Consideratii Legislative de Doctrina Si Practica Judiciara Privind Caracterul Echitabil Si Termenul Rezonabil al Procesului Penal
INTRODUCERE
Universalitatea drepturilor omului, dar și natura relativ omogenă a valorilor din țările europene au putut permite dezvoltarea în cadrul spațiului european a unor sisteme de ordin naționale și internaționale de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pe parcursul dezvoltării societății s-a constatat necesitatea de a crea niște standarde minimale în vederea protecției drepturilor omului, și cea a a dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale, conducând astfel la existenta unui sistem juridic remarcabil, la nivelul Europei,
La nivelul comunității europene, s-a apreciat în mod just că drepturile fundamentale nu au doar un rol de protecție a persoanei, dar și o funcție care se raportează la ordinea politică, deoarece ele reprezintă judecăți de nivel comun în materie de ordine și valori, ale unei societăți care încearcă să găsească o nouă identitate europeană.
Domeniului justiției penale ocupă un loc central în acest sistem legislativ european, dovadă fiind multitudinea convențiilor, rezoluțiilor, recomandărilor, deciziilor-cadru emise în materie penală. Un exemplu edificator în acest sens este faptul că două din cele trei paragrafe ale articolului 6 din Convenția europeană ce garantează dreptul persoanei la un proces echitabil face referire la protecția unor drepturi fundamentale în cadrul procesului penal. Mai mult decât atât, o mare parte a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului face referire la protecția drepturilor omului în cadrul desfășurării procesului penal. Contribuția Curții Europene constă, pe de o parte, în a releva și sublinia slăbiciunile reglementărilor penale sau procesual penale și, de cealaltă pare, în a învedera un anumit punct de vedere european în materie penală.
Importanța respectării drepturilor omului în cadrul realizării justiției de ordin penal este evidentă față de consecințele deosebit de grave pe care deschiderea unui proces penale le poate avea asupra unor drepturi fundamentale ale persoanei împotriva căreia este formulată o acuzație: libertatea persoanei, dreptul la viață privată sau de familie, domiciliul, reputația personală sau profesională etc. Protecția drepturilor celor care au fost victime ale infracțiunilor în cadrul procesului penal reprezintă, de asemenea, o preocupare permanentă +a?în materia drepturilor omului.
În acest context, lucrarea de față își propune să prezinte și să analizeze pe de o parte, caracteristicile specifice ale procesului penal român, iar pe de altă parte, să prezinte modul în care legislația europeană de protecție a drepturilor omului se regăsește în cadrul procesului penal român, cu scopul de a evidenția standardele de nivel european în materie penală.
b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
CAPITOLUL 1: PROCESUL PENAL ROMÂN
1.1. Noțiune
Respectarea legii penale constituie o obligație a fiecărui cetățean al țării, a tuturor cetățenilor, încălcarea legii penale prin săvârșirea de infracțiuni dă dreptul statului să intervină și să pedepsească persoanele care au comis asemenea încălcări.
Legea penală nu se aplică însă în mod automat, nu funcționează fără constatarea, fără determinarea raportului de drept penal pe cale judiciară, fără recurgerea la justiție, dreptul penal neputându-și îndeplini funcțiunea sa socială decât prin funcțiunea procedurii penale de a valorifica sau realiza justiția penală în procesul penal.
De aceea, între săvârșirea infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei se situează procesul penal ca o activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corecte, corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale, procesul penal trebuind să funcționeze ca un instrument de înfăptuire a justiției și de reintegrare a ordinii a ordinii de drept prin mijloace de drept penal.
Împotriva persoanelor care comit infracțiuni, statul, prin intermediul organelor sale specializate, intervine pentru a-i sancționa, reeduca și reintroduce în cadrul societății.
Reacția societății față de cei care intră în conflict cu legea penală nu este arbitrară, ci chibzuită, fiind reglementată prin dispozițiile legale. De aceea, între săvârșirea infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei se situează procesul penal ca activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corespunzătoare datelor concrete ale fiecărei cauze penale.
Descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, precum și strângerea probelor, ulterior administrarea lor, tragerea la răspundere penală, toate acestea ^+a?sunt elementele unei activități complexe care aparține organelor specializate ale statului.
La înfăptuirea justiției penale participă și persoanele care au drepturi și obligații ce decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane care poartă denumirea de părți, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.
Astfel, procesul penal poate fi definit ca activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Unii autori arată că, la procesul penal participă părțile în calitate de titulare de drepturi și obligații, în timp ce alți autori, în cadrul definiției conferite procesului penal, menționează, pe lângă scopul imediat, și pe cel mediat. În alte definiții se menționează și raporturile ce se nasc între participanți la activitatea procesual penală, iar în alte opinii definiția procesului penal cuprinde sublinierea că acesta se înfățișează ca o suită de acte diverse, efectuate de autoritățile publice pentru rezolvarea problemelor legate de consecințele ce decurg din săvârșirea unei infracțiuni.
Fiind o activitate complexă, cu o autonomie bine determinată în cadrul activităților sociale, procesul penal, cuprinde o serie de trăsături specifice, ce se impun a fi explicate.
Noțiunea de proces derivă din latinescul "processus", care semnifică înaintare, progres. În cazul procesului penal, această noțiune indică mișcarea, acțiunea, activitatea ce trebuie să se desfășoare pentru aplicarea dreptului penal, în scopul descoperirii, prinderii, cercetării și judecării celor care comit fapte prevăzute de legea penală.
Termenul de proces a intrat în patrimoniul conceptelor juridice aproximativ în secolul al XII-lea grație activității glosatorilor. În vorbirea curentă, noțiune de proces capătă, în mod neștiințific, semnificația de "cauză penală" sau "pricină penală".
Procesul penal este o activitate ce se desfășoară sub supravegherea legii. Deși b+a?reglementarea de către lege nu este specifică numai procesului penal, se poate aprecia se cuvine subliniat acest lucru în cazul acestei activități sociale.
De asemenea, trebuie arătat faptul că stricta legalitate a procesului penal se impune și grație unor instituții procesuale cu caracter de constrângere (măsurile asiguratorii sau cele preventive) care, în situația utilizării lor în afara legii, pot aduce atingeri drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.
În situația unei încălcări a legalității în cadrul procesului penal, se pot aplica sancțiuni de ordin administrativ, civil sau penal subiecților procesuali care au realizat activitatea procesuală fără respectarea legii. Totodată, actele procesuale și procedurale care nu sunt în concordanță cu legea devin invalide prin aplicarea de sancțiuni procedurale.
În cadrul desfășurării procesului penal participă organele competente, părțile și alte persoane. Organele competente să realizeze această activitate sunt organele judiciare. Organele judiciare sunt organe de stat care, prin agenții săi, acționează ca subiecți oficiali în diferite faze ale procesului penal.
În faza de urmărire penală își desfășoară activitatea organele de cercetare penală și procurorul, acesta din urmă având rolul de organ de supraveghere a întregii urmăriri penale și competența exclusivă de a dispune una dintre soluțiile prevăzute de lege la terminarea urmăririi penale ca fază a procesului penal.
În afară de organele competente, la procesul penal iau parte părțile și alte persoane.
Părțile sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi și obligații ce se regăsesc în conținutul principalelor raporturi de ordin juridic și care se nasc în activitatea procesual penală. Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. În afara acestora, la procesul penal participă și alte persoane precum: martorul expertul, interpretul, grefierul, etc. Trebuie menționat însă că nu toți subiecții procesuali, oficiali sau particulari menționați sun prezenți în toate cauzele penale, acest lucru depinzând de aspectele particulare ale respectivei cauze.
Activitatea subiecților oficiali și particulari are ca scop principal constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, ceea ce prefigurează un principiu fundamental al procesului penal – operativitatea.
Constatarea completă a infracțiunilor impune organelor judiciare, dar și părților din proces, obligația de a pune în lumină toate aspectele legate de fapta săvârșită și consecințele ei. În Codul de procedură penală sunt numeroase norme care subliniază necesitatea ^+a?caracterului complet a activității procesuale.
Alături de constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, care se înfățișează ca un prim scop al procesului penal, în definiție este menționat și al doilea scop, și anume ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Scopul imediat al procesului penal, cu cele două laturi ale sale menționate mai sus, implică și scopul meditat, și anume, apărarea ordinii publice, întărirea legalității, prevenirea infracțiunilor, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială.
Primul scop precum și cel de-al doilea scop al procesului penal se subscriu scopului general al acestuia, subliniat în articolul 1 din Codul de procedură penală, și anume, apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prevenirea infracțiunilor, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
În cazul încălcării legalității în procesul penal pot să fie aplicate subiecților procesuali, care au realizat activitatea procesuală cu nerespectarea legii, sancțiuni de ordin administrativ, civil sau de ordin penal. De asemenea, actele procesuale și procedurale neconforme cu legea sunt invalidate prin sancțiuni procedurale cum ar fi, inexistența, decăderea, inadmisibilitatea și nulitatea.
1.2. Principiile specifice urmăririi penale
Trăsăturile caracteristice urmăririi penale
Având în vedere sarcinile specifice înscrise în obiectul urmăririi penale, prima fază b#%l!^a procesului penal este disciplinată atât de regulile de bază ale întregului proces penal, cât și anumite dispoziții specifice. Acest lucru explică existența unor trăsături caracteristice ale urmăririi în raport cu judecata și punerea în executare a hotărârilor penale.
În literatura de specialitate sunt menționate ca trăsături specifice ale urmării penale următoarele principii: lipsa de colegialitate a organului de urmărire penală, subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală, nepublicitatea activităților judiciare, caracterul necontradictoriu expres al procesului penal în această fază, forma preponderent scrisă a urmăririi penale, mobilitatea. Dintre toate aceste principii, doar ultimele cinci pot fi considerate specifice fazei de urmărire penală.
1.2.1. Lipsa de publicitate a urmăririi penale
Cu puțină vreme în urmă acest principiu era intitulat "caracterul secret al urmăririi penale" și aceasta nu în sensul că participanții din cauza penală nu aveau cunoștință despre anumite activități realizate de către organele de urmărire penală, ci în sensul că dosarul penal putea fi cunoscut, fragmentat, și numai de către anumiți subiecți oficiali sau particulari, cauza penală nefiind publică, așa cum prevede legea pentru faza de judecată.
În urma modificărilor de ordin legislativ care au avut loc după decembrie 1989 cu privire la configurația drepturilor apărătorului, se arată că, în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală – de aceea este mai potrivită formularea "lipsă de publicitate" față de "caracter secret" ca trăsătură a urmăririi penale.
Această trăsătură a urmăririi penale se impune în condițiile în care raportul de drept penal apare în contururi neclare, probele urmând abia a se strânge. Or, în cazul în care urmărirea s-a desfășura cu publicitate, ar exista posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul, precum și celelalte părți să încerce denaturarea probelor și, în final, zădărnicirea aflării adevărului. Pe parcursul urmăririi penale există momente în care părțile sau alte persoane pot lua cunoștință de unele probe administrate în cauză (bunăoară, în cazul confruntării, în cazul prelungirii arestării inculpatului, în cazul efectuării expertizei etc.), dar, în asemenea situații, materialul de urmărire penală nu este cunoscut în totalitate.
Urmărirea penală nu mai este secretă pentru inculpat în momentul în care este prezentat materialul de urmărire penală. Momentul respectiv este plasat după ce au fost efectuate toate actele de urmărire penală și, prin urmare, inculpatul nu mai are posibilitatea să împiedice administrarea firească a probelor.
În lucrările de specialitate, lipsa de publicitate este examinată și sub aspectul păstrării secretului actelor de cercetare penală față părțile din proces, în special față de învinuit sau inculpat. Păstrarea secretului actelor de urmărire penală efectuate este necesară atunci când învinuitul sau inculpatul încearcă să obstaculeze aflarea adevărului prin influențarea sau distrugerea mijloacelor de probă.
1.2.2. Principiul operativității
Principiul operativității face referire la rezolvarea într-un interval cât mai scurt a cauzelor penale precum și simplificarea procedurilor din cadrul urmăririi penale. Principiul nu are o reglementare expresă, dar, pentru atingerea scopului procesului penal, este necesară înscrierea acestuia ca principiu fundamental.
Acest principiu are în vedere și calitatea probelor, căci, dacă acestea nu sunt administrate în timp util, o mare parte din urme se șterg, astfel calitatea are și ea de suferit.
Operativitatea în cadrul urmăririi penale este reglementată prin numeroase prevederi ale Codului de procedură penală. Astfel, articolul 268 face referire la consecințele nerespectării termenului, iar articolele 269-271 reglementează termenele în procesul penal. Cu referire strictă la efectuarea urmăririi penale, articolul 306 alineatul (2) Cod de procedură penală prevede: " Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală".
Principiul operativității sau celerității poate fi privit și din perspectiva Convenției b#europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, celeritatea procesului penal apare ca o garanție a dreptului penal de a se realiza un proces echitabil și într-un termen apreciat ca rezonabil.
1.2.3. Lipsa contradictorialității
În cursul urmăririi penale, procurorul întrunește în persoana sa funcțiile procesuale de învinuire, de apărare și de soluționare a cauzei; ca urmare, nu poate exista contradictorialitate, care presupune exercitarea acestor funcții de autorități și persoane diferite; reprezentatul funcției de învinuire acționează în contradictoriu cu reprezentantul funcției de apărare pentru ca reprezentantul funcției de judecare și soluționare a cauzei să aibă, la deliberare, toate argumentele care susțin sau infirmă învinuirea. Ca urmare, nu poate exista contradictorialitate în condițiile în care procurorul învinuiește, dar și apără, iar în final hotărăște. Din punct de vedere tehnico-procesual, contradictorialitatea implică prezența părților la efectuarea actelor procesuale și procedurale, pentru ca rezultatul acestora să reflecte atât punctul de vedere al învinuirii, cât și al apărării. Or, cu foarte rare excepții (de exemplu, confruntarea părților), la efectuarea actelor de urmărire penală părțile nu pot fi prezente în același timp, pentru a se asigura contradictorialitatea între învinuire și apărare. Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală să asigure mobilitatea și operativitatea necesare efectuării actelor de urmărire penală, întrucât el se poate deplasa imediat la locul indicat, fără a f necesară convocarea părților și prezența lor.
