Consideratii Geo Politice In Lumea Islamica
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….3
Capitolul I: Lumea islamică – considerații generale……………………………………………………4
Cadrul geografic și caracteristicile islamului…………………………………………..4
Răspândirea islamului……………………………………………………….6
Dimensiunile lumii islamice…………………………………………………………………8
Dimensiunea culturală……………………………………………………….8
Dimensiunea economică…………………………………………………..12
Problema petrolului și a apei……………………………….13
Dimensiunea demografică………………………………………………..15
Nucleele islamului contemporan………………………………………………………….16
Nucleul islamic arab………………………………………………………..16
Nucleul islamic din Africa subsahariană…………………………….18
Nucleul islamic indonezian………………………………………………19
Nucleul islamic iranian…………………………………………………….20
Nucleul islamic pakistanez……………………………………………….21
Nucleul islamic turcofon………………………………………………….21
Capitolul II: Islamul politic………………………………………………………………………………………23
Religia – un factor geopolitic………………………………………………………………23
Jihadul ……………………………………………………………………………………………..25
Trecerea de la jihad la terorism……………………………………………………………27
Criza de modernitate a lumii islamice…………………………………………………..28
Musulmanii din Europa – un posibil focar de conflict în viitor………………..29
Capitolul III: Studiu de caz: Turcia…………………………………………………………………………..32
Prezentarea țării ………………………………………………………………………………..32
Echilibrul dintre islamismul fundamentalist și principiile democratice occidentale…………………………………………………………………………………………………………..32
Sistemul de partide politice…………………………………………………………………34
Turcia – stat pivot între Orient și Occident……………………………………………36
Relațiile turco-americane…………………………………………………36
Turcia și Uniunea Europenă……………………………………………..39
Problema kurdă………………………………………………………………………………….41
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………….43
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………45
Anexe…………………………………………………………………………………………………………………………….46
=== lumea islamica ===
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….3
Capitolul I: Lumea islamică – considerații generale……………………………………………………4
Cadrul geografic și caracteristicile islamului…………………………………………..4
Răspândirea islamului……………………………………………………….6
Dimensiunile lumii islamice…………………………………………………………………8
Dimensiunea culturală……………………………………………………….8
Dimensiunea economică…………………………………………………..12
Problema petrolului și a apei……………………………….13
Dimensiunea demografică………………………………………………..15
Nucleele islamului contemporan………………………………………………………….16
Nucleul islamic arab………………………………………………………..16
Nucleul islamic din Africa subsahariană…………………………….18
Nucleul islamic indonezian………………………………………………19
Nucleul islamic iranian…………………………………………………….20
Nucleul islamic pakistanez……………………………………………….21
Nucleul islamic turcofon………………………………………………….21
Capitolul II: Islamul politic………………………………………………………………………………………23
Religia – un factor geopolitic………………………………………………………………23
Jihadul ……………………………………………………………………………………………..25
Trecerea de la jihad la terorism……………………………………………………………27
Criza de modernitate a lumii islamice…………………………………………………..28
Musulmanii din Europa – un posibil focar de conflict în viitor………………..29
Capitolul III: Studiu de caz: Turcia…………………………………………………………………………..32
Prezentarea țării ………………………………………………………………………………..32
Echilibrul dintre islamismul fundamentalist și principiile democratice occidentale…………………………………………………………………………………………………………..32
Sistemul de partide politice…………………………………………………………………34
Turcia – stat pivot între Orient și Occident……………………………………………36
Relațiile turco-americane…………………………………………………36
Turcia și Uniunea Europenă……………………………………………..39
Problema kurdă………………………………………………………………………………….41
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………….43
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………45
Anexe…………………………………………………………………………………………………………………………….46
INTRODUCERE
În prezent lumea islamică și-a pierdut din parfumul poveștilor orientale pe care le citeam în copilărie, schimbându-i-se imaginea într-o zonă frământată de conflicte, cu mișcări fundamentaliste. Există o percepție confuză și de cele mai multe ori negativă despre acest spațiu, ca fiind o lume conservatoare, în care oamenii sunt puternic atașați de valorile tradiționale, nefiind deschiși la dezvoltarea contemporană. Nu contest faptul că realitatea din țările islamice ar conține și astfel de trăsături, dar consider că percepția obișnuită despre acest fenomen este mult prea sărăcăciosă și schematică, de multe ori informația ajungând la oameni prin perspectiva mass-mediei, care, nu de puține ori, deformează realitatea pentru o audiență sporită.
Mi-am propus să ofer o imagine cât mai completă despre această lume fascinantă, cu rădăcini religioase puternice, plecând chiar de la o scurtă prezentare a religiei, deoarece religia este punctul principal, liantul care a reușit să unească atâtea popoare, din părți diferite ale lumii și cu istorii diferite. Lumea islamică exprimă interdependențele dintre nucleele islamice total diferite, ce conviețuiesc în spații naturale diferite, fiecare nucleu având particulritățile sale, fiind expuse infleunțelor culturale specifice.
O întrebare este lansată din ce în ce mai des, pe baza tensiunilor tot mai înverșunate ce apar la granițele dintre civilizația occidentală și cea islamică, și anume, dacă cele două civilizații sunt compatibile și pot conviețui într-un mod pașnic, plecând de la premisa diferențelor majore de ordin cultural, religios, economic și social.
Urmărind problemele ce apar în spațiul islamic și modul în care unele țări reacționeaza la fenomenul de globalizare și modernizare, putem să anticipăm tendințele acestor state și eventual, dacă există posibilitatea neadaptării și pe viitor a apariției unui focar de conflict, demararea unor politici internaționale care să supravegheze zona și să preîntâmpine viitoarele neînțelegeri.
Lumea islamică reprezintă o provocare geopolitică, prin prisma elementelor ce o definesc, plecând de la potențialul economic diferențiat datorat repartiției neuniforme a resurselor naturale (carența de apă și excesul de petrol în unele țări) și a modului de abordare al problemei Occidentului, care este văzută diferit, de la o respingere totală în cazul unor țări fundamentaliste, până la acceptarea și promovarea valorilor vestice în țările democratizate.
Capitolul I: Lumea islamică – considerații generale
Există suficiente motive care explică intensificarea interesului pentru islam, manifestată în ultima vreme, atât în Europa, cât și în intreaga lume. Ajunge să menționăm că, după ultimele statistici, cifra totală a musulmanilor depășește 1,5 miliarde din totalul populației.
O mare parte din teritoriul islamului, cuprinzând țările în care acesta este religie de stat, se află în imediata vecinătate a Europei și este o zonă tensionată, unde se ciocnesc interesele politice, economice și militare, o zonă asupra căreia își îndreaptă atenția mass-media de pretutindeni.
1.1. Cadrul geografic și caracteristicile islamului
Ca să putem vorbi despre lumea islamică, mai întâi trebuie să ne referim la spațiul pe care aceasta îl ocupă pe glob și modul în care au fost alăturate țările ce intră în componența acestei lumi. Spațiul islamic cuprinde șase nuclee islamice distribuite astfel pe continente: în Africa, țările din nordul continentului aparțin nucleului arab, la care se adaugă și țările din Africa subsahariană. În Asia Centrală sunt prezente două nuclee, cel turcofon și cel iranian, apoi mai jos, în sudul Asiei este situat nucleul pakistanez, iar în SE Asiei întâlnim nucleul indonezian.
Fig. 1 – Ponderea și distribuția musulmanilor în lume
Sursa: www.breadwithcircus.com/muslims.jpg
Definiții simple ale cuvintelor „islam” sunt date de către Mircea Eliade: „cuvântul islam provine din rădăcina verbului slm, aslama, <<a se supune>>, și înseamnă <<supunere (față de Dumnezeu)>>” , iar cuvântul „musulman”, are ca traducere „(cel) care se supune (lui Dumnezeu)” . „Prin extensiune, cuvântul islam se referă și la întreaga civilizație, cu un cadru legislativ unic, cu structuri politice specifice, cu tradiții sociale și morale care se revendică de la această religie”. Trebuie să facem o diferență între termenul „islam”, ce se referă la religia islamică și „islamism” sau „fundamentalism”, termeni ce fac referire la versiunea extremistă a islamului politic.
Religia islamică este prin definiție religia supunerii necondiționate față de Dumnezeu, adică Allah. Aceasta este o religie monoteistă ce are la bază Coranul (Al-Qur’an) și al cărei Profet (nabi) este Muhammad (Mohamed). Mărturisirea religioasă islamică este foarte scurtă: „Nu există altă divinitate decât Allah, iar Mohamed este profetul său” (La ilaha illa illah, Muhammadu-r-rasul Illah). Allah, Creatorul absolut, a făcut cunoscută voia Sa prin aleșii săi, Adam, Avraam, Moise și Iisus, dar Mohamed este considerat cel din urmă prefet, care le-a oferit musulmanilor „Cartea Cărților”, Coranul, în care se găsesc toate învățăturile și tot ceea ce este necesar unui musulman pentru a nu se rătăci în viață de la calea cea dreaptă. Coranul este o carte plină de învățături, nu doar de natură religioasă, cât mai ales este menită și folosită, chiar și în ziua de astăzi, în soluționarea problemelor de natură socială și economică. El a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Mohamed de către îngerul Gabriel între 610 și anul morții profetului, 632. În 622, cu zece ani înainte de a muri, Mahomed părăsește Mecca pentru a merge la Medina. Această plecare poartă numele de Hegira si marchează începutul unei noi ere (15 iunie 622) și stă la baza calendarului musulman.
Sharia reprezintă legea sacră a islamului, iar jurisprudența, adică interpretarea ei poartă numele de fiqh. Sharia are aplicabilitate directă în toate domeniile economico-sociale, fiind vizate relațiile familiale, impozitele, dreptul de succesiune, ritualurile sau rugăciunile. Cele patru izvoare de drept acceptate în lumea islamică sunt: Coranul, sunna (tradiția Profetului, adică spusele și faptele lui Mohamed ), iğma (consensul mărturiilor) și qiyas (analogia). Coranul are un rol fundamental în islam, atât pe plan religios, cât și ca instrument de reglare a vieții sociale si economice, de unde și apariția fenomenului de instrumentizare politică a religiei.
În lumea islamică există cinci îndatoriri prin care orice bun musulman își demonstrează credința. Acestea sunt cele mai importante obligații religioase ce se mai găsesc și sub denumirea de „Cei cinci stâlpi ai Islamului”. Primul stâlp se referă la profesiunea religioasă, shahada, „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este profetul său”, urmată de salad, cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii. Există și o donație, zakat, ulterior devenită impozit, un anumit procent din veniturile fiecărui credincios, pe care este obligat să îl plătească pentru ajutorarea celor săraci. Mai există două obligații pe care orice musulman trebuie să le respecte, saum, adică postul negru ce trebuie ținut pe timpul zilei în luna Ramadanului și pelerinajul la Mecca, hagi. Chiar dacă nu face parte din cei cinci stâlpi, Jihadul, sau războiul sfânt, este menționat ca obligație pentru fiecare musulman, atunci când interesele islamului sunt lezate.
1.1.1. Răspândirea islamului
„Schismele islamului au întotdeauna trei dimensiuni inextricabile: genealogică, teologică, politică. În ciuda divergențelor lor, marile grupuri religioase nu pun la îndoială islamitatea adversarilor, ci numai ortodoxia lor”.
De-a lungul timpului, în cadrul blocului confesional islamic au avut loc mai multe schisme, prima fiind marcată de apariția khariğismului. Adepții acestui curent au primit acest nume de la cuvântul arab „khrğ”, care înseamnă a ieși, a pleca. Schisma s-a produs din cauza divergențelor de păreri ce au apărut, khariğiții considerând că nu există altă judecată decât cea a lui Allah și că statutul de calif trebuie să-i revină celui mai evlavios musulman indiferent de rasă, trib sau stare socială. Khariğiții sunt considerați puritanii islamului, ducând credința lor la extrem, punând mare accent pe fapte și folosind pedepse aspre pentru cei ce greșeau, ajungând chiar la eliminarea musulmanilor din comunitatea religioasă, în cazul în care fapta săvârșită era considerată un păcat major. Adepții acestui curent s-au confruntat cu mai multe schimbări, din khariğism derivând mai multe subsecte, care de-a lungul timpului au dispărut, în zilele noastre supraviețuind doar secta ibadită.
