Considerații introductive.
Capitoul I
Considerații introductive.
1.Aspecte generale privind corupția.
Cuvântul corupție vine de la termenul latin "CORUPTIO" caracterizând o anumita comportare a funcționarului care iși comercializează, își vinde atributele funcției și încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase.
Prin urmare corupția constituie o formă de poluare a vieții sociale; faptele de acest fel reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfășurării activitații statului și a tuturor sectoarelor vieții sociale.De aici si necesitatea intervenției legii penale.
Începând cu anul 1990, mai mulți factori inerenți perioadei de tranziție din România, au generat un climat favorabil proliferării unor fenomene disfuncționale în societate, cum au fost criza de autoritate, legislația incompletă și procesul de reformă al structurilor pe segmente ale relațiilor sociale, aflat în plin proces de transformare. Faptul că nu au fost aduse acele modificări care se impuneau, la timp, nici Codului Penal, nici Codului de procedură penală, a influențat starea infracțională și chiar soluțiile care s-au dat în anumite dosare având ca obiect infracțiuni de corupție, pe fondul unor modificări anterioare ale unor reglementări procedurale care au transformat benefic prezumția de nevinovăție dintr-un principiu procedural declarativ într-o garanție procesuală, însoțită de constantul principiu “in dubio pro reo”. Tranziția pe plan economic a procesului de restructurare a proprietății conform Constituției din 1991, a impus ignorarea terminologiei neconcordante a legii penale cu cea a Constituției și stricta aplicare a prevederilor legale care incriminează fapte penale, până la abrogarea sau modificarea expresă a acestor norme de drept. Infracțiunile de corupție, de o deosebită periculozitate socială, s-au extins la nivelul mai multor structuri sociale. Acestea, din păcate, nu întotdeauna au putut fi constatate și cercetate din lipsa mijloacelor tehnice operative specifice. Specialiștii în știința dreptului penal admit în unanimitate, că, corupția a devenit o plagă socială care impune găsirea și utilizarea celor mai noi și mai eficiente metode și tehnici, a unei legislații corespunzătoare, pentru depistarea celor care realizează câștiguri fabuloase ilicite, profitând de anumite funcții în ierarhia socială. În vederea asigurării unei bune desfașurări a activităților de interes public, precum și pentru a se preveni și combate faptele antisociale grave susceptibile să stânjenească, să împiedice sau să aducă atingere acestei activități este necesară intervenția legii penale, implicit se impune sancționarea severă a acelor funcționari care au o comportare incorectă facând din funcția lor o sursă de venituri în detrimentul societății. Întrucât corupția în perioada pe care o parcurgem cunoaște o accentuare fără precedent si la toate nivelurile, legiuitorul a fost obligat să intervină prin sporirea pedepselor cât și prin prevederea unor variante agravate în functie de calitatea făptuitorului.
2. Principalele infracțiuni de corupție prevăzute de legislația în vigoare.
Corupția este un fenom antisocial ce reprezintă o ințelegere nelegala între două părți, una propunând sau promițând privilegii sau beneficii nelegitime, cealaltă, antrenată în serviciul public, consimțând sau primindu-le în schimbul executării sau neexecutării unor anumite acțiuni funcționale ce conțin elemente ale infracțiunii prevazute in Codul Penal.
Luarea de mită (art. 254 Codul Penal)
Este fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întarzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Modalități normative:
pretinderea de bani – formularea unei pretenții (nu contează dacă este satisfăcută sau nu);
primirea de bani – direct sau indirect, prin intermediar – luarea în posesie, preluarea unui obiect;
– acceptarea de bani sau alte foloase – expresă sau tacită – acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. Dacă acceptarea este anterioară actului de primire, atunci infracțiunea de luare de mită este consumată, existând doar o singură infracțiune, săvârșită în două modalități normative din cele patru posibile.
– nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase, care nu i se cuvin (o acceptare a promisiunii în mod tacit).
Condițiile ce se cer îndeplinite pentru existența infracțiunii de luare de mită:
– pretinderea, primirea, acceptarea, nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase (folos patrimonial sau un avantaj nepatrimonial);
– banii sau alte foloase să nu fie datorați în mod legal funcționarului sau unității unde acesta își îndeplinește îndatoririle de serviciu;
– acțiunea de pretindere, acceptare ori primire sau inacțiunea de nerespingere a promisiunii să aibă loc înainte sau să fie concomitentă neîndeplinirii ori întarzierii efectuării unui act, ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului mituit (există luare de mită și în situația în care acceptarea are loc înainte de efectuarea actului, iar primirea efectivă după efectuarea unui asemenea act);
– actul să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului.
III. Darea de mită (art. 255 Cod Penal)
Constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcționar public, direct sau indirect, în scopul determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri sau de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la indatoririle de serviciu.
Modalități juridice:
– promisiunea de bani sau alte foloase – direct sau indirect – asumarea unui angajament de către o persoana de a remite în viitor bani sau alte foloase unui funcționar public (indiferent dacă acesta o respinge sau nu);
-oferirea de bani sau alte foloase – prezentarea, etalarea, infațișarea anumitor obiecte, bani, bunuri sau alte foloase unui funcționar public, urmând ca acesta să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu (nu contează dacă funcționarul refuză sau acceptă);
– darea de bani sau alte foloase – direct sau indirect – acțiunea mituitorului de a preda mituitului banii sau alte foloase (mituitorul nu trebuie să fie constrâns de către mituit să dea mită și nu contează dacă funcționarul a îndeplinit sau nu actul).
Condițiile ce se cer îndeplinite pentru existenta infracțiunii de dare de mită:
– promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani, bunuri sau alte foloase;
– banii sau foloasele primite, oferite sau date să fie necuveniți, să nu fie datorați în mod legal funcționarului sau unitații, din care acesta face parte;
– promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să aibă loc înainte ca funcționarul să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act sau, cel mai târziu, în timpul îndeplinirii acelui act;
– dacă infracțiunea s-a realizat în forma promisiunii sau oferirii, darea efectivă de bani sau alte foloase, remiterea acestora se poate face și după ce funcționarul a îndeplinit sau nu a îndeplinit atribuțiile de serviciu, a întârziat îndeplinirea acestora sau a făcut un act contrar îndatoririlor de serviciu;
– actul în vederea căruia se dă mita poate fi unul licit sau ilicit.
Primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod Penal)
Constă în primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori alte foloase (asa numitele "atenții": cadouri, sacoșe cu diverse produse, plicuri cu bani strecurate printre foi etc.), după ce a îndeplinit un act, în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.
Modalitati juridice:
– primirea de bani ori alte foloase (nu și pretinderea) – direct sau indirect – de către un funcționar, după ce a îndeplinit un act, în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.
Condiții ce se cer îndeplinite pentru existența infracțiunii de primire de foloase necuvenite:
– banii, bunurile sau foloasele primite de funcționar să fie necuvenite, să aibă caracter de recunostință pentru îndeplinirea unui act determinat;
– banii, bunurile sau alte foloase să fie remise funcționarului după ce acesta a îndeplinit un act conform atribuțiilor sale de serviciu;
– să nu existe între ei o întelegere prealabilă;
– faptul să fie unul licit, funcționarul îndeplinindu-și atribuțiile în mod corect;
V. Traficul de influentă (art. 257 Cod Penal)
Constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de o persoana, care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act, ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Modalități juridice:
– primirea de bani sau alte foloase – direct sau indirect – preluarea de către făptuitor a unei sume de bani sau a unor bunuri;
– acceptarea de promisiuni privind bani sau alte foloase – direct sau indirect – formularea unei cereri, în mod tacit sau expres, de a i se da o suma de bani sau bunuri – acceptarea de promisiuni sau daruri – direct sau indirect – manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute de cumpărătorul de influență.
Dacă inițiativa comiterii traficului de influentă o are cumparatorul de influenta, pentru existența infracțiunii se cere ca subiectul activ să fi primit efectiv banii sau bunurile, să fi acceptat promisiunile făcute de cumpărătorul de influentă cu privire la bani, bunuri sau la alte foloase.
Dacă inițiativa porneste de la traficant, pretinderea este suficientă pentru existența infractiunii.
Cerințe ce se cer îndeplinite pentru existența infracțiunii de trafic de influență:
– făptuitorul trebuie să aibă influentă sau să lase să se creadă că are influență (a avea influență înseamnă a fi în relație de prietenie, a se bucura în mod real de încrederea acelui funcționar, iar a lăsa să se creadă că are influentă înseamnă a crea cumparatorului de influența falsa impresie că se bucura de trecere în fața acelui funcționar). Important este că influența făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacției;
3.Rezumat istoric și de drept comparat.
Corupția, în sens general, are o veche tradiție, unii autori considerând chiar că tendința omului spre corupție a existat întotdeauna, că ar fi deci un fenomen permanent și inevitabil în existența comunității omenești. Dorința dobândirii unor câștiguri nemeritate și mai ales căutarea unui ajutor eficace în lupta de zi cu zi pentru existență datează din vremuri străvechi.
În vechiul drept penal românesc corupția apare incriminată destul de târziu – în perioada domniilor fanariote – și atunci imperfect. După cum se știe, dregătorii Principatelor Române erau totodată judecători, iar veniturile lor se acumulau atât din impozitele și dijmele strânse sau din alte foloase culese în legătură cu atribuțiile pe care le aveau în administrarea țării cât și din amenzile pe care le pronunțau în calitate de judecători. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fenomenul corupției devenise atât de răspândit, încât linia de demarcație între darurile oficiale și cele neoficiale ajunsese tot mai labilă, sistemul darurilor ajunsese atât de practicat încât făcea parte din arsenalul formulelor de politețe, iar persoanele oficiale le pretindeau pe față.
Menționăm că în dreptul feudal român pedepsele al căror scop principal era intimidarea, pe de o parte, nu erau limitate la cele prevăzute de pravile – căci domnul avea dreptul să aplice și alte pedepse – iar pe de altă parte puteau să fie fixate "după voia judecătorului.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoricii nu mai semnalizează nici o lege care să prevadă delictul de corupție. Condițiile vieții materiale și sociale, dar în special influența nefastă a Fanarului, nu a permis incriminarea faptelor de corupție mai
devreme, deși numărul cazurilor de mituire a crescut considerabil în timpul domniilor fanariote. Domnitorii fanarioți au condus administrația lor prin despuierea locuitorilor, prin degradarea caracterului național, prin corupția clasei superioare, la care au injectat degradatele și sevilele lor moravuri.
Importantă în incriminarea corupției a fost Pravilniceasca Condica apărută în 1780 în timpul domnitorului Alexandru Ion Ipsilante, care în articolul 7, capitolul "Pentru judecători", interzicea sub pedeapsă grea, fără a o determina, deoarece sistemul pedepselor arbitrare era încă în vigoare, luarea de mită de către judecători.