Unii specialiști apreciază că ar exista o contradictorialitate tacită, exprimată prin obligația organului de urmărire penală să confrunte continuu datele favorabile cu cele nefavorabile, motiv pentru care acest principiu specific urmăririi penale este definit ca "lipsa caracterului expres contradictoriu al urmăririi penale".
Elemente ale principiului contradictorialității pot fi regăsite și în cursul urmăririi penale. Astfel, în cazul anumitor acte de urmărire penală pot participa părțile, ceea ce le permite să acționeze de pe pozițiile lor contrare. Părțile se pot plânge față de actele de urmărire penală nelegale, rezolvarea acestora fiind de competența procurorului ierarhic superior, deci de un al organ decât cel care a încălca legea; împotriva luării unor măsuri procesuale se poate face plângere, pe care o rezolvă instanța de judecată, cu care ocazie procurorul și inculpatul se află în contradictorialitate. Organul de urmărire penală poate convoca toate părțile la efectuarea unui act de urmărire, realizându-se în acest mod disputa dintre părțile participante în proces. Aceste elemente de contradictorialitate nu înlătură însă lipsa contradictorialității ce principiu fundamental specific urmăririi penale.
1.2.4. Forma preponderent scrisă
Deși în cursul urmăririi penale părțile și martorii se audiază oral, în fapt nu se poate spune că urmărirea penală se desfășoară conform principiului oralității. Deși oralitatea presupune desfășurarea activității procesuale prin viu grai, în prezența procurorului și a părților, pentru ca acestea să asculte ce spune fiecare participant la urmărire și să poată lua, astfel, atitudine imediată cu privire la cele declarate, prin negarea unor împrejurări afirmate ca existente, prin demonstrarea ca reale a unor împrejurări afirmate ca existente.
În condițiile în care la ascultarea unei părți nu sunt de față și celelalte părți, la ascultarea unui martor nu este prezentă niciuna din părți, oralitatea constă numai în declarațiile verbale pe care le face cel ascultat, fără ca părțile interesate să ia cunoștință direct de cele spuse, pentru a le combate, preciza, completa prin întrebări.
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală învinuitului sau inculpatului, acesta ia cunoștință de toate probele strânse împotriva sa din declarațiile scrise, procese-verbale întocmite, rapoartele scrise de constatări tehncio-științifice sau medico-legale de la dosar.
Sunt și cazuri în care se poate purta o dezbatere orală între părți; astfel, când la pregătirea efectuării unei expertize au fost chemate părțile și expertul pentru a se fixa obiectul expertizei și întrebările la care trebuie să se răspundă (articolul 177 Cod de procedură penală), discuțiile îmbracă un caracter de oralitate și contradictorialitate, ca excepție de la forma preponderent scrisă a urmăririi penale.
1.2.5. Principiul mobilității
În conformitate cu acest principiu, planul specific urmăririi penale trebuie să poată fi adaptat la situațiile care se pot modifica în cursul cercetării cauzei. Ca regulă generală, b#?acest plan se întocmește în baza datelor pe care organul de cercetare le deține în acest stadiu al urmării penale, neputând fi prevăzute toate posibilitățile și acțiunile ce pot fi întreprinse. Un astfel de plan poate direcționa activitatea de urmărire penală doar pentru o perioadă limitată de timp, apariția noilor elemente cerând o reformulare permanentă a problemelor ce trebuie soluționate. Astfel, sunt frecvente cazurile în care situațiile nou apărute au necesitat regândirea planului inițial.
Există, de asemenea, și situații în care probele supuse examinării reclamă o altă direcționare a anchetei penale și regândirea planului până la înlocuirea completă a celui inițial stabilit de către organele abilitate. În acest sens, obligația organului de urmărire penală este de a completa permanent planul de cercetare, astfel ca toate împrejurările faptei comise să fie stabilite în mod corect și într-un interval de timp rezonabil.
Activitatea de urmărire penală este caracterizată prin mobilitate și datorită faptului că organul de cercetare poate dispune începerea urmăririi la momentul oportun și chiar la locul faptei, actele de urmărire penală putând fi întocmite la locul unde se presupune că s-a săvârșit infracțiunea.
1.3. Principiile specifice fazei de judecată
Noțiunea de judecat semnifică, în sensul ei restrâns, operațiunea de logică practică și juridică prin care un organ cu competență jurisdicțional soluționează un conflict de drept cu care a fost investit. Prin judecată ca fază a procesului penal se înțelege acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor penale din momentul sesizării inițiale și până la soluționarea definitivă a cauzei penale. Uneori, în limbajul comun, termenul de judecat, în sensul său larg, este confundat cu termenul de proces, ceea ce, desigur, nu corespunde sensurilor tehnice acordate celor două noțiuni în dreptul procesual penal.
În afara principiilor fundamentale al procesului penal și cele specifice urmăririi penale, în faza judecății își găsesc aplicabilitatea o serie de principii care nu se întâlnesc în cadrul celorlalte faze specifice procesului penal.
Pentru ca judecata să se realizeze în condiții de maximă obiectivitate și imparțialitate, legea procesual penală a instituit anumite garanții care au caracter de reguli comune pentru faza judecății: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea.
Se poate observa existența unor reglementări din care rezultă că desfășurarea fazei de judecată are în vedere și alte reguli fundamentale. În acest sens, se au în vedere dispozițiile articolului 11 sin Legea numărul 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, conform căreia activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor.
1.3.1. Publicitatea fazei de judecată (articolul 352 Cod de procedură penală)
Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății. Cu alte cuvinte, locul unde se desfășoară judecata este accesibil publicului, activitatea procesuală în această etapă a procesului penal realizându-se cu ușile deschise.
Fiind considerată o importantă garanție privind obiectivitatea și imparțialitatea ba?judecății, publicitatea ședinței de judecată este prevăzută expres în Constituția României, revizuită, în Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, și în Codul de procedură penală – articolul 352.
Dispozițiile articolului 352 dispun că ședința de judecată este publică, indicând însă că minorii sub 18 ani nu pot asista la aceasta. De asemenea, ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică.
Acordând o importanță majoră publicității ședințelor de judecată, legea a prevăzut sancțiunea nulității absolute pentru cazurile în care au fost încălcate dispozițiile legale privind publicitatea ședințelor de judecată (articolul 281).
Pentru a se putea verifica respectarea dispozițiilor legale privind publicitatea ședinței de judecată, în dispozițiile articolelor 370 și 402 se arată că hotărârile instanței trebuie să cuprindă, printre altele, și aceea dacă ședința de judecată a fost sau nu publică. În acest sens, în practica judiciară s-a arătat că în cazul în care partea introductivă din hotărâre nu cuprinde nicio mențiune cu privire la publicitatea ședinței de judecată – astfel că nu se poate cunoaște dacă procesul s-a desfășurat sau nu în ședință publică – hotărârea este declarată nulă, deoarece, în conformitate cu dispozițiile articolului 281 alineatul (1), fiind încălcate dispozițiile relative la publicitatea ședinței de judecată.
De asemenea, potrivit articolului 14 din Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, ședințele de judecată în cauzele privind infracțiunea de trafic de persoane ori infracțiunea de pornografie infantilă nu sunt publice.
S-a constatat că în practica instanțelor judecătorești nu există un punct de vedere unitar cu privire la caracterul public sau nu al ședinței de judecată ce are ca obiect soluționarea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar. Astfel, unele instanțe au judecat cererea de liberare provizorie sub control judiciar în camera de consiliu, în timp ce alte instanțe au judecat cererile în ședință publică.
În aceste circumstanțe, instanța supremă, în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că în cazul judecării cererilor de liberare provizorie, ședința de judecată este publică. Instanța supremă a argumentat că publicitatea ședinței de judecat constituie un principiu în dreptul procesual penal, consacrat pe plan european prin Convenție, iar pe plan intern, prin Legea fundamentală.
Acest principiu este de asemenea prevăzut de articolul 6 paragraful 1 din Convenție ca garanție a dreptului la un proces echitabil, textul stabilind că orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. CEDO o scos în evidență rolul principiului publicității, statuând că publicitatea procedurilor în fața organelor judiciare protejează justițiabilii împotriva unei justiții secrete ce s-a putea crea în lipsa controlului public. Prin transparența asigurată de administrarea justiției, publicitatea contribuie la realizarea scopului articolului 6 paragraful 1: procesul echitabil, a cărui garantare constituie unul din principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice, în sensul Convenției.
Dispoziția de judecare cauzei în ședință secretă aparține instanței de judecată, după ascultarea punctului de vedere al procurorului și al părților prezente la judecată. Pentru a se controla totuși modul cum procedează instanța cu privire la respectarea acestui principiu, declararea de ședință secretă trebuie să fie pronunțată în ședință publică, fiind suspusă așadar controlului public, iar pronunțarea hotărârii asupra fondului trebuie să fie făcută tot în ședință publică. Ședința poate fi declarată secretă pentru întreaga desfășurare a ședinței de judecată sau numai pe timpul efectuării unor acte de judecat.
Pe durata ședinței cât este secretă nu este permisă prezența în sală decât a părților, reprezentanților acestora, a apărătorilor și celorlalte persoane chemate în interesul judecății (martori, experți, interpreți), care au obligația de a nu divulga aspectele secrete ale dezbaterilor. Secretul ședinței de judecată se deosebește astfel de lipsa de publicitate a actelor de urmărire penală, care constituie, până la terminarea cercetării penale, un secret și pentru părțile din proces; se deosebește și de ședința secretă în care se face deliberarea completului de judecată, cu excluderea și a procurorului și a grefierului.
În noul Cod de procedură penală, controlul judiciar reprezintă o măsură preventivă de sine stătătoare, însă controlul judiciar pe cauțiune, are o dependență limitată, reenunțându-se la denumirea de liberare. În lipsa unei prevederi exprese a modului n care se deliberează cu privire la instituirea controlului judiciar, se aplică dispozițiile generale ale articolului 352 Cod de procedură penală, conform căruia ședințele de judecată sunt publice, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Declararea ședinței nepublice se face la cererea procurorului, a !^+a?părților și din oficiu.
Ședința secretă poate fi declarat pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Astfel, poate fi declarată secretă ședința de judecată numai la ascultarea inculpatului sau la ascultarea unui martor. Declararea ședinței secrete se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente și a procurorului (când participă la judecată).
Pe durata ședinței declarată ca secretă, nu se vor admite în sala de ședință decât părțile, reprezentanții acestora, apărătorii și alte persoane ce au fost chemate de instanță în interesul cauzei. Nu se încalcă publicitatea dacă instanța limitează accesul publicului în ședința de judecată în funcție de mărimea sălii sau, uneori, din considerente igienice.
1.3.2. Principiul nemijlocirii ca regulă a judecății
Acest principiu exprimă cerința ca instanța de judecată, care urmează să soluționeze cauza, să ia cunoștință direct, nemijlocit de probele administrate, precum și de cererile și concluziile puse de către procuror și părțile din proces, personal sau prin apărătorii lor. Percepând direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul decât dacă aceste probe le-ar percepe din documentele în care au fost consemnate; ascultând părțile, martorii, membrii completului de judecată pot interveni pentru a lămuri ceea ce li se spune nelămurit, a completa și preciza toate faptele și împrejurările de fapt.
Ca urmare a adoptării principiului nemijlocirii, judecata cuprinde o cercetare judecătorească, în care sunt verificate probele din faza de urmărire penală, administrându-se probe noi de către judecătorii care vor soluționa cauza respectivă. Dacă în cazul urmăririi penale se pot folosi numai cereri și memorii sub formă scrisă, în cazul fazei de judecată dezbaterile judiciare se realizează oral, procurorul având cuvântul pentru a susține învinuirea, iar părțile au cuvântul pentru a-și apăra drepturile și interesele. Confruntarea susținerilor este percepută nemijlocit de către membrii completului de judecată care astfel își formează o părere concretă asupra faptelor deduse cauzei judecății.
Nemijlocirea poate fi totală sau parțială; este totală atunci când judecata are loc de la început și până la pronunțarea hotărârii cu aceiași judecători care au fost prezenți tot timpul în completul de judecată. O asemenea nemijlocire este asigurată de unicitatea completului de judecată și de continuitatea ședinței de judecată; pe de o parte, membrii completului de judecată nu se pot schimba în tot cursul judecății, adoptarea hotărârii aparținând judecătorilor care au perceput direct și în totalitate atât probele administrate, cât și concluziile puse de către procuror și părțile din proces; pe de altă parte, în timp ce se judecă o cauză – care ar putea dura mai mult timp – , judecătorii nu au dreptul să judece și alte cauze pentru a se putea concentra numai asupra cauzei în care vor trebui să se pronunțe. Pentru a se evita, în caz de accident al unui judecător, de a se relua judecata din nou, în unele legislații străine se prevede posibilitatea ca la judecată să participe și un judecător asistent, care nu face parte din completul de judecată, dar care ar putea înlocui pe judecătorul aflat în imposibilitatea de a judeca în continuare cauza.
În articolul 351 Cod de procedură penală se prevede că judecata cauzei de face în fața instanței constituite în conformitate cu legea și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu.
Nemijlocirea se referă la obligația instanței de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale și procedurale care sunt cuprinse în ședința de judecată. Pentru realizarea nemijlocirii în judecare cauzelor penale, instanța poate readministra probele care au fost administrate în faza de urmărire penală. Un martor care a fost audiat în cursul urmăririi penale trebuie reaudiat în faza judecății, acest lucru nefiind posibil însă în situațiile în care, din motive obiective, ascultarea martorului nu mai este posibilă când acesta a decedat sau este plecat în străinătate.
