Consideratii Generale Privind Regimul Politic Romanesc
PRELIMINARII 4
Partea I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REGIMUL POLITIC 8
Capitolul I COMPLEXITATEA CONCEPTULUI DE REGIM POLITIC 8
Secțiunea I Noțiunea și elementele constitutive ale regimului politic 8
Secțiunea II Clasificarea regimurilor poliitice 12
Clasificarea regimurilor politice în funcție de aplicarea principiului separației puterilor în stat 12
Guvernământul de adunare 13
Regimul parlamentar 14
Regimul prezidențial 15
Regimul mixt sau semiprezidențial 16
Regimul politic al statelor socialiste 17
Clasificarea regimurilor politice în funcție de forma de proprietate pe care se sprijină 17
Clasificarea regimurilor politice în funcție de nivelul de dezvoltare economică 18
Secțiunea III Delimitarea regimului politic față de forma de guvernământ 19
Capitolul II EVOLUȚIA REGIMULUI POLITIC ÎN ROMÂNIA 20
Partea II REGIMUL POLITIC ROMÂNESC POTRIVIT CONSTITUȚIEI DIN 1991 28
Capitolul I REPERE ESENȚIALE ALE REGIMULUI POLITIC ROMÂNESC 28
Secțiunea I Raporturile dintre stat, națiune și popor 28
Secțiunea II Grupurile de interese și sindicatele 30
Secțiunea III Intelectualii, tineretul și rolul lor în regimul politic 31
Secțiunea IV Mass media și rolul ei 32
Secțiunea V Partidele politice și rolul acestora 33
Capitolul II RAPORTURILE DINTRE COMPONENTELE SISTEMULUI STATAL 39
Secțiunea I Raporturile dintre Parlament și Președintele României 39
Secțiunea II Raporturile dintre Parlament și Guvern 44
Secțiunea III Raporturile Parlamentului cu alte autorități publice 47
Secțiunea IV Raporturile dintre Președinte și Guvernul României 50
Secțiunea V Raporturile dintre Președinte și Curtea Constituțională 54
Secțiunea VI Raporturile dintre Curtea Constituțională și instanțele
judecătorești 57
Secțiunea VII Raporturile dintre Curtea Constituțională și popor 59
Capitolul III SISTEMUL ELECTORAL 61
Secțiunea I Conceptul de sistem electoral 61
Secțiunea II Drepturile electorale ale cetățenilor români 62
Secțiunea III Organizarea și desfășurarea alegerilor în România 64
Capitolul IV DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI 78
Secțiunea I Conceptul de drepturi și îndatoriri fundamentale 78
Secțiunea II Principiile ce guvernează reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale 79
Secțiunea III Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului 82
Inviolabilitățile cetățenilor români 82
Drepturile și libertățile social economice și culturale 85
Drepturile exclusiv politice 89
Drepturile și libertățile social politice 90
Drepturile garanții 94
Secțiunea IV Îndatoririle fundamentale 95
Concluzii 98
=== l ===
PRELIMINARII 4
Partea I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REGIMUL POLITIC 8
Capitolul I COMPLEXITATEA CONCEPTULUI DE REGIM POLITIC 8
Secțiunea I Noțiunea și elementele constitutive ale regimului politic 8
Secțiunea II Clasificarea regimurilor poliitice 12
Clasificarea regimurilor politice în funcție de aplicarea principiului separației puterilor în stat 12
Guvernământul de adunare 13
Regimul parlamentar 14
Regimul prezidențial 15
Regimul mixt sau semiprezidențial 16
Regimul politic al statelor socialiste 17
Clasificarea regimurilor politice în funcție de forma de proprietate pe care se sprijină 17
Clasificarea regimurilor politice în funcție de nivelul de dezvoltare economică 18
Secțiunea III Delimitarea regimului politic față de forma de guvernământ 19
Capitolul II EVOLUȚIA REGIMULUI POLITIC ÎN ROMÂNIA 20
Partea II REGIMUL POLITIC ROMÂNESC POTRIVIT CONSTITUȚIEI DIN 1991 28
Capitolul I REPERE ESENȚIALE ALE REGIMULUI POLITIC ROMÂNESC 28
Secțiunea I Raporturile dintre stat, națiune și popor 28
Secțiunea II Grupurile de interese și sindicatele 30
Secțiunea III Intelectualii, tineretul și rolul lor în regimul politic 31
Secțiunea IV Mass media și rolul ei 32
Secțiunea V Partidele politice și rolul acestora 33
Capitolul II RAPORTURILE DINTRE COMPONENTELE SISTEMULUI STATAL 39
Secțiunea I Raporturile dintre Parlament și Președintele României 39
Secțiunea II Raporturile dintre Parlament și Guvern 44
Secțiunea III Raporturile Parlamentului cu alte autorități publice 47
Secțiunea IV Raporturile dintre Președinte și Guvernul României 50
Secțiunea V Raporturile dintre Președinte și Curtea Constituțională 54
Secțiunea VI Raporturile dintre Curtea Constituțională și instanțele
judecătorești 57
Secțiunea VII Raporturile dintre Curtea Constituțională și popor 59
Capitolul III SISTEMUL ELECTORAL 61
Secțiunea I Conceptul de sistem electoral 61
Secțiunea II Drepturile electorale ale cetățenilor români 62
Secțiunea III Organizarea și desfășurarea alegerilor în România 64
Capitolul IV DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI 78
Secțiunea I Conceptul de drepturi și îndatoriri fundamentale 78
Secțiunea II Principiile ce guvernează reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale 79
Secțiunea III Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului 82
Inviolabilitățile cetățenilor români 82
Drepturile și libertățile social economice și culturale 85
Drepturile exclusiv politice 89
Drepturile și libertățile social politice 90
Drepturile garanții 94
Secțiunea IV Îndatoririle fundamentale 95
Concluzii 98
PRELIMINARII
În sens sociologic și aparent tautologic, puterea desemnează ansamblul sau sistemul relațiilor de putere constituite într-o societate istoricește determinată, exprimând autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivității sau impus acestora de cei care exercită puterea.
Prof. G. Burdeanu aprecia că puterea este o forță în serviciul unei idei. E o forță născută din conștiința socială, destinată să conducă grupul în căutarea „Binelui comun „ și capabilă, la nevoie, de a impune membrilor atitudinea pe care o comandă.
Puterea este un fenomen esențialmente social:
a) Ea nu poate fi concepută în afara societății, ea nu se poate manifesta decât prin intermediul relațiilor sociale.
b) În lipsa puterii, societatea este un corp inert, ea este incapabilă să-și satisfacă rațiunea de a fi. Puterea este necesară societății în aceeași măsură în care societatea este necesară puterii. Ea este o condiție a ordinii sociale și a apropierii idealului comun; iar libertatea și binele nu sunt posibile decât în această ordine. Puterea e specifică și inerentă oricărei colectivități umane, așadar și formelor embrionare constituite spontan și natural. Dar o astfel de putere nu este putere politică. Ea apare atunci când colectivitatea umană devine societate. Acest lucru are loc când cei care alcătuiesc colectivitatea umană au, chiar și în forma rudimentară, conștiința apartenenței la acea colectivitate, ceea ce presupune bineînțeles diferențierea individului de grup. Abia acum, la o asemenea treaptă a evoluției, puterea socială se manifestă ca putere politică1.
Privite în evoluția lor, formele puterii pot fi clasificate grosso modo în: forme preetatice și forme etatice. În cadrul primelor forme, puterea aparține fie grupului însuși („putere autonomă”), fie unui șef sau unui grup minoritar („puterea individualizată”), ținând seama de calitățile și șefului, de tradiții și obiceiuri.
1. I. Deleanu – Drept Costituțional și Instituții Politice, Teoria generală, București, 1991, pg. 13-15
Dar temeiul obiectiv al puterii preetatice, indiferent de formă este existența comunitară și confruntarea comunității cu mediul ambiant. Sacralizarea și încercarea de legitimare a puterii, detașarea ei de funcțiile generale ale colectivității, marchează începutul cristalizării puterii și al alienării ei. Dar statul nu fusese inventat și necesitatea lui devenise stringentă. Autoritatea puterii nu se mai putea sprijini pe credințe sau cutume. Era necesar un cadru instituționalizat care să legitimeze puterea și să-i asigure realizarea și eficacitatea. Ansamblul articulat al instituțiilor și regulilor constituite în acest scop desemnează statul iar puterea astfel instituționalizată este o putere etatică – puterea de stat.
Indiferent de varietatea tipurilor și formelor puterii de stat înregistrate pe parcursul dezvoltării istorice, acesta prezintă câteva trăsături comune și permanente:
Puterea de stat reprezintă forma oficialmente a puterii politice, forma publică sub care se organizează și funcționează această putere.
Puterea de stat are o metodă de conducere specifică, un factor de acțiune în cadrul sistemului social și anume constrângerea.
Puterea de stat este suverană adică are dreptul de a se organiza și de a se exercita, de a-și stabili și rezolva problemele interne și externe în mod liber și conform voinței sale, fără nici o imixtiune dar respectând suveranitatea altor state și normele dreptului internațional.
Începând cu prima Constituție franceză, s-a consacrat principiul suveranității naționale, formulat de Rousseau, dar cu admiterea teoriei delegațiunii, fundamentată de Montesquieu în celebra sa lucrare „L’esprit de lois”. Încă din secolul trecut, autorii de drept public și-au pus problema mijloacelor prin care se realizează delegațiunea și a formei pe care aceste mijloace o îmbracă. Multe constituții conțin formulări generice, de felul: „suveranitatea aparține poporului, care o exercită potrivit regulilor statornicite în prezența constituției” sau „suveranitatea aparține poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative”, ajungându-se astfel de la suveranitate la „puterile”, autoritățile sau organele statului, la o varietate de reguli existente între acestea, între puterile statului și cetățean, la modul lor de organizare2.
2. A. Iorgovan „Drept Constituțional și Instituții Politice” – Teoria generală, București, 1994, pg. 159
De aici, într-o formulare generică, ajungem la forma pe care o îmbracă puterea politică, instituționalizată ca putere de stat sau mai direct, la forma puterii de stat, sau, pur și simplu, forma de stat.
În literatura juridică română s-a opinat în sensul că forma de stat reprezintă o categorie complexă, având ca elemente componente: structura de stat, forma de guvernământ și regimul politic. Acesta este un sens larg atribuit conținutului noțiunii ”formă de stat”. În sens strict, forma de stat desemnează structura puterii de stat3.
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe un anumit teritoriu, raporturile specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal (unități administrativ-teritoriale sau formațiuni statale), precum și legăturile specifice dintre întreg și părțile lui componente.
Forma de guvernământ desemnează modul de formare și organizare a organelor statului, caracteristicile și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea, în special dintre organul legiuitor și organele executive, inclusiv șeful statului.
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relațiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales măsura consacrării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.
Dar abordarea problematicii extrem de variate și bogate pe care o presupune tratarea acestui subiect – regimul constituțional (politic) – nu poate fi altfel realizată decât prin prisma și cu ajutorul teoriei separației puterilor în stat și a modului în care acest principiu astfel formulat s-a realizat practic în și prin exercitarea puterii în stat. În aceste condiții o întoarcere la sursă pare inevitabilă. Dar, mai întâi câteva precizări4:
problema regimurilor constituționale este subsecventă aceleia privind separației puterilor în stat;
3. I. Deleanu – op. cit. Pg. 28-29
4. G. Vrabie – Drept constituțional și instituții politice, București, pg. 107
principiul separației puterilor trebuie analizat prin prisma principiului suveranității poporului, ca unic titular al acesteia, iar acesta în legătură cu principiul reprezentativității;
În sfârșit, toate aceste probleme trebuie analizate prin prisma ideii că puterea de stat constituie o entitate și presupune o anume competență ce aparține statului în ansamblul său, un mănunchi de atribuții care sunt exercitate de un complex de forme organizaționale, atribuții ce trebuie astfel repartizate între acestea, încât să se realizeze cât mai eficient puterea suverană a poporului.
PARTEA I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND REGIMUL POLITIC
Capitolul 1
COMPLEXITATEA CONCEPTULUI DE REGIM POLITIC
Secțiunea 1: NOȚIUNEA ȘI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE REGIMULUI POLITIC
După cum au arătat, în sensul larg al conceptului formei de stat, ca formă instituționalizată a puterii politice, aceasta ar cuprinde structura de stat, forma de guvernământ și regimul politic.
Ca element constitutiv al formei de stat, „regimul politic reprezintă ansamblul metodelor și mijloacelor de înfăptuire a puterii, a relațiilor existente între elementele care alcătuiesc sistemul social politic, relevând, în primul rând, măsura consacrării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale și cetățenești” 5.
Deci, regimul politic exprimă și evocă totalitatea procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii, a raporturilor dintre componentele sistemului social politic, scoțând în evidență modul de stabilire și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.6
De regulă, noțiunea de regim politic e atașată instituțiilor guvernamentale vorbindu-se astfel de regim reprezentativ sau regim prezidențial. Fără îndoială că modul de organizare a puterilor și raporturilor dintre ele este un element definitoriu al regimului politic. Dar nu este singurul criteriu de definire a acestuia, prin care se realizează puterea. Regimul politic are calități valorizatoare nu doar referitor la
5. I. Deleanu – Democrația și dinamica puterii, pg. 120
6. I. Rusu – Drept constituțional și instituții politice, București, 1998, pg. 134
esența și forma puterii de stat, dar și în ceea ce privește calificarea esenței întregii societăți. El este indicatorul cel mai dinamic și expresiv pentru calificarea unei societăți ca real democratică sau antidemocratică.
„Măsurarea” regimurilor politice și calificarea acestora în planul științei dreptului constituțional se face, în ultimă instanță, prin raportarea la sfera drepturilor și libertăților fundamentale, la modul de consacrare a lor în legislație, în special de Constituție, precum și la garanțiile în mod real a acestora.7
Alți autori pun accent în determinarea regimului politic pe specificul organelor puterii și pe modalitățile de realizare a guvernării (ex. M. Duverger), alții îl identifică cu sistemul politic, iar G. Burdean, în celebrul „Tratat de știință politică” înțelege regimul politic ca un mecanism de autoreglare socială în cadrul căruia instituțiile politice sunt piesele centrale, iar Pierre Pactat vede în regimul politic rezultatul jocului forțelor politice, în special al unuia sau mai multor partide, în cadrul instituționalizat stabilit de Constituție. „Dar este necesar să ținem cont de alți factori istorici, ideologici și economici care, prezintă o importanță considerabilă. În final, combinarea acestor elemente diferite ne permit să determinăm natura și clasificarea regimurilor”.8
Cu alte cuvinte, fenomenul politic, dată fiind complexitatea lui, nu se poate reduce numai la dimensiunea juridică, de unde și noțiunea de regim politic, a fortiori, nu poate fi redusă doar la semnificația unei noțiuni tehnico-juridice, fie aceasta și a dreptului constituțional.
Regimul politic este, până la urmă, și o opțiune de valori, adică o opțiune de factori istorici, ideologici, economici, cum se exprimă prof. Pactet.
Regimul politic, cum menționează și prof. I. Deleanu, dă expresia măsurii în care viața politică dintr-o societate se exprimă pe sine, prin el se unește concepția despre o anumită organizare și conducere generală a societății cu practica realizării ei, cu instituțiile și regulile de conduită ale „agențiilor politice”.
Am putea spune că știința dreptului prin noțiunea de regim politic evocă ceea ce se pretinde a fi, pe când știința politicii relevă ceea ce este de fapt.
7. A. Iorgovan – An constituțional și instituții politice – Teoria generală, București, 1994, pg. 160
8. P. Pactet – Institution politiques, Droit Constitutionel, op. cit. pg. 143
„Noi considerăm că prin categoria de regim politic trebuie să se exprime adevărata funcționare a vieții politice în cadrele sociale și comunitare concret istorice, măsura în care anumite idealuri și valori politice, pe de o parte, instituții, relații politice și practică politică, pe de altă parte, există raporturi bine determinate”.9
Este vorba, de fapt, de a stabili, adaugă autorul, în primul rând, măsura în care o anumită viață politică este ceea ce „vrea să pară” și, în al doilea rând, ce este față de ceea ar trebui să fie.
Referitor la elementele regimului politic, o abordare și analiză riguroasă face și G. Burdean. Prestigiosul autor susține că trebuie să fie luate în considerarea cu ocazia studierii regimului politic și următoarele aspecte: structura economică și socială a statului, principiile care constituie baza organizării și funcționării puterii, obiectivele și forțele acesteia, maniera în care societatea se reflectă în puterile și stilul pe care ea îl imprimă guvernanților.10
Se consideră a fi repere esențiale ale unui regim politic ambianța geografică și istorică, forțele sociale participante: națiunea, poporul, clasele sociale, partidele politice, grupuri de interese, sindicatele, scopurile puterii de stat, aici intrând și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale; mijloacele folosite de puterea statală funcție de care regimul politic este catalogat ca democratic sau autoritar; tehnicile de guvernare folosite: „putere deschisă” ori „putere închisă”.11
Astfel, grupurile reprezentative de interese se organizează pentru a „presa” guvernanții și a orienta autoritatea acestora. Numărul mare al grupurilor de interese constituie tocmai factorul de echilibru al forțelor politice.
Se remarcă grupurile de presiune care influențează jocul politic, mijloacele de acțiune ale acestora fiind diverse: propaganda, influența și acțiunea directă (greva, blocarea străzilor, marșuri de protest, mitinguri).
Cunoscutul autor subliniază că de multe ori deciziile guvernamentale și legile înseși se află la remorca avantajelor și privilegiilor pe care aceste grupuri le apără, a opțiunilor pe care le impun, determinând în ultimă instanță o criză a puterii statale.
9. Liviu P. Zăpărtșin – Repere în știința politicii, Iași, 1992, pg. 183
10. I. Rusu – Drept Constituțional, op.cit. pg. 135
11. G. Burdean – Droit Constitutionnel, op.cit. pg. 165
Alături de fundamentele economice, istorice, filosofice, ideologice ale regimului politic, profesor I. Deleanu reține și analizează ca dimensiuni ale regimului politic și următoarele categorii: organizarea și raporturile dintre puteri, drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului, sistemul de partide și alte forțe sociale și sistemul electoral.12
Noi considerăm că regimul politic trebuie să exprime totalitatea procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii, să evoce raporturile dintre componentele sistemului social politic și economic, reliefând gradul de stabilire și posibilitatea garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.13
Avem în vedere nu numai acțiunile și mijloacele prin care se realizează puterea dar și relațiile între toate componentele sistemului statal pentru atingerea acestui țel. Totodată, regimul politic trebuie să evidențieze gradul de reglementare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Important este cum se asigură garantarea exercitării efective a acestor drepturi și libertăților fundamentale ale omului..
12. I. Deleanu – op.cit, vol I, pg. 49
13 I. Rusu – Forma de guvernământ, pg. 38
Secțiunea a-II-a : CLASIFICAREA REGIMURILOR POLITICE
Clasificarea regimurilor politice este o chestiune complexă iar părerile în doctrină sunt împărțite. Dintre criteriile folosite pentru clasificare amintim: modul de organizare și separație a puterilor, forma proprietății, gradul de dezvoltare economică și socială din fiecare stat.
Clasificarea regimurilor politice în funcție de aplicarea principiului separației puterilor în stat
Unul din criteriile de clasificare a acestora este puterea sau, mai exact, modul de organizare a puterii. Acesta este criteriul clasic care are două vârste: antichitatea greacă și romană și reflecția politică a sec. XVIII-lea. Problema de bază este identică: organizarea și realizarea puterii. Reflecția antichității nu făcea deosebire în posesiunea și exercitarea puterii, pentru că ea se exercita doar prin ea însăși, fără delegare sau intermediari. Problema era cine și cum se exercită ea, astfel, făcându-se distincție, de Stagirit, între tirani, oligarhii și democrații. În vârsta a doua se pune accent pe legitimitatea puterii, singurul regim politic legitim fiind acela în care puterea aparține poporului sau națiunii. Odată rezolvată problema apartenenței puterii, rămâne de rezolvat chestiunea exercitării ei, Sunt implicate aici principiul reprezentativității (desemnarea organelor o exercită puterea) și principiul distribuirii funcțiilor puterii între diferitele categorii de organe (funcția legislativă, executivă și judecătorească). Admițând cele două principii vom avea trei tipuri de regimuri politice:
cel care are la bază confuziunea puterilor, întruchipat de regimul convențional sau guvernământul de adunare;
cel bazat pe colaborarea puterilor, semnificat de regimul parlamentar;
cel bazat pe separarea rigidă a puterilor, adică regimul prezidențial.
