționale cu scopul de a descuraja și împiedica obținerea sau întrebuințarea armelor de distrugere în masă.

Vor fi vizate următoarele obiective: împiedicarea achiziționării de arme de distrugere în masă; stoparea procesului de proliferare a armelor de distrugere în masă; împiedicarea utilizării unor astfel de arme; adaptarea capacităților operaționale ale forțelor luptătoare, în scopul protecției acestora împotriva efectelor armelor de distrugere în masă.

Desfășurarea de acțiuni specifice operațiilor informaționale. Operațiile informaționale (OI) reprezintă acțiuni întreprinse pentru afectarea informațiilor și a sistemului informațional al inamicului, concomitent cu prezervarea informațiilor și a sistemului informațional propriu. Acestea se desfășoară pe întreaga durată a oricărei acțiuni militare, indiferent de amploarea acesteia.

Operațiile informaționale pot să implice o serie complexă de probleme juridice și politice necesitând astfel o analiză atentă, coordonare și aprobare la nivel național.

Țintele potențiale, vizate în cadrul operațiilor informaționale, pot fi: sistemele de telecomunicații, personalitățile, sistemele de armamente și de informații ale inamicului. În ducerea operațiilor informaționale vor fi angrenate: forțe și mijloace electronice pentru cercetare și culegere de date, tehnologii pentru distrugerea rețelelor de calculatoare și pentru spargerea codurilor de recunoaștere a aviației etc.

Următoarele misiuni ale FORSPEC concură la realizarea scopurilor operațiilor informaționale: cercetarea specială, desfășurarea de "acțiuni directe", desfășurarea de acțiuni specifice PSYOPS, asistența și sprijinul militar în străinătate.

Misiunile colaterale operațiilor speciale. Într-o viziune ideală, FORSPEC ar trebui întrebuințate în operațiile pentru care sunt antrenate și echipate în mod special. În realitate, împrejurările dictează adesea, întrebuințarea FORSPEC și pentru alte misiuni.

Încadrarea cu personal, echiparea și instruirea FORSPEC permit desfășurarea de către acestea și a unor misiuni colaterale, misiuni ce vor suferi modificări frecvente, impuse de dinamica mediului internațional, spre deosebire de misiunile de bază caracterizate printr-o mai mare stabilitate în timp.

Forțele speciale pot îndeplini următoarele misiuni colaterale: sprijinirea coaliției; căutare-salvare și evacuare; activități împotriva traficului cu droguri; activități împotriva mijloacelor explozive; asistență umanitară în străinătate; asistență militară; activități speciale.

Sprijinirea coaliției (SPC) presupune participarea FORSPEC, alături de partenerii de coaliție, la activități de instruire în tehnici și tactici comune, de sprijin cu tehnică de comunicații pentru structurile de comandă și informații, de stabilire a legăturilor necesare coordonării sprijinului de luptă și a logisticii trupelor.

FORSPEC pot furniza comandantului forței multinaționale întrunite evaluări precise privind capacitățile reale, localizarea și activitățile forțelor coaliției, conferind astfel eficiență actului de comandă și control.

Căutare-salvare și evacuare (CSE). Această sarcină specifică presupune recuperarea personalului aflat în situații limită, în timp de război sau în operații de stabilitate, atunci când cerințele de căutare și salvare depășesc capacitățile forțelor de căutare și salvare din teatrul acțiunilor militare.

Posibilitățile deosebite ale forțelor speciale de a penetra sistemele de apărare ostile și de a desfășura acțiuni terestre, aeriene sau navale, în adâncimea teritoriului ostil, pe timp de noapte sau condiții meteorologice grele, recomandă întrebuințarea FORSPEC pentru îndeplinirea misiunilor de căutare-salvare și evacuare.

În cadrul unor acțiuni cu grad ridicat de risc sau legate de apariția unor anumite situații atipice, forțele speciale pot sprijini inclusiv componenta civilă specializată, de căutare-salvare și evacuare.

Activități împotriva traficului cu droguri (AÎTD). Reprezintă măsuri active luate pentru a descoperi, monitoriza și împiedica producția, traficul și utilizarea ilegală a drogurilor atât pe teritoriul național, cât și în afara acestuia.

Folosindu-se de abilitățile de comunicare, FORSPEC instruiesc forțele specializate ale națiunii gazdă pentru formarea deprinderilor necesare îndeplinirii planurilor împotriva traficului cu droguri.

Activitățile împotriva traficului cu droguri se vor desfășura deseori camuflat sau legendat, valorificându-se capacitățile PSYOPS și beneficiind de sprijinul națiunii gazdă.

Activități împotriva mijloacelor explozive (AÎMEX). Sunt acele acțiuni destinate reducerii sau eliminării amenințărilor reprezentate de minele clasice, minele surpriză și alte dispozitive explozive, ce pot acționa asupra necombatanților sau trupelor proprii. Acestea vizează: antrenarea forțelor națiunii gazdă în tehnici de localizare, recunoaștere și deminare; asistarea alături de specialiștii PSYOPS a guvernelor națiunii gazdă în dezvoltarea și executarea programelor de educație civică proiectate pentru prevenirea populației sau pentru dezvoltarea unei infrastructuri viabile și durabile de avertizare și deminare.

Asistența umanitară în străinătate (AUS) cuprinde programe desfășurate în scopul înlăturării sau diminuării efectelor dezastrelor naturale sau provocate de om, precum și a altor factori, cum ar fi bolile, subnutriția sau privațiunile, efecte cu implicații nefavorabile asupra vieții și proprietății.

Asistența umanitară va fi proiectată pentru a suplimenta sau completa eforturile autorităților civile ale națiunii gazdă sau ale altor organisme umanitare internaționale.

FORSPEC pot executa activități de asistență umanitară în zonele îndepărtate datorită rapidității lor de desfășurare, a capacității de orientare regională, a comunicațiilor stabile și posibilităților de ducere a acțiunilor în orice situație meteorologică, capacități ce vor fi potențate îndeosebi de disponibilitățile de comunicare cu populația.

Asistența militară (ASM) constă în programe autorizate, prin care România asigură articole de apărare, programe de instruire militară și alte servicii legate de apărare, în scopul încurajării politicilor și obiectivelor naționale ale țării asistate.

Rolul principal al FORSPEC este acela de a asigura echipe mobile de instruire sau alte forme de asistență privind instruirea trupelor.

Personalului destinat asistenței militare îi este interzis să execute misiuni de luptă.

Activitățile speciale (ASP) sunt acele acțiuni desfășurate în străinătate pentru a sprijini realizarea obiectivelor politicii externe naționale.

Activitățile speciale necesită reglementări interne stabilite din timp de pace și sunt planificate numai cu aprobarea celor mai înalte instanțe de decizie ale statului.

Misiunea de participare la asigurarea pazei și siguranței unor obiective de importanță strategică poate fi stabilită pentru FORSPEC numai cu titlu de excepție, pentru situațiile în care forțele destinate să îndeplinească astfel de misiuni nu mai au capacitatea de a acționa.

Este subînțeles faptul că toate aceste misiuni, variate ca și mod de acțiune, necesită o pregătire la cel mai înalt nivel și cele mai performante echipmente.

1.3 Exemple de misiuni ale forțelor speciale

1.3.1 Misiunea de recunoaștere de la aeroportul salinas, noaptea din 23/24 octombrie 1983

Prima și cea mai controversată misiune SEAL în Grenada a fost operațiunea de la aeroportul Salinas. Unei echipe de 12 membrii din echipa 6 SEAL și 4 membrii din echipa de control al luptei aeriene i s-a cerut să îndeplinească această misiune în noaptea de 23/24 octombrie 1983.

MISIUNEA : Trebuiau să se infiltreze în Grenada pe apă în apropierea aeroportului Salinas, să obțină informații oportune pe baza condițiilor pistei aeroportului și despre pozițiile și punctele tari ale inamicului. În plus, echipa de control a luptei trebuia să monteze emițătoare de semnal pentru ca aeronavele care aduceau batalioanele 1/75 și 2/75 Ranger pentru a asigura aeroportul să găsească locurile. Echipa de control al luptei aeriene deasemenea va fi folosită pentru controlul traficului aerian de la sol pe timpul parașutării. Elementele combinate SEAL și din echipa de control al luptei aeriene s-au unit cu trupele debarcate de pe apă urmărind asaltul cu success al insulei.

FORȚELE

AMICI: echipa 6 SEAL, echipa de control al luptei de la forțele aeriene, escadronul 2 de aviație pentru operații speciale dotat cu MC-130E.

INAMICI: de la 1200 la 1500 militari și de la 2000 la 5000 milițieni, de la 6 la 12 blindate și de la 4 la 6 tunuri ZU-23 AA.

Nu existau informații disponibile pentru trupe nici pe aeroport, nici în jurul acestuia. Impresia lăsată militarilor americani era aceea că opoziția urma să fie una ușoară sau chiar deloc. Nu existau informații despre nici o forță navală inamică, ceea ce a avut un rol esențial în această misiune. De fapt, trupele americane nici măcar nu aveau o hartă precisă a insulei. În ultimul moment cineva de la Pentagon le-a făcut rost de o hartă turistică a Grenadei, aceasta fiind reprodusă și dată planificatorilor misiunii și deci se făcea rost sau se producea o hartă adecvată.

ȚINTA: aeroportul Salinas este localizat în sudul Grenadei, în aria de operații 123 a forțelor întrunite. Ținta a fost găsită de cercetarea aeriană ca fiind foarte restricționată, deci nu era clar câte trupe erau în împrejurimi sau dacă existau locații cu tunuri antiaeriene. Misiunea SEAL era de a afla aceste informații și poate si alte informații de valoare.

CONCEPȚIA OPERAȚIEI: echipele SEAL erau însărcinate să efectueze un desant maritim pe timp de noapte cam la 40 km de partea de nord-vest a portului Salinas, în Grenada. Trebuiau să folosească metoda sistemului de parașutare la joasă altitudine, pe care urmau sa-l execute în apă, pentru a părăsi aeronavele. Fiind lăsați cu două bărci gonflabile de tip zodiac, ei urmau să se întâlnească după lansare și să facă o deplasare pe apă de aproximativ 40 km până în vecinătatea portului Salinas. Odată ajunși acolo trebuiau să caute un loc convenabil pentru a debarca, trimițând înnotători la țărm, care să se infiltreze în insulă și să ascundă bărcile. Trebuiau să meargă pe jos până la aeroport, să instaleze emițătoarele de semnal să caute un loc pentru a se ascunde și să aștepte parașutarea rangerilor. Între timp trebuiau să trimită rapoarte periodice cu informații către pe USS Guam. Elementele echipei de control al luptei aeriene trebuiau să controleze parașutarea de la sol, iar forțele combinate trebuiau să se întâlnească cu rangerii după ce făceau siguranța aeroportului. Aceasta era o misiune clasică de tip SEAL, dar complicată prin includerea unei sărituri în apă cu risc ridicat, lipsa informațiilor despre forțele inamicului și prognoza posibil eronată a vremii. Misiunea a fost dată în seara zilei de 23 octombrie, doar cu 36 de ore înainte de începerea misiunii.

RAPORTUL POST-OPERAȚIE:

Rezultatul misiunii: obiectivele nu au fost atinse, misiunea a eșuat.

Analiza: debarcarea pe apă a avut loc mai târziu decât era planificat. Patru militari SEAL s-au pierdut pe timpul desantului din aeronave. Nici până azi nu se știe de ce cei patru militari s-au înnecat în timpul desantului, dar hazardul săriturii în mare cu echipament greu pe vânt puternic este evident. Acești militari erau bine antrenați pentru astfel de misiuni, dar câteodată mai e nevoie și de noroc. După săritură și căutarea fără succes a celor patru militari SEAL, echipele SEAL și echipa de control al luptei aeriene, descurajați de pierderea camarazilor lor atât de devreme în misiune, au plecat demoralizați către port. Pe la jumătatea distanței către portul Salinas, acțiuni evazive au fost făcute pentru a evita o patrulă grenadiană pe apă care se apropia direct spre cele două zodiace. Direcționalii au oprit motoarele și au plutit nedetectați pe lângă patrulă, dar oprirea motoarelor le-a îngreunat munca pentru că motoarele nu au mai putut fi pornite. Pe măsură ce militarii SEAL încercau să repună în funcțiune motorul, bărcile au plutit mult în derivă, fiind purtate de un curent puternic. Echipa s-a întâlnit cu USS Caron (DD270). S-a renunțat la misiune în lipsa timpului de a se infiltra până la răsăritul soarelui. A fost luată decizia de a trimite echipa în seara următoare, 24/25 Octombrie. Au executat o apropiere la suprafață, pe zodiace, pentru o a doua încercare de infiltrare în Salinas. Din nefericire, s-au întâlnit cu o imensă zonă patrulată înainte să se apropie de plaja de debarcare și bărcile au fost scufundate.

Echipa de control al luptei aeriene și-a pierdut majoritatea echipamentului și misiunea a fost anulată pentru a doua oară. Echipa s-a întors pe mare, evitând ambarcațiunile de patrulare grenadiene care se plimbau de-a lungul coastei și s-au întâlnit cu trupele proprii.

Eșecul echipelor în a îndeplini misiunile a fost o lovitură puternică pentru echipa 6 SEAL, care s-a trezit în fața primei lor experiențe majore întrun conflict armat. Rangerii au terminat salturile fără ca echipa de control al luptei aeriene să le fie îndrumători, dar lipsa informațiilor nu a dat planificatorilor misiunii aceeași siguranță și exactitate înaintea operației. Mai departe, operația a avut efectul întărzierii orei de începere a acțiunii, prima dată la 04.00 pe data de 25, apoi la 05.00. Noua oră avea de departe alte consecințe, deoarece operațiile speciale rămase urmau a fi executate pe timp de zi, în locul adăpostului confortabil pe care-l oferea noaptea. Modificarea orei de începere a activităților forțelor speciale a fost o decizie care a dus la numeroase pierderi de vieți în rândul americanilor și a fost probabil cea mai mare eroare din cadrul operațiunii de invazie a Grenadei.

LECȚII ÎNVĂȚATE:

Fără complicații inutile. Lansarea în apă a fost o metodă inutilă de desant cu viteză mare și deschidere joasă a parașutei care a costat patru vieți. Întâlnirea pe mare putea fi făcută întrun mod mai puțin riscant.

Aducerea înapoi a motoarelor nefuncționale.

Alegerea elementelor de sprijin pentru inserție/extracție și foc în mod adecvat.

Nu duce o operație cu alte unități cu care nu te-ai antrenat. Procedurile standard de operare trebuie să fie coordonate și rolurile și responsabilitățile bine împărțite precedent unei operații.

Așteaptă cele mai rele condiții meteo și pregătește-te pentru ele.

Numeroase lecții învățate cu privire la echipamentul de luptă pentru sărituri în apă pe timp de noapte. Trebuie să ai flotabilitatea adecvată, să scapi de parașută destul de devreme încât să nu te încurci în ea sau să fii tras la fund când întrii în apă, etc.

1.3.2 GSG 9 în operațiunea Magic Fire, Mogadishu, Somalia, 1977

Pe 13 octombrie 1977, patru palestinieni, doi bărbați și două femei, au deturnat un avion al companiei Lufthansa cu 86 de pasageri la bord și 5 membri ai echipajului. Teroriștii au cerut echipajului să aterizeze pe aeroportul Leonardo da Vinci din Roma, unde Cpt. Mahmoud (membru radical al Frontului pentru Eliberarea Palestinei, Zuhoir Akache) le-a anunțat cererile: eliberarea prizonierilor FAR din Germania de Vest. La cererea lui Werner Maihofer, ministrul de interne al Germaniei de Vest, autoritățile italiene au încercat întârzierea zborului. Între timp, cancelarul Schmidt a numit un grup de management al crizelor, autorizându-l să ia orice decizie se impune. Comandantul GSG-9, Lt. Col. Wegener, a fost de asemenea informat, iar o unitate antitero a fost pusă în alertă.

Schmidt a cerut apoi ajutor internațional din partea lui James Callaghan, primul ministru britanic, care i-a recomandat să nu elibereze prizonierii. Între timp, teroriștii palestiniei amenințau să arunce în aer avionul dacă autoritățile italiene nu le va furniza combustibilul cerut.

La ora 17.42 avionul a părăsit Roma și s-a îndreptat spre Lamaca, Cipru. Acolo, teroriștii au cerut ca Turcia să elibereze doi prizonieri palestinieni. La ora 22.50, avionul s-a îndreptat spre Beirut, dar autoritățile nu i-au acordat permisiunea de aterizare. După câteva încercări nereușite de a ateriza la Damasc, Amman si Kuweit, pilotul a obținut permisiunea de a ateriza temporar în Bahrain. Pe timpul acestei escale, între orele 1.52 – 3.24, Cpt. Mahmoud și-a transmis cererile prin Denis Payot, avocatul negociator folosit și pentru cazul răpirii lui Hans Martin Schleyer pe 5 septembrie 1977. Mahmoud a stabilit un termen limită, 16 octombrie, ora 8: dacă nu erau îndeplinite cererile, a amenințat că toți ostaticii, inclusiv Dr. Schleyer, vor fi uciși.

La începutul crizei autoritățile germane au trimis specialiști în Cipru cu un avion. Delegația era compusă din șeful biroului antitero din cadrul Biroului Federal de Investigare Criminalistică, specialiști din biroul relații internaționale, experți antitero din Ministerul de Interne, agenți din Serviciile Secrete germane interne și externe, specialiști ai companiei Lufthansa, un grup de comando GSG-9 și un element de comando. Trupele germane s-au poziționat în baza britanică de la Akrotiri, la doar 55 mile de Larnaca. Aceasta era o importantă realizare în criza ostaticilor pentru că era pentru prima dată când autoritățile germane și teroriștii se aflau în aceeași zona în aceeași perioadă de timp. Autoritățile germane au vazut prin aceasta o oportunitate de a lansa un atac asupra răpitorilor, dar guvernul cipriot le-a respins cererea, iar avionul a avut permisiunea să fie încărcat cu combustibil și să decoleze fără incidente.

Pe 14 octombrie în jurul orei 6, zborul 737 al companiei Lufthansa a aterizat în Dubai, Emiratele Arabe Unite, unde teroriștii au cerut băutură, mâncare și un negociator. Șeicul Mohammed bin Rashid Al-Maktum, ministrul apărării, care a preluat comanda de șef al negociatorilor, le-a cerut teroriștilor să elibereze orice pasager tânăr sau în vârstă în schimbul combustibilului. Deși teroriștii au refuzat, au fost nevoiți să facă concesii mai târziu, când un motor al avionului a trebuit să fie înlocuit. Au fost trimiși mecanici germani, dar pe măsură ce se apropiau de aeronavă au încercat să contacteze echipajul. Cpt. Mahmoud, recunoscându-le accentul german a început să tragă asupra lor cu un pistol. Nimeni nu a fost rănit, iar echipajul german, care și-au dat seama că teroriștii nu aveau arme automate asupra lor a informat autoritățile. Urmând acest indiciu, echipajul a transmis un alt mesaj codat care indica faptul că erau doar patru teroriști la bord, informație care a fost extrem de importantă pentru executarea misiunii de salvare.

Cum s-a specificat mai sus, cancelarul Schmidt a cerut sprijin din partea Marii Britanii. Acum, datorită relației istorice dintre Marea Britanie și Dubai, germanii au cerut autorităților britanice să își folosească influența pentru a convinge autoritățile din Dubai să fie de acord cu o acțiune a GSG-9 dacă se va ivi o posibilitate de acțiune. Britanicii au fost de acord să îi ajute, în plus au mai trimis doi membri experimentați ai SAS, Mr. Alastair Morrison și Sg. Barry Davies, pentru a oferi asistență în orice problemă tehnică, tactică sau diplomatică.

Cu toate acestea, au apărut mai multe probleme pe timpul pregătirii echipei GSG-9, care i-a împiedicat pe germani să inițieze o operație de salvare. Inițial, relația dintre Jurgen Wischnewski, ministrul de stat german care acționa ca ofițer de legătură cu grupul de criză al Germaniei și Rashid Al-Maktum, ministrul apărării din Dubai, a început să se deterioreze după ce Wegner a afirmat că, de fapt, acțiunea trupei UAE nu a fost eficientă. A doua problemă a apărut atunci când un reprezentant al guvernului a dezvăluit că o echipă GSG-9 a fost trimisă în Cipru, acest lucru determinându-i pe teroriști să încerce să se întoarcă la Bonn. Mass-media din Germania a ajutat autoritățile să îl facă pe Mahmoud să creadă că echipa GSG-9 s-a întors la Cologne, un truc care a evitat decolarea teroriștilor. În cele din urmă, în noaptea dinspre 15 spre 16 octombrie, generatorul avionului a cedat, iar teroriștii s-au temut că o echipă de salvare ar putea ataca avionul. La ora 5.30 Mahmoud a insistat ca avionului să-i fie făcut plinul cu cumbustibil, altfel îl va ucide pe pilotul Jurgen Schumann. Apoi le-a cerut piloților să decoleze cu o ora înaintea termenului limită.

