Consideratii Medico Legale Si Juridice Privind Violenta Intrafamiliala

INTRODUCERE

Imprimarea unui caracter modern activitatii judiciare a preocupat de-a lungul timpului multi specialisti in jurisprudenta care au inteles ca pentru solutionarea cauzelor penale numai simpla aplicare a cauzelor dreptului este insuficienta. Astfel apare imperios necesara apelarea la informatiile furnizate de alte stiinte.

Numeroase probleme de incadrare legala a unor fapte prevazute de legea penala pot fi solutionate utilizand concluziile oferite de medicina legala. Lucrarea de fata urmareste investigarea modalitatilor prin care concluziile medicinei-legale pot facilita rezolvarea unor cazuri de violența intrafamiliala.

Justiția se poate opune fenomenului infracțional printr-o investigare complexa si adecvata folosind procedee stiintifice moderne care sa vina in sprijinul aflarii adevarului.

Obiectul medicinei legale si importanta ei din punct de vedere juridic Medicina legala este o specialitate medicala care utilizeaza cunostinte medico-biologice pentru descoperirea unui adevar material ce reprezinta o proba stiintifica in desfasurarea procesului judiciar.

Reprezinta o necesitate izvorata din dezvoltarea stiintelor juridice. Descoperirea adevarului prin proba stiintifica duce in justitie la incadrarea unei fapte antisociale, respectiv persoana care nu se adapteaza normelor sociale.

Medicina legala este singura in masura sa demonstreze, alaturi de alte probe, modul in care s-a produs prejudiciul adus vietii si integritatii corporale. Avand în vedere cele prezentate anterior am încercat în prezenta lucrare să arătăm importanța medicinei legale în stabilirea unor făptuitori, a unor infracțiunii și a gravității acestora.

Astfel lucrarea a fost structurată pe cinci capitole. În primul capitol am prezentat noțiunile generale privitoare la medicina legală. Am definit medicina legală, am prezentat obiectul acesteia, importanța dar și etapele pe care le-a parcurs în dezvoltarea sa de a lungul istoriei.

În capitolul al doilea am arătat aspectele introductive referitoare la violența în familie plecând de la definirea acesteia, prezentând formele sub care poate apărea și încheind cu efectele acesteia.

Capitolul al treilea a fost destinat prezentării cadrului legislativ ce reglementează violența intrafamilială încercând să facem o comparație cu prevederile legale din România cu cele din alte state europene. Capitolul se încheie cu prezentarea ultimelor noutăți legislative în materie.

Capitolul IV reprezintă o enumerare a aspectelor specifice cercetării medico legale a diferitelor traumatisme și leziuni ce se întâlnesc în violența intrafamilială, prezentând prin prisma medicinei legale aspectele referitoare la diferite agresiuni fizice dar si aspectele referitoare la viol.

În capitolul V am prezentat o soluție a instanțelor de judecată în care am arătat importanța expertizei medico-legale în stabilirea vinovăției în cazul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală. Astfel am arătat că în cadrul aceleași spețe pot fi prezentate două expertize medico legale care să refelecte situații total diferite subliniind și faptul că soluția instanței a avut la baza expertiza medico legală întocmită.

CAPITOLUL 1.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND MEDICINA LEGALĂ

Medicina legală, criminalistica, toxicologia legală, psihiatria și psihologia legală, precum si alte științe fac parte din ceea ce generic numim Forensic Science. Științele forensice, în ansamblul lor, participă cu mijloace proprii și specifice, alături de justiție, la investigarea infracțiunilor comise, în sensul de a proba sau nu fapta comisă, la identificarea persoanei care a săvârșit-o si la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Activitatea de medicină legală este reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legalală republicată completată cu Regulamentul de aplicare și de normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale.

Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 în Capitolul 1, Dispoziții Generale se precizează următoarele:

Art. 1. − Activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenței medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator și alte lucrări medico-legale asupra persoanelor în viață, cadavrelor, produselor biologice și corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor ori în alte situații prevăzute de lege, precum și în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice și de cercetare a filiației.

Art. 2. − (1) Activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter științific organelor de urmărire penală, instanțelor judecătorești, precum și la cererea persoanelor interesate, în soluționarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea adevărului.

Art. 3. − (1) Orice ingerință în activitatea medico-legală este interzisă.

Încălcarea prevederilor alin. (1) atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz.

Art. 4. − Instituțiile de medicină legală sunt singurele unități sanitare care efectuează, potrivit legii, constatări, expertize, precum și alte lucrări medico-legale.

În Romania, instituțiile medico-legale sunt următoarele:

– Institutul Național de Medicină Legală ,,Prof. dr. Mina Minovici", cu sediul în București, care îndrumă și controlează activitatea științifică medico-legală din țară, fiind forul tehnico-metodologic superior pe probleme medico-legale;

– Institutele de medicină legală, cu personalitate juridică, ce funcționează în centrele medicale universitare din municipiile Iași, Cluj, Târgu Mureș, Craiova, Timișoara;

– Serviciile medico-legale județene, care sunt subordonate administrativ Direcțiilor de Sănătate Publică și metodologic, de Institutele medico-legale teritoriale;

– Cabinetele medico-legale care se pot înființa și funcționa în unele orașe sau municipii, fiind subordonate Direcțiilor de Sănătate Publica județene.

Fiecare Institut medico-legal are o competență teritorială asupra județelor arondate și, implicit, asupra Serviciilor medico-legale județene (metodologic). Aceasta arondare este stipulată în Regulamentul de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 1/2000, în Capitolul II, cu titlul ,,Organizarea Instituțiilor de medicină legala", art. 9.

În cadrul Institutelor de medicină legală functionează diferite laboratoare de medicină legală (de expertiză a persoanelor vii, de expertiză a cadavrelor) sau de înaltă specializare (laboratorul de biocriminalistică, de anatomic patologică, de toxicologie medico-legală, de genetică medico-legală, de antropologie medico-legală, de criminalistică etc.).

Potrivit Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 și a Regulamentului de aplicare, Comisiile de control și avizare a actelor medico-legale se întrunesc și își desfășoară activitatea la solicitarea instituțiilor de drept, și nu la cererea persoanelor interesate (persoane fizice).

Membrii Comisiilor de avizare și control din cadrul Institutelor de medicină legală, ca și cei din Comisia Superioară Medico-legală, sunt numiți de Ministerul Sănătății.

Definiția medicinei legale

În vederea definirii medicinei legaleo să prezentăm definițiile culese și prezentate de către Mina Minovici.Astfel medicina legală a cunoscut mai multe încercări de definire:

arta de a aplica cunoștințele și perceptele diverselor ramuri principale și accesorii ale medicinei la întocmirea legilor și ladiversele chestiunide drept, pentru a le lumina și interpreta cum se cuvine( Foderer șiMahon)

medicina privita în raporturile ei e instituția legilor și administrarea justiției( Adelon și Bayard)

totalitatea cunoștințelor medicale proprii să lumineze diversele chestiuni de drept și să îndrumeze pe legiuitor în făurirea legilor( Orfila)

arta de a aplica documentele pe care le furnizează științele fizice și medicale, pentru întocmirea unor anumite legi,cunoașterea și interpretarea unor anumite fapte în materie judiciară( Devergie)

Medicina chemată să lumineze știința dreptului( Metzger)

Substratul cunoștiințelor medicale care servesc la rezolvarea chestiunilor judiciare( Strassman)

aplicarea cunoștințelor medicale la chestiunile care privesc drepturile și datoriile oamenilor alcătuiți în societate( Tourdes)

Combinând definițiile prezentate dediverși autori de-a lungul timpului putem spune că medicina legală este o specialitate medicală ce pune cunoștințele sale de specialitate, dar și biologice, în slujba actului de justiție și echitate socială.

Obiectul medicinei legale

Deoarece in medicina legala orice diagnostic devine un verdict, se poate afirma ca obiectul medicinei legale seconcretizează in lupta pentru aflarea adevărului – „care nu este întotdeaunafrumos, după cum frumosul nu este întotdeauna adevărat” – tehnic sau științific, prin aplicarea atât a noțiunilor specifice medico-legale, cat si acelor generale, medico-biologice, in cadrul unei activități complexe numitageneric expertologie.

Astfel activitatea în ansamblul ei are la bază efectuarea de expertize necesare și utilizabile numai în cadrul justiției. Acestea potfi încadrate în 4 categorii:

expertizele persoanei vii

expertizele cadavrelor

expertizeleactelor medicale precum șia actelor medico-legale

expertiza responsabilității profesionale medicale

Medicina legală contribuie prin proba medico legală în numeroase domenii de activitate din care enumerăm: dreptul procesual penal, dreptul civil, dreptul familiei, criminalistică, criminologie etc,

Proba medico legală se integrează în categoria probelor și mijloacelor de probă prevăzute de Codul de procedură penală. Proba medico-legală prezintă mai multe caracteristici:

este o probă ștințifică

este o probă de certă concludență și pertinență dacă se respectă regulile și obiectivele administrării ei

nu este o probă absolută ea putând fi afectată de erori

Cauzele care pot determina erori medicale pot fi obiective și țin de evoluția nespecifică a bolii sau leziunii sau de limitele posibilităților tehnice de investigare, sau pot fi subiective atunci când sunt determinate de expert, de celexpertizat, de laborator sau de organele judiciare.

Importanța medicinei legale

Medicina legală are o mare deschidere spre viața socială, fiind un instrument indinspensabil justiției, într-un stat de drept. Importantă specialitate medicală, medicina legală este necesară a fi însușită atât de medici cât și de juriști și tocmai pentru acest motiv, ea a cunoscut, mai ales în ultimele 4-5 decade, concomitent cu dezvoltarea sa ca știință și un continuu proces de organizare atât la nivel institutional, cât și din punct de vedere al învățământului.

Din cele mai vechi timpuri, medicina legală a fost pusă și în slujba mesajelor de adevăr ale justiției. De aceea, nu există preocupare judiciară de anchetă, judecată, apărare etc. care să nu beneficieze de aportul probator al medicinei legale. Faptul obligă la adecvarea acestei specialități la nevoile instituțiilor judiciare și ale practicii judiciare

De aici decurge nevoia de a cunoaște problemele judiciare ce pot fi rezolvate cu ajutorul probelor medico-legale.

O astfel de abordare va fi în măsură să aibă consecințe pragmatice de creștere a fiabilității actului judiciar și de evitare a riscului de eșec în soluționarea unor spețe prin necunoașterea problemelor medico-legale specifice lor.

Astfel putem menționa că un procent foarte mare al problemelor apărute în aplicarea legii pot fi rezolvate parțial sau chiar în totalitate cu ajutorul medicinii legale. Medicina legală are rolul de a proba anumite stări de fapt și de a ajuta organele de cercetare la aflarea adevărului.

Bazele istorice ale medicinei legale

Primele elemente de medicină legală în țara noastră le găsim în legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu. În "Cartea românească de învățătură de la pravillexpertizat, de laborator sau de organele judiciare.

Importanța medicinei legale

Medicina legală are o mare deschidere spre viața socială, fiind un instrument indinspensabil justiției, într-un stat de drept. Importantă specialitate medicală, medicina legală este necesară a fi însușită atât de medici cât și de juriști și tocmai pentru acest motiv, ea a cunoscut, mai ales în ultimele 4-5 decade, concomitent cu dezvoltarea sa ca știință și un continuu proces de organizare atât la nivel institutional, cât și din punct de vedere al învățământului.

Din cele mai vechi timpuri, medicina legală a fost pusă și în slujba mesajelor de adevăr ale justiției. De aceea, nu există preocupare judiciară de anchetă, judecată, apărare etc. care să nu beneficieze de aportul probator al medicinei legale. Faptul obligă la adecvarea acestei specialități la nevoile instituțiilor judiciare și ale practicii judiciare

De aici decurge nevoia de a cunoaște problemele judiciare ce pot fi rezolvate cu ajutorul probelor medico-legale.

O astfel de abordare va fi în măsură să aibă consecințe pragmatice de creștere a fiabilității actului judiciar și de evitare a riscului de eșec în soluționarea unor spețe prin necunoașterea problemelor medico-legale specifice lor.

Astfel putem menționa că un procent foarte mare al problemelor apărute în aplicarea legii pot fi rezolvate parțial sau chiar în totalitate cu ajutorul medicinii legale. Medicina legală are rolul de a proba anumite stări de fapt și de a ajuta organele de cercetare la aflarea adevărului.

Bazele istorice ale medicinei legale

Primele elemente de medicină legală în țara noastră le găsim în legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu. În "Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești" – tipărită la Iași în 1646 și în "Îndreptarea legii" apărută la Târgoviște în 1652, se fac referiri cu privire la: expertiza în caz de: otrăviri, rănire, nebunie, deflorare, sodomie. Sunt indicați medicii care puteau face expertize precum și modul în care trebuiau executate. Sunt enumerate o serie de infracțiuni, ca: pruncuciderea, atentatele la pudoare, sodomia, violul, sugrumarea, rănirile, otrăvirile.

Se consideră importante în medicina legală unele acte datând din perioada lui Ipsilante, referitoare la constatarea virginității. Primul certificat medico-legal eliberat spre a fi folosit în fața autorităților dateaza din 1812. Din aceeași perioadă datează și alte câteva documente cu caracter medico-legal în care este impusă cercetarea cauzelor de morți subite și morți violente.

Prima autopsie cu caracter medico-legal datează din 1832, întocmindu-se cu acastă ocazie și un raport cuprinzând tehnica autopsiei, descrierea organelor și concluzii cu privire la cauza morții.

În anii următori se efectuează și primele analize toxicologice într-o serie de cazuri de otrăvire.

În anul 1856 Carol Davila inființează Școala de chirurgie devenită ulterior Școala Naționala de Medicină și Farmacie. Aici s-a predat pentru prima dată și medicina legală.

Interesante sub aspect medico-legal sunt Condica criminală a lui Barbu Știrbei și Sturdza, care prevăd sancțiuni în raport cu gravitatea leziunilor în cazurile de rănire și lovire.

În anul 1865 odată cu apariția Codului Penal și de instrucție criminală a fost stabilit rolul medicului legist într-o serie de cauze judiciare. Concomitent au apărut o serie de lucrări cu caracter juridic care stabilesc situațiile când este necesară expertiza medico-legală.

Primul profesor de medicină legala a fost Gheorghe Atanasovici, numit în acest post în 1861. În anul următor el a devenit medic legist al capitalei.

În anul 1879 a fost numit profesor de psihiatrie și medicină legala Alexandru Șutzu.

În anul 1890, postul de medic legist al capitalei a fost ocupat de Mina Minovici care în 1899 a primit numirea de profesor de medicină legală. Profesorul Mina Minovici a creat și organizat medicina legală din România pe baze științifice. Cursurile sale erau ilustrate printr-un bogat material cazuistic. El a sprijinit construirea și a inaugurat în 1892 Morga din București, considerată ca fiind corespunzatoare unui adevărat institut de medicină legală. Lucrarile sale au avut un deosebit răsunet în lumea medicală, iar tratatul său complet de medicină legală a fost premiat de Academia Română.

Contribuții de seama în dezvoltarea medicinei legale în țara noastră le-a adus și Nicolae Minovici. Acesta a fost profesor de medicină legală la Cluj în perioada 1919-1932, apoi din 1933 a fost profesor la Catedra de medicină legală din București. A elaborat o serie de lucrări valoroase cum sunt: "Studiul asupra spânzurării", "Manual tehnic de medicina legală", "Osteologia medico-legală".

Profesorul G.Bogdan de la facultatea din Iași a publicat lucrări de un deosebit interes teoretic și practic în primele decenii ale secolului nostru.

Menționăm de asemenea activitatea profesorului M.Kernbach care a fost șeful catedrelor de medicină legală la Cluj și apoi la Iași. În anul 1953 a elaborat tratatul de "Medicina judiciară", în mare parte valabil încă și astăzi.

CAPITOLUL 2

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

„Violența este prezentă peste tot, în toate domeniile vieții individuale și sociale. Ea este întâlnită în forme și intensități diferite în toate societățile de până acum; este implicată în procesul de socializare, în discursul rațional și în formarea conștiinței, în funcționarea instituțiilor și organizațiilor sociale,în întreaga viață socială. Afirmând omniprezența violenței, avem în vedere, indivizii și societățile determinate, nu omul sau societatea în general.”

1. Aspecte generale privind violența

Violența face parte din viața cotidiană. Indiferent de forma pe care o îmbracă sau de persoana împotriva cătrei este manifestată acest fenomen duce la moartea unui număr de unmilion de persoane pe an și la rănirea unui număr și mai mare.

1.1. Definirea violenței

În sens generic, violența înseamnă utilizarea forței și a constrângerii de către individ, grup sau clasă socială pentru atingerea unui scop sau pentru impunerea voinței asupra altora.

Din punct de vedere juridic, violența este fenomenul prin care utilizându-se forța fizică sau alte mijloace persuasive de aduc prejudicii unor bunuri sau vătămări integrității unei persoane. De aici rezultă faptul că, de cele mai multe ori, violența are un caracter premeditat, fiind săvârșită cu intenția de a produce o suferință sau un prejudiciu fizic altei persoane.

În context psihologic, violența reprezintă comportamentul agresiv al unei persoane manifestat, de cele mai multe ori, ca urmare a unor frustrări, care nu pot fi defulate pe căi dezirabile social.

În ciuda multiplelor sensuri care i se asociază, violența este un abuz de putere, fiind în strânsă legătură, de cele mai multe ori, cu o poziția de putere pe care o deține persoana care o exercită și cu dorința acesteia de impunere asupra celorlalți. Această situație este evidențiată cel mai bine în raporutile de violență ce se nasc între bărbat și femeie, copilul sau vârstnic.

Totuși, există și situații în care chiar lipsa de putere determină un comportament violent. În aceste situații conștiintizarea lipsei de putere, a impotenței, creează o nevoie de afirmare atât de mare, încât conduce la violență. Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care caracterizează numeroși bărbați agresori, dar și actele de violență comise de femeile agresoare.

Definiția cea mai cuprinzătoare a violenței a fost formulată de Organizația Mondială a Sănătății. În definirea acestui fenomen O.M.S. pleacă de la sănătatea și starea de bine din punct de vedere fizic, psihic și social a unei persoane și afirmă că: volența este “amenințarea sau utilizarea intenționată a forței fizice sau a puterii împotriva propriei persoane, a altei persoane, împotriva unui grup, sau a comunității, și care antrenează un risc crescut de a produce un traumatism, un deces, o daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o privațiune”

Această definiție relevă caracteristica de intenționalitate a actului indiferent de consecințele acestuia și exclude, totododată toate aspectele legate de incidental-accidental.

Termenului de “putere” inclus în definiția mai sus-prezentată lărgește natura actelor de violență la acte rezultate prin exercitarea unei relații de putere nu numai prin “forță fizică”, cuprinzând astfel și actele de amenințare și intimidare. Utilizarea acestui termen permite includerea neglijenței și a actelor de omitere pe lângă actele evidente de violență. Acest aspect este foarte important în studierea fenomenului de violență împotriva persoanelor în vârstă.

Pe cale de consecină, O.M.S. a inclus intenționat în definiția violenței: neglijența, violență fizică îndiferent de tipul sau, violența psihică și sexuală, precum și cea auto-aplicată (sinuciderea).

La început, în cadrul social violența a fost, în general, acceptată fiind sancționate doar formele de violență în dauna interesului național, a vieții unei persoane sau a proprietății.

În acest context, violența domestică a fost considerată doar o problemă personală, cei din afara cuplului, inclusiv autoritățile publice evitând să intervină, datorită reacțiilor imprevizibile ale victimei apărute uneori.

Evaluările făcute de sociologi familiei contemporane sunt contradictorii între ele. Astfel, pe de o parte, i se recunoaște familiei o deosebită capacitate de comuniune și solidaritate socială, în măsura în care ea este un refugiu, un loc privilegiat al manifestării afectivității, iar pe de altă parte, se apreciază că familia se află într-o criză, constând în declinul funcțiilor ei tradiționale, insularizarea sa în cadrul societății, izolarea ei de rețeaua largă de rudenie, creșterea tendințelor ei de instabilitate. Unul dintre cele mai acute aspecte ale acestei crize, pe care sociologii care se ocupă de familie –au abordat mai puțin, este creșterea violenței între membrii familiei, fenomen care există în majoritatea societăților contemporane.

Timp de mulți ani, violența intrafamilială a fost considerată o manifestare obișnuită în anumite familiile dezorganizate, defavorizate social și economic. În toată această perioadă au fost emise numeroase teorii sociologice, psihologice și feministe cu privire la acest tip de violență.

Teoria sociologică susține că însăși organizarea vieții de familie, a intimității acesteia este predispusă la o rată mare a violenței, în ciuda faptului că acel loc ar trebui să fie unul al dragostei și înțelegerii. În acest context violența poate avea ca sorginte discrepanțele de vârstă și sex, activitățile și interesele diferite, distonanța rolului și inflexibilitatea sunt câtva variabile, care cresc tensiunea în familie.

O altă cauză posibilă poate fi violența manifestată în societatea în care trăiesc familiile contemporane. În acest sens se poate vorbi chiar de un cerc vicios, în care violența generată de familie conduce la o societate violentă, și tot așa, o societate care acceptă acte de violență în sferele publice ale vieții poate amplifica tendințele violente din cadrul familiei. În anumite segmente ale societății, manifestările violente pot fi considerate legitime, ca răspunsuri normale la anumite comportamente. Căutarea recompenselor imediate și evitarea pedepsei dirijează comportamentul uman și interacțiunile dintre oameni. În aceste condiții, se poate anticipa că violența, în cadrul familiei, va continua până când costurile violenței vor depăși recompensele și până când nu vor exista norme și legi care să îngrădească violența.

