Consideratii Privind Evolutia Capabilitatilor Militare ale Romaniei din Perspectiva Cresterii Riscurilor Si Amenintarilor la Adresa Securitatii Nationale

CUPRINS – proiect

Introducere …………………………………………………………………………………………….

Capitolul 1: Generalități privind capabilitățile militare …………………………

Capabilități – delimitări conceptuale, tipologie ……………………………….

Capabilități militare – definire, componente …………………………………..

Factori ce influențează capabilitățile militare …………………………………..

Mediul de securitate ……………………………………………………

Tehnologizarea modernă a confruntării armate ………………

Corelarea dintre capabilități militare, strategii și doctrine .

Evoluții în dezvoltarea și transformarea capabilităților militare …….

Capitolul 2: Riscuri și amenințări la adresa securității României …………..

2.1. Terorismul ……..………………………………………………………………….

2.2. Riscuri asimetrice ……………………………………………………………

2.3. Crima organizată ..…………………………………………………………

Naționalismul ………………………….…………………………………….

2.5. Perspective privind dezvoltarea securității României ………………………

2.5.1. Dezvoltarea securității pe plan național ………………………..

2.5.2. Instituțiile de forță din cadrul S.N.Ap. ….………………….

2.5.3. ROE – limite acționale ……………………………………….

2.5.4. Cercetări privind dezvoltarea securității naționale ………..

2.6. Participarea Românei la dezvoltarea securității pe plan internațional …

2.6.1. Obligațiile României în cadrul N.A.T.O. ……………….

2.6.2. Obligațiile României în cadrul U.E. ……..……………

Capitolul 3: Studiu de caz – evoluția capabilităților militare ale României

3.1. Scurt istoric …………………………..………………………………………

3.2. Capabilitățile militare ale României în prezent pentru combaterea

diferitelor tipuri de riscuri și amenințări ………………………………..

3.3. Dezvoltarea capabilităților militare ale României din perspectiva

corelării tehnicii, doctrinei și instruirii ………………..………………………..

Concluzii și propuneri……………………………………………………………………………

Bibliografie…………………………………………………………………………………………….

Introducere

Complexitatea mediului de securitate actual, determină o transformare și adaptare continuă atât a modului de abordare a securității, cât și de transformare, dotare și de acțiune a capabilităților militare implicate în gestionarea diferitelor tipuri de conflicte.

Analiza capabilităților militare a impus din totdeauna identificarea dimensiunilor militare a acestora în contextul conflictelor militare, precum și a angajării alianțelor politico-militare din punct de vedere al necesității dezvoltării și modernizării acestora, căutându-se astfel adaptarea lor la realitățile războiului modern.

România ca membru în cadrul O.N.U., N.A.T.O. și U.E. a devenit un actor cu rol important în gestionarea mediului de securitate în special pentru zona de sud-est a Europei care actualmente este caracterizat de diversificarea spectrului de riscuri, vulnerabilități și amenințări.

În contextul în care atât statele membre ale alianțelor din care România face parte, cât și alte state dispun de tehnologii și echipamente performante și își adaptează strategiile și doctrinele la realitățile câmpului de luptă modern și a diferitelor tipuri de riscuri, implicit și România ca membră din aceste alianțe parcurge un proces de transformare, modernizare și adaptare a capabilităților militare pentru a răspunde nevoilor actuale.

Transformarea și dotarea capabilităților militare, pornește în primul rând de la obligațiile României asumate privind îndeplinirea angajamentelor în cadrul diferitelor alianțe și organizații.

La o analizare atentă a documentelor elaborate, atât la nivel politic, cât și militar care fac referire la apărare și securitate, analiștii militari în sintezele pe care le elaborează, remarcă faptul că termenul de „capabilități” apare și în anagajamentele militare pe care o țară sau o organizație și le asumă.

CAPITOLUL 1

GENERALITĂȚI PRIVIND CAPABILITĂȚILE MILITARE

Capabilități – delimitări conceptuale, tipologie

Termenul de „capabilitate” este introdus de curând în limba română și este des folosit în multe domenii cum ar fi cel informațional, politic, economic sau militar.

Termenul derivă din literatura anglo-saxonă și cea francofonă, traducerea corectă în limba română fiind aceea de „capacitate”.

Capacitatea este acea caracteristică care aparține unui sistem complex format din mașini, oameni, relațiile dintre oameni, acțiuni toate acestea ducând la un ridicat grad de dificultate într-o perioadă de timp delimitată.