Când Boeing-ul 737 s-a apropiat de aeroportul Aden fără permisiunea autorităților din Yemen, Schumann a fost obligat să aterizeze pe o pistă de aterizare accidentată, paralelă cu pista de aterizare blocată. Schumann a cerut ca avionul să fie alimentat cu combustibil și i s-a permis să verifice aparatura de aterizare. Deși militarii yemeniți l-au înconjurat imediat, i-au permis mai târziu să se înapoieze la avion. Între timp, Mahmoud fusese influențat de o știre transmisă la radio, și imediat după înapoierea lui Schumann, l-a executat pentru că ar fi divulgat informații autorităților din Yemen. Mahmoud a ordonat apoi ca Yurgen Vietor, copilotul, să piloteze avionul pe scurta distanță care mai rămăsese până în Mogadishu, Somalia.

Odată ajuns acolo, Mahmoud a cerut ca toți prizonierii FAR din Mogadishu să fie eliberați până la ora 15, altfel a amenințat că va arunca avionul în aer. Într-o încercare disperată, ministrul Wischnewski le-a spus teroriștilor că germanii au fost de acord să le îndeplinească toate cererile. Mahmoud a reacționat ca atare, modificând termenul limită până in 18 octombrie, ora 14.45. Sub supravegherea Forțelor Aeriene somaleze, o unitate GSG-9 și personal medical în număr de 30 de oameni, au ajuns la Mogadishu la ora 17.30, cu o cursă specială a companiei Lufthansa. În aceeași seară, după o convorbire telefonică cu cancelarul Schmidt, președintele somalez Siad Barre a aprobat o operație de salvare. Mai devreme, Mahmoud scăpase de cadavrul lui Schumann aruncându-l pe pista de aterizare, un act considerat drept lipsă de respect pe tărâmul musulman, deoarece Schumann era creștin. A avut o puternică influență asupra guvernului somalez, care s-a „îndepărtat” de scopurile teroriștilor. Astfel, autoritățile germane deveniseră sigure că o acțiune de salvare era imperios necesară. Cu ajutorul autorităților somaleze, Wegener și un ofițer al Forțelor Aeriene somaleze si-au îndeplinit misiunea de recunoaștere și au făcut un plan. Imediat ce unitatea GSG-9 a ajuns, Wegener și-a pus în temă echipa și i-a dispus pe poziții. Până la ora 23.30 toate pregătirile erau făcute. În această perioadă de timp, Wischnewski a avut o ultimă convorbire cu cancelarul Schmidt, care aprobase operația de salvare. (Interesant este faptul că imediat după sosirea echipei GSG-9, un jurnalist israelian a afirmat într-un reportaj transmis la radio, că unitățile antitero erau pregătite pentru o operație de salvare).

Acțiunea de salvare propriu-zisă:

Wegener a preluat comanda și a fost responsabil de conducerea operației. Singura lui preocupare era să aibă informații secrete despre teroriști în momentul atacului. A poziționat echipe de lunetiști pe clădirile din jur, pentru a ști în orice moment ce se întâmplă în avion. A cerut, de asemenea, trupelor somaleze să organizeze o diversiune în fața avionului pentru a le abate atenția de la atacul echipei GSG-9 (ora 2.05), sperând că îi va face pe teroriști să se retragă în carlingă. Dar echipa de atac a întâmpinat câteva dificultăți tehnice. Membrii echipei care aveau stații radio au avut dificultăți în a comunica unii cu ceilalți din cauza umidității mari. Iar scările echipelor de salvare erau prea lungi pentru avion.

În ciuda dificultăților, operația de salvare s-a dovedit a fi una dintre cele mai rapide și lipsite de probleme. În jurul orei 2.00 militarii Forțelor Aeriene somaleze au deschis focul în fața carlingii. În același timp, echipa de recunoaștere raportase că doi teroriști se aflau în carlingă. Ca parte din planul de inducere în eroare, negociatorii i-au distras atenția lui Mahmoud prin deschiderea unei noi faze a negocierii, îndepărtându-i atenția de la atacul care urma să se desfășoare. La ora 2.05 a fost dat semnalul codat „Magic Fire”, membrii echipei de salvare au aruncat în carlingă trei grenade cu efect paralizant, în timp ce șase oameni au atacat avionul prin toate intrările și prin iesirile de urgență. Când a început schimbul de focuri, doi teroriști au fost uciși pe loc. Rănit mortal de un revolver Smith Wesson, Mahmoud a mai putut să arunce două grenade de tip rusesc. Acestea s-au rostogolit pe sub scaune, lucru ce a redus semnificativ din intensitatea exploziei. Al patrulea terorist, o femeie, a fost ucisă cand a fost găsită în toaletă. După numai patru minute de luptă, echipa de salvare a evacuat ostaticii prin ieșirile de la spatele avionului, unde o echipă de rezervă se asigura că nici un terorist nu se afla printre ei. Până la ora 2.12, teroriștii erau morți și doar trei din 90 de ostatici răniți ușor. La ora 2.17, echipa de salvare a lansat ministrului Wischnewski codul „primăvara”: misiunea se încheiase. La 2.18, ostaticii erau trimiși la un punct medical poziționat lângă un terminal.

Scurtă analiză a modului de desfășurare al acțiunii:

Succesul operației a depins de nenumărați factori. Sprijinul internațional a fost de o importanță crucială, mai ales datorită asistenței britanice și somaleze. Serviciul de informații, tacticile de inducere în eroare și elementul surpriză au contribuit toate în mare măsură la rezultatul final. Guvernul somalez a permis echipei GSG-9 să coopereze cu trupele somaleze sub comanda germană. Mai important, ministrul Wischnewski nu s-a amestecat în nici una dintre deciziile tactice și i-a permis lui Wegener să dispună de toate materialele pe care le-a cerut.

Deși operatorii GSG-9 erau profesioniști bine antrenați, au întâmpinat totuși dificultăți cu aparatele radio și scările folosite, care i-a obligat să adapteze planul la situația respectivă. Și au fost norocoși. Nimeni nu ar fi putut să prevadă faptul că grenadele, odată aruncate, vor exploda sub scaune. Dacă nu s-ar fi întâmplat așa, rezultatul ar fi fost cu totul altul, poate cu un număr mai mare de victime.

1.3.3 Forțele speciale peruviene în operația Chavin de Huantar, Lima, Peru, 1997

Situația particulară:

Pe 17 decembrie 1996, 14 membri MRTA (Mișcarea Revoluționară Tupac Amaru) au pătruns în ambasada Japoniei pe timpul sărbătoririi zilei de naștere a împăratului Japoniei, luând mai mult de 600 de ostatici. Deși între forțele de securitate și gruparea MRTA s-a dat un schimb de focuri foarte puternic, nu au existat morți, ci numai răniri ușoare pe timpul asediului. Momentul atacului a fost ales pentru a captura un grup de ostatici printre care să se afle și persoane foarte importante. Printre cei care au devenit din invitați ostatici se aflau și Ministrul Afacerilor Externe din Peru, Francisc Tudela; Ministrul Agriculturii, Rodolfo Munante Sanguineti; președintele Curții Supreme de Justiție din Peru, Moises Pantoja; ambasadori ai Austriei, Braziliei, Bulgariei, Cubei, Panama, Poloniei, României, Koreei de Sud, Spaniei și Venezuelei erau de asemenea prezenți, alături de ambasadorul Japoniei, Mirihisa Aoki, și cei șaptesprezece membri ai staffului său. MRTA se pare că avea o listă cu cei mai „importanți” ostatici luați vreodată.

Liderul teroriștilor, Nestor Cerpa, a transmis cererile printr-un telefon dat unei stații de radio locale. Printre cereri se includea și eliberarea a 450 de prizonieri din închisorile peruviene; un program economic pentru a ajuta populația săracă din Peru; transferul prizonierilor eliberați și a teroriștilor într-o ascunzătoare din junglă și plata unei sume nespecificate ca și taxă de război. Imediat, un reprezentant al Crucii Roșii, Michel Mining, a încercat să negocieze cu Cerpa pentru eliberarea teroriștilor. Teroriștii nu știau că mama și sora lui Fujimori se aflau printre primii ostatici eliberați, cu toate acestea, fiul său rămânând printre ostatici până la sfârșitul crizei. Rodolfo Reategui, comandantul Marinei peruviene, a fost eliberat împreună cu cel de-al doilea grup de ostatici eliberați, printre care se aflau chelneri și membri din staff. Teroriștii au tras asupra lui Reategui, fără să-l rănească însă. În acel moment, ostaticii se împărțeau în două grupuri principale, 150 se aflau la primul nivel, iar ceilalți 231 la al doilea nivel. Cei mai importanți ostatici, ambasadorii, miniștri, parlamentarii, comandanții militari și oamenii de afaceri erau ținuți la al doilea nivel.

La câteva minute de la începerea asediului, forțele de securitate ale ambasadei au început să implementeze proceduri antitero. Până în noaptea zilei de 18 decembrie, membri ai forțelor de operații speciale, SWAT, au amplasat lunetiști pe acoperișurile din apropiere. Între timp, Cerpa a amenințat că va începe să ucidă ostatici dacă autoritățile nu le vor îndeplini cererile. Dar termenul limită a trecut neconcretizându-se răniri ale ostaticilor. La sfârșitul zilei, MRTA a eliberat trei ostatici cu probleme medicale și patru diplomați, ambasadorii Canadei și Germaniei, împreună cu atașații culturali ai Greciei și Franței. Cerpa a eliberat diplomații cu scopul bine precizat de a începe negocierea. Diplomații au citit o declarație în care se spunea că au fost trimiși să găsească o soluție care ar evita orice pierderi de vieți omenești. Ambasadorul Canadei, Anthony Vincent, s-a dovedit foarte util, furnizând informații despre teroriști. Președintele Fujimori nu a fost de acord cu intenția teroriștilor de a negocia prin intermediul ambasadorilor. El a declarat că din punctul lui de vedere, șeful negociatorilor era totuși Ministrul Educației, Domingo Palermo, asistat de doi alți negociatori, Archbishop Juan Luis Cipriani și reprezentantul Crucii Roșii, Michel Mining.

Pe parcursul următoarelor două zile, firele electrice și cele de comunicații ale reședinței au fost întrerupte și au fost trimise ostaticilor 500 de pachete cu mâncare. Mining a început negocierea pentru eliberarea a încă 43 de ostatici, inclusiv a președintelui de la Nissan Motors. După presiunea exercitată din partea reprezentanților Americii și ai Japoniei, Fujimori a declarat că nu va îndeplini cererile teroriștilor și va găsi o soluție de rezolvare a crizei. În acel moment, diferența dintre modalitatea de abordare a americanilor și cea a japonezilor în ceea ce privește negocierea cu teroriștii, a început să se mărească. Autoritățile americane au sugerat ca Fujimori să nu îndeplinească cererile lui Cerpa ca o modalitate de a câștiga eliberarea prizonierilor. Pe de altă parte, japonezii, care erau bine cunoscuți pentru modul lor de a negocia cu teroriștii făcând concesii, au afirmat că trebuie luată orice măsură pentru a salva viețile ostaticilor. Au fost de asemenea zvonuri că o forța de salvare internațională formată din Forțele Speciale ale S.U.A., SAS și Forțele Speciale Israeliene vor fi trimise pentru a sprijini autoritățile peruviene. Aceste zvonuri din presă au dus la eliberarea altor 7 ostatici americani. Pe 22 decembrie, 225 de ostatici au fost eliberați, rămânând 103, majoritatea peruvieni și oficiali japonezi.

Pe 28 decembrie, Palermo împreună cu alți doi asistenți, Cipriani și Mining, s-au întâlnit cu Cerpa pentru a transmite mesajul prin care Fujimori le va garanta teroriștilor liberă trecere către o a treia țară, în schimbul ostaticilor rămași. Cerpa a eliberat apoi încă 20 de ostatici și a pledat pentru condiții mai bune în închisorile peruviene, dar nu a discutat despre prizonierii MRTA. Pe măsură ce negocierile începeau să îmbunătățească situația, jurnaliștilor li s-a permis să facă fotografii de aproape. Ulterior, alți șapte ostatici au fost eliberați. Pe 31 decembrie situația s-a înrăutățit în momentul în care un jurnalist japonez a alergat înspre clădire în încercarea de a realiza un interviu cu Cerpa. Cerpa a folosit acest lucru ca o oportunitate de a transmite un mesaj cetățenilor și lui Fujimori de respingere a ofertei acestuia: „Dacă vroiam să plec din țară puteam să o fac clandestin, așa cum au făcut-o mulți alții. Vă repetăm cererea noastră de a ne elibera camarazii.”

După ce a văzut reportajul, Fujimori a declarat că nu va mai face nici o altă ofertă. A numit de asemenea înlocuitori pentru unii dintre oficialii peruvieni ținuți ostatici, inclusiv pentru președintele Curții Supreme, șeful securității și șeful poliției antitero. Prin aceste acțiuni, Fujimori a intenționat să reasigure peruvienii că această criză a ostaticilor nu va ține în loc progresul peruvian. La acel moment, vizitele continue ale Crucii Roșii pentru aducerea rezervelor de mâncare, rămâneau singurele interacțiuni dintre cele două părți. După ce a refuzat toate ofertele internaționale ale forțelor de lupta antitero, Fujimori a anunțat cetățenii și guvernul japonez că o acțiune militară nu reprezenta o opțiune. Mai mult, el a propus din nou să ofere liberă trecere pentru teroriști. În schimb, le-a cerut teroriștilor să își retragă cererile și să elibereze ceilalți 450 de ostatici. Cerpa s-a aflat din nou într-o postură grea, afirmând că nu vor negocia decât dacă autoritățile peruviene vor elibera prizonierii MRA din închisori. Pe 15 ianuarie guvernul peruvian a fost de acord cu această propunere, deși celula de criză a lui Fujimori dezbătea încă problema. Fujimori a respins o propunere prin care un reprezentant al Guatemalei să facă parte din comisia garantă. Deși Cerpa a afirmat că nu va elibera nici un ostatic, el l-a eliberat pe cel mai înflăcărat polițist al luptei antitero din Peru și pe generalul Jose Rivas Rodriguez, care erau amândoi bolnavi. Această mișcare s-a dovedit a fi una greșită pentru Cerpa, deoarece informația gen. Rodriguez despre teroriști va juca un rol crucial în planificarea unei posibile operații de salvare.

Între timp. Teroriștii au tras focuri de armă către un ofițer de poliție care se apropiase prea mult de clădire. Nimeni nu a fost rănit, dar polițistul a început apoi să arunce cu pietre în clădire, creând o situație de violență. Guvernul japonez și-a exprimat temerea că ar putea apărea unele evenimente care să pună în pericol viața ostaticilor. Pe 26 ianuarie, polițiștii au amplasat 12 difuzoare la intrarea în ambasadă. În următoarele săptămâni, se cântau imnuri patriotice, care semnifica începerea unei lupte de propagandă între MRTA și poliție. De fapt, polițiștii „foloseau” zgomotul produs de imnuri pentru a acoperi zgomotul făcut de 24 de mineri de la compania minieră a guvernului Centromin, care săpau tuneluri subterane către ambasadă. Dându-și seama că teroriștii minaseră și amplasaseră explozibili ascunși în jurul ambasadei, Forțele Speciale peruviene au hotărât să atace ambasada prin tuneluri subterane.

Forțele peruviene, o combinație de forțe de elită atât ale poliției cât și subunități ale armatei, care începuseră să se antreneze imediat după Crăciun, se aflau sub comanda directă a Gen. Hermosa Rios Montesinos. Montesinos era șeful Serviciului de Informații, dar Fujimori era comanadantul tuturor forțelor. În primele zile ale lunii ianuarie, o copie autentică a reședinței ambasadei a fost construită la Școala de Comando a Amatei peruviene din El Chorrillo. Și, deși atât Marea Britanie cât și Statele Unite ale Americii au respins orice acuzație că ar fi oferit asistență militară autorităților peruviene, amândouă țările au sprijinit Peru cu experți și informații valoroase. CAI a trimis un avion fără pilot dotat cu cameră în infraroșu pentru a monitoriza teroriștii și ostaticii lor. Marea Britanie a trimis patru experți SAS pentru a ajuta autoritățile peruviene în planificarea unei misiuni de salvare.

Neștiind de existența unei stații de emisie-recepție din interior, arhiepiscopul Cipriani a introdus în incinta ambasadei prin efracție o chitară. Din acel moment, Giampetri a transmis mai mult de 30 de mesaje în fiecare zi, care s-au dovedit a fi vitale pentru planurile de atac.

Pe 6 februarie, Mining și Cipriani au negociat o examinare medicală pentru 72 dintre ostaticii rămași. Fujimori s-a întâlnit cu primul ministru britanic, John Major, care l-a sfătuit să continue negocierile. Pe 9 februarie, un reporter japonez, Tsuyoshi Hitomi, care trecuse deja de zona de securitate, a reușit să pătrundă în ambasadă încă o dată, furnizând teroriștilor echipament radio pentru interviuri. Au existat zvonuri cum că Cerpa avea informatori în exterior, care îl informau despre acțiunile autorităților peruviene. În mare parte datorită acestui fapt, cordonul de securitate a obligat reporterii să se mute cu 10 metri înapoi față de poziția inițială din primele zile ale lunii Aprilie, astfel încât să aibă un mai mare control asupra lor.

La începutul lunii martie, Fujimori a vizitat Cuba pentru a-i cere lui Fidel Castro să ofere azil politic celor 14 teroriști. Deși nu era de acord cu acțiunile MRTA, Castro a fost de acord. Nimeni nu a știut dacă aceasta făcea parte dintr-un plan de diversiune sau dintr-un plan de a ataca teroriștii din mers. Între timp, teroriștii au bănuit că erau săpate tuneluri sub clădirea ambasadei. Deși poliția a dezmințit zvonurile, ziarele publicau fotografii cu vehiculele care transportau resturile din perimetrul zonei.

Fujimori a continuat să susțină public că un plan de atac militar era ultima soluție la care se va apela. Unii spun că ulterioarele demisii ale Ministrului de Interne și șefului Poliției Naționale din Peru au fost o modalitate de protest împotriva folosirii planului de salvare militar. Alții spun că Fujimori i-a forțat să demisioneze ca urmare a dezamăgirii cetățenilor și forțați să își asume responsabilitatea pentru ce va urma. Sondajele de opinie arătau că doar 38% din populație era de acord ca Fujimori să se ocupe de criza ostaticilor, acesta fiind cel mai mic rating al lui din cei șapte ani de președinție. Pe 21 aprilie, Giampetri a informat câțiva ostatici că era planificată o operație de salvare și că vor trebui să poarte îmbrăcăminte de culoare deschisă pentru ca echipele de salvare să îi poată identifica.

Acțiunea de salvare propriu-zisă:

Pe 22 aprilie, la ora 14.20, Giampetri a transmis codul „Maria este bolnavă”, indicând faptul că ostaticii erau pregătiți pentru operația de salvare. La ora 15.23 ostaticii au auzit trei explozii urmate de o altă explozie mult mai puternică. O subunitate de comando formată din 140 de oameni au apărut din cinci direcții diferite ale reședinței; teroriștii care se aflau afară și jucau fotbal american au fost uciși pe loc. Cei aflați în interiorul clădirii au fost uciși pe măsură ce echipele de atac au început să intre în fiecare încăpere. Ultimul terorist, care s-a baricadat la al doilea nivel, s-a luptat timp de 30 de minute până când doi militari au facut rapel de pe acoperiș și l-au neutralizat cu o încărcătură explozibilă.

Unii dintre ostatici au afirmat mai târziu că dupa ce o mare parte dintre teroriști au fost uciși, subunitățile de comando au executat încă trei teroriști care se predaseră. Pe timpul atacului, doi ofițeri de poliție au fost uciși, unul dintre aceștia făcea parte din echipa destinată a se ocupa de securitatea fiului lui Fujimori. Și unul dintre ostatici, judecătorul Curții Supreme, Carlo Giusti Acuna, a murit din cauza unui atac de cord după ce fusese împușcat în picior. Dintre ceilalți 71 de ostatici, 21 au avut răni ușoare; alți 2 au avut nevoie de operație. După ce echipele de atac au ocupat clădirea, președintele Fujimori a preluat controlul situației într-un reportaj televizat despre criza ostaticilor.