În fine o ultimă cauză care poate duce la un comportament violent este reprezentată de stresul vieții cotidiene. Studiile au arătat că bărbații stresați sunt mai predispuși să-și maltrateze familia dacă aceasta nu are o importantă deosebită pentru ei dacă au convingeri cum că soțul ar trebui să fie membrul dominant al cuplului. În aceste cazuri o cauză a stresului ce poate conduce, în final la un comportament violent este nereușita profesională din partea bărbatului.

Teoriile psihologice. Aceste teorii au la bază, în marea lor majoritate concepția lui Freud (1959), masochismul feminin. În această formulare, femeia masochistă este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui copil neajutorat, dependent și rău. Freud vede acest comportament autodistructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului oedipian. Paradigma implică ideea că femeile se subordonează, din credința inconștientă că trebuie să sufere.

Shainness (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale. Bărbații violenți tind să folosească violența ca pe un mecanism de intensificare a eu-lui, deoarece repertoriul lor de comportamente nonviolente este foarte limitat. De obicei, femeile masochiste sunt atrase de acest tip de bărbat. De aici rezultă că masochismul nu este un instinct de subordonare a forțelor primare ci, mai curând, un comportament influențat de evenimente culturale și de evoluții ale individului. De-a lungul vieții lor, femeile masochiste au experimentat și au încorporat comportamente violente din partea unor persoane importante.

De asemenea, supunerea feminină poate avea și alte cauze cum ar fi superioritatea puterii masculine și lipsa controlului asupra proceselor reproductive. De obicei, femeile care acceptă tacit buzul cele care au o moștenire socială și biologică, cu un comportament care favorizează abuzul. Violența în familie constituie, uneori, o deviere a comportamentului autodistructiv dinspre sine spre altă persoană.

Teoriile feministe. Din această perspectivă, maltratarea soției trebuie studiată în contextul societății. Teoriile feministe sunțin că violențaîn familie se datorează societății care se bazează pe o formă de organizare patriarhală, normele și legile nefăcând altceva decât să consolideze poziția de subordonare a femeilor și să sublinieze autoritatea bărbatului. Astfel, accentuarea, din partea societății, a acestei subordonări, permite, indirect, bărbatului să devină violent.

Din punct de vedere legal, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.

Așacum am maiprecizat violența intrafamilială, deși fiind un fenomen prezentîn viațacotidiană a fost conștientizarea ca problemă socială abia în ultimele patru decenii. Motivul principal al acestei conștientizări târzii l-a constituit specificul familiei, care mult timp afost considerată un “sanctuar” căruia nu îi suntaplicabile constrângerile spațiului public, un spațiu în care nu poate fi admise intruziunile sau intervenție din afară. Această concepție.

La momentul actual violența în cadrul familiei este și continuă să rămână o problemă socială, atât pentru că nu și-a găsit, încă, soluții adecvate, cât și pentru faptul că există un consens foarte scăzut în ceea ce privește opiniile publicului sau ale specialiștilor asupra definirii violenței familiale ca atare. Cu alte cuvinte, linia dintre utilizarea legitimă a forței în familie și actele ilegitime de violență care se manifestă în cadrul familiei este foarte subțire. Pentru multe persoane, inclusiv părinți sau profesori, încă, palma dată unui copil ca sancțiune nu constituie un act de violență, ci un mijloc de disciplinare firesc și chiar necesar. De asemenea, diferite studii au arătat că, deseori, victimele violenței familiale, polițiștii și asistenții sociali consideră ca fiind acceptabile acele conduite manifestate în cadrul familiei care, dacă s-ar manifesta între persoane străine ar fi calificate ca acte de violență ilegitimă.

Diferențele de opinie în ce privește legitimitatea violenței în familie constituie, tind să ascundă numărul cazurilor de astfel de violență și astfel, perpetuează acest fenomen.

Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România definește violența intrafamilială ca fiind reprezentată de utilizarea constrângerii fizice sau emoționale asupra unui alt membru al familiei, în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia ori de ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau a copilului.

În esența ei, violența intrafamilială constituie orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial.

Printre persoanele din familie cel mai frecvent agresate se numără minorii sau adolescenții, vârstnicii și, nu în ultimul rând, partenerele,.

Totuși există și situații când partenerii, de cuplu, devin victime agresoarea putând să utilizeze o gamă largă de mijloace nu neapărat fizice, cum ar fi abuzul psihic, victimizarea sexuală, neglijarea materială și afectivă, abandonul, exploatarea financiară etc.

1.2. Tipologia violenței

Abuzul fizic este vătămarea adusă sănătății fizice a unei persoane, vătămare produsă cuintenție de către un agresor. Ea poate constă în gesturi sau lovituri ale unei persoane menite să- i provoace durere sau să-i distrugă bunurile.

De asemenea, abuzului fizic poate fi și cazul în care vătămarea propriu-zisă nu s-a produs, dar victima a trăit iminența acesteia. Gradul de gravitate al abuzului fizic diferă în funcție de rezultatele vătămării, putând ajunge uneori până la provocarea de răni grave, care necesită spitalizarea sau chiarpână la deces.

O altă formă de violență este abuzul psihologic. Deși toate formele de violență produc efecte de natură psihologică asupra victimei, ceea ce caracterizează abuzul psihologic este faptul că acesta se comite mijloace de natură psihologică cum ar fi: izolarea victimei (legarea, încuierea ei în diferite spații închise, în pivniță etc.); neacordarea răspunsurilor emoționale; terorizarea ei și refuzul de a-i da ajutor la solicitarea acesteia; degradarea ei, exploatarea ei sau folosirea ei ca servitor; coruperea ei morală prin amenințări și terorizare.

Urmările abuzului psihologic dintre cele mai variate, victimele sale suferind adesea de ridiculizare cronică, minimalizare și umilire. Pe baza acestor urmări se poate aprecia gravitatea vătămării psihologice.

Abuzul sexual este forțarea și obligarea victimei să participe la activități de natură sexuală, acre servesc obținerea plăcerii de către persoana care comite agresiunea.

Formele de abuz sexual sunt variate și se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact sexual genital, oral sau anal. Dintre formele de abuz sexuala se menționează: hărțuirea sexuală, cu formele sale de propuneri verbale, gesturi sau atingeri de tip sexual, obscen, dar mai ales cu amenințări în cazul refuzului; comportamentul exhibiționist; manipularea organelor sexuale ale victimei sau obligarea acesteia de a manipula organele sexuale ale agresorului; intruziunea unor obiecte în organele sexuale, penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală și exploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau prostituție în folosul agresorului.

Formele de abuz sexual care au loc în familie rămân adesea nedescoperite datorită faptului că victimele nu știu încotro să se îndrepte pentru a solicita ajutor, abuzul sexual având loc aproape întotdeauna în absența oricăror martori. Această formă de abuz este totodată și cel mai greu de incrininat datorită celor menționate..

Exploatarea unei persoane este formă de violență, prin care o persoana solicităaltei persoane un efort ce îi depășeșete capacitățile în vederea obținerii de beneficii materiale sau de altă natură.

Ea poate îmbrăca aspecte de exploatare prin muncă (când victima este forțată să presteze munci care îi depășesc capacitățile fizice și/sau este privată de profitul muncii sale), de exploatare sexuală (obligarea unui membru al familiei, sau a altcuiva, la prostituție; forma aceasta nu este așa de rară pe cât este de dramatică) și exploatare psihologică (folosirea victimei la munci înjositoare, obligarea ei la un comportament de slugă).

În ceea ce privește violența în familie cazul tipic de exploatare este forțarea unei persoane din familie la cerșit.

2. Violența în familie

Se numește "violență în familie" orice act vătămator, fizic sau emoțional care are loc între membrii unei familii.

2.1. Factori care contribuie la violențe în familie

Având în vedere preocupările existente în domeniu în ultmii ani interesul specialiștilor în s-a deplasat și către identificarea cauzelor ce determină apariția violenței în familie. Astfel, s-a apreciat că există trei categorii de cauze ale violenței intrafamiliale:

cauze care țin de caracteristicile individuale, atât ale agresorului, cât și ale victimei – afectarea stării de sănătate a agresorului sau a victimei, consumul de alcool, antecedentele infracționale ale agresorului, instabilitatea ocupațională, graviditatea victimei, violența ostilă, gelozia;

cauze determinate de caracteristicile relației dintre victimă și aggressor – traiul în comun cu părinții, locuința comună după divorț, prezența violenței în copilăria victimei și/sau agresorului, izolarea socială, perioada scurtă de cunoaștere înainte de căsătorie, prezența unor relații adultere;

cauze sociale ale violenței intrafamiliale – inegalitatea de gen în familie și societate, toleranța socială față de violența domestică, neimplicarea celorlalți, sărăcia – lipsa de bani, tranziția, absența serviciilor de ajutor, ignoranța femeilor victime privind posibilitățile de autoprotejare.

Având în vedere multitudinea de factori care pot determina violență în familie fiecare situație trebuie analizată separat în funcție se conjunctura creată. În acest sens trebuie avute în vedere: caracteristicile partenerilor care comit abuzuri, ale victimelor violenței, ale contextului social, familial și situațional, ale nivelului de trai, ale nivelului cultural și educațional al celor implicați, ale așteptărilor de rol, ale tradițiilor familiale, precum și ale discursurilor despre genuri. Esteimportant pentru prevenirea situațiilor de risc atât cunoașterea factorilor cât și modul lor de interacțiune.

Cercetările au arătat că probabilitatea declanșării violenței este mai mare cu cât numărul factorilor de risc este mai mare. Un factor de riscul se poate transforma în act violent în prezența unor condiții declanșatoare ca alcoolul, drogurile, stresul crescut datorită sărăciei, șomajului, lipsei unor condiții decente de locuit, ale căror efecte se cumulează.

În familiile dezorganizate, unul dintrefactorii de risc poate fi alcoolismul excesiv al unuia sau al mai multor membri. De asemenea, consumul frecvent de alcool constituie un factor ce intensifică episoadele de violență în familie.

Într-una dintre lucrărle sale, Ellen Janosik analizează relația dintre alcool și violență cu privire la care avansează următoarele teorii:

prima teorie presupune că alcoolul influențează purtarea agresivă, violentă, prin efectul “energizant” al alcoolului la orice nivel;

a doua teorie subliniază că alcoolul nu provoacă direct agresiunea, dar reduce inhibițiile și ușurează exprimarea agresiunii, prin diminuarea fricii față de consecințele sociale și psihologice ale agresivității;

a treia explicație a relației dintre alcool și agresiune se bazează pe acceptarea psihologică, legată de efectele comportamentale ale consumului de alcool, cu tendința larg răspândită, de a atribui alcoolului comportarea antisocială și nu consumatorului de alcool.

Deși consumul de alcoolsau droguri este incontestabil un factro derisc ce favorizează violența deoarece abuzul de astfel de substanțe scade nivelul autocontrolului, nu este singurul.

Pentru prevenirea și identificarea cazurilor de violență , precum și pentru, a putea planifica ajutorul de care au nevoie victimele este necesar a se cunoaște toți factori de risc surprinși la un caz.

2.2. Forme (modalități) ale violenței în familie

Principalele forme ale violenței în familie sunt: violența fizică, violența psihologică, violența socială, violența economică și violența sexuală.

Violența agresiune se manifestă între doi parteneri implicați într-o relație simetrică, prin schimb de lovituri. Acest tip de violență este bidirecțională, reciprocă și publică. În acest caz ambii parteneri revendică același statut de forță și de putere.

În cazul agresiunii între adulți, partenerii se lovesc, se insultă reciproc, fac scandal și dramatizează.

În cazul violenței agresiune între adulți și copii, aviolența agresiune se manifestă prin izbucniri de furie urmate de lovirea copilului.

Violența pedeapsă apare în relația dintre doi parteneri ce se află pe poziții inegale. Se manifestă sub forma de pedeapsă, sancțiune, maltratare, tortură, neglijență sau lipsă de grijă.

Acela dintre parteneri care revendică un statut superior celuilalt își arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea cu cruzime, apreciind că celălalt o merită și trebuie să o suporte fără împotrivire ori proteste.

În cazul acestei violențe ne aflăm în prezența violenței unidirecțională pe care cel aflat în poziția inferioară nu are alternativă și trebuie să o suporte datorită puterii mai mari a celui care o exercită.

În cazul violenței pedeapsă între adulți, cel puternic impune celuilalt pedeapsa, sub formă de lovituri, maltratări repetate, privațiuni și umilințe. De exemplu, soțul își bate soția sau tratează ca pe o sclavă.

În cazul violenței pedeapsă de la adult la copil, copii sunt maltratăți repetat, torturați, privați cu totul de dragoste și de îngrijire. Din păcate din acest punct de vedere exemplele sunt numeroase. Acești copii cresc cu sentimentul umilinței și al indignității, cred că-și merită pedepsele și soarta și nu privesc pe nimeni în față. Ei bat totdeauna în retragere și în fața colegii lor.

În cazul violenței pedeapsă nu există pauze. Violentul este lipsit de orice empatie, complet impermeabil la problemele celuilalt, dacă acesta nu-i primejduiește propria viață. Este plin de idei fixe și pornit să “corecteze” toate comportamentele care i se par diferite de ale lui și încearcă, prin violență, să modifice personalitatea partenerului corespunzător imaginii lui despre lume.

Violența pedeapsă cu simetrie latentă este o variantă de violență pedeapsă, în care cel obligat să suporte pedeapsa opune rezistență. Deși între agresor și cel agresat, în acest caz există o vădită disproporție cel de-al doilea încarcă să se opune, fapt ce amplifică adesea pedeapsa. caresepoate transforma chiar în violență agresiune.

Acest tip de violență este se întâlnește în familiile în care, un membru o autoritate despotică asupra tuturor celorlalți dintre care doar unul i se opune. Cel care se opune văzând că este singur în acest demers și niciunul dintre ceilalți membri ai familiei nu îl susține dobândi în timp și va păstra o secretă ostilitate față de toți.

Se poate ajunge chiar la o ruptură totală a rezistentului de familie, și chiardezvoltarea unui comportament violent al acestuia față de toate persoanele care reprezintă autoritatea: părinți, educatori, profesori, polițiști, judecători etc.

Violența fizică este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care o persoană încearcă să producă suferință unei alte persoane. Înjunghierea, împinsul, vătămarea prin folosirea unor obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor etc. sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu pot pleca din locuința pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui adăpost alternativ și copii, ultimul dintre motive fiind argumentul cel mai des folosit de femeile căsătorite. Printre motivele invocate de femeile care vor să locuiască în continuare cu agresorii lor se găsește și iubirea pe care o nutrește victima pentru agresor, fapt ce explică acel mit al violenței intrafamiliale potrivit căruia “Lucrurile nu stau așa de rău, pentru că altfel ea l-ar părăsi”.

Violența psihologică se manifestă prin instalarea fricii, modalitate prin care abuzatorul se asigură că domină victima. Amenințarea cu violența poate fi orientată direct asupra victimei sau constă în amenințarea cu suicidul, poate fi orientată atât asupra proprietății, cât și a cuiva drag sau a animalului de casă. Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare și dezinformare, poate fi o persoană subtilă sau gălăgioasă, își poate urmări scopul subtil sau fățiș. Abuzul subtil se poate manifesta prin nerăbdarea de a petrece cât mai mult timp cu persoana iubită. Tacticile de dezinformare constau în minciuni adresate victimei cu scopul de a-i deforma simțul realității. Comportamente violente psihologic includ cuvinte jignitoare, în public sau în spațiul privat, acuze de infidelitate, învinovățirea pentru tot ceea ce se întâmplă.

Violența socială reprezintă o formă de violență psihologică pasivă. Violența socială este constatată pe baza interdicțiilor de a se vedea sau a vorbi cu prietenii, cât și pe baza unei exagerate verificări pentru a se ști unde este și ce face partenerul. O formă des întâlnită de violență socială este reprezentată de acuzele de infidelitate fără motiv, care determină victimei un comportament de autoizolare, conduc la restrângerea relațiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus.

Violența economică constituie o altă formă de violență psihologică pasivă. În cazul acestui tip de violență, agresorul aduce victima într-o poziție financiară dependentă. Abuzatorul decide modul în care vor fi cheltuiți banii, fapt ce poate implica diferite cunoștințe financiare sau se poate intersecta cu anumite paliere economice. Exemple ale menținerii controlului financiar sunt cele în care victimei nu i se permite să se angajeze, să muncească, să țină o evidență a fiecărui ban cheltuit. Violența economică este puternic corelată cu violența socială. De asemenea, violența economică este puternic corelată cu violența psihologică, mai ales cu abuzurile referitoare la distrugerea bunurilor personale. De aceea, violența economică este raportată doar împreună cu alte tipuri de violență.

Violența sexuală reprezintă acea formă de victimizare care constă în forțarea victimei la activitate sexuală nedorită. Cel mai frecvent sunt victimizate fetele și femeile. Violența sexuală se poate manifesta ca: viol (raport sexual cu o persoană, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința); prostituție forțată (constrângerea unei persoane de a se prostitua prin șantaj, amenințare, violență fizică); hărțuire sexuală (propuneri sau solicitări sexuale adresate unei persoane în mod repetat și după ce aceasta a exprimat clar că nu le dorește și nu le agreează); forțare la practici sado-masochiste (constrângerea unei persoane la acte care provoacă umilință, suferință fizică și psihică pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale agresorului); forțare la acte cu caracter sexual (obligarea de a privi persoane dezbrăcate, scene erotice, filme sau poze pornografice; constrângerea persoanei de a se arăta goală, de a fi atinsă în părțile intime ale corpului sau de a atinge părțile intime ale altcuiva).

În familie, formele de violență sunt exercitate, cu precădere, asupra femeilor, a copiilor, a bătrânilor, dar, uneori, și asupra bărbaților. Cercetătorii au creionat o serie de caracteristici ale bărbaților violență, care și-au maltratat soțiile sau partenerele intime. Aceste observații au dus la o serie de generalizări, utilizate și în programele de tratament împotriva violenței, deoarece anumite tipuri de abuzatori răspund la un anumit tratament. Între ratele violenței pe care le înfăptuiesc soții și soțiile există puține diferențe, însă bărbații tind să atingă niveluri de violență mai înalte decât femeile, la care violența constituie, de fapt, o autoapărare. Apelurile telefonice la poliție, pentru tulburările domestice, pot constitui un suport redus pentru utilizarea conceptului de “sindrom al soțului bătut”. În marea majoritate a cazurilor, femeile au fost găsite bătute în incidentele casnice, majoritatea tulburărilor fiind determinate de bărbați.

În anii ’60, abuzul asupra copiilor a constituit o problemă serioasă de familie, problema soțiilor abuzate apărând mai târziu, prin anii ’70. Abuzul asupra bătrânilor, deși nu este o constatare nouă, a devenit o problemă, deoarece s-a mărit longevitatea vieții, crescând numărul de bătrâni. Această situație presupune ca mulți copii adulți să-și asume rolul de îngrijitor, ceea ce mărește riscul de abuz asupra bătrânilor. Tipurile de abuz la care sunt expuse persoanele în vârstă de către cei apropiați lor sunt:

abuzul fizic, cum ar fi bătutul, pălmuitul, constrângeri fizice, ca și restrângerea sau neacordarea îngrijirii personale (alimentație, medicație);

abuzul psihologic, sub forma atacurilor verbale, o stare de teamă și de izolare;

abuzul de medicamente, situație în care cei vârstnici sunt încurajați de către doctor și familie să consume multe medicamente, pentru a deveni docili;

abuzul material implică furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor obiecte personale ale bătrânilor;

violarea drepturilor, cum ar fi internarea forțată într-un cămin de bătrâni, spital, ospiciu etc.

Este greu să se obțină informații asupra tipurilor de abuz la care sunt supuși bătrânii de către abuzatori, deoarece victimele se află în situația de dublă constrângere, acre îi silește să rămână în această situație abuzivă. Cel mai adesea, abuzatorul asigură resursele financiare și alte resurse pentru supraviețuirea victimei, astfel încât aceasta recunoaște dependența sa de abuzator. Acești părinți bătuți suferă o gamă mult mai diversificată de abuzuri decât cele suferite de copii, dar refuză, adesea, să anunțe aceste abuzuri, de frică să nu fie pedepsiți, să nu rămână fără adăpost sau să fie stigmatizați, fiind nevoiți să accepte că au crescut un astfel de copil. Asemănător situației soției bătute, acești bătrâni bătuți preferă cunoscutul (mediul familial) necunoscutului (o instituție), chiar dacă aceasta reprezintă ieșirea din situație.

2.2.1.Agresivitatea comportamentelor interparentale

Maltratarea constituie o cauză frecventă de invaliditate și de moarte prin fracturi, hemoragii, tulburării atipice de creștere. Brutalitatea fizică se pare că e considerată, mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisă dar chiar indicată pentru obținerea unor rezultate educaționale bune. De cele mai multe ori agresorul din familie este mama.

Frecvența cazurilor de maltratări a copiilor crește în funcția de starea socio-economică a familiei, de statutul său juridic și moral, precum și nivelul cultural. Chiar în acest context există factori declanșatori, care determină trecerea la act. Maltratarea copilului poate avea și un caracter episodic, ea constituind o punere la punct, o sancționare exemplară a copilului, ca urmare a unui act de nesupunere sau o greșeală banală.

Părinții se constituie în tribunal, iar tatăl execută o maltratare la rece, pentru îndreptare. O familie cinflictualizată, în care agresivitatea cunoaște o cotă ridicată de manifestare, devine un focar de producere și răspândire socială a agresivității.

Fiind asociată cu actele violente și agresive exercitate asupra unei persoane, noțiunea de abuz desemnează, în limba română, folosirea excesivă, fără măsură, a unor prerogative în așa fel încât actul respectiv devine o faptă ilegală. Dacă se admite, că printre prerogativele unui părinte se numără și dreptul său de a-și pedepsi fizic copilul, abuzul este echivalent cu depășirea acestei prerogative, în așa fel încât provoacă daune copilului însuși. În cazul partenerie de cuplu drepturile soțului manifestate excesiv, pot genera, adeseori abuzuri.”

