Consideratii Generale Privind Situatia Legala a Copilului

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI

I.1. Noțiune 

Ocrotirea minorului presupune totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei ce se află într-o situație specială datorită vârstei sale.

Cadrul legal cu privire la ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor acestuia se stabilește prin Codul civil și prin Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor minorilor.

Aceste prevederi sunt completate cu alte prevederi interne ce fac referire la minori, dar și cu reglementări cuprinse în tratatele și convențiile la care țara noastră este parte.

Ca regulă, ocrotirea minorului este realizată de către părinții săi.

Cu titlu de excepție, minorul este ocrotit prin:

Adopție

Tutelă

Curatelă

Alte modalități prevăzute prin lege.

I.2. Considerații generale privitoare la situația juridică a copilului 

Actul normativ ce se analizează protejează și promovează drepturile copiilor, adică persoanele ce nu au împlinit vârsta majoratului – 18 ani – , și nu au dobândit capacitatea deplină de exercițiu, conform prevederilor legale.

Cele două condiții sunt prevăzute cumulativ. Astfel că, minorul căsătorit și minorul emancipat, dobândind capacitatea deplină de exercițiu, nu intră sub incidența acestor prevederi legale.

Astfel că, beneficiarii dispozițiilor prezentei legi sunt:

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul țării noastre

Copiii cetățeni români aflați pe teritoriul unei țări străine

Copiii fără cetățenie ce domiciliază pe teritoriul țării noastre

Copiii ce solicită ori care beneficiază de o formă de protecție în condițiile prevederilor legale cu privire la azilul în țara noastră

Copiii cetățeni străini care se află pe teritoriul țării noastre, în cazuri urgente constatate, în condițiile legii privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, de către organele publice române abilitate.

Instituții la nivel central cu atribuții în materia protecției copilului

Monitorizarea respectării principiilor și drepturile conferite prin Legea nr. 272/2004, și de Convenția ONU privind drepturile copiilor, ratificată de șara noastră prin Legea nr. 18/1990, dar și coordonarea și controlul activității de protejare și promovare a drepturilor copilului este realizat de către Ministerul Muncii Famiiei și Protecției Sociale.

Apărarea drepturilor și libertărților fundamentale ale copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu obiectivul de a promova și îmbunătăți condiția copilului este realizată și prin instituția Avocatului Poporului.

Instituții și servicii la nivel local cu atribuții în materia protecției copilului

Autoritățile administrației publice locale au îndatorirea de a garanta și promova respectarea drepturilor minorilor din unitățile administrațiile publice locale, asigurând prevenirea despărțirea minorului de părinții săi, dar și protecția specială a copilului lipsit, temporar ori definitiv, de îngrijirea părinților săi.

Autoritățile administrației publice locale au îndatorirea de a implica populația locală în procesul de identitate a necesităților comunității și de rezolvare la nivel local a problemelor ce privesc copiii.

În acest scop, pot să fie create structuri comunitare consultative, ce cuprind:

Oameni de afaceri locali;

Preoții

Cadrele didactice

Medicii

Consilieri locali

Organele judiciare etc.

Rolul acestor structuri este atât unul de rezolvare a unor spețe concrete, cât și de a răspunde necesităților globale ale colectivități respectivei.

Mandatul structurilor comunitare consultative este stabilit prin acte emise de către autoritățile administrativ – teritoriale locale.

În vederea îndeplinirii rolului pentru care s-au creat, structurile comunitare consultative beneficiază de programe de formare în materia asistenței sociale și protecției copilului.

În subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale de sector ale municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică, având ca atribuții principale următoarele:

Stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară a minorului

Pronunțarea, în condițiile legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, privind propunerile ce se refereau la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului

Rezolvarea cererilor cu privire la eliberarea atestatului de asistent maternal

Alte atribuții prevăzute de prevederile legale

Serviciul public specializat pentru protejarea drepturilor copilului, existent în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București s-au re – organizat ca Direcție generală de asistență socială și protecție a copilului.

Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului reprezintă instituția publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care a preluat, în mod corespunzător, funcțiunile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.