Scurtă analiză a modului de desfășurare a acțiunii:

Înainte de a lua decizia de a începe o operație de salvare, Fujimori a luat în considerare și propunerile Japoniei și Statelor Unite ale Americii; dar a ținut secret față de comitetul peruvian, sprijinul internațional în vederea unei operații de salvare. Astfel, negociatorii și autoritățile japoneze nu erau conștiente de planul de salvare. Demisiile Ministrului de Interne și a șefului PNP au vrut să semnifice și că președintele Fujimori era singurul responsabil pentru decizia finală. Oricum, decizia lui Fujimori de a ataca ambasada era cunoscută și sprijinită atât de Hermoza cât și de Montesinos, aliați care vor contribui în cele din urmă la demisia lui Fujimori.

Pentru apărarea imaginii că Peru este în concordanță cu legislația drepturilor omului, guvernul peruvian a declarat că toți răpitorii au fost eliminați pe timpul atacului, dar reportajele TV au dezvăluit că unele cadavre ale teroriștilor au fost mutilate și chiar dezmembrate. Într-un aparent efort de a împiedica alte investigații, trupurile teroriștilor au fost îngropate în morminte fără nume. Acest lucru a condus la o deteriorare a imaginii armatei peruviene. Majoritatea membrilor echipelor de atac au fost judecați de o așa-numită Comisie a Adevărului și condamnați pentru asasinat.

Acest caz demonstrează că informația oferită de ostatici este foarte importantă. Într-adevăr, le-a permis forțelor peruviene să planifice o operație de salvare. Dat fiind faptul că teroriștii MRTA se așteptau la un atac din elicoptere, tunelurile subterane au mărit factorul surpriză. Fujimorii i-a făcut pe teroriști să creadă că un avion îi va duce în Cuba. Forțele Speciale peruviene au îndeplinit cu greu o acțiune de salvare care va fi cunoscută ca unul din cele mai surprinzătoare atacuri ale deceniului.

1.3.4 Forțele speciale rusești în teatrul din Moscova: Moscova, Rusia, 2002

Cadru general:

Conflictul rus-cecen, care pare nou (de actualitate) pentru americani, a început de fapt în urmă cu un secol și jumătate. În 1858 imperiul rus a cucerit regiunea Caucazilor de Nord după trei decenii de rezistență a clanului grupărilor cecene condus de Imam Shamil. O republică Cecenă-Ingushă a fost instituită în 1934, dar mai târziu în 1944, Stalin a exilat 400 000 de ingushi și ceceni în Asia Centrala și Siberia pe motivul cooperării cu germanii. În timpul președintelui Khruschev în 1957, cecenilor, ca și altor naționalități deportate, le-a fost permisă revenirea în republicile reinstituite.

După căderea Uniunii Sovietice în 1991, președintele cecen, Dzhokhar Dudayev, a proclamat independența, dar Boris Yeltsin a refuzat recunoașterea independenței Ceceniei. Și mai târziu, în 1994, ajutat de grupările anti Dudayev din Cecenia, 10 000 de soldați ruși au invadat Grozny, capitala cecenă. Lupta s-a intensificat până când, în aprilie 1996, Dudayev a fost ucis într-un atac cu rachete. Cu toate acestea, contraofensiva cecenă a continuat, iar în august 1996, a și avut finalitate sub comanda bine-cunoscutului lider de gherilă, Shamil Basaev. În cele din urmă, cecenii au recâștigat controlul asupra capitalei lor. Aceasta a condus la câteva tratate între Moscova și Groznyy, iar în decembrie 1996, i-a forțat pe ruși să își retragă trupele din Cecenia.

În ianuarie 1997, cecenii l-au ales președinte pe Aslan Maskhadovas, care a fost oficial recunoscut ca președinte legitim atât de Moscova, cât și de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). De-a lungul următorilor doi ani Cecenia a fost foarte instabilă, având o rețea de crimă organizată bine răspândită și un haos legislativ generalizat. Anarhia a atins punctul maxim în decembrie 1998 când patru ingineri de telecomunicații din Vest au fost răpiți și decapitați.

Unul din incidentele cele mai demne de reținut ale conflictului din 1994-1996 a fost un raid în partea de sud a Rusiei, în orașul Budennovsk, condus de Basaev în iunie 1995. Basaev împreună cu mai mult de 80 de luptători ceceni a atacat stația locală de poliție și a asediat spitalul județean. Au luat aproximativ 1600 de ostatici, inclusiv doctori și pacienți. Basaev a cerut apoi ca toate trupele rusești să fie retrase din Cecenia. În următoarea zi, Forțele Speciale Rusești au încercat să salveze ostaticii, dar au reușit să ocupe doar primul nivel. După ce primul ministru Chernomyrdin a hotărât încetarea focului, Basaev a eliberat 227 de ostatici. O a doua încercare de a-i scoate pe ceceni din spital a eșuat, iar pe timpul atacului, mai mult de 100 de ostatici au murit și mai mult de 400 au fost răniți. În cele din urmă, după șase zile, Chernomyrdin i-a garantat lui Basaev liberă trecere în Cecenia în schimbul celorlalți ostatici rămași. Acest eveniment a fost o rușine pentru guvernul rus, care afirmase cu mândrie că nu vor mai fi atacuri teroriste pe teritoriul rus.

În 1999, rușilor li s-a demonstrat încă o data cât au greșit făcând acea afirmație, când Basaev a instigat încă o dată un conflict, creând o situație de violență de-a lungul Ceceniei și teritoriilor învecinate. Cu toate că nu era un reprezentant al guvernului, Basaev a impus legea islamică în Cecenia prin intermediul rețelei lui de gherile. Guvernul a fost neputincios în a-l opri pe Basaev și nu l-au putut ține in frâu nici când, în august, a condus grupările radicale cecene într-o încercare eșuată de a prelua controlul asupra teritoriului învecinat Dagestan. Dar când mai multe explozii ale unor mașini capcană în Moscova au fost atribuite tot grupării lui Basaev, evenimentele l-au forțat pe președintele Yeltin și apoi pe Primul Ministru, Vladimir Putin, să trimită 100 000 de soldați ruși să reocupe Dagestan-ul și să restabilească ordinea în Cecenia. Ofensiva i-a forțat pe rebeli să se retragă în regiunile muntoase și mai mult de 250 000 de ceceni s-au refugiat în Ingushetia.

Aproape de anul 2000, guvernul noului președinte Putin a continuat operațiile militare, descrise acum ca „operații anti-teroriste”, iar Serviciului Federal de Securitate i s-a atribuit o putere mare de control. Deși s-a ajuns la un acord la sfârșitul anului 2001, astăzi trupele rusești încă nu au fost retrase din Cecenia. Și principalului inamic al Rusiei, Shamil Basaev a revendicat două senzaționale acțiuni de luare de ostatici.

Situația particulară:

În 23 octombrie, 2002, la ora 20.15, 40 de teroriști ceceni, 19 femei si 21 de bărbați, au luat cu asalt un teatru din Moscova și mai mult de 800 de ostatici. Ostaticii urmăreau al doilea act al musical-ului rusesc Nord-Ost, care avea să devină numele uzual pentru asediu și ulterioara criză a ostaticilor, cunoscută comunității internaționale ca asediul Dubrovkăi. După ce au tras câteva focuri de armă de pe scenă, i-au adunat pe toți în sala de spectacole și au amplasat explozibili prin toată clădirea. Cele 19 femei care purtau centuri cu încărcături explozive au fost poziționate în auditoriu: la comanda liderului, aveau misiunea de a arunca în aer încărcăturile. Movsar Barayev, care și-a atribuit rolul de lider al teroriștilor, a declarat că vor începe executarea ostaticilor dacă autoritățile rusești nu vor ordona încetarea războiului în Cecenia. Nu a fost stabilit nici un termen limită pentru îndeplinirea acestor amenințări, dar Barayev a afirmat că atacatorii puteau rezista și o săptămână.

Barayev era foarte bine cunoscut în Cecenia, nu numai pentru luptele împotriva rușilor, ci și datorită reputației unchiului său. Arbi Barayev, un lider militar cecen, devenit faimos pentru răpirea și decapitarea celor patru ingineri din anul 1998, trei bretoni și un neo zeelandez. Reluarea „activității” lui Barayev a pus autoritățile rusești într-o lumină proastă, pentru că nu demult afirmaseră că Barayev fusese ucis cu zece zile înainte în Cecenia. Aceasta, împreună cu faptul că mai mult de 70 de ostatici erau cetățeni internaționali au atras rapid atenția mass mediei.

Deși poliția a înconjurat imediat teatrul, au oferit foarte puține informații mass-mediei. Atacatorii, nemulțumiți de puțina atenție din partea mass-mediei, le-au spus ostaticilor sa își folosească telefoanele celulare pentru a își suna familiile, mass-media și guvernul. Un ostatic a sunat la stația de radio Echo Moskovy, spunându-le că în clădire se aflau mai mult de 800 de ostatici. După aceasta, toate posturile de radio și canalele de televiziune s-au concentrat asupra crizei ostaticilor, în ciuda încercării guvernului de a controla informația, iar știrea s-a aflat rapid în toată lumea. De la început, autoritățile au respins cererile teroriștilor. Știind foarte bine cum răspund autoritățile în aceste cazuri, ostaticii și familiile lor și-au exprimat teama că autoritățile vor ataca teatrul și vor încheia criza într-o baie de sânge. Și cum s-a vazut, temerile lor erau complet justificate, deși într-un mod foarte diferit de cel pe care îl anticipaseră.

Șeful FSB, Nikolai Patrushev, după ce în prealabil s-a consultat cu președintele Putin, a anunțat oferta guvernului: liberă trecere din Rusia. Barayev a refuzat, declarând că atacatorii sunt gata să moară odată cu ostaticii, deși el a eliberat 41 de ostatici, musulmani, copii și o femeie însărcinată, în semn de bunăvoință. Forțele de securitate rusești au interogat ostaticii eliberați despre locurile de dispunere ale atacatorilor din incinta teatrului. Între timp, Putin și-a anulat vizitele din Germania, Portugalia și de la Summitul Forumului de Cooperare Economică Asia-Pacific, care avea loc în Mexic, unde ar fi trebuit să aibă loc o întâlnire oficială cu președintele Bush.

În mod surprinzător, după șase ore de la asediu, o asistentă de vânzări în vârstă de 26 de ani, care locuia în apropiere, a pătruns în teatru. Nimeni nu a știut cum a reușit să treacă de cordonul format din polițiști. Susținând că teroriștii erau „doar niște clovni”, iar luarea de ostatici era „doar o mascaradă”, ea le-a spus ostaticilor să plece imediat. Atacatorii, crezând că este un spion FSB, au împins-o pe scările sălii și au împușcat-o. După ce au respins negociatorii guvernului, rebelii au cerut ca Grigorii Yavlinsky, liderul partidului rus de opoziție, să fie numit negociator. Ei credeau că Yavlinsky va fi mai obiectiv, pentru că a condamnat deseori acțiunile militare rusești în Cecenia. Yavlinsky a promis să ajungă pe 24 octombrie. Între timp, Barayev a permis unui număr de politicieni – fostului președinte al Ingushetiei, Ruslan Aushev; fostului prim-ministru al Rusiei, Yevghenii Promakov; și liderului Uniunii Forțelor de Dreapta, Boris Nemtsov – să intre în teatru pentru a începe negocierile. Nemtsov a putut să vorbească la telefon cu atacatorii. O jurnalistă, Anna Politkovskaya, a jucat, de asemenea, un rol important, iar Barayev i-a permis unui medic, Leonid Roshal să trateze ostaticii.

Cu toate acestea, rebelii nu au adoptat o atitudine coerentă în negociere, situație care a schimbat cursul negocierii. Yavlinsky afirmase că ei cereau ca trupele rusești să se retragă imediat din Cecenia, iar când negociatorii au propus ca rebelii să elibereze ostatici pentru fiecare zi de pace din Cecenia, au fost de acord. Oricum, când negociatorii le-au amintit că 23 octombrie fusese o zi de pace în Cecenia, rebelii au spus că trebuie să se consulte cu Basaev sau Maskhadov. Reporterul, Politkovskaya și liderul Forțelor de Dreapta, Nemtsov, au afirmat că rebelii nu aveau studii superioare și nu știau să negocieze treptat (constant). Yavlinsky i-a spus lui Putin că o negociere pas cu pas rămâne posibilă, dar în 25 octombrie l-a suspectat pe Putin ca având propria lui soluție, foarte diferită, de soluționare a crizei. Politkoskaya a descoperit apoi că, la statele majore ale operațiunii, Ministerul de Interne și ofițerii FSB discutau dacă să continue negocierile până la epuizarea psihică a atacatorilor sau să atace teatrul.

Pe 25 octombrie, rebelii deveneau din ce în ce mai agitați datorită eșecului autorităților de a retrage trupele rusești din Cecenia. Ei le-au permis ostaticilor, care au trebuit să ceară permisiunea femeii care îi ținea prizonieri să își părăsească locurile, să folosească loja orchestrei pentru a-și face necesitățile. Deși Crucea Roșie a reușit să mai elibereze câțiva ostatici, copii și pe cei bolnavi, tensiunea a continuat să crească. În cele din urmă, Barayev a anunțat că, după miezul nopții, va executa 10 ostatici la fiecare oră dacă cererile lor nu erau îndeplinite. La 8.30, Sergei Mironov, președintele Consiliului Federației, s-a adresat agresorilor prin intermediul postului de radio Ekho Moskvy. Declarând că din moment ce atacatorii iși atinseseră deja obiectivul, captând atenția întregii lumi prin intermediul mass-mediei internaționale, ar trebui să părăsească teatrul și Rusia.

La ora 11, generalul Kazantsev, parlamentarul districtului federal din sud la Kremlin, l-a sunat pe cel care era mâna dreaptă a lui Barayev, promițând să înceapă negocierile cu ei la ora 11 în ziua următoare. Rebelii au considerat aceasta ca fiind o mică victorie și i-a răsplătit pe ostatici înmânându-le cutii cu suc. Vom amâna execuțiile, au spus ei. Guvernul avea acum un termen limită, o amenințare și o dilema: a face progrese în procesul negocierii sau a înfrunta răzbunarea. Oricum, Kazantsev nu făcuse nici un plan pentru a pleca la Moscova. Totul era parte dintr-un plan rusesc de diversiune. Putin hotărâse deja că singura soluție era să atace teatrul.

La miezul nopții, un bărbat a intrat în teatru. Venise să își ia fiul, spuse el. Dar când nici un fiu nu a pășit în față, teroriștii l-au scos afară și l-au ucis. Apoi unul dintre teroriști a tras asupra unui tânăr băiat, fără să-l rănească. Panicat, băiatul a alergat înspre bomba cea mare. Apoi doi ostatici au fost uciși pe loc, alți doi fiind răniți. În acest haos, Barayev afirmând că totul a fost un accident, a chemat imediat o ambulantă.

Acțiunea de salvare propriu-zisă:

În spatele scenei, Forțele Speciale Rusești planificau să atace clădirea de la începutul asediului teatrului de către rebeli. Infiltrându-se în teatru alături de negociatori, aceștia au reușit să planteze dispozitive electronice și acustice de supraveghere. De aceea, necunoscute nici de negociatori, nici de teroriști, acțiunile lor erau foarte atent monitorizate. Pe 25 octombrie, echipele Alpha si Vympel au repetat planul de atac. Pe 26 octombrie la ora 1 p.m. erau pregătiți.

La ora 5 alte echipe au folosit sistemul de aer condiționat pentru a pompa gaz paralizant în incinta teatrului. Pentru aproape o jumătate de oră, echipele Alpha si Vympel au așteptat să își facă efectul gazul paralizant. În mod surprinzător, unul dintre ostatici a ieșit din clădire, neavând simptome că ar fi inhalat puternicul gaz. Cinci minute mai târziu echipele au pătruns în clădire. Găsind un număr mic de teroriști în stare de conștiență, Forțele Speciale i-au ucis pe toți. În timpul operațiilor de salvare, ei le-au ucis pe femeile rebele purtătoare de explozibil, neutralizând încărcăturile explozive. Echipelor Forțelor Speciale le-a luat mai puțin de 15 minute să îi elimine pe teroriști. A durat mai mult de două ore pentru a-i elibera pe toți ostaticii din sala de spectacole. Cu ajutorul echipelor medicale, militarii i-au scos și i-au transportat pe ostatici în afara clădirii, unde le-au administrat antidotul. Dar nu au fost destule tărgi și nici destui medici pentru administrarea antidotului. Și de accea, 117 ostatici cu probleme respiratorii sau bolnavi de inimă au murit, atât în incinta teatrului, cât și în afara lui. Alți 42 au fost spitalizați. Mai târziu, mai mulți medici au afirmat că nu li s-a spus despre gaz și astfel, nu au știut ce să le administreze ostaticilor. Alții au spus că ofițerii FSB i-au „sfătuit” să nu vorbească despre gaz. Ultima număratoare a indicat moartea a 129 de ostatici.

Cu toate acestea, operația de salvare a fost o reușită, salvând mai mult de 600 de ostatici și anihilându-i pe toți teroriștii ceceni. Președintele Putin a lăudat Forțele Speciale Rusești, recompensând șase militari, inclusiv ofițerul care a pompat gazul. I-a mulțumit, de asemenea, lui Yavlinsky pentru rolul lui în procesul de negociere. Locuitorii Rusiei, guvernul si populația din întreaga lume au fost îngroziți de decizia autorităților rusești de a folosi gazul. Guvernul s-a folosit de faptul că în interiorul clădirii s-au găsit mai mult de 90 de kg. de explozibili, pentru a își motiva decizia ca fiind una îndreptățită, aceea de a preveni un dezastru.

Scurtă analiză a modului de desfășurare a acțiunii:

Unii susțin că principiile pentru salvarea ostaticilor au fost bine implementate. Informațiile oferite de ostatici și dispozitivele de supraveghere montate în teatru au oferit forțelor speciale informația de care aveau nevoie pentru a planifica și a repeta operația de salvare a ostaticilor. Iar abilitatea generalului Kazantsev de a-i convinge pe ceceni că va veni și va negocia cu ei le-a conferit timp prețios echipelor de salvare pentru a crea și implementa un plan. Le-a oferit, de asemenea, statelor majore timp să aleagă cel mai potrivit moment din punct de vedere strategic pentru a lua cu asalt clădirea. Toată lumea, inclusiv teroriștii au știut că în cele din urmă rușii vor ataca teatrul, dar numai cei care au planificat aceasta știau cu exactitate momentul atacului. Mult mai important, puțini știau că se va folosi gaz pentru a-i adormi atât pe teroriști, cât și pe ostatici, permițându-le astfel echipelor de asalt să-i ia complet prin surprindere.

Comparativ cu alte cazuri de criză discutate aici, această situație nedorită are câteva caracteristici unice. Numărul foarte mare de ostatici a avut ca rezultat câteva reacții spontane și periculoase, atât din partea ostaticilor, cât și din partea teroriștilor. Teroriștii erau de asemenea conștienți de tendința autorităților rusești de a folosi forța armată pe timpul crizelor.

CAPITOLUL 2

ARMAMENT ȘI ECHIPAMENTE DIN DOTAREA FORȚELOR DE ELITĂ ALE LUMII

Atunci când se ia în considerare pentru analiză elementele care țin de pregătirea forțelor de elită ale lumii, trebuie să se țină seama de armamentele și echipamentele necesare pentru îndeplinirea misiunilor.

Iată deci, câteva dintre armamentele și echipamentele folosite în trecut pentru diverse misiuni sau pe care ar putea să le folosească cu succes forțele speciale:

2.1 Pistoale

Pistoalele sunt arme individuale semiautomate sau chiar automate destinate pentru nimicirea forței vii a inamicului la distanțe mici (până la 50 m). În cadrul forțelor armate din NATO pistoale se găsesc în dotarea ofițerilor, servanților la armamentul greu și șoferilor de pe mașinile de luptă dar mai ales în unitățile de forțe speciale.

Capabilitățile tactice și principiul de funcționare ale pistoalelor din dotarea principalelor forțelor armate din NATO:

I. Pistoalele Statelor Unite

II. Pistoalele Germaniei:

III Pistoalele fortelor armate ale Angliei

IV. Pistoalele forțelor armate ale Franței:

2.2 Arme de asalt: pistoale-mitralieră

Pistoalele mitralieră sunt arme automate individuale care folosesc muniție de pistol și a căror precizie se află între precizia pistoalelor și a puștilor de asalt, fiind folosite îndeosebi pentru lupta la distanță mică. Din moment ce pistoalele-mitralieră folosesc în general cartușe de pistol cu viteza inițială mică de calibru 9 mm sau 0,49" (11,43 mm), performanța acestora este limitată mai ales din punct de vedere al puterii penetrate, dar sunt folosite mai ales datorită pericolului redus de a răni persoane necombatante (ostatici) în timpul unui schimb de focuri.