În limba engleză are mai multe semnificații printre care aceea de maltratare, molestare, agresiune sau violență. La fel ca și în limba română noțiunea de abuz cuprinde, în conținutul ei și abuzul sexual îndreptat împotriva soției, sau cel împotriva copiilor și a adolescenților. Acest sens e echivalent cu cel existent în limba română în acord cu care o persoană abuzează sexual de o altă persoană care nu are capacitatea de ase apăra și nici discernământul necesra pentru a înțelege ceea ce i se întâmplă.

În același timp abuzul fizic sau emoțional poate fi exercitate, în egală măsură împotriva persoanelor vârstnice din familie, care se pot înscrie în categoria persoanelor cărora le lipsesc resursele de apărare. Toate aceste distincții și delimitări coincid cu evaluările sau prescripțiile de natură juridică pentru că agresiunea sau abuzul implică o multitudine de definiții și în plus la copii, sancțiunea fizică reprezintă în majoritatea legislațiilor, un drept legal al părintelui.

2.2.2.Violența contra copiilor

În România nu există statistici oficiale cu privire la amplasarea acestui fenomen, iar legislația nu cuprinde proceduri clare pentru sancționarea părinților care-și maltratează copii. Deoarece cazurile de maltratare nu sunt raportate decât, rareori, singurele indicii mai importante care informează asupra acestui fenomen sunt secțiile de urgență ale spitalelor și, mai ales cele specialzate în arsuri și chirurgie plastică.

Un fapt mult mai grav decât maltratarea fizică propriu-zisă a copiilor, îl constituie în România ultimilor ani, efectele cele mai grave ale acestor acte de maltratare, adică uciderea minorilor de către părinții sau tutorii lor legali. Numeroasele cazuri de acest fel sunt prea puțin mediatizate, iar cele care ajung în presă, sunt prea puține pentru a oferi o ilustrare adecvată a acestui fenomen extrem de alarmant.

Conform părerii unor ziariști români, maltratarea sau uciderea copiilor în familie este o consecință directă a sărăciei. Alte cauze sunt dezorganizarea familiei, carențele culturale ale părinților, atitudinile acestora în raport cu copiii nedoriți, lipsa de afecțiune a mamei sau a tatălui, reproducerea modelelor culturale existente în familia de originea de către acești, confruntarea cu realitățile dure a le vieții și nu în ultimul rând absența unei legislații corespunzătoare care să prevadă sancțiuni precise pentru părinții agresori.

De menționat că viollența exercitată asupra copiilor determină și întreține alte probleme sociale, printre care și fenomenul „copii străzii” din datele existente în evidența Organizației Salvați Copii rezultă că 87% din copii aflați în stradă provin din familii în care violența este un mijloc de soluționare a dificultăților personale, iar 13% au fugit din instituțiile de ocrotire, și unde au fost abandonați de părinți. În conformitate cu informațiile obținute de Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, în ultimii 10 ani doar 100 de părinți au fost pedepsiți de justiție ca efect al abuzurilor comise împotriva propriilor copii.

Deși există măsuri legale pentru a permite scoaterea copiilor abuzați de sub autoritatea părinților agresori și internarea lor în centre de urgență acestea sunt greu de aplicat, datorită faptului că părinții se opun și interzic, asistenților sociali, să preia în supraveghere copii în cauză. Un rol important care în prezent nu e aplicat revine polițiștilor, care ar trebui să intervină mai ferm în familiile unde copii sunt abuzați.

Un rol important în sancționarea și prevenirea cazurilor de maltratare a copiilor îl exercită sau trebuie sa-l exercite, în România Autoritatea Tutelară. În concordanță cu art. 108 din Codul Familiei acest organism are obligația de a exercita un control efectiv și continuu asupra modului în care părinții sau tutorii legali își îndeplinesc obligațiile cu privire la persoana și bunurile copilului. reprezntații autorității tutelare au atât dreptul cât și obligația de a vizita copiii în locuința lor și de ase informa în orice fel despre felul cum sunt aceștia îngrijiți și educați de către părinți, și în ce măsură li se asigură o dezvoltară fizică și psihică corespunzătoare și o pregătire școlară și profesională adecvată.

Conform art. 109 al Codului Familiei, în condițiile în care „sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilo părintești, prin purtae abuzivă sau neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educare, învățătura profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de copil, Instanța Judecătorească la cererea Autorității Tutelare va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești”.

În cadrul Autorității Tutelare funcționează un departament specialzat ăn rezolvarea cazurilo de abuzuri asupra copiilor și unde pot fi depuse certificate medicale și fotografii care prezintă mărturii cu privire la maltratarea minorilor. Acest departament poate fi sesizat chiar de vecini sau alte persoane care cunosc faptul că minorul este maltratat.

2.2.3.Maltratarea vârstnicilor de către copii

O formă aparte de violență în cadrul familiei o costituie cea îndreptată contra vârstnicilor, constând în neglijarea abuzul sau maltratarea propriilor copii ori rude apropiate.

Ideea că cineva va excroca sau va jefui o persoană în etate este tulburătoare; dar aceea că un membru al familie își va maltrata fizic un păinte în vârstă este de neconceput.

Estimările făcute de exemplu, în SUA care se confruntă cu o rată extrem de ridicată a viloenței (intra) familiale, arată că, în fiecare an din 25 de bătrâni un bătrân cade victima violenței exercutate de membrii familiei, ceea ce înseamnă că în total, aproximativ un milion de bătrâni sunt abuzați anual.

Numărul de maltratări ale persoanelo vârstnice este aproape la fel de mare ca și cel al maltratării copiilor, dar nu toate cazurile ajung al cunoștința publicului sau al autorităților. Abuzul sau violența contra bătrânilor este, deseori, parte componentă al unui model cultural perpetuat de la o generație la alta.

Cel mai adesea, abuzul contra copiilor sau contra soției, manifestat mai cu seamă, în familiile defavorizate din punct de vedere economic, poate conduce și la abuz contra vârstnicilor. Acest abuz se situează, de fapt în prelungirea celorlalte forme de abuz (intra) familial.

Reacțiile de agresivitate contra bătrânilor cuprin o multitudine de forme, de la neglijarea trebuințelor lor materiale și spirituale, la administrarea unor calmante sau alcool, pentru a-i face mai ușor de manevrat, și până la violența fizică propriu-zisă. Asemenea forme de abuz sunt extrem de dificil de estimat sau prevenit, deoarece sunt ascunse, în majoritatea cazurilor, opinie publice și asistenței sociale de specialitate.

2.2.4.Comportament agresiv între soți

Unele cercetări au stbilit că în S.U.A. un cuplu din cinci, suportă altercații fizice în care deseori este utilizat cuțitul sau pistolul. Femeia ocupă un loc special în cadrul victimelor agresivității bărbatului, datorită în primul rând inferiorității sale fizice.

Ea însă suportă fără îndoială și tendința inconștientă a bărbatului de posesiune exclusivă și totală, asupra căreia el își poate manifesta o sumedenie de drepturi și interdicții, nu de puține ori umilitoare. Această concepție vine din istoria relațiilor din cadrul cuplului existent în societățile primitive, în antichitate, și chiar în istoria modernă.

Litereatura, în special cea a Helladei, păstrează cu strălucire cele două ipostaze de femei: zeitate adorată fără rezerve și obiect de vânzare, plăceri și umilire. Emanciparea femeii în societatea contemporană se pare că a acționat în special asupra statutului social, dar prin aceasta a perturbat și mai mult statutul afectiv si moral.

Fenomenul a început să se manifeste prin câteva simptome în relațiile cuplului: mărirea agresivității femeii, prin opoziție și atac brutal asupra bărbatului, dezangajarea femeii de la funcțiile sale educaționale, cu repercursiuni agresive asupra cuplului și interpretarea eronată a independenței femeii.

2.3. Efectele violenței intrafamiliale

Violența are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundații, fulgere), accidentele de muncă, de circulație, cele casnice, etc., dar și vătămările intenționate produse de oameni. În această ultimă categorie intră toate actele de violență comise de unii împotriva altora. Garbarino et al.

Delimitează două categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului, și cele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuți.

Victima primară este persoana abuzată fizic sau sexual, persoana bolnavă care nu este dusă al medic, adolescenta ironizată continuu de un părinte și izolată de colegii ei etc.

Victimele secundare sunt persoanele care sunt martori ai violențelor în familie sau din afara ei (de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuși frații lui sau mama sa); în toate aceste cazuri reacțiile persoanelor sunt traumatice, comparabile cu cele ale celor din situația de victimă primară, izvorâte din neputința de a interveni și de a o ajuta pe aceasta, care este, de multe ori, o persoană iubită.

În funcție de persistența stresorilor, se deosebesc traumele de tipul I (rezultate în urma expunerii la un singur act violent, de o mare intensitate) și traumele de tipul al II-lea (rezultate în urma unei serii de astfel de acte).

Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intrusive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebări reluate la nesfârșit, care să explice “de ce?”, “de ce tocmai eu am fost atunci, în acel loc, am trăit așa ceva?”, și de explicații sau percepții greșite. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică, auto-hipnoza și disocierea, dar și furia.

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic “oficial”, aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit experiențe traumatice. În cadrul sindromului sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie și cele agresive, amintiri recurente, flashback-uri, disociere, scăderea randamentului și a capacității de adaptare pe termen lung.

PTSD se diferențiază de formele acute ale reacției la stres (Acute Stres Disorder – AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru toată viața.

Câteva din categoriile de tulburări care pot deveni cronice la persoanele victime ale violenței și care pot îngreuna adaptarea în continuare la sarcinile zilnice sunt:

tulburări de somn, datorită coșmarurilor sau gândurilor recurente, care împiedică persoana să se odihnească;

probleme de memorie, amintiri obsesive, declanșate de senzații vizuale, auditive sau olfactive care fac ca victima să retrăiască evenimentul traumatic al abuzului; uneori blocări sau pierderi de memorie, legate în special de momentul violent;

hiperexcitabilitate sau mare inerție în comportament, sau chiar alternarea celor două aspecte;

probleme de concentrare în desfășurarea activităților de fiecare zi, lipsa de interes și ADHD (hiperactivitate și deficit de atenție);

tulburări de afect, de tip anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată, panică, fobii, impulsivitate, crize de plâns;

gânduri de suicid, acre sugerează victimei că nu mai merită să trăiască;

comportament de automutilare, prin care victima dorește să își afirme capacitatea de autocontrol asupra propriului corp, a cărui durere o ajută să își simtă mai bine limitele;

comportament obsesiv, compulsiv, prin care victima se simte constrânsă să comită anumite acțiuni, fără să se poată împotrivi;

răbufniri, comportament exploziv prin care victima reacționează vehement la stimuli inofensivi din partea anturajului ei;

tulburări de tip disociativ, de pierdere a contactului cu realitatea și alunecarea în plan imaginativ;

comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate.

Efectele violenței intrafamiliale asupra copiilor. Într-o familie bântuită de violență, copii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de siguranță, de viață ordonată, de dragoste sunt profund neglijate. Funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite la nivel optim. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrana, igiena, hainele, sănătatea fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Personalitatea copilului care crește într-o atmosferă violentă nu este uniformă pentru toți indivizii. Unii dintre ei devin mai puternici și mai norocoși să facă față forței distructive a violenței domestice și scapă mai puțin marcați. Este însă șansa pe care o au doar unii copii și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenței domestice asupra dezvoltării noilor generații.

Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleași comportamente ca și părinții lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învățați că violența este o metodă eficientă de a controla alți oameni. Studiile au arătat că adolescenții care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generație de agresori și victime. Copiii din familiile violente învață că:

– este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie;

– violența este modul de a obține ceea ce vrei;

– oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie;

– bărbații care pedepsesc femeile și copiii sunt masculi adevărați;

– exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune;

– nu vorbi despre violență!;

– nu avea încredere!;

– nu simți!;

Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai amenințărilor verbale, aruncării obiectelor, bătăilor, amenințărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor de sinucidere, crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi și victime în timpul acestor incidente. Studiindu-se copiii care au ajuns în adăposturile pentru victimele violentei domestice, au fost observate următoarele efecte ale violenței, in funcție de stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau victimă a agresiunilor:

– sugarii reacționează la mediul din jurul lor; când sunt supărați plâng, refuză mâncarea sau se închid în sine și sunt foarte susceptibili față de deprivarea emoțională. Sunt foarte vulnerabili;

– copii antepreșcolari încep să dezvolte încercări primare de a relaționa cauzele de emoții; prezintă probleme de comportament cum ar fi îmbolnăviri frecvente, timiditate profundă, stimă de sine scăzută și probleme sociale la grădiniță cum ar fi loviri, mușcări sau contraziceri. La acest stadiu apar diferențele de gen;

– la vârsta preșcolară, copiii cred că tot se învârte în jurul lor și este provocat de ei. Dacă sunt martori ai violențelor sau abuzului, pot crede că ei le-au provocat. Unele studii au arătat că băieții preșcolari au cele mai mari rate ale agresivității și cele mai multe probleme somatice, față de alte grupe de vârstă;

– copiii de școală primară, în special în stadiul târziu, încep să învețe că violența este calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relație. Deseori au probleme la teme, iar la fetele din această grupă de vârstă au fost identificate cele mai ridicate nivele de agresivitate și depresie;

– adolescenții văd violența ca o problemă a părinților lor și deseori consideră victimă ca fiind vinovată. Conflictele dintre părinți au o influență profundă asupra dezvoltării adolescenților și a comportamentului lor ca adulți și este cel mai puternic predictor al delincvenței violente.

Exista numeroase efecte principale la copiii martori ai violenței domestice și unele efecte subtile. Cel mai bine documentate și notabile efecte sunt creșterea agitației și comportament agresiv, ca și depresia și anxietatea.

Comportament agresiv și neobedient. Copiii care au fost martori ai violenței în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii și profesorii. Ei tind să fie neobedienți, iritabili și ușor de înfuriat. Copiii care distrug obiectele și au tendința de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în adolescență. Aceste comportamente sunt mai pronunțate la băieți, dar au fost identificate în număr semnificativ și la fete.

Emoții și conflicte interioare. Problemele emoționale interioare, cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine și letargia, au fost identificate la copiii expuși la violența domestică. Alți copii prezintă afecțiuni somatice (suferințe corporale, dureri și îmbolnăviri fără o cauză medicală). Aceste simptome apar pentru că există o tensiune internă acumulată, la copiii care nu găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu își pot exprima conflictele sau nu pot căuta ajutor. Mulți observatori au constatat că interiorizarea problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar și dorința exagerată de a-și ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore ale abuzurilor în familie.

Efecte la nivelul dezvoltării sociale și educaționale. Alte studii au arătat că acei copii martori ai violențelor sunt influențați la nivelul dezvoltării sociale și educaționale. Copiii care sunt sau au fost implicați în incidente familiale violente sunt preocupați de această problemă și nu se pot concentra asupra cerințelor educaționale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt foarte triști, anxioși sau prea preocupați ca să se implice, sau tendința lor de a folosi strategii violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari și se simt respinși. Unii asistenți sociali au constatat că femeile din grupuri imigrante, cu o cultură diferită, care au trăit într-un mediu violent își neglijează educația, lupta prin metode acceptate cultural de a părăsi familia, cum ar fi căsătoriile timpurii, luarea unei slujbe înainte de a fi definitivat studiile.

Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder – PTSD). Studiile recente au demonstrat că mulți copii martori ai violențelor prezintă PTSD. Definiția tulburării post-traumatice, găsită în DSM-IV explică: persoana care suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei amenințări cu moartea sau unei răniri sau unei amenințări a integrității sale fizice; răspunsul persoanei include frica intensă, neputință sau oroare; în cazul copiilor – comportament agitat sau dezorganizat.

În plus, evenimentul este reexperimentat prin coșmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.; există o evitare continuă a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente simptome ale unei permanente stări de treaza, cum ar fi dificultățile în adormire, iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăți de concentrare, hipervigilență și o teamă exagerată. Mulți copii care au fost expuși la violențe nu au cunoscut niciodată un mediu calm, pașnic, chiar din copilărie, și de aceea dezvoltarea și reacțiile lor sunt afectate în mod diferit și cronic decât ale copiilor care nu au experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu liniștit și sportiv.

Simptome ascunse. În mod frecvent, sunt și multe simptome ascunse la copiii expuși la violența în familie, cum ar fi atitudinile improprii față de folosirea violenței în rezolvarea conflictelor; atitudini improprii față de folosirea violențelor împotriva femeilor; acceptarea violențelor în relațiile intime; hipersenzitivitate față de problemele din mediul familial; sentimentul că sunt vinovați pentru violențe.

Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubiu că copiii martori și/sau victime ale violenței domestice sunt afectați în plan comportamental, cognitiv și emoțional, cercetările nu sunt foarte concluzive în ceea ce privește efectele definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistentele sugerează că sunt mulți factori care trebuie luați în considerare: durata și frecvența violențelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor și mutărilor, dezavantajele sociale și economice.

Efectele violenței intrafamiliale asupra victimelor adulte. Starea de dispoziție a victimelor se caracterizează prin labilitate, fiind cu precădere depresive. Nu o dată s-au gândit la sinucidere. Suferă de insomnie, iar sănătatea le este afectată. Manifestă anxietate față de soț, de necunoscut, de nereușită. Stima de sine le este afectată. Eșecul familial este generalizat în viața victimei, ocupând toate planurile. Situația materială precară o pune în imposibilitatea găsirii unor soluții pentru a ieși din situația existentă. În general, dorește o realizare imediată, palpabilă, cum ar fi: securitatea ei și a copiilor în fața soțului agresiv, internarea soțului într-o clinică de dezalcoolizare sau într-o clinică psihiatrică, sau dorește o locuință unde s-ar putea adăposti și ar putea trăi în liniște. Fiind frământată de griji și gânduri, victima prezintă o anumită incapacitate de a se concentra, fapt ce îngreunează găsirea unei soluții pentru situația în care se află.

Efectele violenței intrafamiliale în plan social. Spre deosebire de alte state, în România, atitudinea violentă manifestată în familie a fost favorizată și de existența unor mituri privind rolul femeii în viața conjugală. Mai patriarhali decât alții, susținători ai ideilor tradiționaliste, parte a românilor consideră că “locul femeii este la cratiță” în timp ce bărbatul trebuie “să aducă bani în casă” și “să conducă” atât în familie, cât și în societate. De cealaltă parte, românii democrați (în general tinerii) consideră că, atât în familie, cât și în societate, nu contează cine ocupă rolul de lider și deci nu sunt de acord cu aranjamentul de tip tradițional al familiei.

În ceea ce privește violența în familie, românii suferă de anumite “clișee”, cum ar fi: “bătaia e ruptă din rai”, “un bărbat care nu-și bate femeia nu o iubește cu adevărat”, “femeia trebuie bătută din când în când, că dacă tu nu știi știe ea de ce”. Este deci evident că violența în familie nu este provocată, dar este favorizată de un complex distorsionat, care acceptă comportamentul violent drept “normal”. Pe de altă parte, violența în familie experimentată în copilărie duce la învățarea conduitei violente și practicarea acesteia la maturitate, justificată fiind de clișee.

Amploarea și gravitatea consecințelor psihice ale violenței asupra victimelor depinde, pe de o parte, de o serie de caracteristici personale cum sunt inteligența, voința, adaptabilitatea, optimismul, dorința de autodepășire, experiențele anterioare pozitive, capacitatea de schimbare etc., care pot ajuta victima să facă față situației dificile. Pe de altă parte, gravitatea traumei depinde și de sprijinul pe care îl primește victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele semnificative din comunitate și de la specialiști.

CAPITOLUL 3

CADRUL LEGISLATIV PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

Creșterea numărului actelor de violență săvârșite în cadrul familiei precum și gravitatea și implicațiile acestora au condus la necesitatea luării de măsuri de natură penală de către legiuitor în vederea prevenirii și combaterii acestui fenomen

1. Reglementarea violenței în familie în România

În țara noastră violența în familie a devenit un amplu subiect de dezbatere abia după anul 1995. Având în vedere perioada de tranziție prin care trecea România la acea vreme s-a pus în discuție situația copilului abandonat și cauzele acestui fenomen, la familia care se confruntă cu probleme sociale și, totodată, la recunoașterea existenței fenomenului violenței în familie. În acea perioadă violența în familie nu era reglementată în legislația penală ca infracțiune distinctă, însă mai tărziu au apărut prevederi referitoare la acest fenomen în diferite acte normative:

• Constituția României

În cuprinsul Constituției României prevederile referitoare la violență se deduc din consacrarea în textul acesteia a egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice fără privilegii sau discriminări, precum și a drepturilor și libertăților tuturor persoanelor.

De asemenea, Constituția prevede că nici o persoană nu poate fi supusă torturii sau oricărui alt fel de pedeapsă sau tratament degradant sau inuman, libertatea individuală fiind inviolabilă și garantând dreptul la apărare al persoanei.

Pe cale de consecință, prin garantarea de Constituție a acestor drepturi este garantată și respectarea libertăților și drepturilor oricărei persoane victimă a violenței care poate și trebuie să beneficieze de protecția legii.

• Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

Legea nr. 217/2003 este legea cadru în domeniul violenței în familie. În cuprinsul acestor norme se reține faptul că violența în familie este orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

Totodată potrivit acestei legi împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale constituie tot violență în familie însă nu una fizică.

Asemenea Codului Penal și în înțelesul Legi nr. 217/2003 prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, însă elementul distinct denoutate este faptul că de prevederile legi beneficiază și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copil, dovedite pe baza anchetei sociale.