Prin combinarea unora dintre elementele specifice acestora, rezultă și regimuri mixte.14 În fine, note distinctive prezintă regimurile politice ale țărilor socialiste.
14. I. Deleanu – op. cit. vol I, pg. 49-50
A. GUVERNĂMÂNTUL DE ADUNARE
Ideea identificării înăuntrul puterii a mai multor funcții (funcția legislativă și executivă la Locke, teoriei la Montesquieu, prin adăugarea celei judecătorești) a fost completată cu cerința ca odată separate puterile, să se instituie un control reciproc între ele, pentru ca „puterea să oprească puterea”. Altfel spus, „sistemului de măsuri” aparținând unei puteri, trebuie să i se adauge ”contramăsuri” aparținând celorlalte puteri. Doar astfel se poate realiza echilibrul puterilor și se pot preveni tendințele abuzive ale unei puteri de a le subordona pe celelalte. Nerespectarea regulilor decurgând din „sistemul de balanțe” de „măsuri și contramăsuri”, instituit între puteri duce la regimul dictatorial sau la guvernământ de adunare.
Regimul dictatorial. Dacă în ecuația „putere legiuitoare” – putere executivă prin hipertrofierea ultimei se instaurează preeminența executivului față de legislativ – prin opresiunea adunării sau adunărilor legiuitoare sau chiar prin „domesticirea” acestora – se ajunge la un regim politic autoritar, instituit și menținut prin constrângere, în condiția existenței unui șef al statului (șef al executivului), puterea se personalizează excesiv, alunecând spre instaurarea unui regim totalitarist. Este un regim, spunea Montesquieu „făcut pentru vite de povară, nu pentru oameni”.
Ele apar în urma unei lovituri de stat, a unei revoluții sau pe calea consacrării lor legale. Este cazul regimurilor dictatoriale ale Mussolini în Italia, Franco în Spania, gen. Pinochet în Chile.
Guvernământul de adunare. Rezultă din supraordonarea puterii legiuitoare față de cea executivă. Caracteristic este faptul că doar adunarea posedă calitatea de reprezentantă a națiunii. Nici în acest regim nu se neagă separația puterilor, dar ele sunt inegale: una o domină pe cealaltă. Acest regim se caracterizează prin:
plenitudinea competențelor aparțin adunătorilor;
dreptul acestora de a anula deciziile guvernului
executivul are o structură colegială;
executivul este desemnat și revocat de adunare;
imposibilitatea executivului de a demisiona.
Ultima este cea care îl deosebește de regimul parlamentar, guvernul având simplu statut de agent executiv al puterii legiuitoare, fiind un comis al acestuia. Acest regim apare pe „ruinele” unui executiv discreditat și este efemer pentru că se va transforma într-un regim dictatorial sau unul parlamentar. În orice caz, ambiția lui de a perpetua duce fie spre „dictatura adunării”, fie spre „anarhie”.
Cu toate aceste „defecte”, regimul politic elvețian, fiind exemplul tipic pentru regimul de adunare, s-a dovedit a fi valabil, funcționând ca un veritabil ceasornic elvețian.
B. REGIMUL PARLAMENTAR
Acesta are la bază ideea colaborării puterilor. Separația puterilor în acest regim se caracterizează prin suplețe și dinamism.
Într-o accepțiune largă, regimul parlamentar este regimul în care organul executiv și cel legislativ, efectiv distincte, sunt ținute să colaboreze în exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloace politice care le permite să se controleze mutual. Dar acest concept nu reliefează trăsătura acestui regim și anume responsabilitatea politică a Guvernului.
O altă accepțiune, definește acest regim ca fiind cel în care „direcția” afacerilor publice aparține Parlamentului și șefului statului, prin intermediul unui cabinet responsabil în fața Parlamentului. Dar această accepțiune vizează doar regimul parlamentar monist, neexcluzându-l pe cel dualist.
În cazul acestui regim, „puterea executivă are o armă puternică împotriva puterii legislative, constând în dreptul șefului statului de a dizolva parlamentul”. La rândul său parlamentul poate provoca demisia guvernului printr-un vot de neîncredere sau refuzul votării bugetului ori a unei legi importante propusă de guvern.
În privința raporturilor dintre șeful statului și adunare, primul ministru este „pivotul regimului parlamentar”, el fiind nevoit să modifice ori să concilieze uneori aceste raporturi.15
Realizând o sinteză a cerințelor realizării obiectivelor puterii, asigurarea echilibrului acesteia, regimul parlamentar se caracterizează prin următoarele
aspecte:
15. I. Deleanu – op. cit., pg. 53
disocierea autorității executive în funcția de șef de stat și guvern
șeful de stat nu răspunde politic, ci doar Guvernul răspunde în fața Parlamentului, care-l poate demite;
guvernul răspunde indirect pentru activitatea șefului statului, actele acestuia mai importante fiind contrasemnate de prim ministru;
guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliție parlamentară, provenită din reprezentanții propriului partid; dacă guvernul pierde încrederea parlamentul va trebui să demisioneze.
Guvernul, prin șeful statului poate să dizolve adunarea, producând noi alegeri.16
Acest regim în decursul evoluției a cunoscut diferite tipuri și anume:
regimul parlamentar dualist – regim parlamentar prin teoria echilibrului – în care guvernul răspunde în fața adunării și în fața șefului statului;
regimul parlamentar monist, cunoscut și sub denumirea de „regim parlamentar” prin teoria responsabilității unilaterale a guvernului17, în cadrul căruia guvernul răspunde doar în fața adunării alese prin vot universal și direct. Dacă guvernul are asigurată majoritatea parlamentară în adunare, devine un simplu „comitent al acesteia”. Doar dacă are dublă majoritate (electorală și parlamentară), parlamentul devine un „automat legislativ” al guvernului.
Se cunosc regimuri parlamentare de tip bipartid sau „anglo-saxon” – caracterizat prin alternanța la guvernare a două partide principale – ex. Marea Britanie – și de tip multipartid sau „latin” – caracterizat prin existența unei majorități parlamentare fluctuante determinată de multitudinea de partide parlamentare și de aici instabilitatea Guvernului – ex Italia, România.
C. REGIMUL PREZIDENȚIAL. Are la bază ideea separării organice accentuate a puterilor în stat dar și suplețe în procesul exercitării acestora, deci colaborarea lor funcțională.
16. I. Rusu – op. cit., pg. 189
17. S-a întâlnit în sec. XVIII în Marea Britanie și în sec XIX în Franța
Principalele trăsături ale acestui sistem sunt următoarele:
stricta repartizare a puterilor între puterea legislativă și cea executivă;
independența celor două puteri, marcată și prin faptul că ele nu dispun de instrumente de presiune reciprocă pentru adoptarea deciziilor;
monocefalismul executivului și caracterul reprezentativ al șefului acestuia – care este în același timp și șeful statului – ales prin sufragiu universal (direct ori printr-un grup de electori);
guvernul nu acționează ca organ colegial și solidar, membrii săi fiind răspunzători, individual, doar în fața șefului statului.
Avantajele unui astfel de sistem sunt, desigur reale: egalitatea puterilor, legitimitatea democratică a legislativului și executivului, înlăturarea presingului dintre puteri, posibilitatea celor două puteri de a acționa eficace și potrivit cu strategia lor.18
D. REGIMURI MIXTE sau SEMI-PREZIDENȚIALE
Un regim constituțional „pur”, perfect încadrabil în scheme teoretice preelaborate nu există. Problemele practicii constituționale sunt întotdeauna mult mai prolifice decât schițele anticipativ și sumar preconizate. Regimurile mixte sunt produsul unor elemente aparținând unor regimuri politice diferite, în special cel prezidențial și parlamentar. De regulă sunt asociate următoarele elemente: alegerea șefului de stat prin sufragiu universal și investirea lui cu prerogative efective, reale, nu nominale; constituirea guvernului ca organ colegial și solidar; responsabilitatea guvernului în fața parlamentului ales prin sufragiu universal (ex. Finlanda, Irlanda, Islanda, Austria, Portugalia)
Totuși, având drept criteriu raporturile dintre puteri, este posibilă gruparea lor în trei categorii:
regimul convențional, în care predomină parlamentul, primul-ministru aflându-se sub conducerea și controlul acestuia. Este regimul unde ”grefa prezidențială nu a prins cu adevărat”. (Ex.: Austria, Islanda, Irlanda);
18. I. Deleanu – op. cit., pg. 54
regimul prezidențial, în care hegemonia aparține președintelui, mai ales pentru că majoritatea constituită ca suport al președintelui și majoritatea din organul legislativ sunt concertate (ex. Franța până în martie 1986);
Regimuri intermitent prezidențiale, întrucât președintele și primul-ministru își partajează atribuțiile executive, cu intensitate variabilă și în funcție de circumstanțe (ex. Finlanda, Portugalia)
E. REGIMUL POLITIC AL ȚĂRILOR SOCIALISTE sunt, în majoritatea lor covârșitoare și aproape pe tot parcursul existenței lor regimuri totalitare.
O sursă doctrinară unică – cea marxist-leninistă; preeminența economicului în viața socială și socializarea violentă a proprietății, partidul politic unic și omnipotent, refuzul obstinat a principiului separației puterilor în stat și contopirea organelor de stat cu cele de partid, primatul organelor de partid față de cele statale, ortodoxia ideologică și extinderea ei în sfera tuturor relațiilor sociale, impunerea violentă a principiului unanimității, ignorarea drepturilor și libertăților fundamentale, implicarea aparatului represiv în întreaga viață socială, cultul conducătorului infailibil, manipularea maselor, inocularea suspiciunilor, etc. – sunt numai câteva din elementele ce definesc acest tip de sistem.
Clasificarea regimurilor politice în funție de forma de proprietate pe care se sprijină
Acest criteriu a fost folosit de ideologii regimurilor comuniste, tocmai pentru a justifica „superioritatea formei de proprietate cooperatistă sau a întregului popor ori a clasei muncitoare” față de proprietatea privată specifică regimurilor democratice și capitaliste. Cât de fals a fost acest mod de prezentare a regimurilor politice comuniste bazate pe proprietatea tuturor și a nimănui s-a demonstrat după destrămarea lor în 1989. Din păcate urmările dureroase abia acum încep să fie resimțite când aceste țări se confruntă cu rigurozitatea și responsabilitatea economiei de piață, competitivitatea și calitatea produselor, productivitatea muncii.19
19. I. Rusu – Regimul politic românesc, Ed. Bren, 2000, pg. 34-35
Proprietatea cooperatistă asupra mijloacelor de producție nu a avut drept urmare democratizarea structurilor de putere și decizie, dimpotrivă cei mulți și „proprietari” trebuiau să muncească ei în condiții inumane, să se sacrifice mereu sau să se autodepășească în îndeplinirea mărețelor programe socialiste pentru a se asigura bunăstarea și fericirea poporului stăpân pe soarta sa.
Clasificarea regimurilor politice în funcție de nivelul de dezvoltare economică
Acest criteriu se argumentează printr-o triplă constatare și anume:
Geografică – statele ce au promovat liberalismul politic din America de Nord, Asia, Europa de Vest au atins și un nivel economic foarte înalt de dezvoltare, cu ramuri de tehnologii de vârf care domină piața mondială; iar la polul opus statele subdezvoltate economic din America Latină și Africa – republicile bananiere – dominate de regimuri totalitare.
Istorică – dezvoltarea parlamentarismului și asigurarea libertăților fundamentale cetățenești (libertatea muncii, de asociere, exprimare, libera inițiativă particulară) contribuie din plin la afirmarea capitalismului industrial (Anglia începând din 1215 și 1642, Franța după 1815, Peninsula Scandinavică după 1914, Japonia după 1945).
Statistică – există raporturi corelative între nivelul dezvoltării social-economice și regimurile poliarhice (bazate pe o conducere colectivă).
Cu toate acestea, teza din punct de vedere istoric rămâne discutabilă deoarece au existat regimuri totalitare ce au asigurat totuși o puternică dezvoltare economică indiferent de culoarea lor politică: regimul lui Hitler în Germania anilor 1933-1940 și regimul lui Stalin în URSS, din perioada 1922-1953.
Secțiunea a III-a. DELIMITAREA REGIMULUI POLITIC FAȚĂ DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT
Comparând elementele constitutive ale celor două concepte, respectiv forma de guvernământ și regimul politic, vom constata că o sferă mai largă de cuprindere prezintă regimul politic.
Dacă forma de guvernământ privește constituirea și organizarea autorităților statale și raporturile ce se nasc între acestea în procesul exercitării atribuțiilor, regimul politic desemnează ansamblul procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii, raporturile dintre componentele sistemului social politic și economic, reliefând totodată gradul de stabilire și garantare a drepturilor fundamentale cetățenești.
Deci forma de guvernământ se referă la autoritățile statale, la factorul de putere, pe când regimul politic înseamnă metode și mijloace, instituții și relații dintre acestea, obiective și forțe necesare pentru guvernarea societății.
În concluzie reținem că între forma de guvernământ și regimul politic există raportul de la parte la întreg.
„Fără îndoială că forma de guvernământ este și un element al formei de stat, acest din urmă concept înțeles în sens larg. Afirmăm aceasta întrucât unii autori au deosebit forma de stat de forma de guvernământ. De această dată, forma de stat era înțeleasă în sensul său strict, ca structură a puterii de stat”.20
Aceasta este singura interpretare, în opinia, care poate fi dată conceptului potrivit căruia forma de stat „vizează consistența puterii în care statul este titular”, în timp ce forma de guvernământ „este determinată de maniera în care sunt desemnați agenții puterii și modul în care o exercită”
20. I. Rusu – Forma de guvernământ, Lumina Lex, 1997, pg. 48-49
Capitolul al-II-lea
EVOLUȚIA REGIMULUI POLITIC ÎN ROMÂNIA
Pentru a evoca natura regimului politic și forma de guvernământ, dar și existența sau inexistența unei constituții pentru România, prof. A. Iorgovan face următoarea grupare, în ordine cronologică:
regimul regulamentar (1831-1858)
regimul convențional (1858-41864)
regimul statutar (1864-1866)
regimul monarhiei constituționale (1866-1922)
regimul constituțional liber (constituția 1923)
regimul de autoritate regală (constituția 1938)
regimul de autoritate militară (septembrie 1940-august 1944)
restaurația limitată (sept. 1944-decembrie 1947)
Republica I, comunistă (1947-decembrie 1989)
Republica a-II-a, revoluționară (decembrie 1989-decembrie 1991)
Republica a-III-a democratică (Constituția din 8 decembrie 1991)
În urma războiului ruso-turc (1828), țările române au fost ocupate de Rusia având statutul unor protectorate, iar regimul de ocupație militară a durat până în 1834. În urma Tratatului de la Adrianopol (1829 sept. 14) se stipulează autonomia principatelor, domnii fiind aleși pe viață iar pentru reorganizarea principatelor s-a numit câte o comisie pentru fiecare principat iar rezultatul lor a fost „Regulamentele organice”, care după părerea majorității doctrinarilor este prima constituție a românilor. Ea a introdus primele principii de drept constituțional din istoria românilor, inaugurând așa-zisul regim regulamentar . Menționăm în primul rând principiul separației puterilor în stat, înfăptuit prin limitarea prerogativelor domnului, prin înființarea Adunării Obștești care prezintă puncte comune cu regimul parlamentar al epocii, separarea veniturilor statului de cele ale domnului și gestiunea lor potrivit unui sistem de contabilitate publică. S-a realizat o clară distincție între noțiunea de stat și persoana domnului20. S-a consacrat un regim unitar pentru românii din cele două principate dar, din păcate, actul nu conține dispoziții referitoare la drepturile și libertățile cetățenești, în sensul consacrat de revoluția burgheză.
Un moment important în istoria dreptului constituțional român este redactarea proiectului de Constituție al lui Ion Câmpineanu, care este singurul proiect românesc de constituție, care a prevăzut făurirea unui stat democratic printr-o luptă de câștigare a libertății și independenței.
Dintre marile principii de ordin constituțional cuprinse în acest document reținem: separația puterilor, parlament reprezentativ, monarh pământean, egalitatea în drepturi, dreptul la autodeterminare, unitatea și independența românilor; caracterul tranzitoriu al Regulamentelor Organice, ca acte redactate în timpul unei ocupații militare, etc.
Prin faptul că a consacrat ideea unui monarh pământean și a preconizat votul universal putem spune că „acest proiect aparține celei mai frumoase galerii de programe și reforme constituționale”.
Regulamentele Organice au suferit o perioadă de suspendare în timpul Revoluției de la 1848, când au fost înlocuite cu documentele cu valoare de constituție „Dorințele partidei naționale” din Moldova și „Proclamația de la Islaz” (9/12 iunie 1948) din Țara Românească. În Transilvania trebuie amintită „Petiția națională de la Blaj” (4/16 mai 1848). Acest lucru a dus la un guvern provizoriu democratic dar și la o Constituție democratică ce reglementa o organizare politică pe baza regimului reprezentativ.
După înfrângerea revoluției și în urma Tratatului de la Balta Liman (1949), Regulamentele Organice au fost repuse în drepturi, iar regimul regulamentar s-a menținut până în 1856 când a fost înlocuit cu regimul convențional în urma Tratatului de pace de la Paris (1856). Prin aceasta încetează protectoratul rusesc iar principatele se pun sub garanția celor 7 puteri. Referitor la organizarea de stat, se menținea principiul separației puterilor astfel că puterea legislativă aparținea hospodarului21, Adunării elective și Comisiei Centrale de la Focșani, puterea
20. E. Cernea, E. Molcuț – Istoria statului și dreptului românesc, București, 1992, pg. 112
21. G. Vrabie – Op. cit., pg. 120
executivă revenea hospodarului, iar puterea judecătorească Înaltei Curți de Casație și Justiție cu sediul la Focșani.
Dar Convenția era plină de ezitări și contradicții. Astfel, cele două țări românești se vor numi „Principatele unite ale Moldovei și Țării Românești” dar, în fapt, aveau să capete o organizare separată, cu domni distincți, cu adunări legiuitoare și capitale distincte, iar în comun aveau doar Comisia Centrală și Curtea de Casație, ambele la Focșani.
Încălcând prevederile convenției prin politica faptului împlinit, partizanii unirii au realizat unirea principatelor prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al celor două principate. Deși inițial marile puteri s-au opus, ulterior ele au recunoscut acest lucru.
În urma măsurilor întreprinse de Al. I. Cuza, acesta a proclamat constituirea României și a anunțat unificarea guvernelor și a Adunărilor Elective, lucru înfăptuit în decembrie 1861 și ianuarie 1862.
Întâmpinând greutăți în realizarea reformelor sale, domnitorul, prin lovitura de stat din 2 mai 1864 desființează Adunarea electivă și supune plebiscitului „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, cunoscut sub denumirea de Statutul lui Cuza, și legea electorală.
Astfel regimul convențional ia sfârșit fiind înlocuit de regimul statutar. Prevederile statutului încredințau puterile statului domnului și reprezentanței naționale, care era bicamerală: Adunarea Ponderatoare. Puterea legiuitoare se exercita colectiv de domn și de cele două adunări. De asemenea este consacrată și independența legislativă față de Turcia. Domnul putea emite decrete fără consultarea parlamentului atunci când situația impunea acest lucru. Inițiativa legislativă aparținea doar domnului care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat iar proiectele de legi erau susținute în Adunarea Electivă de către miniștri. Autoritatea judecătorească se exercita de Înalta Curte de Casație.
Regimul statutar a durat până în 1866, când după abdicarea domnitorului Al. I. Cuza (februarie 1866), a fost înlocuit cu regimul monarhiei constituționale impus Constituția din 1806, votată la 29 iunie 1866 iar la 30 iunie 1866, M.S. Domnul Principatelor Unite Române, Carol I, depune jurământul pe constituție, pe care o sancționează și promulgă în aceeași zi.
În cadrul acestui regim locul central în viața de stat era deținut de domn, guvern și parlament. Fiind consacrat principiul separației puterilor, domnul nu mai putea cumula puterea executivă și legislativă, dar avea o serie de atribuții de natură să îi confere o poziție de autoritate în stat. Puterile regelui erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern-Sigmarigen. După proclamarea independenței de stat și după proclamarea regatului (1881) poziția regelui s-a consolidat și mai mult.
Domnul exercita puterea executivă, fiind ajutat de guvern. Acesta era numit de rege și avea o poziție preponderentă în raport cu parlamentul. Regele putea dizolva parlamentul și apoi numea un nou guvern care organiza noi alegeri.
Puterea judecătorească se exercita de curți și tribunale.