În articolul 4, sub titlul "Pentru cei ce se judecă", adică pentru exclamanți și pârâți, se dispunea că, dacă cel fiind parte în proces, face un apel la un al treilea pentru a-i cere să pună în joc influența sa, nu poate continua procesul. Desigur, acest text se referea la apărători și era indiferent dacă persoana interesată a dat sau nu ceva, deci, în concluzie se cerceta numai dacă se făcuse apel la o persoană influentă fără să fi fost nevoie de contraprestație materială.
În Condica Criminalicască și procedura ei, din anul 1826, apărută în Moldova, sub domnia lui Ioan Sandu Sturza, delictul de corupție – având o sferă de conținut redusă – era prevăzut în articolele 203 ți 204. Textele incriminatoare vizau pe acei funcționari care, pentru daruri sau alte avantaje materiale, facilitau evadarea condamnaților ce se aflau sub supravegherea lor. Astfel, ei erau pedepsiți cu închisoarea și obligați să ajute la urmărirea evadaților, iar în caz de eșec, trebuiau să plătească despăgubiri statului, prețul corupției, sume de bani sau alte lucruri trebuiau vărsate în profitul instituțiilor de binefacere.
O reacție mai adecvată a constituit-o Condica de drept penal și procedura penală, intrată în vigoare în 1852 în Muntenia, sub domnia lui Barbu Știrbei. Observăm în lectura acestui text că legiuitorul a folosit expresia "funcționar public" nu numai a unora din ele. Dintre caracteristicile reglementării cuprinse în acest Cod relevăm: stabilirea destituirii din funcție ca o pedeapsă principală, pedepsirea corupției active (darea de mită) în mod expres, pedepsirea severă a mituitului în comparație cu mituitorul. Legiuirile ulterioare, căutând să se inspire din legislațiile străine, au neglijat elementele dreptului penal național, lipsindu-se de unele dispoziții valoroase.
Codul penal din 1865, deși a avut ca model Codul francez din 1810, nu a incriminat decât mituirea pasivă, modificat apoi prin Legea din 1874 în ce privește sancțiunea. În același timp Codul a incriminat separat traficul de influență, această dispoziție fiind considerată ca o inovație a legiuitorului de atunci.
Evident, Codul penal din 1865 cuprinde o reglementare modernă a corupției pasive, el conține un sistem de norme unitare, riguros stabilite, prevede pedepse determinate și echilibrate, introduce mai multă precizie în expresie, incriminează și acceptarea promisiunii.
El renunță la noțiunea de "funcționar public" existentă în Condica de drept penal și procedura penală din 1852 a lui Barbu Știrbei, pentru a se referi la funcționarul administrativ și judecătoresc, la "agentul sau însărcinatul" unei administrații publice, etc.; de asemenea renunță la incriminarea corupției active, indispensabilă într-o legiuire modernă, dând loc, din această cauză, vreme de peste 70 de ani, la numeroase controverse juridice și soluții judecătorești contradictorii.
Concomitent cu aplicarea Codului penal din 1865 pe teritoriile românești aflate sub stăpânire străină se aplicau și dispozițiile altor coduri penale (exemplu în Bucovina – Codul penal austriac).
Realizarea unității naționale, evoluția vieții social – politice și economice românești, dezvoltarea capitalismului în România au făcut necorespunzătoare această legislație. Prin urmare, la 17 martie 1936 a fost adoptat un nou Cod penal publicat în Monitorul oficial nr. 65/18 martie 1936 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Prin incriminarea dării de mită, Codul penal din 1937 punea capăt controverselor din doctrina și practica judiciară. La adoptarea acestor măsuri s-a avut în vedere că "de cele mai multe ori rolul principal îl joacă agenții de corupțiune. Ei sunt aceia care ispitesc pe funcționari, oferindu-le bani și alte foloase. Ispita aceasta e absolut nevoie să fie combătută și împiedicată de a se manifesta cu acea îndrăzneală pe care o dă impunitatea actuală”. La puțin timp după ce a fost exprimată această idee care încununa o întreagă etapă de edificare a statului de drept, valurile dictaturii în mai multe forme între 1938 – 1989, au modificat succesiv sistemul de drept românesc.
Cu toate acestea, legislația penală privind corupția nu a fost modificată în esență, deoarece ea reflectă principii și prevederi ce reprezintă constante ale dreptului penal, care își mențin valabilitatea oricând și oriunde. Chiar Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și care se dorea de către puterea politică a fi o schimbare fundamentală a dreptului penal, a păstrat conținutul infracțiunilor de corupție.
Legislația română în vigoare, folosește noțiunea de corupție pentru a incrimina diferite acte prin care se urmărește obținerea de foloase pe căi ilicite. În literatura juridică de drept penal, în sfera noțiunii de corupție, în sens strict, sunt incluse doar patru infracțiuni din categoria celor de serviciu sau în legătură cu serviciul, respectiv, luarea de mită (art. 254 C.p.) și primirea de foloase necuvenite (art. 256 C.p.) ca infracțiuni de serviciu și darea de mită (art. 255 C.p.) și traficul de influență ( art. 257 C.p.), infracțiuni în legătură cu serviciul.
În legislația penală cehă, termenul "corupție" nu este definit. Deobicei, "mita" este cunoscută ca faptă de corupție, așa cum apare in Secțiunea 3, Capitolul III al Codului penal ceh, capitol ce definește infracțiunile care aduc atingere ordinii publice. Prin incriminarea infracțiunilor de "mită" în art. 160-162 Cod penal ceh, s-a urmărit protejarea integrității vieții publice și păstrarea obiectivității în problemele cu privire la interesul public al cetățenilor.
Conform art. 160 Cod penal ceh infracțiunea de "luarea de mită" îi este atribuită infractorului care, în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de ordin public, acceptă mită sau încurajează promisiunea mitei. O astfel de faptă se pedepsește cu până la doi ani închisoare și interzicerea dreptului de exercitare a profesiei. În cazul în care infractorul cere mită pentru a-și îndeplini vreuna din datoriile de interes public ce intră în atribuțiile sale, pedeapsa este închisoarea de la șase luni până la trei ani. Dacă comite o astfel de faptă în calitate de funcționar public, pedeapsa este închisoarea de la unu la cinci ani.
În concordanță cu textul de lege din Codul penal ceh autorul infracțiunii de "mită" este acela care aduce, oferă sau promite mita în legătură cu îndeplinirea datoriilor de ordin public. Articolul 162 Cod penal ceh, reglementând infracțiunea de "mită indirectă", stipulează că oricine solicită sau acceptă mită pentru a încerca să influențeze un funcționar public în folosirea puterii sale sau pentru că a influențat astfel un funcționar public este pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la doi ani. De asemenea, se pedepsește cu până la un an de închisoare, fapta persoanei care aduce, oferă sau promite mită unei alte persoane pentru ca aceasta să-și exercite influența asupra unui funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu sau dacă persoana și-a exercitat deja influența asupra funcționarului public.
Se consideră tot infracțiune de "mită" dacă o persoană îi dă mita unui mediator spre a i-o înmâna funcționarului public, indiferent dacă, în cele din urmă, mediatorul i-a dat sau nu funcționarului public mita.
Sintagma "îndeplinirea activităților de ordin public" este interpretată de judecători ca însemnând toate activitățile legate de îndeplinirea îndatoririlor sociale importante. De aceea, judecătorii, consideră corpurile guvernamentale și administrative ca având o funcție decisivă în aducerea la îndeplinire a problemelor de ordin public. Astfel, întotdeauna trebuie dovedită legătura dintre mită și îndeplinirea atribuțiilor de serviciu a funcționarilor publici.
Conform legislației cehe, în prezent, "mita" este considerată un avantaj nejustificat constând de cele mai multe ori, într-un câștig direct (fie el bănesc sau de altă natură ), sau într-un alt tip de beneficiu, cum ar fi, de exemplu, un serviciu reciproc.
În conformitate cu exercitarea puterii de stat și a puterii administrative, legislația actuală nu tolerează mita, nici în cazul în care aceasta ar avea o valoare nominală scăzută.
În art. 163 Cod penal ceh apare o cauză de nepedepsire. Conform acestui text de lege persoana care aduce sau promite mita, pentru că i s-a cerut acest lucru de către o altă persoană, nu se pedepsește, dacă denunță fapta, fără întârziere, procurorului sau organelor de poliție.
În Franța Codul penal în art. 435-1 reglementează infracțiune de "corupție" :
"Pentru aplicarea convenției cu privire la lupta împotriva corupției funcționarilor Comunităților europene sau a funcționarilor statelor membre din Uniunea Europeană, semnată la Bruxelles în 26 mai 1997, se pedepsește cu zece ani închisoare și 150 000 de Euro amendă, fapta unui funcționar comunitar sau cea a unui funcționar național al unui stat membru al Uniunii Europene sau a unui membru al Comisiei Comunităților Europene, a Parlamentului European, a Curții de Justiție sau a Curții de Conturi din cadrul Comunităților Europene de a cere sau de a încuviința, fără drept, oricând, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau avantaje de orice fel pentru a îndeplini sau a se abține de la îndeplinirea unui act în legătură cu funcția sa, care intră în atribuțiile sale sau în legătură cu mandatul său, ori să faciliteze îndeplinirea unui astfel de act."
Se manifestă susceptibilitatea săvârșirii faptelor de corupție de către cetățeni francezi investiți cu putere publică cărora li se încredințează o sarcină în serviciul public sau un mandat public. Este interzis prin legi unei astfel de persoane să accepte beneficii de orice fel pentru asigurarea, sau pentru a se abține de la o conduită decurgând din atribuțiile sale, sarcină sau mandat, sau pentru a-și exercita influența, fie reală sau presupusă, în scopul de a obține de la un organ public sau un organ de administrație publică un onorariu, o slujbă, tranzacție comercială sau orice altă decizie folositoare. Este, de asemenea, interzis prin lege să se acorde orice formă de beneficiu pentru scopul de a se obține oricare din "facilitățile" mai sus menționate de la o persoană investită cu putere publică, căreia i se încredințează o sarcină în serviciul public sau un mandat public. Sancțiunea este închisoarea de până la zece ani. În Germania, există o reglementare strictă a fenomenului de corupție, mai ales în ceea ce îi privește pe judecători, arbitri și militari în cadrul Forțelor armate germane. Este calificată ca și infracțiune de "dare de mită" fapta persoanei care acordă un beneficiu funcționarului în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale, sau în cazul rezolvării contractelor comerciale. În 1997, în Germania, a avut loc o dezbatere cu privire la simpla acceptare a unui folos nejustificat, dacă aceasta întrunește condițiile infracțiunii de "mită", chiar si atunci când nu este urmată de o conduită ilicită. Astfel, există o tendință clară de a evita amplificarea fenomenului infracțional, prin extinderea sferei faptelor în legătură cu luarea sau darea de mită, poate chiar într-o formă mediată, asupra anumitor categorii de persoane angajate în funcții publice care trebuie să se abțină de la acceptarea oricărui beneficiu nejustificat.
În Austria, în afară de infracțiunea de "mită", este reglementată "intervenția prohibită"; se consideră că este inadmisibil ca un funcționar să încerce să intervină, în orice mod, în probleme care nu sunt legate de atribuțiile sale, sau care sunt exercitate într-un mod interzis de lege.