De asemenea, autoritatile administratiei publice centrale și locale au obligația să ia măsurile necesare pentru prevenirea violenței în familie și pentru preîntâmpinarea unor situații de încălcare repetată a drepturilor fundamentale ale victimelor violenței în familie.

În acestscop autoritățile administrației publice vor colabora cu organizațiile neguvernamentale și comunitățile locale.

• Codul penal

Codul penal al României stabilește măsurile și sancțiunile ce se vor aplica persoanelor care săvârșesc acte de violență împotriva membrilor familiei

• Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor

Această lege reglementează unele măsuri de informare a persoanelor ce ar putea deveni victime ale infracțiunilor de violență cu privire la drepturile ce le revin, precum și unele măsuri în ceea ce privește consilierea psihologică, asistența juridică gratuită și compensația financiară acordată de către stat acestora.

Conform articolului 8, dacă o persoană este victimă a tentativei de omor, omor calificat și omor deosebit de grav sau a infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală ea beneficiază de consiliere psihologică asigurată de serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor.

De asemenea, în baza articolului 14, aceste persoane pot solicita asistență juridică iar în cazul în care violența exercitată asupra lor a avut consecunțe grave pot primi, la cerere, compensații financiare.

• Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați

Acestei legi îi revine “onoarea” de a fi prima lege publicată în România ce conține reglementări explicite în domeniul egalității de șanse dintre femei și bărbați. Ea cuprinde prevederi privind plata egală pentru muncă de valoare egală, măsuri concrete de reacție ale angajatorului la o plângere privind discriminarea pe bază de sex și obligații ale angajatorilor de a aduce la cunoștința angajaților prevederile acestei legi.

• Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea nr. 272/2004, cu modificărileși completările ulterioare reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului.

În ceea ce privește violența exercitatăasupra copiilor articolul 28 alineat 1 prevede în mod clar dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale precum și dreptul de a nu fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante.

În acest sens copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale și are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență.

Articolul 36 alineat 1 precizează că, în situația în care există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială sau ai direcției generale de asistență socială și protecția copilului au dreptul să viziteze copiii în locuința lor și să se informeze asupra felului în care aceștia sunt îngrijiți.

Nu în ultimul rând, potrivit acestei legi angajații instituțiilor publice sau private care prin natura profesiei intră în contact cu un copil asupra căruia planează suspiciunea unui posibil caz de violență au obligația de a sesizarea de urgență direcția generală de asistență socială și protecție copilului.

• Ordinul nr. 384/306/993 din 2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie

Acest ordin interministerial stabilește cooperarea dintre cele trei ministere cu atribuții în domeniu, respectiv Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Sănătății Publice în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie.

Articolul 2 din Anexa 1 identifică instituțiile locale care vor încheia protocoalele de colaborare în vederea prevenirii și monitorizării cazurilor de violență în familie: comandamentele de jandarmi, direcțiile de sănătate publică, direcțiile pentru dialog, familie și solidaritate socială prin compartimentele cu atribuții în combaterea violenței în familie și unitățile pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

Activitățile ce vor fi desfășurate în plan local vor fi stabilite prin intermediul acestor protocoale de colaborare.

2. Reglementarea violenței în familie în legislațiile altor state

2.1. Impactul progresiv al documentelor internaționale

Statele în definirea politicii de prevenire a cazurilor de violență în familie nu mai folosesc exclusive instrumentele legislative naționale, întrucât majoritatea documentelor programatice au fost adoptate la nivel internațional.

Statele europene trebuie să țină seama atât de recomandările Consiliului Europei cât și de documentele adoptate de către Organizația Națiunilor Unite, în special de Platforma de acțiune adoptată de cea de patra Conferință Mondială a Femeii în anul 1995.

(1) Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat diferite recomandări către statele membre:

– Recomandarea R (79) 17 cu privire la protecția copilului împotriva relelor tratamente,

– Recomandarea R (85) 4 cu privire la violența în familie,

– Recomandarea R (87) 21 cu privire la asistența acordată victimelor și prevenirea victimizării,

– Recomandarea R (90) 2 cu privire la unele măsuri sociale referitoare la violența intrafamilială,

– Recomandarea R (93) 2 cu privire la aspectele medico-sociale ale abuzului asupra copiilor,

– Recomandarea R (2000) 11 cu privire la măsuri împotriva traficului de persoane în scopul exploatării sexuale,

– Recomandarea R (2001) 16 cu privire la protecția copilului împotriva exploatării sexuale,

– Recomandarea R (2002) 5 cu privire la protecția femeii împotriva violenței în familie.

Aceste recomandări au fost făcute cu scopul de a defini unitar violența în familie în raport cu legislația statelor membre, precum și de a identifica factorul comun la nivel european cu privire la normele și procedurile legale aplicabile acetui tip de violență, atât cele penale cât și cele civile.

(2) În anul 1993, în cadrul Conferinței Mondiale a Drepturilor Omului de la Viena membii Organizației Națiunilor Unite au adoptat o declarație privind eliminarea violenței împotriva femeii sub toate formele, inclusiv cea conjugală, hărțuirea sexuală la locul de muncă, mutilarea genitală și prostituția forțată. Aceasă declarație conține și o definiție a violenței care include violența psihologică în sfera formelor de violență intrafamilială.

Un an mai tărziu Comisia pentru Drepturile Omului a desemnat un raportor special în sfera violenței în familie.Misiunea ce revenea acestuia era ca pe baza datelor adunate să să propună recomandări la nivel național, regional și internațional, în vederea eliminării violenței împotriva femeilor și a cauzelor acesteia.

Tot în 1994, în cadrul Conferinței internaționale desfășurată la Cairo, a fost abordată problema egalității dintre femei și bărbați privitoare la viața sexuală și reproducerea.

Urmare a dezbaterilor au fost propuse măsuri în vederea stopării traficului de femei și copii, măsuri având ca punct de plecare promovarea educației femeilor și stabilirea unor programe deprotecție a victimelor violenței în familie.

Aceleași probleme privitoare la violența intrafamilială au fost reluate în cadrul celei de a patra Conferințe Mondiale a Femeii, desfășurate la Beijing, în anul 1995.

În cadrul acestor dezbateri s-a acordat o atenție deosebită serviciilor medicale primare destinate femeilor victime ale violenței în familie, precum și strategiilor privind eliminarea violenței împotriva femeilor.

2.2. Incriminarea actelor de violență în familie și măsuri de protecție pentru victime în diferite legislații naționale

La nivel mondial, în ultimele decenii s-a manifestat un interes deosebit pentru prevenirea și stoparea violenței în familie.

Elementele relevante în acest sens comune turor legislațiilor sunt:

faptul că actele de violență în familie sunt considerate delicte și cad sub incidența prevederilor legii penale

faptul că persoanele aflate în aceste situații pot solicita și primi protecție din partea statului

În continuare vom expune cu titlu de exemplu câteva sisteme naționale ce conțin reglementări privitoare la violența în familie:

• Spania

În legislația spaniolă, dacă asupra unei persoane sunt comiseîn mod repetat acte de violență în familie acestea constituie o infracțiune distinctă de tortură și alte agresiuni împotriva integrității morale.

În Spania violența în familie se pedeapsește cu închisoarea cuprinsă între 6 luni și 3 ani, pedeapsă la care se pot adăuga altele distincte pentru acte de violență precum lovirea sau cauzarea de vătămări corporale.

De asemenea, instanța de judecată poate interzice agresorului să se apropie de domiciliul victimei sau să intre în contact cu aceasta pentru o perioadă de max. 5 ani.

Tribunalul Suprem spaniol a stabilit un precedent în anul 1995, când a fost recunoscut pentru prima oară infracțiunea de viol marital. În Spania, nu este necesară plângerea prealabilă a victimei pentru a începe procedurile împotriva agresorului. Dispunerea măsurilor de protecție a victimei și stabilirea dreptului de a ocupa domiciliul familial, se face numai de către judecător și numai dacă au fost inițiate proceduri de divorț sau separare.

Victimele beneficiază de asistență financiară dacă s-au aflat în incapacitate de muncă o perioadă mai mare de 6 luni sau dacă victima nu dispune de asigurare socială. În situația în care victima decedează, drepturile materiale revin victimelor indirecte ale violenței, de regulă copiilor.

Asistență se acordă de către instanță printr-o decizie definitivă, iar suma stabilită se raportează la salariul minim pe economie și la situația financiară a victimei. Atunci când situația financiară a victimei o impune, acesteia i se poate acorda asistență financiară temporară până la hotărârea definitivă a instanței.

În cazul în care instanța decide că nu s-a comis nici o infracțiune sau dacă prin decizie victima a primit despăgubiri statul poate solicita rambursarea asistenței temporare. Ministerul de Interne spaniol acordă asistență prin intermediul birourilor sale specializate de asistență. Mai toate comisariatele de poliție au în componență unități specializate în cazurile de violență în familie. În marile orașe există adăposturi pentru femeile agresate în familie care au părăsit domiciliul conjugal.

• Suedia

În Suedia, violarea integrității femeii a fost recunoscută ca infracțiune în anul 1998 și este încadrată în sfera infracțiunilor împotriva vieții, a libertății sau a infracțiunilor sexuale.. Infracțiunea comisă împotriva unei femei cu care agresorul a avut sau are o relație intimă este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 6 ani, putând fi majorată în caz de vătămare sau rănire. Violul marital este o infracțiune distinctă.

Procedura penală se poate declanșa la plângerea prealabilă a victimei sau la orice reclamație a unei persoane care deține probe că s-a petrecut un act de violență în familie. La felca și în cazul Spaniei pentru a se emite ordine de interdicție pentru agresor și pentru a proteja victima, este necesară începerea unui proces de divorț.

Și statul suedez acordă asistență victimelor violenței în familie. Fiecare comisariat de poliție poate pune la dispoziția victimelor un echipaj de intervenție în caz de urgență. Există chiar posibilitatea asigurării unei gărzi de corp pentru victimă și chiar i se poate oferi și posibilitatea de a-și schimba identitatea.

Din 1994, în Suedia există Centrul Național pentru Femeile Maltratate sau Violate. Aici, femeile pot primi ajutor medical de urgență și pot beneficia de servicii sociale de protecție din partea poliției și de consiliere juridică.

• Marea Britanie

În Marea Britanie, violența în familie nu constituie o infracțiune distinctă. Eventualele daune stabilite de către judecător în cadrul procesului, se vor baza pe legăturile dintre victimă și agresor.

Unele acte de violență conjugală pot fi încadrate la hărțuire, care constituie o infracțiune specifică. Violul în cadrul cuplului a fost definit ca infracțiune la începutul anilor ’90, iar sancțiunile variază în funcție de durata căsniciei. Nu este necesară plângerea victimei pentru începerea urmăririi penale împotriva agresorului.

Totodată legislația permite victimei solicitarea unui ordin de restricție pentru agresor sau ordonanțe cu privire la ocuparea domiciliului conjugal. Ordinele de restricție pot prevedea inclusive interdicția de a contacta victima telefonic.

Legislația britanică permite victimelor să solicite în instanță ocuparea în exclusivitate a domiciliului conjugal. Decizia este luată bazându-se pe mai multe criterii privind resursele financiare ale părților, conduita fiecăreia, de durata conviețuirii, de posibilele consecințe asupra copiilor etc.

Un astfel de ordin este valabil șase luni, cu posibilitatea de prelungire o singură dată, dacă nici unul dintre parteneri nu are drepturi de proprietate asupra locuinței. Dacă unul dintre parteneri are drepturi asupra locuinței, tribunalul poate include anumite clauze, cum ar fi plata unei anumite sume titularului de drepturi sau obligația de a repara și de a întreține locuința. În funcție de gravitatea agresiunii și dacă securitatea victimei o cere, agresorul poate fi arestat chiar dacă nu s-a emis încă un mandat de arestare.

Victimele violenței în familie beneficiază și în Marea Britanie de ajutor financiar, însă numai în cazul în care agresorul a fost urmărit penal și doar dacă victima nu mai locuiește cu el. Cuantumul ajutorului permite victimei realizarea de amenajări ale locuinței sau alegerea unui tip de asigurare de sănătate privat.

Asistența acordată victimelor, au fost create, în cadrul Ministerului de Interne, la nivelul comisariatelor de poliție, unități specializate în acordarea de asistență pentru victimele violenței în familie. Legea locuinței, intrată în vigoare în 1997, prevede obligativitatea comunităților locale de a asigura găzduire pentru victimele violenței conjugale, pe o perioadă de maxim 2 ani.

• Austria

În Austria, violența în familie nu face obiectul unor prevederi legale specifice, ci este încadrată la infracțiunile de lovire și vătămare corporală. Violul este prevăzut ca infracțiune începând cu anul 1989. În caz de violență conjugală, procedura penală se poate declanșa la fel ca și în cazul Marii Britanii la sesizarea oricărui cetățean care are dovezi că un astfel de act a avut loc. În cazul violului marital, dacă nu s-au produs vătămări grave procedura penală se declanșează în urma plângerii penale a victimei.

Legislația austriacă permite integrarea agresorului în programe de reeducare. Și în Austria legislația permite dispunerea de către judecător părăsirea domiciliului conjugal de către agresor, chiar dacă acesta este proprietarul locuinței. Dispozițiile sunt aplicabile și în situația în care victima a fost doar amenințată cu violența. Durata ordinelor de restricție nu poate depăși 3 luni. Pentru punerea în aplicare a acestor ordine, tribunalul poate face apel la forțele de ordine.

Forțele de ordine au posibilitatea de a acționa independent de decizia justiției, imediat ce a fost comis un act de violență. Începând cu anul 1996, legislația permite poliției să interzică agresorului accesul în domiciliul victimei, în cazul în care acesta pune în pericol viața, sănătatea sau libertatea acesteia.

Interdicția nu se referă numaila accesul în locuința victimei ci și la delimitarea unei arii sau a unor locuri clar specificate (de ex. în incinta școlii în care învață copiii sau la locul de muncă al victimei) în care agresorului îi este interzis accesul. Legislația austriacă permite poliției, în cazul actelor de violență care pun în pericol sănătatea sau libertatea victimei, să interzică agresorului accesul în locuința victimei. O astfel de interdicție este valabilă 10 zile, dar poate fi prelungită automat dacă victima a solicitat ordin de restricție.

Asistența socială acordată victimelor se manifestă prin obligația forțelor de ordine de a furniza victimei și agresorului note informative cu privire la drepturile pe care le au și de a informa despre caz biroul de intervenții care oferă asistență juridică gratuită. Totodată, sunt disponibile linii telefonice speciale pentru victime, cu program non stop.

• Portugalia

În Portugalia, din anul 1991, există o lege care protejează victimele violenței conjugale și care prevede și acordarea de asistență socială din partea statului. Din 1999, Portugalia beneficiază de un plan național de acțiune împotriva violenței conjugale care include și constituirea unei rețele de adăposturi pentru victime și acordarea de ajutor acestora.

Legislația portugheză pedepsește violența conjugală și violența exercitată asupra minorilor. De asemenea, este recunoscut violul marital. Agresorii conjugali pot fi pedepsiți cu închisoare de la 1 la 10 ani în funcție de gravitatea faptei, iar în cazul decesului victimei, autorul este pedepsit cu închisoare de la 3 la 10 ani. Autorul actului de violență poate fi obligat de asemenea să părăsească domiciliul conjugal.

Declanșarea procedurii penale se face numai după depunerea plângerii prealabile a victimei.

Însă, începând cu anul 1998, procedura penală poate fi declanșată și fără existența acestei plângeri dacă este în interesul victimei și dacă aceasta nu se opune începerii urmăririi penale. În cazul în care nu a fost intentat un proces de divorț, judecătorul nu poate decide nici o măsură de protecție a victimei.

Asistența socială acordată victimelor prin lege reprezintă un ajutor material acordat de stat în cazul în care victima se află în incapacitate de muncă timp de cel puțin 30 de zile sau dacă s-a pus în pericol viața sa și nu a obținut plata daunelor prin intermediul justiției. Ajutorul material încearcă astfel să acopere daunele suferite. Serviciile de asistență pentru victime includ adăposturi și reprezentare în instanță și sunt asigurate prin intermediul asociațiilor de protecție a victimelor.

• Canada

În Canada, unele categorii de violență, cum ar fi agresiunea sexuală sau hărțuirea sexuală sunt infracțiuni sancționate de Codul penal. În ultimii ani însă, au fost luate măsuri noi privitoare la violența în familie, care stabilesc pedepse pentru hărțuire de la 5 la 10 ani.

O altă lege a modificat Codul penal având ca scop facilitarea participării victimelor și a martorilor la procesele de justiție penală. Scopul acestor măsuri a fost acela de a asigura o protecție cât mai bună a victimelor.

O altă prevedere se referă la întărirea dispozițiilor privitoare la hărțuire prin obligarea instanțelor de a considera nerespectarea unei ordonanțe preventive drept o circumstanță agravantă în condamnarea unui contravenient. În plus, în unele provincii s-au pus în acțiune măsuri legislative specifice împotriva violenței în familie prin asigurarea de măsuri de protecție a victimelor, precum ordonanțele de urgență.

• Statele Americii Latine

Exemplul Americii Latine este un exemplu de urmat pentru cazul statelor cu o legislație puternică în combaterea violenței în familie, numai că are un impact minor asupra fenomenului. Statele Americii Latine au adoptat o legislație extrem de severă în privința violenței conjugale împotriva femeii.

Mișcarea femeilor din America Latină pentru combaterea violenței împotriva femeii este una dintre cele mai avansate și mai active din lume. Statele Americii Latine au fost primele care au ratificat Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii și primele care au formulat un instrument legal special destinat eradicării violenței.

Tot aceste state au adoptat legi specifice privind violența în familie, care includ în definiția legală a violenței în familie și abuzurile psihologice, element inovator și caracteristic abordărilor moderne ale violenței în familie. Totuși, America Latină rămâne o regiune cu un nivel înalt al incidenței cazurilor de violență în familie. Statisticile Fundației Mexicane pentru Sănătate relevă faptul că 60% dintre cele 6 000 de femei care au murit în mod violent aveau vârsta sub 13 ani, cea mai mare parte fiind victime ale violenței în familie. Studiile fundației au arătat de asemenea că aproximativ 25 000 de copii mexicani au suferit abuzuri psihologice sau fizice din partea părinților sau a rudelor.

3. Dispozițiile legii penale referitoare la fenomenul violenței în familie

Codul penal român nu definește conceptul de violență în familie. Deși legea specială nr. 217/2003 cu privire la violența în familie oferă o astfel de definiție, aceasta nu stabilește o categorie nouă de infracțiuni de violență în familie.

Articolul 1 din legea nr. 217 /2003 enumeră în schimb tipurile de infracțiuni din Codul penal care ar putea fi considerate infracțiuni de violență în familie. Cu privire la aceste infracțiuni, legea nu prevede proceduri sau sancțiuni specifice, iar cauzele având ca obiect aceste infracțiuni sunt soluționate în conformitate cu prevederile Codului penal și cele ale Codului de procedură penală.

3.1. Categoriile de infracțiuni prevăzute de Codul penal

Legea nr. 217/2003, conține o listă a infracțiunilor prevăzute de Codul penal care pot constitui fapte de violență în familie. Codul penal face o clasificare a acestor infracțiuni în funcție de relațiile sociale ocrotite prin norma de incriminare:

a) infracțiuni contra vieții care vizează ocrotirea relațiilor sociale referitoare la dreptul persoanei la viață:

– infracțiunea de omor calificat prevăzută de articolul 175;

– infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de articolul 176;

– infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii prevăzută de articolul 179.

b) infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății care vizează ocrotirea relațiilor sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate:

– infracțiunea de loviri sau alte violențe prevăzută de articolul 180;

– infracțiunile de vătămare corporală și vătămare corporală gravă (articolele 181 și 182);

– infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de articolul 183;

– infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de articolul 184.

c) infracțiuni contra libertății persoanei care vizează, în principal, ocrotirea relațiilor sociale referitoare la aspecte ale dreptului la libertate (libertatea fizică, libertatea de acțiune, libertatea morală, inviolabilitatea domiciliului, a secretului corespondenței, a secretului profesional etc.):

– infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de articolul 189;

– infracțiunea de sclavie prevăzută de articolul 190;

– infracțiunea de supunere la muncă forțată sau obligatorie prevăzută de articolul 191;

– infracțiunea de amenințare prevăzută de articolul 193;

– infracțiunea de șantaj prevăzută de articolul 194.

d) infracțiuni privitoare la viața sexuală care vizează, în principal, ocrotirea relațiilor sociale referitoare la viața sexuală și, în subsidiar, alte relații sociale (libertatea morală, integritatea corporală sau sănătatea etc.):

– infracțiunea de viol prevăzută de articolul 197;

– infracțiunea de act sexual cu un minor prevăzută de articolul 198;

– infracțiunea de corupție sexuală prevăzută de articolul 202.

e) infracțiuni contra demnității care vizează ocrotirea relațiilor sociale privitoare la demnitatea persoanei, atât din punct de vedere subiectiv cât și din punct de vedere obiectiv:

– infracțiunea de insultă prevăzută de articolul 205;

– infracțiunea de calomnie prevăzută de articolul 20617;

f) infracțiuni contra patrimoniului care vizează, în special, ocrotirea relațiilor sociale privitoare la patrimoniu:

– infracțiunea de tâlhărie prevăzută de articolul 211.

g) infracțiuni contra familiei care vizează ocrotirea relațiilor privitoare la conviețuirea în cadrul familiei:

– infracțiunea de abandon de familie prevăzută de articolul 305;

– infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de articolul 306;

– infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută de articolul 307.

h) infracțiuni contra sănătății publice care vizează ocrotirea relațiilor de conviețuire socială ce privesc sănătatea publică:

– infracțiunea de contaminare venerică și transmitere a sindromului imuno-deficitar dobândit prevăzută de articolul 309.

i) infracțiuni privitoare la asistența celor aflați în primejdie care vizează ocrotirea relațiilor de conviețuire socială referitoare la asistența celor aflați în primejdie:

– infracțiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji prevăzută de articolul 314;

– infracțiunea de lăsare fără ajutor prevăzută de articolul 315;

– infracțiunea de lăsare fără ajutor prin omisiunea de înștiințare prevăzută de articolul 316.

j) infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială care vizează ocrotirea relațiilor de conviețuire socială privind libertatea conștiinței, liniștita folosință a locuinței, bunele moravuri și liniștea publică precum și alte relații ce nu au o reglementare specială în alt capitol:

– infracțiunea de împiedicarea libertății cultelor prevăzută de articolul 318.