În privința drepturilor și libertăților fundamentale un rol important era acordat proprietății care era „sacră și inviolabilă” și „că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării ”. Constituția prevedea că aceste drepturi se exercitau doar de cetățenii români iar cetățenia nu poate fi acordată celor care nu erau de rit creștin. Această dispoziție a fost înlăturată în 1879 în urma Tratatului de la Berlin – care a recunoscut independența României dar cu condiția înlăturării acesteia.
Constituția a suferit modificări: în 1879 referitor la drepturile politice, în 1884 privitor la domn, presă, sistemul electoral și la pământurile rurale, în 1917 referitor la proprietate și la dreptul de vot care devine universal, în 1918 în urma desăvârșirii statului național unitar român22.
În anul 1923, a fost adoptată o nouă constituție ca urmare a marii uniri, a schimbării raportului de forțe între clasele sociale și a nevoii de asigurare a unui sistem avansat de drepturi și libertăți23. Astfel începe să funcționeze un nou regim politic – regimul constituțional liber.
Referindu-se la Constituția din 1923, Paul Negulescu arăta: „Constituția noastră admite principiul separației puterilor în stat, dar cu colaborațiune, puterile colaborează între ele pentru a asigura bunul mers al statului, așa puterea executivă avea atribuții legislative prin faptul că avea drept de inițiativă legislativă, de a coresponda cu parlamentul prin mesaje, de a sancționa legile, de a dizolva și
22. I. Muraru – op. cit., pg. 111
23. E. Cernea, E. Molcuț- op. cit., pg. 250
proroga”. Puterea legislativă influențează pe cea executivă prin votarea bugetului, prin controlul cheltuielilor făcute, dreptul la interpelare. Puterea judecătorească limitează puterea legislativă prin controlul constituționalității legilor sau prin dreptul de a cenzura legalitatea actelor puterii executive. Dar puterea executivă prin dreptul de grațiere și amnistie „atenuează consecințele unei condamnări prea grele”24.
Constituția arată că puterile emană de la națiune și se exercită astfel: cea legislativă de rege și reprezentanța națională, cea executivă de domn care era ajutat de guvern, iar puterea judecătorească aparținea Curții de Casație. Trebuie menționate dispozițiile art. 101 – care interzicea înființarea de tribunale extraordinare.
De asemenea erau prevăzute și drepturile și libertățile fundamentale: garantarea proprietății private, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, votul de vine universal și egal cu excepția femeilor și militarilor, dreptul la asociere, la petiționare, etc.
Printre inovațiile acestei constituții enumerăm: crearea Consiliului legislativ care formula proiectele de legi, controlul constituționalității legilor, naționalizarea bogățiilor subsolului și posibilitatea de a decreta starea de asediu în caz de pericol de stat.
În perioada anilor 1927-1930 a funcționat, conform prevederilor constituționale, instituția regenței25. În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunțării, proclamându-l moștenitor pe Mihai, fiul lui Carol al II-lea. Dar în anul 1930, în urma unor mașinațiuni politice, Carol a revenit în țară și s-a proclamat rege, consumându-se astfel restaurația.
În condițiile istorice concrete anului 1938, regele Carol alII-lea instaura, la 10 februarie 1938, dictatura personală și prin Constituția din 28 feb. 1938 introducea regimul de autoritate regală.
Deși stabilește că puterea emană de la națiune, Constituția le concentrează în mâinile regelui, care este declarat „capul statului”.
Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanța națională, el având inițiativa legislativă, inițiativa revizuirii Constituției.
24. G. Vrabie – op. cit., pg. 120
25. E. Molcuț, E. Cernea- op. cit., pg 253
El sancționează și promulgă legile, sancțiunea regală fiind condiția de valabilitate a legii. Putea emite decrete-legi în orice domeniu, cât timp adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolva adunările, declara război și încheia pace.
Puterea executivă aparținea regelui, care era inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniștrilor, care erau obligați a contrasemna actele de stat ale regelui.
În ceea ce privește votul universal, acesta este înlocuit cu sistemul colegiilor de profesiuni.
În anul 1938 regele desființează partidele politice, iar prin dictatul de la Viena (30.09.1940) România pierde nordul Transilvaniei determinând abdicarea regelui (septembrie 1940). Constituția este suspendată, corpurile legiuitoare se dizolvă, se reduc puterile regelui și este investit cu puteri depline președintele Consiliului de miniștri, generalul I. Antonescu care a introdus regimul de autoritate militară. Astfel la 14 septembrie 1940 prin Decretul Regal 3151, România este decretată „stat național legionar”. Acest decret a fost „baza constituantă” a țării timp de 4 ani.
Din septembrie 1944 până în decembrie 1947 are loc restaurația limitată. Astfel, Înaltul Decret Regal 1626/31.09.1944 pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele constituțiunii din 1866 și cu modificările Constituțiunii din 29 martie 1923, semnat de Regele Mihai I, practic repune în vigoare Constituția din 1923.
Acest decret arăta că drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituția din 1923. Puterile statului se exercită la fel ca înainte de 1938 cu excepția celor privitoare la puterea legislativă și judecătorească. Reprezentanța Națională va fi reorganizată în urma unui decret al Consiliului de Miniștri, iar până la această dată puterea legislativă se exercită de rege, la propunerea Consiliului de Miniștri. Deși decretul menține monarhia, prin aceste dispoziții transformă Consiliul de Miniștri într-un organ suprem de stat.
Decretul a menținut desființarea instituției juriului și a statornicit că o lege specială va crea consecințele în care magistrații sunt inamovibili.
Prin Legea 363 din 30 decembrie 194726 , pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română, începe – după cum arăta prof. A. Iorgovan – Republica I, comunistă. Regimul comunist s-a bazat pe Constituțiile din 13 aprilie
26. A. Iorgovan – op. cit., pg. 119
1948, 24 septembrie 1952 și 21 august 1965. Ultima a consfințit denumirea Republica Socialistă România și a fost modificată printr-un număr de 10 legi până la 22 decembrie 1989.
Acest regim s-a caracterizat prin următoarele aspecte:
forța politică conducătoare era Partidul Comunist Român
clauza atașamentului la programul partidului
rezultatul alegerilor era sistematic prestabilit
Marea Adunare Națională legifera dar dreptul de inițiativă legislativă revenea C.C. al P.C.R. și Consiliului Național al F.D.U.S.
Între sesiunile MAN, dreptul de a emite decrete legi revenea Consiliului de Stat, al cărui președinte era șeful statului și secretar general al P.C.R.
Președintele era ales de MAN la propunerea CC și Consiliului Național
Constituția nu prevedea posibilitatea suspendării sau revocării din funcție a președintelui. Atribuțiile acestuia erau foarte largi: prezida Consiliul de Miniștri și Consiliul de Stat; stabilea măsurile asupra cărora urma să se organizeze referendumul; numea și revoca membrii guvernului, încheia tratatele, declara starea de necesitate, era comandantul suprem al forțelor armate.
Deci, putem observa o „confuziune” a puterilor fără precedent în întreaga istorie constituțională a statului român27.
Republica I, comunistă a durat până la Revoluția din decembrie 1989 când a fost înlocuită cu „Republica aII-a revoluționarâ”28. Astfel prin Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Adunării Naționale di 22 decembrie 198929, act cu caracter constituțional, abrogă dispozițiile Constituției din 1965 cu privire la structurile de putere ale vechiului regim și stabilește sarcina elaborării unei noi Constituții. Acest act politico-juridic, decretele-legi ori legile ulterioare cu caracter constituțional adoptate de Parlament la 20 mai 1990, precum și dispozițiile ce au mai putut fi ținute în vigoare ale Constituției din 1965 au format „edificiul constituțional” al României până la intrarea în vigoare a Noii constituții (8 decembrie 1991) care a înlocuit Republica a II-a revoluționară cu Republica a-III-a democratică.
27. I. Deleanu – op. cit., pg. 47
28. A. Iorgovan – op. cit., pg. 119
29. I. Rusu – op. cit., pg. 51-52
Prin Decretul lege 2/27 decembrie 1989 s-a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale ca organ suprem al puterii de stat. Programul acestui guvernământ provizoriu a răspuns cerințelor societății: abandonarea rolului conducător al unui singur partid, organizarea de alegeri libere, alegerea conducătorilor pentru maxim două mandate.
Consiliul Frontului Salvării Naționale avea și atribuții legislative pentru că erau suspendate Constituția și multe legi importante. Astfel, el a putut emite decrete-legi , prin care s-au aprobat competența Guvernului, numirea președintelui Curții Supreme de Justiție și Procurorului general, ratificarea tratatelor internaționale, aprobarea bugetului de stat.
Președintele Consiliului era și șeful statului. Sistemul pluralismului politic s-a asigurat prin Decretul-lege 8/1989: „Înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești”. Decretul-lege 92/14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și președintelui României, a fost considerat o lege electorală dar și o miniconstituție. Ca lege electorală reglementa modalitatea alegerilor pentru Parlament și Președinte, iar ca „miniconstituție” reliefa principiile exercitării, structurile și funcțiile Parlamentului, adoptarea Constituției în 18 luni, atribuțiile Președintelui României.
Această stare de fapt a durat până la adoptarea Constituției din 1991 care marchează începutul Republicii a-III-a democratice, caracterizată printr-un regim politic de tip parlamentar.
PARTEA a-II-a
REGIMUL POLITIC ROMÂNESC POTRIVIT
CONSTITUȚIEI DIN 1991
Capitolul I:
REPERE ESENȚIALE ALE REGIMULUI POLITIC
ROMÂNESC
Secțiunea I: Raporturile dintre stat, națiune și popor
Caracteristica fundamentală a statutului este aceea de conducere, de comandă, de exercitare a puterii, deci se bazează pe diferențiere socială între guvernați și guvernanți.
Perspectiva politică analizează statul ca sumă a trei elemente teritoriul, populația și suveranitatea. Deci statul este o entitate abstractă, prin care este organizată puterea și reprezintă ansamblul organelor prin care națiunea își exercită puterea.
Referitor la esența statutului s-au manifestat două idei și anume: statul ar fi instrument al forței de constrângere pentru asigurarea și executarea normelor juridice și a doua idee, a voluntarismului prin care statul apare ca rezultat al acordului dintre guvernați și guvernanți, adică al pactului social pentru realizarea „Binelui comun”.
În ceea ce privește națiunea, ea nu se confundă cu populația unei țări. Națiunea este „cartea de identitate a poporului și statului român, iar populația este totdeauna eterogenă și fluctuantă”. Ea este o „realitate complexă și, totodată, produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viață, de tradiții și idealuri, dar mai ales trecutul istoric și voința de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul național este cel mai puternic ferment al coliziunii statului și al permanenței lui”30.
Valorificând tocmai complexitatea termenului de națiune, legiuitorul constituant a statuat în art. 1 din legea fundamentală că „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, iar în art. 8 alin. 2 partidele politice contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, iar potrivit art. 66 „În exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului. Orice mandat imperativ este nul.”
Formulările legiuitorului constituant a îmbinat trăsăturile celor două concepții privind „suveranitatea populară” și „suveranitatea națională” specifice democrației reprezentative, pentru a diminua unele neajunsuri ale acestora.
Prima teorie are la bază contractul social prin care titularul suveranității, al puterii este poporul, dar pentru că puterea nu poate fi exercitată în același timp de toți locuitorii, aceștia o transmit reprezentanților. Suntem astfel în prezența unui mandat imperativ potrivit căruia suveranitatea se manifestă doar prin voința celor reprezentați, care au mandatat pe guvernanți să le exprime voința.
Contrar acestei teorii, teoria suveranității naționale arată că suveranitatea aparține națiunii iar guvernanții acționează în baza unui mandat reprezentativ, adică sunt reprezentanții generali ai națiunii, ei nefiind simpli traducători ai voinței generale, ba chiar o creează”.
Concilierea celor două teorii a dus la formularea unor texte constituționale astfel:
suveranitatea este națională pentru că e exercitată de statul român care este un stat național și suveran;
suveranitatea se exercită prin organele reprezentative (Parlament, Guvern) dar pentru ca ea să nu fie „confiscată”, aparține poporului român;
prin exercitarea suveranității prin mandat, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului;
suveranitatea se exercită și prin referendum, deci alegătorii (poporul) votează desemnând pe reprezentanți, dar se pronunță și asupra unor probleme de interes național;
30. I. Rusu – op. cit., pg. 88-89
parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, întărind încă o dată faptul că suveranitatea națională aparține poporului.
Secțiunea a-II-a: Grupurile de interese și sindicatele
Grupurile de interese sunt colectivități ce apără interesele membrilor acestora acționând asupra puterii ori a partidelor politice31.
Ele se deosebesc de grupurile de presiune mai ales prin mijloacele și modalitățile prin care acționează asupra puterii.
În funcție de scopul lor grupurile de interese se împart în grupuri ce urmăresc dobândirea sau conservarea avantajelor materiale și grupuri ce promovează interese morale ori apărarea unor interese obștești.
Din prima categorie fac parte organizațiile profesionale, asociațiile veteranilor, revoluționarilor, etc. Dar locul important aparține sindicatelor, organizații ce se constituie și își desfășoară activitatea pentru apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor acestora. Uneori sindicatele nu s-au limitat doar la revendicări economice ci s-au manifestat ca grupuri de presiune, acționând cu violență și încălcând ordinea de drept. Este cazul mineriadei din septembrie 1991 ce a dus la demisia guvernului și a acțiunii minerilor din februarie 1999 calificată de unii specialiști ca încercare de lovitură de stat.
Pericolul care urmărește mișcarea sindicală este determinat de ancorarea ei „la căruța unui partid politic”, fapt demonstrat de tendința de politizare a sindicatelor care a început și în România. Modalitățile de manifestare a sindicatelor pot fi deschise (informarea factorilor de decizie, propaganda prin mass media, greve, demonstrații) și oculte (contacte personale cu factori de decizie, șantaj, corupție, clientelă politică).
Mult mai benefică este existența grupurilor ce promovează moralitatea și îmbină acțiunile lor cu interesele diferitelor categorii sociale și chiar ajută la concilierea unor diferende dintre putere și aceste categorii sociale. Dar riscul
acestora este de a nu fi aservite unei minorități sau intereselor de clan.
31. I. Deleanu – op. cit., pg. 218-220, vol I
Din categoria acestor grupuri de presiune cea mai importantă este „Alianța civică” care, pe cale democratică a impus și propulsat pe scena politică pe președintele Emil Constantinescu.
Secțiunea a-III-a: Intelectualii, tineretul și rolul lor în regimul politic
Despre rolul intelectualității în orice societate care se vrea democratică nu trebuie insistat. Se știe că orice regim totalitar, indiferent de culoarea lui, anihilează orice posibilitate de manifestare a intelectualilor care ar putea să-i devină adversă în conducerea dictatorială.
După Revoluția din 1989 se părea că, în sfârșit intelectualitatea își va ocupa locul ce-l merită în ansamblul social. Din păcate, aceștia nu au fost promovați în structurile de decizie, iar în puținele cazuri nu au reușit să determine schimbări radicale.
Tactica „dezbină și cucerește” folosită de neocomuniști după 1989, a reușit cel mai bine în cazul intelectualilor care sunt mai puțin abili decât politicienii să depășească conflictele de idei și să ajungă la compromisul necesar satisfacerii interesului comun. Din păcate intelectualii nu au putut rezolva complexele probleme cu care se confruntă societatea românească în prelungita tranziție spre economia de piață. Câteva încercări de atragere a intelectualității în fundamentarea unor programe nu s-au finalizat, ele manifestându-se mai mult pentru spirit propagandistic în favoarea puterii.
Regimurile democratice occidentale care domină viața și economia mondială își au izvorul succesului și stabilității economice tocmai în acordarea locului de frunte intelectualității, sprijinirii și încurajării tineretului în cercetare. Se știe că în ultimii 20 de ani, olimpicii români sunt în topul întrecerilor internaționale, însă medaliile și titlurile lor i-au lăsat indiferenți pe guvernanții români. Abia în 1999, când medaliații români la matematică, fizică sau chimie au declarat că preferă să-și continue studiile și cercetarea în SUA sau vestul Europei, s-au trezit și guvernanții României. „Se pune, astfel, fireasca întrebare: ce au făcut până acum armata de funcționari ai ministerelor de resort, cum justifică activitatea pentru care au fost plătiți, ce studii și planuri au făcut ?”32.
Secțiunea a-IV-a: Mass-media și rolul ei
Tot mai mulți cercetători apreciază că a patra putere în stat este mass-media. Forța ei este determinată de impactul pe care îl are informația asupra membrilor societății, mai ales dacă formează deja o concepție sau chiar influențează-manipulează opțiunile cetățenești.
Pentru atingerea scopului și reflectarea realității sociale, fiecare slujitor al acestei arte trebuie să-i respecte principiile deontologice. În acest sens trebuiesc menționate dispozițiile Rezoluției 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, referitoare la libertatea presei.
În primul rând, profesia de ziarist implică drepturi și obligații, libertăți și responsabilități. În afara celor legale, jurnaliștii au și o răspundere morală față de cetățeni și societate, mai ales în momentul actual când informația și comunicarea au un rol determinant în formarea atitudinii individuale privind evoluția societății33.
Desigur că rezoluția 1003 are în vedere prevederile art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului privind libertatea de exprimare. Potrivit art. 10 din Convenție „orice persoană are dreptul la opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.” Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Exercitarea acestui drept ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau drepturilor
32. I. Rusu – op. cit., pg. 98-99
33. I. Rusu -op. cit., pg. 100-102
altuia, pentru a împiedica divulgarea unor informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Libertatea de exprimare poate veni în conflict cu anumite interese colective ori individuale. Problema este găsirea măsurii echilibrului ce trebuie să existe între
exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția intereselor sociale și a drepturilor individuale.
Privind în special presa, libertatea de exprimare presupune inexistența oricărui sistem de autorizare sau cenzură. Dar libertatea presupunea responsabilitate, adică libertate în anumite limite, care se referă la protecția unor valori sociale, a drepturilor și reputației altora.
Analizând modul cum mijloacele mass-media din România și-au înțeles menirea lor și au interpretat libertatea de exprimare, trebuie să recunoaștem că s-au manifestat două tendințe. Una pozitivă, în sensul că s-au redat corect datele și informațiile despre fapte și evenimente, dovedind profesionalism și deontologie. Tendința negativă a cuprins pe cei ce au renunțat la deontologia profesiei și au prezentat deformat realitatea faptelor pentru atingerea scopurilor înguste, mărunte sau subjugate politic. În mod cert, mai devreme sau mai târziu, societatea i-a sancționat prin dezinteresul față de aceștia.
Secțiunea a-V-a: Partidele politice și rolul acestora
Noțiune și rol
În ceea ce privește conceptul de partid politic, în literatura de specialitate s-au emis mai multe păreri.
Astfel, partidul este o „reuniune de mici grupuri diseminate prin țară și legate prin instituții coordonatoare”34, sau desemnează „o organizație stabilă, vizând cucerirea și exercitarea puterii, contând în acest scop pe sprijin popular”35.
Vizând cucerirea și exercitarea puterii, partidul se distinge față de grupul de presiune sau interese care urmăresc doar să influențeze puterea pentru a-și apăra ori consolida interesele lor.
34. M. Duverger – „Les partis politiques”, pg. 34
35. G. Burdeau – Traite de science politique, pg. 268
Într-o altă concepție, partidul politic este constituit dintr-un „grup de indivizi profesând aceeași viață politică și încercând să cucerească sau să influențeze puterea”.
Din aceste definiții se reliefează următoarele trăsături specifice partidului politic:
organizarea politică relativ durabilă
structură ierarhizată care cuprinde nu doar conducători ci și militanți, aderenți sau simpatizanți, în campanie toți aceștia influențând electoratul.
Program ideologic fundamentat pe o doctrină proprie
Obiectivul său este cucerirea, păstrarea sau cel puțin influențarea puterii.
Majoritatea ideologilor și politologilor afirmă că pluralismul politic constituie condiția funcționării „mașinii constituționale” a oricărui stat democratic.
Pluralismul politic implică așadar competiția pentru exercitarea puterii și deci legalitatea opoziției, întrucât nu toate partidele pot fi la guvernare deodată. Oricum, partidele influențează regimul politic. Dacă un partid unic domină se transformă într-un regim totalitar, iar dacă societatea adoptă un regim politic pluralist desigur că suntem în prezența unui regim democratic și constituțional.
În acest sens, Constituția din 1991 în art. 8 proclamă pluralismul în societatea românească, este o condiție și o garanție a democrației constituționale, partidele politice constituindu-se și desfășurându-și activitatea în condițiile legii. Ele contribuie la definirea și exprimarea voinței politice a cetățenilor, respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației.