În practica judiciară, s-a arătat, în mod concret, că neaudierea – de către prima instanță – a unui martor care a fost ascultat în cadrul urmăririi penale, fără a se arăta pentru care motiv audierea nu mai este posibilă, astfel cum prevede articolul 381 alineatul (7), nu îndreptățește judecarea cauzei pe baza declarației dat de martor în fața organelor de urmărire penală, deoarece, precedându-se astfel, este încălcat principiul nemijlocirii. De asemenea, procedeul instanței de judecată de a soluționa cauza fără audierea inculpatului și fără administrarea probelor conduce la constatarea clară a încălcării nemijlocirii fazei de judecată, a rolului activ al instanței de judecată și a contradictorialității specifice acestei faze a procesului penal.
Reglementarea noastră nu asigură însă continuitatea ședinței de judecată, deoarece b#%lcercetarea judecătorească se poate desfășura în mai multe termene de judecată, în care timp aceeași judecători iau parte la judecare și soluționarea altor cauze penale.
1.3.3. Principiul contradictorialității
S-a arătat că, teoretic, principiul contradictorialității exprimă cerința ca funcția de învinuire să fie despărțită de funcția jurisdicțională, fiind pe o poziție procesuală egală cu funcția de apărare. Învinuirea și apărarea se combat în fața instanței de judecată de pe poziții contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă și soluționează cauza – instanța de judecată – să ajungă, din disputa lor, la o apreciere corectă a probelor și la adoptarea unei soluții legale și temeinice. Ca urmare, așezarea judecății pe principiul contradictorialității implică egalitatea de "arme" între învinuire și apărare, între susținerea pretențiilor civile și combaterea lor, în sensul că se acționează cu aceleași mijloace procesuale; participarea la judecată, cu dreptul de a face cereri, a ridica excepții, a pune concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanța de judecată le poate admite sau respinge și adopta propria sa soluție, constituie aspecte ale contradictorialității la judecată.
În plan practic, participanții la proces au dreptul să-și exprime opinia cu privire la orice problemă care privește soluționarea justă a cauzei. Așadar, la orice cerere a procurorului inculpatul este chemat să-și exprime opinia, după cum la orice cerere a inculpatului trebuie să-și exprime părerea procurorul sau partea vătămată. Concluziile puse în fond aparțin în primul rând procurorului sau părții vătămate, care susțin învinuirea, după care inculpatul formulează apărarea, prin combaterea celor susținute de învinuire.
Prin rolul său activ, instanța de judecată complinește această dispută, intervenind pentru susținerea învinuirii sau apărării, după caz, încercând să afle adevărul și să soluționeze cauza potrivit legii, ceea ce nu exclude luarea unei hotărâri care să nu fie conformă nici cu învinuirea formulată și nici cu apărarea care a combătut-o. Rolul activ al instanței de judecată este limitat de contradictorialitate, deoarece instanța nu poate lua hotărâri din proprie inițiativă, fără a cere ca procurorul și părțile să-și exprime punctul de vedere în chestiunea ce trebuie rezolvată.
Contradictorialitatea presupune ca instanța de judecată să perceapă probele prin filtrul de vedere exprimat oral în ședința de judecată de către toate părțile cu interese contrare în ceea ce privește rezolvarea cauzei penale. În practica judiciară se consideră că, reprezintă o încălcare a acestui principiu, dacă, după ce a respins cererea care avea ca obiect reaudierea unor martori care lipseau, dar care fuseseră audiați anterior în cursul urmăririi penale, instanța a reținut și declarațiile acestora în momentul în care a hotărât cu privire la vinovăția inculpatului.
1.3.4. Principiul oralității
Deși sunt analizate separat, oralitatea și contradictorialitatea sunt strâns legate între ele, se integrează una în cealaltă și ambele, încadrate în publicitate, formează, așa cum se arată în literatura de specialitate, triumviratul principiilor tipice ale ședinței de judecată.
Spre deosebire de urmărirea penală, unde părțile iau cunoștință de probele strânse din documentele scrise – procese-verbale, declarații scrise, ordonanțe – , judecata se desfășoară oral, prin viu grai. Oralitatea ședinței de judecată asigură, în primul rând, publicitatea ședinței de judecată, deoarece publicul prezent poate lua cunoștință direct despre învinuire, apărare, despre ce spun martorii și experții, despre hotărârea pronunțată; în al doilea rând, asigură contradictorialitatea și nemijlocirea, deoarece procurorul și părțile iau cunoștință imediat de cererile și susținerile celor care participă la proces, având astfel posibilitatea să se alăture sau să facă obiecțiile necesare față de cele auzite, să combată susținerile neîntemeiate.
Oralitatea este asigurată prin modul în care legea prevede desfășurarea ședinței de judecată: președintele declară deschisă ședința de judecată, dispune strigarea părților, a martorilor, se citește actul de sesizare a instanței, se pun în discuție chestiunile prealabile, se procedează la ascultarea părților, a martorilor, se acordă cuvântul procurorului și părților, se dă inculpatului ultimul cuvânt, se pronunță hotărârea adoptată. Toate aceste activități implică desfășurarea lor orală.
Actele de judecată desfășurate oral se consemnează în documente scrise: declarații ale părților și martorilor, procese-verbale, încheieri de ședință, minute, sentințe și decizii. Ele b#%l!^+a?pot fi înregistrate prin mijloace audio și video.
Întrucât oralitatea este de esența ședinței de judecată, nerespectarea acestui principiu atrage sancțiunea nulității relative care are în vedere constatarea producerii unei vătămări părților din proces ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii pronunțate cu încălcarea acestui principiu.
Oralitatea nu trebuie înțeleasă numai ca un mijloc prin care se desfășoară activitatea procesuală, netrebuind rezumată la viul grai ca mijloc de comunicare între participanții la judecată. Înțeleasă în acest mod, oralitatea se înfățișează ca un principiu al întregului proces penal, căci viul grai este modalitatea de comunicare și în faza de urmărire penală și în faza punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale.
Oralitatea trebuie înțeleasă și în funcție de efectele juridice pe care aceasta le produce în faza de judecată. Astfel, în timp ce în faza de urmărire penală poate fi reținut numai ceea ce s-a consemnat, în faza de judecată, la pronunțarea hotărârii, completul de judecată va ține seama și de ceea ce s-a discutat în etapa dezbaterilor.
Unicitatea completului de judecată explică însăși necesitatea ca aceia care dau hotărârea în cauză penală să fie de față la discuțiile ce au loc în această etapă a ședinței de judecat, pentru ca, apoi, ținând seama de cele consemnate, dar și de aceea ce nu s-a consemnat, să se pronunțe cu privire la conflictul dedus spre soluționare.
1.4. Aspecte jurisprudențiale
Cauza Van Vondel c. Olanda
În fapt
În 1994, o comisie parlamentară de anchetă asupra poliției judiciare a fost constituită în Olanda, având ca misiune, între altele, examinarea legitimității și legalității metodelor de investigare ale poliției, Reclamantul, fost ofițer de poliție, a fost audiat în cadrul a două audieri publice de către comisie. Pe baza unei dispoziții de drept intern, persoanele audiate de către o astfel de comisie nu au dreptul de a păstra tăcerea, exceptând atunci când invocă secretul profesional. În schimb, depozițiile din fața unei comisii parlamentare de anchetă nu pot fi utilizate ca mijloc de probă în cadrul vreunui proces penal fără acordul persoanei în cauză. În urma acestei anchete parlamentare, reclamantul a fost condamnat penal pentru mărturie mincinoasă, în urma declarațiilor pe care le-a făcut în fața comisiei, și pentru încercarea de influențare a unui fost informator al său, ce a fost de asemenea audiat de către comisie.
În drept
Procedura în fața comisiei parlamentare de anchetă nu se consideră a fi contestație asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil. Obligația depunerii mărturiei trebuie considerată ca făcând parte din obligațiile normale ale reclamantului, ce aparțin dreptului public și nu celui privat. Procedura din fața comisiei parlamentare nu reprezintă o acuzație în materie penală, deoarece nu există nici un motiv pentru a considera că ancheta parlamentar este o formă deturnată de anchetă penală. Așadar, articolul 6 nu se poate aplica acestei proceduri, iar Curtea este incompetentă material să analizeze plângerea.
Cauza Matykej c. Polonia
În fapt
Legea din 1997 care se referă la divulgarea persoanelor ce îndeplinesc funcții publice care au colaborat cu serviciile de securitate între 1944 și 1990 – legea lustrației – prevede sancțiuni pentru situațiile în care instanțele special desemnate constată că declarațiile depuse de către demnitari nu sun reale. O persoană condamnată pentru că a mințit privind lustrația este revocată de drept din funcția îndeplinită și nu poate participa la alegeri timp de 10 ani. De asemenea, îi este interzisă exercitarea profesiilor juridice, nu poate fi ales într-o funcție publică și nici să ocupe un post de funcționar. Funcționarul, care era deputat, a declarat că nu a colaborat cu serviciile secrete în epoca comunistă. În 1999, s-a pornit o acțiune împotriva sa pe motiv că cele declarate nu sunt adevărate. Reclamantul a invocat în fața Curții lipsa de echitate a procedurii.
În drept
În ceea ce privește calificarea procedurii în dreptul intern, Curtea constată că reclamantului i s-a reproșat că ar fi semnat o declarație mincinoasă, prin care indica că nu a colaborat cu serviciile secrete comuniste. În Polonia, organizarea și derularea procedurii lustrației este inspirată din regulile procesului penal. Chiar dacă procedura nu este calificată ca fiind penală în dreptul intern, ea prezint anumite caracteristici cu o puternică influență de natură penală.
În privința naturii infracțiunii, fapta de a minți întro declarație constituie un delict asemănător celui de mărturie mincinoasă sau fals în declarații, care, de regulă, conduce la reținerea unei infracțiuni. În aceste condiții, delictul din speța de față conține anumite caracteristici penale.
Cu privire la natura și gradul de severitate al sancțiunii, legea prevede o sancțiune automată și uniformă pentru orice persoană care minte în contextul declarației sale cu privire la lustarție. O hotărâre judecătorească în acest sens atrage revocarea acelei persoane din funcția îndeplinită, fiindu-i interzis de a candida la o funcție publică precum și imposibiliattea de a avea o mulțime de funcții timp de zece ani. Cu toate că o persoană ce suferă o astfel de condamnare nu este pasibilă de vreo pedeapsă cu închisoarea sau emndă, totuși interdicția de a exercita anumite profesii pe o perioadă lungă de timp are un impact major asupra indvidului, el aflându-se în imposibilitatea de a-și continua viața profesioanlă. Se poate afirma așadar că sancțiunea aplicată are un caracter represiv și preventiv. În consecință, luând în calcul ansamblul acestor elemente, acuzația îndreptată împortiva reclamantului este o acuzație în materie penală, astfel că articolul 6 este aplicabil.
Cauza Dogmoch c. Germania
În fapt
În cursul anului 2000, în cadrul unei anchete penale care avea în vedere mai multe persoane suspectate de comiterea mai multor infrcațiuni de natură comercială, o insatnță a dispus sechestrarea averii reclamantului, care era estimată la 39 de milioane de mărci germane. Reclamantul a fost suspectat că acceptase sume de bani din operațiuni frauduloase și că a rândul lui, a efectuat operațiuni de spălare a acestor sume. Ordonanța de sechestru asigurător a fost motivată de riscul ca relamantul să încerce să ascundă sumele de bani, transferându-le în alte state pentru a împiedica executarea creanțelor ce vor fi stabilite de instanța judecătorească. Reclamantul a cerut să fie audiat, însă instanța nu a răspuns afirmativ motivând că reclamantul își exprimase anterior poziția printr-o declarație. În 2003, reclamantul a fost și el trimis în judecată, dar procedura a fost suspenadtă în 2006 întrucât reclamantul nu mai putea participa la proces. Bunurile sale se aflau în continuare sub sechestru.
În drept
Curtea notează că, în cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancțiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuși, Curtea constat că atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzații în materie penală, în sensul articolului 6. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi și obligații cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de articolul 6 care nu este aplicabil în speță.
Cauza Barbier c. Franța
În fapt
La data de 26 anuarie 2001, reclamantul a fost condamnat la 8 ani de închisaore pentru infracțiunea de viol. La 5 februarie, în ultima zi de apel, reclamantul și-a exprimat dorința de a formula apel împotriva hotărârii de condamnare. Urmând istrucțiunile oferite de către supraveghetorul de etaj al penitenciarului, reclamantul a scris cererea de apel pe care a remis-o supravehetorului la ora 16.45. La 5 aprilie 2001, Curtea de Casație a respins apelul ca tardiv, fiind introdus la 6 februarie, după ce expirase termenul legal.
În drept
Curtea constată că reclamantul și-a exprimat dorința de a formula apel și a remis cererea de apel către supraveghetorul din penitenciar la ora 16.45, înainte de ora de închidere a grefei centrului de detenție. Statul pârât nu a prezentat suficiente justificări pentru care cererea de apel nu a fost depusă la grefă în acea seară, ci doar a doua zi, cu atât mai mult cu cât reclamantul precizase caracerul urgent al cererii sale. Curtea constată, de asmenea, că reclamantul nu a putut formula precizări cu privire la admisibilitatea apelului său. De aceea, accesul la justiție al reclamantului a fost negat, ceea ce echivalează cu violarea articolului 6.
Cauza Besseau c. Franța
În fapt
La 22 ianuarie 2000, reclamanta a fost sancționată contravențional pentru faptul că a intrat cu automobilul într-o intersecție în care vehiculul său risca să rămână imobilizat și să împedice trecerea mașinilor ce circulau din alt sens. Reclamanata s-a adresat de două roi conducerii poliției, cerând anularea contravenției. Ofițerul ministerului public i-a cerut reclamantei să plătească amenda, afirmând că faptele au fost stabilite, deși legea îl obliga să sesizeze o instanță cu reclamația reclamantei.
