Consideratii Generale Privind Strategiile de Amenajare Agroturistica

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND STRATEGIILE DE AMENAJARE AGROTURISTICĂ

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, o dată cu terminarea celei de-a doua conflagrații mondiale și cu revenirea economiei pe un trend ascendent, turismul a devenit una din cele mai prolifice și complexe ramuri economice la nivel global.

În conceperea, crearea și dezvoltarea actului de turism este implicată întreaga societate, incluzând factori legislativi și administrativi, cât și jucători dim mediul privat al transporturilor și ai industriei hoteliere.

Astfel, se poate afirma că industria turismului înglobează principalii factori decizionali ai unei societăți și în același timp reflectă nivelul întregii societăți, putând fi considerat un adevărat barometru al acesteia.

La nivel mondial, turismul se bucură de un grad ridicat de însemnătate, fiind unul dintre elementele căruia i se acordă o importantă considerație în politica de dezvolatare economică și socială. Acest fapt este datorat laturilor comerciale, economice și sociale ale turismului, acesta fiind un factor recreator, de cunoaștere și instruire.

Creșterea și dezvoltarea turismului din ultimele decenii sunt datorate în mod direct dezvoltării celorlalte sectoare economice. O dată cu dezvoltarea producției și a muncii, a fost impulsionată creșterea veniturilor și implicit a puterii de cumpărare a oamenilor. Acestea, corelate cu mărirea disponibilității de timp liber a populației, datorate progreselor industriale și reducerii timpului efectiv de muncă, au creat premise favorabile pentru buna desfășurare a actului turistic. (după Erdeli G., 2006)

Având importante valențe economice, dezvoltarea turismului s-a concretizat prin cererea unei game largi și complexe de servicii și bunuri de consum. Această cerere a stimulat sectoarele producătoare și prestatoare de servicii, determinând o creștere susținută a activităților economice și a consumului.

Fenomenul turistic, ca efect al tendinței generale de evoluție a societății umane, a intrat în ultimii ani într-o fază accelerată de creștere, producând o interacțiune complexă și specifică la nivelul mediului geografic.(după Erdeli G., 2006)

În concordanță cunatura spațiului geografic, factorii implicați în amenajarea teritoriului manifestă interes pentru dezvoltarea arealelor turistice prin aplicarea diferitelor principii și metode care încearcă să îmbine atât solicitările și așteptările turiștilor cât și nevoile de protecție a mediului înconjurător.

Amenajarea turistică reprezintă un proces continuu de proiectare a noilor dotări turistice, de recondiționare a celor existente , dar și de redimensionare a acestora în funcție de fluctuațiile cererii și ofertei turistice. Strategiile de amenajare turistică asigură și rentabilizarea economică a activității turistice.

I.1. Importanța, definiția și rolul conceptului de amenajare turistică

I.1.1 Amenajarea teritoriului în România

Istoria așezărilor umane este însoțită și marcatã de neliniști, cãutãri și confruntãri, cauzate de încercãrile grupurilor umane de a-și gãsi și constitui zone favorabile de locuit, de creare a condițiile propice satisfacerii nevoilor și intereselor, determinate atât de necesitățile de supraviețuire, cât și de împlinirea valorilor, motivațiilor, dorințelor și idealurilor, în calitate de ființă rațională.

Teritoriul României este o avuție națională de care beneficiază toți cetățenii țării, integritatea acestuia fiind garantată prin constituție. Gestionarea spațială a suprafeței teritoriale a țării constituie o activitate obligatorie, continuă și de perspectivă. Aceasta se va desfășura în interesul colectivităților care îl folosesc, în concordanță cu valorile, nevoile și aspirațiile societății și cu cerințele integrării în spațiul european.

Gestionarea și organizarea spațială a teritoriului asigură indivizilor și colectivităților dreptul de folosire echitabilă și responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului. Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului și al urbanismului, care constituie ansambluri de activități complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spațială echilibrată, la protecția patrimoniului natural și construit, precum și la îmbunătățirea condițiilor de viață în localitățile urbane și rurale.

Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie:

globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat;

funcțională, trebuind să țină seama de cadrul natural și construit bazat pe valori de cultură și interese comune;

prospectivă, trebuind să analizeze tendințele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor și intervențiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină seama de acestea în aplicare;

democratică, asigurând participarea populației și a reprezentanților ei politici la adoptarea deciziilor.

Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice și culturale, stabilite la nivel național și local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, urmarindu-se creșterea coeziunii și eficienței relațiilor economice și sociale dintre acestea.

Pe întregul teritoriu al României, activitatea de amenajare a teritoriului, se exercita, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii și integrării spațiale, la nivel național, regional și județean.

I.1.2 Importanța și definirea conceptului de amenajare turistică

Vitalitatea unui spațiu geografic și resursele activității agroturistice în cadrul acestuia se bazează pe arta și știința de amenajare a teritoriului. După anii `60 omenirea a început să fie tot mai preocupată de destinația vacanțelor, astfel în această perioadă apar primele tendințe de petrecere a timpului liber în mijlocul naturii. Din aceste considerente, principala motivație a turiștilor de a-și petrece vacanțele într-un mediu curat, nealterat cât și cererea tot mai mare manifestată de turiști pentru servicii de calitate superioară în mediul rural, generează necesitatea apariției conceptului de amenajare turistică.