Într-o altă abordare, „capabilitatea” apare ca fiind un ansamblu format atât din instrumente și caracteristicile acestora, precum și capacitatea oamenilor de a pune în valoare instrumentele și caracteristicile lor pentru a realiza scopul propus.

În ansamblu, o capabilitate este caracterizată prin diferiți indicatori cum ar fi: resursele umane, fizice, materiale, financiare, informaâionale și intelectuale, totul concretizându-se într-o finalizare a unei capacități puse la dispoziție pentru a realiza un scop.

Pentru a obține avantajul competitiv într-un domeniu sau pentru o structură, capabilitățile trebuie să îndeplineascăcel puțin un criteriu, cum ar fi:

– unicitate – fără posibilitatea de a fi substituită;

– valoare intrinsecă a resurselor;

– limitarea resurselor;

– costul imitării pentru a evita producerea unor sisteme similare

Tipuri de capabilități.

Analizând o organizație, în general se pot distinge următoarel etipuri de capabilități:

Capabilitatea managerială cu rol de adaptare a organizației la mediul din care face parte;

Capabilitatea funcțională care este determinată de procesele din cadrul activității organizației și care are rolul de a permite organizației atingerea eficientă a scopurilor;

Capabilitatea de schimbare cu rol de a identifica toate stările potențiale;

Capabilitatea operațională se identifică cu o combinație între oameni, procese și instrumente cu abilitatea de a atinge scopul propus cu risc și cost acceptabil.

Capabilități militare – definire, componente.

Din punct de vedere militar, termenul de „capacitate de luptă” este definit ca fiind „totalitatea posibilităților pe care le are o structură militară de nivel tactic, operativ sau strategic de a îndeplini în condiții de eficiență misiunile pentru care a fost creată”.

Conceptul de „capacitate de apărare” presupune totalitatea resurselor umane, economice, tehnologice, materiale, morale, politice, militare și de altă natură care prin mobilizarea și utilizarea lor să realizeze o forță capabilă să facă față oricărei tip de agresiune.

În cadrul unor lucrări de specialitate, întâlnim două concepte, respectiv cel de capacitate și capabilitate, neexistând o delimitare teoretică riguroasă.

Consider că, capabilitatea reprezintă potențialul complex atât al caracteristicilor specifice unei capacități, cât și abilitatea de utilizare a acesteia pentru declanșarea, susținerea și finalizarea cu riscuri și costuri minime a unei acțiuni, proces, fenomen sau fapt.

Din momentul în care termenul de „capabilități militare” a început să fie tot mai des utilizat, a apărut și nevoia de o analiză a acestora privind modul de întrebuințare și dezvoltare a lor. Astfel în urma analizelor efectuate de unii teoreticieni și analiști mai mult sau mai puțin apropiați fenomenului militar s-au remarcat patru componente principale: procesele, structura de organizare, oamenii și tehnologiile.

Analizând prima componentă, procesele, ea evidențiază ansamblul doctrinelor și strategiilor adoptate și care însumează principiile de bază ale organizării, identificarea și stabilirea modalităților de integrare în diferite organizații și alianțe, realizarea unei unități privind concepția și execuția ducând astfel la îndeplinire prevederile regulamentelor, ordinelor și dispozițiunilor în vigoare.

A doua componentă a capabilităților militare, structura de organizare, se referă atât la schema generală a organizației, cât și la modul de organizare interioară a organizației militare.

Oamenii, a treia componentă a capabilităților militare, are un rol deosebit în conducere, execuție, instruire și educație.

A patra componentă a capabilităților militare, tehnologiile, putem spune că are un rol decisiv la îndeplinirea misiunii și implicit la obținerea succesului în confruntarea cu inamicul.

Analizând cu atenție cele patru componente ala capabilităților militare, tragem concluzia că toate depind de resursele financiare alocate, știind faptul că accederea la tehnologiile militare de vârf este foarte costisitoare.

Factori ce influențează capabilitățile militare.

Mediul de securitate

Mediul de securitate se definește ca fiind ansamblul tuturor condițiilor, proceselor și fenomenelor de natură politică, diplomatică, economică, culturală, socială, informațională și militară din mediul intern și internațional, care determină nivelul de protecție individual sau colectiv pe timpul promovării propriilor interese. Datorită structurii sale complexe și evolutive, în determinarea trăsăturilor mediului de securitate actual se impune, o abordare nouă care să țină cont de multiplele modificări ce au loc în toate domeniile vieții sociale.