În Suedia, începând cu Constituția din 1974 se observă preocuparea pentru prevenirea abuzului în serviciul public. Prevederea se aplică, mai ales, reprezentanților aleși și tuturor persoanelor care, în orice fel, iau decizii privind servicii publice sau care sunt angajați în astfel de servicii. Această lege se referă, de asemenea, la persoanele cărora li se încredințează protecția unui interes public. Este interesant aptul că în cercul persoanelor la care legea suedeză face referire sunt incluși și administratorii si îngrijitorii muzeelor de stat și a monumentelor istorice.
Legea prevede în mod expres aplicarea conținutului ei și în cazurile în care fapta a fost comisă înainte ca infractorul sa fi ocupat funcția sau după ce acesta și-a încheiat angajamentul.
În cazul în care persoana care a primit mita nu face parte din categoria celor mai sus menționate, procurorul poate dispune acțiunea penală împotriva făptuitorului numai dacă acesta a fost denunțat de angajatorul său, de o persoană interesată care depune o plângere în acest sens, sau dacă o asemenea acțiune se dovedește a fi de interes public.
Deci, în anumite cazuri, corupția îmbracă forme diferite. Tot ca și infracțiune de corupție este văzută și acceptarea unor beneficii nelegale pentru a vota într-un fel sau altfel. Această prevedere se aplică persoanelor care obțin sau acceptă o promisiune, sau care solicită un avantaj ilegal în schimbul promisiunii de a vota într-un anume fel, ori de a se abține să voteze într-o chestiune de ordin public.
Sub titlul "Corupția slujitorilor publici", în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, este reglementată o sferă largă de infracțiuni.
Legea din 1889, care se ocupă de practicile corupte din corpurile guvernamentale, clasifică drept faptă criminală conduita oricărui membru, funcționar sau angajat al unui organ administrativ local de a solicita sau accepta daruri ca un stimulent sau o recompensă pentru înfăptuirea oricărui activitate în legătură cu sarcinile sale de ordin public.
În Elveția, conform legislației în vigoare, "darea de mită" și "luarea de mită" se sancționează numai în acele cazuri în care persoana care a fost mituită sau cea care cere mită, este un funcționar angajat într-o organizație publică, o persoană numită într-o funcție juridică, magistrat, expert aflat sub jurământ, translator, interpret sau membru al Forțelor armate. Sunt deosebit de stricte măsurile punitive aplicate în cazurile de "luare de mită" în legătură cu rezolvarea unor probleme oficiale pe căi ilegale. În schimb, sancțiunile sunt mai puțin aspre atunci când în urma acceptării mitei, problema în cauză nu a fost rezolvată pe o cale ilegală.
În Slovacia, în 1995, Guvernul a aprobat Programul anticorupție "Mâini curate".Ca urmare s-au mărit pedepsele pentru infracțiunile de "mită". S-au introdus în legătură cu infracțiunea de "luare de mită" (art. 160 Cod penal slovac) și infracțiunea de "mită indirectă" (art. 162 Cod penal slovac), prevederi în ceea ce privește punerea sub acuzație a persoanelor care au obținut beneficii considerabile sau excesive.
Pe lângă acestea, au fost incluse în art. 168, Paragraf 1, Cod penal slovac, infracțiunile propriu-zise de "luare de mită" și "mită indirectă".
În Statele Unite ale Americii este interzis prin lege ca un funcționar public al Guvernului Federal să solicite sau să accepte "mită". Aceeași lege interzice tuturor persoanelor să acorde, să ofere sau să promită "mită" unui funcționar public.
Cele enumerate mai sus ne duc la concluzia că majoritatea statelor moderne au adoptat legi cu privire la fenomenul de "corupție", recunoscând gradul ridicat de pericol social pe care îl reprezintă astfel de fapte. Se impune deci, controlarea si sancționarea acestora prin crearea unui cadru normativ adecvat, a unor organisme anticorupție eficiente la nivel instituțional și, nu în ultimul rând luarea de măsuri de ordin educațional.
În prezent, în România se manifestă o preocupare sporită față de acest fenomen, concretizată în crearea de organisme specializate, înăsprirea sancțiunilor, cooperarea cu alte țări și organisme internaționale. În acest sens, la data de 27.01.1999, reprezentantul permanent al României la Consiliul Europei a semnat, alături de reprezentații altor 18 state membre, Convenția penală privind corupția, adoptată la data de 4.11.1998, în cadrul celei de-a 103-a sesiune a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei. Dispozițiile acestui document le completează pe cele ale Convenției Uniunii Europene din mai 1997 și pe cele ale Convenției OCDE din decembrie 1997.
CAPITOLUL II
Conținutul legal al infracțiunii de luare de mită și condiții preexistente.
1.Conținut legal.Noțiune.Caracterizare.
1.1 Conținut legal
Luarea de mită este incriminată în art. 254 Cod Penal într-o variantă tip și varianta agravată.
Varianta tip, constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini ori întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Varianta agravată constă în fapta descrisă în cadrul variantei tip, dacă aceasta a fost savarșită de un functionar cu atribuții de control.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au facut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se gasesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani.
1.2 Noțiune.
Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întarzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Fapta de luare de mită este mai gravă dacă funcționarul are atribuții de control.
1.3 Caracterizare.
Luarea de mită face parte din grupul infracțiunilor de corupție iar după cum reiese din conținutul legal al infracțiunii, luaraea de mită este o infracțiune care aduce atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege fiind prevazută în art. 254 Cod Penal.
2. Condiții preexistente.
În general, lucrările clasice de drept clasifică mituirea în: mituire activă (darea de mită) și mituire pasivă (luarea de mită). Aceste denumiri, raportate la dispozițiile legii noastre penale, după părerea lui V. Dobrinoiu sunt necorespunzătoare întrucât ele nu relevă semnificația reală a fiecărei fapte. În sensul art. 254 corupția zisă pasivă nu este doar fapta funcționarului care se lasă cumpărat, fie pentru a îndeplini un act al funcției sale, fie pentru a se abține de la el, atâta vreme cât în una din modalitățile sale inițiativa aparține acestuia și nu mituitorului.
L. Lambert observă în acest sens că fapta unui funcționar necinstit de a cere el însuși un dar sau un folos unui particular, care nu s-ar fi gândit niciodată să-l corupă sau n-ar fi îndrăznit niciodată să o facă, este cu siguranță un mod mult mai activ de a fi corupt decât simplul fapt de a accepta o ofertă sau o promisiune cu caracter corupător, ori această cerere a funcționarului care ia astfel inițiativa propriei sale coruperi este totuși socotită corupție "pasivă", în timp ce fapta particularului care a cedat la solicitările celui dintâi este socotită corupție "activă".
Sistemul incriminării bilaterale – adoptat de Cod penal român cuprinde darea și luarea de mită ca infracțiuni de sine stătătoare.
Observăm însă, că independent de modul în care sunt incriminate, în esența lor darea și luarea de mită sunt două laturi ale unei fapte complexe care, exceptând cazul când pretinderea mitei nu este urmată de acceptare – presupune concursul necesar al două persoane, mituitorul și cel mituit. De aceea, unii autori au văzut în darea și luarea de mită o infracțiune bilaterală – ca o formă a pluralității naturale de infractori – în care faptul ilicit se naște dintr-un raport bilateral, "intervenit între subiecții actului", – dar pe care legiuitorul, din considerente de politică penală, a disociat-o, incriminând separat cele două acte care o alcătuiesc "încât, deși faptul prin natura sa, este un subiect activ, plural, activitatea fiecărui cooperant constituie o infracțiune aparte (individuală)".
În legătură cu cele de mai sus, subliniază V. Dobrinoiu dacă totuși datorită împrejurărilor în care a fost săvârșită ori absenței elementului subiectiv, una din cele două fapte – dare și luare de mită – nu constituie infracțiune, această împrejurare nu împiedică sancționarea celeilalte.
În cazul dării și luării de mită, de regulă se află în față două acțiuni corelative, cărora pe plan psihic, le corespund două poziții subiective, de asemenea conjugate între ele. Acțiunilor de "oferire" și de "dare" de bani și alte foloase, de la darea de mită, le corespunde la luarea de mită o acțiune de "primire", iar acțiunii de "promitere" a unei sume de bani ori a unui alt avantaj, de la corupția activă îi corespunde, în cazul corupției pasive "acceptarea" sau "nerespingerea" promisiunii. Pe de altă parte, sub aspect subiectiv, în timp ce mituitorul pretinde să-l determine pe cel mituit la o anume comportare în legătură cu îndatoririle serviciului său, acesta din urmă, primind mita, acceptă în mod deliberat să aibă comportarea dorită de cel dintâi și prin aceasta, o situație de dependență față de corupător.
În îndeplinirea îndatoririlor de serviciu funcționarul public sau orice alt funcționar, nu trebuie să fie influențat de interese materiale, de obținerea unor foloase ce nu i se cuvin. El este ținut să-și îndeplinească atribuțiile în mod corect, să nu le trafice, să nu facă din executarea lor o sursă de venituri ilicite. Efectuarea oricărui act care intră în competența sa nu trebuie să fie determinat de asemenea mobiluri, ci numai de grija îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu și a respectării legalității.
2.1 Obiectul infractiunii.
A. Obiectul juridic general îl constituie relațiile sociale referitoare la activitatea organizațiilor de stat, relații menite să asigure buna și normala desfășurare a activităților publice sau de interes public.
B. Obiectul juridic special îl reprezintă acele relații sociale pentru a căror naștere, desfășurare și dezvoltare este necesară îndeplinirea loială și corectă de către funcționarii publici și de către ceilalți funcționari a atribuțiilor de serviciu încredințate lor.
Este vorba de relațiile sociale legate de cinstea, corectitudinea și probitatea funcționarilor, ca o condiție necesară a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu și a activității autorităților și instituțiilor publice și a altor persoane juridice.
C. Obiectul material
Literatura juridică penală este unanimă în a considera că prin obiect material al unei infracțiuni se înțelege "lucrul" (bun, animal, persoană) asupra căruia se îndreaptă, în mod firesc sau întâmplător, săvârșirea faptei prevăzută de legea penală, operând fizic asupra acestuia, expunându-l la pericol sau vătămându-l.
Problema existenței sau inexistenței unui obiect material în cazul infracțiunii de luare de mită este controversată.
Potrivit unei opinii obiectul material al mitei îl constituie “banii sau alte foloase” date funcționarului ori primite de el.
Într-o altă părere, care este dominata de literatura juridică, luarea de mită, de regulă, nu are obiect material. Totuși, dacă acțiunea făptuitorului privește în mod direct un bun infracțiunea are și ea un asemenea obiect, constând în bunul respectiv. Potrivit unei opinii, obiectul material al luării de mită este constituit din prestația mituitorului. Dacă prin obiectul material al unei infracțiuni se ințelege bunul asupra căruia se exercită acțiunea incriminata, atunci nu prestațiunea mituitorului, ci numai bunul la care se refera acțiunea celui care ia mită poate constitui obiect material al luării de mită.