Ca activitate si preocupare distinctă, amenajarea teritoriului se conturează abia dupa anul 1950 când apar primele organisme specializate în acest domeniu, ca urmare a accelerării procesului de urbanizare.

Amenajarea teritoriului are la origine modul în care au evoluat așezările urbane de-a lungul timpului. Astfel, într-o primă etapă, acestea s-au dezvoltat în raport cu existența unor condiții favorabile: resurse de hrană și de apă, condiții materiale care să permită dezvoltarea unor aglomerări umane într-un spațiu restrâns.

Dacă inițial dezvoltarea localităților era mai mult sau mai puțin anarhică, o dată cu creșterea dimensiunilor acestora s-a pus problema unei concepții privitoare la organizarea urbană ca principala preocupare a amenajării teritoriului. Extinderea ariei de acțiune a amenajării teritoriului dincolo de organizarea urbană duce la transformarea acesteia în planificare regională ce are o nouă orientare, în special spre dezvoltarea rurală prin noi tipuri de amenajări.

Noțiunea de “amenajare” cu referire la domeniul turismului este utilizată frecvent începînd cu anii `60, avînd ca domeniu de folosință în scopul reglementării utilizării spațiului. Teoria amenajării agroturistice a cunoscut o evoluție continuă, contribuții mai importante aducând reprezentanții școlii franceze. În consecință, noțiunea de „spațiu amenajat” a apărut și s-a dezvoltat în corelație cu spațiul construit, în particular cu cel urban.

Ulterior, ea a migrat spre zone îndepărtate de urbanism, întîlnindu-se în domeniul amplasării diferitor obiective economico-sociale. În corespondență cu aceste mutații, conceptul și-a lărgit aria de referință, îmbogățindu-se cu noi sensuri.

Preocupările de organizare a vieții în colectivitățile umane generează apariția unor probleme de administrare și utilizare a spațiului respectiv, problemă ce s-a aflat în centrul studiului mai multor specialiști în domeniu. Unul dintre aceștia este și Prikril, un specialist francez, în viziunea căruia amenajarea teritoriului în domeniul turismului reprezintă un efort de dezvoltare planificată, coordonată a turismului și a altor sectoare ale economiei, în limitele unui spațiu dat. (Postelnicu G. 1997)

În scopul studierii semnificației termenului de amenajare, Dicționarul de Terminologie Turistică de Aurelia-Felicia Stîncioiu reprezintă o sursă inestimabilă, fapt care ne permite totodată de a aplica metoda comparației semnificației unui termen în diferite surse de specialitate. Aici, amenajarea turistică este definită ca un proces de organizare științifică a spațiului turistic, luînd în considerare relațiile dintre mediu și colectivitățile umane, precum și toți factorii care influențează aceste relații.

Lucrările de amenajare turistică execută de obicei după efectuarea unor studii și cercetări care au în vedere obținerea celei mai bune utilizări a resurselor agroturistice. (Snak O., Neacșu N. 2001)

Dată fiind intercorelarea problemelor amenajării turistice cu alte domenii de activitate ca ecologia, arhitectura, economia și sociologia, aspecte ale localizării activității turistice se regăsesc și în preocupările altor specialiști, iar teoria localizării turistice a fost influențată de cercetările întreprinse în celelalte domenii ale economiei. Totodată, a fost necesară o îndelungă perioadă de cristalizare conceptuală pentru ca noțiunea să răspundă pe deplin particularităților activității turistice.

În opinia lui P. Defert, un reputat specialist în domeniu, procesul de amenajare turistică înglobează majoritatea elementelor care constituie activitatea turistică, definindu-se, în funcție de componentele naturale, istorice și culturale ale zonei.

De asemenea, potrivit părerii celor mai mulți specialiști, amenajarea turistică a teritoriului (în unele abordări, coordonarea spațială) trebuie înțeleasă în contextul relațiilor ce se dezvoltă în două spații, și anume: aria pieței turistice și zona de recepție. Această abordare, mai recentă și mai aproape de realtate, diminuează rolul resurselor și consideră că o orientare a fluxurilor turistice constituie o premisă fundamentală în determinarea localizărilor turistice.

Amenajările turistice se înscriu, prin conținutul și obiectivele lor, în eforturile unei dezvoltări corelate a economiei. în acest context, ele "au un rol important în asigurarea exploatării raționale a resurselor și protejarea mediului.

Analizînd aceste câteva abordări conceptuale ale termenului putem conchide faptul că amenajarea turistică se integrează, așadar, în procesul general de sistematizare urmărind resursele specifice și dezvoltarea echilibrată a regiunilor. În prezent, conceptul de spațiu amenajat înglobează o gamă largă de fenomene cu caracter spațial, iar amenajarea teritoriului, ca știință, are drept conținut fundamental „orientarea geografică” a activităților economico-sociale.