Prin mediu de securitate, se înțelege „… un concept relațional, ce presupune o adaptare și o ajustare permanentă a unui set de parametri interni (economico-sociali, politici, militari, juridici, culturali și morali) la condițiile mediului internațional, un proces cu o dinamică fluidă, orientat spre prezervarea spațiului, idealurilor și valorilor comune și totodată, punerea acestor elemente într-un echilibru stabil, neafectat de factori de risc sau de amenințări”.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, mediul este definit ca fiind „…natura înconjurătoare, alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se apărare comună împotriva unei agresiuni” .

Complexitatea conceptului de mediu de securitate, nu denotă toate sensurile sale. Observăm astfel, că în definirea mediului de securitate au fost avuți în vedere însumarea tuturor factorilor din mediul înconjurător, cu rol de a asigura sentimentul de încredere și liniște, prin garantarea absenței oricărui pericol, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. În mediul politico-militar se abordează trei variante ale sintagmei mediului de securitate.

O primă abordare ar fi aceea care urmărește cumulul proceselor de securitate cu structurile și mecanismele de realizare a securității, aceasta inducând ideea că la nivel global ar exista o opinie comună asupra conceptului de securitate, ceea ce nu s-a probat a fi real. Cea de-a doua abordare, pornește de la faptul că starea naturală a omenirii este cea de insecuritate, aceasta ducând la ideea că ar trebui abordată sintagma mediul de insecuritate și nu mediul de securitate. Iar cea de-a treia abordare, se referă la spațiul de securitate în care se combină spațiile de interes ale actorilor implicați (statali și non-statali).

Dacă în perioada Războiului Rece, pericolul principal la adresa securității internaționale îl constituia potențiala confruntare nucleară între est și vest, astăzi pe agenda de securitate a principalilor actori internaționali se regăsesc concepte cum ar fi „securitatea individului”, „securitatea mediului” sau „securitatea energetică”.

Multitudinea de factori de insecuritate cu care mediul internațional se confruntă, au determinat pe cercetători să considere că, „…astăzi securitatea nu mai poate fi analizată în termeni de alegere politică, de capacități și intenții ale unui stat, întrucât vulnerabilitățile, riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității au căpătat acum o semnificație sistemică”.

În urma diferitelor analize privind securitatea și mediul de securitate se poate concluziona că este nevoie de o viziune comună ca re să conștientizeze faptul că multe din provocările actuale sunt rezultatul unor riscuri și amenințări comune și care obligă soluții de aceeași natură.

Având în vedere nenumăratele abordări ale sintagmelor securitate și mediul de securitate, considerăm că obținerea unei viziuni comune în cele două cazuri reprezintă o necesitate obiectivă, care, însă nu poate fi atinsă, decât prin conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt rezultatul existenței unor riscuri, amenințări și vulnerabilități comune, care necesită soluții de aceeași natură.

Manifestându-se de multe ori disperat, alteori în mod evident, acestea creează imaginea mediului de securitate ale cărui principale caracteristici sunt:

amplificarea tendinței de reorganizare a centrelor de putere;

dezintegrarea unor state federale, care a dus la creșterea numărului de țări în plan european și mondial și la sporirea numărului organizațiilor internaționale precum și la o mai intensă preocupare pentru protecția ființei umane și diversificarea organizațiilor nonguvernamentale umanitare;

expansiunea democrației, care a făcut ca tot mai multe țări să îmbrățișeze calea democratică, fără însă a modifica tradițiile și modalitățile de funcționare a instituțiilor (exemplu: sistemul piramidal de conducere etc.);

accesul diferențiat al statelor la resurse, cu impact asupra relațiilor dintre acestea;

prăbușirea unor state în care condițiile economice, tulburările sociale sau etnice, incapacitatea de a se susține ca entitate politică fac posibilă intervenția unor entități sau organizații care profită de această stare creând instabilitate, fructificând-o pentru susținerea ideii de separare, fragmentare etc.;

crearea performanțelor tehnicii militare au făcut să se accentueze disproporționalitatea în raport cu posibilitățile de achiziționare, cu efecte asupra nevoilor de apărare.