Legea 27/1996 ce reglementează statutul partidelor politice stipulează în art. 1 că partidele îndeplinesc o misiune publică garantată de constituție. Art. 2 precizează că în activitatea lor, partidele politice promovează valorile și interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetățenilor și încurajează participarea acestora la viața publică, influențează formarea opiniei publice. Această lege reia prevederile Constituției din art. 30, dispunând că sunt interzise partidele care prin statut, programe și propagandă, militează împotriva pluralismului politic, la principiile statului de drept ori a suveranității, integrității sau independenței României.
Potrivit art. 144 lit. I din Constituție, Curtea Constituțională hotărăște asupra contestațiilor privind constituționalitatea unui partid politic.
De asemenea , partidelor politice le este interzisă organizarea de activități militare sau paramilitare.
Respectând libertatea persoanei, legea partidelor politice arată că un cetățean nu poate fi constrâns să facă parte sau nu dintr-un partid.
Legea reglementează organizarea partidelor politice pe criteriul administrativ teritorial iar denumirile, însemnele și semnele electorale ale acestora nu pot reproduce sau combina simbolurile naționale ale statului român, ale altor state, organisme internaționale sau cultelor religioase. Din păcate, un partid politic folosește culorile drapelului tricolor.
Pentru asigurarea rolului lor, printre sursele de finanțare ale partidelor se numără și subvențiile de la bugetul de stat, conform legii bugetare. Ele pot primi donații, dar este obligatoriu verificare și înregistrarea identității donatorului. Sunt interzise donațiile de bunuri materiale sau sume de bani făcute cu scopul de a obține un avantaj economic sau politic. De asemenea, nu se pot primi donații de la instituții publice, regii autonome, societăți comerciale și bancare cu capital de stat, partidele politice neputând desfășura activități specifice societăților comerciale, cu excepția celor prevăzute expres în legea partidelor politice.
Considerații privind doctrinele principalelor partide politice
Referitor la orientarea doctrinară a partidelor politice din România, pluralismul politic a permis îmbr0țișarea principalelor doctrine politice. Astfel în România sunt îmbrățișate următoarele doctrine: creștin democrată, liberală, social democratică și naționalismul.
Democrația creștină s-a conturat ulterior liberalismului ori social-democrației, mai ales după cel de-al doilea război mondial. Ca doctrină, într-o accepțiune foarte largă creștin-democrația așează principiile dreptății sociale și solidarității sub influența filosofiei și eticii creștine. Principalele sale repere sunt: întărirea autorității puterii dar și apărarea autorității spirituale, asigurarea echilibrului dintre interesul național și alianțele externe, coroborarea raporturilor dintre autoritățile centrale și locale pentru rezolvarea problemelor guvernării.
Aceste repere urmăresc satisfacerea unor valori aparent contradictorii, cum ar fi: proprietatea și munca, familia și statul, naționalismul și ecumenismul, disciplina și libertatea, egalitatea morală și inegalitatea socială36.
Considerată de centru, această doctrină se manifestă printr-o politică de stânga cu alegători de dreapta, principiul solidarității sociale și economice împletindu-se cu principiul subsidiarității.
Creștin –democrația a fost îmbrățișată de PNȚCD și afirmată în doctrina sa: democrație autentică, morală creștină, dreptate socială și patriotism luminat.
Doctrina liberală apare în Anglia sec. XVII pentru a motiva necesitatea separației puterilor în stat și protejarea vieții și libertății dar mai ales a proprietății indivizilor. Proprietatea privată este baza economiei iar cheia dezvoltării este libera concurență.
Liberalismul recunoaște și inegalitatea socială datorate pieței libere. Dar pentru a preveni abuzul unora față de majoritate, liberalismul a trebuit să recunoască necesitatea unei coerciții, unui control al statului, realizat prin funcțiile legislative și polițienești.
Promotor al doctrinei liberale, PNL a trebuit să facă față economiei precare a României, nerezolvarea cazurilor de restructurare ducând la întârzierea privatizării. Fuziunea PNL cu Partidul Liberal la 04.07.1998 a urmărit întărirea partidului și creșterea importanței lui în CDR. Liberalii au propus modificarea Constituției, privind: consacrarea expresă a principiului separației puterilor, separarea componențelor celor două camere ale Parlamentului, restrângerea imunității parlamentare și simplificarea procedurii de ridicare a acesteia, garantarea dreptului de proprietate privată și a exercitării sale, instituirea incompatibilității deținerii simultane a mai multor funcții ce implică autoritatea, clarificarea condițiilor de emitere a ordonanțelor de guvern.
Social-democrația sau socialismul tradițional s-a afirmat în a doua jumătate a sec. XIX ca reacție la expansiunea sistemului capitalist sălbatic.
În comparație cu liberalismul, social-democrația nu separă riguros sfera
36. I. Rusu – op. cit., pg. 112-113
politică și interesele statale de individ, așează la baza funcționării ei imbricarea echilibrată a acestora și necesitatea intervenției puterii statale prin mijloace economico-financiare în derularea proceselor economice.
Social-democrația menține rolul statului în economia de piață prin intervenția în sistemul taxelor și impozitelor, planificarea și dezvoltarea investițiilor, controlul prețurilor pentru realizarea protecției sociale și controlul nivelului șomajului.
Guvernările social-democrate au avut succes pentru că au asigurat coexistența puterii majorității cu interesele minorității. Această doctrină rezervă statului rolul de arbitru în societatea civilă pentru realizarea unui consens între partenerii sociali.
În România această doctrină este îmbrățișată de următoarele partide: PD, PDSR, PSDR și Alianța pentru România.
După pierderea alegerilor din 1996 PDSR a căutat să-și lărgească tematica abordărilor electorale și prin Programul anticriză, din martie 1999, își propunea: stoparea degradării situației economico-sociale, relansarea economiei și creșterea puterii de cumpărare a populației. Acesta și-a schimbat atitudinea față de întreprinzători și proprietari fiind de acord cu restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de despăgubiri foștilor proprietari.
Formațiunea de centru stânga ApR așează centrul de greutate al programului economic pe capitalul autohton și întreprinderile mici și mijlocii, susține că agricultura este „placa turnantă a economiei românești”. ApR propune reforma instituționalizată prin reducerea numărului de parlamentari, o singură cameră și vot uninominal. Aceasta ar însemna că Parlamentul să legifereze, Guvernul să aplice legea și nu să legifereze, iar justiția să dea sentințe definitive în slujba dreptății cetățeanului.
Naționalismul a apărut și a continuat să se afirme în sec. XIX, odată cu formarea primelor națiuni moderne și consolidarea statelor naționale.
Dezvoltarea și industrializarea a stat la baza afirmării naționale a unui popor, a demnității și valorilor sale. Exacerbarea sentimentului național prin intoleranță sau agresivitate duce naționalismul spre catalogare ca o mișcare extremistă ce încalcă valorile sociale.
Naționalismul scoate indivizii din comunitățile profesionale, politice, morale în care trăiesc și le recunoaște o singură comunitate, cea etnică, postulată ca un destin. El abate atenția de la nevoia de performanțe profesionale, instituționale, morale spre sterila și demagogica exaltare a apartenenței etnice și joacă rolul diversiunii sistematice.
Partidele politice ce au aderat la naționalism sunt: Partidul România Mare, Uniunea Forțelor de Dreapta, Partidul Național Român, Partidul Unității Naționale Române,
În raportul președintelui PRM se arată că partidul dorește intrarea într-o „normalitate a concordiei naționale, a respectului față de valori, a redării bucuriei de a trăi”. Programul său vizează: „realizarea capitalismului popular, revenirea României pe piața mondială de valori, încurajarea capitalului autohton, păstrarea dominației statului în domenii strategice, instaurarea Dictaturii legii.”37
Platforma de guvernare a UFD, intitulată „România fiecărui român” arată că „dacă în următorii 10-15 ani România va rămâne în afara ariilor de globalizare și integrare economică, șansele de păstrare a actualelor granițe economice sunt minime”. Se propune modernizarea României prin restructurarea din temelii a clasei politice și a sistemului economic – „un hibrid al economiei de piață caracterizate prin relații de clientelism politic și o preponderență a economiei subterane”.
Partidul PNR se definește ca fiind de centru și promovează o politică economică liberală și are orientare națională. Programul partidului, numit „Apelul PNR către toți românii din țară și din lume”, din octombrie 1999, cuprinde un mobilizator îndemn către români de a da un chip și o nouă misiune Naționalismului Românesc
37. I Rusu – idem, pg. 121-123
Capitolul al-II-lea:
RAPORTURILE DINTRE COMPONENTELE SISTEMULUI STATAL
Secțiunea I: Raporturile dintre Parlament și Președintele României
Adresarea de mesaje Parlamentului
Pentru ca președintele să fie un bun mediator între autoritățile statale, precum și între stat și societate legea fundamentală reglementează metode și mijloace în acest scop.
Conform art. 88, președintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii. În ceea ce privește conținutul mesajului, acesta rămâne la aprecierea Președintelui, legea fundamentală folosind o terminologie generală prin sintagma „principalele probleme politice ale națiunii”. Dar ele trebuie să se refere la aspecte ce pot fi soluționate de Parlament sau pot fi rezolvate prin implicarea acestuia (controlul parlamentar asupra activității Guvernului).
Forma ca și conținutul mesajului, este stabilită de șeful statutului. Credem că prezentarea directă de către Președinte arată importanța pe care o acordă momentului politic și ar impune o atitudine corespunzătoare din partea Parlamentului. Uneori mesajul poate fi citit de un consilier prezidențial sau trimis pe cale oficială sub forma unei scrisori publice.
Referitor la natura juridică a mesajului Președintelui, pentru elucidarea divergențelor apărute între opiniile grupurilor parlamentare, Curtea Constituțională a adoptat decizia prin care arată că mesajul este „mijlocul prin care Președintele comunică Parlamentului opiniile sale referitoare la problemele politice ale națiunii”.38 Pentru aceasta, instanța constituțională a avut în vedere că potrivit art.
38. Decizia 87/1994 a Curții Constituționale în MOf 292/14.X.1994
99, doar decretele Președintelui se contrasemnează, consecința fiind că mesajul este un act exclusiv și unilateral al Președintelui și nu produce efectele unui decret.
S-a reținut de Curtea Constituțională că Președintele nu poate participa la o dezbatere parlamentară, aceasta însemnând „să-și angajeze răspunderea politică, fiind contrar poziției sale constituționale de reprezentant al națiunii și l-ar situa într-o poziție similară Guvernului care răspunde politic potrivit art. 108 alin. 1 din Constituție.
Primirea mesajului de Parlament este și un mod de a colabora al celor două autorități statale, alese prin vot universal, direct, aspect specific regimului nostru parlamentar.
Convocarea Parlamentului
În art. 60 alin. 3 se arată că Parlamentul nou ales se întrunește, la convocarea Președintelui, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Convocarea nu aduce atingere autonomiei Parlamentului și supremației sale în regimul nostru politic ca „organ reprezentativ suprem” ci se datorează faptului că mandatul Președintelui Camerelor expirase.39
Convocarea în sesiune extraordinară are loc, conform art. 63 din legea fundamentală, la cererea Președintelui, a Biroului permanent al fiecărei camere ori a cel puțin 1/3 din numărul deputaților sau al senatorilor.
Convocarea de drept, nu este precizată ca atare, dar interpretând dispozițiile constituționale, rezultă cert această soluție.
Astfel, potrivit art. 92 alin. 2, dacă Președintele declară mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate fără aprobarea Parlamentului, este obligat să supună această măsură aprobării acestuia în maxim 5 zile de la adoptare. Dacă Președintele instituie starea de asediu sau de urgență, trebuie să solicite încuviințarea Parlamentului în cel mult 5 zile. În cazul când ia măsuri pentru a respinge o agresiune armată împotriva țării, trebuie să le aducă imediat la cunoștință Parlamentului printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu este în sesiune, el se convoacă de drept și funcționează pe toată durata acestor situații.
39. I. Rusu – Drept constituțional și instituții politice, Ed. Cerna, 1999, pg. 144-145
Conform art. 62 lit. d și e, declararea stării de război, suspendarea sau încetarea ostilităților militare sunt de competența exclusivă a Parlamentului întrunit în cele două camere.
Dizolvarea Parlamentului
Față de regimurile prezidențiale și cele de „adunare” care nu prevăd această prerogativă în regimurile parlamentare Președintele poate dizolva Parlamentul. Constituția a restrâns însă această atribuție a Președintelui României doar în cazurile când trebuie format un nou guvern, fie după alegerile parlamentare sau în urma exprimării unui vot de neîncredere în guvernul existent. Potrivit art. 89, după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare Președintele poate dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de investitură. Deci Președintele nu este obligat, ci el poate dizolva Parlamentul. S-a lăsat astfel posibilitatea ca șeful statului să-și dovedească astfel calitățile de negociator și mediator pentru ca autoritățile statale să funcționeze normal. Această măsură este în același timp și recunoașterea eșecului demersurilor și a divizării intereselor politice și a neputinței partidelor de a ajunge la un consens.
Prevederea că dizolvarea se poate face odată pe an are în vedere dificultățile în organizarea alegerilor și scăderea interesului electoratului pentru ele.
Din rațiuni de suveranitate și siguranță națională, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui și nici în timpul stării de asediu sau urgență. În maxim 3 luni după dizolvare se organizează alegeri iar după alte 3 luni se face investirea guvernului nou. Dacă nu s-ar reuși aceasta și ar înceta și mandatul Președintelui, am fi într-un blocaj constituțional: vacanța funcției prezidențiale, lipsa unui guvern care să aibă încrederea Parlamentului și un guvern provizoriu nelegitim.
Promulgarea legii
După votare, orice lege este înaintată șefului statului pentru promulgare . Potrivit art. 77 alin. 1, promulgarea se face în maxim 20 de zile de la primire. Deci promulgarea constituie o parte obligatorie a procedurii de elaborare și adoptare a legii, grăitoare în acest sens fiind și prevederile art. 58 „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”.
Termenul de 20 de zile pentru promulgare este un termen de decădere, pentru că după împlinirea lui legea intră în vigoare chiar nepromulgată și Președintele nu mai poate cere reexaminarea legii și nici să se pronunțe Curtea Constituțională asupra constituționalității ei.
Președintele poate cere o singură dată Parlamentului să reexamineze legea înainte de promulgare. Mesajul prin care se cere aceasta se adresează camerei ce a adoptat prima legea, iar dacă legea a fost adoptată în ședință comună atunci și obiecțiile Președintelui se dezbat în ședință comună a camerelor.
Suspendarea din funcție a Președintelui
Reliefând o trăsătură a regimului parlamentar, art. 95 dispune că în cazul săvârșirii unor fapte grave ce încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității parlamentarilor, după consultarea Curții Constituționale.
Parcurgând textul constituțional, constatăm următoarele condiții:
Președintele să fi săvârșit fapte grave ce încalcă constituția, adică neexercitând atribuțiile constituționale a produs evenimente negative în viața politico-socială și economică a statului.
Suspendarea este facultativă nu obligatorie;
Propunerea de suspendare să fie inițiată de minim 1/3 din numărul deputaților și senatorilor;
Propunerea să fie motivată și adusă neîntârziat la cunoștința Președintelui pentru ca acesta să-și pregătească apărarea;
Președintele poate da Parlamentului explicații în această privință, asigurându-se astfel dreptul la apărare.
Pentru aprecierea gravității faptelor, este obligatoriu consultarea Curții Constituționale care se pronunță asupra propunerii de suspendare. Chiar dacă avizul Curții este consultativ, în calitate de autoritate ce garantează supremația Constituției și a independenței față de alte puteri, aceasta va analiza obiectiv cererea pentru formarea unei opinii corecte;
Propunerea se dezbate în ședință comună a celor două camere;
Dacă propunerea este aprobată cu votul majorității parlamentarilor, Președintele este suspendat din funcție.
Consultarea Parlamentului pentru organizarea referendumului
Democrația semidirectă consacrată prin art. 2 alin. 1 este rezultatul îmbinării democrației reprezentative cu cea directă. Ultima implică folosirea de mijloace prin care se manifestă voința poporului. Unul dintre ele este referendumul.
Astfel, conform art. 50, Președintele, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național, ce ar putea apărea la un moment dat.
Pentru ca Președintele să nu abuzeze de acest drept, legiuitorul constituant a impus condiția ca organizarea referendumului să fie precedată de consultarea Parlamentului. Prin aceasta se reliefează o trăsătură dominantă a regimului parlamentar, adică echilibrul puterilor.
Față de această situație când este facultativ, referendumul poate fi și obligatoriu, potrivit art. 147 alin. 3 privind modificarea Constituției.
Exigențele organizării referendumului trebuiesc privite și prin reglementările art. 144 lit. g din Constituție, potrivit cărora, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii de organizare și desfășurare a referendumului și confirmă rezultatul acestuia.40
40. I. Rusu – Regimul politic românesc, editura Bren, 2000, pg. 140
Secțiunea a-II-a: Raporturile dintre parlament și guvern
Acordarea votului de încredere
Art. 102 alin. 1 din legea fundamentală prevede că „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim ministru, în urma consultării partidului ce are majoritatea absolută în Parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Candidatul pentru șefia Guvernului va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Dacă în acest termen nu se reușește stabilirea, întocmirea programului și a întregii liste a Guvernului, Președintele va începe noi consultări pentru desemnarea altui candidat.
Programul și lista guvernului se dezbat de Camera Deputaților și Senat în ședință comună, acordându-se încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor. Dacă nu se întrunește acest cvorum Președintele va desemna un nou candidat sau va reface programul politic al Guvernului. Deci rolul hotărâtor îl are Parlamentul, iar Președintele va respecta decizia lui.
Dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a două solicitări de investitură, Președintele poate dizolva Parlamentul.
Retragerea de către Parlament a încrederii acordate Guvernului
Legea fundamentală dispune în art. 112 alin. 2 că „Senatul și Camera Deputaților, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității parlamentarilor. Dacă se întrunește această majoritate, moțiunea de cenzură este admisă iar guvernul este considerat demis. Acest guvern va îndeplini doar actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membri noului Guvern. Reglementarea constituțională a urmărit asigurarea conducerii generale a administrației publice
Angajarea răspunderii guvernului
Acest procedeu este reglementat de art. 113 care în alin. 1 dispune „Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege.
Dacă o moțiune de cenzură, depusă în termen de trei zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, este votată conform art. 112, guvernul este demis.
Dacă guvernul nu este demis, proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.
Acest fenomen apare tocmai datorită nefuncționării Parlamentului referitor la procesul legislativ iar Guvernul este nevoit să recurgă la această modalitate datorită vidului legislativ.
Informarea Parlamentului de către Guvern
Potrivit art. 110 „Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar a activității lor sunt obligate să prezinte informații și documente cerute de camere sau de comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie.
Dacă informațiile sau documentele privesc secrete de stat, dezbaterile au loc în ședințe secrete iar documentele sunt restituite după consultare.
Participarea membrilor guvernului este permisă la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie.
Controlul exercitat prin întrebări și interpelări
Articolul 111, instituie obligația pentru membrii guvernului de a răspunde la întrebările sau interpelările formulate de parlamentari.
Întrebarea este o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat41, sau dacă o informație este exactă. Președintele camerei are dreptul să nu admită întrebările cu caracter personal, sau referitoare la probele aflate în judecată sau privitor la activitatea unor persoane ce nu îndeplinesc funcții publice.
Întrebările pot fi orale sau scrise. Cele orale trebuie să dureze maxim 1 minut iar răspunsul cel mult 3 minute.
Întrebările scrise se transmit Guvernului de către președintele camerei, iar răspunsurile se transmit în 15 zile maxim.
Interpelările se fac în scris, arătându-se obiectul acestora. Ele se înscriu într-un registru special și se afișează la sediul camerei. Guvernul va trebui să răspundă la ele în cel mult două săptămâni. Ele se citesc în ședința consacrată întrebărilor și interpelărilor, apoi sunt depuse la președintele camerei pentru a fi transmise primului-ministru.
Delegarea legislativă a Guvernului
Acest procedeu legislativ este reglementat de art. 114 care arata că „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii ce nu fac obiectul legilor organice”.
Această lege va stabili domeniul și data până când se pot emite aceste ordonanțe. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.
Guvernul mai poate adopta, în situații excepționale și ordonanțe de urgență. Acestea intră în vigoare doar după depunerea lor spre arobare Parlamentului. Dacă Parlamentul este în vacanță, el se convoacă de drept.