I.1.3 Rolul conceptului de amenajare turistică

Pornind de la premisa că orientarea geografică a activităților agroturistice reprezintă elementul fundamental al procesului de amenajare teritorială, conținutul și aria problematică a acestei științe a evoluat în strînsă conexiune cu tendințe de concentrare a activităților în arii definite precum și cu nevoia corectării acestor concentrări și a efectelor lor negative.

În consecință, actuala dezvoltare economică și socială pune tot mai mult accentul pe necesitatea unei politici de amenajare teritorială care să ia în calcul „informațiile asupra spațiului regional și cele de comportament a firmelor”.

În același timp se evidențiază faptul că amenajarea turistică privește implantarea infrastructurii și echipamentelor deopotrivă în industrie, agricultură, servicii, etc., necesitând o abordare globală a problemelor teritoriale. În aceste condiții, amenajarea turistică a teritoriului poate fi definită ca un proces de punere în valoare a resurselor regionale de îmbunătățire a cadrului de viață și condițiilor de existență a locuitorilor.

Aceste elemente subliniază complexitatea activității de amenajare a teritoriului, multitudinea planurilor de decizie în acest domeniu și corespunzător, varietatea tipologică a acțiunilor, implicațiile asupra dezvoltării economico-sociale de ansamblu.

Fiind o formă particulară a planificării teritoriale, amenajarea turistică trebuie analizată din punct de vedere fizic, economic și social. Amenajarea turistică are drept fundament necesitatea adaptării teritoriului la problemele ridicate de dezvoltarea economico-socială și se constituie dintr-un inventar de tehnici pentru localizarea activității și pentru reglementarea utilizării spațiului.

Implicațiile dezvoltării unei zone turistice asupra evoluției turismului în general și asupra economiei unui teritoriu considerat argumentează necesitatea abordării acestui proces într-o concepție globală, integrată strategiei turistice de ansamblu și în corelație cu dinamica celorlalte ramuri și sectoare de activitate.

Aceasta presupune o atentă evaluare a tuturor categoriilor de resurse și definirea direcțiilor și priorităților în creșterea economică, precum și a posibilităților și limitelor dezvoltării turistice.

În consecință, amenajarea turistică a unei zone – prin obiective și modalități de desfășurare – se interferează frecvent cu planificarea turistică (uneori și cu cea economică), ceea ce a determinat, în literatura de specialitate o tratare unitară și chiar un transfer de probleme.

Amenajarea turistică este, prin conținutul său, un proces complex. Ea acoperă o arie problematică vastă, cuprinzând, pe de o parte, soluții de stimulare a circulației turistice și de asigurare a integrării turismului în economia teritoriului și, pe de altă parte, metode privind selecția și delimitarea zonei, tehnologii și etape de elaborare și realizare a noilor proiecte.

Pentru a reliefa rolul și semnificația procesului de amenajare, este necesar de a cunoaște ce include în esența sa amenajarea ca activitate. Dacă ne referim la amenajarea turistică a teritoriului (componentă a activității agroturistice), atunci ne referim la un proces de sistematizare a teritoriului bazat pe un ansamblu de principii și activități (forme, programe, metode și tehnici, etc.) cât și o serie de obiective, cum ar fi:

utilizarea rațională a teritoriului;

valorificarea eficientă a resurselor existente pe teritoriu (umane, materiale, naturale) astfel încât să prezinte interes din punct de vedere turistic;

dezvoltarea armonioasă și echilibrată a localităților pentru ca acestea să devină potențiale puncte de atracție turistică;

păstrarea echilibrului ecologic și protejarea mediului deoarece conceptul de amenajare turistică se află în relații de interdependență cu conceptul de turism durabil.

utilizarea rațională a teritoriului:

se urmărește buna gospodărire a fondului funciar;

organizarea teritoriului prin stabilirea dimensiunii optime a suprafețelor sistematizate;

stabilirea celor mai adecvate potențiale destinații;

valorificarea eficientă a resurselor existente pe teritoriu și găsirea celor mai eficiente modalități de utilizare;

recurgerea la soluții de sistematizare ce constau în localizarea activităților în corelație cu specificul resurselor din fiecare arie teritorială.

Analizînd aceste componente a procesului de amenajare turistică putem conchide faptul că scopul general al amenajării agroturistice a teritoriului este punerea în valoare a resurselor regionale astfel încât să satisfacă preferințele potențialilor turiști clienți. Aici se are în vedere atenuarea disparităților regionale ale dezvoltării economice și sociale prin organizarea mediului înconjurător și orientarea optimă a echipamentelor și activităților deoarece spațiul amenajat presupune un ansamblu de intercondiționare cu mediul.

I.2. Evoluția, normele și caracteristicile strategiilor de amenajare turistică

În evoluția economiei mondiale de la acest început de mileniu, turismul ocupă un loc important, atât în comerțul internațional, cât și în economia națională a majorității statelor lumii. Prin contribuția sa la realizarea produsului mondial brut și la ocuparea forței de muncă, turismul se situează printre cele mai de seamă componente ale economiei mondiale.