În sfârșit, într-o altă părere se susține că infracțiunea de luare de mită nu are obiect material. Sumele de bani ori foloasele respective, atunci când constau în bunuri corporale, nu constituie decât lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii în sesnul art. 118 lit.d Cod Penal. De asemenea nu trebuie confundat obiectul material al infracțiunii de luare de mită cu obiectul mitei; cele două noțiuni sunt total diferite. Când legea se referă la “bani sau alte foloase” are în vedere obiectul mitei și nu obiectul material al infracțiunii de mită.
2.2 Subiectii infractiunii.
2.2.1 Subiectul activ.
Luarea de mită este o infracțiune cu subiect activ calificat, autor al acestei infracțiuni poate fi doar un „funcționar public” sau un alt „funcționar” în accepțiunea dată acestora prin art. 147. Prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public. Potrivit art. 147 alin.2 din Codul penal pentru ca o persoană să poată fi socotită funcționar în sensul legii penale române se cere ca ea :
să fie încadrată în muncă (salariată);
să exercite „permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă și cum a fost investită, o însărcinare”;
însărcinarea să fie exercitată în serviciul unui organ sau instituții de stat ori unei întreprinderi sau organizații economice de stat.
Sunt asimilate cu funcționarii – se arată în art. 147 alin.2 – persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul unei organizații din cele prevăzute mai sus, indiferent dacă primesc sau nu o retribuție.
Prin urmare, pentru ca o persoană să poată fi considerată funcționar în sensul legii penale, nu este necesar să existe un contract de muncă, sau o numire în funcție, fiind suficientă exercitarea în fapt a atribuțiilor funcției; este însă indispensabil, ca o cerință minimală consimțământul – expres sau tacit – al organizației în cauză, dat prin conducerea sa, deoarece altfel nu poate fi vorba de stabilirea unor raporturi de serviciu între persoana respectivă și acea organizație.
Legea nr. 78/2000, în Capitolul 1, art. 1 specifică categoriile de persoane asupra cărora se aplică măsurile de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție:
persoanelor care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice.
persoanelor care îndeplinesc permanent sau temporar, potrivit legii o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici.
persoanelor care exercită atribuții de control, potrivit legii.
persoanelor care acordă asistență specializată unităților prevăzute la litera a) si b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența.
persoanelor care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează, sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale.
persoanelor care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală, într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație.
altor persoane fizice decât cele prevăzute la litera a) – f), în condițiile prevăzute de lege.
Ne vom referi în acest sens la unele exemple din practica judiciară și la câteva situații speciale:
1) În practica noastră judiciară s-a considerat că au calitatea de funcționari și deci pot fi subiecți ai infracțiunii de luare de mită, printre alții:
– cadrul didactic, care fiind membru al comisiei de bacalaureat, a primit sume de bani pentru a asigura reușita unui candidat la examen;
– șeful Biroului personal și învățământ , care a primit foloase materiale în scopul angajării unor muncitori (deși cel care făcea angajarea era conducătorul unității). Inculpatul avea atribuția de serviciu de a recruta personal și de a face propuneri de angajare;
– contabilul șef al unei întreprinderi de transport care a primit o sumă de bani pentru a angaja o persoană taxator de autobuz (deși contabilul nu semna actul de angajare, el îi examina pe candidați și întocmea un referat cu privire la rezultatul examinării);
– revizorul contabil, care a omis să menționeze în actul de control existența unui plus de gestiune însușit de gestionar și care a primit pentru această „omisiune” o sumă de bani;
– ofițerul de poliție, serviciul economic care, luând cunoștință despre săvârșirea de către o persoană a unor fapte care ar putea reprezenta acțiuni constitutive ale infracțiunii de speculă și surprinzând pe unul dintre cumpărători cu bunurile asupra sa avea obligația legală de a interveni pentru a efectua în baza art. 213 din Codul de procedură penală actele de cercetare ce nu sufereau amânare și a conserva probele descoperite, a pretins bani și alte foloase pentru a nu-și îndeplini aceste îndatoriri de serviciu; (și în baza art. 23 din Legea 26/1994)
– lucrătorul unei stații PECO, care a primit sume de bani pentru a vinde cantități de petrol mai mari decât cele ce puteau fi cumpărate;
– controlorul de bilete CFR, care în timpul exercitării funcției, a primit sume de bani de la mai mulți călători spre a nu încheia actele constatatoare ale contravențiilor săvârșite;
– expertul, care a primit de la instanță judecătorească însărcinarea de a efectua o expertiză în una din cauzele de competența acestei instanțe, are calitatea de „funcționar” în sensul art. 147 alin. 2 Cod penal. Dacă primește un folos material de la una din părți, pentru a întocmi raportul de expertiză în favoarea acesteia, el comite infracțiunea de „luare de mită”;
Subiectul activ, în momentul săvârșirii acțiunii tipice, trebuie să aibă calitatea de funcționar. Dacă la data săvârșirii acțiunii tipice făptuitorul era funcționar, va exista luare de mită, chiar dacă mai înainte de efectuarea actului în vederea căruia a săvârșit fapta, el a pierdut calitatea respectivă și chiar dacă banii sau foloasele pretinse ori promise anterior i s-au dat efectiv după pierderea calității.
Împrejurarea că sumele de bani primite au fost solicitate cu titlu de împrumut este irelevantă sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 254, alin. 1, deoarece împrumutul constituie un „folos” din moment ce a fost solicitat de funcționar în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracțiunii de luare de mită fiind realizate.
Infracțiunea de luare de mită se realizează în momentul pretinderii de bani sau alte foloase, sau a respingerii promisiunii ce i s-a făcut inculpatului în acest sens, ori în momentul primirii foloaselor în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Este irelevant faptul că funcționarul nu avea posibilitatea îndeplinirii actului promis (din moment ce acesta intra în sfera atribuțiilor sale de serviciu) sau că de la început nu a avut intenția de a-l îndeplini.
Este suficientă acceptarea promisiunii unor foloase în scopul de a face sau de a nu face un act privitor la funcția sa, chiar dacă foloasele nu au fost delimitate în sensul că nu s-a precizat în concret în ce va consta fiecare în parte.
Fapta funcționarului constituie luare de mită dacă el pretinde, primește sau nu refuză bani sau alte foloase în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, chiar dacă aceste îndatoriri sunt executate în afara teritoriului în care inculpatul este competent să acționeze, dar pentru efectuarea cărora el este obligat potrivit legii.
Conform art. 254 alin. 2, subiect al acestei forme agravate este un „funcționar cu atribuții de control”. Rezultă că subiectul activ calificat al infracțiunii prevăzute de acest text trebuie să fie:
funcționar în sensul legii penale;
să aibă „atribuții de control” – ceea ce ridică unele aspecte mai deosebite
Sintagma „atribuții de control” nu este nouă în legislația noastră penală, fiind cuprinsă în art. 263 alin.2 al Codului penal. Cu privire la sensul și conținutul acestei expresii în literatura juridică au fost exprimate următoarele teze:
prin persoană cu „atribuții de control” se înțelege o persoană calificată astfel prin dispozițiile legale în vigoare.
atribuțiile de control se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte în funcție de natura atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului.
Prin urmare, pentru a statua dacă un funcționar are sau nu atribuții de control este necesar să se examineze cu atenție actele normative referitoare la atribuțiile sale de serviciu. Această examinare trebuie făcută în fiecare caz concret, evitându-se orice generalizare pe categorii de funcționari, fără să se tină seama, în mod concret, de atribuțiile de control ale făptuitorului, chiar în cadrul aceleiași categorii, poate fi de natură să genereze greșeli în ce privește stabilirea calității de subiect activ calificat al infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. 2 al Codului penal.
În consecință, prin funcționar cu atribuții de control în sensul art. 254 alin. 2 se înțelege numai funcționarul calificat astfel, în mod explicit, prin dispozițiile legale în vigoare care reglementează atribuțiile funcționarului în cauză.
Au această calitate: paznicii, gardienii, organele Gărzii financiare și a Curții de Conturi, funcționarii din Direcția Generală a controlului financiar de stat din Ministerul de Finanțe și unități subordonate, ai Direcției Generale a Vămilor precum și alți funcționari care conform dispozițiilor legale au atribuții de control.
În concluzie, este realizată condiția subiectului calificat al infracțiunii ori de câte ori funcționarul în cauză are „atribuții de control” indiferent de faptul că luarea de mită s-a săvârșit cu scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii îndeplinirii unor atribuții de control, de a face un act contrar acestor atribuții sau a oricăror altor îndatoriri de serviciu ale funcționarului în cauză.
Practica judiciară ne oferă câteva exemple:
– inculpatul în calitate de șef de tren la stația CFR Sighetul Marmației, a primit de la mai mulți călători care circulau cu trenul accelerat pe traseul Timișoara Nord – Sighetul Marmației, bani pentru a le permite călătoria fără bilet și fără a încheia vreun act de constatare a contravenției.
Prin sentința penală 554/1992 Tribunalul Jud. Dej a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. 1. Împotriva hotărârii procurorul general a declarat recurs în anulare susținând că încadrarea juridică este greșită în condițiile în care inculpatul avea obligația de a supraveghea activitatea controlorilor de bilete, a urmări îndeplinirea de către aceștia a sarcinilor de serviciu și de a lua măsuri pentru înlăturarea neregulilor. În consecință, a fost admis recursul în anulare a procurorului general, s-au casat hotărârile atacate și s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în art. 254 alin. 2.
– controlor vamal, sef de vamă care a pretins bani pentru introducerea unor mărfuri în țară prin vama Constanța.
– inculpatul militar în termen se afla în serviciul militar al unei instituții publice (Ministerul de Interne) și, ca și santinelă, exercita o însărcinare ce consta în controlul trecerii frontierei, așa cum rezultă din art. 343 din Regulamentul serviciului de pază al trupelor de grăniceri și Instrucțiunile S/283/1993. Așa fiind, contrar celor susținute de inculpat, acesta va avea calitatea de funcționar și, prin urmare, îndeplinea condițiile cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită.
– inculpații – inspectori de supraveghere și control vamal în cadrul Direcției Generale a Vămilor având printre alte obligații de serviciu și pe aceea de a verifica contestațiile făcute de agenții economici care solicitau restituirea unor taxe încasate în plus de organele vamale și de a face propuneri privitoare la modul de soluționare a contestațiilor, au condiționat întocmirea referatelor de primirea unor sume de bani de la contestatari.
Această faptă constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 Cod penal. Nu interesează – pentru existența acestei infracțiuni – nici faptul că inculpații nu aveau competența de a soluționa contestațiile, atribuție ce revenea conducerii Direcției Generale a Vămilor, nici conținutul propunerilor, care putea fi de admitere sau respingere, ci doar faptul că ei erau datori să alcătuiască referatele a căror întocmire au condiționat-o de primirea foloaselor.
reținându-se ca dovedită în sarcina inculpatului, controlor vamal, infracțiunea de luare de mită, nu i se mai poate imputa și cea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 Cod penal, întrucât activitatea favorizantă face parte din chiar latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită. De altfel, examinându-se elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 264 Cod penal, se constată că acestea nu sunt întrunite, existența favorizării presupunând ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere prealabilă și fără să se urmărească avantaje materiale.