Instituția prevăzută anterior, în domeniul protecției drepturilor copilului, atribuțiile prevăzute de legea privind protejarea și promovarea drepturilor copiilor precum și alte acte normative.

Serviciile publice de asistență socială organizate la nivel de municipii și orașe, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiilor locale comunale îndeplinesc, în materia protecției copilului, atribuțiile următoare:

Monitorizează și analizează situația minorilor din unitatea administrativ – teritorială, dar și modul de a respecta drepturile minorilor, asigurând centralizarea și sintetizarea informațiilor și datelor relevante;

Realizează activitatea de prevenire a separării minorului de părinții săi;

Identifică și evaluează cazurile ce impun acordarea de servicii și/ori prestații și dă aceste servicii pentru a preveni separarea minorului de părinții săi;

Elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și ori prestațiilor și acordă serviciile sau prestațiile în condițiile legale;

Asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor minorului și asupra serviciilor disponibile în plan local;

Asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și de combatere a consumului de stupefiante și alcool, de prevenire și combatere a violenței familiare, dar și a comportamentului delicvent;

Vizitează periodic la domiciliu familiile și minorii ce beneficiază de prestații și servicii;

Înaintează propuneri primarului, în situația în care este nevoie de luarea unei măsuri de protejare specială, conform prevederilor legale;

Urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modalitatea în care părinții săi ăși exercită drepturile și își asumă obligațiile părintești privind minorul ce a beneficiat de o măsură de protejare specială și ulterior a fost reintegrat în familia sa.

Colaborează cu Direcția generală de asistență socială și de protecție a copilului în materia protecției copilului și transmite acesteia informațiile și datele solicitate privitoare la acest domeniu.

La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile amintite anterior sunt exercitate de Direcția generală pentru asistență socială și protecție a copilului.

Pentru prevenirea despărțirii minorului de familia sa, dar și pentru a realiza protecția specială a copilului separat, definitiv ori temporar, de familia sa, sunt organizate și funcționează tipurile de servicii următoare:

Servicii de zi. Acestea reprezintă acele servicii prin care este asigurată menținerea, refacerea și dezvoltarea aptitudinilor minorului și ale familiei sale, pentru depășirea cazurilor ce ar determina sau ar putea să determine separarea minorului de părinții săi. Accesul la acet tip de servicii este realizat în temeiul planului de servicii ori după caz, a planului individualizat de protejare, în baza legii nr. 272/2004.

Servicii de tip familial. Acestea reprezintă acele servicii prin care este asigurat, la domiciliul unei persoane fizice ori unei familii, îngrijirea, educarea și creșterea minorului separat, definitiv ori temporar de familia sa, drept urmare a stabilirii, în baza legii nr. 272/2004, a măsurii plasamentului.

Servicii de tip rezidențial. Acestea reprezintă serviciile prin care este asigurată protecția, îngrijirea și creșterea copilului despărțit, definitiv ori temporar de familia sa, drept urmare a stabilirii în condițiile legi, a măsurii plasamentului. Fac parte din această categorie centrele de plasament și cele de primire a copilului în regim de urgență. De asemenea de consideră servicii de tip rezidențial și centrele maternale. Aceste servicii ce aparțin autorităților administrației publice locale sunt organizate doar în structura Direcției generale de asistență socială și protecție a minorului, în regim de componente funcționale ale acesteia, fără a avea personalitate juridică. Aceste servicii sunt organizate pe modelul familial și pot să aibă caracter specializat, în funcție de necesitățile minorilor plasați.

Pentru asigurarea prevenirii separării minorului de familia sa, consiiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și cele ale sectoarelor municipiului București au îndatorirea de a organiza , în mod autonom ori prin asociere, servicii de zi, conform necesităților identificate în respectiva comunitate.

În cazul în care consiliul local nu identifică resursele financiare și resursele umane suficiente pentru a organiza serviciile menționate anterior, la cererea acestuia, consiliul județean va putea asigura finanțarea necesară înființării serviciilor de acest tip.