Pe lângă enumerarea de mai sus, articolul 1 alineat 2 din legea nr. 217/2003 precizează că ar putea fi incidente, pentru fapte vizând violența în familie, și alte asemenea infracțiuni prevăzute în Codul penal, fără a determina sfera acestora. Grupul de lucru a identificat următoarele infracțiuni, cu condiția să existe o relație de rudenie între victimă și făptuitor:

(a) infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de articolul 192;

(b) infracțiunea de violare a secretului corespondenței prevăzută de articolul 195;

(c) infracțiunea de perversiune sexuală prevăzută de articolul 201;

(d) infracțiunea de furt pedepsit la plângerea prealabilă prevăzută de articolul 210;

(e) abuzul de încredere prevăzut de articolul 213;

(f) distrugerea prevăzută de articolul 217;

(g) tulburarea de posesie prevăzută de articolul 220.

3.2. Specificitatea legii nr. 217/2003

Potrivit articolelor 3 și 4 ale legii nr. 217/2003, elementul distinct care definește o infracțiune de violență în familie îl constituie existența unei relații (de familie sau de fapt) între victimă și făptuitor. Legea face referire la „soț, rudă apropiată sau persoana care a stabilit cu făptuitorul relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, dovedite pe baza anchetei sociale.” Legea nr. 217/2003 face trimitere la definiția „rudelor apropiate” prevăzută de Codul penal, dar extinde totodată aplicabilitatea acesteia la persoane care au stabilit relații similare celor dintre soți sau dintre părinți și copii.

În consecință, legile în vigoare prevăd două definiții distincte ale noțiunii de „membru de familie.”

Coexistența celor două definiții juridice a fost interpretată diferit de către membrii grupului de lucru.

Opinia majoritară s-a raliat practicii actuale a celor mai multe instanțe care dau o interpretare strictă Codului penal. Opinia minoritară se pronunță în favoarea unei interpretări mai flexibile a prevederilor legale. Aceste opinii sunt analizate în cele ce urmează.

La definirea infracțiunilor, Codul penal nu ține seama de relațiile dintre victimă și făptuitor, cu excepția articolelor 180 și 181 care incriminează lovirea și vătămarea, precum și violența împotriva membrilor de familie și prevăd sancțiuni mai aspre. Definiția noțiunii de „membru de familie” din Codul penal este una strictă20. În afară de aceasta, chiar și atunci când Codul penal permite dispunerea unor sancțiuni mai aspre datorită relațiilor de familie dintre victimă și făptuitor (de exemplu, circumstanțele agravante conform articolului 75, alineat 1, litera b) din Codul penal21), interpretarea este tot una strictă, datorită definiției relațiilor de rudenie din Codul penal.

Prin urmare, în practică, violența împotriva membrilor de familie continuă să fie sancționată în conformitate cu Codul penal, iar definiția extinsă din legea nr. 217/2003 nu este aplicată. Categoriile de persoane care pot fi considerate victime ale violenței în familie potrivit Codului penal sunt mai restrânse decât cele prevăzute de legea nr. 217/2003. Astfel, potrivit Codului penal, următoarele infracțiuni nu pot fi considerate acte de violență în familie:

(i) infracțiuni împotriva unei rude apropiate care nu conviețuiește și nu gospodărește împreună cu făptuitorul;

(ii) infracțiuni împotriva persoanelor care au stabilit relații similare celor dintre soți sau dintre părinți și copii, dovedite prin anchetă socială.

O opinie minoritară interpretează prevederile legale ale legii nr. 217/2003 ca prevederi speciale care extind definiția de „membru de familie” din articolul 1491. Prin urmare, definiția dată de articolele 3 și 4 ale legii nr. 217/2003 este avută în vedere la aplicarea circumstanțelor agravante prevăzute de articolul 75, alineat 1, litera b). Cu toate acestea, potrivit practicii curente, când constată infracțiuni de violență în familie, cele mai multe instanțe din România fac referire la Codul penal, fără a menționa prevederile Legii nr.217/2003. Prin urmare, de lege ferenda, definiția „membrilor de familie” dată de articolul 1491 al Codului penal ar trebui modificată astfel încât să includă și rudele apropiate care nu locuiesc și nu gospodăresc împreună cu făptuitorul și persoanele care au stabilit relații similare celor dintre soți sau dintre părinți și copii, dovedite prin intermediul anchetei sociale.

3.3. Noi reglementări privind violența în familie

În data de 8 martie 2012 președintele României a semnat decretul pentru promulgarea Legii privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

În proiectul de lege sunt enumerate toate tipurile de violență care se pot produce într-o familie și care vor fi incriminate: violență verbală, psihologică, fizică, sexuală, socială sau spirituală. Cu alte cuvinte, soțul nu are voie să o tragă de păr pe soție, să o bruscheze, să o înjure, să o bată, să afișeze arme în mod ostentativ în prezența ei, să o neglijeze sau să recurgă la acte de gelozie.

Totodată sunt reglementate și drepturile victimei în cazul în care asupra ei sunt manifestate acte de violență.Victima va beneficia de asistență juridică gratuită, de asemenea va primi servicii de asistență socială, medicală, consiliere, reabilitare, reintegrare, toate acestea gratuit.

Practic, victima violenței este ajutată din toate punctele de vedere, important este ca ea să recunoască acele acte violente care se produc asupra sa. Mai mult decât atât, victima are dreptul de a solicita instanței un ordin de protecție cu caracter provizoriu, iar agresorului i se poate interzice să rămână sau să se reîntoarcă în locuința comună, acestuia i se pot imputa unele costuri, cum sunt cele medicale, cheltuielile de judecată, cele generate de adăpostirea victimei.

O măsură și mai drastică este restricția agresorului, ce prevede evacuarea de la domiciliul comun, păstrarea distanței de minim 200 de metri față de persoana vătămată, fie în jurul locuinței, fie la locul de muncă, interzicerea oricărui contact telefonic sau al corespondenței.

Sancționarea agresorului va fi amenda între 1.000 și 5.000 lei pentru refuzul primirii în adăpost sau refuzul de a acorda asistență medicală victimelor sau amendă între 500 și 1.000 lei pentru încercarea agresorului de a pătrunde în incinta adăpostului în care se află victima.

Astfel după cum putem observa prin promulgarea acestui proiect țara noastră nu face altceva decât să se alinieze statelor a căror legislație în materie am prezentat-o mai sus. Deși apărute cu câțiva zeci de ani în urmă salutăm apariția noutăților legislative care vor avea ca efect principal descurajarea săvârșirii infracțiunilor conjugale.

CAPITOLUL 4

CONSIDERATII MEDICO-LEGALE PRIVIND VIOLENȚA ÎN FAMILIE

Amploarea fenomenului violenței în familie reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care trebuie să se confrunte societatea contemporană, inclusiv România. Medicina legală are rolul de a ajuta justiția în demersurile efectuate de către aceasta de a înlătura efectele violenței intrafamiliale prin stabilirea cât mai exactă a efectelor acesteia. Astfel vom prezenta in cuprinsul acestui capitol diferite traumatisme stabilite de medicina legală generală cese regăsesc foarte des în violența intrafamilială

Medicina legală a traumatismelor cranio-cerebrale prin lovire

Traumatismele cranio-cerebrale sunt printre cele mai frecvente situații în cazul violenței intrafamiliale. Frecvența lor ajunge până la 70% din totalul traumatismelor corporale.

Pentru a se putea realiza o calificare juridică a faptei, în cadrul obiectului infracțiunii, se vor analiza următoarele aspecte specifice:

Realitatea traumatismului

leziunile scalpului se observă au un aspect de plagi contuze, liniare sau plesnite. În situația în care prezența unei lovituri nu se observă acest lucru se poate explica fie prin protejarea capului, fie prin resorbția în timp a infiltratului hemoragic;

prezența unei fracturi craniene de tip înfundare; în această situație fractura poate fi deprimată cominutivă (când ia forma deprimată unică sau cu mai multe fragmente) sau liniară, unică sau multiplă, cu îndepărtare a fragmentelor de fractură. având în vedere faptul că violența în familie se manifestă și împotriva copiilor trebuie menționat faptul că în cazul acestora, dtorită elasticității oaselor, sunt frecvente infundările osoase în minge de ping-pong;

leziunile meningeale sub formă de hematoame extradurale (între os și dura mater), subdurale (între dura mater și creier) și hemoragii subarahnoidiene. În cazul persoanelor adulte, în 99% dintre cazuri, hematoamele extradurale coincid cu o fractura iar în cazul copiilor, hematoamele extradurale sunt excepționale și nu se asociază cu fracturi în cele mai multe cazuri, fapt datorat elasticității oaselor;

leziuni cerebrate cu aspect de contuzii la locul lovirii sau în partea opusă impactului și dilacerari cerebrale;

leziuni secundare traumatismelor capului, cum ar fi edemul cerebral, hemoragiile tip Duret în trunchiul cerebral;

leziuni terțiare de tipul complicațiilor posttraumatice (meningite, abcese cerebrale etc.);

complicații ale traumatismului cranio-cerebral la nivelul altor organe (pulmon, cord etc.).

B. Felul morții – violentă în cazul lovirii, accidentelor și sinuciderii

Moartea poatefi calificată ca fiind violentă numai după analiza corectă a leziunilor pentru a deduce forma și mecanismul lor de producere

C.Cauza morții prin traumatismele cranio-cerebrale.

În situația în care leziunile, prin ele însele, duc la deces după o stare de comă, indiferent de durata acesteia cauza morții este primară. Dacă, însă decesul survine în urma unor complicații cerebrale ale traumatismului (de exemplu, infecții) sau prin “creier visceral” (bronhopneumonie) cauza morții este secundară.

D. Data lovirii

Aceasta se va aprecia în funcție de intensitatea infiltratelor sangvine în țesuturile pericraniene și în diploe (tesutul spongios al calotei) și după aspectul hematoamelor meningeale (de exemplu, gradul de coagulare/comprimare a hematoamelor extradurale),

În primele trei-patru zile sunt hematoame acute, între patru și 14 zile încep să-și facă o capsulă conjunctivă si, în final, după 14-20 de zile sângele se resoarbe și în locul său rămâne un lichid clar sau după luni de zile capsula se calcifică.

E. Data morții – se stabilește după regulile generale menționate mai sus

F. Gravitatea leziunilor – ține de cantitatea de energie cinetică eliberată de obiectul contondent (sau de cădere) asupra capului.

La persoane în vârstă sau cu anumite leziuni meningo-cerebrale prealabile, traumatismele, deși mai puțin intense, pot determina leziuni endocraniene grave.

În funcție de gravitatea leziunilor, moartea poate surveni imediat sau tardiv.

G.Caracterul vital al leziunilor se apreciază prin infiltratele sangvine pericraniene, prin infiltratele sangvine din diploe, prin sângele coagulat sau prin prezența hidromei din hematoamele meningeale.

Latura obiectivă a infracțiunilor produse prin lovirea capului implică rezolvarea următoarelor probleme:

A.Obiectul vulnerant – lovirea capului poate avea loc cu obiecte contondente, obiecte tăioase sau arme de foc.

Lovitura produce asupra scalpului o plagă contuză, mai mare sau mai mica, în functie de forma obiectului ce poate merge uneori până la pierderi de substanță tegumentară.

Orice lovire a capului lasă o urmă lezională fie pe partea internă fie pe cea internă a scalpului.

Obiectele cilindrice sau cu muchii produc, prin lovire, o categoric de plăgi contuze numite plăgi plesnite, care, se aseamnă cu cele taiate sau despicat, fapt ce poate provoca cofuzii.

Un obiect contondent de formă geometrică își poate imprima forma de pielea neparoasă a capului sub forma unei excoriații sau echimoze regulate, fapt ce constituie o leziune-marker și ajută la identificarea obiectului vulnerant.

Obiectele geometrice cu suprafata sub 4 cm2 vor produce înfundări, cele cu suprafața între 4 și 16 cm2 vor produce fracturi cu înfundare, iar pobiectele de peste 16 cm2 fracturile pot lua formă neregulată.

Totodată în cazul leziunilor prin lovire a capului denivelările duc la împingerea fragmentelor osoase către interior.

B.Cauza leziunilor poate fi foarte variată, în funcție de agentul vulnerant.

Cel mai frecvent întâlnite contuzile cu margini neregulate, cu corpi străini în fundul plăgii, cu pierderi de substanță tisulară sau sub formă de plăgi plesnite, liniare și cu margini relativ netede

C. Numărul leziunilor se deduce din numărul de focare infiltrative pericraniene, din numarul de fracturi

Din numărul de leziuni și din modul lor de producere se va deduce cu certitudine numărul de loviri exercitate asupra capului.

Trebuie menționat faptul că există situații în care deși ne aflăm în prezența unei singure lovituri, se pot produce și leziuni la distanță, prin contralovitură. În aceste împrejurări nu trebuie să afirmăm în mod eronat că există mai multe lovituri.

D. Succesiunea leziunilor în timp se apreciază pe baza a două elemente :

– intensitatea infiltratelor sangvine – intensă în lovirile cu circulație sangvină conservată, reduse atunci când circulația sangvină scade în tensiune și absente dacă nu există circulație sangvină;

– traiectelor de fractură liniară, în baza regulii că traiectele lovirilor posterioare se opresc întotdeauna pe traiectele de fractură ale lovirilor anterioare.

Astfel, din punctul de vedere al succesiunii leziunilor, vom întâlni leziuni primare produse de impact, leziuni secundare traumatice, care se produc într-un interval mai scurt de timp și leziuni terțiare, ce se produc, de regulă, după un interval mai lung de timp.

E. Mecanismul de producere a leziunilor cranio-cerebrale

Leziunile cranio-cerebrale se pot produce prin mecanisme directe de accelerație (capul în repaus este lovit de un obiect în mișcare), prin decelerație (capul în mișcare se lovește de o suprafață dură statică) și mixte (accelerație urmată de decelerație, adică lovire urmată de cadere).

De asemenea se pot aceste leziuni se pot produce prin mecanisme indirecte, cum ar fi accelerația și decelerația fără impact (mecanism în lovitura de bici) și prin mecanisme indirecte, cu impact extracranian (lovirea bărbiei poate produce o fractură de baza de craniu).

În esență, mecanismul de lovire se va afirma prin existența tuturor leziunilor pericraniene, osoase, meningeale și cerebrale în același plan. Astfel, sub plaga contuză pericraniană se va afla fractura craniană, sub fractura hematomul subdural și sub acesta contuzia sau dilacerarea cerebrală, dacă este vorba despre o lovire fără cădere sau cu cădere pe o suprafață amortizantă.

În cazul căderilor simple, favorizate de factori externi sau interni, se întâlnesc leziuni pe zonele proeminente ale neurocraniului sau orocraniului, la nivelul pericraniului, sub aceste leziuni o fractură craniană, dar pentru că în cădere vibrarea creierului în cavitatea craniană închisă este mult mai accentuată, leziunile meningeale și cerebrale se vor localiza în partea opusă impactului

Pecale de consecință, în căderi leziunile nu vor apărea în același plan ca în lovirile active, ci vor fi bipolare, la locul impactului și prin contralovitura la locul opus impactului.

De menționat că la copii, în cadere, leziunile controlaterale, de regulă, lipsesc datorită elasticității oaselor craniene și nesudării definitive a acestor oase.

În cazul loviturilor mixte vom constata ambele tipuri de leziuni atât de aceeași parte, cât și leziuni de partea opusă lovirii.

În ce privește căderile, acestea se pot produce de la același nivel (din poziție staționară, din mers sau din fugă) și de la înălțime (precipitare), când căderile de până la cinci metri produc, de regulă, leziuni ale membrelor, de la circa 10 metri produc leziuni ale organelor interne, iar cele de la peste 10 metri produc leziuni distinctive intinse, când doar pielea rezistă. În aceste circumstanțe, se va ține cont că la femei leziunile vor fi predominant pe jumatatea inferioară a corpului, deoarece ele cad pe fese, jumatatea inferioară a corpului fiind mai grea decât cea superioară, spre deosebire de bărbați, care, de regulă, cad cu capul în jos, jumatatea superioară a corpului fiind mai grea decât jumatatea inferioară.

F. Legatura medico-legală de cauzalitate între lovire și deces

Aceasta legătură de cauzalitate poate fi directă când lovirea și leziunile consecutive duc la deces sau indirectă, când între o lovire de intensitate redusă și deces se interpun diferite condiții, cel mai frecvent întâlnite fiind existența unor boli meningocerebrale prealabile sau momentul solicitării asistenței terapeutice și calitatea ei.

În ce privește decul violent datorat unei cauze directe, acesta poare fi primar, când leziunea, prin ea însăși, este letală, sau secundar, când leziunea primară a determinat o complicație ce are ca urmare decesul.

În ceea ce privește subiectul infracțiunii, pe lângă identificarea victimei și a autorului după și a responsabilității acestuia sau a contribuției victimei la o astfel de lovire, se vor analiza și următoarele probleme specifice:

A. Direcția de lovire de unde se poate deduce relația victimă-agresor

Capul potate fi lovit din opt direcții diferirte: din față, din spate, lateral și oblic anterior sau oblic posterior.

Direcția de lovire se va deduce din localizarea leziunii pericraniene și a fracturii craniene, precum și din gradul de dehiscență a fracturilor, acestea fiind mai dehiscente la locul impactului, dehiscența pierzându-se către celalalt capăt al fracturii.

B. Aptitudinea de a efectua unele reacții supravitale

Prin aceste reactii se explică lovirea victimei într-un anumit loc și găsirea ei în altul sau moartea după un interval lung de timp. Aptitudinea de a efectua reacții supravitale depinde de durata intervalelor lucide dintre lovire și instalarea comei sau de constituirea hematoamelor meningeale.

C. Subiectul activ va fi expertizat în vederea evaluării discernamantului său față de fapta savârșită

În privința laturii subiective, se vor rezolvă urmatoarele probleme :

A. Preterintenția

Când o lovire banală a capului, pe un fond patologic, poate determină o leziune meningocerebrală sau poate precipita o leziune patologică sau atunci când o lovire banală duce la o cădere ce explică moartea prin leziunile de cadere.

Mobilul lovirii

În general este vorba de un mobil de competența organelor de anchetă (conflict, răzbunare, tâlhărie etc.), însă poate fi și de competenta expertului: motivații patologice delirante, halucinatorii etc., care pot lăsa impresia unor mobiluri conștiente sau se pot localiza în intervalul dintre recăderile unei boli psihice.

Problema formei medico-legale de moarte prin lovirea capului,

În această privință este necesar a se stabili dacă decesul a fost violent ori patologic, iar dacă a fost violent, trebuie stabilit dacă este vorba de crimă, sinucidere sau accident,

O moarte patologică printr-o lovire a capului are loc după pierderea cunoștintei urmată de cădere, cand pentru moartea patologică va pleda existența unor cauze ale leziunilor constatate (ca, de exemplu, ale hipertensiunii arteriale și anevrismelor, ce produc frecvent hemoragii subarahnoidiene, ale leziunilor de pahimeningită, ce produc hematoame subdurale patologice, ale leziunilor de ateroscleroza cerebrală, ce produc, mai frecvent, hematoame intracerebrale sau hemoragii cerebrale cu sediu capsulo-striat etc.).

În ceea ce privește sinuciderile prin precipitare de la înălțime, se vor corobora antecedentele psihiatrice cu morfologia leziunilor și caracterul lor vital, putând exista precipitări ambigue ce dovedesc aruncarea cadavrului de la înălțime.

Medicina legală a leziunilor prin arme albe

Armele albe sunt obiecte cu lama strălucitoare (cuțite) care produc o serie de leziuni tipice și frecvente ca mod de agresiune.

În funcție de forma și dimensiunea leziunii produse armele albe pot fi obiecte înțepătoare (cuie, stilete, ace etc.), obiecte despicătoare (topoare, harleje, sape) și tăioase (satâre) sau înțepător-taioase (cuțite cu o muchie sau cu ambele muchii tăioase, baionete).

În general, obiectele înțepătoare produc plăgi înțepate (punctiforme), cele despicate produc plăgi despicate cu marginile mai mult sau mai puțin netede, în funcție de gradul de ascuțire al lamei (cu muchia, aceste obiecte produc leziuni contuze), iar obiectele întepător-taioase produc plăgi tăiate, penetrante sau nepenetrante, cărora li se descriu o lungime, o adâncime, marginile, unghiurile etc.

Principala caracteristică a plagii tăiate este aceea că marginile ei sunt netede și nu pot fi confundate cu alte leziuni.

Problemele medico-legale ce privesc obiectul infracțiunii prin arme albe:

A. Realitatea leziunilor

Așa cum deja am menționat o leziune tăiată, despicată sau înțepată nu se poate confunda cu nici o altă leziune.