Datorită modului eficient de valorificare a resurselor și efectelor benefice pe plan economic, social și cultural, guvernele multor țări dau turismului atenția cuvenită atunci când stabilesc programele de dezvoltare la nivel macroeconomic.

Punerea în practică a unui program de dezvoltare se face pe baza unor strategii, de a căror calitate depinde reușita acestei acțiuni, care se poate concretiza în creșterea cererii interne și internaționale pentru turism. Ca și în alte domenii, conceptul de strategie este integrat conducerii previzionale a activității din turism, iar între strategiile la nivel macroeconomic, național și cele de la nivelul organizațiilor și al stațiunilor de turism există o strânsă interdependență.

Termen specific domeniului militar încă din Grecia antică (în greaca veche stratos = armată, iar egos = conducător), strategia în sens modern însemna „arta de a conduce un război".

Dicționarul explicativ al limbii române definește strategia ca fiind ,,o parte componentă a artei militare, care se ocupă de problemele planificării și ducerii războiului și operațiunilor militare”.

Amenajarea zonelor turistice se constituie ca parte integrantă a procesului general de amenajare a teritoriului, al cărui obiectiv vizează organizarea științifică a spațiului și punerea în valoare, în diverse forme, a resurselor fiecărei zone.

În ultimii ani, dimensiunile fluxurilor turistice interne și internaționale au crescut exponențial. Cu toate că acest lucru a adus importante beneficii comunităților locale cât și economiei țărilor gazdă, nu este de neglijat nici faptul că acest volum semnificativ de turiști ridică însă din ce în ce mai multe probleme economice, sociale și ecologice.

Profitând din plin de dezvoltarea și creșterea rapidă a fenomenelor economie, în secolul în care trăim, fenomenul turistic se află într-o fază accelerată de creștere, determinând o interacțiune specifică la nivelul mediului geografic. Influența nefastă asupra comunităților, a dezvoltării haotice a turismului, a impus optimizarea procesului de dezvoltare a diferitelor unități de reglemenate și organizare a turismului. Acest lucru s-a realizat prin abordarea științifică a problemelor privind valorificarea resurselor, organizarea, sistematizarea și amenajarea pe baza unor criterii și norme specifice de dotare și echipare.

Acestea se referă la dezvoltarea și modernizarea structurilor de primire, la satisfacerea celor mai exigente preferințe ale turiștilor, cu reglementări pe linia folosirii raționale a resurselor turistice naturale și antropice.

Cu toate că industria turismului a reprezentat și încă reprezintă un factor de stimulare economică, de protecție și conservare a resurselor naturale, în ultimii ani, din ce în ce mai frecvent, se observă situații în care creșterea turistică afectează echilibrul ecologic și calitatea resurselor turistice. Fenomenul se concretizează în disproporții între volumul și varietatea resurselor, pe de o parte, și dimensiunile structurilor de primire, pe de altă parte, între infrastructura generală și spațiul construibil sau amenajabil pentru turism.

Utilizarea intensivă a mediului în scopuri turistice, fără un control adecvat, mai ales în perioadele de vârf de sezon, atunci când fluxurile de turiști "invadează" anumite zone, mărește pericolul unei degradări a acestuia și favorizează ruperea echilibrului ecologic.

În aceste circumstanțe, în vederea conservării și protejării mediului înconjurător dar și a comunităților locale, organizarea teritoriului devine o necesitate. Adaptarea lui pentru a răspunde nevoilor turistului, dar și protejarea și conservarea lui reprezintă activități ce fac obiectul amenajării turistice, și care vor fi utilizate în vederea valorificării sustenabile a patrimoniului turistic.

Fiind parte integrată în politica de sistematizare a teritoriului, amenajarea turistică, urmărește valorificarea resurselor specifice zonei, asigură armonizarea dezvoltării regiunilor vizate, și stimulează creșterea echilibrată și în ritmuri superioare a ansamblului economiei

naționale. ( Berbecaru I., 1977)

Într-o accepțiune modernă, amenajarea turistică, se cere a fi coordonată într-o viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat, de regulă zona sau regiunea turistică, fiind considerată un sistem recreativ socio-spațial.

La conturarea și organizarea acestui sistem contribuie atât caracteristicile proprii ale zonei de amenajat, precum: poziția pe care o ocupă în teritoriu, totalitatea căilor de acces, valoarea economică, socială și culturală a resurselor turistice, baza materială existentă cu dotările afernte, cât și elementele definitorii ale cererii turistice din zonele emitente, precum: populație, venituri, structuri socio-economice.(Erdeli G., 2006)

Amenajarea teritoriului, aplicată la domeniul turismului, reprezintă un efort de dezvoltare planificată, coordonată, a turismului și a altor sectoare ale economiei, în limitele unui spațiu dat. Amenajarea turistică se integrează așadar procesului general de sistematizare (termen cu care se suprapune adesea), urmărind valorificarea resurselor specifice și dezvoltarea echilibrată a regiunilor. Amenajarea turistică a teritoriului se definește ca un "proces dinamic și complex" de organizare științifică a spațiului turistic, luând în considerare relațiile dintre mediu și colectivitățile umane, precum și toți factorii care influențează aceste relații.