În drept
În materie penală, accesul la justiție implică ca orice sancțiune stabilită de un organ administrativ să poată fi supusă unei căi de atac în fața unei instanțe. Refuzul ofițerului de a sesiza o instanță a privat reclamnat de acest drept, încălcându-se prevederile rticolului 6.
Cauza Bratyakin c. Rusia
În fapt
La 11 decembrie 1998, un tribunal a hotărât condamnarea reclamantului la cinci ani de închisoare pentru infracțiunea de fraudă fiscală. La 20 iunie 1999, reclamantul a cerut președintelui instanței să declanșeze un recurs în anulare. La 15 iulie 1999, reclamantul a fost eliberat în urma adoptării unei legi în amnistie. La 16 noiembire, prezidiul isntanței sesizat cu un recurs în anulare a casat decizia de condamnare și a dispus reeximinarea cauzei de către prima instanță. La 24 ianuarie 2001, reclamantul a fost condamnat la un an și șase luni de închisoare pentru fapta săvârșită, însă nu s-a dipsus execuatrea pedepsei, din cauza legii privind aministia.
În drept
Autorităție trebuie să respecte caracterul obligatoriu al deciziilor judecătorești, iar procesele penale soluționate definitiv nu pot fi redeschise decât dacă anumite considerații imperioase și legitime prevalează asupra principiului securității juridice. Curtea atrage atenția în special asupra faptului că revizuirea unei hotărâri definitive nu poate fi dipsusă cu unicul scop de a provoca un nou examen al afacerii, doar pentru rectificarea unor eventuale erori judiciare. În speță, recursul extraordinar a fost declanșat la inițiativa reclamantului, astfel încât acesta nu poate invoca lipsa de echitate a procedurii ce a urmat în urma anulării hotărârii anterioare de condamnare.
Cauza Mouzoukis c. Grecia
În fapt
În iulie 2001, reclamantul a fost condamnat opt luni la închisoare cu suspendare pentru mărturie mincinoasă. Conform pervederilor procedurale, această hotărâre nu putea fi atacată pe calea apelului, ci doar cu recurs, această facultate fiind rezervată parchetului, deoarece pedeapsa primită era sub limita de 2 ani de închisoare. Recursul reclamantului contra acestei decizii a fost declarat respins fiind considerat tardiv, pe motiv că termenul de recurs curge de la data pronunțării hotărârii, nu de la data consemnării acesteia în registrul instanței, iar reclamantul nu s-a încadarat în termenul calculat astfel.
În drept
Comisia amintește faptul că o astfel de interpretare a legii ce reglează termenul de recurs a fost deja judecată ca fiind contrară dreptului de acces la justiție, deoarece pune în imposibilitate pe reclamant să poată sesiza o instanță, din motive ce nu îi sunt imputabile, prevederile articolului 6 fiind astfel încălcate.
Cauza Budak și alții c. Turcia
În fapt
Reclamanții au fost condamnați penal de către o instanță care avea competența de a judeca infracțiuni cu privire la siguranța statului. În compunerea acesteia intră, pe lângă judecători civili, și judecători militari, care erau ofițeri activi ai armatei.
În drept
Curtea amintește că a decis deja de mai multe ori că prezența unui ofițer de carieră în cadrul unei insatnțe penale ridică dubii legitime cu privire a independența instanței, cât timp acesta este ofițer activ și se supune disciplinei miliatre, astfel încât există o violare a articolului 6 pargraful 1. Curtea nu consideră necesar să mai examineze dacă procedura a fost echtabilă, întrucât o procedură în fața unei instanțe lipsite de independență nu poate fi echitabilă.
Cauza Schwarzenberg c. Germania
În fapt
În aprilie 1996, reclamantul, împreună cu complicele său prezumat – D. – au fost arestați în Spania, fiind suspectați că ar fi ucis-o pe mama adoptivă a lui D. Acesta a fost extrădat în Germania, în timp ce reclamantul, care a refuzat să fie extrădat, a rămas în detenție pe teritoriul spaniol. La 8 aprilie 1997, o instanță germană l-a condamnat pe D. pentru omor asupra mamei sale adoptive, tentativă de omor asupra tatălui adoptiv și furt. Instanța s-a bazat în princiapl pe mărturisirea inculpatului, care a declarat că a fost ajutat a comiterea faptelor de către reclamnt.
În 1999, reclamantul a fost extrădat în statul german și condamnat pentru comiterea acelorași infracțiuni, cu toate că și-a susținut nevinovăția. Instanța care l-a condamnat este aceeași care îl condamnase anterior și pe D. și-a fondat decizia condamnării pe baza declarațiilor făcute de către D. Cererile de recuzare formulate de către reclamant au fost respinse.
În drept
Curtea constată că aprecierea faptelor ce apar în sentința de condamnare a reclamantului este diferită față de cea care a stat la baza sancționării lui D., iar hotărârea de condamnare pronunțată împotriva reclamantului nu face nicio referire la cea pronunțată împotriva lui D., astfel încât se poate afirma că judecătorii au făcut o nouă analiză a dosarului. În consecință, nu există nici un temei obiectiv care să stea la baza vreunei suspiciuni întemeiate de parțialitate. Articolul 6 nu a fost violat.
CAPITOLUL 2: DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
2.1. Considerații generale
Necesitatea creării unor standarde minimale de protecție a drepturilor omului, și cea a dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale au condus la crearea la nivel european a unei arhitecturi juridice remarcabile prin garanțiile oferite în această materie. Astfel, având în vedere că drepturile omului sunt parte integrantă a principiilor generale de drept, s-a dezvoltat un sistem european de protecție a acestora, un adevărat ius communae european.
Dreptul la un proces echitabil este prevăzut de articolul 6 din Convenția europeană ca garanție procedural a drepturilor și libertăților persoanei în fața organelor de judecată. Acest drept asigură aplicarea principiului preeminenței dreptului în cadrul unei societăți democratice:
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Doctrina a arătat că sub influența jurisprudenței europene procedura penală este mai mult decât o garanție formală, ea având o semnificație fundamentală. Normele procesuale de referință conținute în procedura penală continuă să garanteze regularitatea formală a procedurii, pentru ca procesul să se desfășoare ăn mod loial. Procedura penală este deosebit de importantă, un drept ce prevalează asupra oricărei alte considerații: dreptul la un proces echitabil, care reprezintă baza procedurii penale, devine un criteriu al modului în care poate fi apreciat respectarea de către instanțe a drepturilor și libertăților fundamentale.
b#%l!^+a?
Articolul 6 din Convenția europeană conține:
a) o descriere a mecanismului garanției; astfel, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță – dreptul astfel reglementat este analizat atât din punct de vedere al obiectului său cât și a subiecților săi, titularul dreptului fiind orice persoană, fizică sau juridică, indiferent de cetățenie, iar debitorul garanției este statul parte la Convenția europeană, sub jurisdicția căruia de află titularul dreptului.
b) domeniul de aplicare a garanției – judecarea cauzei de către o instanță, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
c) conținutul general al garanției – articolul 6 paragraful 1 impune judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege.
Acest paragraf prevede următoarele garanții ale dreptului la un proces echitabil:
Dreptul la o instanță prin lege, independentă și imparțială;
Publicitatea procesului;
Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil;
Principiul egalității armelor;
Principiul contradictorialității;
Dreptul acuzatului de a păstra și de a nu se autoincrimina;
Obligația motivării hotărârii de către instanțe.
d) conținutul specific al garanției în materie penală. Paragraful 2 din articolul 6 al Convenției europene are în vedere prezumția de nevinovăție: "Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită." Următorul paragraf are în vedere o serie de drepturi acordate împotriva inculpatului: "Orice acuzat are în special, dreptul:
a) să fie informat, într-un termen rezonabil, în limba pe care o înțelege, asupra naturii și cauzei acuzației care i se aduce;
b) să i se acorde timpul necesar pregătirii apărării sale;
c) să se apere sau să fie apărat de un apărător ales de el, iar dacă nu dispune de b#%l!^+a?b#%l!^+a?mijloacele necesare pentru a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de un apărător din oficiu;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să poată beneficia de asistența unui interpret în mod gratuit, dacă nu înțelege limba folosită la audiere.
În privința drepturilor menționate mai sus, trebuie avut în vedere faptul că acestea sunt elemente ale noțiunii generale de proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a considerat că o cerere întemeiată pe dispozițiile articolului 6 paragraful 3 trebuie analizată și prin raportare la prevederile paragrafului 1, având în vedere obiectul și scopul articolului 6, de asigurare a garantării libertăților individuale împotriva oricărui arbitrariu.
Pentru înțelegerea conținutului drepturilor protejate prin acest articol, este important de subliniat principiul ce rezultă din articolul 19 din Convenția europeană: activitatea Curții Europene este subordonată scopului de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele părți la Convenția europeană. Astfel, nu îi revine Curții Europene sarcina de a examina erorile de fapt sau de drept care se pretinde că ar fi fost comise de jurisdicțiile naționale, decât dacă și în măsura în care ele ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților apărate de Convenția europeană. Dacă articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu reglementează, de exemplu, aspecte privind admisibilitatea probelor, ce țin de competența de reglementare a dreptului intern. De asemenea, pentru aplicarea articolului 6 sunt irelevante aspectele referitoare la vinovăția reclamantului, Curtea Europeană nu este chemată decât pentru a examina dacă procedura în ansamblul ei a fost echitabilă, adică dacă s-a desfășurat cu respectarea exigențelor Convenției europene.
Convenția reglementează, în principiu, drepturi cu un conținut material, substanțial, care pot să fie invocate direct în ordinea internă a statelor contractante și cu privire la care acestea s-au obligat să le asigure respectarea din partea tuturor persoanelor ce se află sub jurisdicția lor. Alături de aceste drepturi esențiale, cum ar fi cel la viață, la libertate și siguranță, dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, Convenția reglementează două drepturi procedurale, care nu au în vedere anumite libertăți ale unei persoane, ci se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare a drepturilor ș libertăților ce-i sunt recunoscute în fața instanțelor judiciare. Astfel, articolul 13 din Convenție recunoaște b#%l!^+a?titularilor drepturilor pe care ea le reglementează dreptul la un recurs efectiv în fața instanțelor naționale, în caz de încălcare a unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale. La rândul lor, statele sunt obligate să reglementeze o asemenea posibilitate juridică pentru punerea în valoare a acestui drept.
Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică. După cum a arătat curtea, statele semnatare ale Convenției au decis să ia toate măsurile necesare pentru apărarea efectivă a unor drepturi enunțate de Declarația Universală a Drepturilor Omului, datorită atașamentului lor sincer la principiul preeminenței dreptului. Aceste măsuri semnifică organizarea unei bune administrări a justiției, credibilă, sigură, imparțială și independentă pentru cei ce ajung în fața instituțiilor judiciare. De aceea, instanța europeană a reținut ideea, ce va mai fi subliniată pe parcursul comentariului textului pus în discuție, că într-o societate democratică, în sensul Convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc eminent, astfel că o interpretare restrictivă a dispozițiilor articolului 6 nu ar corespunde cu obiectul și scopul prevederilor sale.
Totodată, dreptul la un proces echitabil este o componentă esențială a altui principiu de bază care rezultă din dispozițiile Convenției europene – cel al afirmării unei ordini publice europene a drepturilor omului. În cadrul ordinii publice statele semnatare și-au asumat obligații de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, ar cele care sunt cuprinse în cadrul articolului 6 au tocmai acest scop – efectivitatea dreptului la un proces echitabil. Din acest punct de vedere, textul impune statelor o obligație de rezultat – ele au latitudinea adoptării, în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare – deci a mijloacelor necesare pentru a realiza această obligație.
Afirmarea existenței ordinii publice europene în privința drepturilor și libertăților fundamentale garantate de Convenție, printre care dreptul la un proces echitabil ocupă un loc primordial, are și altă importantă consecință de ordin practic: instanța europeană a decis că o jurisdicție a unui stat parte la Convenție nu poate, fără a încălca ea însăși dispozițiile articolului 6, să recunoască pe calea unei cereri de exequatot, efectele produse de o hotărâre judecătorească străină, care a fost obținută prin încălcarea principiilor impuse de acest text pentru a putea vorbi de un proces echitabil. Jurisdicțiile statelor contractante au obligația să verifice sferele de forță obligatorie, comptabilitatea hotărârilor jurisdicțiilor străine cu b#%l!^+a?dispozițiile articolului 6. În măsura în care acestea nu au fost respectate în cadrul procedurilor b#%l!^+a?jurisdicționale desfășurate în străinătate, ele nu pot învesti cu forță executorie hotărârile astfel obținute, fără a încălca prin aceasta, ele însele, dispozițiile Convenției, întărindu-se, pe această cale, drepturile pe care aceasta le garantează.
Articolul 6 își are originile în textele de lege cuprinse în articolele 10 și 11 ale Declarației Universale a Drepturilor Omului. Potrivit articolului 10 al Declarației "orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil și public de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva sa", iar articolul 11 paragraful 1 prevede că "orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va dovedit în mod legal în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile apărării sale."
De asemenea, prevederile articolului 16 al Convenției se regăsesc în articolul 14 al pactului Internațional O.N.U. privitor la drepturile civile și politice din anul 1966, cu unele deosebiri. Astfel, primul alineat al articolului 14 din pact dispune că "toate persoanele sunt egale în fața tribunalelor și curților de justiție", prevedere care nu se regăsește în articolul 6 al Convenției, dar care este cuprinsă în dispozițiile articolului 14 al acestuia, care interzice orice formă de discriminare în exercițiul drepturilor și libertăților pe care ea le consacră, deci și în privința dreptului la un proces echitabil.