Consiliul local asigură finanțarea cu până la peste 50% din cheltuielile de funcționare a serviciilor respective, cota parte și cuantumul total al cheltuielilor fiind stabilite annual prin hotărârea consiliului județean.

Pentru asigurarea protecției speciale a minorului lipsit, definitiv ori temporar, de ocrotirea părintească, consiliul județean și, cele locale ale sectoarelor municipiului București au îndatorirea de a organiza, în mod autonom ori prin asociere, servicii de tip familial și rezidențial, conform necesităților identificabile la nivel de administrație publică.

În funcție de necesitățile identificatr ale minorilor plasați, consiliul județean poate să organizeze și dezvolte și servicii de zi.

În afara de instituțiile și serviciile menționate anterior – prevăzute de prevederile legale – , își continuă activitatea instanța de tutelă.

Organismele private din domeniul protecției minorului

Organismele private ce pot desfășura activități în domeniul protecției minorului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără un scop patrimonial, formate și acreditate conform prevederilor legale.

În desfășurarea activităților specificate anterior, organismele private acreditate se supun regimul prevăzut de legea nr. 272/2004 și de prevederile prin care aceasta se pune în executare.

Organismele private constituite legal și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării minorului de părinții săi, dar și de protecție specială a minorului, prevăzute de legea analizată, doar în baza licenței ce se eliberează de Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale.

Autoritățiele publice și organismele private autorizate au obligația de a implica familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile cu privire la minor și să sprijine creșterea, îngrijirea, formarea, dezvoltarea și educarea minorului în cadrul familiei.

Toți cei responsabili de protecția minorului au obligația de a respecta, de a promova și de a garanta drepturile minorului stabilite prin legea fundamentală și lege, în concordanță cu normele Convenției ONU privind drepturile minorului, și ale celorlalte convenții internaționale în domeniu la care țara noastră este parte.

I.3. Obligația de întreținere 

Obligația de întreținere poate să izvorască direct din prevederile legale – situație în care poartă denumirea de obligație legală de întreținere – sau din contractul de întreținere – situație în care discutăm despre obligația contractuală de întreținere. Aceasta din urmă alcătuiește obligația contractuală de întreținere.

Obligația legală de întreținere reprezintă îndatorirea impusă de prevederile legale unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, dar și a mijloacelor necesare educării, învățăturii și pregătirii profesionale – în siutația în care copilului care solicită întreținere de la părinți sau de la alte persoane.

Obligația legală de întreținere se fundamentează pe sentimentele de solidaritate și întrajutorare, pe prietenia și afecțiune ce caracterizează relațiile familiale și normele de conviețuire socială, ce impun ca persoanele între care există asemenea relații să nu rămână indiferente în situația în care unele dintre acestea ele s-ar afla în necesitate datorită incapacității de a munci.

Obligația legală de întreținere este:

Fie un efect al rudeniei;

Fie un efect al calității de soț sau fost soț;

Fie efectul unor relații asimilate, sub anumite aspecte, cu relațiile de familie;

Obligația legală de întreținere are următoarele caractere juridice:

Este imperativă. Legea stabilește: categoriile de persoane între care există obligația legală de întreținere; condițiile în care se datorează; limitele între care se stabilește întreținerea; ordinea în care este datorată întreținerea; modalitatea de executare etc. Fiind prevăzute în scop de ocrotire, normele legale referitoare la obligația de întreținere sunt imperative. Drept urmare, părțile nu pot să înlăture sau să restrângă prin acte juridice această obligație. În principiu, concențiile și actele unilaterale de renunțare definitivă la dreptul de întreținere nu sunt valabile. Codul civil interzice renunțarea la dreptul de întreținere pentru viitor. Din interpretarea per a contrario a acestei dispoziții rezultă că renunțarea la întreținere pentru trecut este valabilă și ea rezultă din faptul de a nu se solicita întreținerea sau de a nu se pune în executare hotărârea judecătorească.

Acordarea întreținerii într-un cuantum superior celui prevăzut de lege este admisibilă, dacă, în acest mod, nu se nesocotesc drepturile altor persoane.