– primar al comunei Budești, jud. Vâlcea a pretins și a primit bani în scopul efectuării unor mențiuni favorabile unui cetățean în registrul agricol, în sensul de a-l înscrie în registrul agricol ca titular de rol în locul soacrei sale, pentru a-i înlătura de la moștenire pe copiii acesteia.
Nu poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită, neavând calitatea de funcționar în sensul prevederilor art. 254 Cod penal, angajatorul muncitor electrician care primește foloase materiale pentru a nu-și îndeplini obligația generală, prevăzută în contractul de muncă, de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă.
Fapta administratorului unei societăți comerciale, având ca obiect de activitate și desfășurarea de jocuri de întrajutorare, de a pretinde ori primi sume de bani pentru a asigura premierea anticipată a unor persoane constituie infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 Cod penal, iar nu infracțiunea de înșelătorie prevăzută de art. 215 alin. 2.
Participația penală-coautoratul este posibil, dar pentru existența acestuia este necesar ca făptuitorul să aibă calitatea de funcționar sau funcționar public cerută de lege autorului. Instigator sau complice poate fi însă, orice persoană.
În Codul penal român, potrivit căruia luarea și darea de mită constituie infracțiuni distincte, fiecare făptuitor are calitatea de autor material al infracțiunii pe care o comite. Deci mituitorul nu este participant la infracțiunea de luare de mită (nu poate fi instigator sau complice) ci autor al infracțiunii distincte de dare de mită, după cum funcționarul mituit nu poate fi complice sau instigator la darea de mită.
Regulile complicității sunt aplicabile în cazul acestei infracțiuni dacă participantul este un terț.
Jurisprudența a hotărât că fapta unei persoane de a primi bani și alte foloase de la studenții candidați și de a le preda unui cadru didactic – condamnat pentru luare de mită – spre a-i declara promovați, constituie complicitate la această infracțiune și nu la aceea de dare de mită.
Așa cum rezultă din art. 254 alin. 1 Cod penal activitatea de luare de mită se poate realiza fie direct, de către o a treia persoană (intermediar), în locul persoanei mituite. În sensul art. 254, funcționarul este autor al infracțiunii de luare de mită, fie că realizează personal activitatea specifică laturii obiective, fie că o realizează prin intermediar, indirect.
Nu va exista însă luare de mită dacă cererea de bani sau alte foloase, făcută prin intermediar, nu a ajuns la cunoștința persoanei căreia îi era adresată ci s-a oprit la intermediar, care nu a transmis-o acelei persoane.
În literatura juridică s-a susținut pe baza unor argumente ce se impun prin logică, că intermediarul nu poate fi decât complice, sau în unele cazuri instigator. Prevăzând posibilitatea ca autorul să efectueze activitatea tipică și indirect, legea a pus semnul egalității între efectuarea acestei acțiuni printr-o persoană interpusă cu săvârșirea ei de către însuși funcționarul mituit. Așadar, prin activitatea sa intermediarul înfăptuiește chiar acțiunea constitutivă (primește, pretinde) a infracțiunii de luare de mită, totuși această activitate fiind prin voința legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în ceea ce îl privește pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate.
Exemplu din practica Tribunalului Suprem.
La rugămintea unui coleg de muncă, inculpatul a intervenit pe lângă șeful biroului administrativ din cadrul întreprinderii la care lucrau toți trei, pentru ca acesta să înlesnească celui dintâi ocuparea unei camere în căminul de nefamiliști. Cel solicitat – condamnat în cauză pentru luare de mită – a fost de acord dar a pretins prin intermediul inculpatului o sumă de bani, care i-a fost remisă tot prin intermediul acestuia.
Dacă intermediarul concepe infracțiunea de luare de mită și îl determină pe funcționar să o săvârșească prin intermediul său, el va cumula și calitatea de instigator urmând să răspundă numai pentru instigare. Deoarece formele de participație săvârșite cu intenție au caracter absorbant, instigarea fiind formă de participație principală absoarbe complicitatea (formă de participație secundară).
În cazul luării de mită se pot ivi situații în care mita ajunge de la mituitor la mituit prin doi intermediari, care acționează succesiv. În situațiile de acest fel, primul intermediar care îl ajută pe cel de-al doilea la împlinirea actului său de complicitate, nu este un complice al autorului luării de mită (ajutorul dat complicelui nu reprezintă – obiectiv și subiectiv – decât un sprijin la realizarea infracțiunii însăși, deci un act de complicitate la comiterea acesteia).
În cazurile de mai sus, este posibil ca primul intermediar să nu-l cunoască personal pe funcționarul mituit, dar această împrejurare nu exclude calitatea de complice. Așa cum s-a stabilit în literatura juridică complicele și autorul pot să nu se cunoască, fiind suficient – pentru existența complicității – ca primul să aibă cunoștință despre fapta autorului și să-l ajute, chiar din umbră, fără ca acesta să știe, la realizarea ei.
b)Subiectul pasiv
1. Subiect pasiv general este statul ale cărui interese – privind desfășurarea activității organizațiilor de stat și publice, prestigiul acestor organizații în îndeplinirea serviciului de către funcționarii publici și alți funcționari în sensul legii penale, în condiții de probitate și la adăpost de orice suspiciune – sunt grav lezate de săvârșirea faptelor.
2. Subiectul pasiv special este autoritatea publică, instituția publică sau o altă persoană juridică (de interes public sau privat) în serviciul căreia se află funcționarul incorect. Uneori subiect pasiv special poate fi și o persoană fizică dacă obținerea mitei este rezultatul constrângerii exercitate de funcționar asupra acesteia. Acest subiect pasiv special este însă un subiect secundar și adiacent.
Legea nr. 78/2000, în secțiunea a cincea, prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile, nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani; în cazul săvârșirii infracțiunii, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie.
Capitolul III
Conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită.
1. Latura obiectivă.
1.1 Elementul material-se poate realiza prin acțiune sau inacțiune; actiunea constă în pretinderea sau primirea de bani ori alte foloase necuvenite subiectului sau în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase, iar inacțiunea constă în nerespingerea de către funcționar a unei asemenea promisiuni.
A „pretinde ceva” înseamna a cere cuiva în mod stăruitor, a formula o anumită pretenție. Pretinderea ca modalitate de realizare a elementului material nu implică neapărat satisfacerea pretenției formulate de făptuitor.
În caz de pretindere inițiativa aparține intotdeauna funcționarului, elementul obiectiv fiind realizat independent de acceptarea sau respingerea cererii de către funcționar. Acțiunea de pretindere se poate realiza in orice mod; prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare dar trebuie să fie înteleasă de către cel căruia i se adresează.
A „primi” înseamna a lua în posesie un obiect, care se înmanează, se dăruiește ori a încasa o sumă de bani. Primirea implică o dare colectivă iar inițiativa apartine mituitorului. Actiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană, ea presupune o relativă concomitentă între acceptarea propunerii și primire. Dacă ar fi avut loc o acceptare a unei promisiuni de bani sau alte foloase anterior primirii acestora, infracțiunea de luare de mită s-ar fi consumat în momentul acceptării.
„Primirea” se poate realiza direct între mituitor și mituit, ori indirect prin alte persoane (intermediar) sau prin alte mijloace (postă,tren etc).
Acțiunea de acceptare a promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite de către funcționar reprezintă acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. Se ințelege că, în acest caz, inițiativa apartine mituitorului, iar funcționarul fiind pus în fața promisiunii o acceptă. Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită dar în acest din urmă caz ea rezultă din anumite manifestari care relevă neîndoielnic acceptarea.
Nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite de către funcționar înseamna a accepta implicit (tacit) promisiunea de mituire. Nerespingerea unei promisiuni nu poate fi concepută fără actul corelativ al formulării unei promisuni de către o altă persoană. Această modalitate de săvîrsire a luării de mită nu este altceva, asa cum am mai arătat, decât o acceptare tacită, dar ea a fost incriminată separat pentru a se stabili clar obligatia funcționarului de a respinge o asemenea promisiune și a-l sili să iasă din apatie fată de solicitările exterioare, asociindu-se astfel la opera de prevenire a infracțiunilor și de apărare a onoarei și prestigiului funcției pe care o ocupă.
1.2 Cerințe esențiale.
Acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al luării de mită trebuie să îndeplinească mai multe condiții concomitente.
1) Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii să aibă ca obiect bani sau alte foloase.
Sfera noțiunii de „foloase” este largă, incluzând orice avantaj de natură patrimonială (se poate prezenta sub forme variate ca: împrumut, diferite daruri sub formă de vânzări simulate), bunuri mobile sau imobile, comisioane, premii dar și avantaje nepatrimoniale (acordarea unui titlu sau grad, distincții onorifice sau avansare în funcție).
O problemă importantă, mult discutată este aceea dacă poate exista luare de mită în cazul în care valoarea folosului material primit de funcționar este foarte redusă. Deși V. Manzini scrie în acest sens: „Nu constituie corupție micile daruri ocazionale, comestibile, de băut, țigări și altele asemănătoare a căror oferire are caracter de curtoazie, mai mult sau mai puțin interesată”, totuși trebuie să existe un raport direct și explicit între darurile primite și un anumit act din sfera atribuțiilor ce revin funcționarului; astfel oricare ar fi valoarea darului, dacă acesta constituie un contraechivalent al conduitei lipsite de probitate a funcționarului, infracțiunea de luare de mită este realizată. Chiar și autorul citat arată că: „din păcate este imposibil să se verifice prea minuțios sinceritatea și dezinteresul tuturor darurilor de politețe ce se primesc”.
Opiniile au fost impartite insa practica instantei noastre supreme promoveaza ideea ca atata timp cat art. 254 Cod Penal nu cere existenta unei proportii intre valoarea actului pretins de la functionar si suma de bani sau folosul ilicit obtinut de catre acsta, continutul infractiunii se realizeaza.
2) Banii sau celelalte foloase pretinse, primite ori a căror promisiune a fost acceptată ori nu a fost respinsă să fie necuvenite, să nu fie legal datorate.
Banii sau foloasele trebuie să fie pretinse, primite cu titlu de contraechivalent al conduitei pe care făptuitorul se angajează să o aibă. Dacă făptuitorul pretinde o sumă de bani nu cu acest titlu, ci cu titlu de obligație ce trebuie îndeplinită de cel ce solicită actul, fapta nu constituie luare de mită, ci abuz în serviciu contrar intereselor persoanelor (ori de câte ori funcționarul va motiva destinația și va destina efectiv profitul ilicit primit nu în folosul propriu ci în folosul unității).