B. Felul morții va fi întotdeauna de tip violent.

C. Cauza morții poate fi primară:

– hemoragii, externe sau interne prin intersectarea unor vase de către plaga. Trebuie precizat faptul că pierderea a 50% (peste 2,5 1) din masa sangvină devine letală în lipsa unei hemostaze. La pierderi de 70%, moartea se produce brutal (rapid), prin ischemie (lipsă de irigare) cerebrală;

– în plăgile inimii, moartea se produce prin acumularea sângelui în pericard și prin blocarea contracțiilor cordului, ce se realizează la acumularea a circa 300-400 ml de sânge în această cavitate;

– în plăgi ale gâtului, sângele ce provine din vasele gâtului poate fi aspirat în căile respiratorii și poate produce o asfixie mecanică printr-un fel de înec în propriile lichide. De asemenea, în aceste cazuri, din cauza presiunii negative a cavității toracice, aerul poate să pătrundă în aceste vase și să producă o embolie gazoasă, care, la 10-20 nil de aer, blocheaza vasele cordului sau vasele cerebrale și, astfel, produce decesul.

Frecvent, cauza morții este și secundară, cum ar fi infectarea plăgilor.

D. Data lovirii – se deduce din evoluția leziunii primare către infectare sau cicatrizare.

E. Data morții – se apreciază după regulile generale

F.Gravitatea leziunilor – se apreciază în funcție de caracterul lor penetrant și deci, din atingerea organelor vitale

Prin urmare interesectarea cordului, pulmonului sau a creierului conferă leziunilor gravitate maximă, ca și interesectarea unor vase de calibru mare (aorta, carotida, penis în erecjie).

G. Caracterul vital al leziunilor se deduce după regulile generale menționate.

Latura obiectivă a infracțiunilor comise prin arme albe implică rezolvarea următoarelor probleme:

A. Obiectul ce a produs rana

Obiecte ințepătoare în funcție de forma lor, produc plăgi înțepate în formă de frunză de salcie (obiectele cilindrice), în formă de stea în trei, patru sau șase colțuri etc. (obiecte înțepătoare triunghiulare, hexagonale etc.).

Obiectele despicătoare produc plăgi despicate, profunde, grave, care pot afecta tegumentele, iar dacă subiacent a afectat și osul, acesta va suferi o fractură cominutivă produsă cu lama obiectului.

Obiectele întepător-tăioase vor produce plăgi care permit identificarea lor în următoarele limite:

– dacă obiectul intersectează un os lat (calota craniană, omoplat, coxal), dimensiunea în lungime a fracturii corespunde dimensiunii în lațime a lamei obiectului.

– pe un cuțit suspect de a fi produs o plagă tăiată/înțepat-tăiată pot rămâne urme de sânge (corespunzatoare cu grupa și sexul victimei) sau urme de țesut (de exemplu, de țesut hepatic, într-o plagă a ficatului);

– pe tegumente, dimensiunile plăgii corespund dimensiunilor maxime în lațime ale lamei cuțitului, care poate fi însă mai mic, producând o plaga mai mare prin mișcarea cuțitului în rana sau prin mișcarea victimei, dar nicidecum mai mare decât lungimea la exterior a plăgii.

Dimensiunile în lungime ale cuțitului se apreciază prin faptul că dimensiunile canalului plăgii corespund dimensiunilor minime în lungime ale unui cuțit, acesta, de regulă, nepenetrând în totalitate.

B. Din punctul de vedere al cauzei, leziunile produse prin arme albe nu pot fi confundate cu alte tipuri de leziuni

C. Numarul leziunilor

Acest număr de leziuni obligă la individualizarea fiecărei răni printr-o descriere proprie, precum și la aprecierea dimensiunilor obiectului din explorarea plăgilor, pentru a conchide dacă a fost posibil ca rănile să fi fost produse cu un același obiect sau cu obiecte diferite și a stabili, astfel, autoratul sau coautoratul la infracțiune.

D. Succesiunea leziunilor în timp se deduce din gravitatea lor, precum și din caracterul lor vital sau postvital, când unele ar fi fost produse după moarte.

E. Mecanismul de producere a leziunilor implică frecvent lovirea activă

În cazul căderii într-un obiect tăios pentru a obține o plagă pentrantă responsabilă de moarte este necesară o fixare prealabilă a obiectului în care se cade sau se împinge corpul. În situația în care victima cade în cuțitul pe care îl avea în mână, acesta, de obicei, alunecă și nu are capacitatea de a penetra.

F. Legatura cauzală dintre lovire și deces se rezolvă după regulile generale anterior expuse

Privind subiectul infracțiunii se analizează:

A. Identificarea autorului – se poate face după leziunile în apărare lăsate de victimă pe corpul său (plăgi mușcate, excoriații produse prin mijloace contondente sau plăgi produse prin alți agenți vulneranți).

B. Relația victimă-agresor și direcția de lovire – se rezolvă după regulile generale menționate.

C. Posibilitatea apariției unor reacții supravitale – este posibilă în funcție de gravitatea păgilor.

D. Starea psihică a autorului faptei – implică o expertiză psihiatrico-legală.

Latura subiectiva a infracțiunii implică investigarea următoarelor aspecte :

A. Mobilul infracțiunii,- se poate deduce din multitudinea plăgilor și starea mintală a autorului.

Cu titlu de exemplu menționăm că un psihotic epileptic sau schizofrenic va produce multiple leziuni, atât în timpul vieții, cât și după moarte.

B. Forma medico-legală de moarte se rezolvă după următoarele criterii:

– plăgile tăiate palmare au o semnificație de prindere a cuțitului în aparare și pledeaza pentru omor;

– plăgile tăiate ale părților dorsale ale mâinilor semnifică acoperirea feței și se produc, de asemenea, în cazul infracțiunii de omor;

– plăgile orizontale ale gâtului, mai profunde într-o parte, după cum victima este dreptace sau stangace, atestă sinuciderea, ca și multitudinea încercărilor prin evidențierea unor plăgi superficiale;

– plăgile neregulate ca dispoziție ale gâtului pledează pentru omucidere.

Sinuciderea prin arme albe va fi demonstrată de:

– antecedentele depresive și tentativele de suicid din antecedentele subiectului;

– actele preparatorii efectuate de victimă și constatate la fața locului (descheierea hainelor, sinuciderea în oglindă, lăsarea unei scrisori etc.);

– accesibilitatea victimei la rană – de regulă, plăgile autoagresive se localizează în zone accesibile victimei (fața, gât, regiune precordială, abdomen) și, excepțional, prin manopere special efectuate, în zone inaccesibile;

– multitudinea plăgilor taiate, localizate în aceeași regiune atestă sinuciderea;

– existența unor leziuni de ezitare manifestate sub forma unor multiple leziuni superficiale (leziuni-santinelă) ce înconjoară o leziune letală, este, de asemenea caracteristică autoagresiunii.

Medicina legala a împușcării

Inventarea armelor artificiale, ce au depășit enorm de mult mijloacele naturale de apărare și atac cu care a fost dotat omul de natura, a crescut riscul agresiunii ce merge astăzi până la riscul unei morți filogenetice. Etologii afirmă că este mai ușor să agresezi un om pe care nu îl cunoști, așa cum se realizează prin armele de foc, de la distanță. Această violență de la distanță, inventată de om, pune și dificile probleme practice de soluționare legală a unor cazuri individuale sau colective.

Acțiunea armelor de foc depinde de tipul de armă, și de puterea lor distructivă, ce depinde de:

– puterea de penetrație, maximă la proiectilele supersonice și dependentă de viteză, deci de forță cinetică ce le animează;

– materialul din care este construit glonțul și care, în exterior, ca și în corp, poate suferi deformări;

– unghiul de impact cu care glonțul abordează corpul;

– densitatea țesuturilor în care gloanțe cu viteze de peste 300 m/s și presiuni de peste 2000 de atmosfere produc adevărate explozii ale organelor cavitare îndeosebi.

În cadrul obiectului infracțiunii de omor prin arme de foc interesează:

A. Realitatea leziunilor

Specificul leziunilor de împușcare este conferit de acțiunea factorilor primari (glonț și fragmente din glonțul fragmentat) și de acțiunea factorilor secundari, în împușcările din zona lor de acțiune (pulbere nearsă, pulbere arsă, flacară și gaze). Aceste elemente se materializează în leziuni specifice, practic inconfundabile cu alte tipuri de leziuni, cum ar fi orificiul de intrare, orificiul de ieșire, canalul glonțului, imaginile de tatuaj propriu-zis sau de tatuaj estompat etc.

B. Felul morții va fi întotdeauna de tip violent. Chiar dacă împușcarea s-ar interfera cu o boala oarecare, rolul împușcării în determinismul morții nu va putea fi neglijat.

C. Cauza morții constă în leziuni primare de atingere a organelor vitale sau în leziuni secundare ce complică leziunile primare (cauze primare și secundare).

D. Data împușcării – se aplică aceleași reguli generate de stabilire.

E. Data morții, de asemenea.

F. Gravitatea leziunilor se apreciaza ca la orice tip de violență și din aceasta se va deduce, cu valoare contributivă, forma omorului (simplu, calificat, deosebit de grav, din culpa sau cu preterintenție).

H. Caracterul vital al leziunilor este exemplificat în situațiile judiciare expuse mai sus.

În ceea ce privește latura obiectivă, ca exprimând, sub aspect judiciar, doar acțiunea directă, indirecta și legatura cauzală a condiției sine qua non, această latura a infracțiunii poate fi lărgită prin rezolvarea următoarelor probleme:

A. Obiectul cu care s-a produs agresiunea, arma de foc, se identifică după aspectul patognomonic al leziunilor produse de o astfel de armă. Glonțul (factor primar sau principal) produce un orificiu de intrare care are următoarele caracteristici morfologice :

– are o formă dependentă de distanța de împușcare și unghiul de impact.

– orificiul de intrare reprezintă un minus tisular (o pierdere de substanță tegumentară), deoarece la viteze subsonice el produce o distrugere a pielii, ale cărei fragmente le antrenează pe prima porțiune a canalului, iar la viteze supersonice poate produce leziuni distinctive de tip blast (ca și la gloanțele tip Brennek);

– la intrare se întâlnește apoi fenomenul de răsfrângere către interior (către canal) a țesuturilor din marginea orificiilor (fenomen de inverted);

– diametrul orificiului de intrare este corespunzător diametrului glonțului sau, alteori, mai mare decât glonțul, când acesta din urmă a fost deformat în prealabil;

– o zonă de tatuaj propriu-zis (de pulbere nearsă imprimată în tegumente);

– o zonă de tatuaj estompat în jurul ei (de pulbere arsă sau funingine ce se depune pe tegumente);

– arderea părului prin flacăra unor arme de tip vechi;

Glonțul realizează și un orificiu de ieșire care, per a contratio, are caracteristici morfologice opuse celui de intrare.

B. Cauza leziunilor se deduce cu usurință din elementele morfologice de mai sus. O plagă prin împușcare de la distanța (din afara zonei de acțiune a factorilor secundari) s-ar putea confunda doar cu o plagă înțepată.

C. Numărul leziunilor obligă la stabilirea faptului dacă mai multe orificii au fost realizate de aceeași armă (arme cu descărcare automată) sau de arme diferite. Sunt situații de excepție, la astfel de arme, când mai multe gloanțe (până la cinci) pot să realizeze un singur orificiu de intrare și, evident, mai multe de ieșire.

D. Succesiunea leziunilor se apreciază în funcție de intensitatea reacțiilor vitale la nivelul leziunilor și, eventual, de traiectele de fractură ce ar putea pleca de la fracturile orificiale produse de glonț.

E. Mecanismul de producere a leziunilor ne obligă să evaluăm distanță de la care a avut loc împușcarea, ce poate fi :

– cu țeavă lipită de corp, când se produce efectul hidrodinamic de explozie, iar factorii secundari pătrund în totalitate prin așa-zisul canal de împușcare (deoarece se reconstituie cu greutate);

– împușcarea de la o distanță din care rămâne urma factorilor secundari, când aceștia rămân sub forma tatuajelor menționate, in jurul orificiului de intrare.

– împușcarea de la distanța, din afara zonei de acțiune a factorilor secundari, când aceștia lipsesc din jurul orificiului de intrare. Pentru aflarea cu precizie a distanței se poate recurge la un experiment balistic.

F. Legatura de cauzalitate se va rezolva dupa regulile generale expuse.

În ceea ce privește subiectul infracțiunii, ne vor reține atenția:

A. Identificarea victimei se face dupa regulile generale expuse.

B. Identificarea armei (cand glonțul s-a găsit în cadavre sau în jur, se fac expertize balistice de tragere experimentală cu arma bânuită sau certă) și identiftcarea autorului prin cercetarea de laborator a urmelor de pulbere de pe mâna sa, prin găsirea ,,ciupiturii interdigitale" dintre police și index, explicată prin ieșirea retrograda a gazelor și a pulberii prin fereastra de ejecție a armei, ca și prin alte eventuale leziuni lăsate pe corpul său de victima ce s-a aparat.

C. Relația victimă-agresor, reliefată prin direcția de împușcare urmează regulile generale expuse.

D. Posibilitatea apariției unor reacții supravitale există și la împușcare dacă glonțul, chiar în împușcările capului, nu interesează zone nervoase vitale.

E. O analiză psihiatrico-legală de evaluare a responsabilității autorului infracțiunii este indicată, după lege, în omorul deosebit de grav sau când organul judiciar are îndoieli asupra integrității sale mintale.

Latura subiectiva a infracțiunii se referă la mobilul și rezultatul acțiunii, care capătă relevanță expertală când este vorba despre omorul cu motivație patologica a bolnavului mintal sau când rezultatul nu s-a materializat într-o leziune letală.

Forma medico-legala de deces ca fiind crima, sinucidere sau accident se va deduce în funcție de următoarele elemente :

– în sinucideri, împușcarea are loc cu țeava lipită de corp sau din imediata apropiere, iar leziunile vor fi reprezentative pentru atare posturi

– împușcarea va avea loc asupra unor zone accesibile victimei (cap, zona precordială);

– pe mâna victimei ce s-a sinucis se vor gasi urme de pulbere și ciupitura interdigitală, iar când sinuciderea s-a realizat cu arme improvizate, examenul balistico-criminalistic, corelat cu leziunile constatate, devine de neînlăturat.

– omorul cu arme de foc se poate realiza atât din interiorul zonei de acțiune a factorilor secundari, cât și, mai ales, din afara zonei lor de acțiune;

– accidentele prin arme de foc cu glonț unic sau prin arme de vânătoare obligă la o stricta corelație a datelor de expertiză privind inventarierea și forma leziunilor cu condițiile de producere a împușcării și cu experimente balistice, deoarece atare situații sunt foarte ambigue în practica și obligă la o calificare certă de accidente, și nu de crime sau sinucideri;

– în leziunile distinctive produse prin folosirea unor grenade, mine, arme confecționate în scop terorist etc., expertiza se va rezuma, pe cât posibil, la rezolvarea acelorași probleme, deși, deseori, ele devin caduce față de evidența faptelor.

4. Medicina legală a asfixiilor mecanice

Asfixiile mecanice sunt tulburări ale metabolismului gazos caracterizate prin privarea bruscă de oxigen și creșterea concomitentă a bioxidului de carbon, motiv pentru care se numesc anoxii acute. Termenul asfixie se păstrează prin tradiție.

Asfixiile pot fi de aport (blocarea pătrunderii oxigenului în corp), de transport (blocarea elementelor sângelui ce transportă oxigenul la țesuturi, ca, de exemplu, în intoxicații cu CO, anemii) și de utilizare (blocarea utilizării oxigenului la nivel tisular, ca în intoxicațiile cu cianuri).

Asfixiile produc tulburări clinice, în funcție de viteza de instalare a lipsei de oxigen și de rezerva de oxigen a țesuturilor. Aceste tulburări evoluează în circa cinci minute, trecând printr-o fază preasfixică, o faza convulsivantă, apoi o faza terminală, cu oprirea respirației (apnee), echivalentă unei morți aparente. În asfixii, cordul se oprește după respirație și în timp util acest fapt este favorabil resuscitării (reanimarii).

Aceleași fenomene clinice evolutive se observă și în înec, și anume o fază de apnee voluntară, urmată de alta de inspir format, când apa pătrunde în pulmon, după care apar convulsiile (persoana respectiva este observată apărând și dispărând de la suprafața apei), apoi faza de deprimare a funcțiilor vitale (căderea cadavrului la fundul apei), de oprire a funcțiilor vitale și transportarea trupului inert de apele curgătoare, cu lovirea lor eventuală pe partea ventrala (la barbați) sau dorsală (la femei).

A. Realitatea leziunilor de asfixie mecanică, ele fiind de ordin general (comune tuturor tipurilor de asfixii) și de ordin local (specifice fiecărui tip de asfixie, care au o valoare de leziuni-amprentă sau de tip marker). Leziunile general-comune externe sunt:

– învinețirea feței (cianoza) și a extremităților;

– apariția unor mici puncte hemoragice (petesii) pe conjunctiva ochilor și chiar pe tegumente;

– incontinența sfincteriană și a veziculelor seminale;

– lividitățile închise la culoare și situate în părțile declive ale cadavrului (după poziția corpului din timpul morții).

Leziunile general-comune interne sunt:

– fluiditatea (incoagulabilitatea) sângelui;

– edemul pulmonar;

– dilatarea cordului drept;

– staza în organe, îndeosebi ficat, rinichi;

– hemoragiile in sistemul limfatic (ganglioni, splin3).

Leziunile specifice depind de tipul asfixiei. În spanzurare:

– lividitățile vor fi, de regulă, în jumătatea inferioară a corpului;

– pe cap se pot găsi discrete leziuni echimotice sau excoriative dacă, în timpul stadiului convulsiv, capul s-a putut lovi de unele obiecte înconjurătoare;

– șanțul de spânzurare, care este amprenta pergamentata a comprimării gâtului cu un laț traumatic, are următoarele particularități: în spânzurările tipice (cu corpul suspendat în gol) se află în jumătatea superioară a gâtului, are o direcție oblic-ascendentă spre nodul lațului, unde este întrerupt, este mai profund în partea opusă lațului și reproduce pe piele forma acestuia;

B. Felul morții va fi întotdeauna de tip violent, în asfixiile patologice se vor constată leziunile ce au general asfixia, se cunosc antecedentele victimei și lipsesc semnele locale de asfixie mecanică etc.

C. Cauza morții în asfixii este anoxia organelor vitale, îndeosebi a creierului. În caz de supraviețuire, moartea se poate produce secundar (de exemplu, prin pneumonii, boala a membrelor hialine, tromboze ale carotidelor, pneumonii cu corpi străini etc.). În asfixii, deseori, cauză morții rezidă în reflexele inhibitorii ce nu permit constituirea leziunilor tipice: spânzurarea reflexă (albă) poate fi consecința elongării sau a rupturii nervilor vagi (în spânzurările tipice), a excitadei corpusculului carotidian sau chiar a elongării bulbului rahidian, când se pot produce înainte de aparida simptomelor și a leziunilor clasice de spânzurare.

În înecul uscat (reflex), denumit și hidrocude, se produce fie un spasm laringian la primele picături de apă pătrunse în laringe, fie o sincopă termo-diferențială (apă rece, corp cald), fie un reflex inhibitor epigastric (în plonjarea incorectă).

D. Data producerii asfixiei – mai ales în spanzurări autentice ca motivație psihică, atunci când persoana preferă locuri ascunse, sau în înec, pot surveni modificări cadaverice de putrefacție sau de conservare (mumifiere, adipoceară), care complică evidențierea leziunilor de violență asfixică. Pot persista, în acest caz, leziunile osoase ale asfixiei, precum și leziunile produse de alți agenți vulneranți (mecanici, chimici), leziuni care cer și o confirmare prin investigații complementare.

E. Data morții, de regulă, coincide cu data producerii leziunilor asfixice, deoarece asfixiile mecanice se produc rapid, dar în decesele de cauză secundară sau atunci când cadavrul e deformat de fenomenele cadaverice tardive sau conservatoare, se impune, ca problema aparte, precizarea datei morții după regulile generale cunoscute.

F. Gravitatea leziunilor rezidă în producerea rapidă a morții, iar în caz de supraviețuire în producerea unor complicații ce pot deveni secundar letale, cum ar fi tulburările psihice confuzionale, encefalopatiile anoxice, starile de decerebrare, pneumoniile secundare, trombozele vaselor gâtului etc.

G. Caracterul vital al leziunilor – în asfixiile albe (spânzurarea albă, înecul uscat) și în asfixiile cu leziuni dificil de evidențiat macroscopic ori când leziunilor de asfixie li s-au suprapus fenomene cadaverice, precizarea caracterului vital al acestor leziuni constituie o problemă probatorie esențială de care depinde calificarea faptei.

Latura obiectiva a infracdunii vizeaza:

A. Laturile mecanice care produc o asfixie realizează un șanț traumatic ce trebuie să fie concordant morfologic cu felul lațului (cu excepția lațurilor moi), dar ele pot face și obiectul unei examinări criminalistice. Eventualele resturi tisulare sau sangvine de sub unghiile agresorului ce a realizat o sugrumare confirmă modalitatea de producere a agresiunii. Bolul alimentar ce blochează orificiul glotic poate fi o bucată de carne nemasticată etc.

B. Cauza leziunilor este anoxia acută (privarea acută de oxigen a organelor vitale). Astfel, în spânzurare, venele jugulare se comprimă la circa 2 kg, arterele carotide la 5 kg, la 15 kg traheea și la 25 kg arterele vertebrale, dar moartea survine precoce, prin ischemia creierului (lipsa de oxigenare prin suprimarea circulației) sau printr-un reflex inhibitor de excitare a zonelor nervoase cervicale

C. Numărul leziunilor obligă la inventarierea alter tipuri de leziuni:

– prealabile asfixiei (leziuni heteroagresive sau autoagresive);

– contemporane cu asfixia (leziuni cu alte mijloace de violență – obiecte contondente, arme albe etc.);

– leziuni (de regulă, modificări cadaverice) posterioare asfixiei (târâri și loviri ale cadavrelor înecate, devorări de către animale etc.).