În sistemul Convenției europene, dreptul la un proces echitabil poate fi privit în două sensuri: într-un sens larg, s-ar putea spune că el cuprinde toate garanțiile pe care le instituie articolul 6 paragraful 1 – adică dreptul oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile și obligațiile sale civile sau privitor la orice acuzație ce i s-ar aduce în materie penală; articolul 6 paragraful 2 – ce prevede dreptul oricărei persoane acuzată de săvârșirea unei infracțiuni de a fi prezumată nevinovată, până când vinovăția sa nu-i va fi legal stabilită, adică printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă; articolul 6 paragraful 3 – care instituie unele granații speciale în materie penală, și anume: dreptul oricărui acuzat de a fi informat cu privire la natura și cauza acuzației ce i se aduce; dreptul de a dispune de timpul necesar formulării apărării sale etc.
b#%l!^+a?
2.2. Noțiunea de acuzație în materie penală
Noțiunea de acuzație în materie penală și cea de contestație cu privire la drepturi și obligații cu caracter civil, au un caracter autonom în jurisprudența Curții Europene, articolul 6 creând un model universal de proces în jurul celor două noțiuni.
Noțiunea de acuzație semnifică notificarea oficială, emisă de o autoritate competentă, prin care se impută unei persoane săvârșirea unui delict, fapt ce atrage repercusiuni importante asupra persoanei.
În jurisprudența Curții europene s-a apreciat că garanțiile prevăzute de articolul 6 sunt aplicabile, față de existența unei acuzații în materie penală, spre exemplu: în cazul rejudecării unei persoane condamnate definitiv in absentia, al efectuării unei percheziții, al citării unei persoane în scopul audierii ca martor dacă aceasta poate aprecia din împrejurările cauzei că există probe care o incriminează sau în cazul formulării unei cereri privind ridicarea imunității parlamentare a unui deputat.
Garanțiile procedurale care sunt prevăzute în articolul 6 nu se aplică, în primul rând, măsurilor preliminare ce se pot lua în cadrul anchetei penale înainte de a se formula o acuzație în materie penală, cum ar fi reținerea unui suspect, și în al doilea rând, în materia procedurii revizuirii unei hotărâri definitive și nici în materia procedurii de extrădare desfășurată în fața organelor judiciare ale statului solicitat.
Indicarea cât mai precisă a momentului în care se poate vorbi despre o acuzație în materie penală este deosebit de importantă deoarece din acel moment este garantat dreptul de acces la o instanță. Articolul 6 din Convenție este aplicabil în toate fazele procedurii care se dovedesc a fi relevante în ceea ce privește pronunțarea unei hotărâri judecătorești referitoare la vinovăția sau nevinovăția unei persoane, începând cu ancheta organelor însărcinate și până la epuizarea tuturor căilor ordinare de atac.
Criterii jurisprudențiale în vederea determinării acuzației în materie penală
În cadrul jurisprudenței sale, instanșa europeană a încercat să confere o definiție formală noțiunii de acuzație, indicând că aceasta reprezintă notificarea oficială, ce emană de la o autoritate competentă, a faptului că unei persoane i se impută săvârșirea unei fapte penale, ceea ce semnifică că se vor produce unele consecințe importante cu privire la persoana astfel suspectată.
Într-o primă etapă a dezvoltării jurisprudenței, Curtea a considerat că generalitatea normei ce incriminează o anmită conduită și scopul – în același timp preventiv și represiv – al sancțiunii sunt suficiente ca, pe temeiul dispozițiilor articolului 6 paragraful 1, să fie deerminată ntura penală a unei fapte antisociale. Se poate observa, însă, că aceste două caracteristici pot tot atât de bine să fie reținute și pentru orice faptă ilicită ce cauzează altuia un prejudiciu și conduce la angajarea răspunderii civile delictuale a autorului ei.
Instanța eurpeană a delimitat într-un mod mai clar criteriile potrivit cu care o faptă imputată unei persoane constituie o acuzație în materie penală. Astfel, s-a decis că pentru a determina caracterul penal al unei infracțiuni, în sensul convenției, trebuie să se știe dacă textul legal ce o definește este cuprins sau nu în dreptul penal, potrivit tehnicii juridice a statului în cauză; ulterior au fost analizate, prin raporatre la obiectul și scopul principal al articolului 6 și cu luarea în considerare a sensului comun al termenilor folosiți în sistemul național de drept în discuție, natura infracțiunilor comise, dar și natura și gravitatea sancțiunii pe care o riscă persoana interesată.
În vederea stabilirii faptului că o persoană este acuzată de săvârșirea unei fapte penale, Curtea a stabilit în jurisprudența sa următoarele trei criterii: calificarea faptei ca infracțiune în legislația națională, natura infracțiunii, natura și gradul de gravitate ale sancțiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.
Instanța europeană a precizat ca aceste criterii sunt alternative, nu cumulative. Pentru ca articolul 6 pargraful 1 să se aplice unei acuzații în materie penală, este suficient ca infracțiunea în cauză să fie, prin natura ei, penală, prin raportare la dispozițiile Convenției, sau să fi expus pe autor unei sancțiuni ce poate primi calificarea de sancțiune penală;aceasta nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite a se ajunge la o concluzie clară privitoare șa existența unei acuzații în materie penală.
Noțiunea de acuzație penală în dreptul procesual penal român
Infracțiune flagrantă b#
Constatarea săvârșirii unei fapte prevăzută de legea penală reprezintă o situație specială. Astfel, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care sunt consemnate cele constatate, precum și declarațiile făptuitorului și ale celorlalte persoane ascultate. Chiar și în lipsa unei ordonanțe de exercitare a acțiunii penale, constatarea infracțiunii, urmată de audierea făptuitorului are natura juridică a unei notificări oficiale care este emisă de o autoritate competentă în ceea ce privește imputabilitatea săvârșirii unei infracțiuni.
Citarea unei persoane împotrivă căreia există un denunț sau o plângere nu poate fi considerată o notificare oficială emisă de o autoritate competentă cu privire la imputabilitatea săvârșirii unei infracțiuni. Audierea desfășurată la sediul organelor de urmărire penală cu privire la una sau mai multe fapte, pentru care organele judiciare efectuaseră acte premergătoare pentru exercitarea acțiunii penale prevăzute de articolul 16 Cod de procedură penală, poate fi considerată acuzație în materie penală, chiar și atunci când persoana audiată fusese chemată se dea declarații în calitate de martor. Momentul informării cu privire la faptele pentru care au fost efectuate actele premergătoare echivalează, în lumina articolului 6 din Convenție, cu o "notificare oficială a unei acuzații în materie penală" având în vedere că împotriva persoanei audiate de poate începe oricând urmărirea penală.
Urmărirea penală in rem
Nu poate fi considerată o notificare oficială emisă de o autoritate competentă cu privire la imputabilitatea săvârșirii unei infracțiuni citarea unei persoane în calitate de martor, în vederea audierii de către organele de cercetare penală, în cazul în care cercetarea penală s-a început in rem cu privire la existența unei infracțiuni, sub rezerva includerii acestei în cercul de suspecți. b#%l!^+a?
După începerea urmăririi penale in rem, efectuarea unei percheziții poate fi apreciată ca fiind o notificare oficială cu referire la o acuzație penală.
Urmărirea penală in personam
Formularea unei acuzații împotriva unei persoane intervine în momentul în care este pusă în mișcare urmărirea penală in personam, când persoana acuzat și față de care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală devine învinuit. Deși învinuitul nu ara calitatea de parte în cadrul procesului penal, citarea lui echivalează cu notificarea oficială emisă de o autoritate competentă cu privire la imputabilitatea săvârșirii unei infracțiuni.
Revizuire
Deși, în principiu, în materia căilor extraordinare de atac articolul 6 din Convenția europeană nu își găsește aplicabilitatea, totuși în materia revizuirii, față de particularitățile reglementării din dreptul român, trebuie să se distingă între diferitele etape ale acestei proceduri.
În momentul admiterii cererii de revizuire, chiar dacă hotărârea definitivă a cărei revizuire se cere nu este anulată, se poate vorbi despre prezența unei acuzații în materie penală, față de gravitatea consecințelor ce ar putea fi suportate de persoana care a fost acuzată în primul ciclu procesual de săvârșirea unei infracțiuni și care este subiect în cadrul procedurii de revizuire.
În situația în care, după admiterea în principiu a cererii de revizuire față de o persoană achitată definitiv sau față de care s-a încetat procesual penal în primul ciclu procesual ar putea fi luată o măsură preventivă dintre cele prevăzute de articolul 202 Cod de procedură penală, se poate considera că este vorba despre p procedură în care sunt incidente garanțiile prevăzute de articolul 6 din Convenția europeană.
O interpretare contrară ar lipsi de eficiență garanția procedurală prevăzută de articolul 6 din Convenția europeană, întrucât potrivit articolului 462 Cod de procedură penală, în cazul în care instanța consideră că cererea de revizuire este întemeiată, aceasta se pronunță și asupra fondului cauzei, fără a administra alte probatorii, întemeindu-se pe mijloacele de b#%l!^+a?probă administrate cu ocazia rejudecării după admiterea în principiu.
Standarde europene privind despăgubirea victimelor unor infracțiuni b
a) Standarde create în cadrul Consiliului Europei
Prin Legea 304/2005 România a ratificat Convenția Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracțiunilor violente, adoptată la Strasbourg la 24 noiembrie 1983. Astfel, statul și-a asumat obligația introducerii sau dezvoltării unei scheme de despăgubire a acestor victime, în cazul în care infracțiunile au fost comise pe teritoriul României, în special în situațiile în care infractorul este necunoscut sau nu dispune de resursele necesare.
Convenția Consiliului Europei se referă la următoarele principii fundamentale ce trebuie respectate cu ocazia creării sistemului legislativ necesar pentru a se realiza despăgubirea victimelor:
În situația în care despăgubirea nu poate fi asigurată total, statul trebuie să contribuie la despăgubirea persoanelor care au suferit vătămări corporale grave sau le-a fost afectată sănătatea, ca rezultat direct al infracțiunii intenționate săvârșite cu violență, precum ș a celor care se aflau în întreținerea celor care au murit în urma săvârșirii infracțiunilor. Persoanele trebuie despăgubite indiferent dacă infractorul nu poate fi urmărit sau nu a fost pedepsit;
Despăgubirea trebuie acordată atât cetățenilor statelor părți la convenție, cât și cetățenilor tuturor statelor membre ale Consiliului Europei care sunt rezidenți permanenți în statul pe al cărui teritoriu a fost comisă infracțiunea;
Cuantumul despăgubirii acordate trebuie să acopere cel puțin: pierderea veniturilor, cheltuielile privind îngrijirile medicale și spitalizarea, cheltuielile de înmormântare și, pentru persoanele aflate în întreținerea victimei, pierderea întreținerii;
Legiuitorul poate interveni pentru stabilirea unei limite minime sau maxime a despăgubirii ori un termen pentru depunerea cererilor;
Despăgubirea poate fi redusă sau refuzată avându-se în vedere următoarele criterii: situația financiară a solicitantului; comportamentul victimei sau al solicitantului +a?anterior, în timpul sau ulterior infracțiunii sau în funcție de vătămarea produsă; dacă victima sau solicitantul au fost implicați în criminalitatea organizată sau sunt membri ai unei organizații care desfășoară infracțiuni violente; dacă repararea totală sau parțială a prejudiciului ar fi contrară ideii de justiție sau ordinii publice ;
Pentru a se evita dubla despăgubire, statul sau organul competent poate deduce despăgubirea acordată ori poate solicita persoanei despăgubite să returneze o parte sau toată despăgubirea, primită ca urmare a vătămării ori a decesului, de la infractor sau de la asigurările sociale, sau a unei asigurări care provine din orice altă sursă
b) Mecanismele U.E. de cooperare în vederea reparării prejudiciului produs victimelor infracționalității în situații transfrontaliere.
Consiliului European reunit la Tampere, pe data de 15 și 16 octombrie 1999, a statuat necesitatea de a stabili unele norme minime pentru a proteja victimele infracțiunilor, în special în ceea ce privește posibilitățile de acces la justiție și dreptul la reparație.
Prin Decizia-cadrul a Consiliului U.E. din data de 15 martie 2001, s-a ajuns la concluzia că toate statele membre trebuie să garanteze, pentru victima unei infracțiuni, dreptul de a obține din partea făptuitorului despăgubirile aferente. Bunurile care aparțin victimei și de care a fost lipsit în cursul procedurii, vor trebui restituite cât mai curând posibil, cu excepția cazurilor în care reținerea lor este absolut necesară pentru desfășurarea corespunzătoare a procedurii penale.
Accesul victimelor la despăgubire în situațiile transfrontaliere funcționează în temeiul sistemelor în vigoare, în statele membre U.E., de despăgubire a victimelor infracțiunilor premeditate săvârșite prin violență pe teritoriile lor. Toate aceste state membre U.E. trebuie să asigure ca dispozițiile de drept intern să stipuleze existența unui sistem de despăgubire a victimelor infracțiunilor premeditate săvârșite prin violență pe teritoriile lor, care să garanteze o despăgubire echitabilă și corespunzătoare a victimelor.
Dacă autoritatea de decizie ia hotărârea de a audia solicitantul sau pe orice altă persoană, aceasta poate contacta autoritatea responsabilă cu asistența pentru a lua măsurile necesare pentru ca părțile interesate să fie audiate direct de către autoritatea de decizie, în conformitate cu dreptul din statul membru căruia îi aparține. b#%l!^+a?
2.3. Garanții ale dreptului la un proces echitabil acordate victimelor infracțiunilor b#%l!^+a?
Standarde europene
În conformitate cu articolul 1 din Decizia-cadru al Consiliului U.E. și articolul 1 din Recomandarea Comitetului de Miniștri ai Consiliului Europei privind asistența victimelor infracțiunilor, termenul de victimă poate fi definit ca fiind persoana fizică care a suferit un prejudiciu de orice fel, cauzat direct de acte sau omisiuni care încalcă dreptul penal al unui stat membru. De asemenea, sunt incluse în această noțiune și rudele apropiate ale victimei infracțiunii sau persoanele care s-au aflat în apropierea sa.