În prezent există două orientări principale în cadrul religiei islamice, șiismul și sunnismul, cea din urmă dominând din punct de vedere al numărului de adepți. Această împărțire între susținătorii islamului s-a făcut la scurt timp după moartea Profetului (632), din cauza neînțelegerilor apărute cu privire la succesorul de drept, și poartă numele de Fitna, sau, în traducere directă, marea discordie. Șiiții reprezintă populația majoritară în Iran, Irak, Azerbaidjan și Bahrain și formează cel mai mare grup religios în Liban. Sunniții în schimb, sunt majoritari în toate celelalte comunități musulmane din sud-estul Asiei, Chinei, sudul Asiei, Africa și în restul lumii arabe. Chiar dacă împart aceeași religie, de-a lungul timpului au existat atât momente de cooperare, cât și de conflict între cele două ramuri, în prezent existând diferențe notabile referitoare atât la tradițiile și obiceiurile celor două grupuri, cât și în practicile și credința religioasă. Există și o dimensiune politică între cele două ramuri islamice, șiiții acuzându-i pe sunniți că se află în sprijinul Occidentului și a fenomenului de modernitate, fiind total împotriva perceptelor morale, politice și religioase ale Coranului.
Fig. 2: Distribuția populației musulmane în funcție de orientare, sunnită sau șiită.
Sursa: webspace.ship.edu/cgboer/sunnisshiites.html
Termenul de sunnism vine din cuvântul „sunna”, adică tradiția profetului și acest curent religios are ca idee de bază principiul potrivit căruia nu este obigatoriu să fii profet pentru a fi ales calif. Această orientare religioasă este majoritară în islam, având cei mai mulți adepți, aproximativ 90% din întreaga populație musulmană. Sunnismul își are originea în Arabia Saudită și reprezintă islamul tradiționalist, moderat și conciliant.
Șiiții sunt adepții ramurii islamice ce consideră că singurele persoane legitime pentru funcția de calif sunt descendenții direcți ai profetului. Există două trăsături originale ale șiismului, principiul imamului și recunoașterea martirismului. Imamul este conducătorul spiritual al comunității și este considerat fără de păcat și venerat alături de Profet. Cea de-a doua trăsătură specifică a șiismului, martirismul, conferă acestuia un caracter revoluționar și predispus la violență, ceea ce este cunoscut și sub numele de fundamentalismul islamic .
În timp au mai apărut și alte secte islamice, dar majoritatea au rămas nesemnificative, având un număr foarte mic de adepți și răspândire relativ limitată. Totuși o singură sectă islamică militantă se remarcă, wahhabismul, deoarece a determinat formarea Arabiei Saudite. Principala trăsătură a acestei secte constă în reforma pe care o propune și care promovează tradiționalismul și întoarcerea la origini. Se dorește o redescoperire a interpretărilor Coranului, prin renunțarea la practicile islamului modern.
Putem concluziona că religia islamică este un factor major ce influențează prin complexitatea sa relațiile dintre musulmani, având repercusiuni directe pe planurile social, economic și politic.
Dimensiunile lumii islamice
Potrivit teoriei lui Alfred Weber, civilizația musulmană este asemenea celei occidentale o civilizație derivată de gradul doi, ce are ca fundament civilizațiile preexistente, eterogene, însă foarte puternice, pe care le-a succedat în Orientul Apropiat. Pe lângă influențele culturilor anterioare, lumea islamică a mai beneficiat și de contactul cu negustorii greci și romani, mai ales de-a lungul marilor drumuri comerciale.
Dimensiunea culturală
Musulmanii consideră islamul fiind religia finală, cea perfectă, sau a divinității, respingând creștinismul și iudaismul, ce sunt considerate doar niște versiuni imperfecte. La această încredere deosebită în religia și destinul lor au contribuit și realizările extraordinare pentru vremea aceea din primele șase secole de dezvoltare (sec VII-XIII d.Hr.) ale islamului.
Cultura arabă era foarte avansată, rata de alfabetizare era ridicată și erau încurajate cercetările tehnice și științifice. Din punct de vedere ofensiv, lumea islamică avea o pregătire temeinică, fiind capabili să organizeze armate numeroase care, de regulă, câștigau războaiele. În acea vreme apartenența la islam însemna apartenența la o civilizație măreață, câștigătoare, ce părea că are în față un viitor strălucit. În urma atâtor reușite, musulmanii au ajuns să privească legătura dintre laicitate și divinitate ca fiind interdependente, confirmându-le că sunt aleșii lui Allah.
Potențialul populației musulmane este imens, având valorile morale de o mare profunzime, impactul lor fiind neschimbat chiar și în prezent. Lumea arabă și-a adus contribuții remarcabile la dezvoltarea matematicii, medicinei, astronomiei și în atâtea alte domenii. De-a lungul timpului, ea și-a păstrat nealterate valorile, tradițiile, obiceiurile, credința și respectul pentru divinitate și pentru semeni. Civilizația islamică, constituie unul dintre marii piloni ai civilizației universale, alături de celelalte, vechi de mii de ani, printre care se numără cea sinică, hindusă, asiatică, europeană, africană, etc.
Dacă privim în esență cultura și valorile lumii islamice, realizăm că ele nu vin în contradicție cu valorile celorlalte civilizații, ci, dimpotrivă, se aseamănă și se completează cu acestea. Spre exemplu, Vechiul Testament, Noul Testament și Coranul sunt scrieri diferite, dar toate au același subiect comun, constituind baza credinței lumii, care îndeamnă la armonie, respect, bunătate și încredere. Realizările lumii arabe aparțin întregii lumi, fac parte din patrimoniul universal. Este vorba de valorile din lumea științifică, din arhitectură, din construcții, din credință, de valorile culturale si morale.
Termenul de „artă islamică” a apărut în secolul al XIX-lea în societățile occidentale și se referă la arta și cultura ce au fost dezvoltate în țările predominant islamice. Valorile pe care lumea islamică le-a oferit lumii, puține dintre ele având motive religioase, datează din secolul al VII-lea, de la fondarea islamului și până în secolul al XVII-lea, odată cu apusul Imperilui Otoman. Mileniul ce a trecut peste arta islamică și-a pus amprenta prin diverse variații și stiluri ce au fost abordate. Cu toate acestea, stilul islamic este de recunoscut prin simbolurile folosite. Principalele ramuri ale artei islamice sunt arhitectura, diversele obiecte fabricate din metal, ceramică, sticlă și textile, precum și arta de a realiza cărți, caligrafia, modul în care erau legate și materialele folosite, precum si motivele florale sau geometrice ce apar pe coperți.
Fig. 3 – Lampă – Egipt (1329) Fig. 4 – Vas – Egipt (sec. XI)
Sursa: http://www.ucalgary.ca/applied_history/tutor/islam/learning/
Cea mai importantă clădire din lumea islamică era moscheea, locul de rugăciune, urmată de palatal regal. Deoarece purtau un rol atât de important, făcând legătura cu Allah, moscheele au fost primele construcții care aveau să primească o atenție deosebită. Primele moschee au fost de fapt biserici creștine sau temple convertite la religia islamică, deoarece acestea se aflau pe teritorii noi cucerite, iar armatele nu aveau nevoie de clădiri pompoase în care să se roage, ci doar de construcții simple care să le indice direcția spre Mecca.
Fig. 5 – Marea Moschee din Damasc – Siria (sec. VIII); Marea Moschee din Isfahan – Iran (sec. XI-XII); Moscheea Selimiye din Edirne – Turcia (1569-1575)
Sursa: Rosamond Mack, Barry Wood, Richard Carter, Islamic Art and Culture, National Gallery of Art, Washington, 2004
Pe măsură ce imperiul islamic a crescut în dimensiuni și în putere, moscheelor li s-a acordat mai multă atenție, trecând de la simple pătrate, cum erau la început, la construcții ce impresionează chiar și în prezent prin grandoarea și frumusețea detaliilor cu care au fost realizate. În zona mediteraneană se observă numeroase moschee ce urmează un anumit tipar, având curți interioare mari, arcade și minarete înalte ce țintesc spre ceruri.
Datorită doctorilor musulmani putem vorbi acum despre dezvoltarea medicinei. Primul spital din spațiul islamic a fost construit în Damasc în anul 707, iar la scurt timp, majoritatea orașelor importante aveau spitale, în care igiena era strict respectată și prioritatea era vindecarea pacienților. Spitalele erau deschise și ziua și noaptea, iar majoritatea doctorilor nu cereau bani pentru serviciile oferite. Până în secolul al IX-lea Universitatea de Medicină din Jundishapur devenise cea mai importantă din spațiul islamic, datorită poziției sale din Asia Centrală, poziție ce a încurajat comunicarea și implementarea practicilor medicale din Grecia, China și India, dar și dezvoltarea de noi tehnici și teorii.
Musulmanii au dovedit interes și în studierea astrelor, unde au făcut descoperiri importante, aceștia fiind interesați de astrologie din cauza calendarului lunar pe care îl respectă. Astfel, din motive practice, pentru a putea afla momentele cheie în care începeau sărbătorile sau pentru a determina direcția către Mecca, aflând coordonatele stelelor, au dezvoltat un sistem de observare foarte performant pentru acea vreme. Au fost construite mai multe observatoare, în orașele principale din spațiul islamic, Baghdad, Hamadam, Samarkan, Istanbul. Una dintre cele mai importante invenții a musulmanilor este astrolabul, un calculator mecanic ce era folosit la determinarea anumitor informații astronomice și a fost detronat ca importanță abia în secolul al XVII-lea de către telescop.
Fig. 6 – Astrolab – Iran (Isfahan 1715); Imagine prezentând cum se folosea astrolabul dintr-un observator; Observatorul din Jaipur – India
Sursa: http://library.thinkquest.org/21008/data/sky/observatories1.htm
Și în domeniul matematicii lumea islamică a făcut progrese, Al-Khwarizmi fiind primul matematician musulman, ce a intrat în istorie prin introducerea cifrelor arabe în Europa, înlocuind astfel cifrele romane. Musulmanii au descoperit și aprofundat trigonometria, fiind interesați în mod special de calculul parabolelor și al elipselor, mai târziu acordând timp dezvoltării teoriilor despre triunghiuri și conuri. Și la capitolul geometrie musulmanii au efectuat studii amănunțite, figurile geometrice reprezentând simboluri adesea folosite în ornarea diferitelor obiecte artizanale.
Datorită dependenței pe care islamul o acordă tradiției, simbolistica este foarte importantă. Cele mai importante simboluri, ce apar frecvent în societățile islamice, sunt culorile verde și roșu, în majoritatea cazurilor fiind folosite drept culori naționale, la care se adaugă semiluna, steaua, sabia sau diverse inscripții cu caracter religios. Verdele, culoarea pământului fertil, este culoarea tradițională a islamului, și poartă un dublu sens, atât emblema mântuirii, cât și simbolul familiei și al tuturor bogățiilor materile și spirituale. Roșul este culoarea drapelului turcesc, o culoare simbol adoptată încă din secolul al XIV –lea de către sultanii din tribul turcesc al osmanilor, care și-au întins dominația în Anatolia. Roșul este o culoare foarte răspândită de drapelele lumii, 80% din state optând să o folosească deoarece simbolizează puterea, curajul și spiritul de sacrificiu, fiind culoarea sângelui și a focului. O altă importanță deosebită o au asocierea a două simboluri, semiluna și steaua, în viziunea islamului formând imaginea paradisului sau a reînvierii.
1.2.3. Dimensiunea economică
Islamul condamnă cultura consumeristă cultivată de societățile capitaliste, deoarece învățăturile Coranului nu sunt compatibile cu excesul și cu risipa. Provocarea anti-consumerismului este să îi facă pe oameni să se detașeze de sentimentele de fericire, libertate, mândrie, resimțite în urma achiziționării unui produs. Individualismul nu este în acord cu morala islamică, deoarece presupune centrarea pe dorințele proprii și duce la un comportament egoist, irațional, tipic omului vestic. Dorința de a fi unic se satisface prin practici consumeriste.