41. I. Rusu – op. cit., pg. 146-147
În ceea ce privește aprobarea sau respingerea ordonanțelor, ele se fac printr-o lege ce va cuprinde și ordonanțele ale căror efecte au încetat.
Secțiunea a-III-a: Raporturile parlamentului cu alte autorități
Raporturile dintre Parlament și Curtea Constituțională
Potrivit Constituției (art. 140) Curtea Constituțională se compune din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani. Astfel 3 judecători sunt numiți de Președintele României, 3 de Senat și 3 de Camera Deputaților.
Referitor la legătura dintre cele două autorități, ea se manifestă prin faptul că:
înainte de promulgarea legilor, Curtea se pronunță asupra constituționalității lor;
verifică constituționalitatea regulamentului Parlamentului;
hotărăște asupra contestațiilor ce au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
În ceea ce privește primul aspect, trebuiesc făcute următoarele mențiuni:
controlul constituționalității legilor, la cererea parlamentarilor este un control de sesizare, a priori și abstract;
privește doar legile nu și alte acte normative;
se declanșează înainte de promulgarea legii;
este un control de conformitate al legii cu Constituția și nu unul de oportunitate;
obiectivul este doar constatarea neconstituționalității legii și nu anularea prevederilor contrare legii fundamentale;
dacă se constată neconstituționalitatea legii, ea este trimisă spre reexaminare Parlamentului, care dacă adoptă legea în forma inițială cu un cvorum de 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere, obiecția de neconstituționalitate este înlăturată iar promulgarea devine obligatorie.
Referitor la aspectul secund, art. 144 lit. c arată că la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere sau a unui număr de cel puțin 50 deputați sau 25 senatori, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului. Deci acest control privește orice act al fiecărei camere care are natură juridică de regulament iar subiectele ce pot sesiza Curtea sunt expres și limitativ prevăzute în lege.
Raporturile dintre Parlament și Avocatul Poporului
Aceste raporturi sunt reglementate de legea 35/1997 și de Constituție în art. 55-57. Astfel potrivit art. 55 „Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.
Propunerile de candidați se fac de Biroul permanent al Senatului la recomandarea grupurilor parlamentare din ambele camere ale Parlamentului.
Datorită rolului său însemnat, el nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată și este independent de orice autoritate publică și nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ.
Avocatul poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege. De asemenea autoritățile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale.
Cum orice activitate ce vizează aspecte constituționale atât de importante, ca drepturile și libertățile cetățenilor, pentru a avea eficiență trebuie să fie controlată, nici această activitate nu face excepție. Așadar, potrivit art. 57, Avocatul Poporului prezintă celor două camere rapoarte, anual sau la cererea acestora, care este audiat de cele două camere. Raportul va conține recomandări privind legislația sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenilor. Raportul anual va fi dat publicității.
Intervenția Avocatului Poporului se înscrie în cadrul controlului parlamentar al activității administrative fiind creat de puterea legislativă nu supus celei executive.
Prin această instituție se introduce un plus de dialog și echitate în relațiile dintre cetățean și autoritățile publice, reprezentând un mecanism ce completează acțiunea altor organe în protecția drepturilor omului, împiedicând arbitrarul autorității și fiind un ultim recurs acordat persoanelor cărora le-a fost încălcat un drept.42
Raporturile dintre Parlament și Curtea de Conturi
Art. 139 din Constituție reglementează în alin.1, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În condițiile legii, Curtea exercită și atribuții jurisdicționale.
Referitor la raporturile dintre acestea trebuie arătat că cea de-a doua autoritate este subordonarea primei. Astfel, în primul rând membrii Curții sunt numiți de Parlament și sunt independenți și inamovibili, în condițiile legii. Ei sunt supuși incompatibilității prevăzute de lege pentru judecători. Aspectul secund al subordonării se referă la faptul că în cadrul exercitării funcției de control parlamentar, Curtea prezintă Parlamentului un raport anual asupra conturilor de gestiune ale bugetului public național din exercițiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile constatate. Prin urmare Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar.
De asemenea, la cererea Camerei deputaților și a Senatului, Camera controlează modul de gestionare a resurselor publice și raportează cele constatate.
Decizia nr. 28/23.02.1999, a Curții Constituționale a constatat că prevederile art. 19 lit. d din legea 94/1992 sunt neconstituționale. Deci Curtea de Conturi nu mai poate efectua controale la societățile comerciale cu capital privat, la asociațiile și fundațiile la al căror patrimoniu statul nu are contribuții, la sindicate, partide politice, culte religioase, alte persoane juridice din afara „sectorului public”.43
Raporturile dintre Parlament și Consiliul Național al Audiovizualului
Art. 31 alin 5 impune necesitatea ca serviciile publice de radio și televiziune să fie autonome iar organizarea și controlul parlamentar asupra activității acestora
42. I. Rusu – op. cit., pg. 165
43. Decizia a fost publicată în MOf nr. 178/26.04.1999
să fie reglementat prin lege organică. Acest lucru s-a făcut prin legea 48/21.05.1992 care dispune printre altele și înființarea unei autorități autonome – Consiliul Național al Audiovizualului. Acesta este subordonat Parlamentului, din două puncte de vedere:
primo: 6 dintre cei 11 membri ai săi sunt numiți de Parlament;
secundo: Parlamentul exercită controlul asupra activității CNA, care întocmește un raport la finele anului, prezentat apoi Parlamentului. Raportul arată activitatea desfășurată și modul în care titularul de autorizație respectă obligațiile prevăzute în legea audiovizualului.
CNA controlează respectarea obligațiilor ce revin titularilor de licență de emisie iar Ministerul Comunicațiilor controlează respectarea condițiilor tehnice din decizia de autorizare.
Legea dispune că este interzis acordarea de licență de emisie partidelor și formațiunilor politice sau autorităților publice.
Secțiunea a-IV-a: Raporturile dintre Președintele și Guvernul României
Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru
Potrivit art. 85 și 102 din legea fundamentală, Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului ce are majoritatea absolută în Parlament sau, în lipsa acestuia, a partidelor reprezentate în Parlament. Din acest text se desprind următoarele aspecte:
președintele nu numește ci desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru;
desemnarea se face după consultarea partidului ce are majoritatea absolută în Parlament, sau dacă nu există un astfel de partid, Președintele va consulta toate partidele parlamentare. Ultimul aspect este impus de necesitatea de a răspunde cerințelor democrației parlamentare dar și găsirea soluției când există o fărâmițare excesivă a repartizării mandatelor în urma alegerilor.
Celelalte aspecte au fost tratate la secțiunea privind acordarea votului de încredere Guvernului.
Numirea Guvernului
Sub titulatura „numirea Guvernului”, legiuitorul constituant a prevăzut în art. 85 alin. 1 că Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
Cu alte cuvinte, Președintele numește Guvernul, având ca fundament tocmai votul de investitură al Parlamentului. Apare aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de guvernământ. Chiar dacă Parlamentul și Președintele sunt aleși prin vot universal și direct, iată că prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine astfel „mai reprezentativ”, demonstrându-se de ce se precizează la art. 58 alin. 1 că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român”. Votul Parlamentului se constituie în fapt juridic, înseamnă încheierea contractului de guvernare, apărând astfel și răspunderea Guvernului în fața Parlamentului, potrivit art. 108 alin. 1.
Revocarea și numirea unor membri ai Guvernului
Potrivit reglementărilor art. 85 alin.2, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă și numește, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai guvernului.
Noțiunea de remaniere guvernamentală trebuie înțeleasă ca o schimbare intervenită față de componența Guvernului aprobat anterior de Parlament.
Din interpretarea art. 85 se desprind următoarele aspecte:
revocarea este urmarea firească a remanierii guvernamentale sau vacanței postului
după revocarea persoanei este necesar desemnarea altei persoane care să ocupe această funcție
desemnarea se face de primul-ministru iar numirea în funcție de Președinte
un ministru interimar poate fi pentru cel mult 45 de zile
Astfel revocarea apare ca un mod de încetare a calității de membru al cabinetului alături de demisie, pierderea drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului (art. 105).
Desemnarea primului ministru interimar
În situația când primul-ministru se află într-una din situațiile prevăzute la art. 105 sau este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, Președintele va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar. Desemnarea are ca scop îndeplinirea atribuțiilor primului ministru, până la formarea noului guvern.
Așadar, această desemnare implică existența a două cerințe:
primul ministru să se afle într-una din situațiile prevăzute la art. 105
primul ministru să fie în imposibilitatea de a-și exercita funcția (este bolnav sau accidentat grav)
Primul ministru interimar poate fi doar unul dintre membrii guvernului, pentru că doar ei au fost aprobați și li s-a acordat votul de încredere de către Parlament. Pe perioada interimatului, acest membru al Guvernului își va îndeplini și funcția sa.
Desemnarea este pe o perioadă limitată – 45 de zile – , iar dacă motivele au încetat primul ministru își reia activitatea guvernamentală.
În situația retragerii votului de încredere, tot guvernul este demis, inclusiv primul ministru. În această situație desemnarea candidatului pentru funcția de prim ministru interimar se face de Președinte în urma consultării partidului majoritar în Parlament, aplicându-se astfel prevederile art. 102 alin. 2.
Consultarea Guvernului de către Președinte
Potrivit art. 86 Președintele poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită. Prin aceasta se oferă posibilitatea șefului statului să adopte decizii corecte în îndeplinirea atribuțiilor sale.
Consultarea Guvernului este facultativă, Președintele apreciind în ce măsură chestiunea impune acest lucru.
Prin „probleme urgente și de importanță deosebită” se înțelege cele care privesc politica externă (încheierea unor tratate, stabilirea de alianțe) sau politica internă (stabilirea măsurilor excepționale în domeniul apărării țării, instituirea stării de asediu sau urgență, înlăturarea efectelor calamităților sau dezastrelor naturale).
Situația Guvernului este inversă, el fiind obligat să se reunească la cererea Președintelui României.
Participarea la ședințele Guvernului
Potrivit art. 87, Președintele poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la cererea primului ministru, în alte situații.
Prin aceasta se oferă posibilitatea Președintelui de a afla și de a rezolva potrivit atribuțiilor sale unele probleme care apar în activitatea executivă. Exemplificarea domeniilor de importanță, în reglementarea art. 87 arată importanța și acțiunea concertată a puterii executive pentru rezolvarea și depășirea problemelor apărute.
Formularea „la cererea primului ministru” nu însemnă că Președintele poate participa la ședințele Guvernului doar când e solicitat de primul ministru ci faptul că rămâne la latitudinea Președintelui să decidă dacă este cazul sau nu să participe la ședințele Guvernului.
Potrivit art. 87 alin. 2 Președintele prezidează ședințele Guvernului la care participă. În aceste situații își poate exprima și argumenta opinia dar nu poate decide sau dispune luarea unor hotărâri, pentru că ar însemna să-și asume răspunderea alături de Guvern, lucru imposibil pentru că nu face parte din acesta.
Secțiunea a-V-a: Raporturile dintre Președinte și Curtea Constituțională
Numirea a trei judecători ai Curții Constituționale
Curtea Constituțională se compune din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani. Potrivit art. 140 alin. 2, Președintele numește 3 dintre aceștia iar restul sunt numiți de Parlament.
Având aceeași legitimitate și reprezentativitate ca și Parlamentul, Președintele are acest drept de a numi 3 judecători ai Curții. În caz contrar Curtea nu ar fi pe deplin „reprezentativă”.
Doar prin numirea celor 3 judecători, Președintele poate să-și îndeplinească rolul său de a veghea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. Mai mult, neavând inițiativă legislativă, prin această numire, Președintele poate acționa în domeniul legiferării.
În doctrină, unii autori au contestat obiectivitatea numirii acestor judecători atunci când se analizează suspendarea din funcție a Președintelui. Lipsa de obiectivitate a judecătorilor numiți de Președinte este în0turată chiar din prevederile constituționale privind statutul judecătorilor și procedura de demitere a Președintelui. Astfel, aceștia sunt independenți față de orice autoritate publică și se supun doar Constituției și legii organice.
Avizul Curții Constituționale în ipoteza suspendării din funcție a Președintelui este doar consultativ, neavând nici o relevanță asupra inițiativei de suspendare care aparține Parlamentului.
Sesizarea Curții pentru controlul constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora
Potrivit art. 144 alin. 1, Curtea se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două camere, a Guvernului, a Curții Supreme de Justiție, a unui număr de cel puțin 50 deputați sau 25 de senatori.
Potrivit art. 77 alin. 1 promulgarea legii se face în termen de 20 de zile de la primire. Dacă în acest termen nu se cere verificarea constituționalității, după împlinirea termenului, acest lucru este imposibil.
Dacă în sesizarea Curții este făcută de subiectele prevăzute în art. 144 lit. a, cu excepția Președintelui, Curtea va comunica sesizarea, în ziua înregistrării ei, și acestuia. Dacă sesizarea e făcută de Președinte, de parlamentari sau C.S.J., Curtea o va comunica, în 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două camere și Guvernului, arătând și data dezbaterilor.
Efectul sesizării este că întrerupe termenul de 20 de zile pentru promulgare, iar dreptul Președintelui de a promulga legea se suspendă44 până la decizia Curții Constituționale.
Controlul constituționalității inițiativei Președintelui de revizuire a Constituției.
Potrivit art. 144 lit.a, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției iar art. 146 prevede că inițiativa revizuirii aparține Președintelui la propunerea Guvernului, parlamentarilor și cetățenilor țării.
Procedura acestui control este următoarea:
ca inițiator al revizuirii Constituției, Președintele depune proiectul de lege la Curtea Constituțională;
aceasta este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunțe asupra constituționalității inițiativei de revizuire, care admite sau respinge inițiativa. Curtea va ține cont aici de prevederile art. 148 privind limitele revizuirii, adică: caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială.;
Decizia curții se pronunță cu votul a 2/3 din numărul judecătorilor Curții în plen;
44. I. Rusu – op. cit., pg. 178
Decizia va fi comunicată inițiatorului
Decizia va fi publicată în Monitorul Oficial, potrivit art. 142 alin. 2.
Deși deciziile Curții sunt obligatorii ele diferă în raport de situația de neconstituționalitate rezolvată. În cazul controlului revizuirii Constituției, deoarece controlul urmărește uneori „conformitatea” cu legea fundamentală, alteori „compatibilitatea” cu prevederile acesteia, efectele deciziei sunt diferite.
Consultarea Curții Constituționale privind întreruperea mandatului prezidențial
Potrivit art.144, alin. 1, lit. e, Curtea Constituțională „constată existența împrejurărilor ce justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului”.
Durata mandatului este de 4 ani iar vacanța funcției de Președinte intervine în caz de demisie, demitere, deces sau de impasibilitate definitivă de exercitare a atribuțiilor. În această situație, interimatul se asigură de Președintele Senatului apoi de președintele Camerei Deputaților.
Legea nr. 47/1992 reglementează în art. 35 această procedură, astfel:
vacanța funcției se constată la cererea președintelui uneia dintre camere sau a președintelui interimar pe timpul suspendării din funcție;
în cazul suspendării din funcție, cererea de constatare a interimatului se face de președintele ce a condus camerele reunite, pe baza hotărârii adoptate în ședință comună.
În cazul imposibilității de exercitare a funcției, cererea se face de Președintele României sau de președintele uneia dintre camere;
Constatarea interimatului funcției prezidențiale se face de plenul Curții, cu votul majorității judecătorilor, care va emite o hotărâre.
Referitor la natura juridică a acestor hotărâri, ele nu pot fi asimilate deciziilor pentru că acestea sunt obligatorii conform art. 145 alin. 2 și Parlamentul decide el însuși, în ședință comună asupra măsurii, deci nu sunt obligatorii pentru acesta. În consecință aceste hotărâri sunt asimilate avizelor consultative.
Controlul asupra alegerilor prezidențiale
Conform prevederilor art. 144 lit. d din legea fundamentală, Curtea Constituțională „veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului”.
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale reia în art. 27 textul constituțional, completând că această atribuție se realizează în condițiile prevăzute de legea pentru alegerea Președintelui României (legea nr. 62/1992).
Secțiunea a-VI-a: Raporturile dintre Curtea Constituțională și Instanțele Judecătorești
Verificarea constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Curții Supreme de Justiție
Pentru tratarea acestei probleme a se vedea pct. 1 din Secțiunea a-III-a.
Rezolvarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor, ridicate în fața instanțelor de judecată
Legea fundamentală cuprinde dispoziții privind asigurarea legalității și ordinii constituționale. În acest sens, trebuiesc reliefate câteva implicații:
Curtea „hotărăște” pentru rezolvarea excepțiilor de neconstituționalitate, pe când în cazul controlului constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a inițiativelor de revizuire a Constituției, Curtea doar se „pronunță”.
Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor privind neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor. Rezultă de aici următoarele:
controlul pe cale de excepție este unul concret, esențial, juridic;
excepția de neconstituționalitate se rezolvă cu participarea părții ce o invocă, a instanței în fața căreia se ridică și a instanței competente să hotărască asupra ei;
excepția este de ordine publică, deci se poate invoca de orice, în orice moment al procesului , și la ea nu se poate renunța;
excepția de neconstituționalitate se ridică doar în fața instanțelor judecătorești. De aici rezultă următoarele aspecte45:
invocarea excepției doar în fața instanțelor judecătorești, nu restrânge dreptul persoanelor de a contesta legea aplicabilă procesului când cererea este competența altui organ de jurisdicție.
instanța de judecată în fața căreia s-a ridicat excepția trebuie să sesizeze Curtea Constituțională, care este singura autoritate de jurisdicție constituțională;
pe perioada soluționării excepției, instanța va suspenda judecata;
dacă, prevederea, pe baza căreia este dispusă o condamnare pena0, este declarată neconstituțională, rejudecarea cauzei devine obligatorie;
decizia Curții poate fi atacată de părți cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare;
rejudecarea cauzei se dispune doar pentru raporturi juridice apărute după intrarea în vigoare a Constituției din 1991;
deciziile Curții sunt obligatorii și au putere doar pentru viitor. Ele se vor publica în Monitorul Oficial.
„nu pot face excepție, prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită prin art. 145 alin. 1 din Constituție” (art. 23 alin. 3 din Legea nr. 47/1992). Din interpretarea acestei dispoziții, rezultă următoarele:
ea se referă la stabilirea constituționalității legii de Parlament prin respingerea deciziei Curții și adoptarea legii în aceeași formă cu votul a 2/3 din numărul membrilor;
45. I. Rusu – op. cit., pg. 189-190
art. 23 contravine Constituției pentru că în loc să dezvolte, să interpreteze sau să aplice prevederile ei, el îngrădește aplicarea Constituției, prin încălcarea principiului accesului liber la justiție și a principiului separației puterilor în stat.
Secțiunea a-VII-a: Raporturile dintre Curtea Constituțională și popor
Controlul respectării procedurii de organizare și desfășurare a referendumului
Legea fundamentală reglementează trei forme de referendum:
pentru adoptarea și revizuirea Constituției
pentru demiterea Președintelui României, când acesta a fost suspendat din funcție;
pentru consultarea poporului „cu privire la probleme de interes național” consultare care se face la cererea Președintelui
Curtea Constituțională, potrivit art. 144 alin. 1 lit. g, „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia”.
Activitățile Curții Constituționale privitoare la referendum, vor fi în concret:
controlul constituționalității legii pentru organizarea și desfășurarea referendumului, potrivit art. 144 lit. a. Acest control este prealabil și preventiv și se exercită doar la sesizarea subiectelor competente.
Rezolvarea acțiunilor în contencios electoral și confirmarea rezultatelor referendumului
Prin cele două forme de control constituțional, Curtea nu exercită un control față de o eventuală lege rezultată din referendum. „Facem această precizare pentru că se susține că justiția constituțională aduce atingere suveranității Parlamentului. În acest fel s-ar aduce atingere suveranității naționale, care aparține poporului și acesta o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum. De fapt, prin aceasta se încearcă să se camufleze degenerarea „suveranității naționale” în „suveranitate parlamentară”.46
Curtea, în exercitarea atribuțiilor privitoare la referendum, adoptă hotărâri.
Verificarea constituționalității inițiativei legislative a cetățenilor
Potrivit art. 144 lit. h, Curtea Constituțională verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei de către cetățeni.
Inițiativa legislativă a cetățenilor și referendumul sunt mijloace de realizare a democrației semi-directe în România.
În legătură cu „inițiativa populară”, Curtea Constituțională desfășoară următoarele activități:
verifică îndeplinirea condițiilor legale și anume: inițiativa să aparțină unui număr de cel puțin 250.000 cetățeni cu drept de vot care să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din acestea sau în București, trebuie să se înregistreze cel puțin 10.000 de semnături în sprijinul inițiativei; inițiativa legislativă a cetățenilor să nu privească probleme fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.