Capabilitățile tactice și principiul de funcționare ale principalelor forte armate din NATO:

Pistoalele-mitralieră și carabinele de asalt ale forțelor armate din SUA Germania Anglia :

Pistoalele-mitralieră și carabinele de asalt ale forțelor armate din Franta:

2.3 Puști de asalt

Puștile de asalt reprezintă armele de bază care se află în dotarea forțelor armate din NATO. Aceastea, sunt de obicei automate, cu opțiunea de a trage în rafale de câte trei lovituri și sunt concepute pentru trageri la distanțe medii.

Capabilitățile tactice și principiul de funcționare ale principalelor forte armate din NATO:

I. Pușca de asalt din dotarea forțelor armate ale SUA:

II. Pușca de asalt AK-47

Cea mai raspandită armă de asalt din lume. Până nu demult intra în componența arsenalului militar a peste 50 de țări.

AK-74 ASSAULT RIFLE
Anul de producție: 1974
Calibrul: 5.45mm
Capacitatea încărcătorului: 30
Greutatea cu încărcător: 3,600g
Efect omorâtor: 1,350m

III. Pușca de asalt din dotarea forțelor armate ale Germaniei:

IV. Pușca de asalt din dotarea forțelor armate din dotarea forțelor armate ale Angliei:

V. Pușca de asalt din dotarea forțelor armate ale Franței:

2.4. Puști cu lunetă

Conform doctrinei forțelor armate din compunerea NATO, reiese că scopul principal al unei puști cu lunetă este acela de a distruge ținte importante la distanțe mari cu foc ochit și cu cât mai puțină muniție posibil. În majoritatea cazurilor, "ținta" reprezintă persoane de conducere (ofițeri), persoane cheie (servanți la armamentul greu, șoferi, transmisioniști sau lunetiști) sau chiar o unitate inamică executându-se foc precis de hărțuire. Iar "cu cât mai puțină muniție posibil" adesea înseamnă "o lovitură". Lunetiștii din forțele speciale pot avea și misiunea de a distruge echipamentul foarte valoros folosind puști cu lunetă grele de calibru mare cu o muniție specială.

Capabilitățile tactice și principiul de funcționare ale principalelor forte armate din NATO:

I. Puștile cu lunetă ale forțelor armate ale Statelor Unite ale Americii:

* fără muniție și lunetă

II. Puștile cu lunetă ale forțelor armate ale Germaniei:

fără muniție și lunetă

Puștile cu lunetă ale forțelor armate ale Angliei:

* fără muniție și lunetă

IV. Puștile cu lunetă ale forțelor armate ale Franței:

2.5 Sisteme și tehnologii de comunicații

Stație la nivel de grupă BOWMAN Sistemul modular RA3185 COBRA

Stația portabilă GUARDIAN

2.6 Sisteme si tehnologii de observare pe timp de noapte

Sistemul de observare supraveghere pe timp de noapte pentru armamentul individual AN/PVS – 4

Sistemul de observare pe timp de noapte AN/PVS – 5B:

Sistem de observare pe timp de noapte AN/PVS – 7D

Sistemul de observare și controlul focului pe timp de zi și de noapte

AN/PVS – 10

Sistemul de observare pe timp de noapte AN/PVS – 12/12A

2.7 Sisteme de parașutare

Salt de instrucție cu parașuta B. G. 7M în cadru! Batalionului 404 Cercetare Buzău, România

Saltul cu parașuta aripă românească PSD-2M

„Meduza" IRVINLLP-Mark 1, „vedeta" parașutelor Static Line, întrebuințate de forțele speciale pentru parașutări de la înălțime foarte mică (80-100 m)

„Vedeta" sistemelor de containere parașutabile destinate forțelor speciale este sistemul dirijat

american Pegasus APADS (Advanced Precision Aerial Delivery System), dirijat de către membrii comandoului aeropurtat sau cu ajutorul sateliților de retranslație.

CAPITOLUL 3

ELEMENTE DE PREGĂTIRE ALE FORȚELOR SPECIALE

Militarii care aparțin structurilor de forțe speciale trebuie să cunoască la perfecție echipamentul pe care-l folosesc pentru a-l armoniza cât mai bine la acțiunea în sine pe care o au de executat. Cunoașterea procedurilor tactice, a echipamentului și pregătirea fizică și psihică reprezintă principalele atuuri pe care luptătorul de forțe speciale le are pentru îndeplinirea cu succes a misiunii. După cum se poate observa, elementele de pregătire sunt intercondiționate de echipamentele și armamentul folosit. Acestea pot deveni variabile de mobilitate esențiale pentru luptător pentru că un tip de armă grea sau voluminoasă poate fi foarte incomodă în comparație cu o armă ușoară. Binențeles, caracteristicile tehnico-tactice ale armamentului trebuiesc corelate cu tipul de misiune și cu necesitățile acesteia. Sub nici o formă nu trebuiesc uitate nici alte materiale necesare armei pentru a funcționa (muniție, aparate de ochire speciale, materiale pentru întreținerea armei dacă misiunea este de o durată mai mare, etc). Toate aceste materiale mai adaugă la o armă câteva unități în greutate care pot fi esențiale, decisive uneori, în îndeplinirea cu succes a misiunii.

Cum precizam anterior, o condiție pe care trebuie s-o îndeplinească armamentul folosit de unitățile de elită este aceea că acesta trebuie să facă parte din categoria armamentului ușor.

Greutatea armamentului și echipamentelor devine argument de mobilitate, militarului din forțele speciale fiindu-i necesară o pregătire fizică la cele mai înalte niveluri. Greutatea echipamentelor poate ajunge până la 40 kg, fapt care îngreunează mult posibilitatea de mișcare a militarului care aparține unor forțe de elită, oricât de pregătit ar fi din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, pregătirea fizică este un factor esențial în derularea acțiunilor forțelor speciale, de aceea trebuie aprofundată.

3.1. Procesul de instrucție al armatei române

Pentru a păstra un cadru unitar de reglementare, necesar funcționării normale a organismului militar, „Doctrina instruirii Forțelor Armate” respectă principiile și reglementările deja stabilite prin actele normative specifice în vigoare. În același timp, prin noile principii și concepte introduse, se constituie ca document de referință pentru realizarea obiectivelor de modernizare a armatei. Ea are la bază doctrina pentru operații întrunite și este fundamentul și sursa autorizată pentru documentele / actele normative specifice ce vor reglementa standardizarea, planificarea, desfășurarea și evaluarea instruirii forțelor (concepții, instrucțiuni, regulamente, dispoziții, standarde, norme, manuale etc.). În stabilirea viziunii asupra instruirii se au în vedere noile concepte privind operațiile militare, realizările tehnologice în domeniul militar, resursele la dispoziție, dar, mai ales, nivelul și potențialul celor ce se instruiesc și al celor ce organizează și conduc această activitate. În stabilirea viziunii asupra instruirii se au în vedere noile concepte privind operațiile militare, realizările tehnologice în domeniul militar, resursele la dispoziție, dar, mai ales, nivelul și potențialul celor ce se instruiesc și al celor ce organizează și conduc această activitate.

Procesul de instrucție cuprinde patru etape fundamentale:

stabilirea cerințelor instrucției (operaților pe timp de pace, sau operațiilor de luptă pentru cele operaționale)

planificarea instrucției

desfășurarea instrucției

evaluarea instrucției.

Instruirea este un proces complex, interconectat cu majoritatea activităților specific militare și are trei componente de bază: învățământul militar, instrucția și practicarea atribuțiilor funcției. Fiecare dintre aceste componente are un rol bine definit, ca atare, nu putem vorbi de o instruire completă decât abordându-le și desfășurându-le integrat.

Instrucția este o activitate predominant practică și are ca obiectiv principal formarea și dezvoltarea capacității de acțiune a individului și a structurilor militare în scopul îndeplinirii misiunilor / atribuțiilor funcției. Ea se desfășoară pe două paliere distincte: la nivelul individului – în bazele de instrucție și în instituțiile militare de învățământ, respectiv, la nivelul structurilor militare (instrucția colectivă) – în structurile de forțe luptătoare.

Instrucția trebuie să urmeze o derulare logică, de la simplu la complex, în acest sens deosebindu-se următoarele tipuri de instrucție:

a) instrucția individului și a echipei;

b) instrucția colectivă (a subunităților / unităților / marilor unități);

c) instruirea comandanților / comandamentelor.

Cele trei tipuri de instrucție se află într-o strânsă interdependență, întreaga activitate formând un tot unitar și coerent în desfășurare. Fiecare activitate de instrucție trebuie să aibă în vedere restabilirea deprinderilor dobândite anterior, formarea unor noi deprinderi, specifice nivelului imediat superior, precum și respectarea conexiunilor existente în mod natural între tipurile de instrucție.

Atât instrucția individului, cât și instrucția colectivă, au trei componente de bază, și anume:

instrucția militară generală;

instrucția militară de specialitate;

instrucția tactică.

În general, instrucția poate fi văzută ca un antrenament sportiv prin care trebuie rezolvate următoarele aspecte ale instruirii: teoretic, fizic, psihomoral, tehnic și tactic. Ponderea și conținutul acestor aspecte se stabilesc în funcție de tipul de instrucție, nivelul și caracteristicile forțelor, misiunile pentru care se pregătesc. O regulă generală este aceea că la eșaloanele mai mici / structurile de execuție trebuie să predomine aspectele fizic, psihomoral și tehnic ale instruirii, iar la cele superioare, instruirea teoretică și tactică.

Rolul instrucției individului este acela de a forma luptători cu cunoștințele, trăsăturile psiho-morale și deprinderile de bază necesare unui bun militar: încrezător în puterile proprii, disciplinat, bine pregătit fizic și psihic, cu calitățile necesare acțiunii în echipă și obținerii victoriei pe câmpul de luptă. Parcurgerea etapei instrucției individului este obligatorie pentru orice luptător, indiferent că acesta urmează să acționeze în caz real ca soldat, subofițer sau ca ofițer.

Acest tip de instrucție reprezintă o investiție de perspectivă și are următoarele obiective, specifice luptătorului individual:

însușirea cunoștințelor militare generale și de specialitate;

călirea fizică și psihomorală;

formarea deprinderilor de bază pentru folosirea echipamentelor militare individuale și acțiunea în câmpul tactic.

Instrucția echipei este cadrul pentru aplicarea și perfecționarea deprinderilor dobândite la nivel individual și pentru inițierea formării deprinderilor colective. Ea întrunește și pregătește indivizi cu atribuții și deprinderi specifice, dar complementare. Rezultatul trebuie să fie formarea deprinderilor de lucru în echipă, deprinderi pe care nici un individ nu și le poate crea singur. Acțiunile echipei sunt de mică amploare, dar care capătă o tot mai mare importanță în cadrul tactic.

Instrucția individului și instrucția echipei au obiective distincte și chiar căi specifice de realizare, dar se execută împreună pentru a putea instrui individul atât în postura de executant, cât și în aceea de mic lider (al echipei), postură pe care orice militar trebuie să poată să și-o asume.

Instrucția colectivă se realizează, în principal, prin rezolvarea unor activități standard de instrucție și prin exerciții tactice începând cu eșalonul cel mai mic, grupa, și cu situațiile cele mai simple și continuă cu eșaloanele superioare și situații din ce în ce mai complexe. Comandantul stabilește ce activități de instrucție să se execute, apoi, ia măsuri pentru pregătirea și desfășurarea lor. Întreaga răspundere pentru instrucția colectivă revine comandantului structurii, el fiind însă sprijinit atât de eșalonul superior, cât și de structuri de asigurare. De regulă, eșalonul superior își sprijină comandanții în procesul de planificare, în crearea scenariilor pentru exerciții și evaluarea nivelului de pregătire atins. Structurile de sprijin pentru instrucție asigură baza materială a instrucției, putând juca inclusiv rolul adversarului. Nu trebuie să se facă confuzie între aceste structuri, și cele de asigurare de luptă, care se vor instrui împreună cu forțele luptătoare.

După încheierea etapei instrucției colective, structurile militare devin operative și își continuă pregătirea prin instrucție individuală și colectivă de menținere, respectiv prin participarea la acțiuni reale. Instrucția de menținere, deși se va executa tot pe baza unei planificări, nu trebuie să împiedice sub nici un aspect disponibilitatea forțelor de a trece țn timp foarte scurt la îndeplinirea misiunilor. Planul va fi astfel conceput încât să poată fi schimbat, la nevoie, imediat. În esență, se vor desfășura activități de mai mică amploare, ce necesită consumuri reduse de resurse și pe care structura nu a reușit să le îndeplinească la nivelul necesar în perioada operaționalizării. Se vor elimina deplasările în afara sectorului impus prin starea „gata de acțiune” și afectarea armamentului din serviciul de luptă. Când sunt dislocate în teatrul de operații forțele se instruiesc în cadrul activităților de pregătire ce preced, de regulă, trecerea la îndeplinirea misiunilor.

Atunci când este cazul, unitățile parcurg și o etapă specială de instruire – instrucția pregătitoare pentru introducerea forțelor în teatrul de operații. De regulă, această instrucție se face pe timpul cât forțele se află în starea "gata de acțiune". Având în vedere marea varietate de situații în care pot fi angajate forțele, precum și faptul că trecerea într-o astfel de stare este o schimbare majoră pentru forțele desemnate, este necesară parcurgerea unei etape suplimentare de instruire specifică. Această instruire se poate face înainte de plecare sau / și după sosirea forțelor în teatrul de acțiune. Ea trebuie să asigure pregătirea operațională potrivit specificului operațiilor ce se vor desfășura, precum și un înalt moral al forțelor.

Planificarea instrucției colective urmează un parcurs asemănător celui de planificare a acțiunilor militare (operației / luptei). Deosebirea este că de această dată nu se planifică acțiuni pentru îndeplinirea unor misiuni, ci activități de instrucție pentru atingerea nivelului de instruire necesar îndeplinirii misiunilor. Așa cum reiese și din fig. nr.3, principalele etape ale acestui proces sunt:

analizarea misiunilor – cuprinse în planurile de operații, mobilizare, intervenție, dislocare / desfășurare, integrare a forței, sprijin al acțiunilor militare etc.;

identificarea cerințelor privind instrucția pentru îndeplinirea misiunilor;

întocmirea listei cu cerințele esențiale pentru îndeplinirea misiunilor – dintre cerințele identificate se aleg cele esențiale – obligatoriu de rezolvat pentru ca structura să devină aptă pentru îndeplinirea misiunilor;

determinarea / aprecierea situației structurii proprii – nivelul actual de instruire, resursele la dispoziție pentru instruire, diverse probleme sau lipsuri specifice structurii;

stabilirea concepției privind desfășurarea instrucției;

orientarea planificatorilor pentru elaborarea planului de instrucție;

stabilirea activităților – standard de instrucție ce trebuie desfășurate;

elaborarea proiectului planului de instrucție;

aprobarea planului de instrucție de către eșalonul superior.

Instruirea forțelor speciale

Pregătirea, ca proces prin care resursele umane, materiale și financiare sunt transformate în capacitate operativă, ocupă un loc central în construirea unei forțe apte să desfășoare cu succes operații speciale. Instruirea, componentă esențială a pregătirii, se exprimă sintetic prin calitatea personalului.

Instruirea forțelor speciale cuprinde: instruirea în vederea operaționalizării forțelor; instruirea postoperaționalizare; instruirea pentru misiune.

Instruirea în vederea operaționalizării forțelor se organizează și se desfășoară în scopul formării de luptători care să poată acționa independent sau în grup pentru îndeplinirea în timp scurt a misiunilor. Aceasta se desfășoară în două etape, astfel:

(1) Etapa I, structurată pe cinci module, reprezintă etapa dezvoltării capacităților fizice, psihice, de specialist și de lucru în echipă ale luptătorului și are ca obiectiv pregătirea de bază a luptătorului pentru acțiuni individuale și în grup. În această etapă, militarii se instruiesc în cadrul structurilor din care fac parte (modulele I-IV), în baza unor programe unice de pregătire elaborate de statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei. Modulul V se desfășoară în școlile de aplicație sau centrele specifice pe baza planificării și programelor stabilite de Direcția Operații și Instrucție.

(2) Etapa a II-a, structurată pe două module, este etapa realizării coeziunii grupurilor acționale pentru îndeplinirea acțiunilor probabile și are ca obiectiv desăvârșirea pregătirii luptătorilor pentru acțiuni întrunite. Pentru parcurgerea acestei etape, din personalul forțelor speciale se constituie grupuri acționale pe genuri de misiuni, care execută pregătirea în poligoane, tabere de instrucție, raioane de desfășurare a aplicațiilor. În această etapă, pregătirea se execută pe baza programelor elaborate de Direcția Operații și Instrucție și cuprinde obligatoriu, exerciții/aplicații speciale, pe baza unor scenarii cât mai apropiate de realitate.

Instruirea postoperaționalizare (cinci module) se organizează și se desfășoară după același algoritm, în scopul menținerii (ridicării) nivelului de instruire atins pe timpul pregătirii în vederea operaționalizării forțelor.

Instruirea pentru misiune va avea ca obiect constituirea și realizarea coeziunii grupurilor acționale desemnate pentru îndeplinirea misiunii și se va desfășura timp de 1-2 săptămâni, finalizându-se cu cel puțin o săptămână înainte de declanșarea misiunii. În perioada de pregătire se va executa o aplicație specială pe baza unui scenariu similar cu cel al acțiunii ce urmează a fi desfășurată.

Întregul proces de instruire a FORSPEC va fi coordonat de Biroul Forțe Speciale/Direcția Operații și Instrucție și statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei.

Sarcina instruirii pentru participarea la aplicații integrate revine Direcției Operații și Instrucție și comandamentelor operaționale care conduc aceste activități.

Instruirea forțelor speciale se va desfășura: cu instructori proprii; cu instructori străini; prin participarea la acțiuni bilaterale de pregătire; prin participare la acțiuni multinaționale.

3.2. Procesul de pregătire SEAL (forțele de operatii speciale navale ale SUA)

Forțele cu destinație specială ale F.Navale americane SEAL (Sea, Air, Land = mare, aer, sol), cum indică cu claritate acronimul ce le identifică, sunt destinate să acționeze pe mare dar sunt în măsură să execute, cu aceeași eficiență, și acțiuni terestre și aeromobile.

Aceste forțe își au originea în Unitatea de Distrugeri de Luptă a F.M.M., înființată în anul 1943, cu misiunea de a cerceta și a demina plajele pentru pregătirea unei debarcări amfibii. Unități de acest gen, devenite apoi Echipe de Distrugeri Subacvatice, s-au distins în timpul celui de-al doilea război mondial, acționând cu succes atât pe frontul din Atlantic cât și pe cel din Pacific. După paranteza coreeană, la începutul anilor '60, prin schimbarea cadrului de război și o dată cu necesitatea de a se dezvolta noi tehnici de luptă neconvențională în mediul marin și de coastă, aceste echipe au suferit o evoluție care a dus la constituirea echipelor SEAL. Acestea au avut un rol de prim-plan în conflictul vietnamez, desfășurând acțiuni de luptă neconvențională și împotriva gherilei, ducând la bun sfârșit un mare număr de acțiuni secrete și nesecrete, în mediul maritim și fluvial. Angajați în calitate de instructori și de consilieri, militarii SEAL au contribuit, în plus, la formarea unor unități similare în principalele F.M.M. aliate din sud-estul Asiei, atât în timpul conflictului din Vietnam cât și ulterior. Echipele SEAL au fost apoi folosite în operația din Grenada (1983), în cursul crizei din Golful Persic din 1987-1990, în operația din Panama (1989) și, evident, în timpul războiului din Golful Persic, atât în faza de pregătire cât și în faza ofensivă.

În timpul acestor conflicte, echipele SEAL au executat, conform datelor oficiale, 270 de acțiuni de luptă fără nici un eșec. Gama acestora a variat de la capturarea unei platforme petrolifere, utilizată de irakieni ca poziție A.A. avansată, la eliberarea insulei kuweitiene Qarah, de la simularea unei debarcări o dată cu începerea ofensivei terestre la eliberarea orașului Kuweit, unde echipele SEAL au fost primele și au preluat controlul clădirilor ambasadei americane. De notat că folosirea lor în această campanie nu a generat nici un fel de critici sau polemici, așa cum s-a întâmplat în cursul operațiilor din Grenada și Panama. În acele operații echipele SEAL au suferit pierderi serioase deoarece au fost întrebuințate pentru desfășurarea unor misiuni inadecvate, concepute fără a se dispune de suficiente date despre inamic și viciate de probleme tehnice privind comunicarea interforțe.

Instruirea

Datorită exigențelor deosebite impuse militarilor din forțele SEAL, aceștia sunt supuși unei instruiri care se situează printre cele mai dure din lume. Candidatul, care nu trebuie să depășească vârsta de 28 de ani (27 pentru scufundători), trece printr-o selecție riguroasă în privința capacității fizice, în special a celei de a înota, precum și a stabilității psihice și emoționale.