D. Succesiunea leziunilor, atunci când leziunile de asfixie și alte tipuri de leziuni sunt coexistente, se rezolvă după regulile generale enunțate.

E. Mecanismul de producere a leziunilor, cum s-a menționat, este anoxic sau reflex-inhibitor.

F. Legatura cauzală a leziunilor cu moartea implică aceleași reguli generale de evaluare.

În cadrul explorării subiectului infracțiunii, se rețin :

A. Identificarea victimei, care devine o chestiune esențială în situația cadavrelor putrefiate, mumifiate sau în stare de adipoceară, când se vor aplica metodele generale cunoscute.

B. Identificarea autorului se face, de asemenea, după regulile generale medico-legale.

C. De asemenea, relația victima-agresor – există însă multiple relații ale victimei cu circumstanțele de producere a asfixiei, cum ar fi asfixiile prin cădere cu capul în jos, prin suspendarea corpului (asfixii tip răstignire).

D. Asfixiile mecanice sunt compatibile, în unele situații, cu reacții supravitale variate, mai ales atunci cand o asfixie mecanică tip suicid eșuează și victima supraviețuiește.

În cadrul laturii subiective se pot explora:

Mobilul asfixiei, atât al celei heteroagresive, cât și al celei autoagresive.

B. Forma medico-legala a morții, ce implică:

• sinuciderea, care se întâlnește în: spânzurare, care este în 99% dintre cazuri o autoagresiune – spânzurarea este una dintre cele mai frecvente modalități de suicid întâlnite în lume, ubicuitară și cu atât mai bizară cu cât tulburarea psihică e mai accentuată ; excepțional, ca act de suicid se întâlnește strangularea cu lațul, când acesta obligă la crearea unui sistem de garou (pentru a nu ceda după pierderea cunoștinței, cu șansa revenirii la viața),

accidentul prin asfixii mecanice este intalnit în : spânzurarea la acrobați, parașutiști, alpiniști ce cad în corzi, copii ce cad între zabrelele patuțului, în lațurile cu care sunt legați de pat, ca și în spânzurările erotice;

crimele sunt, de asemenea, frecvente în asfixiile mecanice: deși excepțional, se pot întâlni în spanzurare când se observă că locul spânzurării nu era accesibil victimei, ca pe corp există leziuni de înfrângere a opoziției victimei (leziuni de ,,anestezie traumatică prealabilă") sau și alte tipuri de leziuni necaracteristice spânzurării-suicid;

disimularea crimelor printr-o asfixie mecanică autoprovocată se întâlnește în spânzurare (heterospânzurarea victimei în stare de comă ori agonie), în strangulare, sugrumare, sufocare, inclusiv în asfixiile sexuale, dar mai frecvent asfixiile criminale se disimulează prin accidente auto, de tren etc. Se pot disimula, de asemenea, și asfixiile mecanice între ele, cum ar fi strangularea cu comă depășită, urmată de înec prin confuzia cu decesul victimei. Mai frecvent, alte tipuri de agresiuni sunt disimulate printr-o sinucidere prin înec.

5. Agresiuni prin agenți fizici

Agenții fizici, amplificați de tehnologiile civilizației moderne, produc o multitudine de leziuni letale sau neletale care ridică probleme de probațiune medico-legală particulare.

In cadrul probațiunii obiectului acestor infracțiuni, ne rețin atenția:

A. Realitatea leziunilor produse prin agenți fizici:

– căldura are asupra organismului efecte generale și locale. Efectele generale se manifestă prin șoc hipercaloric cu leziuni cerebrale (îndeosebi diencefalice) și insuficiențe renale acute (prin rabdomioliza) și insolația cu leziuni de hemoragie meningeală, de edem cerebral, edem pulmonar, consecutiv leziunilor cerebrale, leziuni de insuficiență cardiacă acută și de eritem actinic (solar). Efectele locale se manifestă prin arsuri de gradul I (eritem al tegumentelor), de gradul II (flictene), de gradul III – escare (necroze ale tegumentelor) – și de gradul IV (carbonizări ce pot fi locale sau generale, ori de câte ori depășesc tegumentele și ajung la arderea oaselor, fenomen numit calcinare). În urma acestor arsuri locale, în funcție de întinderea lor, se produc și leziuni generale (secundare) de tipul emboliilor grase pulmonare, tubulonefrozelor renale, ulcerelor digestive de stres tip Wilcox;

– frigul produce degerături de patru grade, similare arsurilor (cele de gradul IV produc cangrene), cu efecte locale și efecte generale (hipotermia accidentală);

– curentul electric tehnic produce leziuni calorice (arsuri termice), de regulă arsuri cu particularități specifice, cum ar fi lipsa sângerării, rezistență la putrefacție, precum și o arsură patognomică, numită marca electrică, ce are ca trăsaturi faptul că reproduce forma conductorului electric, decolorează tegumentele, este mai dura la palpare.

– fulgerul produce pe tegumente o arsură caracteristică ramificată (mai ales un eritem) asemănătoare unei frunze de ferigă.

B. Felul morții va fi de tip violent.

C. Cauza medicală a morții este primară, prin șoc hipotermic, insolație, șoc combustional în arsurile ce depășesc 40-50% din suprafața corporală, hipotermie cu scăderea temperaturii corporale sub 25° C, șoc sau asfixii prin tetanizarea mușchilor respiratori, arsurile prin flama electrică și secundară prin aprinderea hainelor în electrocutări.

D. Data leziunilor ca fiind produse după moarte, ca în carbonizările prin arsuri, are mare importanță practica, deoarece există crime prin diferite tipuri de agresiuni urmate de incendierea, de exemplu, a locuinței sau de calcinarea cadavrului, în acest caz fiind important să se distingă leziunile vitale de arsurile postletale.

E. Data morții recunoaste aceleași metode de rezolvare ca și în decesele prin alți agenți vulnerabili.

F. Gravitatea leziunilor se referă la faptul că unele arsuri, de exemplu, sunt letale, iar cele mai ușoare sunt compatibile cu viața, dar produc grave sechele (infirmități și prejudicii estetice), care se evaluează în gravitatea lor în funcție de suprafața corporală arsă.

G. Caracterul vital al leziunilor decurge din prezența proteinelor, leucocitelor și fibrinei în lichidul din flictenele de arsură, din prezența funinginii în căile respiratorii și a CO în sânge, a leziunilor de ischemie, rabdomioliză etc. din degerături, a aspectului microscopic (de fagure de miere) al mărcii electrice. Leziunile vitale trebuie deosebite de modificările postvitale, cum ar fi flictenele de putrefacție, fisurile tegumentelor și fracturilor oaselor, calcinarea, congelarea cadavrului prin înghet, arsurile electrice postmortale.

În ceea ce privește latura obiectiva a infracțiunilor prin agenți fizici, interesează:

A. Obiectul producător al leziunilor, care, pentru căldura, este constituit de radiația solară, vaporii supraîncălziți, metalele încinse, flacăra, lichidele încinse etc., în cadrul arsurilor, frigul (viscolul) și curentul electric tehnic sau atmosferic. În evaluarea potențialului de electrocutare se va ține cont de intensitatea curentului, tensiunea sa și rezistența organismului, iar la frig de faptul că sub 30° C temperatura corporală, mecanismele de termoreglare (termogeneza și termoliza) sunt depășite și organismul se răcește ca un adevarat poikiloterm.

B. Cauza leziunilor o reprezintă căldura, frigul, curentul electric tehnic și atmosferic, cum s-a expus mai sus.

C. Numărul leziunilor poate evoca mai multe zone de arsură, dar mai frecvent, multiple arsuri electrice atesta mai multe porți de intrare a curentului electric în corp.

D. Succesiunea leziunilor o relevă faptul că în arsuri colective, de exemplu, în funcție de întinderea suprafeței arse, de concentrația de CO în sânge etc. , se poate determina, implicit, succesiunea deceselor.

E. Mecanismul de producere a leziunilor se referă la creșterea termogenezei cu împiedicarea termolizei în șocul hipertermic (când temperatura corporală crește cu 6° C pe ora), la acțiunea radiațiilor ultraviolete asupra capului în insolație, la dezechilibrul acut între termogeneza și termoliza (cu pierderea accentuată de căldură) in hipotermie, la trecerea curentului electric prin corp în electrocutare sau prin arsuri întinse și carbonizare la aprinderea hainelor, consecutiv efectului mecanic, biochimic sau termic al curentului electric.

F. Legatura de cauzalitate dintre acești agenți cauzanți și deces se rezolvă după regulile generate din alte tipuri de violence corporate. Vor fi factori cu valoare contributivă de condiție vârstă (copii, bătrâni), bolile prealabile. ebrietatea în arsuri și frig, rezistența organismului la electrocutare.

În privința subiectulul infracjiunii, se vor analiza:

A. Mobilul infracțiunii cu relevant medico-legală, îndeosebi în bolile mintale (psihoze).

B. Forma medico-legală de moarte ca fiind crima, sinucidere sau accident prin agenți fizici:

– sinuciderea se întâlnește în arsuri prin substanțe inflamabile, prin acțiunea frigului (sinucideri în psihoze), precum și a curentului electric, când corpul devine un element al unui scurtcircuit

– omorul în arsuri este mai rar, deși nu exclus, ca atunci când victima este omorâtă printr-un agent vulnerant oarecare și în stare de agonie sau moarte clinică i se dă foc în mod direct sau indirect (prin aprinderea locuinței);

– omorul prin frig se poate întâlni în cazul abandonului victimei în frig (bolnavi, copii) sau în lovirea cu alte obiecte vulnerante și abandonarea victimei, în imposibilitate de a se salva, în frig;

– omorul prin curent electric este, de asemenea, cunoscut, fie prin aplicarea conductorilor electrici de către agresor cu ajutorul unor mănuși izolante fie prin neîntreruperea curentului într-o intenție indirectă de omor;

– accidentele letale prin factori fizici sunt cele mai frecvente, fie în incendii solitare sau colective, când panica, îmbulzirea la ieșire, îi ajută pe cei viguroși, nu și pe copii, femei, toate victimele fiind găsite carbonizate sub formă de grămezi la ieșire. Tot astfel se produc și accidentele prin frig;

– accidentele având drept cauza curentul electric sunt, de asemenea, mai frecvent solitare și sunt rezolvate ca atare prin cercetarea complexă a sursei de curent, a locului de electrocutare și a cadavrului;

– disimularea crimei prin agenți fizici este, de asemenea, întâlnită uneori. O persoană care a fost victima unor variate moduri de violență (agresiuni sexuale cu omor sau alte tipuri de omor) îl determină pe agresor să ardă cadavrul pentru a face să dispară urmele infracțiunii. După o astfel de calcinare rămân doar 5-6 kg de cenușă, dar calcinarea este dificil de realizat în condiții domestice (într-un cuptor), unde și prin adăugarea de substanțe inflamabile nu se poate face înainte de 15-20 de ore; mai rar, omorul prin curent electric tentează a fi disimulat printr-un act de suicid prin curent electric.

6. Moartea prin agenji chimici și biologici

La momentul actual intoxicațiile acute reprezintă una dintre cauzele frecvente de deces în lume existând sute de mii de substanje toxice. Cele mai frecvente sunt intoxicațiile în caz de suicid, cele accidentale (domestice, agricole, industriale), criminale etc..

Astăzi, majoritatea intoxicațiilor acute în situații medico-legale se produc cu acizi (de exemplu, vitriolarea cu acid azotic) sau baze (caustice); cu gaze toxice, precum H2S (la vidanjori), CO2 (în cazul unor fermentații în încăperi închise), CO (în mediu domestic) sau acid cianhidric (HCN), lichid care la 26° C devine gaz sau se degajă din sărurile sale (cianura de sodiu sau potasiu), ori cu glicoizi cianogenetici (din diferiți sâmburi).

Gazele toxice se produc și prin arderea filmelor din filmoteci (degajă dioxid de azot), din polistireni în caz de incendii, iar în prezentț unor gaze inerte (ca azot) se produc asfixii prin lipsa aerului, și nu intoxicații.

Intoxicații letale se pot produce și cu alcooli (etilic, metilic), metale, ca tetraetilul de plumb, sublimatul (ce are mercur). De asemenea, multe intoxicații se produc cu barbiturice sau tranchilizante și cu alcaloizi, cum ar fi atropina (bacele de mătrăgună semănând cu afinele), morfina, scopolamina, stricnina. În fine, sunt frecvente intoxicațile cu etilenglicol (antigel) și pesticide (mai frecvent ca derivați de DDT, precum dicloretanul, derivați de ortocrezoli, ca DNOC, sau derivați organofosfați, ca parationul).

În ce privește agenții biologici se pot reține acțiunea ciupercilor toxice (Amanita phaloides, Amanita muscaria, Entoloma lividum etc.), mușcăturile de viperă și înțepăturile de himenoptere, intoxicate cu diferite plante, toxiinfecțiile alimentare etc.

În obiectul infracțiunii se vor proba următoarele :

Realitatea intoxicației rezlultă din existența leziunilor caracteristice substanțelor toxice sau agenților biologici.

Leziunile sunt deseori caracteristice unui agent toxic, alteori sunt comune unui grup mai mare de substanțe toxice (alcaloizi. tranchilizante), dar sunt și situații când substanțele toxice nu produc leziuni, acționând foarte rapid, ca în cazul celor funcționale (letale în doze mari). Unii agenfi biologici produc leziuni caracteristice, precum o ințepătură de albine pe un fond de edem, două întepături la 0,7 cm distanța prin colții viperei, plăgile mușcate de animale, lovirea produsă de un taur cu cornul în regiunea inghinală etc.

În cazul leziunilor toxice se vor urmării următoarele secvențe:

– ancheta medico-socială și medico-legală privind posibilitatea intoxicării, precum și a depistării factorilor de risc ai intoxicațiilor;

– evoluția clinică relatată de anturaj sau preluată dintr-o foaie de observație, dacă bolnavul a ajuns în spital – encefalopatie toxică cu comă (tranchilizante) sau convulsii (stricnină), sindrom gastrointestinal (ciuperci), nefroze toxice (etilenglicol), sindrom respirator (CO, HCN) sau sangvin (substance toxice methemoglobinizante) etc.;

– rezultatele examenului morfologic;

– explorarea toxicologică obligatorie de confirmare a agentului toxic responsabil de deces.

În cazul accidentelor medicamentoase, în funcție de reactivitatea congenitală sau căștigată, la orice tip de medicament, mai frecvente însă la medicamentele cu moleculă mare, ca antibiotice, anestezice, hormoni, și la cele cu deprimarea imunității, rezultatul imputabil sau nu autorului va depinde de rezolvarea urmatoărelor probleme: diagnosticul de boală ce indică medicamentul, respectarea contraindicațiilor sale, urmărirea modului de administrate când acesta se recomandă tehnic sau de firma producătoare, combaterea promptă a accidentului survenit, respectarea indicației de a efectua testele de depistare a intoleranței și evaluarea corecta a posologiei riscului.

B. Felul morții – în aceste cazuri moartea este întotdeauna violentă, chiar dacă uneori factorul toxic acționeaza pe o stare premorbidă sau pe un fond de reactivitate particulară.

C. Cauza morții este primara în cazul afectării organelor vitale și secundară prin complicații.

D. Data leziunilor se deduce din evoluția lor, de la leziunile primare, prin cele secundare, până la leziunile terțiare, în caz de decese tardive.

F. Data morfii se rezolvă dupaălegile generale cunoscute.

G. Gravitatea leziunilor se apreciază în funcție de vârstă, stările premorbide, intensitatea leziunilor și concentrația elementului toxic în organism (la examenul toxicologic).

H. Caracterul vital sau postvital al leziunilor se deduce din regulile comune tuturor tipurilor de leziuni de violență.

În cadrul laturii obiective se vor rezolvă:

A. Obiectul responsabil de leziuni – stabilit prin examen la fața locului (resturi de tablete, substanțe toxice, recipiente ale lor, alimente cu toxice sau germeni patologici), În funcție de leziunile caracteristice, se confirmă prin determinări și dozări de laborator (examen toxicologic).

B. Cauza leziunilor rezultă din determinările de mai sus.

C. Numărul leziunilor are importanță indeosebi în unele agresiuni prin agenți biologici (insecte, animale).

D. De asemenea, în rezolvarea succesiunii leziunilor.

E. Mecanismul de realizare a morții depinde de ponderea factorilor chimici (structura agentului toxic, afinitate pentru anumite organe, cantitate și concentrație sau asocieri între substanțe toxice etc.), de asocierea și conjugarea cu factorii biologici (vârsta, cale de pătrundere în organism, rezistența sau obișnuința victimei, stări premorbide prealabile). Pentru accidentele medicamentoase care mai rar pot fi supradozări (de regulă, fiind intoleranțe la o anumită substanță) se vor reține tipul de reacție adversă și de felul reacției (imunologice, de sensibilizare căștigată, sau neimunologice, de idiosincrasie congenitală).

F. Legatura cauzală se rezolvă după regulile generale cunoscute.

Subiectul agresiunii implică:

A. Identificarea victimei după regulile generale.

B. Identificarea substanței toxice și prin aceasta a celui ce a posedat-o, prin detectarea agenților biologici responsabili (resturile de vomă cu ciuperci, tablete etc.).

C. Reacțiile supravitale sunt frecvent posibile în atare tipuri de agresiuni.

D. Starea mintala a infractorului se rezolvă printr-o expertiză psihiatrico-legală.

Latura subiectivă implică rezolvarea următoarelor probleme :

A. Rezultatul agresiunii ca fiind decesul sau producerea unor sechele în caz de supraviețuire (leziuni organice, prejudicii estetice etc.).

În tentativa de otrăvire, în funcție de cantitatea și concentrația de substanță administrată, se va răspunde dacă ea avea posibilitatea de a produce moartea.

B. Mobilul infracțiunii poate fi dedus dintr-o examinare psihiatrico-legală.

C. Forma medico-legală de deces ca fiind sinucidere, crimă sau accident.

Sinuciderile, mai ales la persoanele de sex feminin, sunt frecvente astăzi în cazul deceselor toxice. Pe lângă regulile cunoscute de calificare sinuciderea se va deduce și din ceea ce se găsește lângă un cadavru, ca modalitate de autoprovocare (tablete, fiole etc.).

Accidentele prin substanțe toxice pot fi solitare, dar deseori și colective. De asemenea, nu trebuie pierdute din vedere intoxicațiile cu unele substanțe ce produc obișnuința (toxicomanii) și care constituie o importantă problemă penală criminologică.

Crima prin substanțe toxice devine uneori greu de suspectat, ca atunci când într-un pahar și în organism se găsește același agent toxic, dar retrospectiv doar ancheta poate stabili dacă el a fost administrat de o terță persoana sau a fost ingurgitat (de exemplu, în conflicte conjugale). În acest sens, se va avea în vedere faptul că unele substanțe toxice nu pot fi percepute de victimă, spre deosebire de altele, care, de exemplu, amâre și în diluții foarte mari (stricnina, morfina) nu pot fi administrate fără camuflarea acestui gust. În acte criminale, de regulă, agentul toxic este încorporat în alimente, băuturi, în care, în scop criminal, s-au introdus chiar și culturi de microbi pentru ca decesul să se confunde cu o infecție oarecare, deci cu o moarte patologică.

Violul sub aspectul probațiunii medico-legale

Violența sexuală constituie sub aspectul consecințelor sale o problemă juridică de impunitate și sancțiunedar și o problemă umană relațională și socială.

Violul poatefi considerat ca fiind violența bazată pe putere și inegalitate care încalcă libertatea și autonomia persoanei și prin aceasta, degradează sensulsexualității umane bazate pe afecțiune și parteneriat liber consimțit

Violul marital (conjugal)

De la primul caz judecat în statul Oregon în 1978, se estimează că, în SUA, 87% dintre soții ar acuza soții de viol marital, fapt dedus din frecvența violențelor intrafamiliale și excluderea raportului sexual în urma acestor violențe ca mod de iertare și împăcare.

Unii autori din țările unde violul marital este incriminat cer, dimpotrivă, dezincriminarea sa pe baza următoarelor argumente:

– de regulă, în căsătorie, violul sexual nu exprimă un act misogin ad hominem ca violul din afara căsătoriei;

– în căsătorie, bărbatul și femeia formează un tot, încă de la Platon, motiv pentru care întregul devine mai important decât partea și nu justifică o atare acuza;

– dreptul nu trebuie să intre în intimitatea vieții oamenilor, care posedă un drept asupra ei;

– consimțământul la viața sexuală este prezumat prin contractul de căsătorie, fapt ce transformă raportul sexual într-un drept contractual sinalagmatic;

– sub aspect psihologic, relațiile sexuale maritale moderează și atenuează alte tipuri de traume sau violențe conjugale. Sexualitatea prezervă deci căsătoria și, deseori, raportul sexual în urma unei violențe de alt tip aduce reconcilierea maritală;

– în plus, devine dificilă și probarea nonconsimțământului în intimitate.

Problema ce se pune este dacă atare argumente sunt valabile și în situațiile de viol din uniunile de concubinaj în țările unde violul marital nu este incriminat, se aduc argumente în favoarea acestei încriminări:

– legea protejează autonomia femeii, indiferent de condițiile în care se află ea;

– autonomia devine, astfel, cea mai intimă trăsătură de personalitate a persoanei, un drept netranzacționabil;

– lipsa de încriminare a violului marital prin imunizarea juridică a bărbatului față de o astfel de faptă nu ar fi altceva decât o întoarcere și o perpetuare a sexualității bazate pe putere;

– căsătoria trebuie înțeleasă ca un statut, și nu ca un contract, astfel încât orice pretinsă obligație contractuală în acest domeniu devine caducă;

– conținutul actului de violență sexuală este același – indiferent de statutul unei femei, căsătorită sau nu;

– e necesar apoi să se aibă în vedere faptul că ,,femeia utilizează sexualitatea pentru dragoste și afecțiune, și nu ca barbatul, ce utilizeaza dragostea pentru sexualitate".