Din punct de vedere economic, capitalismul urmărește maximizarea profiturilor, ceea ce va duce la o producție în exces și implicit risipă. Islamismul are ca valori centrale moderația și rațiunea, așadar producția trebuie să satisfacă nevoile materiale ale oamenilor și nu trebuie să promoveze excesele.
În ceea ce privește sistemul de învățământ, vesticii pun accent pe activitățile productive din punct de vedere economic, în timp ce musulmanii cultivă latura umanistă.
Lumea islamică are cu siguranță cel puțin o dimensiune globală. Dacă am analiza conceptul de umma – societatea credincioșilor – am realiza că aceasta nu este nimic mai mult decât o comunitate globală musulmană, care urmărește erodarea granițelor naționale. Ideologia islamică respinge naționalismul ca pe un factor ce a cauzat divizarea musulmanilor și i-a făcut să se ridice unii împotriva altora. Obiectivul final al acestei comunități este crearea statului global islamic.
Această tendință a lumii islamice este asemănătoare cu procesele ce au loc de câteva decenii în Occident. Continuând pe aceeași linie a argumentării, umma își propune stabilirea unor standarde de muncă clar definite (reglementarea uniformă), înlocuirea monedelor naționale cu o monedă unică (uniune monetară), toți membrii comunității vor fi priviți ca nediferențiați (egalitatea drepturilor), iar bogăția va fi redistribuită către zonele mai sărace și inegalitățile vor dispărea (politică de coeziune). În opinia mea, acest model de organizare împrumută elemente de la modelul Uniunii Europene, și nu numai, dar își păstrează esența religioasă și concepțiile culturale. Mi se pare interesant că, deși condamnă lumea occidentală pentru valorile sale, adoptă un tipar de succes al occidentalilor.
1.2.3.1. Problema petrolului și a apei
Petrolul este considerat ca fiind materia primă cu cea mai mare importanță geopolitică și geostrategică, atât datorită caracteristicilor fizico-chimice, având valoare energetică foarte mare, cât și gradului mare de concentrare spațială a resurselor. Conform studiilor realizate, circa 60% din rezervele modiale de petrol se găsesc distribuite în Orientul Mijlociu, mai ales în Golful Arabo-Persic, unde randamentul foarte mare al exploatărilor din zonă le fac a fii cele mai profitabile (vezi Anexa 2).
Potențialul geopolitic și economic al spațiului islamic a crescut odată cu descoperirea imenselor rezerve de petrol din zona Golfului Persic, ceea ce a atras atenția investitorilor americani și europeni, generând investiții străine directe. Sesizând avantajele pe care modelul economic și cultural occidental îl oferea prin experiență acumulată de-a lungul timpului, unii lideri islamici moderați au favorizat pătrunderea societăților transnaționale în spațiul islamic, pe fondul laicizării și democratizării societății și a calmării mișcărilor ultrareligioase sau teroriste.
Produsul Național Brut și cheltuielile publice din țările islamice exportatoare de petrol au înregistrat un ritm ascendent, ceea ce poate confirma progresul economic și social înregistrat de aceste țări.
Lumea islamică este caracterizată de imensitatea spațiului arid pe care se întinde, din Sahara și Arabia Saudită, până în India și Asia Centrală. Apa este foarte importantă pentru musulmani, atât prin problema lipsei ei, cât și prin simbolistica acesteia, pentru islam apa însemnând însăși viață.
Problema apei capătă o formă economică, tocmai datorită repartiției inegale, spațiul islamic arab fiind cel mai dezavantajat, deoarece resursele hidrografice din această zonă sunt limitate în comparație cu nevoile statelor (vezi Anexa 3). Rivalitatea asupra resurselor de apă potabilă apare mai ales din cauza politicilor statelor, ce tind să stocheze apa pentru consumul intern sau pentru comercializarea acesteia la prețuri ridicate. Rivalitatea pentru apă se manifestă atât între state ce împart aceleași fluvii, cât și în interiorul unui stat, când o anumită regiune sau un oraș vrea să beneficieze de cât mai multe resurse hidrografice. În contextul limitării resurselor de apă, cele mai câștigate state sunt cele ce dispun de o tehnologie mai avansată și pot beneficia de anumite artificii tehnice prin care să-și creeze rezerve mai mari de apă, prin baraje sau pomparea resurselor subterane.
Sporul demografic ridicat ce caracterizează ansamblul lumii islamice produce un efect negativ asupra apei potabile, deoarece necesitățile sunt mai accentuate și resursele sunt din ce în ce mai mici, determinând tensiuni între state.
Turcia, din perspectiva hidrografică reprezintă o oază de apă într-un imens deșert, deoarece este un pion central regional, de pe teritoriul său izvorând cele mai mari două fluvii ale Orientului Mijlociu, Eufratul (2.230 km) și Tigrul (1.950 km). Turcia a reușit să utilizeze la maxim puterea hidrografică prin construirea unui sistem de baraje pe cursurile superioare ale celor două fluvii, limitând considerabil resursele de apă ale vecinilor săi din aval, Siria și mai ales Irak. Prin proiectul de viitor, cel de dezvoltare a unor mari suprafețe irigate în câmpiile aluvionare din sudul munților Taurus, Turcia ar reduce definitiv resursele de apă necesare dezvoltării agricole și urbane ale Siriei și Irakului.
În concluzie, problema apei este importantă și adesea disputată în spațiul islamic, impunându-se o cooperare regională între state, pentru o mai bună gestionare a resurselor și pentru a putea beneficia de acestea și statele mai puțin dezvoltate. Pentru a maximiza avantajele oferite de experiența și dezvoltarea Occidentului, lumea islamică trebuie să primească asistența acordată de investitorii străini, deoarece aceștia pot demara proiecte de dezvoltare a infrastructurii hidrografice.
1.2.4. Dimensiune demografică
Procesul de globalizare ar putea fi privit și ca integrarea oamenilor într-o societate unică, în care granițele au fost erodate. În ceea ce privește acceptarea modernizării, mișcările islamice au proliferat și au devenit agenți ai schimbării. Au fost inființate organizații sociale și politice moderne care sunt integrate într-o rețea transnațională, interconectată, deși separată din punct de vedere spațial. Această rețea folosește mijloace moderne de diseminare a informațiilor, astfel putând comunica prin coordonarea politicilor sociale și facilita o mobilitate mai crescută a persoanelor, realizarea unor acte de caritate etc.. Inovațiile tehnologice au facilitat conștientizarea apartenenței culturale și religioase la o rețea foarte extinsă de membri. Mult mai profund, au ajutat la răspândirea mesajelor antisistem rapid, ceea ce reprezintă acum principala provocare cu care se confruntă statele occidentale.
Aceste forme de asociere moderne sunt și ele preluate după modelul vestic, având aceleași funcții, de oferire a unor servicii necesare membrilor comunității. Odată cu facilitarea comunicării dintre membrii ummei, aceștia pot realiza că există asemănări între ei, dar și deosebiri. Diferențele dintre practicile religioase au dus la susținerea unui islamism autentic, adică o interpretare personală a Coranului și nu o respectare strictă a unor reguli și practici rigide. Aceasta reprezintă una dintre provocările cu care se confruntă lumea islamică, dar de care nu a fost scutită nici Uniunea Europeana. Probabil că soluția o vor găsi tot apelând la modelul uniunii și anume „unitate în diversitate” pentru a nu se ajunge la descentralizarea spațiului religios.
Nucleele islamului contemporan
Lumea islamică prin definiție este un ansamblu eterogen, formată din cele șase nuclee islamice: cel arab, indonezian, iranian, pachistanez, turcofon și cel din Africa Subsahariană. Există două tipuri de relații ce se stabilesc în cadrul acestui sistem: relații endogene, atât între cele șase nuclee islamice, cât și între țările componente și relații exogene între lumea islamică luată ca un tot unitar și actorii geopolitici internaționali cu care interacționează . În cadrul fiecărui nucleu islamic putem să găsim trăsături distincte, specifice fiecărei țări componente, astfel formându-se relații la nivelul nucleelor. Lumea islamică este un conglomerat de o mare diversitate, ce dispune de o întindere uriașă, pe trei continente. Cele șase nuclee islamice au fost formate din punct de vedere etnic și spațial, țările care le formează având legături strânse între ele (vezi Anexa 4).
Figura 5: Nucleele islamice contemporane
Sursa: www.alphanewsdaily.com
1.3.1. Nucleul islamic arab
Din punct de vedere geografic nucleul islamic arab este cel mai extins nucleu, fiind alcătuit din statele arabe ale Africii de Nord și Orientulu Mijlociu. Dintre acestea, pionul central regional este Arabia Saudită, având o suprafață de 2.149.690 km2 și 28.161.417 de locuitori . Această țară are un avantaj regional, fiind lider economic prin rezervele de petrol pe care le deține, peste o pătrime din rezervele mondiale. De asemenea, se remarcă și pe plan religios, având un patrimoniu valoros, pe teritoriul ei găsindu-se atât orașul Medina, locul morții Profetului, cât și orașul sfânt al musulmanilor, locul de pelerinaj, Mecca.
Arabia Saudită a apărut pe scena geopoliticii după cel de-al doilea Război Mondial când, prin intermediul doctrinei sale politico-militare wahhabite, și-a arătat interesul pentru dezvoltare și apoi consolidare a poziției în regiune.
Un alt stat cu o poziție geostrategică remarcabilă este Egiptul, străveche vatră de cultură și civilizație, stat ce în prezent se remarcă printr-o dinamică demografică surprinzătoare, iar în trecut a stat la baza unificării spațiului arab. Totuși imaginea Egiptului s-a mai șifonat în ultimii anii în ochii statelor arabe, datorită acordurilor cu Israelul și apropierii de SUA.
Statele islamice nord-africane se caracterizează printr-o stabilitate teritorială, în mare păstrându-și granițele moștenite încă de pe vremea romanilor, doar situația din partea sudică este un pic incertă și relativ nouă, formându-se în această zonă unele conflicte de graniță, dar care au același fundament religios, neînțelegerile fiind cauzate de diferențele dintre modernism și fundamentalism.
Un alt stat important din zona arabică, ce timp de două decenii a fost considerat a fi pivot de stabilitate și echilibru în contextul regional, este Algeria. Punctele forte ale acestei țări sunt întinderea teritorială, dinamica pozitivă demografică și rezervele importante de petrol, făcând-o pretendentă la titulatura de lider al Magrebului. În prezent această țară se confruntă cu unele probleme ce îi cresc vulnerabilitatea în zonă, printre acestea numărându-se rivalitatea cu Marocul, unele războaie civile, precum și diminuarea resurselor de petrol.
Un alt focar de tensiune în zona arabă este determinat de ambițiile Libiei care, prin conducătorul său, Muammar al- Geddafi, un mare susținător al panislamismului și un oponent al imperialismului occidental, promovează din ce în ce mai acut terorismul.
Cea mai importantă problemă din Orientul Apropiat este considerată a fi problema apei, datorită atât cauzelor cât și implicațiilor sale, ce se agravează pe măsură ce trece timpul, iar țările din zonă preferă conflictele politice și economice în loc să găsească o soluționare pașnică. Există câțiva factori generali care influențează starea generală a sistemului hidrologic din zonă: creșterea demografică și a mediei de dezvoltare a populației, clima uscată și semi-uscată a țărilor arabe, dezvoltarea fără precedent a agriculturii și a economiei și consumul ineficient de apă, datorat lipsei unor planuri strategice de utilizare pentru sectorul industrial și agricol. Datorită conflictelelor politice și a relațiilor tensionate dintre țările din zonă, apa a fost transformată într-un instrument politic, cu care se dorește manipularea situației la nivel regional și, uneori, internațional.