Organizația Mondială a Turismului a reușit să împartă normele de amenajare turistică în mai multe categorii:

Norme de dezvoltare, legate de construcția echipamentelor și instalațiilor agroturistice care prevăd:

limitarea dimensiunilor unei clădiri în raport cu mediul înconjurător,

densitatea construcțiilor în raport cu ariile de recreație,

amplasarea construcțiilor față de rutele de acces,

elemente ale reliefului (râuri, lacuri, plaje etc.),

amenajarea parcărilor în afara căilor publice de acces,

stabilirea accesului turiștilor la obiectivele agroturistice și alte resurse naturale,

reglementarea firmelor și reclamelor afișate.

Normele de calitate și siguranță. Acestea sunt definite la nivel regional, național și internațional și se observă în toate structurile de primire turistică, prin: sistemul de clasificare pe categorii, norme de întreținere a echipamentelor și instalațiilor.

Norme de amplasare. Planificarea locațiilor trebuie să țină seama de anumite norme și principii legate de amplasarea construcțiilor și instalaților agroturistice :

respectarea unui echilibru armonios între clădiri și spațiile verzi (spații protejate),

integrarea estetică a construcțiilor în raport cu elementele cadrului natural (peisaje montane sau de litoral).

Normele privind ingineria infrastructurii. Trebuie să respecte normele internaționale pentru a garanta securitatea și calitatea mediului.

Normele privind ingineria construcțiilor agroturistice.

Trebuie să asigure securitate maximă prin respectarea normelor tehnice de construcție, de rezistență la dezastre naturale și de calitate a instalațiilor folosite în unitate.

Amenajarea estetică a construcțiilor agroturistice independente sau din stațiuni are mai multe funcții:

conferă un aspect atrăgător, estetic și relaxant,

protecția împotriva dezastrelor naturale,

mascarea elementelor mai puțin atrăgătoare,

reducerea sau eliminarea poluării fonice, cunoașterea de către turiști a vegetației locale etc.

Aspectul arhitectural influențează la rândul său imaginea de ansamblu a unității. Există o serie de principii care trebuie respectate:

păstrarea motivelor arhitecturale locale,

armonia cu cultura locală,

folosirea de materiale specifice regiunii (exemplu: lemn în zonele montane),

adaptarea construcțiilor agroturistice pentru primirea și accesul persoanelor în vârstă sau cu nevoi speciale etc.

Caracteristicile strategiilor de amenajare turistică

Strategiile de dezvoltare și modelare a diferitelor aspecte ale turismului au în vedere complexitatea fenomenului, precum și de numeroșii factori, subiectivi și obiectivi, stimulatori sau restrictivi, uneori dificil de estimat sau de cuantificat.

Din această cauză, specialiștii din acest domeniu, adesea lucrează cu aproximații destul de largi, sau prin acceptarea unor valori medii a factorilor turistici studiați, care însă pot avea o mare influență asupra concordanței dintre model și realitate. Astfel, încă de la început, se cer a fi precizate câteva aspecte de concepție privind amenajarea turistică a unei zone, subzone sau stațiuni turistice.

Amenajarea și dotarea unei zone turistice se integrează în amplul proces de punere în valoare a unui teritoriu, a resurselor lui. Abordarea acestei acțiuni trebuie realizată într-o viziune sistemică, în cadrul sistemului general al turismului, românesc, în strânsă legătură cu celelalte sisteme (politic, social, economic, demografic, natural etc.) cu care se intercondiționează spațial și funcțional, într-un echilibru dinamic.

În acest context, elaborarea unei strategii de amenajare turistică trebuie să țină seama de realitățile "teritoriale" ale zonelor și de deteminările acestora, de elementele de influență care acționează asupra calității mediului înconjurător, ca spațiu de odihnă și recreare.

Elementele urmărite în strategia de amenajare turistică sunt:

integrarea armonioasă a viitoarelor construcții în ansamblul cadrului natural, punând totodată în lumină resursele turistice antropice;

diversificarea dotărilor turistice de bază și complementare, în vederea asigurării unei largi palete de prestații turistice;

crearea unei oferte turistice cu accentuat caracter de specificitate, originală, prin folosirea calității teritoriului și caracteristicilor civilizației și culturii zonei;

asigurarea unei posibile flexibilități a ofertei, în funcție de preferințele turiștilor, care să permită dezvoltări și adaptări continue;

dimensionarea riguroasă a viitoarelor construcții și în special a stațiunilor, evitându-se fenomenul de aglomerare turistică și pericolul de degradare a peisajului, acesta fiind considerat cel mai important factor al dezvoltării.

ierarhizarea diferitelor tipuri de servicii turistice, în concordanță cu specificul și dimensiunile zonei, accentul punându-se pe serviciile ce corespund în cel mai înalt grad, cantitativ și calitativ, preferințelor turiștilor;

înzestrarea diferitelor puncte ale zonei cu dotări auxiliare, menite să faciliteze practicarea unei game largi de forme de turism;

asigurarea funcționalității optime a activității turistice în zonă, începând cu accesibilitatea, parcajul, cazarea, masa, transportul, alte servicii și terminând cu animația, cu ambianța generală;

asigurarea unei ridicate eficiente economice și sociale a întregii activități turistice, paralel cu oferirea unor servicii de calitate.