Tranșarea actuală a acestei ambivalențe pro sau contra violului marital rămâne o problema de expectativă proprie fiecărei comunități, în funcție de cutumele ei și gradul său de cultură.

În cadrul probațiunii obiectului infracțiunii de viol, problema se referă la diagnosticul de viol (certitudinea violului) – pentru aceasta, semnele revelatorii de viol difera dupa cum femeia a avut sau nu a avut viața sexuala. La femeile fără viață sexuală sunt caracteristice leziunile genitale de pierdere a integrității membranei himeneale sau leziuni genitale extinse (vaginale) ori perigenitale (perineale). Himenul este un repliu de mucoasă situat la introitul vaginal, care poate avea mai multe forme anatomice

himen inelar cu o înalțime mai mare sau mai mica de care depmde dimensiunea orificiului himeneal și cu o margine netedă și crestata (frantată), de natură congenitală, ce poarta numele și crestături congenitale – are o frecvența de 75% ;

– himen semilunar, când membrana se inserează pe o jumătate a introitului vaginal;

– himen cu sept sau imperforat

La femeile cu viață sexuală vor avea relevanță următoarele:

– la femeile în vârstă, cu atrofii ale organelor genitale (craurozis), eventualele leziuni la acest nivel;

– leziunile de opoziție la viol, cu lipsa lor eventuala în amenințare sau viol cu pluri agresori;

– leziunile peribucale cu tentativă de asfixie sau drept cauza de deces;

– leziuni de comprimare toraco-abdominală în unele violuri;

– cercetarea morfologica a spermatozoizilor în căile genitale nu are relevanță probatorie, ci doar amprenta genetică;

– examenul psihiatric pentru dovedirea lipsei de discernământ cu incapacitatea de a consimți și eventualele complicații psihice.

În cadrul laturii obiective este de rezolvat:

A. Lipsa consimțământului, ce se va dovedi prin existența leziunilor corporale de opoziție, iar în lipsa acestor leziuni, prin ,,paralizarea" consimțământului, ca în bolile psihice, amenințare, pluriagresori etc. Dacă opoziția este reală și fermă, și nu de circumstanță se vor produce leziuni patente, dar care în situații incerte trebuie distinse de ,,leziunile" erotice care transformă pretinsa opoziție într-o complicitate la viol.

B. Subiectul infracțiunii de viol – subiectul activ trebuie deseori identificat (dupa petele de sânge lăsate pe lenjerie, după caracteristicile genetice specifice – amprenta ADN – din lichidul seminal din căile genitale ale victimei sau de pe rufărie, prin plăgile mușcate sau de altă natură lăsate de victima în apărare pe corpul autorului etc.).

C. Leziunile de pe corpul agresorului se prezintă ca imaginea în oglindă a celor de pe corpul victimei. La subiectul pasiv interesează, pe lângă leziunile de violență caracteristice violului, și consecințele acestei agresiuni, cum ar fi:

– transmiterea unor boli venerice sau a virusului HIV;

– producerea sarcinii;

– tentativele de suicid, stările psihice reactive etc. – în multe state s-a creat un fond de indemnizare a acestor victime ce suferă atare infirmități, deseori definitive.

Latura subiectiva a violului implică :

A. Contribuția victimei la viol, reflectată prin ceea ce un jurist afirma: violul este o acuză ușor de adus, greu de probat si mai greu de apărat, pentru ca niciodată victima nu e total inocentă.

B. Acuzele de viol pot fi veridice (de exemplu, la tinere sau tineri fără experiență sexuală, care confundă un act sexual anteportas sau interfemural cu un raport sexual), dar la care examenul clinic relevă lipsa semnelor de deflorare – starea de virginitate – sau neveridice -de rea-credință – când victima își autoproduce leziuni corporale caracteristice simulării violului – excoriații pe coapse, torace, cu o direcție caracteristica și accesibile etc.

În cadrul laturii obiective se va preciza tipul de perversiune consumată. Perversiunile se pot clasifica dupa modul de alegere a victimei, iar fiziologic se clasifică în perversiuni ale obiectului sexual (de exemplu, pedofilia, gerontofilia), ale scopului sexual (de exemplu, exhibiționismul) și ale realizării actului sexual.

Subiectul infracțiunii ne relevă că perversiunea este o infracțiune bilaterală în care ambele persoane trebuie examinate.

Cum deseori un subiect activ exercită perversiunea asupra unui subiect pasiv, care poate fi un minor sau un bolnav mintal, se impune examinarea acestora sub aspectul consecințelor induse de perversiune (transmiterea bolilor venerice, inclusiv SIDA, condiționarea și permanentizarea perversiunii, crimele sadice, supraviețuirea cu leziuni corporale etc.).

În cadrul laturii subiective a infracțiunii printr-o expertiză psihiatrico-legală se va dovedi starea sa mintală, frecvent afectată la nivel de psihoza în aberațiile sexuale majore, în rest, la subiecții fără tulburări psihice, acest tip de infracțiuni implică intenția directă.

CAPITOLUL 5

STUDIU DE CAZ

Pentru a evidenția importanța expertizelor medico legale în stabilirea vinovăției o să prezentăm în continuare o hotărâre pronunțată de instanțele de judecată din România

Astfel instanța a luat în examinare, spre soluționare, recursul declarat de petentul G P A prin reprezentantul său legal G C V, împotriva sentinței penale nr. 1087 din data de 23.06.2009, pronunțată de Judecătoria Pitești, intimat fiind G A A.

Prin Sentința penală nr.l087 din 23 iunie 2009, Judecătoria Pitești a hotărât următoarele:" In baza arte 278 ind.l alin. 8 lit. a Cpr.pen., respinge ca nefondata plângerea împotriva rezolutiei nr, 1954/P/2005 emisa la data de 13.10.2008 de Parchetul de pe langa Judecatoria Pitești, formulată de petentul G P A, asistat de ocrotitorul legal G C V.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin rezoluția nr. 1954/P/2005 emisa la data de 13.10.2008 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești, menținută prin rezoluția nr. 1131/II/2/2008 emisă la data de 16.02.2009 de procurorul ierarhic superior (f. 15 dos. inst.), s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul G A A, cercetat sub aspectul infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev.de art. 184 C.pen.

În esență, procurorul a reținut că lipsesc atât latura obiectivă a infracțiunii sesizate, cât și latura subiectivă, deoarece nu se poate stabili numărul de zile de îngrijiri medicale sau existența altor urmări prevăzute de art. 184 Cpen. și există opinii contradictorii ale specialiștilor referitoare la culpa intimatului, în ceea ce privește stabilirea diagnosticului și a tratamentului pentru afecțiunea petentului, astfel încât lipsesc urmarea socialmente periculoasă, precum și culpa intimatului.

Analizând soluția criticată, prin prisma probelor administrate, a motivelor expuse de petent și a apărărilor formulate de intimat, instanța de fond a constatat că plângerea dedusă judecății este nefondată, pentru considerentele care vor fi expuse in contmuare.

Astfel, este de necontestat faptul că există o urmare socialmente periculoasă suferită de petentul minor, ca urmare a atacului tatălui său urmare care constă chiar în pierderea dinților definitivi în cauză (4 dinți din față) și care nu poate fi apreciată ca inexistentă, chiar dacă la dosar există concluzii medicale în sensul că nu se poate stabili numărul de zile de îngrijiri medicale și chiar dacă ulterior, după creșterea copilului, s-ar putea stabili anumite remedii de ordin chirurgical, iar efectele pentru minor se vor putea aprecia definitiv când acesta va ajunge la vârsta de 21de ani.

Inexistența urmării periculoase este, așadar, în mod eronat reținută de procuror.

Pe de altă parte, într-adevăr, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sesizate, pe de o parte din punct de vedere obiectiv, deoarece lipsește legătura de cauzalitate între fapta intimatului și urmarea suferită de petent, iar pe de altă parte din punct de vedere subiectiv, deoarece nu există dovada culpei intimatului, ca și formă vinovăției cerută de art. 184 C pen.

Analizând actele medicale și lucrările medicale și medico-legale efectuate În dosarul penal, indispensabile într-o asemenea cauză, instanța de fond a constatat că acestea sunt contradictorii, concluziile medicale fiind diferite, unele stabilind că diagnosticul pus de intimat și, prin urmare, tratamentul aplicat de acesta, au fost incorecte și/sau incomplete, iar altele prezentând concluzii în sens contrar sau în sensul că nu se poate stabili dacă diagnosticul și tratamentul au fost sau nu corecte și dacă reprezintă cauza pierderii dinților de către petent.

Astfel, raportul de expertiză medico-legală nr. 738/A11/30.05.2006 întocmit de Serviciul Medico-Iegal Argeș stabilește în esență că diagnosticul pus de intimat pentru minor ("paradontopatie juvenilă localizată") a fost incorect, în consecință și conduita terapeutică aplicată a fost total neadecvată, acestea conducând la pierderea dinților, efectele definitive asupra minorului și eventualele remedii putând fi stabilite doar după încheierea de către acesta a perioadei de creștere, adică după 17-18 ani.

Pentru a efectua această lucrare, Serviciul Medico-Legal Argeș a solicitat și a îmbrățișat punctul de vedere al unei comisii de la Facultatea de Medicină Dentară din cadrul Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila", comisie formată din prof. dr. Dragoș Stanciu, prof. dr. Rodica Luca și prof. dr. Alexandru Bucur, conform adresei emise ladata de 07.04.2006.

Completarea emisă de aceeași instituție prin adresa nr. 574/AS/19.06.2006 arată că tot după împlinirea de către petent a vârstei menționate se va putea stabili care este numărul de îngrijiri medicale și dacă acesta va prezenta sau nu sluțire.

Comisia de Avizare și Control de pe lângă Institutul Național de Medicină legală Mina Minovici București a avizat raportul de expertiză medico-Iegală nr. 738/A11/30.05.2006 Întocmit de Serviciul Medico-legal Argeș, prin adresa nr. E2/7848/30.08.2006, reiterând aspectul că o evaluarea definitivă a prejudiciului produs nu poate fi făcută până la definitivarea perioadei de creștere situată în jurul vârstei de 18 ani.

În cauză s-a efectuat și o analiză a prof. dr. docent Fim Pătru de specialitatea stomatologie generală, chirurgie O:MF, membru emerit al Academiei de Științe Medicale din România, doctor Honoris Causa UMF Iași și profesor la UMF Carol Davila, la data de 22.02.2008, care a concluzionat în esență că tratamentul efectuat de către intimat a fost corect și a urmat unui diagnostic stabilit corect.

S-a Întocmit și un nou raport de expertiză medico-legală nr. AS/7578/24.06.2008, de către Institutul Național de Medicină legală Mina Minovici București, iar raportul de expertiză s-a întocmit ținându-se cont de toate lucrările medicale anterior menționate, inclusiv de opinia dr. Fim Pătru, de alte acte medicale prezentate de către petentul minor (note medicale, extras foaie observație etc.), de literatura de specialitate, în plus fiind examinat la data de 23.08.2007 și petentul minor, care s-a prezentat însoțit de ocrotitorul său, astfel cum rezultă"din cuprinsul raportul de expertiză în cauză.

În concluziile acestui raport, s-a menționat că, având În vedere opiniile divergente și contradictorii ale specialiștilor din domeniu, nu se poate preciza care din cele două opinii este corectă (opinia UMF Carol Davila sau opinia prof. dr. d. Fim Pătru), dacă prejudiciul actual este consecința unui tratament stomatologic incorect sau o complicație imprevizibilă a tratamentului aplicat, neputându-se face nici aprecieri medico-legale cu privire la numărul de îngrijiri medicale sau asupra raportului de cauzalitate dintre prejudiciul actual și tratamentul stomatologic.

Expertul consilier-parte dr. Adriana Francisc, medic primar legist la INML Mina Minovici care a participat la efectuarea expertizei, a redactat opinia În mod separat, concluziile sale fiind tot în sensul că: opiniile specialiștilor din domeniu sunt divergente referitor la tratamentul aplicat de intimat, existând divergențe chiar în cadrul aceluiași tratat de specialitate, astfel încât nu se poate stabili nici legătura de cauzalitate intre acest tratament și starea actuală a pacientului, nu se poate stabili un număr de îngrijiri medicale, intimatul a aplicat tratamentul conform literaturii medicale de specialitate și conform normelor medicale stomatologice în acest caz și nu a creat în mod intenționat vreun prejudiciu petentului.

Așadar, s-a observat că, pe de o parte, raportul de expertiză medico-legală întocmit inițial de medicii legiști din Argeș, iar pe de altă parte, raportul de nouă expertiză medico-legală efectuat ulterior de institutul Mina Minovici București au concluzii diferite, fiecare din aceste două lucrări având la bază și punctele de vedere ale unor specialiști din domeniu.

Instanța de fond nu a putut reține argumentul prezentat de petent, în sensul că prof. cir. Fim Pătru, a cărui opinie a fost reținută intr-unul din rapoartele de expertiză, nu se regăsește pe lista cu experții Comisiei Superioare de Disciplină (medicină dentară) din cadrul Colegiului Medicilor din România și că nu este specialist ortodont, deoarece nu are relevanță dacă medicii cărora li s-a cerut opinia la efectuarea expertizelor medico-legale fac sau nu parte din Comisia de Disciplină, iar în plus medicul Fim Pătru este de specialitate "Stomatologie generală. Chirurgie O:MF".

In același sens, s-a observat că în aceeași situație se află și prof. cir. Rodica Luca, care este "medic primar stomatolog" și care nu se regăsește la rândul său pe lista depusă de petent cuprinzând experții care pot participa la Comisia de Disciplină, dar, cu toate acestea, a făcut parte din comisia ce a prezentat o opinie contrară celei emise de prof. cir. Fim Pătru, opinie îmbrățișată de medicii legiști în cadrul celuilalt raport de expertiză efectuat de cei de la Argeș.

Totodată, instanța de fond a constatat că nu este real argumentul petentului, în sensul că la efectuarea tuturor expertizelor minorul nu a fost chemat spre a fi consultat, deoarece, astfel cum deja s-a reținut anterior, minorul a fost prezent împreună cu tatăl său și consultat pentru efectuarea noii expertize medico-legale de către INML Mina Minovici București.

În concluzie, văzând că nu există probe certe cu privire la legătura de cauzalitate dintre acțiunile intimatului (diagnosticul pus petentului și tratamentul aferent aplicat) și urmarea suferită de acesta (pierderea a 4 dinți definitivi din față), respectiv cu privire la existența vreunei culpe a intimatului în stabilirea diagnosticului și aplicarea tratamentului, având în vedere și faptul că intimatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, conform art. 5 ind. 2 și art. 66 Cpr.pen., iar în situația în care există dubiu, cum este speța de față, acest lucru nu poate profita decât intimatului, în virtutea acelorași dispoziții legale, instanța de fond a constatat că nu se poate pune în mișcare și exercita acțiunea penală împotriva acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, petentul care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că:

-în mod greșit a fost respinsă plângerea, Întrucât intimatul a săvârșit fapta În legătură cu care s-au făcut cercetări;

-noua expertiză medico-legală întocmită În cadrul INML Mina Minovici nu a fost întocmită conform legii, Întrucât Fim Pătru nu este expert, deci nu putea să facă o expertiză În acest domeniu.

Examinând sentința, atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, art.3856 alin.ultim potrivit c.proc.pen., Tribunalul apreciază că recursul este nefondat, din următoarele considerente:

Având În vedere actele premergătoare începerii urmăririi penale, efectuate în cauză, prima instanță a reținut În mod corect legalitatea și temeinicia soluției procurorului.

Astfel, instanța de fond a făcut o analiză pertinentă a principalelor probe administrate, respectiva celor două expertize și a confirmat că soluția procurorului se întemeiază pe întregul material probator existent la dosar.

În urma efectuării celor două expertize s-a ajuns la concluzii medicale diferite, unele stabilind că diagnosticul pus de intimat și deci tratamentul aplicat au fost incorecte și incomplete, iaraltele susținând contrariul.

Oricum, în ambele lucrări se menționează că nu se poate stabili în acest moment numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.

Recurentul susține că, potrivit dispozițiilor Codului de Procedură Penală, prof. cir. Fim Pătru nu putea să participe la efectuarea noii expertize medico-legale, întrucât nu se află pe lista experților.

Susținerea este inexactă, întrucât acesta nu a participat la efectuarea noii expertize, ci doar a prezentat un punct de vedere ce i-a fost solicitat , lucru îngăduit de art 2119 alin.3 c.proc.pen., text ce nu condiționează posibilitatea exprimării unui punct de vedere de calitatea de expert.

Prin urmare, Tribunalul apreciază că solicitarea punctului de vedere profesorului doctor Fim Pătru este procedurală, experții ce au întocmit noul raport de expertiză fiind persoane autorizate ce puteau solicita respectivul punct de vedere.

De altfel, instanța de fond a reținut în mod corect că nici profesor doctor Rodica Luca nu se regăsește pe lista cu experți, cu toate acestea i s-a cerut un punct de vedere în calitate de specialist atunci când s-a întocmit raportul de expertiză medico-legală al serviciului Argeș.

Tribunalul apreciază că procurorul a administrat toate probele ce se impuneau și, date fiind divergențele specialiștilor În domeniu, a reținut În mOd corect că nu există probe certe care să stabilească o legătură de cauzalitate Între acțiunile intimatului și urmarea suferită de către recurent, cu atât mai mult cu cât, potrivit principiului În dubio pro reo, dubiul profită făptuitorului, deci inculpatului.

In concluzie, Tribunalul consideră că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Astfel se deduce cu ușurință faptul că soluția aleasă de către instanța de judecată s-a bazat pe concluziile oferite de către expertiza medico-legală întocmită în cauză. Mai mult decât atât am prezentat această speță pentru a evidenția faptul că în același caz au fost întocmite două expertize având rezultate diametral opuse, iar soluția instanței putea fi la fel în funcție de admisibilitatea uneia dinte ele.

Prin urmare în cazul infracțiunilor săvârșite prin violența intrafamilială și nu numai certificatul medico-legal întocmit în urma expertizei medico legale prezintă proba definitorie în constatarea vinovățieiși individualizarea pedepsei.

CONCLUZII

Într-o epocă a progreselor științifice ce cuprind toate domeniile vieții sociale, distribuirea justiției nu se poate exonera de la un atare progres. Este incontestabil ca probațiunea stiințifică a constituit un factor de progres în administrarea justiției și, implicit, un factor de progres social. Dacă justiția se bazează, în mod imperativ, pe adevăr, atunci adevărul științific are aptitudinea cea mai mare de a forma convingerea juristului despre adevăr și a garanta obiectivitatea științifică a deciziei judiciare.

Din cele mai vechi timpuri, medicina legală a fost pusă și în slujba mesajelor de adevăr ale justiției. De aceea, nu exista preocupare judiciară de anchetă, judecata, aparare etc. care sa nu beneficieze de aportul probator al medicinei legale. Faptul obligă la adecvarea acestei specialități la nevoile instituțiilor judiciare și ale practicii judiciare.

Medicina legală este o specialitate medicală al cărei domeniu de activitate esteacela de a furniza mijloace de probațiune stiințifică de ordin medical sistemului de justiție.

Aceste mijloace au ca scop obiectivarea și evaluarea aspectelor medicale alespețelor juridice și prezentarea lor ca probatoriu științific.Activitatea de medicină legală trebuie să aibă un caracter independent pentru a putea asigura obiectivitatea necesară procesului de justiție.

Astfel, orice ingerință înactivitatea de medicină legală este interzisă prin lege iar medicul legist trebuie samanifeste imparțialitate și obiectivitate în activitatea sa.Medicina legală poate fi considerată ca o punte între raționamentul juridic și celmedical.

Prin activitatea sa specifică medicina legală face legătura între sistemul riguros,reprezentat de sistemul legislativ și realitatea biologică ce nu poate fi cuantificată dupănorme precise și general valabile.Activitatea medico-legală contribuie la realizarea unui act de justiție imparțial prin prestații de ordin expertal cât mai obiective și fără de care acesta nu s-ar putearealiza.

Importanța contribuției activității expertale medico-legale în încadrarea juridicăcorectă a unei fapte sau situații impune necesitatea evitării oricărori erori medicale ce ar  putea vicia actul de justiție.

Astfel medicul legist trebuie ca, pe lângă o bună pregătire profesională, să-șidesfășoare activitatea cu imparțialitate și obiectivitate acționând conform deontologiei profesionale și fiind deasupra oricăror îndoieli.

BIBLIOGRAFIE

I. Lulu Groza, V. Astărăstoae, Introducere în medicina legală pentru juriști, Editura C.H. Beck, București, 2007;

Mina Minovici, Tratat de medicină legală, Ateliere grafice SOCEC& Co, Editura Societatea anonimă, București, 1930;

G Scripcaru, M Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și pedagogică, București, 1978;

G Scripcaru, V Astarastoae, C Scripcaru, Medicina legala pentru juristi, Editura Polirom, Bucuresti, 2005

C. Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, București, Editura Tehnică, 1994;

S. M. Rădulescu, Sociologia violenței intrafamiliale, Editura Lumina Lex, București, 2001;

C. G. Mândrilă, Dinamica familiei și elemente de asistență socială, Editura Pim, Iași, 2003;

M. Roth-Sarmosközi, Copii și femei, victime ale violenței, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005;

M. Ropotică, Violența intrafamilială, Editura Pro Universitaria, București, 2007;

Asociația Baroului American, Inițiativa Juridică pentru Europa Centrală și Eurasia, Violența în familie în România: legislația și sistemul judiciar, Raport final, 30 aprilie 2007, http://pdf.usaid.gov;

Constituția României;

Monitorul Oficial;

Legea nr. 217/2003, modificată și completată.