1.3.2. Nucleul islamic din Africa sudsahariană
Acest nucleu s-a dezvoltat după secolul al XI-lea, când religia islamică a ajuns pe acest teritoriu, în urma campaniilor de extindere. Această zonă geografică prezintă anumite particularități. Deși sunt țări cu populație musulmană, această religie a fost adaptată la tradițiile și obiceiurile locale, majoritatea având fundamentele civilizațiilor animiste preexsitente. Deși statisticile indică o populație musulmană numeroasă în rândul africanilor, între 200 și 500 de milioane, aceștia au un sentiment al apartenenței pe plan secundar ca musulmani, ei identificandu-se în primul rând ca africani. Cu toate acestea, există numeroase cazuri în care fanatismul religios se manifestă și în rândul acestei populații, conflicte violente manifestându-se în Nigeria, nordul Sudanului sau Somalia. Particularitățile nucleului islamic din Africa Subsahariană rezultă din interacțiunile dintre cele trei religii majore din zonă. Astfel islamul, creștinismul și animismul au cunoscut o dezvoltare concomitentă, de cele mai multe ori pașnică, determinând schimburi spirituale între acestea.
Caracteristica principală a statelor islamice africane este eterogenitatea din punct de vedere al suprafeței, al mărimii demografice, al ponderii populației musulmane sau al dezvoltării economico-sociale. Cel mai mic stat, Comore, are o suprafață de doar 2.170 de km2, pe când Sudanul are o suprafață de 2.505.810 km2. Există diferențe demografice, Sahara Occidentală are o populație de 393.831 de locuitori și densitatea de doar 1 locuitor/km2, pe când, la polul opus, Nigeria are 138.283.240 milioane de locuitori și densitatea de 137 locuitori/km2 . În cazul diferențelor economice, acestea se resimt de la țară la țară, unele dintre ele având politci și reforme care sunt menite să îmbunătățească condițiile de viață, iar în cazul diferențelor sociale, printr-un singur indicator, cel al alfabetizării în rândul adulților, ce variază de la 25% la 75%, se demostrează eterogenitatea acestui spațiu islamic.
În centrul nucleului islamic se află Nigerul și Ciadul, două țări ce au un sistem politic fragil construit, două potențiale zone de coflict, stările de tensiune manifestându-se prin tendințe de secesiune, ce au la bază eterogenitatea etnică dintre nordul islamic și sudul animist. Aceste diferențe se datorează zonei centrale în care se află aceste țări, Niger și Ciad precum și Sudan sau Mauritania, ele marcând spațiul de interferență și de confruntare dintre Africa neagră și cea albă. Există două aspecte ce intervin în aceste zone tensionate, primul se referă la metisajul între populațiile negroide și maurii arabi, iar cea de-a doua diferență, fenomenul de opoziție rasială, este o consecință a creșterii demografice a negrilor, ce au o rată de natalitate foarte ridicată, aceștia acceptând din ce în ce mai greu islamizarea și dominația maurilor în viața politică.
Nigeria este considerată un pion geopolitic al continentului african, a cărei importanță a crescut în ultimul timp, dar care se confruntă cu tendințe secesioniste în regiunea Biafra, din estul țării, tensiuni ce au derivat într-un violent război civil în anii ’60.
Deși Etiopia a fost o țară creștină, biserica pătrunzând pe aceste teritorii cu mult înaintea islamului, acesta din urmă a recuperat terenul pierdut, ajungând în prezent să fie a doua religie din țară, numărul adepților fiind aproximativ 40% din populația totală.
1.3.3. Nucleul islamic indonezian
Are ca principal pol Indonezia, cea mai mare țară islamică și cea de-a patra țară a lumii, cu o populație de peste 237 milioane de locuitori, dintre care 86.1% sunt musulmani. Acestei țări i se adaugă o parte din Malaezia, sultanatul Brunei, Thailanda, Cambogia, Birmania și Singapore, dar și sudul arhipelagului filipinez, în insulele Mindanao, Sulu, Jolo și Basilian. Aceste insule se confruntă cu probleme secesioniste, populația musulmană totală de aproximativ 7 milioane luptând pentru independența și pentru crearea unui stat islamic, pornind tocmai de la premisa religioasă. În total, nucleul islamic indonezian reunește peste 250 de milioane de musulmani, făcându-l un centru puternic tocmai prin numărul mare al adepților.
Islamul a pătruns relativ târziu în această regiune, abia în secolul al XV-lea, prin intermediul negustorilor arabi sau indieni, și s-a răspândit destul de repede, adoptând totuși o formă particulară datorită influenței celorlalte religii din zonă, budism, hinduism, creștinism sau animism, conferindu-i islamului o latură mai liberală.
1.3.4. Nucleul islamic iranian
Nucleul iranian este alcătuit din trei state ce au o importanță deosebită din punct de vedere geopolitic, Iran, Afganistan și Tadjikistan, fiecare dintre țări având particularitățile sale.
Cel mai mare stat islamic șiit, Iranul, are o populație de peste 65 de milioane de locuitori, dintre care 89% sunt șiiți și 9% sunniți. Această țară este puternic ancorată în respectarea tradițiilor islamice, Iranul fiind una dintre principalele celule ale fundamentalismului politic și terorismului, ce generează fluxuri violente atât în regiune, cât și în întreaga lume. Este un teritoriu dominat de neliniște, pe plan intern manifestându-se încălcări grave ale drepturilor omului, iar pe plan extern atrage atenția marilor puteri prin politica pe care o promovează, prin dorința sa de a dobândi puterea nucleară.
Afganistanul beneficiază de o poziție geostrategică, fiind cosiderat un stat tampon între trei nuclee islamice diferite, cel iranian, cel pakistanez, și cel turcofon. La 26 octombrie 1997 intră la putere talibanii fundamentaliști, proclamând Emiratul Islamic Afganistan. Aceștia au instaurat un guvern despotic, bazat strict pe tradițiile islamice tradiționale, determinând schimbări drastice în rândul populației, femeile fiind obligate să poarte tot timpul fața acoperită, interzicerea dreptului la muncă pentru acestea, interzicerea televizorului, a muzicii și chiar a jocurilor sportive. Aceste reglementări au avut ca efect ulterior obținerea celei mai ridicate rate de analfabetism de pe glob, mortalitatea ridicată în rândul copiilor, precum și un număr mare de văduve și orfani. Nici pe plan extern acest stat nu a excelat, a promovat o politică închisă, recunoscând doar trei state: Pakistan, Arabia Saudita și Emiratele Arabe Unite și a susținut și ajutat organizația teroristă Al-Qaeda. Abia după atentatele din 11 septembrie 2001, datorită refuzului de a înceta cooperarea cu Bin Laden, soarta Afganistanului se schimbă, acesta devenind ținta raidurilor americane și britanice care, ajutate de forțele de opoziție afgane, reușesc să înlăture regimul, promovând o democratizare a țării.
Tadjiktan este o creație politică artificială, după modelul sovietic, ce a fost inițial inclusă în Uzbekistan ca republică autonomă, devenind apoi republică sovietică socialistă. Tadjicii nu sunt o etnie propriu-zisă, ci un grup lingvistic format din musulmani din Asia centrală și Afganistan, dar care nu prezintă o unitate deosebită, datorită rădăcinilor istorice diferite. Islamul este religia de stat, 90% din cei peste 7 milioane de locuitori declarându-se musulmani. În prezent această țară se confruntă cu puternice conflicte pe plan intern, iar pe plan extern, promovează o politică orientată către Iran.
1.3.5. Nucleul islamic pakistanez
Este format din țări în care islamul este religia dominantă, 97% din populația Pakistanului fiind musulmani, urmată de Bangladesh, cu 83% din totalul populației și India ce are majoritatea musulmană doar în regiunea Kashmirului. Cu toate că ponderea populației musulmane din India este de doar 13.4%, aceștia reprezintă peste 150 de milioane, ceea ce clasează această țara pe locul al doilea, după Indonezia, din punct de vedere al numărului adepților islamului. În regiune mai există și alte comunități musulmane importante, în Uttar Pradesh, Bihar, Bengalul de Vest și Kerala.
Primele manifestări ale islamului în subcontinentul indian au apărut un secolul al IX-lea, dar abia patru secole mai târziu acestea s-au materializat prin fondarea primului stat islamic din regiune, sultanatul din Delhi.
1.3.6. Nucleul islamic turcofon
Acest nucleu se definește printr-un amestec etnic complex, înglobând în ansamblul său țări precum Turcia, stat cu vocații euro-atlantice, state islamice din Balcani și cele din Asia Centrală ex-sovietică.
Turcia a determinat de-a lungul timpului, prin migrații, două cercuri de populație: cel istoric din cadrul Imperiului Otoman și cel care se manifestă și în ziua de astăzi, rezultat din fluxul forței de muncă spre Europa Occidentală sau în spațiul arab (mai ales în Arabia Saudită și Libia). În cadrul primului flux, se simt influențe turcofone în Balcani, Bulgaria, România (Dobrogea), Grecia, Orientul Apropiat, Macedonia, Cipru și Irak. Prin fluxul de muncă spre Europa Occidentală se observă o preferință pentru următoarele state: Germania, Franța, Olanda, Belgia, Austria și țările scandinave.
Turkestanul, sau nucleul central-asiatic, cuprinde peste 40 de milioane de locuitori și este alcătuit din doua ramuri, blocul ex-sovietic și cel chinez. Uzbekistanul este cel mai populat stat din Turkestanul ex-sovietic, tinde să devină o putere regională, fapt ce se confirmă printr-o distanțare relativă de marii lideri musulani regionali: Arabia Saudită și Turcia.
Tătarii, cu o populație de aproximativ 7 milioane, reprezintă unul dintre cele mai dispersate popoare islamice, fiind format din mai multe ramuri, în funcție de zona în care se află: tătarii din Kazan, din Crimeea, din Caucaz, din România și din Republica Moldova. Deși la origine ei sunt mongoli, tătarii au fost turcizați lingvistic și islamizați.
Mai există popoare turcofone în Ural, Caucaz și Siberia, dar cu populații mai reduse, fiecare fiind împărțite în mai multe ramuri și prezentând caracteristici în funcție de regiunea în care se află și în funcție de influențele lingvistice și culturale la care au fost supuse de-a lungul anilor.
Capitolul II: Islamul politic
Religia – un factor geopolitic
Conceptul de religie desemnează un sistem de credințe, sau dogme și de practici, sau rituri, privind sistemul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem.
Încă din cele mai vechi timpuri, religia a reprezentat pentru omenire un factor de echilibru și compensare la viața cotidiană, o alternativă pentru cei credincioși în fața schimbărilor la care erau supuși, a insecurității. În ziua de astăzi religia a devenit un factor geopolitic, ce se regăsește în două situații diferite, în antiteză: poate favoriza pacea și securitatea unei zone, sau în alte situații, chiar religia este unul dintre factorii care declanșează crize și chiar războaie.
În istorie întâlnim numeroase exemple de războaie declanșate de la motive religioase, dar în final s-au urmărit tot scopurile economice si politice, precum și cucerirea de noi teritorii și stabilizarea poziției în zonă. Pentru a susține această afirmație voi argumenta cu exemplul cruciadelor, care au pornit de la ideologia creștină și au fost numite „războaie sfinte”, deoarece au fost organizate în scopul eliberării Ierusalimului de sub dominația musulmană. Biserica Catolică, prin instituția supremă, Papalitatea, s-a afirmat la începutul secolului al XXI-lea pe plan internațional, mărindu-și sfera de influență către Orient, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni.
În prezent, criza religioasă cu care se confruntă lumea devine tot mai tensionată, în special prin situația islamismului, a statului Kosovo, care s-a despărțit de Serbia pe motive religioase, iar în februarie 2008 și-a declarat independența. Statele Unite ale Americii, Franța și Marea Britanie susțin proclamarea independenței provinciei, în timp ce Rusia și Serbia se opun vehement, alăturându-se la cele din urmă, România, Slovacia, Spania, Cipru și Grecia, care își exprimă teama provocării unui precedent, unele dintre ele confruntându-se cu probleme secesioniste.
Termenul de „panislamism”, folosit în mod curent drept islamism, „vizează refacerea și unitatea lumii musulmane, dar are o arie mai largă decât panarabismul, care se dezvoltă doar principiul comunității etnice”. Astfel, la țările arabe se adaugă state a căror confesiune religioasă este majoritar islamică, având o pondere mare din totalul populației: Indonezia (86% din cei 235 milioane de locuitori), Pakistan (97% din 164 milioane), Bangladesh (83% din 150 milioane), Nigeria (50% din 135 milioane), Iran (98% din 65 milioane), Turcia (97% din 70 milioane).