Verifică dacă se respectă condițiile formale cerute pentru proiectele de legi.
Având în vedere că art. 36 din legea nr. 47/1992 prevede că „procedura pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de exercitare a inițiativei legislative de către cetățeni” se stabilește prin lege, iar în art. 72 alin. 3 nu precizează expres că această lege este organică, rezultă că legea va fi ordinară.
46. I. Rusu – op. cit., pg. 194
Capitolul al-III-lea:
SISTEMUL ELECTORAL
Secțiunea I: Conceptul de sistem electoral
Sistemul electoral sau dreptul electoral, cuprinde normele juridice referitoare la desfășurarea relațiilor sociale în legătură cu alegerea autorităților reprezentative.47
Aceste norme electorale definesc drepturile electorale și condițiile de exercitare a acestora, modul de desfășurare și organizare a alegerilor, obligațiile autorităților statului în legătură cu stabilirea rezultatelor alegerilor.
Într-o altă opinie, sistemul electoral desemnează „ansamblul normelor juridice, articulate și ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul de a alege deputații și senatorii în organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste organe și – acolo unde o asemenea politică este prevăzută – dreptul de a revoca pe cei aleși, precum și principiile sufragiului, modul de organizare și de desfășurare a alegerilor și de stabilire a rezultatelor votării”.48
Definiția cuprinde așadar, componentele sistemului electoral, scoțând în evidență care sunt drepturile electorale și modurile de organizare, desfășurare și stabilirea rezultatelor alegerilor. Același autor determină locul și importanța corpului electoral în cadrul categoriei juridice de „popor” ca deținător al suveranității naționale. Astfel corpul electoral deține locul prim în rândul componentelor ce formează poporul, fiind „o putere politică autentică”, în sensul larg al termenului desigur.
„În concepția noastră, sistemul electoral cuprinde normele juridice privitoare la drepturile electorale și condițiile în care acestea pot fi exercitate, modul de reglementare și organizare al alegerilor, precum și atribuțiile statale implicate în acest amplu proces”.49
47. I. Muraru – op. cit., pg. 31-33, vol. II
48. I. Deleanu – op. cit,, vol I, pg. 221
49. I. Rusu – op. cit., pg. 197
Secțiunea a-II-a: Drepturile electorale ale cetățenilor români
Legea fundamentală recunoaște doar după drepturi electorale fundamentale și anume: dreptul de vot și dreptul de a fi ales. Doctrina constituțională mai cunoaște și dreptul de revocarea a celor aleși. Acest drept nu se poate exercita în România, Constituția având reglementări în acest sens „nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu” (art. 2 alin. 2), „în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului”, de aceea „orice mandat imperativ este nul”.
Doctrina constituțională include drepturile electorale în categoria celor fundamentale, exclusiv politice, pentru că ele se exercită de cetățeni pentru a exprima suveranitatea puterii statale și participare astfel la guvernare. Ele se exercită doar de cetățenii români, străini și apatrizii fiind excluși.
Dreptul de vot
Potrivit art. 34 alin 1 din Constituție, cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv. Rezultă deci condițiile ce trebuiesc îndeplinite de o persoană fizică pentru a putea (alege) vota:
să fie cetățean român;
să aibă 18 ani împliniți până în ziua alegerilor, inclusiv
Legea prevede că nu are drept de vot:
debilii sau alienații mintali, puși sub interdicție
persoanele condamnate prin hotărâre judecătorească, la pierderea drepturilor electorale (art. 64 lit. a Codul Penal – pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi)
În primul caz, aceste persoane nu au acest drept, numai dacă există o hotărâre judecătorească definitivă prin care aceste persoane sunt declarate debili și alienați mintali sau interziși.
Caracterele votului se desprind din art. 59 alin. 1 și art. 81 alin. 1 din Constituție care arată că „Președintele României, Camera Deputaților și Senatul se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Universalitatea votului constă în aceea că toți cetățenii români au dreptul de a vota, cu excepția celor ce nu îndeplinesc condițiile legale.
Egalitatea votului permite o participare egală a tuturor cetățenilor la alegeri fără deosebire de rasă, naționalitate, sex, profesie sau religie. Egalitatea votului înseamnă și „neaplicarea unor procedee precum al geografiei electorale, colegiilor electorale, votul plural sau votul multiplu”.50
Votul direct constă în faptul că cetățenii cu drept de vot își exprimă personal direct opțiunea față de candidații propuși și nu prin intermediar sau reprezentant.
Secretul votului desemnează posibilitate cetățenilor de a-și manifesta voința fără ca aceasta să fie cunoscută.
Votul liber exprimat reprezintă posibilitatea alegătorului de a participa sau nu la votare și de a vota conform conștiinței sale.
Dreptul de a fi ales
Pentru a putea fi aleși, candidații trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
să fie cetățeni români, Aceasta se impune datorită faptului că acest drept este cerut exclusiv și faptul că „suveranitatea aparține poporului român”.
Să aibă drept de vot conform art. 34 di Constituție
Să fie cetățean român dar să aibă domiciliul în țară, pentru că „funcțiile și demnitățile publice, civile și militare, pot fi ocupate doar de persoanele cu cetățenie română și domiciliul în țară” (art. 16 alin. 3). În caz contrar n-ar mai exista obligația de fidelitate față de țară și ar apărea un conflict de interese între statul român și statul căruia aparține această persoană.
Să nu facă parte din categoriile cărora le este interzisă asocierea în partide politice, conform art. 37 alin. 3, adică: judecătorii Curții Constituționale, avocatul poporului, magistrații și membrii activi ai armatei și polițiști, și alte categorii de funcționari publici. Acest lucru este impus de necesitatea asigurării neutralității și bunei funcționări a serviciilor publice.
50. I. Muraru – op. cit., vol. II, pg. 89
Să îndeplinească condiția privind limita minimă de vârstă. Aceasta este de 23 ani pentru a fi aleși în Camera Deputaților sau în organele locale și de 25 de ani pentru a fi aleși ca senatori sau Președinte al României. Această limită este impusă de responsabilitatea acestor funcții în îndeplinirea obligațiilor legale pentru guvernarea țării.
Secțiunea a-III-a: Organizarea și desfășurarea alegerilor în România
Dispoziții generale
Președintele României, Camera Deputaților și Senatul se aleg prin vot universal, egal, direct și liber exprimat. Alegătorul are drept de vot pentru fiecare cameră. Parlamentarii se aleg în circumscripții electorale pe bază de scrutin de listă și de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporționale.
Numărul parlamentarilor aleși se determină prin raportarea numărului de alegători din fiecare circumscripție la norma de reprezentare, care este de 70.000 de locuitori pentru un deputat și 160.000 pentru un senator. Numărul minim de senatori este de 2 și de 4 pentru deputați.
Numărul locuitorilor ce se iau în calcul de la 1 iulie al anului precedent publicat în Anuarul Statistic al României sau recensământul efectuat cu maxim 5 luni înaintea referendumului.
Organizațiile minorităților naționale care nu au obținut nici un mandat de parlamentar au dreptul la un mandat de deputat, dacă au obținut în toată țara 5% din numărul mediu de voturi exprimate pe țară pentru alegerea unui deputat.
În aceeași circumscripție electorală, un partid sau o coaliție politică poate face doar o listă de candidați pentru fiecare cameră. Un partid politic poate face parte dintr-o coaliție electorală.
Candidatul independent poate participa la alegeri doar dacă e susținut de cel puțin 0,5% din numărul alegătorilor din circumscripția unde candidează.
O persoană poate candida doar pe o listă și numai pentru un mandat de senator sau deputat și numai într-o circumscripție, în caz contrar candidatura este nulă.
Data alegerilor se stabilește și se aduce la cunoștință publică de Guvern, cu minim 60 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile decât au început să curgă termenele prevăzute de art. 60 alin. 2 din Constituție.
Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica.
Listele electorale
Acestea cuprind cetățenii cu drept de vot. Listele sunt permanente sau speciale.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localități și cuprind cetățenii cu drept de vot ce domiciliază în aceste localități. Ele se întocmesc de primari, la comune pe sate iar în orașe pe străzi. Ele cuprind, în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc alegătorii, numele și prenumele, data nașterii, domiciliul și numărul circumscripției electorale. Fiecare alegător este înscris obligatoriu pe această listă. Aceste liste se întocmesc în dublu exemplar și se semnează de primar și de secretarul consiliului local. Primarii vor reactualiza anual listele permanente. Din aceste liste se vor radia: persoanele decedate, cele ce au părăsit definitiv țara și cele condamnate la pierderea drepturilor electorale.
Listele speciale cuprind numele, prenumele, domiciliul, data nașterii și seria actului de identitate ale alegătorului. Ele se întocmesc pentru cetățenii care în ziua alegerilor nu se găsesc la domiciliu și vor să voteze.
Contestațiile alegătorilor privind greșelile, omisiunile din aceste liste se fac la autoritățile ce le-au întocmit, care se pronunță prin decizie. Împotriva acestor decizii se pot face contestații la judecătorie, a cărei hotărâre este executorie.
Cărțile de alegător
Exercitarea dreptului de vot se face pe baza cărții de alegător. Cetățenii români aflați în străinătate pot vota și fără aceasta. Un alegător primește doar o carte, care este folosită doar de acesta.
Cărțile de alegător sunt permanente și valabile pentru toate referendumurile potrivit numărului de scrutine prevăzute în cuprinsul lor și se eliberează doar alegătorilor înscriși în listele electorale permanente.
Eliberarea acesteia se face pe baza actului de identitate, doar titularului pe bază de semnătură, de:
primarul care a întocmit-o
primarul localității unde își are reședința, în 10 zile de la cererea alegătorului
biroul electoral al secției de votare din localitatea unde alegătorul are domiciliul, pentru cărțile de alegător neridicate.
Evidența cărților de alegător se asigură de secretarul consiliului local.
Secțiile de votare
Secțiile de votare se organizează în localități astfel:
în cele cu populația peste 2000 de locuitori, câte o secție la 1000-2000 locuitori
în comunele cu populația sub 2000 de locuitori, o singură secție de votare.
Se mai pot organiza secții de votare:
în satele cu o populație sub 1000 de locuitori, aflate la mai mult de 5 km de reședința comunei
pe lângă unitățile militare, spitale, sanatorii, case de invalizi și a zile de bătrâni, având minim 50 de alegători
pe lângă căminele de studenți, câte o secție pentru 500-2000 alegători
în stații de cale ferată, autogări, porturi, aeroporturi;
pe lângă misiunile diplomatice și oficiile consulare;
pe navele sub pavilion românesc aflate în navigație în ziua alegerilor.
Delimitarea secțiilor de votare se face de consiliul local al fiecărei localități. Numerotarea acestora se face de prefect și aceasta se aduce la cunoștința publică în termen de 10 zile de la stabilirea datei alegerilor.
Buletinele de vot
Dimensiunile acestora se stabilesc de biroul electoral de circumscripție în funcție de numărul listelor de candidați și al celor independenți și de spațiul necesar imprimărilor. Hârtia pentru imprimare va fi albă și suficient de groasă pentru a nu se vedea numele imprimat pe verso iar caracterele vor avea aceeași mărime și cerneală. Ele se întocmesc în atâtea exemplare câți alegători sunt în circumscripție, cu un supliment de 10%.
Pe paginile buletinului se imprimă patrulatere iar ultima pagină este albă pentru a se aplica stampila de control. În partea stângă sus a acestui patrulater se imprimă numele partidului sau al candidatului independent iar în dreapta semnul electoral. Ordinea înscrierii partidelor pe buletin se face prin tragere la sorți iar pentru candidații independenți în ordinea înregistrării candidaturilor.51 Semnele electorale se stabilesc de fiecare partid și se comunică Biroului Electoral Central în 3 zile de la constituirea acestuia. Semnele electorale nu pot fi contrare ordinii de drept. Dacă același semn electoral este solicitat de mai multe partide, atribuirea se face celui ce a înregistrat primul acest semn iar în caz de înregistrare concomitentă se face prin tragere la sorți, de președintele B.E.C.
Birourile electorale
Pentru buna desfășurare a referendumului se înființează Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripție și birouri electorale ale secțiilor de votare. Ele se compun din cetățeni cu drept de vot afară de candidații din alegeri.
Biroul Electoral Central (B.E.C.) este alcătuit din 7 judecători ai Curții Supreme de Justiție și 16 reprezentanți ai partidelor, formațiunilor sau coalițiilor politice ce participă la alegeri.
51. I. Rusu – op. cit., pg. 216
Desemnarea judecătorilor se face în ședință publică, în 5 zile de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorți, de către președintele Curții Supreme de Justiție. În 24 de ore de la investire, judecătorii desemnați aleg, din rândul lor, prin vot secret pe președintele B.E.C.
Desemnarea reprezentanților partidelor în BEC se face invers cu ponderea numărului listelor de candidați comunicate de fiecare partid. Dacă unele partide depun un număr egal de liste, desemnarea se face prin tragere la sorți de președintele BEC.
Atribuțiile BEC sunt:
veghează la actualizarea listelor electorale
rezolvă contestațiile privind operațiile birourilor electorale de circumscripție și primește de la acestea procesele verbale întocmite de ele
verifică și înregistrează rezultatul alegerilor și asigură repartizare mandatelor pe circumscripții și atestă atribuirea unui mandat de deputat pentru organizațiile minorităților naționale ce nu au depășit pragul electoral
anulează alegerile dintr-o circumscripție, în condițiile legii
Biroul electoral de circumscripție, este alcătuit din 3 judecători și cel mult 8 reprezentanți ai partidelor politice.
În termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor, președintele tribunalului, în ședință publică, trage la sorți, pe cei 3 judecători, dintre judecători în exercițiu ai tribunalului. Rezultatul se consemnează într-un proces-verbal care este actul de investire. În 24 de ore de la desemnare, acești judecători aleg prin vot secret președintele biroului.
Desemnarea celor 8 reprezentanți ai partidelor politice se face asemănător primului caz (Biroului electoral central).
Biroul electoral de circumscripție are următoarele atribuții:
urmărește aplicarea legii privind alegerile și organizarea din timp a secțiilor de votare;
înregistrează candidaturile depuse;
face publică lista cu candidați;
rezolvă contestațiile privind activitatea birourilor secțiilor de votare;
totalizează rezultatul alegerilor din circumscripție și comunică Biroului electoral central procesul verbal întocmit în acest sens;
eliberează deputaților și senatorilor certificatul doveditor al alegerii
Birourile electorale ale secțiilor de votare se compun dintr-un președinte, un înlocuitor al său și cel mult 7 membri.
Președintele se desemnează, cu 15 zile înainte de alegeri, de președintele tribunalului, în ședință publică, prin tragere la sorți., de pe o listă cu magistrați și juriști, întocmită de prefect.
Membrii acestui birou provin din reprezentanții partidelor politice ce candidează în ordinea descrescătoare a numărului de candidați. Desemnarea acestor membri se face de președintele biroului, printr-un proces verbal ce constituie actul de atestare a calității acestora.
Atribuțiile biroului electoral al secțiilor de votare sunt:
primește copia listelor electorale, cărțile de alegător și buletinele de vot;
conduce operațiunile de votare și asigură măsurile de ordine în secții;
numără voturile și consemnează rezultatele votării în procesul verbal, pe care-l înaintează biroului electoral de circumscripție
predau, cu proces verbal, judecătoriei în a cărei rază teritorială își are sediul: buletinele de vot nefolosite și cele anulate, ștampilele și celelalte materiale necesare votării
Aceste birouri lucrează în prezența majorității membrilor și iau hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți.
Contestațiile împotriva modului de formare și componența birourilor electorale se fac în 48 de ore de la constituirea acestora și se rezolvă după caz de biroul electoral de circumscripție dacă privesc biroul secției de votare, de BEC dacă aceste contestații privesc birourile electorale de circumscripție, și de Curtea Supremă de Justiție privitor la BEC.
Candidaturile
Propunerile de candidați se fac pe circumscripții electorale și se depun cu minim 30 de zile înainte de data alegerilor la birourile electorale de circumscripție.
Propunerile se fac în scris, în 4 exemplare, de partidele ce participă la alegeri, sub semnătura conducerii acestora iar în cazul candidaților independenți, pe baza listei susținătorilor. Această listă este un act public, cu toate consecințele ce decurg din lege. Susținătorii pot fi doar cei ce au drept de vot iar un susținător poate sprijini doar un singur candidat.
Propunerile de candidați vor cuprinde: numele, domiciliul, data nașterii, ocupația profesia candidatului și vor fi însoțite de declarația de acceptare a candidaturii scrisă, semnată și datată de candidat. Aceasta va cuprinde: numele, prenumele, apartenența politică, profesia și ocupația, consimțământul expres al candidatului pentru a fi ales, și faptul că îndeplinește condițiile legii pentru a putea candida (art. 35 din Constituție).
Campania electorală
Campania electorală începe la data aducerii la cunoștința publică a datei alegerilor și se încheie cu două zile înainte de ziua votării.
În timpul acesteia, partidele politice și candidații își pot exprima opiniile în mod liber și fără discriminare prin mitinguri, adunări, TV, radio, etc., dar aceste mijloace nu pot contraveni ordinii de drept. În acest sens se interzice campania publicitară în unitățile militare sau prin folosirea de publicitate comercială.
Partidele politice ce participă la campania electorală pot primi, în condițiile legii, subvenții de la bugetul de stat, care se restituie în cazul în care acestea nu obțin minim 5% din numărul voturilor valabil exprimate. Finanțarea poate veni și din partea persoanelor fizice și juridice din țară dacă aceste surse sunt declarate public, în prealabil. În același sens se interzice finanțarea campaniei electorale de către persoanele din străinătate sau de către o autoritate sau instituție publică sau o societate comercială cu capital de stat.
Primirea subvențiilor se face printr-un mandatar financiar care răspunde solidar cu partidul politic de legalitatea cheltuielilor efectuate din subvențiile acordate și de respectarea prevederilor legale. În cadrul campaniei electorale accesul la serviciile publice de TV și radio este garantat. Partidele politice vor cere în 48 de ore de la stabilirea datei alegerilor, conducerii acestor servicii acordarea timpilor de antenă. Repartizarea timpilor de antenă se face de o comisie parlamentară împreună cu conducerea acestor servicii. Timpul de antenă acordat pentru partidele reprezentate în Parlament este dublu față de cel al partidelor nereprezentate.
Candidații independenți pot exercita doar o dată dreptul de antenă, iar timpul acordat variază între 5 minute și o oră, dar în acest timp nu se include interviurile, reportajele, etc.
Primarii au obligația ca în 5 zile de la anunțarea datei alegerilor să stabilească locurile speciale pentru afișaj electoral în funcție de număr a partidelor ce au candidați și al candidaților independenți. Aceste locuri trebuie să fie în locuri publice frecventate de cetățeni pentru o bună informare a acestora.
Utilizarea locurilor de afișaj este permisă doar partidelor și candidaților independenți ce participă la alegeri. În folosirea acestor locuri, partidele politice nu trebuie să împiedice exercitarea acestui drept și de ceilalți candidați sau partide politice.
Pe un panou electoral, fiecare partid politic sau candidat independent poate aplica doar un afiș electoral. Legea interzice afișele electorale care combină culorile astfel încât să evoce drapelul României sau al altui stat.
Poliția are obligația să asigure integritatea panourilor și afișelor electorale. Plângerile privind împiedicarea unui partid de a-și desfășura campania electorală se depun și se soluționează de biroul electoral de circumscripție, care dă o hotărâre în 3 zile, hotărâre ce poate fi contestată la Biroul Electoral Central a cărui hotărâre este definitivă.
Desfășurarea votării
Președintele biroului electoral central al secției de votare, se prezintă în ajunul zilei alegerilor, la ora 1800 la secția de votare unde ia măsurile pentru a asigura ordinea și corectitudinea operațiunilor de votare
În ziua alegerilor, la ora 500, președintele, în prezența celorlalți membri, verifică urnele, existența listelor electorale, a buletinelor de vot și a ștampilelor, apoi închide și sigilează urnele, aplicând ștampila de control a secției de votare.
Pentru asigurarea ordinii în sediul secției de votare și în curtea acesteia, președintele ia măsurile necesare, dispunând în acest sens de concursul poliției.
Acreditarea delegaților – presa, TV, radio, Organizații neguvernamentale, se face de către BEC în cazul când aceștia sunt români și de Ministerul Afacerilor Externe pentru delegații străini.