După ce a fost acceptat, înainte de a începe cursul propriu-zis candidatul trebuie să se supună unei perioade de șase luni de pregătire fizică, pentru a fi în stare să suporte toate genurile de eforturi pe care va trebui să le facă. La terminarea acestei pregătiri, îl așteaptă un alt examen medical și fizic, care presupune următoarele probe într-o succesiune strictă:

– înot 500 m în 12'30" și o pauză de 10';

– cel puțin 42 de flexiuni în 2', urmate de o pauză de 2';

– cel puțin 50 exerciții de ridicare din poziția culcat pe spate în poziția șezând în 2', urmate de o pauză de 2';

– 8 exerciții la bara de gimnastică fără limită de timp, urmate de o pauză de 10';

– alergare 1,5 mile (aproximativ 2,5 km) în 11'30".

Abia după încă o perioadă de pregătire fizică și de îndoctrinare ideologică de șapte săptămâni, care în practică se dovedește a fi tot o selecționare, cei ce au obținut cele mai bune rezultate pot să treacă la cursul propriu-zis, numit "Instruire de bază în distrugeri subacvatice/SEAL", care durează 25 de săptămâni. Prima fază, cu durata de nouă săptămâni, este dedicată îmbunătățirii pregătirii fizice prin înot, alergare și trecerea unor piste cu obstacole. În același timp, cursanții primesc noțiuni generale, de la topografie la navigație, de la folosirea ambarcațiunilor pentru infiltrare la tehnici de cercetare a plajelor. În timpul pregătirii, stresul psihologic la care sunt supuși cursanții este în creștere, pentru testarea rezistenței. Timpul destinat pregătirii fizice se reduce considerabil, pe când presiunea psihologică crește tot mai mult, ajungând la apogeu în a șasea săptămână, numită "săptămâna infernală". Timp de cinci zile și jumătate, candidații, în grupuri de câte șase, repetă o serie de exerciții în condiții de mediu dificile, fără posibilitatea de a se odihni și limitând somnul la maximum. Presați continuu de instructori și supravegheați atent de o echipă medicală, viitorii luptători sunt aduși la limita rezistenței. Se încearcă depășirea oboselii și stresului prin spiritul de grup și prin competiția dintre grupuri, exaltându-se, concomitent, încrederea individului în resursele proprii. Această probă o dată depășită (dar 40% din candidați cedează deja înainte de această săptămână infernală), rămân trei săptămâni "de repaus", dedicate hidrografiei și tehnicilor de cercetare. Faza se încheie cu o serie de examene și cu nelipsitele probe de înot și alergare, cu bareme tot mai severe.

Faza a doua durează șapte săptămâni. Se continuă pregătirea fizică, de această dată cu scopul de a căpăta încredere în diferite tipuri de aparate de respirat, cu circuit închis și deschis. Este perioada imersiunilor, a unor curse interminabile de înot, a primelor misiuni simulate de incursiune în mediul marin și terestru. La terminarea acestei faze se obține brevetul SCUBA (aparat autonom subacvatic de respirat).

Ultima fază cuprinde nouă săptămâni. Primele patru sunt dedicate luptei în mediul terestru, tehnicilor de patrulare, de descoperire a informațiilor, de infiltrare și de înapoiere în dispozitivul propriu cu ajutorul elicopterului. Cursanții sunt transferați apoi pe insula Sf. Clement, unde se desfășoară ultimele săptămâni de instruire. În primele trei săptămâni au loc exerciții de tragere de zi și de noapte cu pușca M-16 și cu arme de diferite tipuri. Ultimele două săptămâni sunt dedicate însușirii tehnicilor de distrugeri subacvatice și la sol și se încheie cu o serie de exerciții de evaluare a nivelului de pregătire atins. Nu lipsesc examenele sectoriale, pregătitoare pentru cel final, care încheie cursul. Din cei aproximativ 100-110 cursanți admiși la pregătire, "supraviețuiesc" în medie o cincime!

Absolvenții cursului sunt apoi transferați la Fort Benning, Georgia, pentru a obține brevetul de parașutist în cadrul Centrului de calificare al trupelor de uscat americane. Apoi, după aceste trei săptămâni, cursanții sunt repartizați la diferite unități operative (echipe SEAL sau echipe de mijloace de transport SEAL), unde vor rămâne timp de șase luni. În această perioadă, destinată perfecționării pregătirii, militarii vor dobândi brevetul de parașutist în tehnica saltului de la mare altitudine cu deschidere întârziată și cu deschidere imediată și vor executa salturi din cele mai diverse tipuri de aeronave, de exemplu P-3 ORION, care, datorită autonomiei de zbor, pot să constituie în caz de necesitate platforme de lansare capabile să ajungă în zonele de acțiune cele mai îndepărtate. Militarii își vor întregi pregătirea cu folosirea bărcilor de incursiune și a mijloacelor subacvatice silențioase, a unor tipuri diferite de arme, specializându-se în acțiuni desfășurate în mediul arctic, deșertic și de junglă. Abia la terminarea acestei perioade candidatul poate primi insigna care atestă că este luptător din forțele speciale, ca și faimosul "trident" care certifică apartenența sa definitivă la familia luptătorilor SEAL.

Dar nici în acest punct pregătirea nu este încheiată. Mai există cel puțin alte aproximativ 10 cursuri de specializare, concentrate în cadrul Centrului de Perfecționare în Lupta Navală Specială, cum ar fi:

–  Cursul de mijloace de transport SEAL, cu durata de 10 săptămâni, destinat întrebuințării mijloacelor subacvatice silențioase;

–  Cursul de întreținere electronică a mijloacelor de transport SEAL, cu durata de opt săptămâni, pentru dobândirea cunoștințelor tehnice referitoare la mijloacele subacvatice silențioase;

–  Cursul de tehnician în operații speciale, cu durata de două săptămâni, destinat problematicii proprii acțiunilor în imersiune;

–  Cursul de controlor al scafandrilor, cu durata de două săptămâni, pentru verificarea bunei funcționări a aparatelor de respirat cu circuit închis sau deschis;

–  Cursul de întreținere a mijloacelor de scufundare, cu durata de o săptămână, destinat întreținerii aparaturii de respirat cu circuit deschis LAR V;

–  Cursul de operații maritime, cu durata de trei săptămâni, pentru specializare în tehnicile de navigație pe distanțe mari cu ambarcațiuni de infiltrare, utilizându-se intens sistemul de navigație cu ajutorul sateliților;

–  Cursul de lansare cu deschidere întârziată, cu durata de trei săptămâni, pentru însușirea tehnicilor și procedeelor specifice lansărilor cu parașuta în cădere liberă;

–  Cursul de instructori în salturi cu deschidere automată, cu durata de o săptămână, prin care se formează instructorii pentru salturi cu deschidere la termen fix;

–  Cursul de transport aerian cu parașuta al materialelor de deminare, cu durata de o săptămână, destinat salturilor cu parașuta direcțională, rezervat personalului de dezamorsare a încărcăturilor explozive, adică specialiștilor în dezactivarea materialelor explozive;

–  Cursul de sisteme de armament SEAL, cu durata de două săptămâni, în care se învață tehnici speciale de distrugeri subacvatice.

Instruirea militarilor SEAL nu se termină niciodată. În cei 10-12 ani cât rămân în unități operative (cinci-șase ani pentru ofițeri), militarii continuă să-și perfecționeze pregătirea și să-și însușească noi cunoștințe care să le permită să fie mereu gata pentru executarea oricărui gen de misiune.

Misiuni încredințate

În ultimele decenii, întrebuințarea unităților destinate războiului neconvențional a crescut concomitent cu evoluția situațiilor particulare de criză. Spectrul folosirii acestor unități a devenit tot mai amplu iar numărul misiunilor încredințate tot mai mare. În ceea ce privește unitățile SEAL, acestea pot fi folosite pentru desfășurarea unor funcții numeroase.

Dintre acestea trebuie amintite, în principal, lupta antigherilă, adică acțiunile desfășurate împotriva formațiunilor neregulate, antiterorismul, pentru care se pregătesc toți militarii SEAL chiar dacă cei ce fac parte din Echipa 6 sunt specializați în acest sens, căutarea și recuperarea piloților căzuți în mediu ostil. La acestea se adaugă instruirea și asistența acordată forțelor armate aliate, cercetarea în adâncime (strategică) nu numai în zonele de litoral ci și mult în interiorul teritoriului inamicului și acțiunile directe, un ansamblu de acțiuni ofensive ce variază de la incursiune la sabotaj. Forțele SEAL desfășoară și alte activități diverse, identificate cu termenul vag de "război neconvențional", care acoperă o serie de misiuni de natură clandestină sau fățișă, desfășurate în teritoriu ostil sau nu chiar prietenos, în timp de război dar și în timp de pace; această ultimă precizare lămurește de ce acest tip de misiuni este înconjurat de o rezervă deosebită.

Considerații finale

Cu un efectiv de peste 2.000 militari, echipați cu armament și materiale dintre cele mai moderne și susținuți de mijloace navale și aeriene de toate genurile, forțele SEAL reprezintă un instrument militar cu o putere excepțională. Caracterizate de o însemnată flexibilitate de întrebuințare, forțele SEAL sunt deosebit de apte să acționeze în cazul conflictelor de intensitate scăzută și în toate situațiile de criză în care elementul calitativ, mai mult decât cel cantitativ, reprezintă cartea câștigătoare.

3.3 Pregătirea fizică

3.3.1 Generalități

Nivelul pregătirii fizice al soldatului are un impact direct asupra nivelului pregătirii generale pentru luptă. Luptele și războaiele duse de diferite armate ale lumii au demonstrat și subliniat rolul important pe care pregătirea fizică il joacă pe câmpul de luptă.

Interesul general pentru sport și pregătirea fizică a crescut considerabil în ultimii ani, acesta fiind acompaniat și sprijinit în același timp de diferite cercetări și studii specifice care au scos în relief importanța pregătirii fizice și efectele benefice ale acesteia. Concluziile sunt copleșitoare și scot în evidență importanța desfășurării de astfel de programe care, prin efectele produse, îmbunătățesc calitatea vieții oricarui individ, cresc productivitatea muncii și, nu în ultimul rând, aduc în prim plan schimbări pozitive, atât fizice cât și psihice.

Este important și esential ca armata să aibă luptători bine pregătiți fizic, însă în același timp este foarte probabil ca aceștia să desfășoare activitățile curente într-un mod cât mai eficient, agreabil și productiv datorită practicării sportului. Nenumărate studii de specialitate au scos în evidență că, indiferent de poziția socială și profesională pe care o ocupă la un moment dat, aceia ce practică sportul și au grijă de nivelul pregătirii fizice și aspectul /imaginea proprie, sunt considerați mult mai sociabili, mai relaxați, mai comunicativi și mai siguri pe ei și puterile lor, succesul fiind doar o chestiune de timp.

Acest capitol oferă o vedere generală despre ceea ce trebuie să însemne condiția fizică a militarului de forțe speciale. Comandanții și liderii trebuie să folosească aceste informații pentru a dezvolta și construi diferite programe de pregatire fizică, inteligente și cu aplicabilitate practic-aplicativă și militară.

Pregătirea fizică, ca parte principală a condiției fizice, reprezintă doar o componentă a condiției fizice (fitness) totale. Celelalte componente sunt controlul greutații, dietă și nutriție, managementul stresului, sănătatea dinților, pregătirea etică și spirituală, precum și modalitați de evitare a hipertensiunii, abuzul de substanțe interzise și fumatul. Astfel, ne vom concentra în principal pe problemele legate în mod direct de dezvoltarea și menținerea celor 5 componente ale condiției fizice.

Componentele condiției fizice sunt urmatoarele: controlul greutății, dieta, nutriția, managementul stressului și pregătirea etică și spirituală. Programul de pregătire fizică al Armatei SUA se extinde către toate categoriile de forțe din structura totală a acesteia. Acestea cuprind atât forțele regulate ale Armatei SUA (USAR / US ARMY) cât și cele ale Gărzii Naționale a Armatei SUA (ARNG / Army National Guard), și se adresează tuturor categoriilor de vârstă, grad sau sex. Scopul acesteia este de a aduce pe toți militarii, de-a lungul carierei, la un nivel ridicat al pregătirii fizice, începând cu selecția inițială, deci intrarea în sistemul militar. Aici sunt implicați și acei cu performanțe fizice reduse sau mai slabe care trebuiesc să participe în aceste activități de pregatire fizică. Comandanții și liderii trebuie să se asigure că militarii din unitațile și subunitățile lor mențin un înalt nivel de pregătire fizică, respectând politicile, procedurile și responsabilitățile în cadrul programului de pregătire fizică al Armatei.

COMPONENTELE FITNESSULUI

Condiția fizică (Fitness) este abilitatea de a “funcționa” eficient în condiții de muncă fizică, instruire și alte activități, și să fie în masură ca dupa executarea acestora să mai dețină destulă energie pentru a mânui diferite alte provocări care apar ulterior.

Componentele Condiției Fizice sunt urmatoarele:

Rezistența Cardiorespiratorie (RC) – eficiența cu care corpul omenesc este în masură să elibereze oxigen și substanțe nutritive necesare pentru activitatea musculară și să transporte deșeurile din celule;

Forța Musculară – nivelul maxim al forței musculare atins pe timpul unui singur efort;

Flexibilitatea – abilitatea de a pune în mișcare încheieturile corpului (de exemplu cotul, genunchiul), sau un grup de articulații într-o miscare fizică totală și normală.

Compoziția corpului – cantitatea de grăsime din corp în comparație cu masa totală a acestuia.

Îmbunătățind primele 3 componente ale condiției fizice enumerate mai sus va duce la un impact pozitiv asupra compoziției de grăsime din corp, obținându-se astfel o reducere a acesteia. Grăsimea în exces duce la scăderea nivelului celorlalte 3 componente, reduce performanța și afectează negativ sănătatea militarului. Factori importanți ca viteza, agilitatea, puterea musculară, coordonarea ochi-mână sunt clasificate ca și componente ale fitnessului motor. Acești factori comportă o deplină influență asupra abilitaților de supraviețuire pe câmpul de luptă. Instruirea potrivită poate duce la îmbunătățirea acestor factori în cadrul limitelor potențialului fiecărui militar. De aceea, armata caută să îmbunătățească sau să mențină toate aceste componente la un nivel ridicat prin antrenamente individuale și colective eficiente, progresive și cu specific la misiunile unității.

PRINCIPIILE PREGĂTIRII FIZICE

Adeziunea și respectarea principiilor de bază ale exercițiilor fizice este foarte importantă în vederea construirii și dezvoltării unor programe de pregătire fizică eficiente și sigure. Aceste principii au valabilitate și aplicabilitate generală, mulându-se și potrivindu-se tuturor militarilor, indiferent de corpul acestora sau nivelul pregătirii fizice aferente, începând de la nivelul sportivului de nivel olimpic până la cel ce practică mișcarea fizică de plăcere. Astfel, acestea se aplică și în dezvoltarea condiției fizice pentru personalul din sistemul militar. Trebuie bine înțeles faptul că militarilor care aparțin structurilor de forțe speciale nu le sunt suficiente programele de pregătire fizică derulate în unitate, ci aceștia trebuie să se preocupe de pregătirea fizică individuală și în timpul lor liber. Principiile de bază sunt urmatoarele și trebuie urmate cu strictețe:

P. Regularității. Pentru a ajunge la eficiența în cadrul pregătirii, aceasta trebuie să aibă o continuitate, astfel încât fiecare din cele 4 componente ale condiției fizice să fie atinsă de cel puțin 3 ori săptămânal. Neregularitatea și discontinuitatea în pregătire produce mai mult rau decât bine. Acest principiu trebuie să se aplice și în managementul odihnei, somnului și respectarea unui regim alimentar echilibrat.

P. Intensitatii Progresive. Intensitatea (cât de greu) și durata (cât de lung) exercițiilor trebuie să fie graduale pentru a se îmbunătăți și crește nivelul condiției fizice.

P. Echilibrului. Pentru a fi eficient, un program trebuie să includă toate acele activități care se adresează tuturor componentelor condiției fizice, de vreme ce accentuarea doar a uneia dintre acestea conduce la prejudicierea celorlalte.

P. Varietății. Includerea de activități fizice variate duce la reducerea stării de plictiseală și crește capacitatea de motivare și nivelul progresiv al performanței.

P. Specificității. Antrenamentul fizic trebuie mulat pe obiective specifice. De exemplu, militarii devin alergători mai buni dacă instruirea este axata pe alergare. În același timp, înotul este o activitate extrem de importantă. Cu toate acestea, nu reușește să crească nivelul performanței pentru proba de alergare pe distanța de 2 mile asa cum o face un program de alergare bine schițat.

P. Recuperării / Refacerii după efort. O zi grea și solicitantă de antrenament fizic ar trebui urmată de o zi ușoară de antrenamment sau de o zi de repaos / odihnă pentru acea componentă sau grupă de mușchi în vederea recuperării. O altă cale de a permite recuperarea este alternarea exercițiilor fizice zilnic, în special acele specifice creșterii forței sau rezistenței / anduranței musculare.

P. Supraincărcării. Pentru o eficiență crescută este nevoie ca încarcatura folosită pentru fiecare set de exerciții să depășească cerința de performanță și standard.

ÎNCALZIREA ȘI REVENIREA ORGANISMULUI DUPĂ EFORT

Este important ca organismul să fie pregătit pentru efort înainte de a lua parte la ședințele planificate de pregătire fizică, competiții sportive în cadrul unității sau între unități, sau activități fizice intens solicitante.

O bună încălzire ajută cu siguranță la prevenirea accidentelor sau rănirilor și maximizează performanța. Această activitate deosebit de importantă ajută la creșterea nivelului temperaturii în organism și rata bătăilor inimii. Șansele de accidentare scad substanțial când inima, mușchii, ligamentele și tendoanele sunt pregătite cum se cuvine pentru efort.

Partea de încălzire ar trebui să conțină câteva elemente de alergare ușoară pe loc, stretching și gimnastică, care să dureze cel mult 5-7 minute și să se desfășoare înaintea exercițiilor cardiorespiratorii sau a celor de rezistență și forță musculară. După încălzirea propriu-zisă, militarii sunt astfel pregătiți pentru desfășurarea unor activități mai intense și solicitante.

Luptătorii ar trebui să execute exerciții potrivite de revenire a organismului după efort după fiecare sesiune de antrenament, indiferent de tipul de antrenament. Aceste exerciții de revenire a organismului duc la scăderea graduală a ratei bătăilor inimii și ajută la prevenirea comasării de cantitate de sânge în zona picioarelor și tălpilor. Pe timpul acestor exerciții, sângele din mușchi este comprimat prin vene. Acest fenomen ajută la trimiterea sângelui înapoi spre inimă. După antrenament mușchii se relaxează, necomasând sângele și acumulându-se în picioare și tălpi. Acest fapt duce la slăbirea și istovirea organismului, și chiar la leșin. O bună revenire a organismului după efort ajută la prevenirea și evitarea acestor posibilități nefericite. Exercițiile ar trebui să se compună din stretching și plimbare, până când rata bătăilor inimii ajunge la nivelul a 100 bătăi pe minut și astfel transpirația abundentă se va reduce substanțial. Durata acestor exerciții de revenire ar trebui să fie de 5-7 minute, în funcție de specificul sesiunii de antrenament.

FAZELE ȘI NIVELELE CONDIȚIEI FIZICE

Programul de antrenament și pregătire fizică este împarțit în trei faze: preparatorie, de condiționare și de întreținere. Fazele de început pentru diferitele unități sau indivizi variază în funcție de vârsta acestora, nivelul pregătirii fizice și activitățile fizice anterioare.

Persoanele tinere și sănătoase pot începe pregătirea cu faza intermediară de condiționare, în timp ce aceia care au desfășurat activități sportive permanente și în mod regulat pot fi integrați direct în faza de întreținere. Factori externi cum ar fi instruirea militară extinsă, permisiile îndelungate sau bolile și refacerea de după, influențează în mod direct și pot cauza trecerea de la faza de menținere la cea de condiționare. Persoanele care nu au avut o activitate sportivă activă, în special dacă aceștia au vârste de peste 40 ani, trebuie să înceapă pregătirea cu prima fază, preparatorie. Mulți militari ce intră în această categorie pot fi acei care au fost bolnavi sau răniți, sau poate tocmai ce au terminat liceul. Cele mai multe unități posedă soldați din toate cele 3 categorii în același timp.

PREGĂTIREA FIZICĂ INIȚIALĂ DE BAZĂ

Programul inițial de pregătire fizică din cadrul instruirii de bază (IB) are ca scop aducerea nivelului de pregătire fizică al militarilor la cerințele funcțiilor și pozițiilor acestora. Totusi, programul cere cadre bine pregătite pentru a se asigura că acesta este potrivit, pretențios și provocator.