Sociologii occidentali au considerat pe tot parcursul secolului al XX-lea că religia nu mai reprezintă o forță geopolitică și că poziția ei se află în declin. În acest sens au fost enunțate și două teorii ale secularizării, care să confirme scăderea rolului religiei.
Prima teză caracterizează religia ca pe un instrument de explicare și control, a cărui influență scade pe măsură ce rațiunea noastră devine mai luminată. A doua teză punctează că importanța religiei va scădea pe măsură ce se va îmbunătăți calitatea organizării sociale specifice erei moderne.
Nu mică le-a fost mirarea acestor proponenți ai secularizării când islamismul și-a reînceput ascensiunea, în contextul mai larg al reafirmării celorlalte religii.
Aceasta resuscitare a islamismului a fost considerată de unii sociologi ca fiind o fază trecătoare, pe care au consumat-o și societățile occidentale. Odată cu modernizarea societăților islamice, religia își va fi pierdut din forță și se va fi plasat în sfera interioară a individului, producându-se secularizarea.
În pofida tuturor acestor predicții, islamismul a rezistat cu succes secularizarii, adaptân-du-se erei moderne în care se află.
Desi resping promovarea valorilor vestice – proces denumit de elitele islamice „vestoxificare” – cultivă o rezistență față de globalizare, percep modernizarea și influența occidentală ca pe o formă nouă de colonialism, musulmanii au reușit să adapteze concepte precum globalizare, economie de piață, industrializare fără a intra în contradicție cu valorile lor culturale și religioase.
Tocmai această preluare a unor idei pur occidentale mi se pare punctul cel mai interesant al conflictului dintre Orient si Occident. Păstrând baza culturală și religioasă intactă, cele două adversare poartă un război utilizând aceleași mijloace.
Jihadul
Mediatizarea Jihadului și asocierea lui cu terorismul au avut ca factor determinant atentatele din 11 septembrie 2001, ce au adus pe masa dezbaterilor globale lumea islamică. Imaginea islamului a fost redată în termeni negativi, fiind prezentate doar părțile negative, violența și dorința fundamentaliștilor de a eradica necredincioșii care se opun Coranului. Mediatizarea exagerată a termenului de Jihad, l-a transformat într-o formă de amenințare a lui Osama bin Laden la adresa Americii și a întregii civilizații occidentale, o civilizație bazată pe separarea clară dintre stat și religie. În viziunea occidentală, Jihadul nu este văzut ca un Război Sfânt, ci ca un război al terorii dus de către fanaticii religioși împotriva globalizării. Jihadul, în accepțiunea de apărare a Islamului, constituie simultan atât un concept moral – religios, cât și o formă de manifestare a acestuia. Termenul arab „Jihad” înseamnă să îți încerci propria limită și are două înțelesuri pentru musulmani.
Prima interpretare a Jihadului este de a te strădui din toate puterile, prin folosirea tuturor resurselor și a energiilor pentru a respecta sistemul islamic de viață, adică a urma învățăturile oferite de Allah. Jihadul este văzut ca un proces continuu, manifestat întreaga viață, o luptă interioară a individului cu el însuși, cu ispitele ce pot apărea. Musulmanii, prin această luptă personală, tind să realizeze Maruf-ul, adică ce este drept și adevărat și doresc să înlăture din viața lor și implicit din societate Munkar-ul, adică tot ceea ce este rău și fals. Acest aspect al Jihadului poate fi definit ca lupta spirituală a oricărui individ împotriva viciilor, a tentațiilor de orice fel, a ignoranței, adică adoptarea unui mod de viață simplu, în care să se pună accentul mai mult pe dezvoltarea spirituală și nu pe cea materială. Deși această definiție este cea de bază, cea pe care o respectă întregii musulmani, se pune accentul pe latura militară a noțiunii, cea promovată de grupările fundamentaliste.
Cel de-al doilea înțeles al Jihadului este „Războiul Sfânt” purtat de musulmani, o luptă dusă în numele lui Allah împotriva necredincioșilor, a dușmanilor Islamului care recurg la forță. În lume există nedreptăți și opresiuni, omenirea trăind constant sub teroarea datorată diverselor focare de război. Acesta este motivul pentru care islamul recunoaște Războiul Sfânt, o metodă justificabilă și corectă a musulmanilor pentru autoapărare, reinstaurearea libertății și a păcii.
Jihadul ofensiv este acceptat si promovat de ramura sunnită a islamului, în timp ce șiiții interzic această practică, considerând că doar Imamul, conducătorul spiritual al comunității, este în măsură să decidă necesitatea unui astfel de război. Cea de-a treia ramură islamică, khariiğții, precum și alți lideri religioși islamici fundamentaliști, consideră Jihadul ca fiind necesar și obligatoriu, denumindu-l al șaselea stâlp al islamului, astfel devenind o obligație colectivă. În concepția musulmanilor, legitimitatea Jihadului se regăsește în câteva versete și se acceptă declararea acestui Război Sfânt doar dacă sunt respectate câteva condiții esențiale. Lupta trebuie să fie pornită de către necredincioși, iar începerea Jihadului va fi doar ca o reacție de autoapărare, lucru ce ne este sugerat de către versetul „asupra acelora care au făcut războiul”. Alte ipostaze în care Jihadul este considerat drept, se referă la apărarea religiei, „astfel Allah nu permite unui popor să-l nimicească pe celălalt”, sau dacă se realizează că necredincioșii urmăresc să distrugă credința în Allah, „astfel am fi doborâți la pământ”.
Există patru modalități prin care musulmanii pot realiza Jihadul: cu inima, prin cuvânt, cu mâna și cu sabia. Prin prisma inimii, musulmanii fac referire la lupta interioară a individului, declanșată pe plan spiritual împotriva viciilor, tentațiilor și a ignoranței. Realizarea Jihadului prin cuvânt are ca scop însușirea învățăturilor din Coran și Sharia, deprinderea obligațiilor și împărtășirea lor celorlalți. Jihadul îndeplinit cu ajutorul mâinii se referă la alegerea individului de a face doar bine, de a nu se abate de la calea cea dreaptă, pe când folosirea sabiei implică un război împotriva necredincioșilor.
Conflictul ce a apărut între creștinism și islam datează de 14 secole, de la apariția islamului, ce a fost considerat a fi o religie misionară, menită să fie extinsă în întreaga lume. Conform profetului Mahomad, lumea a fost gândită ca fiind formată din Dar al Islam (Casa Islamului) – unde trăiesc populațiile musulmane și Dar al Harb (Casa Războiului) – adică popoarele de alte religii. Se consideră că pacea nu putea fi instaurată decât în momentul în care Dar Al Islam ar fi inclus în totalitate Dar al Harb, principala cale de realizare a acestui obiectiv fiind Jihadul.
Promotorii conceptului de Jihad au fost arabii, care, în secolul al VIII-lea, au cucerit o mare parte a teritoriilor creștine ale Imperiului Bizantin, trecând apoi la Africa de Nord și orpindu-se în Spania de astăzi. Pe timpul cruciadelor, când creștinii au pornit războaiele de eliberare a pământurilor sfinte, conflictul dintre cele două religii a cunoscut o nouă etapă, mai violentă. Jihadul a fost continuat apoi de către otomani, care, timp de câteva secole, au amenințat Europa, prin războaiele purtate și poziția strategică de care dispunea. În secolul al XVII-lea, când are loc eșecul înregistrat în asediul Vienei, moment în care se renunță la campaniile de cucerire și se face trecerea către un Jihad defensiv, adică Războiul Sfânt, este folosit doar pentru apărarea teritoriilor musulmane în fața agresiunii popoarelor creștine. Ideea Jihadului a rămas prezentă în spațiul islamic după prăbușirea Imperiului Otoman, chiar și în prezent musulmanii conservatori fiind fideli ideii că Dar al Islam trebuie să învingă Dar al Harb.
În prezent, gruparea care a inițiat și promovat „Războiul Sfânt” fiind numită și părintele Jihadului modern, este gruparea Hamas. Încă din anul înființării, 1978, susținătorii acestei mișcări au adoptat Jihadul ca formă de luptă împotriva Israelului. În perioada 1993-1994 s-a constatat o radicalizare a fundamentaliștilor și a noțiunii de Jihad, fiind introdus conceptul de „istishhad”, ceea ce reprezintă sacrificiul voluntar, sau sinuciderea în vederea susținerii unei cauze religioase. Deși în Coran este interzisă sinuciderea ce are la bază motive personale, nu este precizat nicăieri că sinuciderea pe considerente religioase este interzisă, dacă se petrece după primirea binecuvântării imamului. Mai mulți lideri religioși islamici au interpretat Coranul, luând o poziție comună în vederea transformării actelor teroriste în acte de război purtate în numele lui Allah, iar sinucigașii sunt transformați în martiri.
2.3. Trecerea de la jihad la terorism
Chiar dacă este foarte mediatizat, terorismul sinucigaș este un termen relativ nou, ce are o arie de răspândire internațională, dar nu este judecat de către tribunalele internaționale. Chiar dacă terorismul internațional este un fenomen ce a luat amploare în ultimii ani și reprezintă o amenințare viabilă la stabilitatea păcii mondiale, nu s-a accelerat procesul de intervenție juridică, astfel procedurile de aducere în instanță nefiind legale.
Terorismul sinucigaș este definit ca o acțiune violentă, motivată politic, executată în mod conștient, determinat și cu intenție de suicid împreună cu țintele alese în cursul unei acțiuni. Elementul special al acestui tip de atac terorist îl reprezintă certitudinea atacatorului că moartea sa este necesară pentru reușita atacului. Conform studiilor de specialitate , această formă de manifestare are un impact psihologic mult mai puternic asupra oamenilor. Acest gen de terorism a devenit un fenomen social, plecând de la principii religioase, dar manifestându-se în context social, el fiind posibil doar printr-o finanțare continuă a grupărilor fundamentaliste.
În contextul situațiilor prezente, a diferențelor majore dintre Occidentul tehnologizat și Orientul mult prea religios, Jihadul pare să fie o reacție la incapacitatea societății musulmane de a absorbi civilizația și cultura vestică. Dezvoltarea doctrinei Jihadului a apărut ca soluție la ciocnirea dintre cele două civilizații, fiind alimentată și de nereușita guvernelor religioase de a separa politicul de spiritual. Succesul fundamentaliștilor în câștigarea unui public numeros care să-i susțină, se datorează abilității lor de a prezenta ideologia Jihadului bazându-se pe adevărurile scrise în Coran.
Trauma islamului modern reflectă contrastul acut dintre succesele medievale și eșecurile din ultimele perioade. Trecerea timpului nu a făcut lucrurile mai ușoare, circumstanțele nefavorabile persistând și azi. Orice criteriu am folosi, musulmanii se situează în coada clasamentului – fie în privința puterii militare, a stabilității politice, a dezvoltării economice, a corupției, a drepturilor omului, a sănătății, a longevității sau a alfabetizării. Superioritatea Occidentului, recunoscută chiar și de către islam, a atribuit Jihadului un semn de disperare pe care, din ce în ce mai mulți lideri spirituali îl invocă în dorința de a legitima acest război purtat, un război de apărare a valorilor Coranului. Principalul motiv care a contribuit la dezvoltarea și creșterea popularității fundamentalismului a fost pericolul laicizării islamului, argument adus chiar de atentatele grupărilor teroriste, ce au ales simboluri laice, ale civilizației și culturii occidentale și nu motive religioase ale Creștinismului sau Mozaismului.
Înainte de atentatele asupra Turnurilor Gemene din New York, atacurile teroriste vizau distrugerea unor clădiri reprezentative pentru un stat (atentatele împotriva ambasadelor SUA), prin care teroriștii doreau să transmită un mesaj puternic, dar urmăreau de regulă ca numărul victimelor să fie mic.
În prezent, Războiul Sfânt pe care Mahomed l-a promovat în încercarea de a controla Medina, este invocat de către liderii fundamentaliști, exprimându-și astfel disprețul față de globalizare și valorile occidentale.
2.4. Criza de modernitate a lumii islamice
Islamul este un subiect controversat, dezbătut la nivelul forumurilor internaționale și reprezintă o provocare pentru Occident, care tinde să gândească în stereotipuri, în loc să încerce să înțeleagă diferențele culturale și religioase. Din sensul opus, musulmanii, în special cei tradiționaliști, sunt reticienți la globalizare, deoarece o consideră o metodă prin care statele occidentale își manifestă puterea politică și economică.