Exemplu: Fapta făptuitorului de a pretinde și a primi de la cei aflați în subordinea sa avantaje materiale sub pretextul acoperirii cheltuielilor făcute de el, prin folosirea autoturismului personal pentru procurarea de comenzi sau materii prime.
3) Săvârșirea oricăreia din faptele ce realizează elementul material al infracțiunii să aibă loc anterior sau concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea în îndeplinirea actului privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarilor sau cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Această condiție reprezintă criteriul principal de deosebire a infracțiunii de luare de mită de infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 Cod penal.
Anterior primirii folosului, în raport cu efectuarea actului pentru care acel folos este destinat să-l remunereze, nu comportă nici o dificultate, sub aspectul stabilirii ei, atunci când există o singură remitere și un singur act de serviciu. Situația este complicată – după părerea lui V. Dobrinoiu – când, pe parcursul unui interval de timp, pe de o parte au avut loc mai multe remiteri succesive și pe de altă parte, funcționarul a efectuat o pluralitate de acte specifice funcției sale, eșalonate în timp. În această ipoteză, anterioritatea trebuie apreciată ținându-se seama de toate legăturile ce au existat între mituitor și funcționarul mituit.
În sensul afirmației că faptele incriminate prin art. 254 Cod penal se pot comite și concomitent cu îndeplinirea actului de serviciu, menționăm o decizie a Tribunalului Suprem care, a statuat că fapta unui medic specialist în obstetrică ginecologie, de a primi de la o pacientă căreia urma să-i întrerupă legal cursul sarcinii și care fusese anesteziată, o sumă de bani „pentru a lucra mai atent” constituie infracțiunea de luare de mită.
4) Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere a îndeplinirii se pretinde, se primește, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului.
a) Determinarea atribuțiilor de serviciu
În practică, pentru a se stabili competența teritorială sau personală a unui funcționar trebuie să se cunoască legile, Hotărârile Guvernului, instrucțiunile, ordinele, regulamentele de ordine interioară în baza cărora funcționarii își desfășoară activitatea.
Condiția prezintă o importanță hotărâtoare pentru existența infracțiunii, deoarece dacă actul în vederea căruia funcționarul a comis acțiunea – inacțiunea incriminată nu intră în competența sa, nu se poate vorbi despre luare de mită.
Dispozițiile legale privind luarea de mită sunt aplicabile unui funcționar care a primit mită pentru îndeplinirea unui act a cărui executare cere participarea mai multor persoane. Aceasta pentru că prin fapta sa el poate discredita fără justificare și pe ceilalți membri ai colectivului. Este indiferent – arată V. Manzini – dacă actul făcut aparține competenței exclusive a funcționarului sau dacă acesta numai a colaborat la efectuarea lui.
În urma acestor precizări putem deduce caracteristicile actului privind îndatoririle de serviciu:
– actul să fie legitim, să se înscrie în sfera competenței funcționarului;
– actul să fie determinat de esența sa specifică pentru că individualizarea lui este un mijloc de diferențiere a mituirii de alte infracțiuni sau abateri disciplinare;
– actul trebuie să fie numai virtual, să existe posibilitatea realizării lui efective, nefiind nevoie pentru existența infracțiunii ca el să fie îndeplinit.
b) Actul contrar îndatoririlor de serviciu este în accepțiunea art. 254 Cod penal un act care intră în competența normală a funcționarului, dar el se realizează printr-o încălcare a dispozițiilor legale, printr-o rezolvare arbitrară a unui conflict juridic sau printr-o falsă apreciere a situației de drept sau de fapt. Toate acestea fac ca actul să devină contrar îndatoririlor de serviciu ale funcționarului. Pentru a putea aprecia corect sarcinile de serviciu se consideră că actul este contrar îndatoririlor de serviciu ori de câte ori prin efectuarea lui s-a încălcat vreuna din aceste sarcini, chiar dacă îndatoririle strict specifice, privitoare la acel act, nu au fost încălcate.
Iată câteva soluții judecătorești privind cerințele esențiale ale infracțiunii de luare de mită în raport cu ipotezele prevăzute de lege:
– în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu:
Exemplu: Un primar a primit anumite avantaje cu scopul de a oficia mai repede o căsătorie.
– în legătură cu neîndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu:
Exemplu: O persoană delegată de o unitate pentru a-i apăra interesele a primit bani pentru a nu se prezenta la proces.
– în legătură cu întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu:
Exemplu: Un funcționar însărcinat cu executarea unui mandat de arestare a primit daruri de la cel urmărit, în scopul de a nu executa imediat, ci după o perioadă de timp acel mandat.
– în legătură cu îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de serviciu:
Exemplu: Un funcționar vamal a primit o sumă de bani pentru a permite trecerea peste frontieră a unor bunuri interzise.
1.3 Urmarea imediată.
Infracțiunea de luare de mită presupune ca urmare crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale privitoare la normala activitate a organelor, instituțiilor publice, a altor unitati prevazute in art. 145 Cod Penal sau a oricărei persoane juridice. În literatura noastră juridică s-a arătat că atunci „când elementul material constă în primirea de mită, care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act de serviciu, urmarea imediată constă și în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânsă a da mită.
Această urmare rezultă implicit din acțiunea incriminată deoarece legea nu condiționează existența infracțiunii de producere a unei urmări.
1.4 Legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material și urmarea imediată rezultă din insăși materialitatea activitații desfăsurate de făpturitor și nu necesită o probațiune aparte.
2. Latura subiectivă
2.1 Intenția ca element al laturii subiective.
Infracțiunea de luare de mită se săvârșește numai cu intenție directă. Făptuitorul își dă seama în momentul săvârșirii faptei că banii și foloasele pe care le pretinde sau le primește sau care constituie obiectul promisiunii pe care o acceptă sau nu o respinge, nu i se cuvin și cu toate acestea el vrea să le primească sau să nu le respingă. În același timp el are reprezentarea stării de pericol care se produce pentru buna desfășurare a activității de serviciu, urmare pe care o dorește.
Cerința săvârșirii faptei cu intenție directă rezultă din scopul special pe care îl urmărește făptuitorul:
îndeplinirea
neîndeplinirea
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Pentru existența infracțiunii este neapărat necesar ca în momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii incriminate făptuitorul să fi urmat acest scop.
Dacă făptuitorul pretinde, primește, etc. bani sau foloase dar nu în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, fapta nu constituie infracțiune de luare de mită. Legea nu cere însă ca scopul urmărit prin săvârșirea faptei să fie efectiv realizat; chiar dacă ulterior săvârșirii acțiunii – inacțiunii incriminate făptuitorul nu are conduita la care s-a angajat, fapta sa se încadrează la art 254 din Codul penal. Dacă scopul urmărit se realizează și făptuitorul efectuează un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, act care constituie prin el însuși o infracțiune ( ex: săvârșește un fals în înscrisuri oficiale) infracțiunea de luare de mită intră în concurs cu acea infracțiune.
De precizat că în textul art. 254 din Codul penal, termenul „scop” este folosit în accepțiunea sa strictă, de finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Astfel fiind, este suficient să se constate că finalitatea prevăzută în textul incriminator a fost urmărită de făptuitor, fie că s-a realizat sau nu pentru ca să existe intenție calificată.
Mobilul infracțiunii de luare de mită este de regulă dorința funcționarului de a obține câștiguri fără muncă, întrucât acestea îl determină cel mai adesea la luarea hotărârii infracționale.
Pot fi și alte impulsuri secundare care să contribuie la determinarea făptuitorului să comită luarea de mită; aceste elemente subiective nu condiționează existența vinovăției; se va ține seama de ele la individualizarea pedepsei.
Capitolul IV
Alte aspecte privind infracțiunea de luare de mită.
1. Formele infracțiunii.
1.1 Acte preparatorii.
Codul nostru penal nu incriminează actele preparatorii sau pregătitoare ca formă infracțională. În cazul luării de mită este de observat, dacă se ține seama de esența activităților incriminate, că dintre cele patru modalități de realizare ale elementului material, cel puțin două – acceptarea și nerespingerea promisiunii – nu sunt în esența lor decât, acte pregătitoare ale primirii efective de mită, pe care însă legiuitorul, pentru considerentele arătate, a înțeles să le incrimineze autonom, situându-le pe același plan, sub raportul semnificației lor penale, cu luarea de mită propriu-zisă.
1.2 Tentativa.
La infracțiunea de luare de mită deși posibilă în modalitatea întreruptă, nu este pedepsită. Pretinderea de bani sau alte foloase în scopul arătat de text constituie în esența sa un act de executare, deci de tentativă a luării propriu-zise de mită, pe care tocmai datorită pericolului social sporit, legiuitorul a înțeles să-l asimileze cu primirea efectivă de mită, atât sub aspectul incriminării cât și al sancționării prin derogare de la regula diversificării pedepselor, consacrată prin art. 21 din Codul penal.
1.3 Infracțiunea consumată
Consumarea infracțiunii are loc în momentul săvârșirii acțiunii sau a inacțiunii incriminate, în momentul pretinderii sau primirii banilor ori foloaselor necuvenite precum și în momentul în care făptuitorul acceptă sau nu respinge promisiunea unor asemenea foloase. În practica judiciară s-a considerat că este suficientă simpla acceptare a promisiunii facute, predarea banilor sau a foloaselor putând să aibă loc ulterior sau putând să nu se realizeze. Orice activitate ulterioară acestui moment, constând, de exemplu, în refuzul primirii folosului promis ori restituirea acestuia, nu are nici o influență asupa existentei infracțiunii.
Modalități.
Modalități tipice.
Infracțiunea de luare de mită se săvârsește prin două modalități:
pretinderea sau primirea de către funcționar de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin.
acceptarea sau nerespingerea de către funcționar a promisiunii de foloase necuvenite.
Modalități agravante.
În ceea ce privește varianta agravată se presupune că fapta este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.Prin functionar cu atributii de control se intelege acel functionar care are in sfera sa de activitate verificarea permanenta sau inopinata intr-un domeniu oarecare cu scopul de a cunoaste realitatile si modul cum se desfasoara activitatea in domeniul respectiv spre a preintampina sau a lichida eventualele lipsuri si a imbunatati activitatea. Într-o opinie se susține că a doua variantă agravată este cea prevăzută de Legea 42/1992 când fapta este săvârșită de un agent constatator, un organ de urmărire penală sau judecător ce instrumentează contraventiv sau infracțiuni prevăzute de legea privind protecția populației împotriva unor activități ilicite. Pe lângă modalitățile normative arătate mai sus, infracțiunea de luare de mită poate reprezenta și diferite modalități faptice determinate de circumstanțele concrete în care se comite infracțiunea. De modalitățile faptice se va ține seama la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei și dozarea pedepsei. Prin legea nr.78/2000 s-a introdus încă două variante agravate, prevăzute în art.7 alin. 1 și art.9
Prin art.7 alin. (1), modalitatea agravată prevăzută în art.254 alin. (2) a fost extinsă și la cazurile în care infracțiunea de luarea de mită a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare șau de sancționare a contravențiilor, ori de constatare, urmărire sau de judecare a infracțiunilor.