Inițial, cei ce urmează să intre în sistemul militar, se prezintă cu nivele diferite și variate ale condiției fizice și abilităților sau îndemânărilor. Pe timpul instrucției de bază aceștia trec prin faza preparatorie până către faza de condiționare. Pe timpul acestei perioade, accentul cade pe învățarea și dezvoltarea aspectelor de bază referitoare la pregătirea și condiția fizică.

Antrenamentele se axează astfel pe progresul în faza de condiționare a întregului organism. Pentru a minimiza riscurile accidentărilor, exercițiile trebuie făcute în modul cuvenit, iar intensitatea trebuie să progreseze într-un ritm potrivit. O atenție specială trebuie acordată acelor militari care nu reușesc să se mențină în limitele progresului privind standardele unității sau grupului. Comandanții trebuie să evalueze fiecare dintre acei militari începători care nu îndeplinesc standardele și să dezvolte programe de pregătire individualizate, să acorde asistență specială pentru îmbunătățirea deficiențelor.

Nu este indicat să se administreze antrenament suplimentar ca pedeapsă pentru acei militari care nu îndeplinesc standardele. Mai multă pregătire fizică, în cazul acestora, nu duce în mod normal la rezultate mai bune.

PREGĂTIRE INDIVIDUALĂ AVANSATĂ (PIA)

Deși PIA se concentrează mai mult pe partea tehnică și specificul fiecărei categorii de arme, pregătirea fizică trebuie să se axeze pe toate laturile acesteia. Cât mai mulți militari sosiți din cadrul programului instrucției de bază posedă deja un nivel destul de bun specific celei de a doua faze, de condiționare. De aceea unitățile care se ocupă de pregătirea individuală avansată (cursuri avansate) trebuie să se axeze pe pregătirea militarilor pentru îndeplinirea standardelor cerute pentru posturile ce urmează să le ocupe.

Plimbarea, alergarea și cățărarea executate pe timpul pregătirii fizice contribuie substanțial la dezvoltarea condiției fizice, dar nu sunt de ajuns. Pregătirea fizică în unitațile PIA presupune aplicarea de programe în care exercițiile fizice să aibă un caracter continuu, regulat și viguros care să implice întreg organismul și să se adreseze tuturor componentelor condiției fizice.

La finalul PIA, militarii trebuie să fie în masură să îndeplinească standardele cerute la Testul de verificare al nivelului pregătirii fizice. Prin intermediul unor programe de pregătire bine gândite și antrenament special, toți militarii ce absolvă perioada PIA trebuie să fie în masură să demonstreze și să îndeplinească cu ușurință standardele de pregătire fizică cerute.

STANDARDELE ÎN UNITAȚILE ACTIVE

Există multe tipuri de unități în armată, iar misiunile acestora adeseori presupun diferite niveluri valorice ale pregătirii / condiției fizice. Aceste unități trebuie să se axeze pe atingerea și menținerea unor nivele superioare ale condiției fizice cerute pentru îndeplinirea misiunilor cerute.

Standardele acestor tipuri de unități pot depăși cele impuse ca minimum în intreaga armată. Prin intermediul regulamentelor și reglementărilor militare, standardele unității pot fi stabilite de către comandantul unității, avand la baza cerințele misiunii acesteia.

PROGRAMELE INDIVIDUALE DE PREGĂTIRE FIZICĂ

Mulți militari ocupă diferite poziții sau posturi care oferă puține posibilități de a participa în cadrul activităților colective de pregatire fizică a unităților, ca de exemplu: militarii din staff-uri, spitale, piloți, personal din școli. În astfel de organizații, comandanții trebuie să pună bazele și să dezvolte o ambianță și mediu cu un puternic accent de leadership prin care să încurajeze și să motiveze militarii să accepte responsabilitatea pregătirii individuale pentru propria conditie fizică. Ei trebuie să înțeleagă că cerințele și standardele condiției fizice sunt aceleași pentru aceste categorii de personal ca și pentru celelalte. Șefii de structuri și militarii, ca indivizi, trebuie să folosească principiile fundamentale și tehnicile indicate în manuale și regulamentele specifice pentru a atinge și menține un nivel superior al condiției fizice. Instructorii de specialitate pot sprijini și ajuta la dezvoltarea acestor programe individuale de pregătire fizică.

PROGRAMELE SPECIALE DE PREGĂTIRE FIZICĂ

Un program zilnic de pregătire fizică executat de către cei mai mulți dintre militari poate să nu fie accesibil pentru unii dintre membrii unității datorită specificului funcției. De aceea unii dintre ei pot să nu fie în măsură să desfășoare exercițiile specifice la intensitatea, durata sau nivelul cel mai potrivit cerințelor personale.

Există cel putin 3 grupe valorice de militari care necesită o atenție deosebită și, în consecință, nevoia unor programe speciale de pregătire fizică, astfel:

Aceia care nu îndeplinesc standardele la testul de verificare al nivelului condiției fizice;

Aceia care sunt supraponderali;

Aceia care sunt / au fost scutiți medical pentru o anumită perioadă de timp.

Liderii trebuie să acorde o atenție deosebită acelor militari care au 40 de ani sau peste, precum și acelora care sunt noi sosiți și încă nu reușesc să îndeplinească standardele cerute de noua unitate.

Programele speciale trebuie sa fie croite în funcție de fiecare militar, de nevoile acestuia, iar liderii bine instruiți și care posedă cunoștințe de specialitate să formeze, dezvolte și să le conducă. Acest gen de instruire trebuie să fie condus în același timp cu restul unității. Dacă este imposibil, datorită anumitor factori interni sau externi, aceste activități ar trebui să aibă loc cel puțin în același timp.

Trebuie să existe o abordare pozitivă privind aceste programe speciale de pregatire fizică. Militarii care sunt deficitari pentru forța trenului superior și nu pot executa suficiente flotări, tracțiuni sau abdomene, precum și cei care nu pot alerga în timpii ceruți pe distanța de 3 km, nu trebuie ridiculizați, ci sprijiniți. Mai important este să se evalueze deficiențele și pe baza informațiilor obținute să se dezvolte aceste programe speciale în vederea remedierii acestora. O companie, spre exemplu, poate avea în jur de 20 de militari care necesită o atenție specială în acest sens. Numai o planificare inteligentă și atentă poate produce programe speciale pentru fiecare în parte.

Comandanții trebuie să consilieze subordonații săi, explicâd că aceste programe speciale sunt dezvoltate pentru ei și că respectarea acestora este spre binele lor. În același timp trebuie să sublinieze că standardele sunt foarte importante, atât pentru ei cât și pentru unitate, și că acestea trebuie să fie atinse de fiecare în parte. Apoi, aceștia trebuie să se coordoneze și să coopereze cu personalul medical pentru a fi în masură să schițeze programe care se potrivesc cu capabilitățile lor din punct de vedere al limitelor medicale. După aceste coordonări, fiecare militar trebuie să înceapă pregătirea individuală în funcție de nevoile sale.

Instructorii de specialitate știu și sunt în măsură să evalueze capacitatea de rezistență cardiorespiratorie, forța și rezistența musculară, flexibilitatea și mobilitatea articulară, precum și compoziția de grăsime a organismului. Funcție de toate aceste evaluări, aceștia pot dezvolta programe ample, croite pe specificul și nevoile unităților și militarilor acestora.

MĂSURILE DE SIGURANȚĂ / SECURITATE

Măsurile de securitate și siguranță reprezintă un considerent major pe timpul planificării și evaluarii programelor de pregătire fizică. Comandanții trebuie să se asigure că programele de pregătire fizică elaborate nu vor supune militarii la riscuri exagerate de răniri sau accidente. Aceștia ar trebui să țină cont de urmatoarele:

Condițiile de mediu (căldură, rece, solicitare);

Nivelul condiției fizice (scăzut, înalt, varstă, sex);

Facilitați la dispoziție (disponibilitate, nivel instruire, reparații);

Trafic (rute de deplasare, proceduri, formații);

Proceduri de urgență (medicale, comunicații, transport).

Obiectivul principal al pregătirii fizice în armată este de a îmbunătăți abilitățile și deprinderile fizice în vederea îndeplinirii cerințelor fizice cerute pentru luptă. Orice sesiune de antrenament / instruire / pregatire în urma căruia rezultă accidente ori raniri este în detrimentul acestui obiectiv. Ca în orice gen de instrucție, bunul simț trebuie să domine. Programele clare și bine elaborate ar trebui să-i provoace pe militari și să nu-i supună unor riscuri care să ducă la răniri sau accidente.

3.3.2 Antrenamente de circuit și exerciții de instruire

Acest capitol oferă atât comandanților cât și instructorilor îndrumări în vederea proiectării și folosirii eficiente de circuite de exerciții. Vor fi descrise exerciții de gimnastică pentru dezvoltarea forței, rezistenței, coordonării și flexibilității. De asemenea, sunt descrise exerciții complexe și schimbătoare și exerciții tip gherilă care sunt îndeaproape înrudite cu indemânările și abilitățile necesare unui militar. Acestea ar trebui incluse cu regularitate în programele de pregătire fizică ale unității.

Antrenamentul de circuit este un termen asociat cu antrenamente specifice obișnuite. Comandanții cu o bună înțelegere a principiilor antrenamentelor de circuit, le pot aplica pentru o largă varietate de antrenamente situaționale și diferite medii înconjurătoare.

CIRCUITELE

Un circuit reprezintă un grup de ateliere sau zone unde sunt efectuate anumite exerciții sau sarcini. Sarcina propusă sau exercițiul selecționat pentru fiecare atelier, precum și aranjarea atelierelor, este determinată de obiectivele de atins ale circuitului propus.

Circuitele sunt destinate pentru a asigura exerciții grupurilor de militari la intensități care se potrivesc cu nivelul fiecarui militar. Circuitele pot promova condiția fizică într-o manieră complexă și o largă varietate de zone specifice condiției fizice și motrice. Acestea includ rezistența cardiorespiratorie, anduranța musculară, forța, flexibilitatea și viteza. Circuitele pot fi de asemenea proiectate în așa fel încât să fie concentrate pe anumite abilități specifice unui sport anume, pentru sarcini comune, sau alte combinații ale acestora. Pe lângă toate acestea, circuitele pot fi organizate pentru a exersa toate componentele condiției fizice pentru o perioadă scurtă de timp.

Puțină imaginație poate face un antrenament de circuit să devină un excelent plus la programul total de pregătire fizică al unității. În același timp, acesta poate oferi atât buna dispoziție și distracție cât și provocări abilităților mentale și fizice ale militarilor. Se poate folosi aproape orice suprafață / zonă la dispoziție și orice număr de militari în vederea efectuării acestor exerciții pentru diferite perioade de timp.

EDUCAREA MILITARILOR

Predarea militarilor despre educația fizică este vitală. Trebuie să fie un efort continuu depus de experți pregătiți. Militarii trebuie să înțeleagă de ce programul e organizat într-un anumit mod și care sunt principiile de bază ale fitnessului. Când vor ști de ce se pregătesc într-un anumit mod se vor implica total. Aceasta face pregătirea și mai eficientă.

Educația ajută armata să-și dezvolte propriul concept de pregătire fizică. Pregătirea fizică totală ar trebui accentuată prin cariera fiecărui soldat. Pregătirea la clase pe subiecte ca principiile fitnessului, dietă și nutriție, renunțarea la fumat și gestionarea stresului ar trebui să se întâmple la intervale regulate.

GREȘELI FRECVENTE

Sunt câteva greșeli frecvente în programul unității. Cele mai frecvente greșeli privesc alergarea unităților. În momentul în care toți militarii trebuie să alerge în același ritm, mulți dintre ei nu resimt efectele alergării pentru că ajung la ritmul cardiac specific acestui antrenament. Cei mai puțin pregătiți soldați din unitate pot risca deoarece ritmul cardiac al antrenamentului lor este sub acestui ritm cardiac specific. O altă greșeală este practicarea de activități la aceeași intensitate zilnic. Aceste exerciții accentuează forma în locul substanței și nu îmbunătățesc condiția fizică.

O altă eroare este nereușită în echilibrarea în cadrul programului de pregătire fizică a antrenamentelor de rezistență cu rezistența musculară și cu antrenamentele de forță. Mai mult, dezechilibrele provin din lipsa de varietate a programului care conduce la plictiseală. Principiile exercițiului sunt descrise în Capitolul 1, și aplicațiilor lor se pot vedea în programul demonstrativ de mai jos.

3.3.3 Organizarea pregătirii fizice a forțelor de operații speciale ale sua

Pentru a asigura folosirea eficientă a personalului Forțelor de Operații Speciale (FOS)*) , Comandamentul forțelor armate ale SUA atribuie un rol deosebit pregătirii fizice a militarilor, ținând cont de specificul misiunilor ce le revin.

În anii '80, Departamentul Apărării a definitivat un program de cercetare în cadrul căruia au fost elaborate puncte de vedere metodice pentru aprecierea stării fizice a personalului și au fost fundamentate măsurile corespunzătoare. Pe baza acestor cercetări a fost creată concepția de păstrare și îmbunătățire a pregătirii fizice, prin care se înțelege crearea unui corp sănătos, obținerea unei capacități de rezistență la eforturi fizice de lungă durată și de refacere rapidă a forțelor după aceea, declanșarea dorinței de a îndeplini misiunea ca și a încrederii în sine, pentru a acționa cu îndrăzneală în orice situație. Se consideră că în timpul antrenamentelor trebuie să se acorde aceeași atenție perfecționării a trei componente ale pregătirii fizice: forței musculare, rezistenței musculare și a celei cardio-respiratorii.

Cercetările stării fizice a candidaților în unitățile și subunitățile FOS au relevat următorul fapt: cea mai acută problemă pentru forțele armate este aceea a greutății corporale suplimentare și a obezității. Tocmai acest factor contribuie la creșterea numărului de îmbolnăviri cardio-vasculare și a celor canceroase și scade într-o mare măsură nivelul pregătirii fizice a personalului. De aceea, unul din criteriile de bază ale selecționării candidaților este controlul conținutului de grăsime din corpul lor. Norma maximă a acestuia este practic aceeași pentru diferite categorii de forțe armate. Astfel, în subunitățile FOS ale Trupelor de Uscat, pentru tinerii în vârstă de până la 20 de ani el trebuie să fie de maximum 20%, pentru categoria de la 21 de ani la 27 de ani – 22%, până la 36 de ani – maximum 24%. În F.A.M. această cifră oscilează în limitele 2-24%, iar în F.M.M. este de 22-23%.

Pregătirea fizică a fost organizată în centrele de instrucție ale FOS ale Trupelor de Uscat după un program special de 18 luni cu exerciții zilnice. Există câteva forme de desfășurare a acestora. Una din ele este alergarea de dimineață pe o distanță de 2 mile (3.218 m). În anumite zile, distanța poate fi mărită până la 5 mile (8.045 m). Cele mai frecvente sunt exercițiile planificate conduse de instructori speciali pregătiți și folosind așa-numitul "circuit". Cei instruiți trebuie să execute energic exercițiile, după o comandă generală, trecând de la un aparat la altul până când grupa execută întreg complexul. Se consideră că, în cazul unei astfel de metode, se mărește treptat solicitarea asupra celor instruiți. Paralel cu exercițiile la aparate, care dezvoltă și rezistența, în plan sunt incluse și jocurile colective, ștafetele și "cursul de rezistență". Una din formele de instrucție este antrenamentul fizic în cadrul perfecționării problemelor de pregătire de luptă. Instructorii, care reușesc să exerseze de mai multe ori cu militarii unele procedee sau altele și acțiuni cu armamentul și tehnica militară, contribuie la dezvoltarea forței, rezistenței și a altor calități necesare acestora.

Analiza rezultatelor mai multor exerciții de bază, la un test de pregătire fizică în unitățile FOS ale Trupelor de Uscat, este prezentată în tabelele 1, 2 și 3. Cel mai bun rezultat se apreciază cu 100 de puncte*.

Tabelul nr. 1

NUMĂRUL FLOTĂRILOR TIMP DE 2 MIN.

*) Pentru militarii în vârstă de peste 40 de ani sunt stabilite norme minime.

NUMĂRUL RIDICĂRILOR TRUNCHIULUI DIN POZIȚIA CULCAT
TIMP DE 2 MIN.

*) Pentru militarii în vârstă de peste 40 de ani sunt stabilite norme minime.

ALERGARE PE DISTANȚA DE 3,2 KM

(timpul se dă în min. și sec.)

*) Pentru militarii în vârstă de peste 40 de ani sunt stabilite norme minime.

În timpul desfășurării pregătirii inițiale, are o mare importanță complexul de exerciții de acrobatică pe iarbă sau pe o altă suprafață moale, așa-numitele "exerciții de partizani". Din acestea fac parte mersul "legănat", "în vârful degetelor", "mersul ursului" și "târâș". După o pauză se reia cursul de instrucție cu lupta la baionetă, precum și cu procedeele de atac și de apărare, fără armament. Pentru formarea deprinderilor de luptă corp la corp există un curs aparte de pregătire de luptă.

Următoarea etapă de pregătire fizică, mult mai scurtă, este perfecționarea problemelor de supraviețuire în condiții grele: se execută deplasări combinate în grupuri (două-șase persoane în fiecare grup) pe un teren necunoscut, pe o distanță de până la 50 de km. Deplasarea se face după azimut, folosindu-se busola și harta. După câteva zile personalul va ajunge la adăposturi special amenajate. Se exersează de asemenea deplasările combinate pe o distanță de 100 de km și mai mult, pe un teren necunoscut și puternic accidentat. O mare atenție se acordă pregătirii pentru supraviețuire, soluționării fulger a diferitelor probleme și aplicării lor în practică* .

Pregătirea personalului Forțelor de Operații Speciale are o serie de particularități. Ea se organizează nemijlocit în unitățile de luptă.

În subunitățile de forțe speciale testul de aptitudine fizică cuprinde două exerciții: ridicarea trunchiului din poziția culcat și alergarea pe distanța de 1,5 mile (2.415 m). Aprecierea rezultatelor se face tot după sistemul acelor categorii de exerciții care dezvoltă rezistența, viteza și precizia de reacție.

În FOS ale F.M.M. testul de pregătire fizică constă în următoarele probe de bază: ridicarea trunchiului, alergarea pe 1,5 mile sau pe loc timp de 3 min., exerciții de flexibilitate. Pregătirea fizică a personalului din Infanteria Marină se verifică prin efectuarea unor exerciții cum ar fi: tracțiuni în brațe la bara fixă, ridicarea trunchiului, alergarea pe distanța de 3 mile (5.425 m).

Cercetașii-diversioniști ai F.M.M. își formează deprinderi de a sta deasupra apei și sub apă la diferite temperaturi. Înotătorii de luptă se pregătesc pentru ca ei să poată efectua curse de înot în timp îndelungat cu echipament de luptă complet, pe o distanță de până la 30 km, și să efectueze curse rapide de până la 100 m. Exercițiile pe timp de noapte reprezintă circa 60% din timpul de pregătire, durata totală a întregii pregătirii fiind de 20 de luni.

Paralel cu pregătirea fizică specială, militarii FOS practică diferite ramuri sportive. În Trupele de Uscat și în Infanteria Marină sunt foarte frecvente crosurile de tot felul, alergările pe distanțe mari, judo, karate, alpinism, orientare în teren, precum și antrenamentele de atletică grea și de lupte libere. În ultimii ani, de o mare popularitate se bucură aerobica. Aceasta constă în efectuarea planificată și crescândă a o serie de exerciții fizice pentru mărirea gradului de oxigenare a organismului, pentru întărirea sistemului cardio-vascular și al celui respirator, precum și pentru lupta împotriva obezității. Exercițiile de aerobică se desfășoară regulat, cu intensitate mărită. Din cadrul ramurilor sportive populare fac parte: luptele, alergările, înotul, ciclismul, precum și baschetul, handbalul și alte jocuri colective.

În subunitățile FOS ale tuturor categoriilor de forțe armate se acordă o mare atenție antrenamentului pe schiuri. Acesta se desfășoară cel mai intesn în cadrul trupelor care se află pe teritoriul RFG. În calitate de instructori sunt cooptați specialiști și din țările scandinave. Subunitățile care folosesc pentru deplasarea în terenurile înzăpezite schiurile, rachetele de zăpadă și alte mijloace, sosesc în raioanele stabilite mai puțin obosite și sunt capabile să ducă acțiuni de luptă cu o mai mare eficacitate. Cu ajutorul rachetelor de zăpadă, militarii se pot deplasa prin zăpadă mare aproape cu aceeași viteză, ca și pe teren tare. În presa militară americană se dau următoarele norme aproximative ale vitezei de deplasare, pe teren plan sau deluros, pentru militarii cu echipament complet: până la 3 km pe jos (grosimea zăpezii sub 30 de cm), circa 4 km/oră cu rachete de zăpadă, 5,5 km/oră pe schiuri și peste 20 de km/oră pe schiuri remorcați de autotractoare.