Studiile efectuate în ultimul secol, privitoare la societățile islamice și în general Orientul Mijlociu, au avut ca punct de plecare determinarea relațiilor dintre stat si instituțiile religioase. Un răspuns la această întrebare ne este dat de către Ira M. Lapidus, care este de părere că în societățile islamice nu se face delimitarea între stat și religie, iar domeniile juridic, politic, literar și religios se completează unul pe altul, determinând astfel definiția complexă a islamului. În consecință, aceste societăți sunt fundamental diferite față de cele occidentale. Societățile europene au avut la baza dezvoltării separarea clară dintre stat și religie, dintre legi și norme bisericești și astfel s-a format societatea civilă, ce este considerată a sta la baza modernității.
În prezent se vorbește foarte mult, în lumea occidentală mai degrabă decât în spațiul islamic, despre o criză de modernitate. De multe ori modernitatea unei societăți este asociată cu dezvoltarea economică a țării respective și chiar poate fi un bun indiciu, dar sunt mai multe aspecte ce trebuie luate în calcul, dintre care cel mai important este cel mental, adică acceptarea unor valori. Din punctul de vedere occidental, modernitatea este percepută ca stilul de viață occidental, cu laicitatea structurilor sociale si delimitarea intervenției religiei în problemele statale. De mai bine de două sute de ani are loc un proces de occidentalizare a islamului ce a avut un efect pozitiv, prin conștientizarea elitelor musulmane ce au încercat o reformare a islamului, dar și un efect negativ exprimat prin sângerosul fundamentalism islamic, ce devine tot mai înverșunat în lupta cu necredincioșii. Curentul reformist, nahda, s-a manifestat din a doua jumătate a secolului XIX, până la cel de-al doilea Război Mondial și a reprezentat o mișcare prin care s-a încercat o reanalizare și reconsiderare a atitudinii față de textele din Coran ce vizează viața socială și adaptarea la mediul de viață occidental.
Pentru a se putea realiza o formă de modernitate a lumii islamice, să se găsească o calea specifică prin care să se pună în valoare potențialul de dezvoltate și afirmare al acestei lumi, trebuie să se realizeze o reconstrucție a societății. Societatea islamică se bazează foarte mult pe doctrina religioasă, dar islamul în sine depășește bariera religiei, devenind un adevărat mod de viață. De aici și reținerile pe care musulmanii le au față de valul de schimbare pe care occidentalii îl propun. Ei doresc să se modernizeze, dar într-o formă mai moderată, dorind să-și păstreze propriile valori și nu să le importe pe cele occidentale, care sunt prezentate într-un ambalaj colorat și nu corespund cu principiile lor.
2.5. Musulmanii din Europa – un posibil focar de conflict în viitor
Religia islamică a fost religia preponderentă a țărilor arabe, dar mai târziu s-a răspândit și la alte popoare: turci, perși, indieni etc. În prezent islamul este o religie ce ia amploare, comunitățile musulmane din țări vest-europene și din cele două Americi fiind din ce în ce mai numeroase și mai bine organizate. Se estimează că numărul musulmanilor ce se găsesc pe teritoriul vest-european variază între 9 si 15 milioane. Chiar dacă luăm în considerare doar cei 9 milioane de musulmani, este o valoare destul de mare ca să plaseze religia islamică a treia pe continent după catolicism și protestantism și pe primul loc între religiile minoritare. Principalele comunități musulmane din Europa se concentrează în șase țări: Franța (5 milioane), Germania (2 milioane), Marea Britanie (1,5 milioane), Olanda (500.000), Belgia (300.000) și Austria (200.000). Concentrația nu este aleatoare, deoarece aceste state s-au confruntat în ultimele trei decenii cu o migrație accentuată a forței de muncă. Din punct de vedere etnic, musulmanii europeni sunt din trei grupuri dominante: arabi, turci (kurzi) si pachistanezi. Musulmanii care s-au stabilit în țările vest-europene nu au ales la întamplare aceste state, ci au căutat să meargă în fostele puteri coloniale. Efectul de tensiune dintre cele două părți apare datorită fenomenului de dominație. Cea mai tensionată situație se regăsește în Franța, unde naționaliștii nu-i acceptă pe africanii care au imigrat, tocmai datorită statutului pe care l-au avut odată asupra lor. De asemenea, musulmanii se plâng de marginalizarea socială pe care o resimt, de scepticismul cu care sunt priviți de către europeni, care tind să-i asocieze cu elementele negative ale societății, (chiar și terorismul), în loc să îi trateze cu egalitate și să le accepte cultura și obiceiurile.
Situația cea mai critică se manifestă în rândul tinerilor europeni de confesiune islamică. Aceștia sunt deja la a două generație, fiind născuți și crescuți în țările occidentale, părinții lor emigrând cu mulți ani în urmă dinspre țările sărace ale Orientului, spre Europa, ce se afla într-o lipsă de forță de muncă. Nu s-au estimat însă urmările acestei migrații și impactul negativ pe care tinerii din ziua de astăzi îl resimt. Deși sunt cetățeni europeni cu drepturi depline și au crescut în spiritul occidental, nu și-au pierdut identitatea religioasă, ce a fost insuflată de către părinții acestora. Diferență dintre cele două generații constă tocmai în rădăcinile spirituale, ce se manifestă mai puternic în rândul părinților, care au părăsit comunitățile religioase doar cu trupul, păstrând o legătură directă cu pământurile natale, manifestată prin apartenența la comunitatea în care au trăit înainte de imigrare. Tinerii musulmani din țările europene însă se află într-o criză de identitate, deoarece nu se regăsesc în nici una dintre ipostazele în care se află. Pe de-o parte ei doresc să fie considerați cetățeni europeni, adoptând un stil de viață occidental, dar societatea îi respinge și astfel, adaptarea lor devine un lucru imposibil. Pe de altă parte, nici latura religioasă nu le oferă un refugiu, deoarece sunt rupți de valorile tradiționale, comunitatea în care trăiesc fiind mai permisivă decât societățile islamice.
Conform unui studiu recent publicat în cotidianul „La Libre Belgique”, în prezent o treime din populația capitalei belgiene este musulmană, sociologii prognozând că în aproximativ 20 de ani, populația musulmană poate să devină majoritară. Acest lucru se datorează atât ratei natalității ridicate, dar și a statutului Bruxelles-ului, de capitală a Uniunii Europene, ce atrage fluxuri importante de populație.
Capitolul III: Studiu de caz: Turcia
Prezentarea țării
Republica Turcia, este o țară ce se întinde pe două continente, Europa și Asia, ocupând peninsula Anatolia în vestul Asiei și aproximativ 3% din regiunea Munților Balcani, din Europa de SE. Se învecinează cu 8 țări, Bulgaria în nord, Grecia în vest, Gerogia în nord est, Armenia, Azerbaidjan și Iran în est, și Irak și Siria în partea de sud-est. Turcia are iesire directă la Marea Mediterana, Marea Egee și Marea Neagră, și este cosiderată o țară transcontinentală datorită poziției strategice pe care o ocupă, având control asupra Mării Marmara și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele, acestea delimitând cele două continente.
Figura 6: Harta Republicii Turcia
Sursa: CIA – The World Factbook
Echilibrul dintre islamismul fundamentalist și principiile democratice occidentale
Turcia și-a reorientat politica externă de la conservatorismul bazat pe păstrarea cuceririlor războiului cu Grecia, spre o politică de fundamentare a poziției geopolitice în regiune. Aceste schimbari au avut ca punct de plecare evoluțiile geopolitice de-a lungul timpului, dezmembrarea U.R.S.S. și a Iugoslaviei, precum și mișcările din Orientul Mijlociu și Asia de Sud. Deschiderea Turciei datează din anii ’50, dar reactivarea panturcismului a apărut mai târziu, prin anii ’80, odată cu renașterea islamului în această țară. Principala provocare a Turciei pe plan geopolitic este cea economică, deoarece potențialul economic al țării este relativ scăzut, împiedicând astfel ambițiile de stat occidental, la care Turcia visează.
Laicizarea turcă a fost recunoscută oficial prin Constituția adoptată în anul 1937, apărând în contextul regimului autoritar al lui Atatűrk. Această Constituție se deosebește de cea franceză, care este considerată etalon pentru restul țărilor europene, prin modul în care a fost creată, un singur om participând la elaborarea ei, fiind ulterior implementată prin reforme sociale și instituționale. În schimb, în Frantă, Constituția a fost promulgată în cadrul unui regim democratic, fiind opera mai multor personalități și implementându-se în timp printr-un proces de lungă durată. Prin prisma acestor diferențe pot să afirm că există o fragilitate a laicizarii turce, precum și o tendința spre instrumentalizarea etnică a religiei.
Chiar dacă Turcia a fost laicizată la nivel oficial, rolul religiei a rămas important mai ales la nivel popular. După anul 1950 unii lideri politici au încercat să profite de atașamentul popular față de religie, însă elită politică s-a opus unor asemenea încercări, considerând că laicismul este un principiu esențial în dezvoltarea economică și socială a Turciei. Totuși, în anii '80, o nouă generație de lideri locali educați, dar motivați religios, a reușit să se opună dominației elitei politice laice, fapt dovedit un deceniu mai târziu, când pe bază unor sloganuri, care promiteau că o întoarcere la Islam va pune capăt problemelor economice, câțiva candidații religioși au reușit să câștige alegerile locale din Istanbul și Ankara.
În luna martie a acestui an, Curtea Constituțională a Turciei a primit o notificare de a scoate în afară legii partidul aflat la guvernare – Partidul Dreptății și Dezvoltării (AKP) – sub acuzația că acționează împotrivă laicității statului. Petiția a venit din partea unui procuror al Curții de Casație a Turciei și acuza AKP de faptul că încearcă să islamizeze statul, distrugând fundamentul democratic, partidul în cauza negând aceste lucruri.
Această dispută internă a avut reacții și pe plan extern, Comisarul European pentru Extindere subliniind faptul că este inacceptabil ca asemenea probleme să apară într-o țară ce își negociază aderarea la Uniunea Europeană.
Sistemul politic
Turcia este o republică parlamentară secularizată (în sens religios), ce a fost fondată pe principiul separării puterilor în stat, făcându-se diferență clară între legislativ, executiv și sistemul judecătoresc, iar constituția a fost adoptată ca lege supremă a țării în anul 1982.
În funcția de președinte este investit șeful statului, ce trebuie ales cu o majoritate de două treimi de către Marea Adunare Națională Turcă (MANT), cunoscută sub numele local de Meclis, beneficiind de o legislatură de șapte ani, nemaiavând dreptul de a candida și a două oară. Cine dorește să candideze pentru această funcție trebuie să fie cetățean turc, cu vârsta de peste 40 de ani, cu studiile superioare terminate și să facă parte din Marea Adunare Națională Turcă. Președintele are și alte îndatoriri, conduce Consiliul Național de Securitate, primind astfel funcția de Comandant Șef.
Ține de autoritatea președintelui promulgarea sau retrimiterea legilor parlamentului pentru reconsiderare, adoptarea referendumurilor populare sau a alegerilor parlamentare. Printre celelalte competențe ce țin de funcția de președinte se numără și numirea și acceptarea demisiei primului ministru, acesta facând parte din Marea Adunare Națională a Turciei, precum și numirea și demiterea miniștrilor și ratificarea înțelegerilor internaționale.
La data de 28.08.2007 a fost ales actualul președintele al Republicii Tucia, Abdullah Gul, un musulman devotat, fost membru al unui partid islamist. Acesta a fost numit în funcția de președinte după a treia rundă de vot, prin majoritate simplă, neputând obține majoritatea de două treimi necesară pentru a câștiga în primele două runde.