De asemenea, conform art. 9 din lege, fapta este mai gravă, dacă este săvârșită, în interesul unei organizații, ascociații sau grupări criminale, ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale.
3. Sancțiuni.
3.1 Pedepse principale.
Infracțiunea de luare de mită este sancționată cu închisoare de la 3 la 12 ani conform art. 254 C. Pen. alin. 1, iar dacă fapta a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani potrivit alin. 2 din art. 254 C. Pen.
Potrivit art. 7 alin. 1 din legea 78/2000, fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 alin. 1 C. Pen., dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. 2 C. Pen. privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 78/2000, dacă luarea de mită este săvârșită în interesul unei organizații , asociații sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de luare de mită se majorează cu 5 ani.
Referitor la individualizarea pedepsei este de subliniat necesitatea ca instanțele de judecată să evalueze cu grijă în fiecare caz în parte, ponderea diverselor circumstanțe reale și personale în conturarea gravității concrete a infracțiunii.
3.2 Pedepse complementare și accesorii.
Art. 254 din Codul penal prevede pe lângă pedeapsa principală a închisorii și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (arătate de art. 64 din Codul penal) iar durata interzicerii poate fi stabilită – așa cum prevede art. 53 lit. a. din Codul penal de la unu la zece ani.
În cazul luării de mită aplicarea pedepsei complementare sus menționate este obligatorie.
Printre drepturile al căror exercițiu poate fi interzis art. 64 din Codul penal prevede sub lit. c. și dreptul de a exercita o funcție sau de a ocupa o profesie de natura acelor de care s-a folosit condamnatul la săvârșirea infracțiunii.
Interzicerea acestui drept poate fi însă dispusă – a arătat Tribunalul Suprem – numai dacă fapta comisă de cel condamnat este în strânsă legătură cu fapta sau cu profesia sa.
Măsuri de siguranță
Măsurile de siguranță reprezintă în esentă, mijloace de prevenire, destinate să înlăture anumite stări de pericol care au condus și pot să conducă în viitor la săvârșirea de fapte penale.
Ca natură juridică măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal care au în principal, caracterul unor mijloace preventive destinate să prevină, prin înlăturarea stării de pericol care a determinat luarea lor, savarșirea altor fapte prevăzute de legea penală și în subsidiar caracterul unor mijloace de constrângere. Măsurile de sigurantă sunt acele sancțiuni de drept penal care au un dublu caracter, preventiv și de constrângere și care sunt aplicate de instanțele de judecată atunci când există o stare de pericol, actiunea lor având ca durată timpul în care persistă starea de pericol.
Restabilirea relațiilor sociale ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni presupune atât sancționarea celor vinovați (ca mijloc de constrângere, reeducare a celor ce au săvârșit astfel de fapte și prevenire) dar și repararea pagubelor produse. Numai în acest fel se realizează o restabilire a ordinii de drept (nefiind suficientă doar aplicarea unei pedepse).
Confiscarea specială
Potrivit art. 254 alin. 3 din Codul penal banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, la fel cum prevede și Legea 78/2000.
Deși confiscarea specială ca măsură de siguranță își are sediul în art. 118 Cod penal, legiuitorul a prevăzut-o și în art. 254 alin. 3 Cod penal pe de o parte, pentru a reglementa situația neprevăzută în art. 118 Cod penal și anume aceea în care banii sau celelalte foloase care au făcut obiectul mitei nu se găsesc, în sensul că se va confisca contravaloarea lor în bani. Indicarea obiectului confiscării prin expresia „bani, valori sau alte bunuri” subliniază dorința legiuitorului de a viza și avantajele nepatrimoniale sau neevaluabile în bani (situație în care se va putea însă dispune, când ar fi cazul, restabilirea situației anterioare conform art. 170 din Codul de procedură penală).
Împrejurarea că inculpatul ar fi cheltuit unele din sumele primite ca mită pentru nevoile unității nu-l exonerează de la plata lor, deoarece existența infracțiunii nefiind condiționată de destinația banilor sau foloaselor ce au constituit obiectul mitei, acestea trebuie confiscate în totalitate.
Înlesnind inculpatului sustragerea de bunuri din patrimoniul părții civile, inculpatul – paznic la societatea comercială unde s-a comis furtul – se face vinovat pe lângă infracțiunea de luare de mită, constând în primirea unei sume de bani pentru a înlesni comiterea furtului, și la complicitate la infracțiunea de furt, faptele având conținut diferit și o existență de sine stătătoare.
Deci, măsura în care se constată că sunt îndeplinite elementele acestor două infracțiuni, condamnarea inculpatului pentru ambele infracțiuni se impune, el înlesnind, chiar dacă în schimbul unei sume de bani, posibilitatea coinculpatului de a-și însuși pe nedrept unele bunuri aparținând parții civile.
Din probele administrate în cauză a rezultat că inculpatul a primit de la coinculpat 5.000 lei, făcândui-se promisiunea că i se vor mai da 19.000 lei.
Întrucât infracțiunea de dare de mită s-a comis parțial prin darea unei sume de bani și parțial printr-o promisiune de dare, ulterioară, a altei sume de bani, deoarece art. 254 alin. 3 Cod penal (la care face trimitere art. 255 alin. 4 Cod penal ) se referă numai la ipoteza în care banii, valorile sau celelalte bunuri au fost date, adică remise efectiv funcționarului mituit, suma de bani care a fost promisă drept mită nu poate face obiectul confiscării, așa cum greșit s-a dispus de prima instanță și instanța de apel.
În cazul în care unul din inculpați a fost condamnat pentru luare de mită iar celălalt pentru dare de mită – obiectul mitei constituindu-l o sumă de bani dată de cel de-al doilea și primită de cel dintâi – măsura confiscării speciale a acestei sume trebuie luată numai față de autorul infracțiunii de luare de mită, obligarea fiecărui inculpat în parte la plata acelei sume este nelegală.
Aspecte procesuale specifice.
În cazul infracțiunii de luare de mită acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc , condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind banii puși de către poliție la dispozitia denunțătorului, aceștia se restituie poliției, neputându-se dispune, totodată, și confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la plată.
5.1 Competența de urmărire si judecată.
Noțiunea de competență poate fi folosită cu două sensuri datorită modurilor de abordare diferită. Astfel, competența poate fi privită atât sub aspectul capacității organului judiciar de a avea atribuții într-o anumită cauză penală, cât și sub cel al specificului unei cauze penale de a fi repartizată unui organ judiciar. Referitor la primul aspect, noțiunea de competență desemnează dreptul și obligația unui organ judiciar de a desfășura o activitate procesuală într-o anumită cauză penală. Cu privire la cel de al doilea aspect, prin competentă se intelege acea însușire a unei cauze penale de a fi urmarită și judecată de un anumit organ. Această accepțiune a noțiunii de competentă este cunoscută și sub denumirea de justițiabilitate.
Art. 21 alin. 1 din legea 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, arată că infracțiunile prevăzute în această lege specială, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit art. 465 si 467-469 C. Pr. Pen.
Din conținutul acestui articol rezultă că, pentru a se putea aplica procedura specială de urmărire și judecare a infracțiunilor de corupție, nu mai este necesară îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 466 C. Pr. Pen. (infracțiunea să fie flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege să fie mai mare de un an și cel mult 12 ani și să fie savarșită în municipii, orașe, locuri aglomerate etc.).
Singura condiție necesară a fi îndeplinită pentru ca această procedură specială să fie aplicabilă privește constatarea că asemenea infracțiuni concret săvârșite să fie flagrante.
Potrivit art. 22 din legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, în cazul infracțiunilor prevăzute de prezenta lege, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.
În același timp, potrivit art. 13 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr 43/2002, cu modificările și completările ulterioare, sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în legea 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, savarșite în următoarele condiții:
– dacă indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formeaza obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;
– dacă indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei unități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către anumite categorii de persoane enumerate în mod expres de această ordonanță de urgență (deputați, senatori, membru al Guvernului, consilieri ai miniștrilor etc.).
Procurorii specializați din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute în art. 13 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr 43/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Infracțiunile prevăzute de legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, care nu sunt date în competența Direcției Naționale Anticorupție, vor fi urmărite penal, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, de către parchetele de pe lângă instanțele penale (art. 13 alin. 2, 3 si 4 din aceeași ordonanță de urgență).
Potrivit art. 21 alin. 1 din legea nr 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, infracțiunea de corupție, dacă este flagrantă, se judecă după procedura reglementată de art. 471-479 C.pr.pen.
Competența de judecată a infracțiunii de corupție aparține instanței competentă după materie și după calitatea persoanei. Astfel, pentru infracțiunea de luare de mită săvârșită de către persoanele prevăzute la art. 29 pct. 1 lit. a-f C.pr.pen (infracțiunea săvârșită de senatori și deputați, membrii guvernului, de către judecătorii Curții Constituționale, Avocatul poporului etc.) competența de a le judeca în primă instanță revine Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru judecarea în primă instanță a infracțiunii de corupție se constituie complete specializate. La judecătorii, tribunale și curțile de apel, completele specializate sunt formate din doi judecători.
În cazul în care infracțiunea de corupție nu este flagrantă, urmărirea penală și judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun.
Deci, într-o asemenea situație, după ce procurorul a luat la cunoștință, în condițiile legii, despre săvârșirea unei fapte de corupție, este obligat de a se pronunța cu privire la inceperea urmăririi penale referitoare la o asemenea infracțiune.
Dacă, în raport de condițiile cerute de lege, urmărirea penală a fost începută, potrivit particularităților fiecărei cauze penale, procurorul trebuie să realizeze o varietate de activități legale necesară elucidării cauzei sub toate aspectele.
La sfârșitul urmăririi penale procurorul, din oficiu, verifică aceste lucrări și, în raport de constatările la care ajunge, poate da următoarele soluții: trimiterea în judecată, clasarea cauzei, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori suspendarea urmăririi penale.
După sesizarea instanței de judecată, activitatea procesuală și procedurală din faza de judecată se desfășoară pentru rezolvarea conflictului de drept penal, dedus spre soluționare în fața sa, din momentul primei sale sesizări și până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
Faza de judecată parcurge două etape și anume : etapa judecății în primă instanță și etapa judecății în căile de atac (căi de atac ordinare și extraordinare). Fiecare etapă este susceptibilă de a se desfășura în mai multe stadii, determinate de succesiunea efectuării activităților procesuale componente (pregătirea ședinței de judecată, ședința de judecată propriu-zisă, deliberarea și hotărârea instanței). Trebuie menționat faptul că, și în cazul procedurii obișnuite, cu ocazia judecării infracțiunilor prevăzute de Legea nr 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, pot fi constituite complete specializate.
5.2 Dispozitii procesuale specifice privind descoperirea și probarea infracțiunilor de corupție.
Activitățile organului de urmărire penală în vederea investigării infracțiunilor de corupție în mare parte sunt determinate de sarcinile care stau în fața lui la diferite etape ale schemei metodologice de cercetare alese. Astfel, sarcina înlăturării incertitudinii informaționale prevede realizarea unor măsuri în scopul acumulării datelor necesare. Întru realizarea acestei sarcini organul judiciar apelează la sistemele de evidența aflate în exploatare, care permit completarea informației privind persoanele bănuite, legaturile și posibilitățile acestora.