Totalitatea acestor realități atestă că „…ordinea mondială instituită după încheierea celei mai devastatoare conflagrații din istoria omenirii, întemeiată pe logica înfruntării dintre capitalismul liberal, condus de SUA, și socialismul colectivist, condus de URSS, s-a dezagregat. Timp de aproape 45 ani, cele două părți au depus toate eforturile pentru a-și asigura supremația militară,politică și economică, sfârșitul „Războiului Rece” însemnând nu numai sfârșitul vechilor ideologii care împărțeau lumea în două blocuri și a barierelor care stăteau în calea circulației informațiilor, ci și deschiderea comerțului internațional, toate statele declarându-și apartenența la circuitele economiei globale”.

Începând cu secolul al XXI-lea, mediul de securitate a devenit mai complex datorită dispariției bipolarității și a externalizării efectelor evenimentelor produse pe glob.

Se poate aprecia că, în perioada imediat următoare, tendințele privind securitatea și insecuritatea se vor înregistra pe linia confruntărilor dintre diferitele puteri zonale și regionale, care tind la poziții tot mai însemnate. De aceea se urmărește ca eforturile acestora să fie canalizate către stabilizarea procesului de pace la nivel global, ele putând contribui la consolidarea situației internaționale. De asemenea se urmărește ca acțiunile acestora să urmărească limitarea și minimalizarea acțiunilor îndreptate împotriva civilizației, către lupta împotriva terorismului, crimei organizate, traficului de droguri etc.

Diminuarea rolului ONU în ultimii ani privind prevenirea și gestionarea conflictelor armate a condus la generarea unui factor tot mai mare de insecuritate, fapt care a generat amplificarea disputelor politico-militare dintre marile puteri și neîncrederii dintre state.

Astfel se poate evidenția faptul că, urmare a schimbărilor care au avut loc în mediul de securitate global, într-un timp relativ scurt, acesta ar trebui analizat și cercetat cu atenție, pentru a putea rezulta o viziune privind conceptul de securitate care să răspundă provocărilor actuale.

Tehnologizarea modernă a confruntării armate

Corelarea dintre capabilități militare, strategii și doctrine.

Dezvoltarea în timp a fenomenului militar a determinat oamenii de știință și guvernele statelor să reevalueze permanent atât faptele sociale și economice desfășurate de-a lungul timpului, cât și a cauzelor care au dus la evoluția acestuia. În urma studierii acestor cauze și fenomene, a reieșit faptul că baza fenomenului militar îl constituie violența colectivă care reprezintă trezirea și exacerbarea agresivității ațipite în subconștientul ființei umane și desemnată în conștiința maselor.

Analizând conflictele militare care au avut loc de-a lungul istoriei, reiese faptul că esența războiului nu s-a schimbat, s-au schimbat doar conceptele, doctrinele, tacticile, mijloacele și implicit forțele.

De aceea, când se vorbește de războiul viitorului se are în vedere forțele și mijloacele care vor pune în operă conceptul de război, la sistemul de angajare, la amploarea spațio-temporală a acțiunilor și operațiilor, la caracteristicile acestora, la efecte și, bineînțeles, la consecințe. Se pare că războiul viitorului va deveni dependent atât de forțele care vor avea o instruire temeinică, cât și de tehnologiile „inteligente” care vor acționa conform unor proceduri cu scopul de a controla centrele de greutate ale adversarului și zonele vitale. În astfel de condiții, rolul strategiei va ocupa un rol foarte important.
Permanent strategia militară a fost haina politicii beneficiind în mod direct de rezultatele economiei, educației și culturii și ale finanțelor. Popoarele s-au înarmat, se înarmează și se vor înarma, se suspectează și se vor suspecta, luîndu-și toate măsurile pentru a face față unei agresiuni. În această etapă a lumii contemporane, națiunile au devenit sensibile și dezorientate.
Strategia militară are trei componente obligatorii: strategia forțelor (terestră, aeriană, navală), strategia mijloacelor și strategia operațională sau a acțiunilor. Aceste tipuri de strategii depind în mod concret de modul de angajare al forțelor și mijloacelor, determinând la rândul lor doctrinele de luptă ale categoriilor de forțe ale armatei.

Materializarea modurilor de angajare militară trebuie să răspundă unor cerințe cum ar fi: informații, vulnerabilități, amenințări, riscuri, spațiu, mediul de securitate, diversitatea acțiunilor militare, infrastructură, interoperabilitatea cu alte forțe, logistică, resurse, sistem de conducere.