Prin decizia-cadru a Consiliului U.E. s-a arătat că statele trebuie să ofere garanții în dreptul intern victimelor privind un tratament corespunzător, care să le respecte demnitatea în cursul procedurii și să le recunoască drepturile și interesele legitime.
În acest scop, s-a învederat:
Posibilitatea victimelor de a fi audiate în cursul procedurii, precum și de a depune mijloace de probă. Statele membre ale U.E. trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca organele competente să poată interoga victimele numai în măsura necesară procedurii penale;
Dreptul victimelor de a primi informațiile pertinente pentru a proteja interesele acestora încă de la primul contact cu organele judiciare, prin toate mijloacele pe care le consideră adecvate și în limba pe care o înțeleg;
Necesitatea luării unor măsuri pentru a fi atenuate dificultățile de comunicare cu privire la înțelegerea sau la participarea victimei în calitate de martor sau de parte la procedură, în cadrul etapelor importante ale respectivei proceduri penale;
Posibilitatea victimei de a avea acces, în mod gratuit, la consiliere juridică sau de orice altă natură, atunci când acesta poate avea calitatea de parte în procedura penală;
Victima care a participat la procedurile penale în calitate de parte sau de b#%l!^+a?martor poate primi înapoi cheltuielile suportate ca rezultat al participării sale legitime;
Dreptul la protecție al victimelor și, după caz, al familiilor acestora sau al persoanelor asimilate membrilor familiilor acestora, în cea ce privește siguranța și protecția vieții private.
Dreptul intern
Legislația procesual penală română a oferit persoanei vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni garanțiile procesuale privitoare la: accesul la justiție, dreptul la informare, independența și imparțialitatea instanței, dreptul la judecată într-un termen rezonabil, publicitatea și contradictorialitatea procesului penal, egalitatea armelor.
Garantarea accesului la justiție al victimei infracțiunilor pune în evidență relația simbiotică, direct proporțională, ce există între acest drept și celelalte drepturi sau libertăți care au fost încălcate victimei, întrucât accesul la justiție nu înseamnă nimic dacă nu există o încălcare a drepturilor și libertăților protejate.
Dreptul de a sesiza organele judiciare
În primul rând, victima infracțiunii are dreptul de a depune plângere sau plângere prealabilă pentru a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârșirea infracțiunii al cărei subiect pasiv a fost. În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta are în tot cursul procesului penal posibilitatea de a opta pentru retragerea plângerii prealabile sau pentru împăcarea cu persoanele care au săvârșit infracțiunea.
Dreptul la informare
Respectarea acestui drept aparține victimei, încă din primele faze ale procedurilor penale, permite acesteia exercitarea ulterior în mod efectiv a celorlalte drepturi garantate de lege.
Din acest punct de vedere, la punctul 33 din Recomandarea Comitetului de Miniștri +a?al Consiliului Europei 2000 privind rolul procurorului în sistemul judiciar se arată că: "procurorul trebuie să țină cont de opinia și preocupările victimelor atunci când interesele +a?personale ale acestora au fost lezate și să furnizeze ori să vegheze ca ele să fie informate asupra drepturilor ce le revin asupra derulării procedurii.
În conformitate cu articolul 111 Cod de procedură penală, organul judiciar înainte de a trece la ascultarea persoanei vătămate, sunt obligate să îi pună în vedere că în cazul în care a suferit o pagubă materială sau o daună morală, se poate constitui parte civilă.
Dreptul la un tribunal independent și imparțial
În conformitate cu articolul 336 Cod de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, daca i-au fost vătămate interesele legitime în acest sens. Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune ori la acesta, ori la organul de cercetare penală.
A fost acordat, astfel, un drept de acces la instanță victimelor infracțiunilor prin care se poate contesta legalitatea acelor întocmite de către procuror privind netrimiterea în judecată, în scopul obținerii unei soluții prin care procurorul să fie obligat să redeschidă urmărirea penală.
În acest sens sunt satisfăcute și cerințele Recomandării Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei potrivit căreia persoanele interesate în cauză, atunci când sunt cunoscute sau identificabile, și în special victimele, trebuie să aibă posibilitatea de a contesta actul de neurmărire dispus de procuror; o astfel de contestație poate face obiectul, după un control ierarhic, fie al unui control jurisdicțional, fie al urmăririi private declanșate de către părți.
Dreptul la apărare b#%l!^+a?
Dreptul la apărare este un drept fundamental care este garantat în cursul procesului penal nu numai față de învinuit sau inculpat, ci și față de celelalte părți: persoana vătămată, partea responsabilă civilmente.
De asemenea, se poate acorda asistență gratuită următoarelor categorii de victime ale infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României:
a) persoanelor asupra cărora a fost săvârșită o tentativă la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, o infracțiune de vătămare corporală gravă, o infracțiune intenționată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, o infracțiune de viol, act sexual cu un minor și perversiune sexuală (victime directe);
b) soțului, copiilor și persoanelor aflate în întreținerea celor decedați prin săvârșirea infracțiunilor de omor, omor calificat și omor deosebit de grav, precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare moartea persoanei (victime indirecte).
Pentru a beneficia de asistență juridică gratuită trebuie îndeplinite unele condiții. Prima se referă la venitul lunar pe membru de familie al victimei, care trebuie să fie cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe țară stabilit pentru anul în care victima a formulat respectiva cerere de asistență juridică gratuită. A doua condiție este ca victima să fi sesizat organele de urmărire penală în termen de 60 de zile de la data săvârșirii infracțiunii sau de la data la care victima a luat cunoștință de săvârșirea infracțiunii în cazul infracțiunilor indirecte.
Dreptul la interpret
În conformitate cu articolul 12 Cod de procedură penală, părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret.
Dreptul la despăgubiri
Victima unei infracțiuni are atât posibilitatea de a exercita acțiunea civilă în fața instanței penale, cât și posibilitatea de a face acest lucru în fața instanței civile, cu respectarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.
Respectarea dreptului la o dezbatere publică și contradictorie în fața instanței și a principiului egalității de arme cu celelalte părți.
Potrivit articolelor 351 și 352 Cod de procedură penală, judecata are loc în fața instanței constituite potrivit legii, în ședință publică, respectându-se principiul oralității, contradictorialității și nemijlocirii administrării probelor.
În cursul judecății, persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la latura penală a cauzei. În cazul concursului de infracțiuni sau conexității, dreptul părții vătămate se limitează la fapta care i-a cauzat vătămarea.
Partea civilă sau persoana vătămată are cuvântul în dezbateri, putând formula b#%l!^+a?concluzii asupra situației de fapt sau a dispozițiilor legale incidente în cauza dedusă spre judecare.
Astfel, într-o cauză, reclamanții nu au demonstrat o legătură directă între condițiile exploatării unei centrale nucleare și dreptul la protecția integrității lor fizice, deoarece nu au probat că, prin funcționarea centralei, erau expuși personal unei amenințări serioase, precisă și iminentă. În absența unor asemenea constatări, efectele măsurilor care voiau să fie luate de autoritățile naționale competente în materie rămâneau pur ipotetice; nici pericolele invocate și nici remediile propuse nu prezentau un grad de probabilitate ce ar fi dat un caracter determinant dreptului invocat de cei interesați.
Dreptul la protecție
Potrivit articolului 111 Cod de procedură penală, în cazul în care poate fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea persoanei vătămate ori a părții civile sau a rudelor apropiate, procurorul, sau, după caz, instanța de judecată poate să încuviințeze ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic șa locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau în locul în care are loc ședința de judecată, prin intermediul rețelei video sau audio.
În acest mod se realizează o formă de protecție suplimentară a victimelor infracțiunii constituite persoană vătămată sau parte civilă în cadrul procesului, în scopul evitării consecințelor victimizării secundare, prin evitarea producerii unor traume suplimentare acestor persoane.
Dreptul la exercitarea căilor de atac
Potrivit Codului de procedură penală, persoana vătămată poate formula apel în ceea ce b#%l!^+a?privește latura penală, iar partea civilă atât în ceea ce privește latura penală, cât și în privința laturii civile.
Curtea Constituțională a motivat, că în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenții pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, aceasta cumulează două calități procesuale – calitatea de parte vătămată și cea de parte civilă.
Se consideră a fi o inegalitate de tratament în ceea ce privește accesul în căile de atac, între partea civilă, pe de o parte, și inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condițiile în care toți acești participanți au aceeași calitate – de părți. Există de asemenea o inegalitate flagrantă între statutul părții civile și statutul oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau un act al instanței.
2.4. Dreptul la un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege
Înfăptuirea justiției nu poate fi realizată în absența posibilității persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni de a avea acces la un tribunal, stabilit de lge și care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate față de executiv.
În doctrină s-a arătat că obligația statelor de a garanta cetățenilor accesul șa un tribunal independent și imparțial se poate analiza ca o obligație pozitivă de a asigura neutralitatea puterii judecătorești. Neutralitatea se măsoară, în primul rând, prin raportare la locul instanței față de părți și de celelalte puteri ale statului. Pe de altă parte, neutralitatea se măsoară prin raportare la opinia exprimată a judecătorului și la opinia presupusă de către terți (imparțialitatea judecătorului).
Dreptul de acces la un tribunal instituit prin lege
În jurisprudența Curții Europene, instanța europeană a elaborat un principiu devenit aproape o clauză de stil în domeniu, în sensul că prin dispozițiile Convenției sunt apărate drepturi ale omului concrete și efective, și nu doar teoretice. Cu aplicare la dispozițiile articolului 6 paragraful 1, ea a subliniat că acest principiu își găsește aplicație cu atât mai mult b#%l!^+a?atunci când este vorba despre dreptul de acces la un tribunal, cu cât este necesar a fi luat în considerare locul preeminent pe care îl ocupă dreptul al un proces echitabil într-o societate democratică.
În materie penală, accesul la un tribunal presupune ca persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul ca orice stabilire finală a vinovăției să fie făcută de o instanță ce îndeplinește exigențele articolului 6 paragraful 1. Aceasta nu presupune un drept al victimei de a solicita ca urmărirea penală să fie continuat față de o anumită persoană, cu excepția cazurilor în care dreptul intern prevede că recuperarea prejudiciului poate fi b#%l!^+a?realizată numai în cadrul procesului penal.
Tribunal independent
Cerința independenței instanței are în vedere lipsa oricărei subordonări față de puterea legislativă, dar mai ales față de puterea executivă, cât și față de părți. Curtea Europeană a analizat independența tribunalului prin raportare la puterea de fapt a unor grupuri de presiunea, cu titlu general, sau prin raportare la mass-media.
Astfel, desemnarea de către guvern a membrilor unui tribunal nu a fost considerată ca fiind compatibilă cu noțiunea de independență a tribunalului. În schimb, în cauza Brudnicka ș.a. contra Poloniei, Curtea Europeană a constatat încălcarea prevederilor articolului 6 paragraful 1, întrucât membrii camerei maritime (președintele și vicepreședintele) care trebuiau să judece cauza vizând stabilirea vinovăției membrilor echipajului cu privire la naufragiul unui feribot sunt numiți și revocați din funcție de către ministrul justiției, cu avizul ministrului transporturilor. Instanța europeană a apreciat că aceștia nu pot fi considerați inamovibili și că există între aceștia și ministere o legătură de subordonare ierarhică.
În ceea ce privește durata mandatului, Curtea Europeană a apreciat că nu este incompatibilă cu prevederile articolului 6 paragraful 1 privind independența tribunalului numirea membrilor săi pe o perioadă de 3 sau 5 ani.
Tribunal imparțial
Noțiunea de imparțialitate se referă la lipsa oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces. Astfel, aparențele prezintă o anumită importanță având în vedere încrederea pe care instanțele trebuie să o inspire publicul b#%l!^+a?în cadrul unei societăți democratice, și, mai ales, acuzatului în cadrul unui proces penal.
Imparțialitatea este analizată în jurisprudența Curții Europene atât sub aspect subiectiv, cât și obiectiv. Sub aspect subiectiv, este necesar a se determina dacă convingerile personale ale unui judecător pot influența soluționarea unei cauze. Din acest punct de vedere, imparțialitatea judecătorului se prezumă până la proba contrară.
În cauza Kyprianou contra Ciprului, Curtea Europeană a constatat încălcarea articolului 6 paragrafului 1 din Convenția europeană cu privire la imparțialitatea subiectivă tribunalului prin condamnarea reclamantului la pedeapsa penală de 5 zile închisoare, precum și plata unei amenzi pentru ofensă adusă autorității judiciare, chiar de către instanța în fața căreia a fost comisă infracțiunea. Instanța europeană a apreciat că lipsa de imparțialitate a judecătorilor este pusă în evidență de reacția lor exagerată față de comportamentul reclamantului, prin judecarea acestuia, în grabă și în mod sumar, pentru infracțiunea de ofensă, fără să fi recurs la alte mijloace posibile și mai puțin drastice, cum ar fi avertismentul, notificarea atitudinii acestuia ordinului profesional din care face parte, solicitarea de a părăsi sala de judecată.
În cauza Ferrantelli și Santangelo contra statului italian, Curtea Europeană a constatat lipsa de obiectivitate a judecătorului care a soluționat respectiva cauză, deoarece acesta dispusese anterior condamnarea altor participanți la săvârșirea infracțiunii, făcând referire în acea primă hotărâre la calitate de coautori a reclamanților la comiterea infracțiunii. În speță, chiar dacă motivele vizează imparțialitatea subiectivă a judecătorului, Curtea Europeană a constatat o încălcare a imparțialității obiective a organului judiciar, având în vedere faptul că reclamanții nu au contestat imparțialitatea personală a judecătorului.
Din punct de vedere obiectiv, trebuie stabilit în primul rând dacă judecătorul oferă garanții suficiente pentru e exclude orice bănuială legitimă cu privire la persoana sa. Este importantă analiza respectării principiului separației funcțiilor judiciare, ce constituie un element obiectiv și prin intermediul căruia se poate stabili lipsa de imparțialitate funcțională.