Puterea executivă este exercitată de către președinte și de către Consiliul de Miniștri, organism ce este condus de către un prim ministru. La o săptămână de la formarea Consiliului de Miniștri, este prezentat de către primul ministru Programul de Guvernare în fața Marii Adunări Naționale, în urma căruia este acordat un vot de încredere. În cazul în care votul de încredere este unul negativ, intră în autoritatea Marii Adunări Naționale a Turciei să demită cabinetul propus. Consiliul de Miniștri are datoria de a emite regulamente și legi care, înainte de a intra în vigoare, sunt controlate de către Consiliul de Stat. Din martie 2003 în funcția de prim ministru al Turciei se află Recep Tayyip Erdogan.
Conform Constituției ce a fost adoptată în 1982, puterea legislativă este exercitată de către Marea Adunare Națională a Turciei (Meclis), având sediul în Ankara și reprezintă un corp unicameral cu 550 de locuri ales potrivit unui sistem de reprezentare proporțională prin alegeri universale pentru o perioadă de cinci ani. Pentru a putea intra în Marea Adunare Națională a Turciei, partidele trebuie să treacă pragul de 10% voturi obținute la nivel național în cadrul alegerilor parlamentare, măsura adoptată fiind menită să prevină defragmentarea politică. Competențele Marii Adunări Naționale constau în aprobarea, amendarea și revocarea legilor, supervizarea activității Consiliului de Miniștri și autorizarea acestuia în emiterea unor decrete. În problemele internaționale, tot Marea Adunare Națională a Turciei are rolul cheie, acesteia revenindu-i datoria de a ratifica acordurile internaționale semnate, declararea stării de război și participarea forțelor armate la conflictele apărute pe plan internațional.
Adoptarea unui sistem judiciar occidental a fost posibilă din anul 1982, în urma validării Constituției și a avut drept urmare proclamarea independenței curților naționale și a judecătorilor. Turcia are un sistem legislativ unificat format din curți civile și militare, în Ankara fiind sediile centrale ale celor două Curți de Apel, respectiv una militară și una civilă. Curtea Constituțională are rolul de a veghea dacă legile sunt conforme Constituției, acestea fiind publicate imediat în Monitorul Oficial, având putere totală, inclusiv asupra executivului și legislativului.
Judecătorii sunt numiți în funcție de către președinte, iar Înaltă Curte de Apel reprezintă cea mai puternică instanță în ceea ce privește analizarea deciziilor emise de către curțile de justiție, judecătorii săi fiind aleși de către Consiliul Superior al Magistraților și Procurorilor. Consiliul de Stat este considerat a fi tribunalul administrativ cel mai înalt, de aceea trei sferturi din membrii săi sunt aleși de către Consiliul Superior al Magistraților și Procurorilor, iar restul de o pătrime sunt aleși de către președinte.
Principalele partide politice din Turcia, ce au obținut locuri în cadrul alegerilor parlamentare din 22 iulie 2007, sunt: Partidul Justiției și Dezvoltării, fiind majoritar cu 341 de locuri din 550, Partidul Popular Republican, 112 locuri și Partidul Mișcarea Naționalistă, partid ce ocupă 71 de locuri, restul de 26 de locuri fiind ocupate de independenți, în timp ce Partidul Democrat a ieșit din Parlament, nereușind să atingă pragul de 10% necesar. Partidul aflat la putere, Partidul Justiției și Dezvoltării, este un partid conservativ de centru dreapta, ce se declară promotor al valorilor occidentale și al integrării Turciei în Uniunea Europeană.
Figura 7: Distribuția locurilor în Parlamentul Turc
Sursa: Election Guide http://www.electionguide.org/
Turcia – stat pivot între Orient și Occident
Poziția geografică a Turciei a fost premisa ce a determinat specificitatea culturii turce, prin faptul că aceasta este un amestec între tradiția occidentală și cea orientală. Turcia, cosiderată a fi un stat pivot, a cărei poziție strategică a crescut în mod semnificativ în ultimul timp, reușește să facă legătură Occidentului cu Orientul și are importante rădăcini istorice și culturale și infuențe economice din toate cele patru puncte cardinale. În partea de vest se simț influențele Uniunii Europene, cu care s-au și început negocierile de aderare, apoi se remarcă relațiile și infleunțele pe care Turcia le-a stabilit de-a lungul vremii cu Asia Centrală în est, Rusia în nord și Orientul Mijlociu în Sud.
Turcia este o republică democratică, laică, constitutională, al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și al Consiliului Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.
Relațiile turco-americane
În prezent politicile departamentelor de apărare și relații externe ale Statelor Unite ale Americii se confruntă cu provocări din ce în ce mai serioase, datorită rupturii ce se adâncește între Occident și lumea islamică. În acest context relația dintre SUA și Turcia capătă o importanță strategică, Turcia fiind considerată o țară musulmană democratizată, cu puternice influențe vestice. Rezultatul direct este benefic Turciei, această țară având potențialul de a deveni un partener strategic pentru oficialii de la Washington, care doresc să restabilească relații cu lumea islamică, mai ales după atentatele din 2001. Cu toate acestea pentru o mai bună cooperare americano-turcă, este nevoie ca relațiile dintre cele două țări să fie reparate și în același timp modernizate.
Dacă în trecut relațiile americano-turce erau foarte strânse, acestea s-au schimbat în ultimii ani, mai exact în timpul administrație Bush, când SUA a luat decizia de a invada Irakul. Există însă și alte probleme ce țin de politică externă, cum ar fi Siria, Iran și Israel, în care cele două țări nu s-au mai susținut, adoptând păreri contrarii.
Atitudinea antiamericană ce s-a manifestat în Turcia își are rădăcinile încă de la primul război din Golf, ce a avut mai multe consecințe negative pentru Turcia, cele mai importante fiind inflamarea problemei kurde și în același timp o profundă criză economică. Turcia s-a comportat ca un aliat de nădejde al guvernului de la Washington, americanii beneficiind de numeroase baze și facilități militare de pe teritoriul turc.
Opinia publică a perceput invazia din Afganistan ca pe invazia unui stat creștin împotriva unuia musulman. De aici și manifestările antiamericane ce s-au format în Turcia, în ajunul invaziei americane împotriva Irakului, doar 12% dintre turci mai sprijineau ideile americane. Proba finală ce a consolidat atitudinea antiamericană a fost refuzul parlamentului turc de a acorda asistență militară, prin care turcii și-au arătat poziția față de SUA, aceștia pierzându-și încrederea în intențiile vechiului aliat. Perioada următoare a fost frământată de suspiciunile părților, ajungându-se la ideea conform căreia ajutorul militar american avea ca scop americanizarea Turciei. În timp poziția guvernului de la Ankara s-a schimbat, alăturându-se opiniilor mai multor țări europene, ce considerau acțiunile SUA profund îmbibate cu atitudini imperiale.
Crizele repetate în relațiile bilaterale au demonstrat lipsa de adaptabilitate a SUA la realitățile existente, neacceptarea poziției prezente a Turciei, mai independentă și capabilă să își urmărească interesele naționale.
Dincolo de asistență militară, sprijin pentru oleoductul din Marea Caspică, sprijinul pentru aderarea la UE, SUA nu au reușit să înțeleagă evoluțiile interne din Turcia ce se aflau într-o relație directă cu evoluția externă a evenimentelor.
În prezent Turcia se simte amenințată de către instabilitatea regională și de către vecinii ei, care pot deveni foarte ușor focare de conflict. Irakul deja se află în criză, este frământat de violență și instabilitate politică, Iranul atrage atenția Occidentului prin puterea nucleară, iar lumea arabă este frământată de nesiguranța viitorului ce stă în doi poli opuși, ori democratizarea, ori radicalizarea. Guvernul turc a încercat să găsească rezolvări acestor provocări regionale, prin îmbunătățirea relațiilor cu vecinii, dar această politică externă propusă de Ankara nu a fost întotdeauna pe placul administrației SUA.
Există un alt factor major ce a influențat relațiile dintre cele două țări, moment marcat de anul 2002, în care Turcia a început reforma de armonizare a sistemului economic și politic, astfel încât acestea să devină compatibile cu Uniunea Europeana, în octombrie 2005 deschizându-se oficial negocierile de aderare.
În ciuda diferendelor ce au apărut între cele două țări, Turcia rămâne un aliat strategic al SUA, datorită orientării occidentale pe care a manifestat-o Turcia în toți anii de modernizare, accentuându-se în prezent prin dorința de integrare europeană. Pozițiile comune pe care le manifestă cele două state se referă la politica externă, mai ales în cazul Irakului, unde amândouă țările doresc să asiste la calmarea zonei conflituale și pe viitor să se vorbească despre un stat unit, federal, chiar dacă fiecare stat are un alt interes.
De asemenea există o sprijinire comună în problemele ce țin de teorismul global și islamismul extremist, deoarece se dorește o calmare a zonei, proces din care Turcia ar avea doar de câștigat, crescându-i influența în regiune. Guvernele de la Washington și Ankara au păreri comune în legătură cu stabilitatea și dezvoltarea economică a Caucazului și a Asiei Centrale, în același timp încurajând și promovând schimbările democratice și operațiunile de menținere a păcii din lumea arabă.
Politica externă a SUA la adresa Turciei va trebui să se schimbe, să adopte o poziție favorabilă deoarece există avantaje de care americanii pot beneficia. În frământările Orientului Mijlociu, Turcia este văzută ca o oază de stabilitate, chiar și cu existența actualelor tensiuni bilaterale și ocupă o poziție geostrategică, deoarece de aici pot pleca eventuale lovituri împotriva Iranului.
3.4.2. Turcia și Uniunea Europeană
În prezent se pune o întrebare din ce în ce mai des legată de structura și de politica de extindere a Uniunii Europene, această întrebare referindu-se la viitorul comunitar, dacă se dorește o piață comună întinsă cu o singură monedă sau obiectivul urmărit este de a forma o putere politică și militară de dimensiuni considerabile.
Evenimentele ce au avut loc în ultimii ani, referitoare de la extinderea Uniunii Europene, consecințele atentatelor de la 11 septembrie 2001 și Războiul din Irak, au adus în discuție problema aderării Turciei în Comunitatea Europeană.
Există multe argumente ce evidențiază beneficiile integrării Turiciei în structură Uniunii Europene, pe de-o parte obiectivele politice, printre care avantajul strategic al unei țări mari, ce are și o poziție geopolitică regională și resursele energetice naturale (petrol și gaz natural), precum și perspectivă comercială, evidențiată de accesul pe piața Turciei, ce are peste 70 de milioane de consumatori. Nu sunt de neglijat nici aspectele forței de muncă, care este ieftină și abundentă. De asemenea, Uniunea Europeana, folosind un management eficient, ar putea să evite viitoare conflicte interreligioase între Occident și Orient.
Poziția geostrategică a Turciei nu este o noutate, în spatele ei aflându-se motivul pentru care această țară este membră NATO încă din anii ’50. Din perspectiva Uniunii Europene, câștigul se poate traduce prin gestiunea eficientă a politicii externă și de securitate comună, doar că această politică poate întâmpina dificultăți în implementarea sa, datorită numărului mare de membrii și posibilele divergențe dintre aceștia, riscând să nu se realizeze consensul de care este nevoie pentru a fi adoptată. Odată cu lărgirea granițelor Uniunii Europene, chiar dacă a fost cosiderată un avantaj, poziția geografică aduce și un dezavantaj major, reprezentat de vecinii Turciei. Aceștia formează un trio destul de important, ce sunt în prezent puncte de tensiune, fiind vorba despre Iran și problema nucleară pe de-o parte si violențele și fragmentarea Irakului și Siriei pe de altă parte.
Cu privire la resursele de subsol ale Turciei, acestea sunt importante, dar totuși nu sunt atât de numeroase. Eventual, problema aducerii petrolului prin conducte din Marea Caspică spre Marea Mediterană ar putea să fie problema principală.
Turcia are deja legături directe cu Uniunea Europeana printr-un acord, adică beneficiază de avantajele uniunii vamale, iar politica militară este coordonată cu NATO, beneficiind de asemenea de un astfel de acord.
Dacă luăm în considerare cel de-al treilea avantaj pe care Uniunea Europeană încearcă să-l obțină de pe urma integrării Turciei și anume accesul direct la o piață de deschidere cu peste 70 de milioane de consumatori și îl corelăm cu actualul acord de care Turcia beneficiază, ne dăm seama că nu va avea efectul dorit. Acordul prvind participarea la uniunea vamală, semnat în anii ’90, a facilitat încă de pe atunci pătrunderea firmelor europene pe teriroriul Turciei și vice versa.