În condițiile în care multe țări din Europa Centrală și de Est au aderat la NATO și Uniunea Europeană, au fost nevoite să-și adapteze doctrinele militare și strategiile conform exigențelor acestor alianțe pentru a putea fi interoperabile.

Dacă analizăm războiul din Golf din 1991, observăm că forțele aliate nu au folosit, în sensul strict al cuvântului, o strategie militară, ci una de descurajare sau de amenințare. În acest sens, acțiunile nu s-au desfășurat practic după o strategie militară, ci al unor concepte strategice cu individualitate și forță.
Strategia forțelor, constă într-un ansamblu de măsuri și acțiuni luate în urma unor decizii la nivel politic privind constituirea, organizarea, instruirea și dotarea forțelor. Strategia forțelor este condiționată și de cerința operațională, care toate acestea la rândul lor influențează natura centrului de greutate. În urma studiilor realizate asupra evoluției fenomenului militar, s-a ajuns la concluzia că structura de forțe dă rezistență centrului de greutate dacă răspunde unor cerințe cum ar fi: capacitatea de a acționa rapid și prin surprindere, flexibilitate, adaptabilitate, mobilitate și rezistență la stres.
Strategia mijloacelor permite și impune un anumit tip de acțiune. Confruntările care au avut loc după cel de al doilea război mondial, au impus statelor crearea unor mijloace și tehnologii militare care să permită mascarea, detectarea țintelor de la mare disstanță, lovirea țintelor cu mare precizie, perfecționarea armei nucleare. Noul concept strategic NATO, aduce în prim plan gestionarea crizelor și acțiunile de tip militar care se bazează pe posibilitățile economice ale statelor membre și pe mijloacele existente ale acestora.

Strategia operațională se referă la dinamica acțiunilor în „spațiul de angajare“ și este strategia care generează și dezvoltă doctrinele operaționale, transpunerea lor practică revenind domeniului operațional. Ea constă într-un proces foarte complex care ține cont de structura forțelor, mijloacele puse la dispoziție, constrângeri și mediul de operare pentru menținerea centrului de greutate al forței, crearea de momente critice adversarului care să ducă la îndeplinirea obiectivelor stabilite.

În cadrul triunghiului operațional al strategiei militare, structura forței/ /tehnologie/concepte operaționale, ultimul element trebuie să prezinte o prioritate care face ca forțele armate să fie capabile să ducă la îndeplinire obiectivele stabilite.

Specialiștii militari, apreciază că procesul de transformare militară urmărește trei concepte operaționale și anume: războiul bazat pe rețea, operațiile centrate pe efecte și operațiile decisive rapide. Implementarea și dezvoltarea acestor concepte, va permite crearea unor forțe cu nivel ridicat de mobilitate și precizie prin utilizarea crescută a sistemelor C4ISR. Procesul de transformare militară, din punct de vedere operațional, reprezintă o posibilitate la nivel strategic pentru crearea de forțe întrunite, oferind în acelați timp și șansa dezvoltării de avantaje asimetrice în privința informațiilor și preciziei de lovire.

Evoluții în dezvoltarea și transformarea capabilităților militare

CAPITOLUL 2

RISCURI ȘI AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII ROMÂNIEI

După terminarea Războiului Rece, sursa principală de instabilitate a reprezentat-o conflictele inter-etnice, naționaliste și religioase, generate pe fondul fragmentărilor intra-statale care au avut loc după prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est. Factorii de insecuritate s-au amplificat după dezmembrarea Tratatului de la Varșovia și a unor state din interiorul acestuia, cum ar fi U.R.S.S. și R.F. Iugoslavia, fapt ce a avut ca, consecință disponibilizarea unor mari cantități de armament și tehnologie militară strategică, precum și a unei părți din personalul implicat în cercetarea, producția și paza acestor materiale.

Factori de instabilitate enumerați mai sus, au favorizat atât sustragerea, deturnarea și tranzacționarea de armament și tehnologii strategice pe piața neagră, cât și migrația de cercetători, specialiști și experți militari din Europa de Est sau de Sud-Est către țări sau grupări proliferatoare, din considerente economice sau prin racolare.

Astfel au apărut structurile de tip mafiot, cele mai vehemente fiind cele de sorginte rusă și albaneză.