Votarea începe la ora 6 și are până la ora 21 când se închide. Ea poate fi prelungită până la ora 24 în situații speciale.
Pentru a putea vota, alegătorul prezintă cartea de alegător și actul de identitate, va semna în lista electorală apoi i se va înmâna buletinul de vot și cu ștampila, reținându-i-se actul de identitate.
Votarea se face în cabine separate prin aplicarea ștampilei cu mențiunea „VOTAT” înăuntrul patrulaterului care cuprinde numele candidatului. Apoi alegătorii vor îndoi buletinele și le vor introduce în urnă. Ștampila se înapoiază președintelui care o va aplica pe cartea de alegător.
Pentru motive temeinice, președintele poate suspenda votarea. Suspendarea nu poate depăși o oră și se anunță cu o oră înainte prin afișare la ușa localului. În timpul suspendării, urnele, ștampilele, buletinele de vot și celelalte documente și materiale pentru votare sunt sub pază permanentă, iar membrii biroului de votare nu pot părăsi sala de votare toți odată.
Pentru alegătorii ce nu pot veni din cauza bolii sau invalidității sau la cererea instituțiilor sanitare unde se află asemenea persoane, președintele biroului secției de votare desemnează un număr de membri ai biroului care se vor deplasa cu o urnă și materialele necesare unde se află alegătorul pentru a se efectua votarea.
La ora 2100 sau la ora până la care s-a prelungit votarea, președintele biroului electoral al secției de votare declară votarea încheiată și dispune închiderea secției de votare.
Stabilirea rezultatelor alegerilor
Constatarea rezultatelor votării la secțiile de votare
După închiderea votării, în prezența membrilor biroului și a altor persoane, președintele va inventaria și sigila ștampilele cu mențiunea „VOTAT”, va număra și anula buletinele de vot nefolosite, verifică sigiliile urnelor și va deschide urna.
Apoi va deschide fiecare buletin de vot și va citi numele candidatului ales. Apoi se vor clasa buletinele pe partide politice și se va trece la numărarea lor.
După aceasta, președintele încheie, separat pentru Camera Deputaților și Senat, câte un proces verbal în dublu exemplar, care va cuprinde: numărul alegătorilor potrivit listelor electorale permanente și al celor care s-au prezentat la votare; numărul de voturi valabil exprimate și al celor nule; numărul de voturi obținute de fiecare candidat, expunerea întâmpinărilor și contestațiilor; starea sigiliilor de pe urnă; numărul de buletine de vot primite și cele nefolosite și anulate.
Procesele verbale sunt semnate de președintele și membrii biroului și apoi se aplică ștampila de control, apoi se trimite biroului electoral de circumscripție.
În termen de 24 de ore de la primirea lor, acesta va înainta un exemplar la tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripția electorală. Candidații vor putea obține o copie legalizată de pe acest exemplar.
Stabilirea rezultatelor votării la circumscripțiile electorale
După primirea proceselor verbale cu rezultatul numărării voturilor, biroul electoral va încheia, separat pentru fiecare cameră, un proces verbal cuprinzând voturile valabil exprimate în circumscripție pentru fiecare partid politic, pe care îl va înainta în 24 de ore Biroului Electoral Central. Primind de la BEC, constatările cu privire la partidele politice ce au întrunit minim3% din voturile valabile în întreaga țară, biroul electoral de circumscripție va atribui mandatele de deputat acestor candidați. Această atribuire a mandatelor se face în două etape: la nivelul fiecărei circumscripții și la nivel de țară.
La nivelul circumscripției electorale, biroul stabilește separat pentru Camera Deputaților și Senat, coeficientul electoral al circumscripției, prin împărțirea numărului total de voturi valabil exprimate la numărul de deputați și senatori ce se vor alege în circumscripție. Deci fiecărei liste îi va reveni un număr de mandate de câte ori acest coeficient electoral se include în numărul de voturi obținut de listă. Candidatul independent va primi un mandat dacă numărul de voturi obținut este cel puțin egal cu acest coeficient. Voturile neutilizate sau inferioare coeficientului electoral ca și mandatele neatribuite se comunică BEC, pentru a fi repartizate centralizat.
BEC însumează pe întreaga țară, separat pentru fiecare cameră, aceste voturi neutilizate, deținute de fiecare partid, iar numărul astfel obținut de fiecare partid se împarte la 1,2,3,4, etc., făcându-se atâtea operații câte mandate nu s-au putut repartiza la nivelul circumscripțiilor electorale. Câturile rezultate din această împărțire se clasifică în ordine descrescătoare iar cel mai mic reprezintă coeficientul electoral pe țară iar fiecare partid va primi un număr de mandate de câte ori coeficientul electoral pe țară se cuprinde în numărul total al voturilor valabile obținute de acest partid în toată țara, voturi neutilizate sau inferioare coeficientului electoral al circumscripției.52
Desfășurarea mandatelor repartizate de circumscripții electorale se face de BEC astfel:
pentru fiecare partid ce a obținut mandate se împarte numărul voturilor neutilizate din fiecare circumscripție la numărul total al voturilor valabile obținute de acest partid avut în vedere la repartizarea mandatelor pe țară.
Rezultatul obținut pentru fiecare circumscripție se înmulțește cu numărul de mandate cuvenite partidului respectiv. Datele obținute se ordonează descrescător la nivelul țării și separat descrescător în cadrul fiecărei circumscripții. Pentru fiecare circumscripție se iau în calcul primele partide, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în această circumscripție.
În continuare se procedează la repartizarea mandatelor pe circumscripție astfel: primul număr din lista ordonată la nivelul țării se împarte la repartitorul circumscripției de la care provine, rezultând numărul de mandate ce îi revin în această circumscripție. Apoi se procedează la fel cu următoarele numere din lista ordonată pe țară.
– dacă nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea rezultată prin algoritmul expus, BEC va avea în vedere circumscripția în care partidul are cel mai mare număr de candidați, cărora nu li s-au atribuit mandate și dacă au mai rămas mandate neindividualizate pe circumscripții are în vedere circumscripția în care partidul are cele mai multe voturi neutilizate sau cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripție.
dacă totuși au mai rămas mandate nerepartizate pe circumscripții, BEC le stabilește pe baza acordului partidelor cărora li se cuvin aceste mandate sau prin tragere la sorți, în termen de 24 de ore de la încheierea operațiilor anterioare.
Mandatele desfășurate pe listele de candidați, se atribuie candidaților în ordinea înscrierii acestora pe listă, iar cei înscriși pe listă, dacă nu au fost aleși sunt declarați supleanți și vor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea înscrierii lor pe liste.
Biroul electoral de circumscripție eliberează certificatul doveditor al alegerii deputaților și senatorilor cărora li s-au atribuit mandate în termen de 24 de ore de la încheierea operațiunii de atribuire.
Acest birou va încheia câte un proces verbal pentru Camera Deputaților și Senat privind operațiunile electorale, centralizarea voturilor, constatarea rezultatelor alegerilor și atribuirea mandatelor. Procesul verbal trebuie să cuprindă:
numărul alegătorilor din circumscripție conform listelor electorale permanente;
numărul alegătorilor ce s-au prezentat la urne;
numărul voturilor valabil exprimate și al celor nule;
numărul voturilor valabil exprimate obținut de fiecare candidat;
modul de atribuire a mandatelor, cui i s-a atribuit și formațiunea din care face parte;
mandatele neatribuite și numărul de voturi neutilizate și care se însumează la nivelul țării;
expunerea întâmplărilor, contestațiilor și hotărârile acestui birou.
Procesul verbal împreună cu contestațiile și procesele verbale primite de la birourile electorale ale secțiilor de votare, formând un dosar, se înaintează la BEC în 48 de ore de la primirea comunicării acestuia referitoare la desfășurarea mandatelor repartizate pe circumscripții.
BEC va încheia și el un proces verbal ce va cuprinde:
numărul total al alegătorilor și al celor ce s-au prezentat la votare;
numărul total al voturilor valabile și al celor nule;
repartizarea pe țară a mandatelor;
organizațiile minorităților naționale ce nu au obținut nici un mandat precum și pe cele ce au dreptul, în condițiile legii, la un mandat;
numele și prenumele primului candidat de pe listă ce are dreptul la un mandat și care a întrunit cel mai mare număr de voturi; în caz de egalitate se trage la sorți;
modul de soluționare a contestațiilor și întâmpinărilor.
Procesele verbale semnate de președintele și membrii BEC se înaintează Parlamentului pentru validarea alegerilor. BEC publică rezultatele alegerilor în presă și Monitorul Oficial, în termen util, pentru respectarea prevederilor art. 60 alin 3 din Constituție, care prevede obligația Parlamentului de a se întruni la maxim 20 de zile după data alegerilor.
Alegerile parțiale
Dacă se anulează alegerile într-o circumscripție sau mandatul de deputat sau senator devenit vacant nu poate fi ocupat de supleant, se vor organiza alegeri parțiale.
În prima situație, alegerile se vor desfășura pe baza acelorași candidaturi, birouri electorale și aceleași secții de votare, în a treia duminică după anularea alegerilor inițiale. Candidații vinovați de fraudă nu mai participă la noul scrutin
În cea de-a doua situație, alegerile parțiale au loc în cel mult trei luni de la sesizarea Guvernului de către Președintele Camerei Deputaților sau al Senatului.
Dacă aceste alegeri se vor desfășura într-o singură circumscripție electorală nu se mai constituie BEC, atribuțiile se vor îndeplini de biroul electoral de circumscripție.
La alegerile parțiale participă doar alegătorii de pe listele electorale permanente ale localităților din cadrul circumscripției electorale unde se organizează alegerile.
Capitolul al-IV-lea:
DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI
Secțiunea I: Conceptul de drepturi și îndatoriri fundamentale
Ca orice instituție juridică, instituția drepturilor și libertăților fundamentale a suscitat discuții și controverse în doctrină.
În primul rând terminologia folosită este diferită. Unii autori folosesc noțiunea de „libertăți publice” și „drepturile omului” alții „drepturi și îndatoriri fundamentale”.
Suscită de asemenea interes expresiile „drepturile omului” și „drepturile cetățeanului”. Deși se referă la același domeniu, ele nu se confundă, relația fiind de parte-întreg. Astfel drepturile omului semnifică plenitudinea drepturilor oricărei ființe umane, ele sunt inerente naturii umane, sunt universale, inalienabile și imprescriptibile și se exercită indiferent ce raport există între persoana și statul pe al cărui teritoriu se află. Drepturile cetățeanului sunt drepturile de care se bucură persoana fizică în temeiul raportului de cetățenie, al apartenenței individului al cărui cetățean este.
În literatura de specialitate recentă, se apreciază că drepturile fundamentale cetățenești sunt acele drepturi subiective aparținând cetățenilor, drepturi esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite și garantate prin Constituție și alte legi.54
Existența drepturilor fundamentale, determină în mod corelativ și existența unor îndatoriri fundamentale față de societate. Acestea mobilizează indivizii la realizarea scopurilor societății fiind o garanție că drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Ele presupun din partea cetățeanului îndeplinirea unor cerințe determinate de sarcinile și scopurile societății din care face parte.
54. I. Muraru – op. cit. vol. I, pg. 202-204
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt bacele obligații ale cetățenilor considerate esențiale de către popor pentru realizarea scopurilor societății, înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului.
Secțiunea II: Principiile ce guvernează reglementarea drepturilor și libertăților fundamentale
De-a lungul timpului garantarea acestor drepturi a depins de mulți factori, printre care: tradiția istorică, nivelul de dezvoltare socio-uman, mentalitățile și atitudinile funcționarilor publici, gradul de instruire și înțelegere. De aceea, reglementarea lor cunoaște nuanțări diferite în legile fundamentale ale statelor. Dar garantarea exercitării acestora depinde nu doar de consacrarea lor legislativă ci și de crearea condițiilor pentru aplicarea lor. În acest sens, Constituția reglementează principiile care guvernează aplicarea și exercitarea acestor drepturi și libertăți. Aceste principii sunt:
Universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale.
Acest principiu este reglementat de art 51 alin. 1 care dispune „cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile garantate și consacrate prin Constituție și alte legi, și au îndatoririle prevăzute de acestea”. Prin acest principiu, legiuitorul a vrut să asigure o egalitate, o echitate în posibilitatea exercitării efective a acestora. Dar modul cum fiecare cetățean înțelege să valorifice această posibilitate ține de pregătirea și instruirea acestuia.
Neretroactivitatea legii, este consacrată în art 15 alin.2 : „Legea dispune doar pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”. Acest principiu era cunoscut încă din dreptul roman sub forma regulii „tempus regit actum” .
Acest principiu cunoaște două excepții:
legea penală mai favorabilă
legea interpretativă – prin care autoritatea ce a emis o lege, îi revine sarcina de a califica conținutul și voința legiuitorului
egalitatea în drepturi a cetățenilor este reglementată în art. 4 alin. 2 și art. 16 alin 1 și 2.
Conținutul acestui principiu prezintă următoarele aspecte:
egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul
egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, avere, origine socială, religie, opinie politică.
Egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, coroborată cu art 16 alin. 2 „Nimeni nu este mai presus de lege”
Exercitarea funcțiilor și demnităților publice. Art. 16 alin. 3 dispune că funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate doar de persoanele ce au cetățenia română și domiciliul în țară.
Aceste condiții sunt impuse de respectarea secretului de stat a obligației de fidelitate față de țară, de faptul că pentru luarea unor decizii corecte este necesară cunoașterea realităților și nevoilor social economice, lucru realizat doar dacă persoana are domiciliul în România.
Protecția cetățenilor români în străinătate, este urmarea firească a legăturii politice și juridice dintre cetățean și stat. Potrivit acestei legături, cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statutului român, ei având dreptul să ceară autorităților române protecția acestora. În mod corelativ, autoritățile române din străinătate au obligația să acorde această protecție. Dar cetățenii români au obligația de a-și îndeplini îndatoririle ce le revin conform legilor României – când se află în străinătate -, cu excepția celor incompatibile cu absența lor din țară.
Protecția acordată străinilor în România, se manifestă prin aceea că România acordă regimul național, adică aceștia au toate drepturile de care se bucură și cetățenii români afară de dreptul de a ocupa o funcție publică și de obligația de apăra țara. De asemenea legile în vigoare reglementează acordarea și retragerea dreptului de azil și a regimului de refugiat. De asemenea în condițiile legii, cetățenii străini pot fi extrădați, expulzați sau declarați persoane „non grata”.
Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România (art 19 alin. 1). Acest principiu decurge din faptul că aceste măsuri sunt contrare legăturii de cetățenie ce presupune obligația statului de protecție față de cetățeni.
Prioritatea reglementărilor internaționale reiese din dispozițiile art. 20: Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele referitoare la drepturile omului la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Accesul liber la justiție este reglementat în art. 21 care dispune: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi reglementarea acestui drept”.
Restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților constituie excepție.
Acest principiu este consacrat în Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale care în art. 4 prevede că statul nu poate supune drepturile decât la limitări stabilite de lege, numai în măsura compatibilă cu natura acestor drepturi și exclusiv în vederea promovării bunăstării generale.
Constituția României prevede în art. 49 că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns doar prin lege și numai dacă se impune, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale sau ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența drepturilor sau a libertății.
Secțiunea III: Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului
INVIOLABILITĂȚILE CETĂȚENILOR ROMÂNI
Dreptul la viață, integritate fizică și psihică
Potrivit art. 22 acest drept este garantat. Garantarea acestui drept se realizează prin următoarele:
incriminarea în Codul Penal a infracțiunilor de omor, ucidere, vătămare corporală, lovire, precum și stabilirea pedepselor pentru fiecare;
interzicerea pedepsei cu moartea (art. 22 alin. 2 din Constituție și Decretul-lege nr. 1/1989);
interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane și degradante (art. 22 alin. 2 din Constituție și art. 262, 267 din Codul Penal)
Libertatea individuală
Art. 23 dispune că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. În acest sens percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise doar în condițiile legii. Reținerea nu poate depăși 24 de ore iar arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat pentru o durată de maxim 30 de zile. Asupra legalității mandatului, arestatul poate face plângere la judecător care se pronunță prin hotărâre motivată.
Arestatului i se aduce la cunoștință motivul arestării sau învinuirii în limba pe care o înțelege și în prezența unui avocat.
Dacă motivele acestor măsuri dispar, persoana este pusă în libertate. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată iar dacă se aplică o pedeapsă, aceasta se face în condițiile și temeiul legii.
Dreptul la apărare
Potrivit art. 24 dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Pentru garantarea acestui drept, organele judiciare au obligația să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale și să administreze probele necesare în apărare.
Asistența juridică este obligatorie în următoarele cazuri:
când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, rezervist, concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, internat într-un centru de reeducare sau institut medical;
când pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită este mai mare de 5 ani;
în procedura de judecată de urgență a unor infracțiuni de corupție.
Dreptul la libera circulație
Potrivit art. 15. alin. 2 dreptul la libera circulație în țară și străinătate este garantat, legea stabilind condițiile exercitării acestui drept. Dar libertatea nu este absolută și în acest sens ea poate fi restrânsă când se aplică măsurile de siguranță: interzicerea de a se afla în anumite localități și de a nu părăsi localitatea unde locuiește (art. 145 Cod Penal).
De asemenea Constituția asigură dreptul fiecărui cetățean de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară de a emigra și de a reveni în țară. Cetățeanul român nu poate părăsi țara când:
este învinuit sau inculpat într-o cauză penală;
a fost condamnat și execută pedeapsa închisorii;
este urmărit pentru creanțe exigibile mai mari de 25 milioane lei;
a săvârșit o infracțiune îndreptată împotriva siguranței naționale, a ordinii publice, a morale, a protecției sănătății.
Viața intimă, familială și privată
Conform art. 26 „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă familială și privată”. Astfel nimeni nu poate interveni în viața intimă, familială decât cu consimțământul explicit și exprimat liber de către persoană.
De asemenea autoritățile au obligația de lua toate măsurile pentru ocrotirea acestui drept. Un exemplu în acest sens este ședința de judecată care este secretă care dacă ar fi publică ar aduce atingere acestui drept.
Un alt aspect al acestui drept este posibilitatea persoanei să dispună de ez însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. În acest sens omul poate fi „subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice, de a accepta prin acte juridice transplantul de organe și țesuturi umane”.55
În prezenta prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane se face conform legii nr. 2/1198.
Inviolabilitatea domiciliului
Această materie este reglementată de art. 26 astfel „domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia”.
Excepțiile de la această reglementare sunt:
pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;
pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat și se execută între orele 6-20 (art. 103 Cod Penal). Perchezițiile pe timpul nopții sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant. Acest lucru se datorează faptului că o percheziție efectuată noaptea duce la efecte nedorite referitor la persoana în cauză, familia și vecinii acestuia.
55. I. Muraru – op. cit. vol. I, pg 260
DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIAL ECONOMICE ȘI CULTURALE
Dreptul la învățătură
Potrivit art.32 învățământul de stat este gratuit iar dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal, profesional, superior și prin alte forme de instrucție și de perfecționare. Învățământul de toate gradele se desfășoară în limba română, dar în condițiile legii și într-o limbă de circulație internațională.
De asemenea minoritățile naționale au dreptul de învăța în limba lor maternă și de a fi instruite în această limbă.
Legea fundamentală mai arată că în instituțiile de învățământ inclusiv cele particulare se înființează și își desfășoară activitatea conform legii. De asemenea este garantată și autonomia universitară.
Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor fiecărui cult și de asemenea îl garantează
Dreptul la ocrotirea sănătății
Potrivit art. 33 statul garantează acest drept și are obligația de a lua măsurile necesare pentru a asigura igiena și sănătatea publică.
Pactul internațional privind drepturile sociale și economice, arată măsurile pe care trebuie să le ia statul pentru respectarea acestui drept:
scăderea mortalității infantile și a nou născuților;
îmbunătățirea igienei mediului și a celei industriale;
profilaxia și tratamentul maladiilor;
asigurarea serviciilor medicale și a unui ajutor medical pentru boală.
Constituția în art. 33 alin. 3 dispune că „organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a alte măsuri pentru protecția sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc prin lege”.
Munca și protecția socială a muncii
Este unul din cele mai importante drepturi social-economice și în actuala reglementare munca nu mai este obligatorie.
Art. 38 arată că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit iar alegerea profesiei și a locului de muncă sunt libere.
Salariații se bucură de protecția socială a muncii iar măsurile prin care aceasta se realizează privesc securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele.
Durata de muncă normală a unei zile de lucru este în medie de 8 ore și 5 zile pe săptămână. Ca o consecință a egalității femeii cu bărbatul, la muncă egală femeile au salariul egal cu bărbații.