Figura 1.1 Elementele unei strategii de amenajare turistică

(Sursa: Amenajări Turistice, 2006)

Problemele ridicate de amenajarea unei zone turistice sunt mult mai complexe, însă abordarea trebuie să se realizeze într-o viziune științifică, de marketing, care permite o justă corelare a deciziilor privind produsul turistic și promovarea lui pe piața internă și internațională.

I.3. Obiective și principii de aplicare ale strategiilor de amenajare în domeniul turismului și agroturismului

Datorită evoluției sale la nivel mondial, turismul a devenit pentru multe țări un factor important de dezvoltare economico-socială. Amploarea și complexitatea legăturilor dintre turism și celelalte ramuri ale economiei naționale impun guvernelor armonizarea acestora cu ocazia elaborării strategiei generale de dezvoltare economico-socială.

Politica de dezvoltare turistică la nivel național presupune stabilirea unor obiective și utilizarea eficientă a pârghiilor macroeconomice, specifice acestui domeniu:

obiective extraeconomice, legate de valorificarea potențialului natural și antropic al unei țări, de aplicarea în practică a drepturilor fundamentale ale oamenilor, cum ar fi libertatea de circulație și de comunicare;

obiective economice, cum sunt creșterea producției (în turism și în ramurile antrenate de acesta), sporirea veniturilor, ocuparea forței de muncă, dezvoltarea economică a unor regiuni sărace în alte tipuri de resurse, decît cele agroturistice.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, politica turistică beneficiază de o serie de pîrghii sau instrumente economice care decurg fie din politica economică globală, fie din specificul sectorului turistic.

Strategiile de dezvoltare a turismului la nivel național se vor înscrie în coordonatele trasate de politica turistică adoptată și susținută prin intermediul acestor instrumente. La rîndul lor strategiile la nivel de firmă, stațiune sau regiune se vor corela cu cele macroeconomice.

Toate statele cu un bun potențial turistic depun eforturi de implementare a unor strategii de dezvoltare a turismului pentru buna valorificare a acestuia. Reușita sau eșecul acestei încercări este influențată de concurența puternică ce caracterizează turismul la nivel mondial. Stabilirea politicii de urmat în sectorul agroturistic, va avea în vedere elementele ce pot influenta decizia turistului în alegerea destinației sale. Măsurile luate la nivel central pot ameliora poziția concurențială a propriei destinații sau pot să-i aducă prejudicii.

În vederea elaborării unei strategii de amenajare turistică, se vor avea în vedere o serie de factori între care: resursele turisitce naturale și antropice, gradul lor de valorificare, resursele materiale, umane și financiare aferente turismului. De asemenea se vor lua în considerare obiectivele politice și economie pe termen scurt, mediu și lung, dar și realizările din activitatea turistică locală în ceea ce privește structurile de primire, circulația turistică și rezultatele economice-sociale. (după Erdeli G., 2006)

Luând în considerare acești factori, principalele obiective ale strategiei de amenajare turistică sunt următoarele:

valorificarea superioară a potențialului turistic;

diminuarea sezonalității, urmărind evitarea supraaglomerării temporare a teritoriului amenajat, respectiv, extinderea sezonului turistic prin echiparea teritoriului cu dotări funcționale și exploatabile tot timpul anului;

atragerea, pe această bază, a unui număr sporit de turiști români și străini;

extinderea ariei geografice de proveniență a turiștilor străini;

sporirea eficienței economice și sociale a activității de turism;

dezvoltarea tuturor formelor de turism posibile și pretabile în teritoriul amenajat;

păstrarea și conservarea mediului înconjurător și a obiectivelor turistice.

De asemenea, procesul de amenajare turistică are ca obiective:

a. armonizarea intereselor din domeniul turismului cu cele ale celorlalte activități economice și sociale din teritoriu;

b. crearea cadrului necesar dezvoltării turismului și valorificării optime a teritoriului din punct de vedere turistic;

c. găsirea unor soluții de multiplicare a efectelor turismului în avantajul economiei globale a zonei;

d. integrarea programelor de dezvoltare turistică în Strategia dezvoltării economico-sociale a

teritoriului.

Prin combinarea obiectivelor amintite cu principiile strategice și factorul timp, atunci strategiile de amenajare turistică se clasifică în:

pe termen scurt, cu o durată de organizare și implementare de unu-doi ani. Acestea vin ca o direcție de moment la tendințele cererii turistice sau ale unor segmente ale cererii cu efecte economice scontate;

pe termen mediu, cu o durată de organizare și implementare de trei-cinci ani. Implică dezvoltări și modernizări ale spațiului deja amenajat, dar și construcția de noi unități și infrastructură turustcă;

pe termen lung, cu o durată de organizare și implementare de șase-zece ani, Aceste strategii vizează amenajarea unor noi puncte, stațiuni, centre, subzone sau zone turistice moderne, menite să răspundă unor necesități și motivații ale cererii pe o perioadă îndelungată.