……………………………………………………………………………………………………………

Deschiderea granițelor și garantarea libertății de mișcare au permis organizațiilor teroriste și crimei organizate, efectuarea unui salt privind sferele de acțiune și metodelor de acțiune, acestea adaptându-și structura, metodele și mijloacele la noile realități, diversificându-și formele de pregătire ale personalului, asigurându-și astfel o mai bună conspirativitate a rețelelor, membrilor și activităților desfășurate.

…………………………………………………………………………………………………………

2.3 Riscuri economice.

Pe lângă riscurile de natură politică sau militară odată cu integrarea în N.A.T.O. și Uniunea Europeană pot apărea și altele emergente asupra individului sau organizației privind comportamentul economic. În cadrul acestor tipuri de riscuri se pot identifica următoarele categorii:

Riscul de capitalizare a fluxurilor economice, care reprezintă implicațiile generate de orientarea spontană a oricărei resurse economice spre un cost minim de oportunitate și care se poate manifesta prin:

– ieșiri masive de capital bănesc din economia națională spre alte state; acest risc putându-se produce în condițiile în care nu există măsuri de control clare care să prevină un efect destabilizator al ieșirilor nete de capital;

– ieșiri masive de forță de muncă spre alte piețele de muncă ale altor state;

– reducerea capacității băncii naționale centrale privind controlul politicii monetare;

– riscul de capturare a pieței manifestat prin gradul mediu de competitivitate al bunurilor și serviciilor din alte state în detrimentul bunurilor și serviciilor autohtone;

– riscul de import de uzură morală reprezentat de transferuri de ramuri sau subramuri care la nivelul altor state, sunt considerate din motive diverse indezirabile.

Noile amenințări biologice reprezentate de diferite riscuri biologice sesizate de către mass-media și care au sensibilizat opinia publică, cum ar fi antraxul, sindromul respirator acut sever (SRAS) sau amenințarea gripei aviare.

Riscurile psiho-sociale sunt datorate creșterii stresului și care pot duce la deteriorarea gravă a sănătății fizice și mentale. Acestea pot apărea în urma:

• intensificării muncii;

• sentimentul lipsei de siguranță a locului de muncă;

• forța de muncă înaintată în vârstă;

• program de lucru prelungit;

• încheierea unor noi forme de contracte de muncă.

……………………………………………………………………………………………………..

2.1. Terorismul

Dificultatea definirii acestui termen, „terorism”, constă în problema de perceptie culturală, socială, politică și a actului de violență și a scopului urmărit folosind teroarea.

Departamentul Apărării Statelor Unite definește terorismul ca fiind folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice.

Terorismul se identifică ca un antipod al dezvoltării civilizaționale, fiind o contradicție a diferitor nivele de dezvoltare. Motivarea terorismului este câștigarea recunoașterii internaționale și atragerea atenției opiniei publice. Astăzi, fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații majore greu de prevenit. Acesta s-a consacrat ca o acțiune orientată împotriva ordinii de drept, desfășurată contra normelor internaționale.

S-a dovedit faptul că în cazul unui declin progresiv si durabil al unei cauze, terorismul poate deveni un scop, o activitate fără motivații justificabile la nivelul analizei grupului, apărând ca o eroare ce trebuie eliminată.

Armamentul folosit de către organizațiile teroriste și forțele de ordine, prezintă un amestec de cibernetică și mijloace artizanale. Progresul tehnic și legislația unor state au pus la dispoziția unor indivizi antisociali capăcități distructive care, altadată erau destinate doar armatelor. Astfel, flagelul terorist a devenit o amenințare gravă la adresa securității globale.

Comunitatea internațională a început să reacționeze împotriva acestui flagel printr-o gamă diversificată de acțiuni politice, economice, diplomatice sau militare fiind orientate atât asupra cauzelor, cât și a efectelor.

Terorismul internațional a început să reprezinte pentru comunitatea euroatlantica o amenințare complexă, pentru care este nevoie de un răspuns multidimensional la nivel strategic. Dezbaterile pe tema combaterii terorismului au scos în evidență două abordări ale terorismului: abordarea terorismului ca "război" și abordarea terorismului ca "management al riscurilor". Prima abordare și anume ca cea de „război”, implică o mobilizare mare de resurse într-un efort unitar, cu acceptarea tuturor părților implicate a unor limitări privind libertățile individuale. Privind cea de-a doua abordare, de „management al riscurilor”, aceasta se referă la utilizarea acelor resurse și metode care să acționeze asupra rădăcinilor acestui flagel, această abordare privind terorismul ca pe un risc care trebuie gestionat și câștigat.