În legătură cu forță de muncă, aceasta este întradevăr ieftină și numeroasă, dar există și alte țări care dispun de o forță de muncă calificată și ieftină, de pe urmă căreia Uniunea Europeană poate să beneficieze.
Poate că integrarea Turciei în structură Uniunii Europene ar avea multe avantaje, dar totuși există țări puternice, ce au un rol important în cadrul comunității, ca Franța, Germania, Olanda sau Austria, ce susțin că integrarea ar aduce efecte nefavorabile pe plan politic și financiar, datorită costurilor mari. Mai există și problema turco-cipriotă, în care Turcia refuză să accepte accesul Ciprului în porturile și aeroporturile de pe teritoriul Turciei.
Factorii geodemografici și culturali alături de problema nerespectării drepturilor omului, a libertății democratice și a tendinței separatiste ale minorității kurde ar putea fi considerate o piedică în accensiunea Turciei către Uniunea Europena. Pentru a avansa cu negocierile, Turcia trebuie să-și respecte promisunile și să avanseze cu reformele promise. Parlamentul European a solicitat guvernului de la Ankara, în raportul său din 21 mai 2008, garantarea libertății de exprimare, de asociere și protecție a minorităților religioase, dar și controlul civil asupra armatei și independența justiției. Deputații europeni îndeamnă guvernul turc să își îndeplinească promisiunile de a continua cu hotărâre reformele, deoarece doar o societate care respectă drepturile omului și libertățile fundamentale, și care se bazează pe democrație și pe o economie de piață cu orientare socială, se poate transforma într-o societate pașnică, stabilă și prospera.
Aceste probleme au fost dezbătute pe masa negocierilor, dar mai este încă mult de discutat până se va ajunge la un consens din partea ambelor părți. Atât Turcia cât și Uniunea Europeană trebuie să amplifice avantajele și să minimizeze dezavantajele și, în urmă analizei efectuate, să ajungă la un compromis de durată, ce ar trebui să funcționeze pe viitor. Este nevoie de timp și reforme pentru a realiza acest pas, dar și de înțelegere și suport din partea ambelor părți.
Problema kurdă
Unul dintre factorii ce amenință securitatea regională din Orientului Mijlociu și are implicații directe asupra statelor, este problema kurdă, o populație ce mai este cunoascută sub numele de „cea mai mare națiune fără stat”. Kurzii, în număr aproximativ de 30 de milioane de locuitori, ocupă regiunea dintre Anatolia, Peninsula Arabă și Caucaz, aproximativ pe aceeași suprafață a ceea ce a fost Kurdistanul istoric: aproximativ 16 milioane în SE Turciei, 8 milioane în NE Iranului, 4 milioane în nordul Irakului, 350.000 în enclave compacte în NE Siriei și alți peste 200.000 dispersați în Armenia și Azerbaidjan. Suprafața de aproximativ 600.000 km2 acceptată cvasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoșesc rămâne actualmente divizată între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia și Azerbaidjan (2% – vezi Anexa 5).
Kurzii s-au așezat în regiune în urmă cu aproximativ 1500 de ani, în cadrul devastării de către trupele otomane în secolele XVI-XVIII a teritoriului Kurdistanului istoric, mulți dintre aceștia fiind deportați în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman. În 1750 este format marele regat kurd Zand, dar în 1867 intră sub stăpânire otomană. Învinsă în primul război mondial de partea Puterilor Centrale, Turcia semnează în 1920 tratatul de pace de la Sèvres, care prevede ca populației kurde să i se acorde autonomie locală. Turcia iese victorioasă în războiul cu Grecia (1919-1922), victorie ce conduce la revizuirea clauzelor Tratatului de la Sèvres, prin semnarea unui nou tratat de pace, cel de la Lausanne, din 1923, prin care sunt împărțite teritoriile locuite de kurzi între Turcia, Siria și Irak.
În octombrie 1923 este proclamată Republica Turcia de către Mustafa Kemal, dar legislația noului stat nu recunoaște kurzii ca minoritate, fapt ce determină izbucnirea a numeroase revolte reprimate violent, urmată apoi de declararea Kurdistanului turc ca fiind “zonă militară”, accesul străinilor aici fiind interzis din motive de securitate – interdicție menținută până în 1965.
Nici după al doilea război mondial nu s-a ajuns la mult dorita autonomie de către kurzi nici în Turcia sau Irak, nici în nou creatul stat sirian, iar întreaga perioadă postbelică a fost punctată de revolte ale kurzilor, alternative, iar uneori, simultan în toate cele trei state.
Liberalizarea politică a regimului din Turcia, condiționată mai ales de condițiile asociate deschiderii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, a adus cu sine recunoașterea kurzilor ca minoritate și acordarea acestora de drepturi civile și libertăți politice.
Macrogrupul kurd este sursa unor multipli factori ce determină neliniștea regională, care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate.
Din punct de vedere militar, problema kurdă amenință integritatea statelor prin fenomenul de secesiune la care acestea sunt supuse, kurzii dorind autonomia unui stat propriu. Prin prisma politicului, apare o dereglare în sistemul politic, deoarece turcii sunt obligați sa schimbe tratamentul față de minorități, în primul rând să-i recunoască în mod oficial, urmând apoi să beneficieze de drepturi depline ca și majoritatea.
Cele mai mari costuri vor fi pe plan economic și în celelalte sectoare interdependente, deoarece guvernul trebuie să susțină dezvoltarea socio-economică a provinciilor locuite de kurzi, care sunt mult mai puțin dezvoltate decât restul țării. Factorul social este important de analizat în problema kurdă, deoarece minoritatea are o influență majoră asupra majorității și, o dată cu recunoașterea oficială a kurzilor, aceștia vor avea pretenții mai mari, ajungând în final să ceară autonomia regiunii locuite de ei, eventual crearea unui stat kurd.
Factorii care amplifică exponențial importanța geostrategică și de securitate a minorităților kurde din statele Orientului Mijlociu sunt: mărimea populației și a suprafeței ocupate, ponderea semnificativă a minorităților kurde în ansamblul populațiilor statelor, și configurația geopolitică, de atâția ani în aceeași regiune, însă, fragmentați în ansamblul a șase țări. La acești factori se adaugă localizarea geostrategică excepțională – la intersecția a numeroase axe de forță geostrategică, rute energetice și de transport, totul într-o regiune de înaltă conflictualitate.
Complexitatea acestor factori intercondiționați de posibilitatea apariției unui conflict major în regiune, asociați problemei kurde ,explică parțial de ce ultimele decenii nu au consemnat vreo încercare externă veridică, amplă, coerentă și exclusivă ca obiect de soluționare a situației kurzilor din Orientul Mijlociu.
CONCLUZII
Prin analiza făcută în această lucrare, atât la modul general, la nivelul lumii islamice, cât și particular, luat cazul Turciei, am dorit să prezint relațiile și conexiunile geopolitice existente dintre Orient și Occident, cât și influețele directe ale nucleelor islamice.
Deși este numită lumea islamică, având la bază un numitor comun, religia, principala caracteristică a spațiului islamic este eterogenitatea factorilor care o determină, factorii cadrului natural, social și cultural. Această diversitate este dată și de multitudinea de componente și diviziuni ale islamului: tradiționaliști sau moderniști, sunniți sau șiiți, pacifiști sau revoluționari.
Factorii care au determinat tensiunile cu care se confruntă în prezent lumea islamică, au rădăcini profunde în trecut și au amplificat de-a lungul timpului diferențele dintre statele islamice. În ordinea importanței lor, factorii care au avut un rol decisiv sunt: cei religioși, care au condus la divizări ideologice și culturale, apoi cei politici, care s-au manifestat în fiecare stat într-un mod diferit în funcție de expunerea fiecăruia la cultura occidentală și nu în ultimul rând, cei economici, care au determinat disparitățile economico-sociale ale spațiului islamic. Mai există doi factori ce au influențat dezvoltarea lumii islamice, factorii culturali și etnici, dar aceștia nu sunt la fel de puternici ca primii trei, subordonându-se acestora.
În cazul Turciei însă, problema etnică, prin dorința de secesiune a kurzilor ,este mult mai accentuată și o luăm în considerare ca un factor determinant, deoarece are ca efect direct instabilitatea în regiune, și scăderea credibilității Turciei în fața Uniunii Europene și a SUA.
Încercând să sintetizez argumentele prezentate în această lucrare, aș putea susține că lumea islamică a împrumutat și a adaptat modernizarea și progresul tehnologic al civilizației occidentale, păstrând ca fond valorile culturale tradiționale – anticonsumerismul, colectivismul, conformitatea, moderația – care sunt în opoziție cu valorile vestice și pe care încearcă să le combată și să le contracareze printr-o organizare globală.
Islamul reprezintă o opoziție în calea standardizarii și universalizării modelelor culturale promovate de vestici și care a avut ca reacție încercarea de a-și legitima o identitate care să nu poată fi cutremurată de amenințarea ridicată de fundamentele culturale occidentale. Lumea islamică a reușit să se adapteze cu succes lumii globale, modernitatea fiind deja prezentă în domenii precum arhitectură, educație, artă, dezvoltare urbană și mai ales în modul de organizare al instituțiilor politice și sociale.
Dupa cum am încercat să argumentez în această lucrare, am observat că islamul a integrat elemente ale globalizării în structura sa, s-a folosit de modernizare, demonstrând ca aceste aspecte sunt compatibile cu ideologia sa. Liderii islamici moderați au sesizat avantajele modelului economic și cultural occidental, astfel ușurând intrarea pe piața autohtonă a societăților transnaționale. Efectele economice și sociale ale promovării acestor politici vestice sunt evidente, unele state practic renăscând din deșert și multe dintre problemele importante ale acestora, cum ar fi problema apei, au fost rezolvate. De asemenea a crescut venitul pe cap de locuitor, standardul de viață devenind unul de tip occidental.
Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă cazul Turciei care, deși este o societate islamică, a acceptat globalizarea, chiar și pe cea economică și s-a folosit de beneficiile obținute de pe urma ei, în special îmbunătățirea condițiilor de viață. Și-a creat propriul drum spre industrializare și a înregistrat un boom economic.
Pe fundamentul economic apar și se dezvoltă diverse tensiuni, ce au la bază diferiți factori, cei mai importanți fiind: înzestrarea cu resurse naturale, rata ridicată a natalității, deșertificarea, precum și politicile interne și externe și modul în care acestea sunt puse în practică.
Aceste tensiuni au efecte negative în economia și politica statelor islamice, generând tensiuni pe plan intern, dar cu efecte vizibile.
În opinia mea, lumea islamică a reușit o performanță notabilă – aceea de a realiza simultan atât modernizarea, cât și reafirmarea identității locale, utilizând aceleași simboluri și aceleași valori.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ANEXE
Anexa 1: Distribuția populației în funcție de religie
Sursa: : http://www.adherents.com/Religions_By_Adherents.html
Anexa 2: Rezervele confirmate de petrol din spațiul islamic
Sursa: Săgeată Marcela, Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme, Ed. Top Form, București, 2006, p.69.
Rezervele confirmate de petrol (2005, % din totalul mondial)
Sursa: BP Statistical Review of World Energy
Anexa 3: Statele cu cele mai mici resurse de apă
Sursa: Săgeată Marcela, Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme, Ed. Top Form, București, 2006, p.73.
Anexa 4 – Nucleele islamului contemporan
* Date lipsă
Sursa: Săgeată Marcela, Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme, Ed. Top Form, București, 2006, Anexe.
Anexa 5: Zonele locuite de kurzi în Orientul Mijlociu
Sursa: Ionut Apahideanu, Își mai amintește cineva de kurzi? K-U-R-Z-I., Revista digitala Altermedia, 13.03.2006,
http://ro.altermedia.info/politica/ii-mai-amintete-cineva-de-kurzi-k-u-r-z-i_3476.html
Anexa 6 – BIBLIOGRAFIE COMPLETĂ
CĂRȚI, REVISTE ȘI ARTICOLE ELECTRONICE:
SITE-URI:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Geo Politice In Lumea Islamica (ID: 150892)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.