Abordând o altă clasificare, strategiile de amenajare turistică se diferențiază în:

strategia de flexibilitate sau a structurilor evolutive. Aceasta presupune o permanentă adaptare la cerințele turiștilor, zona turistică fiind amenajată polifuncțional, cu efecte pe linia creșterii eficienței valorificării și dezvoltării ofertei turistice;

b. strategia de diferențiere, cu accent pe originalitatea în construcțiile turistice (specific arhitectonic) și în produsele și serviciile oferite;

c. strategia de diversificare, cu accent pe amplificarea dotărilor și echipărilor legate de serviciile suplimentare în special, precum: forme și mijloace de agrement diversificate, rețea comercială modernă și variată, circuite atractive, excursii variate etc).

Din amplul proces al punerii în valoare a unui teritoriu și a resurselor acestuia naturale și antropice, un loc determinant este ocupat de amenajarea și dotarea corespunzătoare a acelui areal touristic. Abordarea acestui process trebuie făcută într-o viziune sistemică, în cadul sistemului general al turismului românesc, în strânsă legătură cu celelalte sisteme: economic, politic, social, natural și demografic, cu care domeniul turismului are legături spațiale și funcționale, într-un echilibru dinamic.

Alfel spus, realitățile zonelor și determinările acestora, cât și elementele de interferență ce acționează asupra calității mediului, ca spațiu de recreere și odihnă, vor fi prioritare în eleborarea strategiilor de amenajare agroturistică.

În literatura de specialitate, în elaborarea și aplicarea strategiilor de amenajare turistică s-au conturat următoarele principii:

Principiul integrării armonioase

Conform acestui principiu construcțiile agroturistice este necesar să fie realizate cu elemente ale arhitecturii locale și armonic integrate în mediul geografic; Armonizarea condițiilor naturale cu suprafețele construite, cu structura edilitară și baza materială turistică;

Acest principiu impune ca dotările turistice să sporească și nu să diminueze valoarea resurselor prin amplasamente sau arhitectură inadecvate, practic acestea trebuie să fie subordonate dominației date de condițiile naturale, istorice, etno-folclorice și culturale.

De asemenea, principiul integrării armonioase vizează și legăturile zonei turistice cu teritoriile învecinate sau chiar cu întreaga țară.

Principiul structurilor evolutive

Potrivit căruia structura unei zone agroturistice este necesar să reprezinte un sistem multifuncțional și transformabil, care să permită dezvoltări continui și adaptări în funcție de cerințele clientelei agroturistice;

Prin respectarea specificațiilor acestui principiu, se asigură diminuarea efectelor negative ale rigidității amplasamentelor turistice.

Principiul realizării serviciilor agroturistice de bază și a celor suplimentare

Presupune realizarea serviciilor de cazare, alimentație publică și transport, cât și a celor suplimentare care pun accentul pe elementul recreativ și dinamic al unei zone, subzone, centru sau punct turistic, pe diversificare;

Acest principiu reprezintă rezultatul concepției moderne cu privire la organizarea stațiunilor.

Dacă în trecut baza organizării stațiunilor era reprezentată de serviciile fundamentale de masă și cazare, în prezent, se urmărește dezvoltarea activităților și a dotărilor, urmărindu-se caracterul recreativ, capabil să răspundă cerințelor și necoilor turistului contemporan.

Dezvoltarea serviciilor suplimentare, mai ales a celor de agrement, care asigură posibilitatea practicării turismului activ, aduc un plus de modernitate și elasticitate stațiunilor.

Principiul rețelelor interdependente

Are la bază conexiunile create între construcțiile și activitățile agroturistice și populația autohtonă, cu activitățile ei sociao-economice;

Se va avea în vedere că într-o zonă turistică se întâlnește un sistem de organizare a vieții populației autohtone, peste care se suprapune cel destinat satisfacerii nevoilor și cerințelor turiștilor. De asemenea se va avea în vedere faptul că între cele două categorii de populație, respectiv, rezidenți și turiști, pot exista diferențe social-economice semnificative. Astfel, în conformitate cu acest principiu, strategiile de organizare turistică a teritoriului vor urmări integrarea fluxurilor turistice, cu populația băștinașă din stațiuni, în contextul mai larg al ansamblului structurilor sociale.

Astfel, în vederea evitării fenomenului de respingere și realizării unei localizări turistice raționale, este necesară dezvoltarea unor relații de intercondiționare între cele două sisteme, de completare și susținere reciprocă.

Principiul funcționalității optime a întregului sistem turistic

Are în vedere faptul că orice dereglare în funcționarea uneia dintre componentele sistemului turistic, al unei zone, antrenează efecte în lanț, cu consecințe necontrolabile asupra teritoriului și asupra activității agroturistice , în general;

În structura unei zone turistice pot fi delimitate mai multe rețele: rețeaua resurselor naturale și antropice, rețeaua de activități și servicii, precum: transport, alimentație și agrement; rețeaua unităților de recepție, rețeaua echipamentelor de infrastructură generală, etc.