Este personal. Acest caracter rezultă din faptul că obligația de întreținere este reglementată numai între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, pentru a satisface nevoile lor personale. Din caracterul personal al acestei obligații decurg următoarele consecințe:

obligația legală de întreținere este incesibilă, atât activ, cât și pasiv, în condițiile legii;Așa fiind, nu sunt aplicabile anumite dispoziții privind transmisiunea și transformarea obligațiilor cum ar fi, de exemplu, cele privitoare la cesiunea de creanță sau la novație.

obligația legală de întreținere este netransmisibilă moștenitorilor, atât activ, cât și pasiv;

Ca excepție, moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere fără a avea obligația legală, este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor.

creanța de întreținere este insesizabilă, în condițiile legii;

creanța de întreținere este exceptată de la regula compensației legale, fiind

admisibilă însă compensația judecătorească;

obligația legală de întreținere nu poate face obiectul acțiunii oblice.

Creditorii celui obligat la întreținere vor putea însă cere, pe această cale, reducerea sau sistarea întreținerii, dacă au intervenit împrejurări care să justifice o asemenea măsură.

Este, în principiu, reciprocă. Obligația legală de întreținere are caracter reciproc între următoarele categorii de persoane:

soț și soție și foștii soți (inclusiv în cazul constatării nulității căsătoriei putative,dacă ambii soți au fost de bună-credință);

rudele în linie dreaptă;

frați și surori.

Obligația legală de întreținere are caracter unilateral în următoarele situații:

obligația de întreținere a soțului de rea-credință, față de soțul de bună credință, în cazul căsătoriei putative;

obligația de întreținere a soțului vinovat exclusiv de desfacerea căsătoriei față de celălalt soț, după expirarea unui an de la data desfacerii căsătoriei; Timp de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț din culpa exclusivă a unuia dintre soți obligația de întreținere are caracter reciproc.

obligația de întreținere a soțului divorțat și recăsătorit față de celălalt soț divorțat,care nu s-a recăsătorit;

obligația de întreținere a soțului care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț față de acel copil; Dacă întreținerea a fost acordată cel puțin 10 ani, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui ce l-a întreținut, obligația dobândind caracter reciproc.

obligația de întreținere a moștenitorului persoanei obligate la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere, față de acel minor, în măsura valorii bunurilor moștenite, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor;

obligația de întreținere a părinților față de copilul minor și cel major aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani;

obligația de întreținere a celui care se face vinovat de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri față de cel care avea îndatorirea de a-i acorda întreținere, față de acesta (care nu mai are obligația de a o acorda);

obligația de întreținere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, conform Legii nr. 272/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este cu executare succesivă. Acest caracter este impus de însăși menirea ei, de a satisface nevoile actuale ale beneficiarului, care se reînnoiesc zi de zi. Din caracterul succesiv al executării obligației de întreținere decurg următoarele consecințe:

întreținerea se acordă, în principiu, de la data introducerii acțiunii în justiție;Dacă introducerea acțiunii a fost întârziată din cauza debitorului, întreținerea se poate acorda și pentru trecut.

pentru fiecare prestație de întreținere în parte curge un termen de prescripție distinct.

Cu titlu de excepție, întreținerea poate fi acordată sub forma unei prestații unice, globale, doar dacă sunt motive temeinice și în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.

Sub imperiul reglementării vechi, în practică s-a decis că părțile pot conveni ca pensia de întreținere stabilită în sarcina debitorului sub forma unor prestații periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată a sumelor datorate, urmând ca plata să se facă periodic, la termenele stabilite, dacă este în interesul creditorului întreținerii.

Este variabilă. Caracterul său variabil privește cuantumul, felul și modul de executare, în funcție de modificările ce intervin în nevoile creditorului și posibilitățile debitorului. Drept urmare, ea poate fi mărită sau, după caz, micșorată ori chiar suprimată.