În cauza Piersack contra Belgiei, Curtea Europeană a considerat că există o încălcare a imparțialității sub aspect obiectiv, în condițiile în care judecătorul care a dispus condamnarea reclamantului fusese anterior superiorul procurorului care a instrumentat dosarul reclamantului în faza de urmărire penală. b#%l!^+a?
Analiza conformității cu dispozițiile articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană a dispozițiilor articolului 341 alineatul (6) Cod de procedură penală.
Potrivit articolului sus menționat judecătorul de cameră preliminară poate respinge plângerea, ca inadmisibilă sau tardivă,ori după caz, nefondată, în cazul în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale. b#%l!^+a?
În vechea legislație, în cadrul practicii judiciare s-a ridicat întrebarea dacă celelalte acte ale procurorului dispuse în cadrul procesului penal puteau fi supuse cenzurii instanței de judecată. Astfel, printr-o decizie a Curții de Apel București a fost desființată o ordonanță a parchetului prin care se dispusese: "aducerea la cunoștința petentului (avocat într-un dosar aflat în cursul urmăririi penale) a necesitații retragerii împuternicirii depuse pentru un învinuit și a imposibilității de a asista la audierile din cauză, întrucât s-a apreciat că fiind în cauză și avocatul altor 4 martori există suspiciunea influențării martorilor în sensul dorit de învinuit".
Instanța a reținut că examinarea comparativ a dispozițiilor articolului 278 din vechiul Cod de procedură penală (articolul 340 actualul Cod de procedură penală) reprezintă o conformare parțială la dispozițiile deciziei nr. 486/1997 a Curții Constituționale. Acest lucru se datorează faptului că se deschisese calea procedurală a acțiunilor în justiție doar împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată, și nu împotriva tuturor măsurilor luate sau a actelor efectuate pe baza dispozițiilor date de aceasta.
Prin urmare, s-a concluzionat că: "își păstrează eficiența juridică decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate. Drept consecință, pentru orice alte măsuri luate sau acte efectuate de procuror sau în baza dispozițiilor acestuia (cu excepția soluțiilor de netrimitere în judecată) persoana nemulțumită de soluționarea plângerii în sistemul Ministerului Public se poate adresa justiției în temeiul articolului 21 din Constituția României, ce urmează a se aplica în mod direct în măsura în care nu este prevăzută o altă procedură care să permită accesul la justiție.
În cadrul actualei legislații, luându-se în considerare sensul oferit în jurisprudența Curții Europene noțiunii de "tribunal", ce presupune posibilitatea de a se pronunța, pe baza unor norme de drept și în cadrul unei proceduri organizate, asupra oricărei situații de fapt și de drept ce intră în competența sa, precum și posibilitatea de a anula sau reforma în toate aspectele actul supus controlului judiciar, se poate aprecia că judecătorul de cameră preliminară ce soluționează plângerea nu este ținut de soluțiile limitative prevăzute de articolul 341 alineatul (6) Cod de procedură penală, ci trebuie să analizeze sub toate aspectele actul procurorului, în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice pe fondul acuzației.
CAPITOLUL 3: TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL
3.1. Apecte generale
În sistemul Convenției europene, dreptul la un proces echitabil poate fi privit în două sensuri: într-un sens larg, s-ar putea afirma c el curpinde toate garanțiile pe care le instituie articolul 6 pargarful 1 – adică dreptul oricărei persoane de a fi judecat în mod echitabil de un tribunal independent și imparțial, în mod public și într-un termen rezonabil, și într-un sens restrâns – ce prevede dreptul oricărei persoane acuzat de săvârșirea unei infracțiuni de a fi prezumată nevinovată, până când vinovția sa va fi legal stabilită, adică printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
Depășirea termenului rezonabil al procedurilor este unul dintre cele mai frecvente capete de cerere invocate de reclamanți în fața Curții Europene. Termenul rezonabil al procedurii indicat de articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană se aplică tuturor persoanelor care sunt implicate în cadrul unei proceduri penale, fiind sau nu în stare de arest, având ca și scop principal protejarea acestora contra lentorii excesive a procedurii, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă prea mare a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat. Garanția urmărește să asigure că justiția este administrată fără întârzieri, ce i-ar putea afecta credibilitatea sau eficiența.
Instanța europeană a subliniat că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot să conducă la eventuala constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie judecată orice cauză, depășire contrară dispozițiilor Convenției. Chiar și în sistemele judiciare care consacră principiul conducerii procesului de către părți, atitudinea acestora nu dispensează pe judecător de a asigura celeritatea lui, impusă de dispozițiile articolului 6 paragraful 1, fiind evidențiat rolul activ al judecătorului.
În legislația națională, articolul 8 din Codul de procedură penală prevede caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal. Astfel, organele judiciare au obligația să desfășoare urmărirea penală și faza de judecată cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană în cauzele penale are ca punct de plecare (dies a quo) momentul în care este formulată în mod oficial o acuzație în materie penală împotriva unei persoane. Acest moment poate coincide, după caz, cu data arestării, data la care o persoană este notificată că împotriva sa a fost începută urmărirea penală, data punerii în mișcare a acțiunii penale sau data la care au fost începute unele investigații preliminare, a avut loc prima audiere la sediul poliției sau a fost efectuată o percheziție, ori cu data comunicării rechizitoriului.
Curtea Europeană a decis, în repetate rânduri că dispozițiile articolului 6 paragraful 1 obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judiciar în conformitate cu prevederile Curții, dincolo de dificultățile generate de diverși factori care pot întârzia procedurile judiciare naționale. Astfel, curtea a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze o asemenea situație, în care apare ca justificată chiar stabilirea unei anumite ordini provizorii în soluționarea cauzelor, întemeiate pe urgența și importanța lor.
Perioada care se ia în considerare are ca și finalitate momentul în care este pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare sau de achitare, respectiv o hotărâre de încetare a procesului penal sau a unei soluții de netrimitere în judecată. Acest interval de timp are în vedere și durata procesului în cadrul căilor ordinare de atac . În situația în care instanța de control judiciar dispune cu caracter definitiv trimiterea cauzei spre rejudecare, durata procedurilor cu ocazia rejudecării intră în calculul termenului.
Nu sunt luate în considerare perioadele de timp scurse între momentul pronunțării unei hotărâri definitive și momentul admiterii căii extraordinare de atac prin care s-a dispus restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale sau perioadele de timp cuprinse între momentul dispunerii unei soluții și reluării urmăririi penale.
O asemenea situație este expusă de cauza Aliuță contra României. Reclamantul Gheorghe Aliuță s fost reținut de organele de poliție sub acuzația de tâlhărie; procurorul a dispus, prin rechizitoriu, trimiterea în judecată a lui G. A.
Instanța de fond a dispus achitarea reclamantului, însă printr-o decizie definitivă, Curtea Supremă de Justiție a hotărât condamnarea acestuia la 6 ani și 4 luni de închisoare. În luna aprilie a anului 2001, Procurorul General, în urma cererii reclamantului, a formulat recurs în anulare, admis de Curtea Supremă de Justiție; au fost casate deciziile pronunțate anterior, cauza fiind restituită Parchetului pentru a se continua cercetările. În cauză s-a reținut că probele care au fost administrate erau contradictorii și necesitau mai multe clarificări înainte ca această cauză să fie casată de instanță.
Printr-o ordonanță a procurorului din data de 10 iulie 2002, a încetat urmărirea penală împotriva reclamantului, iar ulterior același procuror l-a informat pe reclamant că s-a răzgândit cu privire la decizia sa și a redeschis urmărirea penală, fiind trimis în judecată și achitat în primă instanță. Apelul era în curs la momentul în care cauza a fost supusă analizării.
Cu privire la cele de mai sus, reclamantul s-a plâns că durata procedurilor în cauză este incompatibilă cu perioada rezonabilă prevăzută de articolul 6 paragraful 1 din Convenție. Curtea a reamintit că noțiunea de durată rezonabilă a procedurilor trebuie analizată în lumina circumstanțelor cazului și cu referire la următoarele criterii: gradul de complexitate al cazului, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților. În cauze care ridică probleme similare, Curtea a constatat încălcări frecvente ale articolului la care se face referire. Guvernul nu a prezentat nicio opinie care să ducă la o altă concluzie în cauză.
Curtea a considerat că un proces penal în care, după pronunțarea instanțelor judiciare atât în primă instanță, cât și în apel și recurs precum și într-o cale extraordinară, cauza a fost restituită parchetului pentru continuarea urmăririi penale și care se află în continuare pe rolul instanțelor, întinzându-se pe o perioadă de peste 6 ani și 4 luni, nu îndeplinește condiția duratei rezonabile a procedurii. Pe cale de consecință, Curtea a constatat că au fost încălcate dispozițiile articolului 6 paragraful 1 pentru nerespectarea duratei rezonabile a procedurilor. Curtea a dispus ca statul să plătească reclamantului suma de 1.200 de euro cu titlul de daune morale.
3.2. Criterii de apreciere
Curtea Europeană a indicat că durata rezonabilă a procedurii se apreciază in concreto, luându-se în considerare ansamblul procedurilor și împrejurările fiecărei cauze în parte după indicatori precum: comportamentul părților, importanța pentru părți a obiectului procedurii, comportamentul autorităților și complexitatea cauzei în fapt și în drept.
Comportamentul părților
Jurisprudența Curții Europene nu este foarte bogată în analiza acestui criteriu. Curtea Europeană a apreciat că exercitarea de către o persoană, cu bună-credință, a tuturor mijloacelor procedurale prevăzute în dreptul intern în exercitarea dreptului la apărare, nu poate fi considerat că a condus la prelungirea duratei procedurilor. De asemenea, comportamentul procedural dilatoriu al reclamantului nu poate fi avut în vedere ca motiv al prelungirii duratei procedurilor, atâta timp cât acesta nu a contribuit în mod substanțial la această întârziere.
Importanța pentru părți a obiectului procedurii
Trebuie avute în vedere în acest context vârsta, starea sănătății acuzatului, faptul că acuzatul este privat de libertate pe parcursul procedurii.
Comportamentul autorităților
Curtea Europeană analizează, prin raportare la acest criteriu, dacă au existat perioade de inactivitate a organelor judiciare sau întârzieri nejustificate în desfășurarea procedurilor, în vederea respectării principiului bunei administrări a justiției. În acest context Curtea de la Strasbourg subliniază că statele au obligația de a-și organiza propriile sisteme judiciare astfel încât să fie satisfăcute exigențele Convenției europene, dificultățile administrative, lipsa de experiență față de noutatea infracțiunii, starea de boală a judecătorului neputând fi invocate.
Instanța europeană a constatat o culpă a autorităților în cadrul derulării procedurilor în cazul prelungirii procesului ca urmare a întârzierii în transferul documentelor sau a dosarelor de la o instanță la alta, a citării ileagle a martorilor, a inactivității organelor de urmărire penală, a reluării audierilor din pricina schimbării judecătorului, a inactivității instanței care după punerea în libertate a reclamantului a acordat cinci termene pe parcursul a doi ani, a declinărilor succesive privind competența instanțelor.
Complexitatea în fapt și drept a cauzei
În legătură cu aprecierea acestui criteriu Curtea Europeană a avut în vedere: volumul dosarului, obiectul acestuia, numărul mare al inculpaților, numărul mare al martorilor ce trebuiau audiați, numărul și natura infracțiunilor (în special în cauzele penale cu implicații economice sau fiscale), durata procedurilor de extrădare sau de efectuare a unui act procesual prin comisie rogatorie.
Curtea a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal nu angajează responsabilitatea din punct de vedere infracțional a statelor contractante dacă acestea adoptă în timp util măsurile necesare pentru a remedia o situație de acest gen, în care apare ca justificată chiar stabilirea unei anumite ordini provizorii în soluționarea cauzelor, întemeiate pe urgența și importanța lor. Nu trebuie însă neglijat faptul că urgența soluționării unei cauze crește în timp; în consecință, dacă mijloacele folosite se dovedesc insuficiente, statul în cauză este obligat să adopte altele mai eficace, pentru a se conforma exigențelor articolului 6 paragraful 1. Faptul că situațiile de aglomerare a rolului instanțelor de judecată au devenit curente, nu mai poate justifica durata excesivă a procedurilor judiciare.
3.3. Termenul rezonabil în materie penală
Diferențele ce există între procedurile civile și penale, în cadrul tuturor statelor contractante, au determinat adoptarea de către instanța europeană a unor soluții specifice fiecăreia dintre ele, cu privire la aprecierea îndeplinirii obligației asigurării derulării lor într-un termen rezonabil.
În materie penală, articolul 6 paragraful 1 recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzațiilor. Textul are în vedere ca această persoană să nu rămână multă vreme și în mod nejustificat, sub o asemenea acuzație.
Deși dispozițiile analizate nu impun statelor obligația de crea curți de apel sau de casație, un stat care organizează asemenea jurisdicții are obligația de a asigura ca și în cadrul procedurilor ce se desfășoară în fața unor asemenea jurisdicții, justițiabilii să beneficieze de toate garanțiile prevăzute de aceste dispoziții ale Convenției. Modul lor de aplicare procedurilor în apel și în casație poate depinde de particularitățile pe care ele le au, astfel că, netăgăduit, durata lor va intra în calculul duratei globale a unei proceduri penale.
Confruntată cu problema determinării momentului de la care începe calculul termenului rezonabil – dies a quo, instanța europeană a răspuns că aceasta este data de la care o persoană este acuzată: data sesizării jurisdicției competente cu judecarea cauzei la anumite infracțiuni, potrivit dispozițiilor legii naționale, sau, de regulă, o dată anterioară: data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau o altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante. Trebuie reamintit faptul că, în sensul articolului 6 paragraful 1, noțiunea de acuzație penală semnifică notificarea oficială ce emană de la autoritatea competentă, a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce corespunde, de asemenea, noțiunii de urmări importante privitoare la situația suspectului, care se produc de la această dată.