Conform acetui principiu, organizarea unui zone turistice trebuie să asigure turistului accesul facil și comod spre toatecomponentele rețelei turistice. Practic este vorba de o ierarhizare și o ordonare în teritoriu a diverselor echipamente turistice.

Stațiunea va fi concepută ca un sistem integrat, în interiorul căreia vor fi repartizate rațional zonele de locuit, locurile de plimbare, spațiile verzi, construcțiile destinate divertismentului, restaurantele, centrele comerciale.

Principiul rentabilității directe și indirecte

Conform acestui principiu, orice amenajare turistică a teritoriului care nu generează efecte economice și sociale favorabile, substanțiale chiar, nu se justifică, teoretic și practic, ca soluție de dezvoltare în profilul teritorial.

Prin natura ei, amenajarea turistică are implicații asupra circulației turistice, în general, și asupra dezvoltării economice și sociale a ariei teritoriale analizate, privită în ansamblul său.

În acest context, principiul subliniază necesitatea urmăririi deopotrivă a desfășurării unei activități turistice eficiente și a unor efecte pozitive asupra altor ramuri și activități prezente în zonă. De asemenea, în perimetrul analizat nu vor fi neglijate aspectele sociale ale dezvoltării turistice.

Principiul specificității

Crearea unei oferte turistice, cu un caracter accentuat de specificitate, originalitate. Aceste lucru se va realize prin folosirea calității teritoriului și a caracteristicilor civilizației și culturii zonei amenajate.

Principiul dimensionării

Se va avea în vedere dimensionarea riguroasă a viitoarelor construcții și stațiuni cu fucnțiune tursitică pentru a se evita fenomenul de supraaglomerare turistică și pericolul degradării și distrugerii peisajului.

Principiul funcționalității

Se va avea în vedere, atât de către autorități și organismele specializate în turism cât și de către principalii furnizori de servicii turistice zonali, asigurarea funcționalității optime a activității turistice în zonă. Astfel, ei vor conlucra în vederea asigurării și desfățurării optime a serviciilor de cazare, alimentație, transport, parcaj și alte servicii specific.

În concluzie, amenajarea unei zone turistice, necesită o viziune interdisciplinară și pluridisciplinară, integrată concepției ecologice moderne, precum și o abordare globală.

I.4. Autoritățile competente în domeniul amenajării turistice

Din prisma necesității de a lua în calcul elemente variate și multiple, și de a opera cu concepte, metode și tehnici din domenii diferite, precum urbanism, arhitectură, ecologie, sociologie și psihologie,se poate evidenția complexitatea și însemnătatea acțiunilor de amenajare a zonelor turistice. Acestea, antrenează, atât în faza de stabilire a obiectivelor, cât și în faza de planificare și relizare a acestora, un număr însemnat de instituții și specialiști, cu profile și competențe diferite.

Dintre toate organismele implicate în desfășurarea proceselor de amenajare turistică, un rol important revine administrațiilor naționale în domeniul turismului, reprezentate de ministere și departamente la nivel național și de diverse consilii și comisii la nivel zonal și local.

Toate aceste organisme, fie ele aparținând de administrația centrală de stat, fie înscrise ca organisme oficiale, având ca atribuție fundamentală dezvoltarea turismului pe plan național, vor înscrie între sarcinile lor ți elaborarea unor programe de amenajare turistică a teritoriului.

Pentru buna desfășurarea a proceselor realizate în scopul atingerii acestor obiective, administrațiile naționale din domeniul turismului, asigură coordonarea activităților întreprinderilor și instituțiilor interesate în acțiunile de amenajare și oferă asistență de specialitate

În același timp, acestea, urmăresc cooperarea tuturor organismelor implicate în dezvoltarea socială și economică a zonelor, în domenii precum industie, agricultură, comerț și turism, și în protecția mediului. Organisme reprezentate de către instituții precum: Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor, Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului.

Cu toate acestea, administrațiile naționale de turism nu sunt singurele implicate în procesul amenajării turistice. În ultima vreme se constată, în diferite țări, proliferarea, uneori exagerată, a organizațiilor și programelor al căror obiectiv de activitate este amenajarea teritoriului. Astfel la nivel național funcționează: comisii ministeriale și interministeriale, foruri și misiuni specializate, cât și ministere și organe centrale interesate, ca de exemplu: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Regionale, Ministerul Turismului Apelor și Pădurilor, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Administrația Fondului Funciar, diverse bănci. La nivel regional, funcționează organisme precum: consilii, asociații, societăți și agenți economici.

În accepțiunea comună, se apreciază ca statul deține un rol pasiv în procesul de amenajare, elementele active fiind reprezentate de organismele regionale, utilizatorii și beneficairii acestor acțiuni, dintre care amintim: populația organizată în asociații sau sindicate.

În literatura de specialitate se mai distinge și o a treia categorie de participanți la procesul de amenajare, aceasta este reprezentată de promotori și comerciați. Exemplu fiind: societățile comerciale turistice, promotori-investitori și organizatorii de voiaje. (după Honțuș A., 2005)