Este divizibilă. Obligația legală de întreținere este divizibilă, atât activ, cât și pasiv. Ca excepție de la caracterul divizibil, obligația de întreținere este guvernată de regula solidarității, în următoarele situații:

Părintele poate porni acțiunea împotriva oricăruia dintre copiii săi, în caz de urgență, urmând ca acela care plătește să se întoarcă împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia, conform art. 521 alin. (2) Cod civil;

Părinții sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea profesională;

moștenitorii persoanei obligate la întreținerea unui minor sau care, fără a avea obligația legală, i-a acordat întreținere, sunt obligați solidar față de acel minor, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite, potrivit art. 518 alin. (2) Cod civil.

Este complex. Obligația legală de întreținere nu este limitată doar la simpla obligație alimentară, având menirea de a satisface și nevoile de locuință, tratament medical etc., precum și nevoile spirituale, iar în cazul obligației de întreținere a copiilor, și mijloacele necesare pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională. Legea stabilește sfera persoanelor între care există obligația legală de întreținere. Astfel, potrivit art. 516 Cod civil, obligația de întreținere există între:

soț și soție;

rudele în linie dreaptă;

frați și surori2);

foștii soți;

părintele vitreg și copilul vitreg;

moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat întreținere acestuia fără a avea obligația legală și acel minor.

Cum vocația la întreținere există față de mai multe persoane, este necesar să se stabilească împotriva cărei categorii de persoane să se îndrepte cel îndreptățit la întreținere.

În alți termeni, este vorba despre ordinea în care se datorează întreținerea. Această ordine este guvernată de următoarele reguli:

persoanele obligate la întreținere nu pot fi acționate în justiție decât în succesiunea expres și imperativ stabilită de legiuitor; Prin urmare, mai întâi întreținerea se cere de la prima categorie de persoane obligate și numai dacă niciuna dintre aceste persoane nu poate presta întreținerea, se cere de la următoarea categorie.

dacă persoana obligată la întreținere în principal se găsește în imposibilitate totală de a o acorda, întreținerea se poate cere de la persoana obligată în ordinea imediat următoare, obligația acesteia fiind subsidiară;

dacă imposibilitatea de a acorda întreținerea este numai parțială, persoana care datorează întreținerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de instanța de tutelă să o completeze.

Întreținerea se datorează în următoarea ordine:

soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;

descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui mai îndepărtat;

frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor;

soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț (părintele vitreg) datorează întreținere acelui copil, după părinții firești;

copilul vitreg întreținut cel puțin 10 ani datorează întreținere față de soțul părintelui său care l-a întreținut, într-o ordine care poate fi asimilată cu aceea în care un copil firesc datorează întreținere părintelui său;

dacă soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț are copii firești sau adoptați, trebuie să ceară mai întâi întreținere de la aceștia și, numai după aceea, de la copilul pe care l-a întreținut timp de 10 ani (copilul vitreg);

moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui copil sau care, în absența vreunei prevederi legale, i-a dat acestuia întreținere, are obligația să-l întrețină – în limita valorii bunurilor moștenite – cât timp este minor, dacă părinții copilului sunt morți, dispăruți sau în stare de nevoie; Așadar, obligația moștenitorului se plasează după aceea a părinților.

după încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau, după caz, de la soțul său.

Cu titlu exemplificativ, indicăm în continuare situații privind ordinea de plată a întreținerii. Condițiile obligației legale de întreținere se raportează atât la persoana creditorului, cât și la persoana debitorului acestei obligații.

Pentru ca o persoană să fie creditor al obligației legale de întreținere trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

să se afle în stare de nevoie;

să se afle în imposibilitate de întreținere din munca sau din bunurile sale.