Curtea a hotărât că, dacă o campanie de presă invocată de reclamant nu poate fi asimilată noțiunii de notificare a săvârșirii faptei reproșate, efectuarea unei percheziții la o dată determinată reprezintă o asemenea notificare oficială. În ceea ce privește data finalizării procedurii luată în considerație pentru calculul termenului rezonabil – aceasta este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat. Articolul 6 paragraful 1 nu pretinde acuzatului să coopereze activ cu autoritățile judiciare și că nu i se poate reproșa prelungirea procedurii de urmărire penală pentru că a voit să producă anumite probe de natură să-i disculpe sau pentru că a cerut efectuarea de investigații suplimentare pertinente ori a utilizat toate căile de atac disponibile în legislația națională.
Dreptul român
Articolul 21 alineatul (3) din Constituție și articolul 10 din legea n3. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. Codul de procedură penală nu cuprinde însă nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde se regăsește reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.
În această materie își găsesc aplicabilitatea prncipiile stabilite în jurisprudența Curții Europene, întrucât statul este debitorul obligației de desfășurare cu celeritate a procedurilor de către autoritățile judiciare, și este ținut de o obligație de rezultat de a-și adapta serviciile la exigențele celerității și de a lua măsuri necesare în acest sens sub sancțiunea unei noi condamnări de către instanța europeană. Astfel, organele de urmărire penală și instanțele de judecată trebuie să dea dovadă de celeritate în activitatea desfășurată, așa încât în nicio cauză să nu existe perioade de inactivitate nerezonabile.
Din acest motiv, în scopul justificării prelungiri procedurilor, nu se poate face apel la existența unor impedimente care țin de volumul mare de muncă al judecătorilor și procurorilor, capacitatea de administrare și de organizare a activității instanțelor, modificările legislative numeroase care determină blocaje în ceea ce privește aplicarea legilor sau lipsa unui cadru legislativ stabil asupra tuturor punctelor de vedere legate de activitatea instanțelor și a parchetelor.
Ca regulă, momentul de început al calculului duratei procedurii îl constituie începerea urmăririi penale in personam de către organele de urmărire penală. Ca excepție, momentul începerii efectuării unor acte premergătoare cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, conducerea administrativă la sediul poliției sau prinderea în flagrant reprezintă momente de la care începe calculul duratei procedurii.
Finalul termenului este reprezentat de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Pronunțarea unei hotărâri definitive prin care se respinge o plângere împotriva unei soluții de netrimitere în judecată poate fi considerată ca fiind punctul final al procedurii.
Desființarea sau casarea cu trimitere spre rejudeacre sau restituirea cauzei la parchet, dispuse chiar printr-o hotărâre definitivă, nu este privit ca fiind termenu final al calcului termenului rezonabil al procedurii. Procesul penal se reia din ciclul procesual indicat în hotărârea instanței de control judiciar, iar perioada de timp scursă anterior trebuie avută în vedere la aprecierea termenului rezonabil al procedurii.
Desfășurarea procedurilor nu trebuie însă să aducă atingere dreptului învinuitului sau inculpatului de a beneficia de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării, de dreptul de a i se solicita și încuviința probe pertinente și concludente în pregătirea apărării.
Respectarea principiului continuității completului de judecată nu înseamnă posibilitatea existenței unei pasivități a activității instanțelor, judecătorul de permanență trebuind să efectueze și să dispună orice măsură procesuală necesară judecării cauzei cu celeritate.
3.4. Celeritatea organelor judiciare
O problemă fundamentală a dreptului român rămâne, în continuarea, absența unei proceduri interne care să vizeze asigurarea unui remediu efectiv în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare în desfășurarea procedurilor, deși potrivit articolului 13 din Convenție "Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unei persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale.
Având în vedere deficiențele cu care s-a confruntat sistemul juridic român penal, a fost absolut necesară elaborarea unui sistem modern care să vină în întâmpinarea creșterii calității și creării unei justiții conforme cu așteptările sociale.
Intervenția de ordin legislativ a avut în vedere reducerea duratei proceselor dar și simplificare procedurilor penale judiciare, fiind introduse noi instituții. Astfel, în conformitate cu articolul 488 indice 1 din Codul de procedură penală, în cazul în care activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație, solicitându-se în acest mod accelerarea procedurilor. Contestația poate fi introdusă de suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Procurorul poate de asemenea introduce contestația în cursul judecății.
Contestația nu poate fi formulată la mai puțin de un an de la începerea procesului penal pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale precum și de la trimiterea în judecată. De asmenea, constestația poate fi formulată după cel puțin 6 luni de la data sesizării instanței cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile ordinare sau extraordinare.
Competența privnd soluționarea contestației, în cauzele penale, aparține judecătoruui de drepturi și libertăți. Cauza penală, aflându-se în cursul judecății sau în căile de atac, instanța ierarhic superioară este cea îndreptățită a ase pronunța cu privire la contestața introdusă. Dacă procedura judiciară cu referire la care se formulează contestația se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, competența soluționării aparține unui alt complet din cadrul aceleiași secții.
3.5. Aspecte jurisprudențiale
Cauza Bernat c. Slovacia
Analizând dispozițiile articolului 6, Curtea a constatat că, deși reclamantul a fost la originea unor întârzieri ale procedurii, acestea nu au fost decisive în ceea ce privește depășirea termenului duratei rezonabile a procedurii, care s-a datorat în cea mai mare parte comportamentului autorităților. Astfel, în cursul procedurii au fost constatate mai multe perioade de inactivitate judiciară, de care statul este responsabil. De asmenea, prelungirea procedurii s-a datorat și incapacității instanțelor de a asigura administrarea rapidă a probelor, în special a expertzelor, care au întârziat foarte mult, fără ca instanța să reacționeze. De aceea, articolul 6 a fost violat.
Cauza Latry c. Franța
Dacă durata unei porceduri este foarte mare – precum în speță, unde doar urmărirea penală a unei fapte pentru care reclamantul a formulat plângere penală a durat 7 ani – există o violare a articolului6, indiferent de complexitatea procedurii penale.
Cauza Aggeli c. Grecia
Curtea amintește că, în materie penală, calculul duratei unui proces începe de la momentul la care există formulată o acuzație oficială contra unei persoane, indiferent de forma acesteia. Astfel, în speță, reclamantul, de profesie medic psihiatru, a fost acuzat de eliberarea unor acte false care favorizau un laborator privat de analize. Înainte de trimiterea sa în judecată, el a făcut obiectul unei anchete demarate de ministerul sănătății, în cadrul căreia a fost interogat sub jurământ cu privire la actele de care era acuzat. Curtea a considerat că acesta este momentul la care reclamantului i s-a comunicat suspiciunea de a fi comis o infracțiune, astfel că durata procedurii se calculează de la acel moment.
Cauza Bacak c. Cehia
În materie penală, durata unei proceduri se calculează de la momentul unei notificări oficiale a unei acuzații îndreptate contra persoanei în cauză de la care se produc consecințe importante asupra situației acetseia. Simpla depunere de către un terț a unei plângeri penale, notificată reclamantului, nu constituie un astfel de act, întrucât nici nu produce consecințe importante asupra sa, nici nu constituie o notificare din partea autorităților a existenței unei acuzații penale ămpotriva sa. În consecință, în această situație momentu inițial al procedurii este cel al primului interogatoriu, când i se comunică reclamantului suspiciunea oficială a organelor de stat, ori a altui act car să releve un astfel de caracter.
Cauza Kajas c. Finlanda
În materie penală, punctul final al duratei unei proceduri este cel la care acțiunea penală se finalizează definitiv, de regulă printr-o hotărâre de achitare sau condamnare. O decizie de neîncepre a urmăririi penale nu constituie o astfel de finalizare a procedurii, întrucât urmărirea poate fi redeschisă în orice moment. Așadar, atunci când o persoană este urmărită penal și scoasă ulterior de sub urmărire, pentru ca ulterior urmărirea să fie reluată, se va considera că există o unică procedură îndreptată contra persoanei în cauză. Durata acesteia include ambele perioade de urmărire penală, dar și intervalul de timp dintre ele.
Cauza Cârstea și Grecu c. România
Atunci când judecarea unui litigiu se prelungește excesiv din cauza numeroaselor casări ale hotărârilor anterioare cu trimiterea cauzei spre rejudecare, culpa aparține statului pârât, deoarece prelungirea procedurii este datorată erorilor de procedură comise de isntanțele inferioare.
CONCLUZII
Semnând Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamnentale la data de 7 octombrie 1993, chiar în ziua aderării sale la consiliul Europei, statul român a devenit una dintre democrațiile europene. Ratificând respectiva Convenție la 20 iunie 1994, România a recunoscut în mod oficial dreptul oricărei persoane aparținând jurisdicției sale drepturile și libertățile definite în acest instrument și, acceptând în același timp dreptul la recurs individual la Comisia Euroepană a Drepturilor Omului, ea a subscris la un sistem internațional și chiar supranațioanl de control. Ea a acceptat astfel obligațiile care decurg din aceasta și disciplina implicită.
Curtea, prima jurisdicție de acest fel, este interpreta supremă a Convenției care se aplică direct în numeroase țări, inclusiv în România. După 38 de ani de existență, ea a devenit un simbol fundamnetal al vieții juridice în cele peste 40 de state membre ale Consiliului europei. Astfel, importanța ei majoră este conferită de faptul că, deseori, hotărârile sale duc la modificări ale legislației interne ale statelor, ale jurisprudenței, cu precădere în domeniul procedurii judiciare. Prin valoarea lor juridică și morală, hotărârile pe care Curtea le-a luat au fost urmate de măsuri generale, a căror adoptare decurgea de multe ori chiar din prevederile Convenției.
Dreptul la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6 din Convenție, constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică. Instanța europeană a reținut astfel ideea că într-o societate democratică, dreptul la o bună administare a justiției ocupă un loc eminent, astfel că o interpretare restrictivă a dispozițiilor articolului 6 nu ar corespunde cu obiectul și scopul prevederilor sale.
Totodată, dreptul la un proces echitabil este o compnentă esențială a altui principiu fundamental care rezultă din dispozițiile Convenției puse în aplicare în jurisprudența organelor sale, anume acela al afirmării unei ordini publice europene a drepturilor omului.
O garanție importantă înscrisă în articolul 6 paragarful 1 al Convenției este cea a termenului rezonabil. Conform acesteia, orice persoană are dreptul să fie judecată prin impunrea unui termen rezonabil, Convenția subliniind importanța faptului că justiția trebuie să fie administrată fără întârzieri care îi pot compromite credibilitatea și efcicacitatea.
Dată fiind importanța garanțiilor instituite, contenciosul legat de aplicarea dispozițiilor articolului 6, reprezintă, de departe, cel mai important aspect al activității jurisdicționale a organelor Convenției.
BIBLIOGRAFIE
Adi Oroveanu-Hanțiu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2009;
Beatrice Ramașcanu, Jurisprudența C.E.D.O. în cauzele României, Editura Hamangiu, București, 2008;
Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Volumul I, Editura All Beck, București, 2005;
Corneliu-Liviu Popescu, Drepturile de procedură în jurisprudența C.E.D.O., Editura All Beck, București, 2003;
Drepturile omului: Hotărâri C.E.D.O., Editura Moroșan, București, 2005;
Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2008;
I. Gh. Gorgăneanu, Prezumția de nevinovăție, Editura Intact, București, 1996;
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea Specială, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Ion Neagu, Tratat de Drept procesual penal, Editura Global Lex, București, 2002;
Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în M.Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001, republicată;
Marin Voicu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Univesrul Juridic, București, 2009;
Marin Voicu, Jurisprudența comunitară – Rolul și funcțiile jurisprudenței, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Marin Voicu, Starea justiției în statele europene, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Mihai Adrian Hotca, Dan Lupașcu, Mircea Damaschin, Beatrice Onica-Jarca, Uniformizarea practicii judiciare și armonizarea cu jurisprudența C.E.D.O., Editura Universul Juridic, București, 2010;
Mihail Udoriu, Ovidiu Petrescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C. H. Beck, București, 2008;
Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Traian Pop, Drept procesual penal, Vol. I, Editura Tipografia Națională, Cluj-Napoca, 1946.
BIBLIOGRAFIE
Adi Oroveanu-Hanțiu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2009;
Beatrice Ramașcanu, Jurisprudența C.E.D.O. în cauzele României, Editura Hamangiu, București, 2008;
Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, Volumul I, Editura All Beck, București, 2005;
Corneliu-Liviu Popescu, Drepturile de procedură în jurisprudența C.E.D.O., Editura All Beck, București, 2003;
Drepturile omului: Hotărâri C.E.D.O., Editura Moroșan, București, 2005;
Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2008;
I. Gh. Gorgăneanu, Prezumția de nevinovăție, Editura Intact, București, 1996;
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea Specială, Editura Universul Juridic, București, 2014;
Ion Neagu, Tratat de Drept procesual penal, Editura Global Lex, București, 2002;
Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, publicată în M.Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001, republicată;
Marin Voicu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Editura Univesrul Juridic, București, 2009;
Marin Voicu, Jurisprudența comunitară – Rolul și funcțiile jurisprudenței, Editura Lumina Lex, București, 2005;
Marin Voicu, Starea justiției în statele europene, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Mihai Adrian Hotca, Dan Lupașcu, Mircea Damaschin, Beatrice Onica-Jarca, Uniformizarea practicii judiciare și armonizarea cu jurisprudența C.E.D.O., Editura Universul Juridic, București, 2010;
Mihail Udoriu, Ovidiu Petrescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C. H. Beck, București, 2008;
Radu Chiriță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri, Editura C.H.Beck, București, 2007;
Traian Pop, Drept procesual penal, Vol. I, Editura Tipografia Națională, Cluj-Napoca, 1946.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Legislative de Doctrina Si Practica Judiciara Privind Caracterul Echitabil Si Termenul Rezonabil al Procesului Penal (ID: 137997)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.