După terminarea pregătirii de opt săptămâni se dau probe în centrele de instrucție. În regulamentele americane sunt stabilite norme pentru personalul FOS: deplasaea cu rachete de zăpadă pe o distanță de 3 mile (4.825 m) cu echipament complet în 60 min.; efectuarea unui maș de 150 mile (peste 240 km) pe un teren accidentat; deplasarea pe schiuri, pe o distanță de 10 mile (16.090 m) cu trageri pe două aliniamente principale (câte 20 de cartușe, se promovează în cazul a 15 lovituri în ținte); efectuarea unui marș de 50 mile (80,5 km) cu misiunea de patrulă de luptă; orientarea în teren după hartă (deplasare după azimut cu abatere de maximum 40 m față de punctul precis de sosire pe o distanță de 6l km). Condițiile de pregătire și ale probelor de examen se apropie foarte mult de cele de luptă).

3.3.4 Programul de pregătire și standardele de atins pentru cursul de forțe speciale “Beretele verzi” ale armatei SUA, Fort Bragg – Carolina de Nord

Standardul de pregătire fizică s-a schimbat. Este necesar să se obțină 228 de puncte pentru a fi admis la cursul de calificare în forțele speciale “Beretele Verzi” (SFQC-Special Forces Qualification Course).

PROGRAMUL DE PREGĂTIRE FIZICĂ PRELIMINARĂ PENTRU FAZA 1

INFORMAȚII GENERALE

Scopul acestor informații este de a-i asista pe potențialii candidați la Faza I în obținerea și menținerea unei stări înalte de pregătire fizică înainte de a participa la Faza 1 și ulterior la restul cursului de calificare în Forțele Speciale.

PROGRAMELE DE PREGĂTIRE PREMERGATOARE ADMITERII LA CURS DE FORȚE SPECIALE (PRECURS)

Acest program este solicitant din punct de vedere fizic și mental. Pentru a atinge obiectivele legate de pregătirea fizică impusă de Faza 1, candidații trebuie să fie într-o condiție fizică bună înainte de a sosi la Fort Bragg.

Militarii care participă la Faza 1 vor executa sarcini fizice precum escaladarea unor obstacole de 7-10 m (utilizand franghia), să înoate îmbrăcați în uniformă și să se deplaseze pe distanțe mari în teren variat, având de cărat un rucsac de minimum 25 kg.

Faza 1 necesită forța fizică a corpului atât superioară cât și inferioară cât și anduranța fizică pentru a putea îndeplini obiectivele legate de pregătire fizică, în mod continuu, timp de 24 de zile.

Mai jos este un program de pregatire fizică de 5 săptamâni constând în obiective fizice și mentale legate de cerințele fizice stabilite.

STRATEGII DE PREGĂTIRE FIZICĂ

Obținerea condiției fizice nu este un proces care se obține peste noapte; corpul trebuie să treacă prin 3 faze:

a) Prima fază este cea de întărire, care durează aproximativ 2 săptămâni. În această perioadă, organismul trece printr-o perioadă de durere și recuperări. Când un mușchi slab sangvinizat este lucrat, deșeurile produse în urma efortului se acumulează mai repede decât sângele poate elimina. Aceste deșeuri acide se acumulează în țesuturile musculare și irită nervii din fibrele musculare, cauzând durere. Pe masură ce efortul continuă, corpul este capabil să facă sângele să circule mai rapid prin mușchi și să elimine elementele dăunătoare ceea ce duce la dispariția durerii.

b) Faza progresului lent – este al doilea stagiu în obținerea pregătirii fizice. Pe masură ce corpul trece prin faza de întărire și continuă în faza progresului lent, volumul de sânge care circulă prin muschi crește și corpul functionează mai eficient. În primele săptămâni, progresul este rapid, dar pe masură ce se obține un nivel mai ridicat al capacității și condiției fizice progresul este mai puțin observabil. Corpul își atinge nivelul maxim de performanță între 6-10 săptămâni. Intensitatea programului și diferențele individuale influențează variația în timp.

c) Faza susținerii – este a treia fază, în care condiția fizică este menținută. Este necesară continuarea pregătirii, aproximativ la aceeași intensitate pentru a menține condiția fizică obținută.

4. ANTRENAMENTELE FIZICE

Săptămânal ar trebui făcute minimum 4 antrenamente. Este indicat ca antrenamentul să fie greu într-o zi, iar în ziua următoare mai ușor. Conceptul de antrenament greu urmat de unul ușor, va permite depunerea efortului maxim pentru supraîncărcarea atât a grupelor musculare cât și a sistemului cardiorespirator; de asemenea va împiedica rănirea și stagnarea în program. De exemplu luni, miercuri și vineri – antrenamente grele (supraîncărcarea mușchilor, iar sâmbăta trebuie folosită pentru antrenamente foarte lungi). Duminică, marți și joi – antrenamente ușoare. Acesta este momentul pentru a exersa la înot și pentru a lucra la condiția fizică generală: sprinturi, tracțiuni, flotări și în special stretching.

A) Înaintea fiecărui antrenament, aproximativ 10-15 minute trebuie dedicate exercițiilor de stretching. În plus chirurgii recomandă încorporarea unei diete echilibrate în acest program de pregătire și recomandă creșterea cantității de apă baută

B) Săptămâna 1 – sunt expuse doar zilele grele

1) Ziua I: se ia decizia asupa ceea ce se poate face puteti face.

a) Testul de Evaluare al Condiției Fizice al Armatei (performanța maximă)

b) Înot 100 m (fără oprire, folosind orice stil și fără să se atingă fundul bazinului)

c) Marș forțat cu un rucsac de 15 kg. 4,8 km în 45 minute (drum drept) sau 4,8 km într-o oră, teren variat (purtând bocanci ficși și ciorapi groși)

2) Ziua a II-a:

a) 3 serii de flotări (numărul maxim de repetări în 30 secunde)

b) Alergare 4,8 km (moderat, 5-6 minute pe 1 km)

c) Urcare pe frânghie sau 3 seturi de tracțiuni (cât mai multe în set)

d) Marș forțat cu un rucsac de 15 kg. 8 km într-o oră și 15 minute de-a lungul drumului sau o oră și 40 minute teren variat

C) Săptămâna 2

1) Ziua I: se repetă ziua 3 din saptămâna 1 (marș forțat), extindeți distanța la 12,8 km cu un rucsac de 17 kg, timpul fiind de 2 ore de-a lungul drumului sau 2 ore și 40 minute (teren variat)

2) Ziua II:

a) 3 serii de flotări, tracțiuni, abdomene (numărul maxim de repetări într-o perioadă de 35 secunde de 3 ori)

b) alergare 8 km, un tempo moderat de 5-6 minute pe km.

c) 3 serii de genoflexiuni cu un rucsac de 17 kg (50 fiecare serie). Se coboară până la punctul în care partea superioară și inferioară a piciorului formează un unghi de 90 grade.

3) Ziua a III-a: marș forțat cu un rucsac de 17 kg, 10 mile în 3 ore de-a lungul drumului sau 4 ore teren variat.

D) Săptămâna 3

1) Ziua I:

a) 4 serii de flotări, tracțiuni, abdomene (numărul maxim de repetiții într-o perioadă de 40 secunde)

b) alergare 6,4 km (de la repede la moderat cu un tempo de aproximativ 5 minute pe km)

c) 4 serii de genoflexiuni cu un rucsac de 20 kg

2) Ziua II : marș forțat 19,2 km cu un rucsac de 20 kg în 4 ore de-a lungul drumului sau în 4 ore și 40 minute teren variat

3 ) Ziua III :

a) 4 serii de flotări, abdomene, tracțiuni (numărul maxim de repetări în 45 secunde)

b) alergare 9,6 km de la rapid la moderat cu un tempo de aproximativ 5 minute pe km

c) 4 serii de genoflexiuni cu un rucsac de 20 kg

E) Săptămâna 4

1) Ziua I : marș forțat 14 mile cu un rucsac de 25 kg

2) Ziua II :

a) 4 serii de flotări, abdomene și tracțiuni (numărul maxim de repetări într-un minut)

b) alergare 9,6 km (de la repede la moderat cu un tempo de aproximativ 5 minute pe km)

c) 4 serii de genoflexiuni cu un rucsac de 25 de kg

F) Săptămâna 5

1) Ziua I :

a) alergare 4,8 km (repede, cu un tempo de aproximativ 4 minute pe km)

b) înot 500 metri (non stop, orice stil, dar nu pe spate)

2) Ziua II: APFT: trebuie să se obțină un scor minim de 240, minim 70 de puncte la fiecare probă, între limitele de varstă 17-21 de ani. Dacă nu se obține trebuie să se muncească mai mult.

3) Ziua III: marș forțat cu un rucsac de 25 kg în 4 ore și 30 minute de-a lungul drumului, sau 6 ore în teren variat pe o distanță de 28,8 km.

5. PRECIZĂRI ADIȚIONALE

A) Pentru marșuri forțate este necesară folosirea de bocanci care sunt confortabili și bine fixați. Trebuie purtate haine ușoare și ciorapi groși (să nu fie noi). Bocancii de armată sunt excelenți dacă se potrivesc bine.

B) Trebuie utilizată harta și busola de câte ori este posibil în timpul marșurilor forțate în teren variat.

C) Bocancii proiectați special pentru a absorbi șocurile vor reduce riscul accidentărilor.

D) Trebuie exersate tehnici de mers și de marș cu rucsacul potrivit:

1) Greutatea corpului trebuie ținută pe picioare și talpa încălțămintei trebuie să fie toată pe pamânt facând pași mici într-un tempo scăzut.

2) Genunchii trebuie să fie blocați la fiecare pas, pentru a permite mușchilor de la picioare să se odihnească, în special în timpul urcării la deal.

3) Când se merge în teren variat trebuie să se calce peste sau în jurul obstacolelor; niciodată pe ele.

4) Când se traversează pante abrupte urcarea trebuie să fie în zig-zag și nu drept.

5) Când se coboară pante abrupte, spatele trebuie ținut drept, și genunchii îndoiți pentru a absorbi șocul fiecărui pas.

6) Mersul trebuie exersat cât de repede se poate cu rucsacul. Cu rucsacul nu trebuie să se alerge. La testare s-ar putea să trebuiască să se grăbească ritmul pentru a se obține timpul necesar dar acest lucru nu trebuie făcut în timpul antrenamentelor, pentru a evita rănirile.

7) Un tempo cu rucsacul în spate este realizat prin mișcare continuă întreruptă cu scurte pauze (5-6 minute) la fiecare 10-15 km.

8) Dacă nu se poate mărșălui cu rucsacul, atunci faceți genoflexiuni cu acesta (100 repetiții de 5 ori sau până mușchii obosesc)

E) În fiecare zi (deși nu este specificat în programul de antrenament) faceți exerciții fizice ușoare, precum mersul pe bicicletă sau alergări ușoare. Pentru a complementa antrenamentele care presupun ridicări, exercițiile de ridicări ar trebui incluse (pentru dezvoltarea părții superioare a corpului) în zilele cu antrenamente ușoare. Înotul trebuie făcut pe o distanță cât mai mare (500 de metri sau mai mult).

F) Odată obținut un nivel ridicat de pregătire fizică, acesta trebuie menținut. Odată ce militarul ajunge în formă, trebuie să rămână în formă. Acest program de 5 săptămâni nu trebuie întrerupt. Dacă se ating toate obiectivele, atunci programul se poate modifica prin creșterea distanței și greutății și micșorării timpilor. Atenție sporită la accidentări!

6. NOTE FINALE

A) militarii bz trebuie să se aștepte să obțină timp liber de la unități pentru a se putea pregăti în vederea participării la faza 1. Responsabilitatea pentru a se menține în formă apartine doar acestora. Este necesar antrenament și în timpul liber dacă există. Dacă se merge pe teren, trebuie lucrate exerciții de întărire: flotări, abdomene, tracțiuni, genoflexiuni (cu greutate în spate) cand se poate, și cât de mult se poate. Misiunea este să se intre în formă.

B) Trebuie mâncată mâncare sănătoasă și bună pentru dumneavoastră. Nu trebuie să se mănânce junk food, sau mâncăruri grase.

C) Militarii trebuie să fie într-o formă foarte bună, și să fie capabili să care un rucsac zi după zi pe întreaga perioadă cât sunt la Faza I.

D)Institutul de Certcetări al Armatei a reușit sa coreleze rezultatele obținute la Testul de Evaluare al Conditiei Fizice al Armatei (APFT-Army Physical Fitness Test) și la marșul cu rucsacul de 4 mile cu succesul în parcurgerea Fazei I.

3.4 Pregătirea psihologică

Dacă pregătirea fizică apare ca o componentă esențială în pregătirea unui individ care aparține unei organizații ca forță armată de elită, nu mai puțină importanță trebuie acordată pregătirii psihologice a aceluiați individ.

Nu de puține ori acțiunile militare au necesitat nervi de oțel din partea combatanților pentru a depăți momente și condiții grele în timpul operațiilor susținute de forțele speciale.

O pregătire psihologică de un nivel înalt se realizează numai prin pregătire (forțele speciale rusești Spețnaz făceau antrenamente prin cantități impresionante de intestine de animale, pentru a se obișnui cu mirosurile). Cu cât un militar are însușite elemente care să-l ajute într-o operație la care ia parte, cu atât misiunea lui are șanse de reușită mai mari.

Experiența a scos în evidență corelația dintre pregătirea psihologică și celelalte categorii de pregătire, cu precădere scoțând în evidență pregătirea fizică pe post de susținător al pregătirii psihologice. Exercițiile fizice de anduranță au ca finalitate și o rezistență psihică deosebită, militarul ajungând la performanța de a accepta greutăți mari ca fiind normale, situațiile extreme nemaiavând statutul de „special”.

Stăpânirea de sine și calmul necesar survin ca și consecință a pregătirii, ceea ce îi conferă militarului control asupra situației. Evenimentele care apar și nu sunt luate în calcul în procesele de planificare a operațiilor, acele elemente imprevizibile care pot da peste cap activitățile planificate își găsesc rezolvări rapide și fiabile în cazul în care militarul are o pregătire psihologică de un nivel înalt.

CAPITOLUL 4

PROGRAM DE DEZVOLTARE A APTITUDINILOR FIZICE A MILITARILOR DIN FORȚELE SPECIALE

Procesul pe etape de dezvoltare a unui program eficient de pregătire fizică pentru o subunitate de forțe speciale este un exemplu de ceea ce trebuie să facă un comandant în conceperea unui program pentru subunitățile lor. Un plan pentru o bună pregătire fizică nu durează mai mult decât unul pentru o pregatire fizică mai slabă. Când comandantul se folosește de o abordare sistematică pentru dezvoltarea instrucției, procesul de planificare va avea rezultate bune și antrenamentul își va atinge obiectivele.

Următorul program demonstrativ arată proiectarea unui program de antrenament fitness de 12 săptămâni care poate fi folosit de militarii care aparțin structurilor de forțe speciale ale armatei României. Acesta poate fi folosit de comandanții structurilor militare amintite pentru pregătirea fizică a militarilor din subordine.

7 Etape în procesul de planificare :

Analiza misiunii

Proiectarea obiectivelor pentru fitness

Evaluarea unității

Stabilirea cerințelor instrucției

Stabilirea sarcinilor fitness

Conceperea unui program de antrenament

Conducerea și evaluarea pregătirii

ANALIZA MISIUNII

Pentru început comandanții trebuie să analizeze misiunile anterioare pentru a găsi cele mai solicitante fizic misiuni pe care le desfășoară unitatea. Analiza poate arata că, în mod obișnuit, subunitatea face un marș tactic pe comunicații și apoi își ocupă pozițiile. Se stabilește un perimetru, se îmbunătățesc pozițiile, se selectează și pregătesc pozițiile de rezervă. Una dintre cele mai solicitante misiunii în timpul ocupării pozițiilor se dovedește a fi mutarea cu mâna, timp de 15-30 minute, echipament care cântărește până la câteva zeci de kg pentru fiecare militar. Dacă subunitatea este sub incidența descoperirii, este necesar ca aceasta să-și schimbe pozițiile cât mai repede posibil. Aceasta cere multe ridicări, săpături și mutarea echipamentului. Toate aceste sarcini cer o rezistență musculară bună , forță și un nivel acceptabil de rezistență cardiorespiratorie.

PROIECTAREA OBIECTIVELOR PENTRU FITNESS

După consultarea ghidului de pregătire fizică al comandantului de batalion, în care se vede că respectivul comandant este conștient că pentru realizarea cerințelor unității este nevoie de rezistență musculară, forță și fitness cardiorespirator, s-a ajuns la concluzia că obiectivele sunt următoarele:

Subunitățile se vor pregăti fizic de cinci ori pe săptămână când sunt în cazarmă. Pe câmpul de instrucție, pregătirea fizică organizată va întrece discreția comandantului. Accentuarea pregătirii fizice ar trebui să îmbunătățească rezistența musculară și forța. Baza o reprezintă misiunea subunității, programul orar de instrucție, resursele disponibile și pe direcționarea și obiectivele comandantului. Cu aceste informații și cu recomandările instructorilor de pregătire fizică, au rezultat urmatoarele obiective de fitness:

Optimizarea nivelului general al subunității de rezistență musculară și forță.

Optimizarea nivelului general de flexibilitate al subunității.

Fiecare militar va obține un punctaj de cel puțin 80 de puncte la flotări și la flexii ale abdomenului și 70 de puncte la alergarea de 3 km.

Optimizarea capacității subunității de marș astfel încât 100% din subunitate să termine cei 20 km de marș cu o greutate de 35 de livre în mai puțin de 3,5 ore.

Scăderea numărului de probleme medicale.

Reducerea fumatului

EVALUAREA UNITĂȚII

Urmatorea etapă este evaluarea subunității. Comandantul de subunitate a studiat rezultatele subunității de la ultima verificare la pregătire fizică și a concluzionat următoarele informații :

Punctajul mediu a fost de 68 de puncte.

Punctajul mediu la flexii ale abdomenului a fost de 72 de puncte.

Punctajul mediu la alergarea de 3 km a fost de 74 de puncte.

Au fost 6 insuccese, 2 la alergarea de 3 km și 4 la flotări.

Comandantul de subunitate a mai recomandat ca unitatea să fie evaluată în următoarele domenii: executarea marșului, forță, flexibilitate. Urmând recomandările instructorilor sportivi, liderul a ajuns la urmatoarele concluzii:

88% din efectivul subunității a terminat marșul de 20 km cu o greutate de 25 kg în mai puțin de 3 ore și 30 de minute.

După un test de atingere a degetelor a reieșit că mai mult de jumătate din subunitate nu și-au putut atinge degetele de la picioare cu genunchii întinși.

30% din subunitate fumează.

2 militari sunt supraponderali.

8% din subunitate are probleme cu spatele.

STABILIREA CERINȚELOR INSTRUCȚIEI

Următoarea etapă este stabilirea cerințelor instrucției. Cerințele instrucției se stabilesc analizând rezultatele și datele obținute din evaluarea subunității. Următorul pas constă în compararea acestor date cu standardele identificate prin obiectivele instructiei. Când performanța se găsește sub standardele stabilite, problema trebuie corectată. Se impun deci, următoarele cerințe pentru instrucție:

Unitățile vor face exerciții de flexibilitate în timpul încălzirii și revenirii la fiecare ședință de pregătire fizică. În timpul revenirii se va insista pe creșterea flexibilității spatelui, a articulațiilor și a grupelor de mușchi extensori laterali.

Fiecare militar va face 8-12 repetări de îndreptări cu saci de nisip de cel puțin două ori pe săptămână pentru a-și dezvolta forța. Comandantul de grupă va supraveghea genuflexiunile.

Fiecare militar va face rezistență/antrenamente cu greutăți pentru toate grupele de mușchi ale corpului de trei ori pe săptămână.

Fiecare militar va face seturi de flotări și abdomene contra timp.

Fiecare militar se va antrena cel puțin 20-30 de minute la THR de două sau de trei ori pe săptămână. Marșurile vor avea loc cel puțin odata pe săptămână. Clasele pentru renunțarea la fumat se vor stabili în funcție de numărul de fumători.

STABILIREA SARCINILOR FITNESS

Odată ce toate cerințele instrucției sunt identificate, următorul pas este folosirea lor la stabilirea sarcinilor fitness care sunt coroborate cu obiectivele fitness-ului. Pentru dezvoltarea sarcinilor fitness, trebuie să se împartă sarcini colective, individuale cât și resursele necesare.