Starea de nevoie. Starea de nevoie semnifică neputința unei persoane de a-și procura cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuință, medicamente etc.) prin mijloacele proprii, fie în totalitate, fie numai în parte. Este în stare de nevoie persoana care nu se poate întreține din munca sau din bunurile sale. Avem în vedere acele bunuri ce depășesc ceea ce îi este strict necesar existenței, care, eventual, ar putea fi valorificate pentru a-și procura cele necesare întreținerii. Starea de nevoie se apreciază in concreto, în funcție de nivelul general de trai, dar și de nivelul de trai anterior al persoanei îndreptățite la întreținere, urmărindu-se păstrarea echilibrului patrimonial, prin îmbinarea stării de nevoie a creditorului, cu posibilitățile materiale ale debitorului. Starea de nevoie a copilului are un conținut diferit, incluzând și cheltuielile determinate de pregătirea profesională, creșterea și educarea sa, în bune condiții. Starea de nevoie a minorului se stabilește în raport de situația în care se află acesta. Astfel, în ipoteza în care minorul solicită întreținere de la părinții săi, starea de nevoie se interpretează în sens larg, considerându-se că minorul se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă are bunuri ce ar putea fi vândute pentru a se întreține. În mod excepțional, dacă părinții nu ar putea presta întreținerea fără a-și periclita propria existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin valorificarea bunurilor minorului, cu excepția celor de strictă necesitate1). Întrucât legea nu face nicio precizare privind bunurile care fac parte din categoria celor de strictă necesitate, rămâne ca practica judiciară să aprecieze în concret, de la caz la caz. Dacă minorul cere întreținere de la altcineva decât părinții săi, starea de nevoie se interpretează potrivit dreptului comun (adică minorul se găsește în nevoie dacă nu se poate întreține prin muncă sau din bunurile sale). Starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Imposibilitatea de întreținere din munca sau bunurile sale. Această imposibilitate de întreținere este determinată de incapacitatea de a munci și de inexistența bunurilor care ar putea fi valorificate pentru asigurarea întreținerii. Incapacitatea de a munci semnifică neputința unei persoane de a desfășura o activitate (fizică sau intelectuală) producătoare de venituri. Incapacitatea de a munci poate să provină din: bătrânețe, boală, sarcină, lehuzie etc. Această incapacitate poate fi clasificată după mai multe criterii. În raport de acestea, ea poate fi: totală sau parțială; permanentă sau temporară; absolută sau relativă etc. Incapacitatea de a munci determină starea de nevoie. Persoanele apte de muncă, dar care nu muncesc, nu au dreptul la întreținere, chiar dacă se află în stare de nevoie. În doctrină s-a apreciat că împlinirea vârstei de pensionare nu poate fi echivalată cu pierderea capacității de a munci, acordarea întreținerii fiind condiționată, la fel ca și în cazul altor categorii de persoane, de proba incapacității de muncă; în acest sens, criteriul vârstei de pensionare poate fi reținut ca prezumție simplă de diminuare a capacității de muncă, lăsată la aprecierea instanței. Prin „incapacitate de muncă” nu trebuie să se înțeleagă numai o incapacitate absolută, datorată unor cauze fiziologice, ci și incapacitatea care derivă din satisfacerea unor cerințe de ordin social. Potrivit art. 49 alin. (4) din Constituție, republicată, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați. Prin urmare, dacă minorul a împlinit 15 ani și solicit întreținere de la alte persoane decât părinții săi, trebuie să dovedească faptul că starea de nevoie se datorează incapacității de a munci. Această incapacitate poate proveni, în cazul minorului, din necesitatea acestuia de a urma cursurile școlii pentru a-și desăvârși formarea profesională. Sub aspect probator, incapacitatea de muncă trebuie dovedită de către solicitantul întreținerii.

Comportarea corespunzătoare legii sau bunelor moravuri. Cum fundamentul obligației de întreținere se află nu numai în sentimentele de prietenie și afecțiune care caracterizează relațiile de familie, ci și în lege și regulile de conviețuire socială, cel care încalcă aceste reguli, în mod grav, față de cel obligat la întreținere, nu este îndreptățit la întreținere. Se află în această situație, spre exemplu, acela care se face vinovat, față de cel obligat la întreținere, de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri. Sub imperiul reglementării anterioare, în practică s-a considerat că soțul care a părăsit locuința comună, în mod nejustificat, având o comportare imorală, pierde dreptul de a primi întreținere de la celălalt soț.