Contractul de muncă se încheie în urma negocierilor iar dreptul de a negocia în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate.
Dacă dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, munca forțată este interzisă (art. 39). Nu constituie muncă forțată:
serviciul cu caracter militar sau activitățile desfășurate în locul acestuia de tinerii care, potrivit legii nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase;
munca prestată de o persoană condamnată pe timpul executării pedepsei, în timpul detenției sau al eliberării condiționate;
prestațiile executate în timpul calamităților sau alte pericole, precum și cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege
Dreptul la grevă
Potrivit art. 40, dreptul la grevă aparține doar salariaților, care îl exercită pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale. Rezultă deci că grevele politice sunt interzise. Exercitarea acestui drept implică și respectarea art. 54 care dispune că drepturile fundamentale se exercită cu bună credință și fără să se încalce drepturile și libertățile celorlalți. Din păcate, de multe ori, prin grevele lor, salariații au nesocotit această dispoziție constituțională.
Legea română interzice dreptul la grevă pentru funcționarii publici în special pentru membrii forțelor armate (art. din lege 85/1995).
Dreptul la proprietate privată și dreptul la moștenire
Aceste drepturi sunt garantate prin Constituție (art. 41 și 42).
În acest sens art. 41 alin. 2 dispune : „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferente de titular”. Garantarea proprietății este asigurată și prin reglementarea exproprierii. Astfel „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. În cazul în care această situație încetează și bunul expropriat nu mai este necesar statului, fostul proprietar are un drept de preempțiune la dobândirea lui”.
Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi pentru daunele provocate solului, plantațiilor și construcțiilor.
În situațiile precedente despăgubirile se stabilesc de comun acord sau în caz de divergență de instanța de judecată.
Exercitarea acestui drept obligă la protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți și a celorlalte sarcini care revin proprietarului conform legii sau obiceiului.
Față de vechea reglementare în care se putea confisca toată averea în cazul săvârșirii unei infracțiuni, noua reglementare dispune că averea dobândită licit nu poate fi confiscată iar caracterul licit al acesteia se prezumă.
Totuși bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții se confiscă conform legii (art. 41 alin. 8).
Cetățenii străini se bucură de protecția averilor în România. Dar potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție și art. 47 din Legea 18/1991 străinii nu pot dobândi terenuri în proprietate prin acte între vii. Dacă le dobândesc prin moștenire sunt obligați să le înstrăineze în termen de un an sub sancțiunea trecerii lor în mod gratuit în administrarea Agenției Pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală.
Dreptul la un trai decent
„Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un trai decent” (art. 43 alin. 1). Aceasta înseamnă asigurarea de condiții normale, acceptabile de viață pentru a conferi o existență decentă, civilizată.
Reglementările internaționale prevăd cooperarea statelor pentru combaterea foamei și pentru asigurarea unei repartiții a resurselor alimentare mondiale în raport de nevoile fiecărui stat.56
Conform art. 43 alin. 2 „cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală, la ajutor de șomaj și alte forme de asitență socială”.
Dreptul la căsătorie
Acest drept fundamental constă în „libertatea de a se căsători și a întemeia o familie indiferent de rasă, naționalitate, culoare, etc” (art. 16 alin. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Constituția prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea lor și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor (art. 44 alin. 1). Condițiile încheierii, desfacerii și nulității căsătoriei se stabilesc prin lege (Codul Familiei). Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
Aplicând principiul egalității între cetățenii români, legiuitorul constituant a dispus în art. 44 alin. 3 „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie”.
Dreptul copiilor și tinerilor la protecție
În concordanță cu reglementările internaționale, legea fundamentală prevede un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.
Astfel „statul acordă alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat” (art. 45 alin.2).
56. I. Rusu – op. cit., pg. 193
Este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau le-ar pune în primejdie viața sau dezvoltarea normală. Constituția stabilește că vârsta minimă pentru angajarea tinerilor ca salariați este de 15 ani.
„Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării” (art. 45 alin. 3).
Dreptul persoanelor handicapate la protecție
Acest drept se adresează unor categorii de oameni care „fiind defavorizați de soartă trebuie sprijiniți spre a se bucura de condiția umană”.57
Termenul de „handicapat” desemnează o persoană aflată în incapacitatea de a-și asigura trebuințele vieții individuale sau sociale normale, datorită unei deficiențe congenitale, a capacităților fizice sau mentale.
Drepturile acestora sunt reglementate prin legea nr. 53/1992 privind protecția persoanelor handicapate și de art. 46 din Constituție, care dispune: „Persoanele handicapate se bucură de protecție specială”. Statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire, și integrare socială a handicapaților, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.
DREPTURI EXCLUSIV POLITICE
Aceste drepturi, conform Constituției, sunt dreptul de vot și dreptul de a fi ales. Ele sunt exclusiv politice pentru că prin exercitarea lor se asigură participarea cetățenilor români la actul de conducere și guvernare.
Dată fiind importanța lor, aceste drepturi fundamentale vor fi analizate în cadrul instituției sistemului electoral.
57. I. Muraru – op. cit. pg. 283
DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE SOCIAL POLITICE
Libertatea conștiinței
„Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă, contrar convingerilor sale” (art. 29 alin. 1).
Constituția garantează libertatea conștiinței care trebuie „să se manifeste în spirit de toleranță și respect reciproc” (art.29 alin.2).
Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii. În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire. De asemenea, cultele se bucură de autonomie față de stat, dar sunt sprijinite de acesta, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armate, spitale, penitenciare, azile și orfelinate.
Este asigurată și libertatea părinților și tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.
Libertatea de exprimare
„Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, în scris, prin imagini, sunete sau alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” iar „cenzura de orice fel este interzisă” (art. 30 alin 1 și 2).
Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații, iar o publicație nu poate fi suprimată. Mijloacele de comunicare în masă au obligația de a face publică sursa finanțării.
Exercitarea acestui drept nu poate prejudicia demnitatea, onoarea particulară sau dreptul la propria imagine, în caz contrar autorul va răspunde pentru calomnie sau insultă.
Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incinta la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, la manifestări obscene contrare bunelor moravuri (art. 30 alin. 7).
Răspunderea pentru informația sau creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice sau proprietarului mijlocului de informare.
Dreptul la informație
Acesta constă în dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public, drept ce „nu poate fi îngrădit” (art. 31 alin. 1).
Autoritățile publice au obligația de a asigura corecta informare a cetățenilor referitor la treburile publice și la problemele de interes național.
Limitarea acestui drept se impune pentru asigurarea protecției tinerilor sau a siguranței naționale.
Obligația de a informa corect publicul aparține și mijloacelor de informare în masă, publice sau private.
Pentru că legea acordă autonomie serviciilor publice de radio și televiziune, acestea trebuie să „garanteze grupurilor sociale și politice exercitarea dreptului la antenă” (art. 31 alin 5).
Libertatea întrunirilor
Această libertate social politică constă „în libertatea pe care o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-și exprima gândurile, opiniile, credințele”.58 Modurile de exercitare a acesteia sunt mitingurile, demonstrațiile și orice alte întruniri libere, care se vor organiza și desfășura în mod pașnic și fără nici o armă (art. 36).
Pentru asigurarea exercitării libertății întrunirilor s-a adoptat legea 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice. Legea prevede obligații privind organizarea și desfășurarea acestor adunări, asigurarea ordinii pe timpul desfășurării acestora și sancțiunile nerespectărilor dispozițiilor legale.
58. I. Muraru – op. cit. vol. I, pg. 294
Dreptul la asociere
Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate și în alte forme de asociere (art. 37 alin.1). Această dispoziție trebuie corelată cu art. 8 și 9 care se referă la pluralismul politic.
Dreptul de asociere constituie posibilitatea recunoscută persoanelor ca în diverse forme să cumuleze permanent cunoștințele sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele decât cele cu caracter patrimonial.
Prin asocierea în partide politice se exprimă voința politică a cetățenilor, iar sindicatele contribuie la apărarea drepturilor și promovarea intereselor profesionale, economice, sociale ale salariaților.
Datorită importanței partidelor politice în societate, a faptului că pluralismul politic este o condiție și garanție a democrației, reglementarea organizării și funcționării acestora s-a făcut prin lege organică (legea 27/1996).
Partidele sau organizațiile care, prin scopurile lor ori prin activitate, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României sunt neconstituționale (art37 alin.2). În acest sens Constituția mai prevede atribuția Curții Constituționale de a hotărî asupra contestațiilor ce au ca obiect constituționalitatea unui partid politic (art. 144 lit. i).
Pentru a realiza neutralitatea serviciilor publice și buna lor funcționare, Constituția interzice asocierea în partide politice pentru judecătorii Curții Constituționale, avocatul poporului, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică (art. 37 alin.3).
Pentru a proteja valorile democrației împotriva unor forțe ce ar vrea să le suprime, „asociațiile cu caracter secret sunt interzise” (art. 37 alin. 4).
Secretul corespondenței
În conformitate cu reglementările internaționale, art. 28 din Constituție dispune „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.
Obligația respectării secretului corespondenței revine atât persoanelor fizice și juridice, cât mai ales autorităților publice. Așadar „nimeni nu poate reține, deschide, citi, distruge, da publicității o corespondență ce nu îi este adresată, având obligația de a o restitui destinatarului”.59 În caz contrar răspunde pentru infracțiunea de violare a secretului corespondenței.
Potrivit art. 91 Cod penal, cu autorizarea procurorului desemnat de prim procurorul Parchetului Curții de Apel, se pot intercepta convorbirile telefonice în următoarele situații:
în procesul penal ca mijloc legal de probă;
în activitatea pentru realizarea siguranței naționale (legea 51/1991).
DREPTURILE GARANȚII
Dreptul la petiționare
Acest drept reprezintă „posibilitatea cetățenilor de a se adresa autorităților publice, societățile și organizațiile economice cu sesizări, reclamații, propuneri, cereri privind interese personale sau publice corelate cu obligația acestor instituții de a primi, examina și rezolva petițiile și de a comunica soluțiile adoptate”.60
Acest drept poate fi exercitat individual, fie de un grup de cetățeni sau de organizații legal constituite. Petițiile trebuie făcute doar în numele semnatarului sau în numele colectivului pe care organizația îl reprezintă. Deci pentru a fi admisă petiția nu trebuie să fie anonimă, ci trebuie semnată și să cuprindă datele de identificare ale petiționarului.
59. I. Muraru – op. cit. vol I, pg. 300
60. I. Rusu – op. cit. pg. 359
Art. 47 alin. 3 dispune că „exercitarea dreptului de petiționare este scutită de taxă” și alin.4 prevede că „autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și condițiile stabilite potrivit legii”
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei (art. 48 alin.1).
Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Legea 29/1990 prevede în art. 2 că nu pot fi alocate în justiție următoarele acte administrative:
actele de comandament militar;
actele de gestiune ale statului pentru administrarea patrimoniului său
actele adoptate în exercitarea atribuțiilor de control ierarhic
actele ce privesc raporturile dintre autoritățile statului.
Persoana vătămată va depune plângere la autoritatea emitentă care în 30 de zile va da o hotărâre. Dacă nu este mulțumit, petiționarul se va adresa instanței de judecată în termen de 30 zile a cărei hotărâre este definitivă.
Statul va răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale (art. 48 alin. 3).
Secțiunea IV: Îndatoririle fundamentale
Fidelitatea față de țară
Fidelitatea față de țară este sacră (art. 50 alin.1). Ca obligație generală, le aparține tuturor cetățenilor români, indiferent dacă se află în țară sau în străinătate. Prin urmare ea nu aparține străinilor și apatrizilor.
Fidelitatea față de țară constă în loialitatea față de țară, de pământul strămoșesc, credința în destinul neamului românesc și în situarea mai presus de toate a apărării intereselor României.61 În continuarea acestora, art. 50 alin.2 dispune că „cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”.
Respectarea Constituției și a legilor
Este reglementată în art. 51 din Constituție unde se consacră supremația legii fundamentale în cadrul sistemului juridic românesc și obligația respectării acesteia și a legilor. Această îndatorire este stipulată sub forma unui principiu fundamental care înseamnă că indiferent de răspunderea ce este antrenată și de calificarea faptei, rezultă că a fost încălcată norma legală, iar răspunderea este egală față de toți cetățenii țării.
Așadar, indiferent de poziția din societate și stat, toți cetățenii răspund în mod egal în fața legii (art. 4 și 16), iar garanția supremației Constituției o reprezintă instituționalizarea controlului constituționalității legilor (art. 144 lit. a).
61. I. Rusu – op. cit., pg. 363
Apărarea țării
Cetățenii români au dreptul și obligația să apere România (art. 52 alin.1). Apărarea patriei străbune este o datorie sfântă a fiecărui cetățean, a tuturor celor care se simt „ ai acestui popor și ai acestui pământ”. Această îndatorire este prevăzută și în Codul penal care incriminează sustragerea de la încorporare sau concentrare și executarea serviciului militar.
Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbații, cetățeni români, care au împlinit vârsta de 20 de ani, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (art. 52 alin.2). Aceste persoane sunt : alienații și debilii mintali, invalizi, condamnații la închisoare pe timpul executării acesteia și persoane care din motive religioase nu pot îndeplini serviciul militar dar au obligația să desfășoare o activitate în folosul societății.
Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ, cetățenii pot fi încorporați până la vârsta de 35 de ani.
Îndatorirea la contribuții financiare
Potrivit art. 53 „Cetățenii români au obligația să contribuie prin impozite și prin taxe, la cheltuielile publice”. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale, pentru a se asigura egalitatea cetățenilor în îndeplinirea acestei obligații, conform câștigului realizat de fiecare.
Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege (alin. 3), adică dacă, în anumite zone ale țării, apar situații excepționale, autoritățile publice pot lua măsurile ce se impun dar cu respectarea legilor.
Pentru asigurarea protecției sociale, sunt scutiți de obligația de a plăti taxe și impozite: veteranii de război, handicapații, urmașii eroilor martiri, răniții și invalizii în urma Revoluției din Decembrie 1989.
Exercitarea drepturilor și libertăților cu bună credință
„Cetățenii români, străinii și apatrizii trebuie să-și exercite cu bună credință drepturile și libertățile constituționale, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți” (art. 54).
Obligația revine atât cetățenilor români, ca o îndatorire fundamentală cetățenească cât și străinilor și apatrizilor aflați în România, obligație ce decurge din necesitatea respectării ordinii de drept instituită ca urmare a exercitării suveranității de către fiecare stat. Consacrarea bunei credințe și a respectului drepturilor altuia, este o cerință esențială pentru buna funcționare a unei societăți democratice.62
Nimeni nu poate invoca dreptul său ca fiind just prin încălcarea dreptului altuia. În acest sens, filosoful Immanuel Kant, în lucrarea „Principiile metafizice ale doctrinei dreptului”, spunea: „poartă-te în așa fel încât libertatea ta să se împace cu libertatea fiecăruia în baza unei legi universale”.
62. I. Rusu – op. cit., pg. 366
CONCLUZII
Potrivit Constituției din 1991 regimul politic românesc este unul de tip parlamentar bazat pe pluralismul politic , pe o colaborare și o separație suplă și dinamică a puterilor statului.În România puterea legislativă aparține Parlamentului ,puterea judecătorească se exercită de Curtea Supremă de Justiție ,iar puterea executivă disociată în funcția de șef de stat și Guvern.Caracteristic regimului politic românesc este faptul că organul executiv și cel legislativ ,efectiv distincte,sunt ținute să colaboreze în exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloace politice care le permit să se controleze mutual.Astfel puterea executivă are o puternică armă împotriva puterii legislative,constând în dreptul Președintelui României de a dizolva Parlamentul.Dar Guvernul fiind sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ,poate fi demis deParlament prin acordarea votului de neîncredere sau refuzul votării bugetului ori a unei legi importante propusă de Guvern.
Președintele României având rolul de mediator între puterile statului și între stat și națiune are la dispoziție o serie de mijloace în acest sens.El desemnează candidatul pentru funcția de prim-ministru,numește și revocă unii membri ai Guvernului și ai Curții Constituționale ,adresează mesaje Parlamentului și îl convoacă.
Deși Parlamentul și Președintele sunt alese prin vot universal și direct ,Parlamentul este „organul reprezentativ suprem al poporului” român .Parlamentul apare astfel „mai reprezentativ” prin faptul că el acordă votul de încredere Guvernului ,Președintele doar îl numește .Prin urmare adoptând regimul parlamentar monist sau teoria responsabilității unilaterale a Guvernului,Constituția prevede că Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar pentru activitatea Guvernului și pentru activitatea acestuia.
Președintele României nu răspunde politic decât în fața electoratului ,răspunderea pentru actele sale revine tot Guvernului ,prim-ministrul având obligația de a contrasemna decretele emise de președinte.
Referitor la raporturile dintre stat și popor ,Constituția prevede că statul român este stat național și suveran ,iar suveranitatea aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative-Parlament și Președinte-dar și prin referendum.
Îmbinând democrația directă cu democrația reprezentativă,regimul politic românesc se caracterizează printr-o democrație semidirectă, fapt ce permite ca poporul să intervină în procesul legislativ prin inițiativa legislativă și referendum.
Referitor la drepturile si libertățile fundamentale ,a fost mărită sfera acestora și s-a instituit un nou sistem de principii pentru garantarea acestora.În primul rând prin trecerea la economia de piață s-a instituit un regim juridic identic pentru proprietatea privată și proprietatea public și au fost restituite terenurile și imobilele confiscate de regimul comunist.În conformitate cu documentele internaționale privind drepturile omului și cu ideile umaniste ,România garantând dreptul la viață a interzis pedeapsa cu moartea, tortura și pedepsele sau tratamentele crude, inumane și degradante .
Un mare pas spre democrație a fost acordarea dreptului la întrunire și asociere ,libertatea conștiinței și libertatea de exprimare . În urma acestui fapt mass-media este apreciată ca fiind a patra putere în stat .
Preluând instituția „Ombudsman” instituită de Constituția Suediei în 1809 ,Constituția României a instituit instituția Avocatul Poporului pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.În îndeplinirea acestui scop el se bucură de independență față de autoritățile publice și nu e supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ.
În ceea ce privește sistemul electoral , regimul politic românesc a adoptat scrutinul de listă și de candidaturi independente, potrivit principiului reprezentări proporționale.Drepturile electorale ale cetățenilor români sunt dreptul de a alege și de a fi ales .Constituția prevede că votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat .
Față de alte state, România nu a admis ca drept electoral dreptul de revocare. Aceasta s-a impus ca urmare a faptului că suveranitatea nu se poate exercita în nume propriu de nici o persoană sau în grup, iar în exercitarea mandatului, deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și de aceea orice mandat imperativ este nul.
În concluzie putem afirma că regimul politic românesc este bazat pe pluralismul politic, în care separația puterilor se caracterizează prin suplețe și dinamism și în care drepturile și libertățile fundamentale sunt garantate și respectate, realizându-se astfel premisele unei democrații reale.
BIBLIOGRAFIE:
Constituția României;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale;
Legea nr. 69/1992 privind alegerea Președintelui României;
Legea nr. 68/1992 privind alegarea Senatului și Camerei Deputaților;
Legea nr. 27/1996 privind înființarea și funcționarea partidelor politice;
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției „Avocatul Poporului”
1. Ion Rusu- „Regimul politic românesc”, Ed. Bren, București 2000;
2. Ion Rusu- „Forma de guvernământ”, Ed. Lumina Lex, București 1997;
3. Ion Rusu- „Drept Constituțional și Instituții Politice”, Ed. Cerna, București 1998;
4. Ioan Muraru-„Drept Constituțional și Instituții Politice”, Ed. Proarcadia, București 1993;
5. Genoveva Vrabie-„Drept Constituțional și Instituții Politice”, București 1992;
6. Tudor Drăganu-„Drept Constituțional și Instituții Politice”, Ed. Lumina Lex, București1998 ;
7. Ion Deleanu-„Drept Constituțional și Instituții Politice-Teoria Generală”, București 1991;
8. Antonie Iorgovan-„Drept Constituțional și Instituții Politice-Teorie Generală”, Ed.Galeriile”J.L.Calderon”
9. Cristian Ionescu –„Drept Constituțional și Instituții Politice”Ed. Lumina Lex,București 1997;
10. Victor Duculescu,Constanța Călinoiu –„Drept Constituțional comparat”,vol.1,Ed.Lumina Lex,București 1999.
11. Nicolae Popa-„Teoria Generală a Dreptului”, Ed. Actami. București 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Generale Privind Regimul Politic Romanesc (ID: 105659)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.