Sarcinile fitness oferă cadrul pentru realizarea cerințelor instrucției. Printr-o ierarhizare bine realizată a sarcinilor fitness în funcție de resursele necesare, următorul pas al conceperii programului orar al instrucției este cu mult facilitat.

Un exemplu de stabilire a sarcinilor fitness este oferit în Figura 1 folosind activitățile care pot apărea în timpul unei săptămâni de pregătire fizică. Sarcinile colective pe care le realizează subunitatea sunt urmatoarele: dezvoltarea rezistenței musculare și a forței, îmbunătățirea rezistenței CR și a flexibilității.

Sarcinile individuale care trebuie îndeplinite de către toți militarii în timpul săptămânii sunt descrise mai jos. Pentru dezvoltarea forței și a rezistenței musculare, ei trebuie să facă exerciții la cicuitele de forță, circuite cu saci de nisip incuzând genuflexiuni și antrenamente pentru îmbunătățirea flotărilor/abdomenelor. Pentru a îmbunătăți rezistența cardiorespiratorie ei trebuie să facă alergări cu formația, antrenamente la anumite intervale, marșuri și trebuie să-și calculeze și să-și monitorizeze ritmul cardiac când este cazul. Pentru a-și îmbunătăți flexibilitatea, ei trebuie să facă exerciții de stretching în timpul încălzirii și revenirii după efort zilnice.

Sarcinile liderilor sunt de a organiza și supraveghea toate ședințele de pregătire pentru forță, pentru dezvoltarea rezistenței și ședințele de antrenament CR pentru îndeplinirea optimă a obiectivelor fitness. În mod similar, liderul trebuie să organizeze și să supravegheze toate ședințele de încălzire și revenire după efort pentru realizarea optimă a obiectivelor fitness, pentru dezvoltarea și menținerea flexibilității.

Pentru a oferi exemple de sarcini ale liderilor în domeniul pregătirii pentru forță și pentru rezistența musculară, liderul se va asigura de urmaoarele:

Fiecare ședință de pregătire pentru forță și/sau rezistență musculară solicită toate grupele majore de mușchi ale corpului.

O importanță mare se acordă antrenamentului acelor grupe de mușchi care sunt folosite la sarcinile esențiale ale misiunii.

Părțile unde există puncte slabe sunt prioritare antrenamentului forței/rezistenței musculare.

Părțile cu probleme legate de nivelul pregătirii fizice se îndreaptă prin exerciții specifice.

Durata ședințelor de antrenament a forței dureaza 20-40 minute.

Militarii se pregătesc până la epuizare musculară.

Toate principiile exercițiului cuprind regularitate, supraîncărcare, recuperare, progres, specificitate și echilibru.

Într-o manieră similară liderul se asigură că direcțiile generale și principiile subliniate în capitolele precedente sunt folosite pentru a organiza ședințele de pregătire pentru îmbunătățirea rezistenței CR și a flexibilității.

Resursele necesare pentru o perioadă de o săptămână sunt urmatoarele : sala de forță, de gimnastică, un poligon de pregătire fizică, pista de alergare și saci de nisip.

CONCEPEREA UNUI PROGRAM DE ANTRENAMENT

Urmatoarea etapă constă în conceperea programului orar de antrenament. Conține lista cu activități zilnice, intensitatea și durata lor.

CONDUCEREA ȘI EVALUAREA PREGĂTIRII

Conducerea și evaluarea pregătirii este faza finală din procesul de instruire. Această etapă include evaluarea performanței, evaluarea capacităților și conexiunea inversă a etapelor ciclului de management al pregătirii. Aceste etape ale ciclului trebuie să fie simultane și continue. Pentru a fi eficientă evaluarea procesului, trebuie mentionat motivul pentru care se întalnește lipsa de performanță și trebuie să identifice acțiunile de corectare ce trebuie luate. În evaluare trebuie menționate următoarele:

Evaluarea cu profesionalism a cerințelor esențiale ale misiunii.

Poziția scopurilor și a obiectivelor pregătirii;

Importanța pregătirii individuale și colective;

Lacune în pregătire;

Recomandări pentru ciclul viitor de pregătire (soluții pentru corectarea erorilor);

Rezultatele din programul educațional.

FOLOSIREA PRINCIPIILOR EXERCIȚIILOR

Programul conceput respecta următoarele șapte principii:

Echilibrul. Acest program este echilibrat deoarece conține toate componentele fitness. Accentul se pune pe dezvoltarea rezistenței musculare și a forței sistemului muscular scheletic datorită sarcinilor de ridicare a greutăților frecvente pe care subunitatea trebuie să le îndeplinească. Programul antrenează, de asemenea, rezistența cardiorespiratorie și flexibilitatea iar încălzirea și revenirea după efort sunt incluse în fiecare exercițiu.

Specificitatea. Scopurile fitnessului subunității sunt întrunite. Programul de ridicare a sacilor de nisip și antrenamentul cu greutăți ajută la dezvoltarea rezistenței musculare și a forței. Miscarea ar trebui, atunci când e posibil, să solicite grupele de mușchi care sunt implicate în îndeplinirea cerințelor de ridicare a greutăților. Stretchingul ar trebui să ajute la reducerea rănirilor spatelui care pot apărea la ridicarea de greutăți. Tipurile diferite de antrenament la alergare vor ajuta la asigurarea că fiecare militar va ajunge la un nivel satisfăcător de fitness CR și că va obține un punctaj de cel puțin 70 de puncte la alergarea de 3,2 km. Militarii fac flotări și abdomene de cel puțin două ori pe săptămână pentru a îmbunătăți performanța unității la aceste probe. Activitățile de fitness competitiv vor ajuta la dezvoltarea muncii de echipă și la creșterea coeziunii care sunt esențiale pentru funcțiunile fiecărei grupe.

Supraîncărcarea. Militarii ajung la supraîncărcare în circuitul cu greutăți făcând la exercițiul de ridicări de greutăți cu 8 la 12 repetări maxime contra-timp și/sau până ajung la epuizare musculară. Pentru exercițiile cardiorespiratorii, antrenamentul pentru ritmul cardiac este calculat folosind inițial 70% din ritmul cardiac de rezervă. Ei fac flotări și abdomene crescând numărul repetărilor și în contra-timp, cu pauze scurte pentru recuperare pentru a se asigura că ajung la epuizare musculară. Ei fac de asemenea și exerciții de rezistență cu partener pentru a ajunge la epuizare musculară.

Progresia. Pentru a ajuta militarii să ajungă la supraîncărcarea adecvată, programul crește dificultatea gradual. Militarii progresează la antrenamentul cardiorespirator prin creșterea duratei de timp pentru antrenamentul cardiorespirator până la 30-45 de minute pe ședință și prin menținerea antrenamentului cardiac. Ei fac progrese individuale și la circuitul de pregătire cu greutăți. Când un militar poate face un exercițiu într-un timp stabilit fără a ajunge la epuizare musculară, greutatea crește astfel încât acesta să ajungă la epuizare musculară între a 8-a și a 12-a repetare. Progresia la flotări și abdomene implică ușoara scădere a duratei de timp dintre exerciții.

Varietatea. Pentru varietate se întâlnesc mai multe activități diferite. Pentru antrenamentele de forță și rezistență musculară, militarii practică circuite cu greutăți, circuite cu saci de nisip și exerciții de rezistență cu partener. Abilitățile grupului de alergare, intervalele de alergare Fartlek, și exercițiile de guerillă sunt folosite pentru antrenamentul cardiorespirator. Tehnicile variate de stretching , inclusiv cele statice, cele de rezistență cu partener și cele de contractare-relaxare sunt uzitate pentru dezvoltarea stretchingului.

Regularitatea. Fiecare componentă a fitnessului este lucrată cu regularitate. Militarii își vor petrece cel puțin 2 la 3 zile lucrând fiecare componentă majoră a fitnessului. Ei vor face, de asemenea, flotări și abdomene cu regularitate pentru a ajunge la performanța maximă la testul pentru verificarea pregătirii fizice.

Recuperarea. Sistemele muscular și cardiorespirator sunt solicitate în exercițiile alternative. Aceasta permite unui sistem să-și revină în ziua când celălalt este foarte solicitat.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma aspectelor analizate reiese clar că elementele de forțe speciale sunt indispensabile într-o lume în care cei care dețin informația și resursele controlează totul și influențează cu ajutorul lor deciziile de nivel cel mai înalt.

Deasemenea, existența forțelor speciale este foarte profitabilă, unitățile de forțe speciale fiind bine pregătite cu costuri relativ reduse pentru finalitatea acțiunilor pe care le desfășoară și informațiile pe care le culeg.

Pregătirea acestor forțe pe domeniile amintite se face la un nivel superior pregătirii unităților care aparțin forțelor regulate. Condițiile de pregătire sunt într-adevăr dure, iar personalul care intră în componența forțelor speciale este într-adevăr deosebit de capabil și rezistent la condițiile foarte grele pe care le pot găsi în îndeplinirea misiunilor care le sunt încredințate.

În ceea ce privește pregătirea fizică în mod deosebit, pentru că în opinia mea este cea mai importantă, aceasta nu poate fi aleatorie, ci trebuie în mod obligatoriu să se facă pe bază științifică, în concordanță cu studiile despre organismul uman. Ea trebuie să fie dusă la extrem, iar limitele trebuie să se fie astfel încât să se păstreze integritatea fizică a personalului.

Având în vedere cursul evolutiv pe care l-au avut forțele speciale de-a lungul timpului, este ușor de prognozat faptul că evoluția lor în pregătire continuă și va continua pentru a fatisface cerințele din ce în ce mai mari ale misiunilor.

Pe viitor consider că acestea vor fi din ce în ce mai temute, iar caracterul lor secret va fi mai diminuat pentru a crește efectul psihologic pe care-l poate avea modul de desfășurare a unei misiuni asupra adversarilor.

Cele mai performante armate din lume au renunțat la organizarea elementelor de forțe speciale pe binecunoscutul model piramidal, căutând alte modele de organizare, pentru ca forțele speciale să se plize cât mai bine pe condițiile unor conflicte asimetrice. Este îmbucurător faptul că din acest punct de vedere, cercetarea teoretică a luat amploare și în România urmând ca pe măsură ce se finalizează să fie implementată și asupra structurilor militare, începând cu cele speciale.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE

Doctrina Operațiilor Speciale,Statul Major al Forțelor Terestre,2003

„Strategia de securitate națională a României"

CĂRȚI

Jane's Defence Review, Anglia, vol. 30, nr. 14, oct. 1998

Robin Neillands, In the Combat Zone: Special Forces since 1945, Weidenfeld and Nicolson, London, 1977

Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol.2, Ed. Saeculum I.O., București, 1998

Pagini din gândirea militară universală, Ed. Militară, București, 1985

Sun Tzî, Arta războiului, Ed. Militară, București, 1992.

John Arguilla, From Troy to Entebbe; Special Operations in Ancient and Modern Times, Lanhom, University Press of America, 1996, cap. Introduction.

Special Operations in U.S. Strategy, ed. Frank R. Barnett, B. Hugh Tovar, Richard H. Shultz, Washington, National Defense University Press, 1984

Bădălan, Eugen, Frunzeti, Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura A.F.T,Sibiu,2003 Barnett, Frank, Special Operations in U.S. Strategy, ed. B. Hugh Tovar, Richard H. Shultz, Washington, National Defense University Press, 1984.

Boncu,Simion,Securitatea europeană în schimbare.Provocări și soluții,Ed. Amco Press, București,1995

Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. 2, 3 și 5, Ed. Saeculum I. O., București, 1998.

Floca, Mihai, Forțele de elită ale lumii, Ed. Militară, București, 1999.

Foot, M. R. D., Special Operations, vol. I, Ed. Michael Elliott-Bateman, Manchester, 1970.

Frunzeti,Teodor,Securitatea națională și războiul modern, Ed.Militară, București, 1999.

Geraghty, Tony, Who Dares Wins: The Story of SAS 1950-1980, Arms and Armour, London, 1980.

Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Ed. Sedona, Timișoara, 1997 Iosipescu,Vasile, Războaiele locale și panoplia zeului Marte, Ed. Militară, București, 1985

Janning,Josef,Widenfeld,Werner,(eds.), Europe in Global Change, Bertelsmann Foundation Publishers,Guterslah,1993

Liddell-Hart, B. H., Strategia acțiunilor indirecte, Ed. Militară, București, 1973.

Mc Cauley, Martin, Rusia, America și războiul rece. 1949-1991, Ed. Polirom, Iași, 1999.

Neillands, Robin, In the Combat Zone: Special Forces since 194 Weidenfeld and Nicolson, London, 1977.

Neuman, Stephen G., Robert E. Harkavy, The Lessons of Recent Wars in the Third World, Lexington Books, 1987, vol. 1.

O'Brien, William V., The Law of Limited International Conflict, Institute of World Policy, Georgetown University, Washington D.C., 1965.

O'Brien, William V., The Conduct of Just and Limited War, Praeger, New York, 1981.

Paul, Vasile, Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., 2000.

Paul, Vasile, Conflictele secolului XXI — Proiecții în spațiul strategic, Ed.Militară, București, 1999.

Sun Tzî, Arta războiului, Ed. Militară, București, 1992.

Toffler, Alvin și Heidi, Război și antirăzboi, Ed. Antet, București, 1995.

Utley, Robert, M., Cavalier in Buckskin: George Armstrong Custer and the Western Military Frontier, Norman, University of Oklahoma Press, 1988.

Crâmpiță, Cristian L, „Trupe despre care nu s-a mai scris", în Viața Armatei, nr. 7, 1992.

Constantinescu, Mirel, „Proceduri de parașutare a materialelor", în Buletinul Trupelor de Parașutiști, nr. 4, 1998.

Cook, N. „US Technology Will Lead the Way to Improved Reconnaissance Systems", în Jane 's Defence Weekley, Marea Britanie, nr. 19, mai 1998.

Denece, E., „La conception americaine des operations speciales", în Defense Naționale, Franța, nr. 1, 1997.

Armada International, Elveția, vol.21, nr.1, feb.-mar. 1997

Soldat und Technik, RFG, an 38, nr. 10, oct. 1995

Armament de precizie pentru forțele armate ușoare de izbire). În: ASMZ, Elveția, an 161, nr. 10, oct. 1995

C. Ionescu, Secretele operațiunii “Furtuna Deșertului”, București, Editura Militară, 1991

Armed Forces Journal, SUA, nov. 1994

Armada Internațional, Elveția, vol. 18, nr.5, oct.-nov. 1994, p.50

Soare,Vasile, Forțele Speciale-Comandouri aeropurtate în acțiune, Ed. Ziua, București, 2002

Zarubeznoe Voennoe Obozrenie, Rusia, 1992, nr. 9

Donnelly, C. N., „Operations in the Enemy Rear: Soviet Doctrine and Tactics", în International Defense Review, Elveția, vol. 59, nr. 1, 1979.

Floca, Mihai, „Nevoia stringentă de forțe speciale – experiența germană", în Observatorul Militar, nr. 13, mar.-apr. 2000.

Gallien-Wodka, P., „Forces aeriennes et operations psychologiques", în Defense Naționale, Franța, nr. 6, iun. 1999.

Gerth, Jeff, „CIA Adopts Drugwar as New Priority", în New York Times, 26 mar. 1990.

Goodman, G., „Rangers Lead the Way", în Armed Forces Journal International, SUA, iul. 1999.

Gourley, S., „Putting the SEAL on Future Training", în Jane s International Defence Review, Marea Britanie, voi. 29, nr. 11, 1996.

Gourley, S., „New Machine Gun Sought by US Special Forces", în Jane s Defence Weekley, Marea Britanie, nr. 1, ian. 2000.

Gourley, S., „The Sniper's Nightmare", în International Defence Review, Elveția, apr. 1995.

Iclănzan, Șerban, „Comandamentul Operațiunilor Speciale", în Spirit Militar Modern, nr. 3, 1999.

Matei, Dorin, „Povestea beretei verzi", în Magazin istoric, nr. 4, 1998.

Matei, Dorin, „Trupe speciale, între morga britanică și spiritul practic german", în Magazin istoric, nr. 2, 1999.

Paganacci, Pierre, „Les armes russes des forces speciales", în Raids, Franța, nr. 103, dec. 1994.

Patois, L., „L'arme du fantassin du futur", în Armees d'aujourd'hui, Franța, nr. 229, apr. 1998.

Roman, Dumitru, „Armata secolului XXI", în Observatorul Militar, nr. 41, 16-22 oct. 2001.

Roos, J. G., „Nowhere To Hide", în Armed Forces Journal International, SUA, nr. 12, iul. 1996.

Sava, Dumitru, „Către o nouă teorie a războiului", în Gândirea Militară Românească, nr. 6, 1994.

Simpson, S., „A Measured Response", în Armed Forces Journal International, SUA, nr. 9, sep. 1998.

Soare, Vasile, „Forțele speciale aeropurtate în epoca high-tech", în Observatorul Militar, nr. 2, 1999.

Soare, Vasile, „Forțele speciale aeropurtate în epoca high-tech", în Observatorul Militar, nr. 3, 1999.

Stoica, Francisco, „O armă absolut fiabilă", în Observatorul Militar, nr. 49, dec. 2001.

Teillet, A., „Les yeux du renseignement francais", în Terre Magazine, Franța, nr. 81, mai 1987.

Vasile, Valentin, „Forțele Speciale", în Spirit Militar Modern, nr. 3, 2000. „France's Next-Century Soldier System Debut", în Jane's Defence Weekley, Marea Britanie, nr. 23, iun. 1998.

„Russian Weapon Bursts on the Assault Rifle Scene", în Jane's International Defence Review, Marea Britanie, nr. 5, mai 1997.

„CILAS Markets Retroreflector" în Military Technology, Germania, nr. 6, iun. 1997.

„Racal's Multi-Media Panther Makes Debut", în Jane's International Defence Review, Marea Britanie, iul. 1998, vol. 31.

„Les pigeons voyageurs de l'Armee de Terre", în Terre Magazine, Franța, nr. 52, mar. 1994.

„New Electronic Device Developed to Prevent Friendly Fire Incidents", în Defense Electronics, SUA, nr. 3, mar. 1995.

„Now Walls Really Do Have Ears", în Electronics World & Wireless World, Marea Britanie, nr. 1715, oct. 1995.

Flash-Ball — la securite chez soi, en toute legalite", în Revue Militaire Suisse, Elveția, nr. 11, mai 1994, p. 32.

„Trupele israeliene de parașutiști", în Viața Armatei, nr. 10/1993, apud Dr. Terry White, The Making of the World's Elite Forces.

Department of Defense, Joint Publication 1-02, Dictionary of Military and Associated Terms, apr.2001

Dragomir Parkov, Veselin Tselkov, Rusin Petrov, Ilia Kraicev, ,,Security in Computer Systems'' în ,,Information Aspects of Security and Development of Modern Societes'', AFCEA- Sofia, 11-13 septembrie 1996

Dragomir Parkov, Veselin Tselkov, Rusin Petrov, Ilia Kraicev, ,,Security in Computer Systems'' în ,,Information Aspects of Security and Development of Modern Societes'', AFCEA- Sofia, 11-13 septembrie 1996

ALTE PUBLICAȚII

Special Operations in U.S. Strategy, Ed. Frank R. Barnett, B. Hugh

Tovar, Richard H. Schultz, National Defense University Press & National Strategy Information Center Inc.

Buletinul Trupelor de Parașutiști, nr. 7(16)/2000, apud Ion Antohe,

Răstigniri în România după Yalta, 1995.

„Doctrine for Joint Operations in LIC", în The Joint Chiefs of Staff,

Washington DC, 12 sep. 1988.

Clark, Wiliam R, National Security Strategy, Center for Strategic and

International Studies, Georgetown University, Washington D.C., 21 mai 1982.

„United States Special Operations Forces – 1998 Posture Statement".

FM 34-60 Counterintelligence Handbook

FM 3-05 Doctrine for Joint Special Operations

Traducere din Defence Helicopter – Ianuarie, 1998

Mitralierele ușoare cal. 5,56 mm. Situația actuală și tendințe de viitor: Military Technology, Olanda, vol. 16, nr. 10, oct. 1992

Dumitru Sava, „Către o nouă teorie a războiului", în Gândirea Militară Românească, nr. 6, 1994

Sistemele de arme israeliene vor ajunge în curând în România, Jane's Defence Weekly, Anglia, vol. 30, nr. 15, oct. 1998

SITE-URI

www.af.mil/lib/corner.html;

www.dedal.com

www.nvec.com

www.trimble.com

www.world.guns.ru

www.internationalpolitics.edu

www.usma.edu-Cheney,Dick,Words to Future Leaders în Strategic Polictics Course, United States Military Academy

www.mitretek.org/company/resources/speakers.html.

www.cesg.gov/whatis/index.htm

www.mitretek.org/company/resources/speakers.html, format ppt.

www.strategii.ro

ANEXA