Condiții speciale pentru unele categorii de obligații de întreținere. În anumite cazuri, pe lângă condițiile analizate mai sus, creditorul obligației de întreținere trebuie să îndeplinească și alte condiții, după cum urmează:

soțul divorțat are dreptul la întreținere, conform art. 389 alin. (1) Cod civil, dacă se află în nevoie din cauza incapacității de muncă, survenită fie înainte de căsătorie, fie în timpul căsătoriei. De asemenea, el are drept la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

soțul de bună-credință – în cazul căsătoriei putative – are drept la întreținere, în aceleași condiții ca și la divorț;

soțul care a întreținut copilul celuilalt soț (părintele vitreg) poate cere, la rândul său, întreținere de la acesta din urmă numai dacă i-a acordat întreținere timp de cel puțin 10 ani.

Situația celui aflat în stare de nevoie din culpa sa. Persoana care, din culpa sa se află, în stare de nevoie, poate cere numai întreținerea de strictă necesitate4). În această situație, revine instanței de tutelă misiunea de a aprecia înțelesul sintagmei „întreținere de strictă necesitate”, de la caz la caz.

Pentru a putea fi debitor al obligației de întreținere, o persoană trebuie să îndeplinească

două condiții, și anume:

să aibă mijloace pentru a plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste mijloace;

să nu existe o altă persoană obligată la întreținere înaintea sa,potrivit ordinii stabilite de lege.

Existența mijloacelor de plată sau a posibilității de a dobândi aceste mijloace. Pentru stabilirea faptului îndeplinirii acestei condiții se va ține seama, pe de o parte, de veniturile, economiile și bunurile persoanei respective, precum și de sarcinile și obligațiile pe care le are. Pe de altă parte, trebuie luată în considerare și posibilitatea de a dobândi aceste mijloace. Astfel, în cazul în care acea persoană nu are venituri ori mijloace materiale, dar este capabil de muncă, nu poate fi exonerat, în principiu, de plata întreținerii. Nu va putea fi însă obligată la întreținere persoana care nu realizează venituri din muncă, datorită unor motive întemeiate, ca de pildă executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată pentru o altă infracțiune decât aceea de abandon de familie. De asemenea, când întreținerea este datorată copilului minor care are bunuri ce pot fi

valorificate, părinții care, prin prestarea întreținerii, și-ar primejdui propria existență, nu pot fi obligați. În astfel de cazuri, instanța de tutelă va dispune asigurarea întreținerii prin valorificarea bunurilor minorului, cu excepția celor de strictă necesitate (pe care instanța le va aprecia, de la caz la caz). Pentru stabilirea mijloacelor debitorului se poate folosi orice mijloc de probă admis

de lege (înscrisuri, martori etc.).

Inexistența unei alte persoane obligate la întreținere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege. Această condiție rezultă din ordinea stabilită de lege, în care se datorează întreținerea. Astfel, cel care datorează întreținerea trebuie să fie prima persoană obligată, în ordinea stabilită de lege. Când prima persoană obligată este în imposibilitate absolută și totală de a presta întreținerea, devine debitor al obligației de întreținere cel care urmează în ordinea legală prestabilită. De asemenea, atunci când persoana obligată la întreținere nu poate acoperi în întregime nevoia creditorului întreținerii, instanța de tutelă poate obliga și persoanele care urmează, în ordinea legală, la completarea acesteia. Obligația de întreținere dintre părinți și copii este reglementată de art. 499, art. 500, art. 510, art. 516 alin. (1) teza a II-a din Codul civil (fiind încadrată în categoria „obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă”), art. 525 și art. 529 din același cod.

Formele obligației de întreținere dintre părinți și copii sunt următoarele:

obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori;

obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori.

Obligația de întreținere dintre părinți și copii își are temeiul în regulile care guvernează instituția juridică a filiației.

Are calitatea de creditor al obligației de întreținere copilul minor, fără a deosebi după cum este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.

Calitatea de debitor o au părinții, fără deosebire dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Potrivit art. 510 Cod civil, decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a da întreținere copilului. Tot astfel, părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorirea de a acorda întreținere copilului minor.

Obligația de întreținere dintre părinte și copilul minor are un conținut mai complex decât obligația de întreținere în general. Ea include atât mijloacele necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, medicamente, locuință, nevoi spirituale etc.), cât și mijloacele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului (în măsura în care acestea nu au fost preluate de stat).