Considerăm necesar de accentuat că activitățile organelor judiciare, îndeosebi la etapa declanșării urmăririi penale, impun respectarea strictă a secretului, altfel în caz contrar, infractorii dându-și seama despre scopul și sensul măsurilor efectuate vor întreprinde contraacțiuni în vederea distrugerii urmelor existente, creării diferitor obstacole, contracarări, pentru a împiedica desfășurarea cercetărilor. .
Reținerea făptuitorului în flagrant delict.
În cele mai frecvente cazuri astfel de situații apar în legătură cu declarațiile unei persoane privitor la extorcarea de bani, bunuri materiale de către un funcționar, care urmează să fie înmânate lui sau intermediarului într-un anumit timp și loc.
Pentru organizarea acestei activități tactice de urmărire, investigatorul are nevoie de date sigure și precise referitor la natura și caracteristicile individuale ale bunurilor materiale sau sumei de bani care urmează a fi predată conform înțelegerii anterioare dintre părți (mituit – mituitor, mituit – intermediar – mituitor ). În acest scop, în cadrul ascultării reclamantului, se concretizează când a avut loc o asemenea înțelegere, esența ei, între care persoane. Ulterior investigatorul într-un proces-verbal, întocmit în prezența reclamantului și a nu mai puțin de doi martori-asistenți, descrie natura și caracteristicile bunurilor materiale respective, iar privitor la bani se specifică suma, valoarea bancnotelor și numărul acestora, seria și numărul fiecăreia sau prezența anumitor semen convenționale vizibile ori invizibile, mijloacele folosite la realizarea lor.
Descoperirea asupra persoanei reținute, arestate, în cadrul percheziției corporale, a bancnotelor cu aceiași valoare, serii și numere, fixate anterior în declarația reclamantului, va servi un important mijloc de probă privitor la infracțiunea comisă.
În practică sunt cunoscute și alte procedee de fixare a obiectului mitei. Unul din ele, în situația controlării acțiunilor de dare – luare de mită, constă în împachetarea (învelirea) banilor, bunului material într-o bucată de hârtie, stofă etc. cu marginile neuniforme, păstrând cealaltă parte, care împreună cu învelișul constituia un integru, fapt
reflectat într-un proces-verbal, întocmit în prezența reclamantului și a martorilor asistenți. Expertiza dispusă ulterior stabilind coincidența marginilor rupturii ambelor părți v-a conchide identitatea hârtiei sau stofei care anterior constituia un integru. La descoperirea celor corupți poate contribui și marcarea banilor, altui obiect care se intenționează să se transmită ca mită cu substanțe fluorescente sau chimice. În acest scop, preventiv, obiectul mitei în prezența a doi martori asistenți se prelucrează cu astfel de substanțe luminiscente, fapt care se consemnează într-un procesverbal .), a bancnotelor cu aceiași valoare, serii și
numere, fixate anterior în declarația reclamantului, va servi un important mijloc de probă privitor la infracțiunea comisă.
În unele cazuri reținerea persoanelor corupte în flagrant delict este posibilă și în lipsa declarațiilor privind extorcarea de bani, bunuri, alte oferte de către funcționar când informația despre pregătirea sau săvârșirea infracțiunii parvine din alte surse spre exemplu din surse operative. În acest caz organizarea flagrantului trebuie pregătită și mai minuțios, tactic înfăptuită corect și respectiv definitivată procesual. Este necesară fixarea
acțiunilor ilicite ale tuturor participanților la infracțiune, având în vedere, după cum se cunoaște din practică, că ei recurg la cele mai diverse și originale șiretlicuri pentru a – și realiza scopul și evita răspunderea. Probațiunii acestor infracțiuni vor servi fotografierea și înregistrarea video cu ajutorul căror poate fi fixată întâlnirea participanților la infracțiune, acțiunile lor privind înmânarea și luarea mitei etc.
Trebuie de subliniat, că reținerea în flagrant trebuie înfăptuită după un plan la întocmirea căruia se cere ca investigatorul să ia în considerație timpul și locul înmânării mitei, trăsăturile cele mai evidente ale obiectului care v-a fi înmânat, procedeele de fixare a acțiunilor de dare – luare de mită. Referitor la locul de înmânare este necesar să se arate detaliile topografice ale acestuia, cu anumite puncte de reper pentru orientare și cu ascunzișurile ce pot fi improvizate în vederea observării și fixării secvențelor mai importante din momentul predării obiectului material al mitei iar timpul se specifică în ore și minute. Este binevenit de a întocmi un desen – schiță a locului. Totodată sunt determinate obligațiunile membrilor grupei de reținere, se face instruirea lor, se selectează și se pregătesc mijloacele tehnice necesare, inclusiv tehnica criminalistică, specială, de radio-recepție, se soluționează alte probleme de importanță pentru realizarea cu succes a acestei operațiuni tactice – coordonarea acțiunilor membrilor grupei de reținere, participarea specialistului etc.
De regulă, reținerea mituitului se înfăptuiește atunci când el a luat obiectul mitei. Este important, ca la realizarea reținerii în flagrant să fie prevăzute anumite măsuri care ar exclude posibilitatea mituitului de a se elibera de obiectul mitei până la prinderea lui și ca să nu poată inventa vre-o explicație potrivită existenței asupra sa a banilor, bunurilor luate ca mită. Ținând seama de natura faptei, persoana infractorului, raporturile sale cu alte persoane, organul judiciar poate să procedeze la arestarea lui chiar în momentul prinderii în flagrant delict sau să-l lase liber, fără să știe că este urmărit, spre a-i da ocazia să întreprindă și alte activități, prin care s-ar crea probe noi și, eventual, s-ar descoperi și alți participanți, complici etc.
Percheziția corporală a persoanelor reținute (arestate) și examinarea corporală a lor.
Percheziția corporală a mituitului (intermediarului), altor complici urmărește scopul de a descoperi asupra lor obiectul mitei. Planificând efectuarea acestui act procedural, trebuie de prevăzut posibilitatea unor încercări din partea făptuitorului de a se elibera de banii, bunurile încasate ca mită. De regulă, pe haine, corp, obiectele personale ale mituitului pot fi descoperite urme, mențiuni invizibile imprimate de pe obiectul mitei, fapt, care obligă efectuarea percheziției sistematic, rapid și cu atenție sporită, recurgându-se la mijloacele tehnico – criminalistice necesare pentru descoperirea și fixarea obiectului mitei, urmelor produse. Când există temeiuri de a presupune, că pe suprafața pielei reținutului pot fi substanțe imprimate de pe obiectul mitei este necesară o examinare corporală asupra lui cu respectarea regulilor și cerințelor procesuale. Dacă, locul de înmânare a mitei se află la o distanță considerabilă de cea mai apropiată instituție medicală sau organ de urmărire penală, unde este mai convenabilă efectuarea examinării în cauză, urmează de a se asigura o așa transportare celui reținut (arestat), încât să nu fie posibilă distrugerea urmelor, sau examinarea corporală a infractorului să se realizeze în instituția cea mai apropiată.
În cadrul percheziției corporale a persoanelor reținute, arestate de rând cu obiectul mitei mai pot fi descoperite și ridicate: înscrisuri ce mărturisesc despre infracțiunea în cauză sau alte infracțiuni (agenda cu notițe, carnet de lucru, documente, etc.), valori obținute în mod ilicit și alte obiecte materiale care vor putea servi ca mijloace de probă.
BIBLIOGRAFIE
1. GHEORGHE NISTOREANU și colaboratorii – Drept penal – partea specială, Ed. Continent XXI, București, 1995;
2. GHEORGHE NISTOREANU, ALEXANDRU BOROI – Drept penal – partea specială, Ed. All Beck, București, 2002;
3. OCTAVIAN LOGHIN, TUDOREL TOADER – Drept penal – partea specială, Casa de Editură "Șansa", București, 1994;
4. OCTAVIAN LOGHIN, AVRAM FILIPAȘ – Drept penal – partea specială, Casa de Editură "Șansa", București, 1992;
5. VASILE DOBRINOIU – Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995;
6. VASILE DOBRINOIU – Traficarea funcției și a influenței în dreptul penal, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983;
7. VASILE DOBRINOIU, N. CONEA – Teorie și practică judiciară vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
8. AVRAM FILIPAȘ – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei, București, 1995;
9. VINTILĂ DONGOROZ – Explicații teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, partea specială vol. II, Ed. Academiei, București, 1970;
10. S. KAHANE – Explicații teoretice ale Codului penal român, partea specială, vol. IV, Ed. Academiei, București, 1972;
11. CONSTANTIN SIMA – Codul penal adnotat – practică judiciară 1969 – 1995, Ed. Atlas Lex, București, 1996;
12. THEODOR MREJERU, DUMITRU PETRE ANDREIU FLORESCU, DAN SAFTA, MARIETA SAFTA – Infracțiunile de corupție. Aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2000;
13. ANTONIU, C. BULAI – Practica judiciară penală, Ed. Academiei, București, 1993;
14. TUDOREL TOADER – Drept penal român. Partea specială. Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenților, Casa de Editură "Șansa", București,
15. Mihai Adrian Hotca – „Codul penal, Comentarii și explicații”, Editura C. H. BECK 2007.
16. Mihai Apetrei – Drept Procesual Penal, Vol. II, Partea specială, Editura Victor, 2007
=== 20493 ===
Capitoul I
Considerații introductive.
1.Aspecte generale privind corupția.
2. Principalele infracțiuni de corupție prevăzute de legislația în vigoare.
3.Rezumat istoric și de drept comparat.
CAPITOLUL II
Conținutul legal al infracțiunii de luare de mită și condiții preexistente.
1.Conținut legal.Noțiune.Caracterizare.
1.1 Conținut legal
1.2 Noțiune.
1.3 Caracterizare.
2. Condiții preexistente.
2.1 Obiectul infractiunii.
2.2 Subiectii infractiunii.
2.2.1 Subiectul activ.
Capitolul III
Conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită.
1. Latura obiectivă.
1.1 Elementul material
1.2 Cerințe esențiale.
1.3 Urmarea imediată.
1.4 Legătura de cauzalitate
2. Latura subiectivă
2.1 Intenția ca element al laturii subiective.
Capitolul IV
Alte aspecte privind infracțiunea de luare de mită.
1. Formele infracțiunii.
1.1 Acte preparatorii.
1.2 Tentativa.
1.3 Infracțiunea consumată
Modalități.
3. Sancțiuni.
3.1 Pedepse principale.
3.2 Pedepse complementare și accesorii.
Măsuri de siguranță
Aspecte procesuale specifice.
5.1 Competența de urmărire si judecată.
5.2 Dispozitii procesuale specifice privind descoperirea și probarea infracțiunilor de corupție.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Considerații introductive. (ID: 125106)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.