Cele două abordări chiar dacă nu se exclud, însă au priorități și strategii diferite privind desfașurarea acțiunilor colective. În timp ce abordarea de tip „război” impune o strategie cu accent pe măsuri ofensive și preventive, abordarea de tip „managementul riscurilor” impune adoptată o strategie cu accent pe măsuri defensive. În anasamblul lor, ambele abordări fac necesară depunerea unor eforturi de combatere a terorismului.

S-a dovedit faptul că pentru a trata simptomele create de acest flagel este nevoie de o combinație peantru a crea un efort unitar care să cuprindă cele trei niveluri – național, regional și global, acestea împreună putând furniza cel mai eficient răspuns cu privire la amenințarea terorismului.

Terorismul prin amploarea, implicațiile pe termen lung și impactul psihologic major asupra opiniei publice, este consacrat ca fiind o nou tip de război asimetric.

2.2. Riscuri asimetrice

Riscurile asimetrice sunt acele metode, strategii sau acțiuni îndreptate împotriva unui stat sau organizații, care folosesc diferite procedee de luptă clasică și care vizează atacarea punctelor vulnerabile ale societății, cu efect direct sau indirect și asupra forțele armate. Aceste riscuri se referă la: acțiuni necontrolate a materialelor și tehnologiilor nucleare, dezvoltarea rețelelor și activităților teroriste, proliferarea armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, izolarea unui stat sau a unei organizații în cadrul unei societăți bazată pe informații false, războiul informațional. Aceste tipuri de riscuri pot conduce la propagarea unei imagini nerealiste ale unui stat sau organizație, la întreruperea fluxului de informații, limitarea accesului la resursele de materii prime, degradarea mediului sau existența unor obiective cu un grad de risc ridicat aflat în proximitatea frontierelor naționale ale statului respectiv. 

Consider că la această dată, există  trei tipuri de riscuri și amenințări la nivel global: de factură militară, de ordin natural și de ordin social.

2.2.1 Riscuri și amenințări de factură militară

În prezent, Uniunea Europeană se confruntă din ce în ce mai des cu o serie de amenințări asimetrice, greu de prevăzut de contracarat.

Consider că dintre aceste tipuri de amenințări de tip militar se impune a fi marcate trei în mod special:

Terorismul internațional – acest nou tip de terorism putând fi legat de mișcări religioase fundamentaliste cu cauze deosebit de complexe. Acest tip de terorism diferă de cel precedent datorită faptului că acesta utilizează violența nelimitată ceea ce poate produce pierderi masive. Exemplu pentru acest tip de terorism este rețeaua Al-Qaeda pentru care Europa este o țintă.

Proliferarea armelor de distrugere în masă – un real pericol reprezentându-l zona Orientului Mijlociu prin intermediul cărora orice un grup terorist poate provoca pierderi mari, pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armatele unor state naționale.

Existența unor structuri statale slabe cum ar fi Serbia și Muntenegru, Kosovo, Afganistan ,Somalia sau Liberia ceea ce poate duce la dezorganizare instituțională, corupție la nivel înalt sau conflicte cu implicații negative la adresa securității regionale, prin sprijinirea traficului de droguri și a terorismului.

De asemenea, trebuie luate în considerare și alte aspecte ale riscurilor și amenințărilor de factură militară, cum ar fi:

Utilizarea în diverse acțiuni de sabotaj și teroriste a unor dispozitive explozive diversificate cum ar fi: elemente de muniții acționate de la distanță prin fire electrice sau cu sistem pentru detonare comandată; elemente de muniție sau diverși explozivi la care sunt atașate canistre cu combustibil; materialele explozive mascate sub forma unor ornamente de perete sau jucării;

Existența asupra populației civile a unor cantități mari de armament și muniție, fapt ce poate conduce la folosirea acestora împotriva forțelor coaliției;

Dispunerea de către diverse forțe insurgente sau organizații teroriste a unei game variate de armament, muniție și explozivi recuperate din cazărmi abandonate în timpul desfășurării războiului sau obținute din atacuri asupra convoaielor;

Opinez că nu este exclusă posibilitatea utilizării unor elemente de muniție cu încărcătură chimică de către diverse forțe insurgente sau organizații teroriste, realizarea atacurilor de la distanță demonstrând reușita în capacitățile de îmbunătățire a   posibilităților de executare a atacurilor indirecte. De asemenea, există un risc permanent și major privind atacurile diverselor formațiuni insurgente sau teroriste în zonele aglomerate cum ar fi aeroporturi, gări, stații de metrou, acesta ducând la o stare de nesiguranță.