I.4. Principii ce reglementează autoritatea părintească 

Autoritatea părintească constituie totalitatea de drepturi și ogligații ce privesc aât persoana, cât și bunurile minorului și care aparțin în mod egal celor doi părinți. aceasta este mijlocul juridic de protecție a copilului în cadrul căruia drepturile și obligațiile privind persoana și bunurile acesteia se exercită, și după situație, sunt îndeplinite de părinții săi.

Termenul de ,,părinți,, reprezintă atât părinți naturali dar și pe cei adoptivi.

Principiile care se află la baza autorității părintești, sunt prevăzute prin Codul civil și prin Legea nr. 272 / 2004.

Codul civil prevede principiile următoare ale ocrotirii părintești:

principiul egalității părinților în vederea drepturilor și obligațiilor față de minor

principiul exercitării ocrotirii părintești doar în interesul suprem al minorului

principiul asimilării depline a condiției juridice a minorului din afara căsătoriei cu acea a copilului din căsătorie, dar și a condiției juridice a copilului adoptat cu acea a copilului firesc

principiul independenței patrimoniale dintre părinți și minor, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor minorului și nici minorul asupra bunurilor părinților, făcând excepție dreptul la întreține și dreptul la moștenire

principiul respectării persoanei minorului

principiul asocierii copilului la toate deciziile ce îl privesc, luând în considerare vârsta și gradul de maturitate al acestuia

principiul răspunderii părinților pentru creșterea copiilor lor

principiul respectului datorat de minor părinților săi, indiferent de vârsta acestuia

principiul exercitării ocrotirii părintești până la momentul când copilul devine major, dobândește capacitatea deplină de exercițiu

principiul rezolvării de către autoritatea tutelară a diferendelor dintre părinți.

În acest scop, instanța tutelară îi ascultă pe părinți și pe minor, în condițiile legale, având obligația de a avea în vedere concluziile raportului ce se referă la ancheta psihosocială.

Principiile consacrate prin legea nr. 272/2004 au în vedere protejarea, respectarea și garantarea drepturilor minorului, în general și nu doar în raport cu părinții săi.

Aceste principii sunt:

principiul respectării și promovării prioritare a interesului suprem al minorului. Acest principiu are un câmp de aplicabilitate extins., ce vizează și:

orice prevederi în materia respectării și promovării drepturilor minorilor

orice act juridic emis, sau, încheiat în această materie

drepturile și obligațiile care revin părinților minorului, altor reprezentanți legali ai acestuia, dar și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat minorul conform legii

demersurile și deciziile cu privire la minori, realizate de autoritățile publice și de organisemele private autorizate, dar și de cauzele rezolvate de instanțele de judecată

principiul egalității de șanse și nondiscriminării

principiul responsabilizării părinților privind exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor părintești

principiul primordialității responsabilității părinților privind respectarea și garantarea drepturilor minorului

principiul descentralizării serviciilor de protejare a minorului, intervenția multi – sectorială și asocierea dintre autoritățile publice și organismele private autorizate

principiul asigurării unei îngrijirii individuale și persoanlizată pentru fiecare minor

principiul respectării demnității minorului

principiul ascultării opiniei minorului și luarea în seamă a aceasteia, luând în seamă vârsta și gradul de maturitate al minorului

principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea minorului, luând în considerare de etnie, religie, cultură, limbă, în situația luării unor măsuri de protecție

principiul celerității în luarea deciziilor cu privire la minor

principiul asigurării protecției minorului contra abuzurilor și exploatării

principiul interpretării fiecărei reglementări juridice ce se referă la drepturile minorului corelate cu totalitatea normelor din acest domeniu.

I.5. Aspecte de drept internațional privat privind drepturile și obligațiile părintești

Față de prevederile art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, republicată, dacă există neconcordanțe între tratatele și convențiile cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care țara noastră este parte, și alte legi interne, având prioritate normele juridice internaționale, făcând excepție situația în care legea fundamentală ori legile interne ce conțin prevederi mai favorabile.