După o succintă analiză privind riscurile de natură militară menționate, precum și a cauzelor care au condus la aceste incidente de diferite categorii, opinez că acestea s-au produs în mare măsură folosirii de către forțele insurgente sau organizațiile teroriste a diferitelor categorii de echipamente, armamente, tehnici și muniții în principal DEI (dispozitive explozive improvizate).

2.2.2 Riscuri și amenințări de ordin politic

Strategia Europeană de Securitate prevede o implicare limitată a Uniunii Europene în probleme globale deși principalele interese sunt localizate în spații din vecinătatea Uniunii, incluzând Balcanii, zona Mării Negre, Federația Rusă și Orientul Mijlociu.

Obiectivul esențial al Uniunii Europene îl constituie acela de angajare în contracararea oricăror amenințări atât din interiorul Uniunii, cât și din zona de proximitate. Raportându-ne la acest obiectiv, putem identifica următoarele vulnerabilități cu privire la situația de securitate politico-militară din zona de proximitate a Uniunii Europene:

• Existența unor crize nesoluționate care prezintă pericolul reizbucnirii unor conflicte sângeroase (Kosovo, Albania, Ucraina, Bosnia și Herțegovina, Zona Transnistreană a Republicii Moldova);

• Existența unor minorități etnice și tendințele de autonomie ale acestora: albanezii din Grecia, Kosovo, Macedonia și Muntenegru; sârbii din Kosovo; maghiarii din Voivodina și Transilvania; kurzii din Turcia; Zona Transnistreană; turcii din Grecia și Bulgaria – precum și tentativele unor state de a elabora drapele nerecunoscute oficial și acte normative discriminatorii pe criterii etnice;

• Revendicări teritoriale sau de altă natură care tensionează relațiile dintre statele implicate (Grecia și Turcia, Albania și Grecia, Grecia și Macedonia sau Kosovo și Serbia) sau alipirea prin forță a unor regiuni (Peninsula Crimeea de către Federația Rusă);

• Dificultățile întâmpinate de către unele state în cadrul procesul tranziției;

• Migrația populațiilor, majoritar islamice, din zonele de conflict în Europa, acțiune ce duce la pătrunderea și extinderea fundamentalismului islamic (Bosnia și Herțegovina, Turcia, Kosovo);

• Tendințele unor state de a deveni lideri zonali (Grecia, Turcia);

• Existența unor dispute privind delimitările de frontieră privind platoul continental al Mării Negre și zona economică exclusivă: între Grecia și Turcia, Ucraina și România;

• Vecinătatea unor teatre de acțiuni militare;

• Creșterea importanței Mării Negre în procesul de redefinire a zonelor de influență;

• Tendințele Federației Ruse de a-și reface sferele de influență;

…………………………………………………………………………………………………………..

2.4 Riscuri și amenințări de ordin social

Pe fondul gradului mic de educație, al religiei și al culturii populația poate manifesta diferite reacții, ducând uneori la fanatism religios, agresivitate sau instabilitate în ceea ce privește loialitatea.

……………………………………………………………………………………………………..

Naționalismul

2.5. Perspective privind dezvoltarea securității României

2.5.1. Dezvoltarea securității pe plan național

2.5.2. Instituțiile de forță din cadrul S.N.Ap.

2.5.3. ROE – limite acționale

2.5.4. Cercetări privind dezvoltarea securității naționale

2.6. Participarea Românei la dezvoltarea securității pe plan

internațional

2.6.1. Obligațiile României în cadrul N.A.T.O.

2.6.2. Obligațiile României în cadrul U.E.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ – EVOLUȚIA CAPABILITĂȚILOR MILITARE ALE ROMÂNIEI

3.1. Scurt istoric

3.2. Capabilitățile militare ale României în prezent pentru combaterea

diferitelor tipuri de riscuri și amenințări

3.3. Dezvoltarea capabilităților militare ale României din perspectiva

corelării tehnicii, doctrinei și instruirii

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE