Considerații Generale Privind Probele în Procesul Civil
UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE
LUCRARE DE LICENȚĂ
Considerații generale privind probele în procesul civil
Conducător științific,
Maria Fodor
Absolvent,
Stancu (Stoica) Mihaela Maria
București,
2016
CUPRINS
Introducere
Capitolul I
Noțiunea și importanța probelor în procesul civil
Reglementarea probelor
Aplicarea în timp și spațiu a normelor juridice privind probele
Aplicarea în timp a normelor juridice privind probele
Aplicarea în spațiu a normelor juridice privind probele
Subiectul, obiectul și sarcina probei
4.1. Subiectul probei
4.2. Obiectul probei
4.2.1. Clasificarea faptelor ce pot forma obiectul probei
4.3. Sarcina probei
Clasificarea probelor
Capitolul II Reguli generale și comune privind admisibilitatea , administrarea și aprecierea probelor
Reguli privind admisibilitatea probelor
Reguli privind administrarea probelor
Propunerea probelor
Încuviințarea probelor
Administrarea propriu-zisă a probelor
Aprecierea probelor în procesul civil
Regimul probelorîn procesul civil internațional
Capitolul III Convențiile asupra probelor
Noțiune și valabilitate
Convențiile privind sarcina probei
Convențiile privind obiectul probei
Convențiile privind admisibilitatea , administrarea și forța doveditoare a probelor
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I
Noțiunea și importanța probelor în procesul civil
Scopul tuturor operațiunilor judiciare este descoperirea adevărului. Adevărul este conformitatea între ideea pe care ne-o facem despre un fapt, cu faptul însuși. Cu alte cuvinte, adevărul este certitudinea pe care o obținem ca urmare a faptului care s-a petrecut astfel precum noi îl socotim. Pentru ca afirmațiile ce se fac în drept să fie considerate ca adevărate trebuie să fie dovedite.
Faustin Helie definește certitudinea astfel: „certitudinea este situația unei inteligențe, care afirmă că un fapt există sau nu există, că o propunere este adevărată sau neadevărată. Certitudinea reprezintă baza evidentă a adevărului, fără a fi adevărul însuși. Certitudinea este un fapt intern care există în fiecare om cu mintea sănătoasă, adevărul e un fapt extrem pe care nu putem niciodată, să zicem că l-am atins în mod absolut“.
În limbajul judiciar, cuvânutul probă are mai multe înțelesuri. Prin probe se înțeleg mijloacele de convingere cu ajutorul cărora se stabilește în justiție existența unui fapt juridic pe care se întemeiază un drept sau o apărare. În acest sens se numesc probe toate mijloacele de convingere admise de lege .(…) Prin probă se mai înțelege și operația de prezentare în justiție a mijloacelor de convingere prin care se stabilește existența unui fapt juridic pe care se întemeiază un drept sau o apărare. În acest sens se spune că sarcina probei (obligația de a face proba) incubă reclamantului sau pârâtului, potrivit principiului care stabilește că cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. În fine, cuvântul probă însoțit de un atribut este folosit și pentru a exprima rezultatul operațiunii de prezentare în justiție a mijloacelor de convingere prezăzute de lege. Se spune astfel că proba este completă sau incompletă, suficientă sau insuficientă, convingătoare sau neconvingătoare.
În literatura juridică au fost date numeroase definiții privind proba și probațiunea, astfel:
Bentham zice că : „probele sunt mijloacele de care ne servim în descoperirea adevărului și aceste mijloace pot fi bune sau rele, complete sau incomplete.“
Mittermaier definește proba ca fiind: „totalitatea motivelor producătoare de certitudine“.
În sens larg, Domat numește proba „ ceea ce încredințează spiritul de un adevăr“ și consideră că dovada este ceea ce convinge mintea de existența unui adevăr.
Noțiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe accepțiuni, astfel:
Într-un sens larg, prin probă se desemnează fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, fie chiar rezultatul probațiunii.
În sens restrâns, conceptul de probă evocă însăși mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Conceptului de probă i se conferă și un alt înțeles. Astfel, tot într-o accepțiune restrânsă, conceptul de probă evocă și faptul probator, adică faptul material, care, o dată dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant pentru soluționarea cauzei. Din acest punct de vedere trebuie să distingem între două categorii de fapte: fapte principale (facta probanda sau res probandae) – care reprezintă tocmai obiectul probei, adică ceea ce trebuie demonstrat, dovedit, în fața judecătorului și fapte probatorii (facta probantia sau res probantes) – adică faptele ce sunt utilizate spre a stabili existența sau inexistența raportului litigios.
Proba poate fi privită atât din punct de vedere al instanței, cât și al părților litigante. Din punctul de vedere al instanței, probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea funcției jurisdicționale: stabilirea adevărului în cauzele supuse judecății. Aceasta deoarece, așa cum sublinia un reputat procedurist italian, ” nu poate exista justiție dacă aceasta nu este fondată pe adevărul faptelor la care se referă„.
Din punct de vedere al părților, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge judecătorul asupra existenței sau inexistenței unor fapte relevate în procesul civil. De aceea s-a afirmat că proba este, din punctul de vedere al părților, o modalitate destinată a forma convingerea magistratului, iar convingerea magistratului depinde într-o mare măsură de activitatea probatorie a părților litigante. În ordinea considerațiilor de mai sus, cunoscutul procedurist uruguayan E.J. Couture afirma că proba civilă este „ mai mult decât o metodă științifică de cercetare„ , ea se aseamănă cu proba matematică, fiind ca o operație de verificare a exactității sau falsității altei operații anterioare.
Probele prezintă o importanță hotărâtoare în procesul civil și, în general, în domeniul juridic, întrucât zadarnic am avea drepturi dacă nu le-am putea dovedi, importanță exprimată sugestiv prin adagiul latin idem est non esse, aut non probari – este același lucru a nu fi cu a nu fi dovedit.
Această maximă, care și-a păstrat actualitatea, demonstrează importanța covârșitoare a probelor în orice sistem judiciar. De ele depinde nu numai stabilirea faptelor, ci și calitatea hotărârilor judecătorești pronunțate. Probele concură la stabilirea advărului, la formarea convingerii intime a judecătorului și la pronunțarea unor hotărâri temeinice și legale. Ele conferă instanțelor superioare posibilitatea de a executa un control eficient asupra legalității și temeiniciei hotărârii atacate.
Reglementarea probelor în materie civilă
În literatura juridică, de-a lungul timpului, s-a pus problema dacă materia probelor este de resortul dreptului substanțial sau de cel al dreptului formal, procesual. De lege ferenda, s-a propus ca probele să fie reglementate numai de Codul de procedură civilă. Autorii care au susținut reglementarea probelor doar în Codul de procedură civilă s-au bazat pe faptul că probele se fac în general în fața justiției, cu ocazia unui litigiu, îndeplinindu-și rolul principal în cadrul procesului , în caz de nesocotire sau încălcare a drepturilor.
Probele, cu întreaga lor reglementare privind sarcina probei, admisibilitatea probelor, forța lor doveditoare și modul lor de administrare, constituie un tot unitar, alcătuit în vederea procesului, care nu este indicat să fie scindat în două corpuri de legi. Caracterul precumpănitor judiciar al probelor, rațiuni de tehnică legislativă și necesitatea de a ușura justițiabililor cercetarea probelor, toate acestea reclamă ca reglementarea probelor în materie civilă să fie așezată la un loc, într-un singur cod, care nu poate fi codul civil, ci codul de procedură civilă.
Până la noile codificări civile și procesual-civile, probele erau reglementate, în principal, în trei acte normative: Codul civil de la 1864, Codul de procedură civilă de la 1865 și Codul comercial de la 1887. Vechile reglementări corespund unei concepții privatiste asupra procesului. Această concepție privește probele în mod exclusivist din punct de vedere al părților, ignorând rolul esențial al judecătorului în probațiune și mai ales semnificația dovezilor în realizarea justiției.
Codul civil de la 1864 determina condițiile de admisibilitate a probelor, iar Codul de procedură civilă cuprindea dispoziții privitoare la administrarea lor. O atare reglementare reprezenta o consecință a soluțiilor promovate de legiskația franceză în prima jumătate a secolului al XIX –lea. Sistemul a fost adoptat de majoritatea legislațiilor de inspirație franceză. O atare reglementare duală a fost criticată atât în doctrina occidentală, cât și în doctrina română. În ultimele decenii, tot mai mulți autori s-au pronunțat pentru soluția apartenenței probelor la dreptul procesual civil.
În literatura modernă se vorbește de existența unui veritabil „drept la probe”, astfel încât, în dreptul anglo-saxon probele sunt reglementate într-un veritabil cod. De exemplu, în S.U.A., probele sunt reglementate într-o lege specială Law of evidence, soluție adoptată și de alte țări ca India, Canada.
Noul Cod de procedură civilă tranșează mai vechea dispută a apartenenței materiei probelor în plan normativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia din urmă. Soluția este una firească, dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul procesului civil, iar desfășurarea acestuia este reglementată, firesc, de Codul de procedură civilă. Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu caracter de noutate, și mijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menționate, previzibil, mijloacele de probă recunoscute și sub vechea reglementare: înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, expertiza, cercetarea la fața locului. Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înțeleagă că orice alte mijloace de probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege, determinarea sferei și a mijloacelor de probă fiind de ordine publică.
De asemenea, alături de mijloacele de probă reglementate anterior în cele trei acte normative menționate mai sus, noul Cod de procedură civilă cuprinde dispoziții referitoare la înscrisurile pe suport informatic, copiile făcute pe microfilme, contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate, biletele, tichetele și alte asemenea documente, imprimate sau neimprimate, utilizate la încheierea unor contracte și care au regim juridic al înscrisului sub semnătură privată.
Noul Cod de procedura civilă reglementează probele în Cartea a II -a Procedura contencioasă, Titlul I Procedura în fața primei instanțe, Capitolul II Judecata, Secțiunea 2 Cercetarea procesului, subsecțiunea 1- Dispozitii generale, subsecțiune structurată pe două părți: partea generală, cuprinsă în art. 249-264 C. Pr. Civ., care dezvoltă principiile fundamentale ale procesului civil și consacră regulilie referitoare la sarcina probei, obiectul probei, propunerea și încuviințarea probelor, admisibilitatea probelor, administratrea probelor, cheltuielile necesare administrării probelor, convențiile asupra probelor, aprecierea probelor și partea specială, cuprinsă în art. 265-358 C. Pr. Civ. , unde sunt instituite reglementările aplicabile fiecărui mijloc de probă în parte.
Pe de altă parte, noul Cod de procedură civilă a reglementat și unele probe care nu aveau un corespondent în Codul anterior de procedură civilă, cum este cazul înscrisurilor pe suport informatic (art. 282-284) și al mijloacelor materiale de probă (art. 341-344).
În raporturile cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit normelor cuprinse în Cartea a VII-a a Codului de procedură civilă (art. 28 alin. 2), respectiv art. 1090 și art. 1092.
Trebuie să se țină seama și de internaționalizarea dreptului probei, în această privință fiind incidente : Convenția privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială, adoptată la Haga în data de 18 martie 1970, sau Convenția privind procedura civilă adoptată la Haga la data de 1 martie 1954 ori convențiile/tratatele bilaterale încheiate de România. În lipsa unui instrument bilateral sau multilateral în domeniul asistenței judiciare în materie civilă, asistența judiciară va fi acordată în baza curtoaziei internaționale, sub rezerva reciprocității.
În relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene, Regulamentul Consiliului nr. 126/2001 imstaurează o cooperare îmtre jurisdicțiile statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă și comercială. Acest instrument normativ va prevala, în materiile care fac obiectul său de reglementare, asupra prevederilor cuprinse în acordurile bi și multilaterale încheiate între statele membre și în cele două convenții de la Haga menționate mai sus.
Aplicarea în timp și spațiu a normelor juridice privind probele
În ceea ce privește aplicarea normelor juridice referitoare la probe trebuie făcută distincția între aplicarea în timp și aplicarea în spațiu a acestor norme, întrucât legile se succed în timp și pot coexista sub aspect teritorial.
Aplicarea în timp a normelor juridice privind probele
Legile referitoare la probe sunt legi de procedură întrucât ele urmăresc să asigure descoperirea adevărului obiectiv în procese. O lege nouă în această materie înseamnă un progres în această direcție, înseamnă condiții mai bune de descoperire a adevărului obiectiv. Pentru acest motiv legea nouă trebuie să se aplice imediat.
Aplicarea legii în timp presupune determinarea momentului intrării și ieșirii din vigoare a legii, precum și soluționarea eventualelor conflicte de legi în timp.
Legea civilă se aplică pe durata cât este în vigoare, adică durata cuprinsă între intrarea și ieșirea ei din vigoare. Orice lege, indiferent de organul emitent de la care provine, trebuie să fie întâi publicată în Monitorul Oficial pentru a putea fi pusă în aplicare. Articolul 78 din Constituție prevede că orice lege se publică în Monitorul Oficial și intră în aplicare la 3 zile de la publicarea ei sau de la data la care se prevede expres în lege.
Succesiunea în timp a normelor juridice care au același domeniu de reglementare dau naștere unor conflicte de legi în timp și problema care se pune cel mai vehement este sub efectul cărei legi se rezolvă o situație juridică dată, sub aspectul legii vechi ori legii noi ?
Conflictele de legi în timp se soluționează prin aplicarea celor două principii care guvernează ……respectiv: principiul neretroactivității legii civile noi și principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Trebuie menționat că aceste conflictele de legi în timp se pot rezolva și prin norme tranzitorii, norme tranzitorii care ar fi catalogate de jurisprudență ca fiind metoda ideală de rezolvare a conflictelor de legi intertemporale.
Potrivit principiului neretroactivității legii civile noi se înțelege că legea civilă se aplică numai situațiilor juridice care iau naștere după intrarea ei în vigoare ; ea se aplică numai pentru viitor și nu se aplică trecutului, regulă exprimată prin adagiul „ tempus regit actum” .
Acest principiu era expres prevăzut în Codul Civil din 1864 și a fost preluat în Noul Cod Civil în articolul 6, alineatul 1 : Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă și înscris evident în Constituția României în articolul 15, alineatul 2 „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Aplicarea imediată a legii noi este principiul ce presupune că de îndată ce legea nouă a fost adoptată și aceasta este în vigoare, ea se aplică tuturor situațiilor juridice ce urmează a se ivi. Acest principiu nu era expres prevăzut în Codul Civil anterior, însă era un principiu unanim admis din rațiuni pure, în sensul că se subînțelegea din principiul neretroactivității. Dacă legea nouă nu are putere retroactivă atunci, era lesne de înțeles că ea trebuia aplicată numai pe viitor, dar și din regula conform căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul neaplicării.
Conform opiniilor din doctrină, legile de procedură civilă nici nu retroactivează, nici nu supraviețuiesc, ci sunt de imediată aplicare, atât la procesele în curs de judecată, cât și la cele născute din fapte anterioare legii noi, dar promovate după intrarea acesteia în vigoare.
În ce privește dispozițiile legale care determină formele de administrare a probelor este avută în vedere , în toate cazurile, legea în vigoare în momentul în care are loc administrarea probelor. Astfel, se va aplica legea nouă atât în cazul în care aceasta intervine între producerea faptelor litigiului și promovarea procesului, cât și în cazul în care schimbarea legii are loc în timpul judecării unui proces în ce privește procedura de administrare a unei probe aaflată în curs de desfășurare sau chiar finalizată, deoarece judecătorul nu s-a pronunțat, el poate dispune refaceea procedurii de administrare a unei probe.
Aplicarea în spațiu a normelor juridice privind probele
M. Eliescu afirma că „ pământul se împarte în teritorii guvernate de legile edictate de diferite state”. Aplicarea în spațiu a normelor privind probele nu pune probleme pe plan intern, doarece, prin unificarea legislativă, la nivelul întregii țări se aplică aceeași lege. În cazul în care s-ar ivi conflicte între legile interprovinciale se va aplica regula „locus regit actum”.
Aplicarea legii sub aspect intern este reglementată de articolul 7 din Noul Cod Civil. Astfel, legea se aplică în interiorul granițelor de stat asupra subiectelor de drept. Trebuie spus aici că sunt două tipuri de norme emise și anume norme emise de organele centrale care se aplică pe întreg teritoriul țării; mai avem și norme care sunt emise de autoritățile locale și se aplică numai în unitățile administrativ teritoriale unde acestea își desfășoară competența.
Regimul probelor se analizează diferit, în funcție de aspectul la care ne raportăm. NCPC păstrează (cu modificări minore) reglementarea din Legea nr. 105/1992, ceea ce înseamnă că unele aspecte se supun legii fondului raportului juridic litigios, altele sunt guvernate de legea forului, adică de legea română. În anumite situații, are prioritate autonomia de voință a părților, care au libertatea ca, anterior declanșării litigiului, să convină asupra probelor de care înțeleg să se folosească.
NCPC prevede că, în materia dovedirii actelor juridice (art. 1090 alin. 1), se aplică legea aleasă de părți, atunci când alegerea este permisă de legea locului încheierii actului juridic (cu excepția categoriilor de acte sau fapte pentru care codul are prevederi exprese și distincte). Așadar, punctul principal de legătură pentru dovada actelor juridice și pentru forța probantă a înscrisului constatator este lex voluntatis. În subsidiar, se recurge la localizarea obiectivă. Dacă autonomia de voință nu intră în acțiune (fie pentru că părțile nu au uzat de libertatea de a desemna legea aplicabilă probei actului juridic pe care l-au încheiat, fie pentru că legea locului încheierii actului nu permite ca părțile să aleagă legea aplicabilă probei actului lor), se aplică o lege care poate fi întotdeauna determinată – legea locului încheierii actului juridic. Iată că, alături de un criteriu subiectiv (autonomia de voință), NCPC indică și un criteriu secundar, de natură obiectivă (lex loci actus).
Observăm rolul semnificativ pe care noua reglementare de drept procesual civil român îl acordă autonomiei de voință a părților. Actualmente, voința este punct principal de legătură, iar lex loci actus se aplică numai în subsidiar. Sub imperiul Legii nr. 105/1992, cele două puncte de legătură erau pe poziție de egalitate, fiind utilizate alternativ. Părțile aveau a alege între legea locului încheierii actului juridic și legea pe care au ales-o pentru a se aplicaprobațiunii.
Pentru dovada faptelor juridice, este aplicabilă legea locului unde acestea s-au produs ori au fost săvârșite. Sub incidența art. 1090 alin. 2 NCPC intră atât faptele juridice licite, cât și faptele ilicite.
Probațiunea actelor juridice și a faptelor juridice cunoaște două ipoteze speciale, care atrag întotdeauna aplicarea legii române. Astfel, se va aplica legea română, dacă:
– aceasta admite și alte mijloace de probă decât cele prevăzute, după caz, de legea desemnată de părți sau de legea locului încheierii actului ori de legea locului producerii sau săvârșirii faptului juridic;
– aceasta admite proba cu martori și cu prezumții ale judecătorului1, chiar și în situațiile în care aceste mijloace de probă nu ar fi admisibile conform legii străine declarate aplicabile.
Prin excepție de la regula autonomiei de voință, starea civilă și puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt cârmuite întotdeauna de legea locului întocmirii înscrisului invocate (art. 1091 alin. 4 NCPC). Regula are ca justificare2 nevoia unei certitudini depline în privința statutului persoanei fizice.
În dreptul român își găsește aplicarea principiului libertății instanței de judecată și a părților în alegerea mijloacelor de probă a legii străine, la care norma conflictuală trimite. Acest principiu este consacrat de noul Cod civil în art. 2562 alin. 1, conform căruia: „Continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestări obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”.
În ceea ce privește sarcina probei legii străine, precizăm că în dreptul român acesta se împarte între judecător și părți. Instanța de judecată, având în vedere caracterul obligatoriu al aplicării dreptului străin (în cazul în care norma conflictuală română nu prevede astfel) va trebui să depună toate diligențele pentru aflarea conținutului și înțelesului legii străine, în ipoteza în care norma conflictuală română trimite la ea. În temeiul principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanța de judecată poate dispune, chiar și din oficiu, administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. În privința dreptului străin nu se aplică prezumția că judecătorul cunoaște legea ( jura novit curia), astfel, sarcina probei legii străine nu incubă exclusiv judecătorului, ci această sarcină este împărțită între acesta și părți. În acest sens noul Cod civil prevede în art. 2562 alin. 2 :” Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei”. (…)
În cazul imposibilității de a stabili, într-un termen rezonabil, conținutul legii străine, se aplică legea română. Principiul aplicării legii forului, în acest caz, apare ca un subsidiar, fiind justificat de o situație de imposibilitate evidentă de dovadă a conținutului legii străine, într-un termen rezonabil.
Subiectul, obiectul și sarcina probei
Subiectul probei
Subiectul probei este judecătorul, întrucât probele se administrează în proces pentru a-l convinge pe acesta de existența sau inexistența raportului juridic dedus judecății.
Probele lucrează asupra facultăților de percepție și raționament ale judecătorului. Orice raționament începe prin stabilirea faptelor. Judecătorul constată că există anumite fapte în baza unor probe, de fapt el își reprezintă faptele în raport de cultura sa juridică, filozofică, apoi va căuta să probeze faptele pe care le consideră a priori ca pertinente, în baza unei calificări juridice intuitive.
Ca urmare, judecătorul nu aplică doar norma juridică la o situație de fapt, pentru a pronunța o hotărâre. Mai întâi el își reprezintă faptele, urmând ca doar acestei reprezentări să aplice legea. Dar, pentru a obține o reprezentare cât mai clară și pentru a da o hotărâre bine întemeiată, în conformitate cu realitate, judecătorul trebuie să se bazeze pe o informare veridică, complexă, care să scoată la lumină aspectele esențiale ale cauzei și să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt. Pentru aceasta, materialul probator trebuie să clarifice toate laturile problemei cercetate, iar în acest sens, un rol esențial îl au pe de o parte părțile.
Se spune uneori ca administrarea probei este sinonim cu formarea convingerii judecătorului asupra existenței faptului dovedit, proba reprezentând un fenomen subiectiv, o credință. Dar, o credință care nu poate fi arbitrară, o pură manifestare a încrederii, ci ea trebuie sa se sprijine pe indicii exterioare pe baza cărora se construiește un raționament, care este de tip dialectic deoarece orice proba se discută în contradictoriu de către părți în fața judecătorului. În acest „proces” care îl conduce pe judecator de la indiciu la convingere, o influență deosebită au, pe de altă parte, retorica avocaților, întrucât, punandu-se problema de a convinge, se fac presiuni asupra gândirii judecătorului, folosindu-se toate tehnicile argumentării, iar, pe de altă parte, experiența judecătorului.
Prin urmare se adeverește adagiul „De his quae non sunt et quae non aparent idem est judicium„ (Tot ce nu este dovedit în instanță este presupus ca inexistent).
Obiectul probei
Obiectul probei îl reprezintă actele și faptele ce au semnificație juridică în sensul că ele creează, modifică sau sting raporturi de drept. Altfel spus, obiect al probei sunt actele și faptele generatoare de drepturi și obligații și cu privire la care s-a declanșat conflictul dintre părți, ceea ce înseamnă că orice act sau fapt cu semnificație juridică pentru litigiul în curs de soluționare poate constitui obiect al probațiunii judiciare.
Prin urmare, obiectul probei îl formează, întotdeauna, faptele în sens larg din care izvorăsc drepturile și obligațiile cu privire la care părțile sunt în litigiu, deci izvoarele dreptului ce pretind, și nu dreptul subiectiv invocat și nici elementele de drept care reprezintă temeiul dreptului invocat.
Din principiul că în fața instanței trebuie dovedite numai faptele si împrejurările care au dat naștere litigiului dintre părți, rezultă ca normele de drept nu pot constitui obiect al probațiunii judiciare. La baza principiului că dreptul nu este obiect al probei stau cele două prezumții: prezumția de cunoașere a legii (nemo censetur ignorare legem) și prezumția că judecătorul cunoaște legea (iura novit curia). Instanța este obligată să cunoască legea, rolul său fiind doar de a decide care sunt regulile juridice aplicabile faptelor și actelor juridice pe baza probelor făcute de părți, păstrându-și independența în a interpreta legea.
Părțile au dreptul să indice, să discute sau să interpreteze legea, însă prin acestea ele nu fac act de probațiune judiciară, ci participă numai la pregătirea materialului pe baza căruia judecătorul își va îndeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept în cazul supus judecății.
De aici trebuie reținut faptul că normele de drept se invocă și se interpretează dar nu se probează.
Cunoașterea legii este întotdeauna o obligație pentru judecător, iar aplicarea ei de către acesta ține de esența funcției jurisdicționale. De la această regulă noul Cod de procedură civilă conține și anumite derogări:
a) prima este prevăzută de dispozițiile art. 252 alin. (2) NCPC, potrivit căruia textele care constituie dreptul în vigoare în Romania care nu sunt publicate in Monitorul Oficial al Romaniei sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convențiile, tratatele și acordurile internaționale aplicabile în Romania care nu sunt integrate într-un text de lege, precum și dreptul internațional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată;
b) a doua este prevăzută în dispozițiile art. 253 NCPC și are în vedere dreptul unui stat străin. Sub condiția invocării incidenței normei de drept a statului străin în cauză, judecătorul poate lua cunoștință din oficiu de conținutul acesteia sau proba acesteia se face conform dispozițiilor noului Cod civil referitoare la conținutul legii străine;
c) a treia derogare privește, potrivit art. 255 alin. (3) NCPC, uzanțele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți. Instanța nu are obligația a le cunoaște, iar în măsura în care partea litigantă face referire la acestea, ea va trebui să dovedească conținutul acestora, claritatea lor, consensul, constanța, durata și repetabilitatea. În ceea ce privește regulamentele și reglementările locale, acestea trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței, care nu are obligația de a le cunoaște.
Deci, numai în mod excepțional când în fața unei instanțe judecatorești se invocă existența și se cere aplicarea unei legi străine, partea care cere acest lucru trebuie sa facă dovada existenței și cuprinsul acestei legi.
Aceasta este excepția conform căreia normele juridice pot constitui obiect al probei deoarece legea străină nu se bucură de prezumția de cunoaștere ca legislația internă. Aplicarea legii străine în fața instanțelor judecătorești române se realizează în condițiile stabilite de noul Cod civil în art. 2562 alin. 1, conform căruia: „Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat” și în art. 2562 alin. 2 :” Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei”. Se poate observa că obligația părților de a proba legea străină este subsidiară față de obligația instanței. Soluția a fost preluată din dispoyițiile art. 7 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat – în prezent abrogată. În caz de imposibilitate a determinării conținutului legii străine într-un termen rezonabil, se aplică legea română, așa cum prevede art. 2.652 alin. 3 NCC.
Practica judecătorească, denumită și jurisprudență, poate constitui obiect al probei, chiar dacă ar fi normal să se presupună că judecătorul o cunoaște. De aici, dacă partea invocă o regulă jurisprudențială, ea trebuie să dovedească existența ei. Totuși judecătorul poate considera proba ca fiind nerelevantă deoarece el nu este obligat să țină seama de o altă hotărâre pronunțată într-o cauză similară întrucât jurisprudența nu constituie izvor al sistemul român de drept.
O excepție de la această regulă trebuie acceptată în privința acelor decizii care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și care sunt obligatorii: deciziile pronunțate de instanța supremă asupra recursurilor în interesul legii, cele pronunțate de aceeași instanță asupra sesizărilor în vederea pronunțării unei hotarârin prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept și decizii ale Curții Constituționale.
Clasificarea faptelor ce pot forma obiectul probei
O primă clasificare a faptelor ce pot forma obiectul probei rezultă din chiar definiția dată acestuia, anume: fapte generatoare de drepturi și obligații, fapte modificatoare de drepturi și obligații, fapte extinctive de drepturi și obligații, precum și fapte de ineficacitate.
O a doua clasificare a faptelor ce pot forma obiectul probei este dată de A. Ionașcu în „Probele în procesul civil„, astfel:
Fapte generatoare de drepturi și obligații, fapte modificatoare de drepturi și obligații, fapte extinctive de drepturi și obligații, precum și fapte de ineficacitate, denumite generic Fapte generatoare de drepturi;
Fapte vecine și conexe cu faptele generatoare de drepturi.
Fapte generatoare de drepturi, pentru a putea face obiectul probei judiciare, trebuie să fie verosimile, pertinente și concludente. A fi verosimil se înțelege în literatura de specialitate că obiectul probațiunii să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile. Prin pertinență se înțelege existența unei legături între faptele ce se cer a fi dovedite și faptele care fac obiectul procesului, iar prin concludență se înțelege acea însușire a faptelor pertinente de a putea face lumină în pricină, o dată cunoscute.
În legătură cu posibilitatea și necesitatea dovedirii faptelor generatoare de drepturi, care formează obiectul probei judiciare, se impun anumite lămuriri, astfel:
Faptele negative care constau în nesăvârșirea unui act sau a unei acțiuni ori în neproducerea unui eveniment , pot sau nu pot forma obiectul probei ?
În literatura juridică burgheză s-a susținut că faptele negative nu pot forma obiectul probei și că ele dispersează de sarcina probei pe cel care le invocă în sprijinul pretenției sale.
Însă doctrina recentă recunoaște unanim că faptele negative determinate pot și trebuie să fie dovedite de cel care își întemeiază pretenția pe asemenea fapte. Astfel, faptele negative pot fi dovedite prin proba faptelor pozitive contrare.
Faptele legalmente constatate prin care se înțeleg acele fapte pe care legea le consideră că există și cu privire la care judecătorul nu poate nici admite, nici cere probe, în măsura în care, potrivit legii, existența lor este privită ca sigură (ex.: prezumțiile legale).
Faptele cunoscute de judecător din alte izvoare decât din administrarea probelor în fața instanței de judecată sunt fapte pe care judecătorul le cunoște fie din unele documente confidențiale sau din relatările unor organe de anchetă, sau din declarațiile unor persoane neascultate ca martori în instanță. Cu toate acestea, judecătorul nu este îndreptățit să respingă probele propuse de părți pentru dovedirea faptelor respective și nici nu-și poateîntemeia sau sprijini hotărârea pe cunoștințele sale despre aceste fapte dobândite în afara instanței de judecată.
În cazul în care judecătorul a fost martor, expert sau arbitru îmtr-o pricină, el nu va putea lua parte la judecată în aceeași pricină, incompatibilitate care se justifică prin preocuparea legiuitorului de a se evita ca judecătorul să fie influențat în proces de cunoștințele dobândite despre faptele litigioase din alte izvoare decât administrarea probelor în fața sa sau de opiniile pe care și le-a format în cauză. Dacă judecătorul a asistat personal la săvârșirea sau prodcerea unui fapt litigios și dacă una dintrepărți solicită ascultarea sa ca martor, judecătorul va trebui să se abțină de la judecarea pricinii, calitatea de martor având întâietate, conform art. 41, alin. 2, Noul Cod de procedură civilă.
Faptele notorii sunt acele fapte cunoscute în general de toată lumea, pretutindeni. În cazul în care, pentru aplicarea unei dispoziții legale se cere ca un fapt să fie notoriu, partea interesată trebuie să dovedească notorietatea acelui fapt. Proba nu va avea ca obiect faprul însuși, care nu trebuie dovedit, ci împrejurarea că acel fapt este în general cunoscut de toată lumea. Notorietatea , o dată stabilită, scutește partea care invocă faptul notoriu de dovada acestuia, care apare inutilă, de vreme ce existența acestui fapt reiese din cunoașterea lui de către toți.
Faptele a căror dovadă nu este admisă de lege decât în anumite condiții sunt considerate faptele care, în mod excepțional nu pot face obiectul probei decât în anumite condiții, căci altfel s-ar aduce atingere unor dispoziții legale imperative sau unor principii de drept (ex.: dovedirea prin certificat medical că o persoană suferă de o anumită boală, împotriva voinței acesteia, fapt ce ar aduce atingere regulilor referitoare la păstrarea secretului medical).
Faptele necontestate sunt considerate acele fapte cu privire la existența cărora părțile sunt de acord. Dacă judecătorul nu și-a format convigerea că faptele necontestate aparțin realității, el va putea cere părților să aducă probe în completare sau le va ordona din oficiu.
Părțile sunt nevoite să recurgă la fapte vecine și conexe cu faptele generatoare de drepturi în litigiu în cazul în care acestea nu au mijloace de probă care să se refere în mod direct la faptele generatoare de drepturi în litigiu sau în cazurile când dovada directă a acestor fapte este deosebit de dificilă sau chiar imposibilă. În acest caz, judecătorul ar trebui să inducă, prin raționament și cu ajutorul metodei dialecticii marxiste și a datelor științei și ale experienței, existența faptelor generatoare de drepturi în litigiu prin cunoașterea fapte vecine și conexe. În acest caz, obiectul probei se deplasează de la faptele generatoare de drepturi la faptele vecine și conexe cu acestea.
Inițiativa deplasării obiectului probei poate fi luată fie de către părți, fie de către judecător, cu condiția ca fapte vecine și conexe cu faptele generatoare de drepturi în litigiu să fie pertinente și concludente.
Deplasare obiectului probei de la faptul generator de drepturi la fapte vecine și conexe cu acesta – din cunoașterea cărora judecătorul urmează să tragă concluzia existenței faptului generator necunoscut – este procedeul specific al prezumțiilor simple.
Sarcina probei
Stabilirea părții căreia îi incumbă sarcina probei prezintă o importanță deosebită, întrucât în lipsă de probe sau atunci cand probele administrate sunt insuficiente și nici nu s-ar mai putea produce alte probe, va pierde în justiție cel căruia îi revenea sarcina probei. Deci, se poate întâmpla ca o parte să nu obțină caștig de cauză, deși ar avea dreptate, pentru că îi lipsesc mijloacele de probă necesare dovedirii pretenției sale.
Cum, de regulă, reclamantul este cel care trebuie să probeze mai întâi afirmațiile sale, rezultă că, dacă el nu reușește să facă această dovadă, pretenția sa va fi respinsă – actore non probante, reus absolvitur.
Cererea de chemare în judecata va fi respinsă ca nefondată (neîntemeiată), iar nu ca nedovedită, deoarece în sistemul nostru procesual judecătorul este obligat să aibă un rol activ în materie probatorie, putând să ordone probe și din oficiu, după ce le-a pus în prealabil în discuția părților.
Sarcina probei constă în a ști care dintre cele trei personaje existente într-un proces civil, reclamantul, pârâtul și judecătorul,trebuie să caute și să aducă proba pretențiilor. Acest aspect se soluționează prin aplicarea regulii consacrate în articolul 249 C. pr. civ., conform căruia „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Ca urmare, cel care evocă un drept, un fapt, trebuie să îl dovedească.
Cronologic, primul care face o susținere este reclamantul, întrucât procesul civil este declanșat de acesta prin introducerea cererii de chemare în judecată. În acest caz, reclamantul are mai întâi sarcina probei.
Pârâtul nu are de făcut nicio dovadă, atâta timp cât nu face nicio susținere în instanță, ci doar neagă dreptul pretins de către reclamant. Numai după ce reclamantul a făcut dovada faptelor pe care își întemeiază pretenția, pârâtul trebuie să iasă din pasivitate și să se apere, criticând probele aduse de reclamant și solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată sau nefondată. În această situație, sarcina probei îi revine pârâtului, deoarece el este cel care face o susținere în fața instanței.
În cazul în care pârâtul invocă excepții pentru a paraliza pretențiile reclamantului, cum ar fi prescripția, autoritatea lucrului judecat, litispendența, sarcina probei revine pârâtului, deoarece el este cel care face o susținere înaintea judecătorului transformându-se în reclamant în raportul probatoriului.
Dacă pârâtul ridică pretenții împotriva reclamantului pe calea cererii reconvenționale, rolurile părților se inversează în ce privește pretențiile formulate prin cererea reconvențională, sarcina probei revenind în acestă situație pârâtului care este reclamantul în acțiunea reconvențională.
Pârâtul dobândește calitatea de reclamant – îi revine și sarcina probei – atunci când, în procesul dintre el și reclamant, cheamă în garanție un terț.
Există și cazuri când părțile au o situație egală cu privire la sarcina probei atunci când, într-o acțiune confesorie în grănițuire sau într-o acțiune de partaj, delimitarea reclamantului de pârât este formală, deoarece fiecare dintre părți are undublu rol de reclamant și pârât.
Noul cod de procedură civilă admite și consacrarea a două excepții de la regula statuată de art. 249, astfel:
Prima categorie de excepții vizează cazul conflictelor de muncă potrivit art. 272 Codul muncii, în sensul că „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”, adică până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Această excepție este reputată ca o măsură de protecție a angajaților față de poziția lor în proces.
A doua categorie de excepții este cuprinsă în art. 24 alin. 1 din O.G. nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, potrivit căruia „Sarcina probei privind îndeplinirea obligațiilor furnizorului de informare a consumatorului, precum și sarcina existenței consimțământului consumatorului la încheierea contractuluiși, după caz, la executarea acestuia cad în sarcina furnizorului „. Orice clauză contractuală prin care sarcina probei privind respectarea de către furnizor a unora sau a tuturor obligațiilor care îi incubă este atribuită consumatorului va fi considerată abuzivă.
Prezumțiile legale sunt cazuri de aplicare a procedeului logic de deplasare a obiectului probei, impuse de lege. În aceste situații obligația de a proba trece de la cel care trebuia să facă proba la partea adversă. Articolul 328 alin. (1) NCPC arată că prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite, însă teza următoare a textului impune beneficiarul prezumției legale să dovedească faptul vecin și conex pe care se sprijină prezumția (beneficiarul prezumției va trebui să dovedească faptele care justifică concluzia impusă de lege, probă care de cele mai multe ori este foarte facilă). Tocmai de aceea, în principiu, prezumția legală poate fi combătută prin proba contrară, dar implică "o deplasare a probei: astfel, cel care dorește să infirme faptul presupus prin lege (faptul principal generator de drepturi și obligații civile) va prelua sarcina dovedirii faptului contrar. Sunt însă situații în care nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale sau legea o permite în condițiile unei anumite atitudini a celui căruia prezumția îi profită.
Dincolo de faptul că sarcina probei se deplasează în cursul procesului în funcție de susținerile părților , există situații în care fie părțile nu au deloc obligația de a proba, fie obligația se permută contrar regulii stabilite.
Astfel, părțile nu au obligația de a proba:
a) ceea ce instanța este ținută să ia cunoștință din oficiu, potrivit art- 251 și art. 252 alin. (1) NCPC;
b) faptele sau situațiile de notorietate ori necontestate ăi dreptul unui stat străin cu condiția ca acesta să fie invocat. Potrivit art. 253 și art. 255 alin. (3) NCPC, acestea sunt situații judiciare care pot da părții o derogare de la obligația de a proba. În ambele cazuri însă, partea care invocă faptul notoriu sau dreptul unui stat străin trebuie să probeze anumite aspecte conexe în legătură cu faptul notoriu ori dreptul strain;
c) faptele legal constatate, cum este cazul prezumțiilor legale. Însă, potrivit art. 328 alin. (1) NCPC, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta.
Judecătorul are îndatorirea de a stărui , prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză, precum și dreptul de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Judecătorul caută probe alături de părți, însă nu se substituie lor. Obligația judecătorului de a colabora la aflarea adevărului este independentă de sarcina probei.
Capitolul II
Reguli generale și comune privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor
Reguli generale și comune privind admisibilitatea probelor
Toate operațiunile pe care le implică probațiunea judiciară se desfășoară după anumite reguli stabilite de lege.
Atunci când vorbim de reguli generale și comune privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor avem în vedere regulile aplicabile tuturor probelor. Termenul „comun” este sinonim cu termenul „general” atât în vorbirea curentă, cât și din punct de vedere juridic și înseamna „ceea ce este comun tuturor sau marii majorități ori care aparține mai multora sau tuturor”. De aici rezultă că avem și reguli speciale, aplicabile fiecarui mijloc de proba în parte.
Dovezile nu pot fi folosite în dezlegarea pricinii decât dacă îndeplinesc cumulativ anumite condiții reglementat în art. 255 C. Pr. Civ sau care rezultă din interpretarea dispozițiilor privind probele.
În doctrina recentă sunt reținute următoarele condiții generale de admisibilitate a probelor: legalitatea, verosimilitatea, pertinența și concludența lor.
1) Prima condiție de admisibilitate a probelor – proba să nu fie oprită de lege – se pune atât din punctul de vedere al dreptului material, cât și din punctul de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă, fie în dovedirea unor împrejurări contrare legii.
Nicio probă nu poate fi încuviințată de către instanță dacă nu este admisă de lege. De exemplu, potrivit art.309 NCPC este inadmisibilă proba cu martori, pentru dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, în afara exceptiilor prevăzute de lege (art. 309 NCPC alin. 4) : partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;
părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; se cere lamurirea clauzelor actului juridic.
Sub aspect procesual, de exemplu, art. 315 alin.1 pct. 4 si 5 C.proc.civ. interzice ascultarea ca martori a celor condamnați pentru mărturie mincinoasă și a interzișilor. De asemenea, potrivit alin.1 pct.1,2 și 3 al aceluiași articol nu pot fi ascultati ca martori rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, chiar despărțit.
În jurisprudența s-a decis ca relația telefonică solicitată și obținută de instanță nu poate constitui o probă legală, atâta vreme cât ea nu s-a materializat într-un înscris emanat de la instituția căreia i s-a cerut relația și deci nu poate fi cenzurată în cadrul verificării hotărârii care s-a bazat pe o atare comunicare telefonică.
Principiul rolului activ impune instanței să nu încuviințeze o probă inadmisibilă, prevenind astfel desființarea hotărârii pe calea apelului sau, după caz, a recursului, dacă norma juridică referitoare la inadmisibilitatea unui mijloc de proba are caracter de ordine publică, în practica judiciară s-a decis ca în cazul unei apărări greșite ar fi admisibilă revizuirea. În literatura de specialitate se sustine că în cazul unei apărări incomplete sau greșite nu este admisibilă cererea de revizuire, întrucât instanta, în baza rolului activ și pentru a respecta principiul contradictorialității, trebuie să pună în discuția părtilor orice masură dispusă prin încheiere, pentru a se găsi în cunoștință de cauză și pentru a se putea exercita controlul judiciar.
2) A doua condiție de admisibilitate a probelor se referă la verosimilitatea probei, adică să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile.
Verosimilitatea înseamna că faptele să fie cu putință. „Posibilitatea asigură probabilitatea. Posibilul în matematică duce la certitudine, însă posibilul în domeniul fizic este nesigur, în câmpul posibilului de ordin fizic judecatorul trebuie să fie cu multă bagare de seamă: ceea ce este imposibil pentru omul de rând poate să fie posibil pentru omul de știință, ceea ce nu este posibil astăzi poate fi posibil mâine, știința cu descoperirile ei fiind mereu în progres. Dovezile nu se pot întemeia pe minuni, dar minunea de astăzi poate deveni mâine adevăr”.
Instanța trebuie să cerceteze în concret problema verosimilității probei, examinând cu atenție faptele ce se tind a fi probate și concordanța lor cu legile naturii.
Instanța trebuie să aprecieze verosimilitatea probei în raport cu datele științifice existente în momentul administrării probei, deoarece în timp o probă care era inițial neverosimilă poate face ulterior credibil faptul pretins.
De exemplu, înregistrarea de către un soț a convorbirilor telefonice ale soției pârâte pe benzi magnetice și folosirea transcrierii convorbirilor sunt admisibile ca probă în procesul de divort, fiind o probă legală și verosimilă. În trecut nu era posibilă administrarea acestei probe, în prezent, dacă s-ar contesta conținutul înscrisului în care au fost consemnate se va proceda la expertiza vocografică ( a vocii și vorbirii), precum și la dovada autenticității probei.
3) Cea de-a treia condiție de admisibilitate a probelor se referă la pertinența probelor.
Proba unui fapt este admisibilă numai în măsura în care are legătură cu obiectul pretențiilor sau apărările părților și poate influența într-un fel sau altul soluția litigiului în care este invocată.
Faptele care nu au legătură cu obiectul procesului și care nu ar fi susceptibile în principiu de a crea, modifica sau stinge un raport juridic, nu pot fi invocate cu succes ca obiect al probațiunii judiciare. Altfel, judecătorul ar juca un rol formal în probațiune, situație ce ar conduce la cheltuieli inutile și la tergiversarea proceselor. Pertinența probei implică și utilitatea ei, adică faptul verificat prin probațiune trebuie să fie persuasiv, în scopul de a-l conduce pe judecator la o anumită convingere.
În cazul în care instanța constată că proba nu este pertinentă o va respinge ca fiind inutilă, ca neavând legatură cu procesul, cu alte cuvinte, nu este concludentă.
4) A patra condiție de admisibilitate a probei este concludența probei, cerință expres determinată de art. 255 alin. 1 NCPC, astfel :” Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.”
Astfel, probele se pot încuviința numai dacă instanta socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii. Este totuși posibil ca probele să fie încuviințate, în circumstanțe excepționale, când necesitatea administrării lor se impune cu urgență dacă există pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
Literatura de specialitate susține că o probă concludentă este întotdeauna și o probă pertinentă, căci dacă a dus la soluționarea cauzei înseamnă că proba a avut legătură cu acea cauză, însa nu întotdeauna o probă care este pertinentă duce la soluționarea litigiului.
Reguli privind administrarea probelor
Legea nu admite folosirea probelor în fața instanței decât în anumite condiții strict determinate. Această disciplină procesuală este necesară spre a se asigura dreptul de apărare al părților și a se garanta soluționarea rapidă, promtă și eficientă a litigiului.
Principalele dispoziții privitoare la propunerea, încuviințarea și administrarea probelor sunt cuprinse în art. 254, 256-263 NCPC.
Propunerea probelor
Potrivit art. 254 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă „ Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege”.
De regulă, propunerea probelor se face în etapa scrisă a procesului civil, etapă care are rolul de informare reciprocă a părților privind pretențiile lor, probele folosite în susținerea pretențiilor, precum și rolul de informare a instanței privind cauza ce urmează a fi soluționată și dovezile pe baza cărora se va pronunța.
Deci, regula fundamentală în materie este aceea potrivit căreia, sub sancțiunea decăderii, reclamantul trebuie să propună probe prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul trebuie să arate în întâmpinare dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt din cerere. Dacă pârâtul formulează cerere reconvențională, el va arăta dovezile pe care își întemeiază pretențiile, în cazul în care se va formula o cerere de intervenție, aceasta, având natura juridică a unei cereri introductive, trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, adică intervenientul va arăta și probele pe care se sprijină.
Potrivit art. 204 alin. 1 NCPC, reclamantul poate să își modifice cererea de chemare în judecată și să propună noi dovezi, sub sancțiune decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Ca urmare, instanța dispune amânarea pricinii și comunică cererea modificată pâtrâtului. Pârâtul, în acest caz, trebuie să-și formuleze întâmpinarea care, sub sancțiunea decăderii, trebuie depusă ce cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat la dosarul cauzei pentru a fi consultată de reclamant.
Depunerea întâmpinării de către pârât este extrem de utilă , întrucât face posibilă cunoașterea reciprocă a poziției părților încă din faza pregătitoare a judecății și, conform art. 208 alin. 1 NCPC , întâmpinarea este și obligatorie, în afară de situațiile foarte rare în care nu este necesară depunerea întâmpinării (procedura de evacuare, ordonanța președințială). Astfe, prin nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege, pârâtului i se interzice dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.
În cazul în care dovezile nu au fost solicitate prin cereea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, acestea nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, cu excepția cazurilor când:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea;
3. partea invederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății;
5. există acordul expres al tuturor părților.
În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra aceluiași aspect pentru care s-a incuviințat proba invocată.
În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei.
Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului , instanța va dispune ca părțile să completeze probele sau chiar să administreze alte probe, chiar dacă părțile se împotrivesc. În acest caz, dacă judecătorul omite să ordone din oficiu probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii, această omisiune nu poate fi invocată de către părți în căile de atac întrucât procesul civil este un proces al intereselor private, iar rolul esențial în probațiune revine părților.
Încuviințarea probelor
Probele propuse în condițiile art. 254 alin. 1 NCPC vor fi încuviintate de către instanță, după ce aceasta a cercetat daca probele sunt admisibile și după ce le-a pus în discuția contradictorie a părților. Instanța va aprecia dacă probele propuse îndeplinesc conțiile privitoare la legalitate, verosimilitate, pertinență , iar în practica judiciară s-a decis că ori de câte ori se solicită o probă sau instanța cântărește dacă este cazul să ordone o anumită probă din oficiu, ea este datoare să verifice problema concludenței probei.
Partea trebuie să arate instanței faptele pe care vrea să le dovedească prin proba solicitată. Dacă este vorba de dovedirea faptului generator de drepturi care face obiectul litigiului, proba apare ca folositoare de vreme ce se referă la însuși acest fapt. Dacă este vorba de un fapt vecin și conex cu faptul generator de drepturi, instanța trebuie să aprecieze dacă legatura dintre cele doua fapte este suficient de strânsă încât să facă utilă cunoașterea faptului vecin și conex în vederea soluționării cauzei. Instanța trebuie să aprecieze cu multă atenție utilitatea probelor cu ocazia încuviințării, întrucât numai după administrarea probelor legale și concludente ea poate să pronunțe o hotărâre justă și în cunostință de cauză.
De la regula că probele se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, Noul Cod de procedură civilă instituie o excepție importantă pentru ipoteza în care există pericolul ca probele „să se piardă prin întârziere” (art.258 alin.1 .). Cu privire la aceasta exceptie, în doctrina se consideră ca înțelesul dispoziției nu poate fi acela de a se încuviinta o probă inutilă, ci acela că pertinența probei nu este evidentă în momentul în care a fost solicitată, dar sunt semne că administrarea ei ar putea fi utilă în viitor, în cursul procesului.
Asupra probelor propuse, instanța se pronunță printr-o încheiere motivată. Admiterea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanței, care este însă obligată să motiveze masura luată. Astfel, conform art. 258, alin. 2 NCPC, încheierea prin care se încuviințeaza dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite și mijloacele de probă încuviințate pentru dovedirea lor, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora.
Când o parte s-a opus unei probe propusă de cealaltă parte, încheierea va arăta și temeiurile pentru care proba a fost încuviințată sau respinsă, pentru că această încheiere, formând corp comun cu hotărarea care se va pronunța pe fond, este supusă controlului judiciar.
Lipsa acestor mențiuni poate atrage anularea incheierii de încuviințare a probei, dacă partea interesată dovedește că a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decat prin anularea actului. Respingerea nemotivată a unei probe solicitate face ca hotărarea să fie nelegală și netemeinică, deoarece nu se poate verifica rațiunea pentru care probele solicitate au fost respinse.
Încheierea de încuviințare a probelor are un caracter preparatoriu, care nu leagă instanța, astfel că aceasta „poate reveni asupra unor probe încuviințate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanța este însă obligată să pună această împrejurare în discuția părților”, lucru statuat de art. 259 NCPC.
În susținerea opiniei că încheierea de încuviintare a probelor are caracter preparatoriu si că n-ar putea fi adoptată teza că astfel de încheieri ar fi interlocutorii ori de câte ori există opoziția părții potrivnice, în doctrină se invocă următoarele argumente pe care le considerăm cât se poate de convingătoare:
a) în primul rând se arată că art. 235 NCPC nu condiționează existența încheierilor interlocutorii de opoziția părții potrivnice la o anumită dispoziție luată de instanță în cursul procesului. Ceea ce caracterizează acest fel de încheieri este faptul că ele, fără a hotărî în totul pricina, pregătesc dezlegarea ei sau cum se mai spune „lasă să se întrevadă care va fi soluția procesului” sau „prejudecă fondul”.
Chiar dacă partea adversă se opune cu înverșunare, nu s-ar putea susține că, admițând o probă, instanța o face în sensul de a se angaja în vreun fel în soluționarea procesului, ci o face în scopul obținerii de lămuriri privind susținerile contradictorii ale părților.
b) în al doilea rând se arată că cererile de administrare a probelor se fac încă
de la prima dezbatere când instanța nu a avut posibilitatea să-și formeze un punct de
vedere asupra situației reale în raporturile dintre părți.
c) în al treilea rând, dacă ar fi acceptată cealaltă opinie, aproape toate
incheierile de încuviințare a administrării probelor ar avea putere de lucru judecat și
instanța nu ar mai fi în masură să revină asupra lor, chiar dacă, în cursul procesului,
s-ar dovedi inutile, nemaiputându-se exercita rolul activ al judecătorului. Pe de altă
parte, din moment ce aproape toate încheierile de încuviințare a probelor ar avea
caracter interlocutoriu, nu și-ar mai găsi justificare în practică distincția între acestea
si încheierile preparatorii.
Administrarea propriu-zisă a probelor
Noul Cod de procedură civilă consacră unele reguli privitoare la aministrarea probelor de către instanța competentă a soluționa cauza. Marginal, art 260 NCPC este intitulat „Administrarea probelor”, dar întâlnim reguli importante privitoare la administrarea probelor și în alte texte ale Codului, respectiv în art. 261-264.
Administrarea propriu-zisă a probelor se desfășoară după trei reguli generale, astfel: locul administrării probelor, administrarea probelor înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului și
administrarea probelor în ordinea stabilită de instanță.
Una dintre cele mai importante reguli procedurale este cea privitoare la locul administrării probelor. În acest sens art. 261 alin. 1 NCPC precizează cu claritate că „Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu dispune altfel”.
Regula enunțată de textul citat este destinată în mod efectiv principiului fundamental al nemijlocirii consacrat în art. 16 NCPC potrivit căruia probele se administrează de instanța care judecă procesul. Nemijlocirea se materializează în dreptul și obligația instanței de judecată de a cerceta direct întregul material probatoriu, astfel încât, între instanță și faptele care se vor stabili, să existe un număr cât mai redus de verigi intermediare, pentru ca probele să nu fie denaturate. Totodată, instanța este obligată a folosi dovezi primare (din primă sursă) pentru soluționarea litigiului. Jurisprudența mai veche considera că instanța nu are dreptul d a lua în considerare declarațiile de martori administrate într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăși la audierea lor.
În ordinea ideilor de mai sus, probele se administrează în fața instanței sesizate, în camera de consiliu pentru procesele pornite după data de 1 ianuarie 2016, și nu în în ședință publică, așa cum s-a procedat cu procesele pornite în intervalul 15 februarie – 31decembrie 2015 sub imperiul art.XII din Legea nr. 2/2013.
De la această regulă se poate deroga numai atunci când legea permite, iar o astfel de derogare este comisia rogatorie, procedură reglementată de art. 261 alin. (2)-(5) NCPC.
Comisia rogatorie este o instituție specifică dreptului procesual, asimilată incidentului, atât din perspectiva probelor, cât și a competenței (fiind o situație de prorogare o competenței). Din perspectiva probațiunii, comisia rogatorie are ca obiect administrarea dovezii și reprezintă totuși o abatere de la regula conform căreia probele se administrează în fața instanței sesizate sau în camera de consiliu, fiind considerată o situație excepțională, legea arătând că instituția devine incidentă numai dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât „în afara localității de reședință a instanței”.
Comisia rogatorie poate fi cerută de părți sau poate fi dispusă din oficiu și, fiind dispusă pentru realizarea unui serviciu public, ea este obligatorie pentru instanța desemnată, afară doar de situația în care s-ar încălca regulile de competență materială.
Legea impune regula conform căreia proba va fi administrată prin comisie rogatorie de către o instanță egală in grad instanței care a dispus-o sau, dacă în localitatea respectivă nu există o instanță egală in grad, poate fi efectuată și de către o instanță inferioară în grad. Referitor la competența teritorială, aceasta este determinată de locul situării probei (mijlocului de probă). În mod special însă, atunci când instanța care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează a se face în circumscripția altei instanțe trebuie să înainteze, pe cale administrativă, cererea de comisie rogatorie instanței competente, comunicând aceasta instanței de la care a primit însărcinarea.
Instanța sesizată prin comisie rogatorie să administreze dovada este obligată să urmeze aceleași reguli de procedură pe care legea le prevede în cazul acelei dovezi, iar încheierea prin care se realizează comisia rogatorie nu poate face obiectul căii de atac decât odată cu fondul. Se menține obligativitatea citării părților la administrarea probei prin comisie rogatorie în fața instanței rogate, exceptând cazul în care părțile se învoiesc și felul dovezii îngăduie administrarea sa fără citare.
După administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanța sesizată, dacă este cazul, va fixa din oficiu termen pentru continuarea cercetării procesului sau pentru dezbaterea fondului.
Noul Cod de procedură civilă permite o a doua derogare de la princincipiul nemijlocirii prin formula folosită în partea finală a alin. 1 al art. 261 „dacă legea nu dispune altfel,, avută în vedere pentru administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici. În acest caz nu se mai poate vorbi de o cercetare directă și nemijlocită ce către instanța sesizată a tuturor elementelor care interesează soluționarea pricinii, deoarece între instanță ți mijloacele de probă se interpun avocații sau consilierii juridici ai părților.
Instituția administrării probelor de către avocați a fost introdusă pentru prima dată în Codul de procedură civilă anterior prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Deoarece a provocat rezerve chiar de la adoptarea ei, s-a renunțat la această opțiune procedurală prin Legea nr. 59/2001, ulterior fiind reintrodusă în Codul de procedură civilă anterior prin Legea nr. 2019/2005.
Prin introducerea acestei proceduri s-a urmărit asigurarea soluționării litigiului în mod accelerat, o responsabilizare a părților și a celor care asistă sau reprezintă interesele acestora în plan procesual, dar nu în cele din urmă o degrevare a instanțelor de etapa administrării probelor.
Noul Cod de procedură civilă consacră principiul potrivit căruia instituția administrării probelor de către avocați se poate realiza în orice proces civil. Astfel, la primul termen la care părțile sunt legal citate, judecătorul are datoria de a pune în vedere părților, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că au posibilitatea de a conveni ca probele să fie administrate de avocații lor. Dispozițiile sunt aplicabile și în cazul în care părțile sunt reprezentate de către consilieri juridici.
Potrivit ar. 368 alin. 1 NCPC, pentru administrarea probelor prin avocat se impune acordul ambelor părți, consimțământ dat personal sau prin mandatar cu împuternicire specială, în fața instanței sau printr-un înscris depus la dosarul cauzei. Părțile au obligația să-și aleagă domiciliul la avocații care le reprezintă.
Pe parcursul administrării probelor de către avocați, ședințele de judecată, atunci când acestea sunt necesare, se desfășoară potrivit art. 240 „Cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părților,, și cu participarea obligatorie a avocaților. În doctrină s-a apreciat că, în cazul în care în cursul procesului nu intervine nicio împrejurare ce justifică intervenția instanței, iar judecătorul constată că în cauză ar fi incidentă o excepție absolută care să facă inutilă administrarea probelor, el va putea cita părțile în vederea discutării excepției.
După ce părțile convin asupra administrării probelor prin avocați, iar instanța verifică valabilitatea și admisibilitatea unei asemenea convenții și mai ales după prezentarea programului de administrare a probelor, instanța va stabili un termen de până la 6 luni, ținând seama de volumul și complexitatea acestora.
Termenul astfel stabilit are caracter obligatoriu pentru părți și nu poate fi prelungit decât în anumite condiții, adică : se invocă o excepție sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanța trebuie să se pronunțe; a încetat, din orice cauză, contractul de asistență juridică dintre una dintre părți și avocatul său; una dintre părți a decedat sau în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului.
Nerespectarea termenului (5 zile de la data încuviințării probelor) de depunere a programului de administrare a probelor atrage decăderea părții din dreptul de a mai administra proba respectivă. Tocmai de aceea, avocații trebuie să depună toate diligențele necesare pentru respectarea programului privind administrarea probelor.
Locul în care se poate realiza procedura de administrare a probelor prin avocați este reglementat de Noul Cod de procedură civilă ca fiind cabinetul unuia dintre avocați sau în orice loc convenit.
În timpul procedurii de administrare a probelor prin avocați poate apărea problema verificării unor înscrisuri, incident care poate fi rezolvat numai de intanța sesizată cu soluționarea cauzei, dar numai în cazul verificării de scripte, nu și la procedura înscrierii în fals. Martorii vor fi ascultați la locul și data prevăzute în programul încuviințat de instanță, fără prestare de jurământ. Declarațiile acestora se semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul acestora de către avocații părților, de martor și de cel ce a consemnat-o, care poate fi un notar public. Martorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și cei care sunt lipsiți de discernământ în momentul audierii vor fi ascultați numai de către instanță.
În cazul expertizei, care trebuie să fie încuviințată în prealabil de instanță, părțile au posibilitatea să își aleagă expertul desemnat și expertul consilieri care pot participa la expertiză. Raportul de expertiză al expertului desemnat trebuie predat, sub semnătură de primire, avocaților, cu cel puțin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanță.
Cercetarea la fața locului și luarea interogatoriului sunt mijloace de dovadă care se administrează doar de instanța de judecată. Astfe, procesul verbal de cercetare la fața locului și copiile de pe interogatoriul luat se vor înmâna avocaților.
După ce reclamantul, prin avocatul său, a administrat toate probele ce au fost încuviințate de către instanța de judecată, va redacta concluzii scrise privind susținerea pretențiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau prin înmânare în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părți din proces și, când este cazul, Ministerului Public.
Pentru fiecare parte, avocații acestora, vor alcătui câte un dosar tuturor celorlalte părți și un dosar pentru instanță, care trebuie să conțină un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe, conform art. 384 alin. (1) NCPC. Conform alineatului (2) al aceluiași articol, dosarele prevăzute anterior vor fi numerotate, șnuruite și trebuie să poarte semnătura avocaților părților pe fiecare pagină.
La expirarea termenului stabilit de instanță potrivit regulilor în materia termenelor administrării probelor ,avocații părților prezintă împreună instanței dosarul cauzei.
După momentul primirii dosarului, instanța va fixa un termen de judecată, dat în cunoștința părților, care nu va putea fi mai lung de 15 zile de la data primirii dosarului. În cadrul acestui termen de judecată, instanța va putea hotărî, pentru motive temeinice și după ascultarea părților, să se administreze noi probe sau să se administreze în fața sa unele dintre probele administrate de avocați. În acest scop, instanța va stabili termene scurte, în continuare, date în cunoștința părților. Martorii vor fi citați, pentru prezentarea în fața instanței, de asemenea în termen scurt, cauza fiind considerată urgentă.
Dacă instanța constată că nu se impune a administra noi probe sau cele administrate de avocat, din nou, atunci ea trece la judecata pe fond a litigiului, acordând părților cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat.
Regula conform căreia probele se administrează „ înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu permite altfel,, statuată în art. 260 alin. 3 NCPC are un caracter general și o semnificație de o implacabilă logică juridică, căci dezbaterea asupra fondului vizează discutarea tuturor împrejurărilor de fapt și de drept ale cauzei.
A treia regulă are ca obiect administrarea probelor în ordinea stabilită de instață. Textul Noului Cod de procedură civilă conferă judecătorului o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește ordinea în care ar urma să se administreze probele.. Regula se aplică tuturor probelor, indiferent dacă ele au fost propuse de părți sau dispuse d către instanță din oficiu. Această ordine nu trebuie interpretată ca fiind lăsată la capriciul judecătorului, ci trebuie să fie una rațională, să țină seama de imperativul garantării unei bune judecăți.
Pentru celeritatea procesului, legea prevede și regula potrivit căreia probele se pot administra chiar în ședința în care au fost încuviințate iar dovada și dovada contrară pot fi administrate, pe cât posibil, tot în aceeași ședință.
În anumite situații, administrarea dovezilor implică și efectuarea unor cheltuieli, cum ar fi plata unei expertize, a unui interpret. În acest caz, obligația de a avansa cheltuielile necesare și de a depune la grefa instanței dovada achitării sumei fixate sunt stabilite în sarcina părții interesate în administrarea dovezii. Dacă proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului, instanța va stabili prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei în sarcina uneia dintre părți sau chiar în sarcina ambelor părți. Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la avansarea cheltuielilor sus-menționate atrage decăderea părții din dreptul de a mai administra proba încuviințată, decădere ce nu va opera dacă partea interesată în administrarea probei avansează cheltuielile după împlinirea termenului, fără a pricinui amânarea cauzei.
Potrivit at. 263 NCPC partea decăzută din dreptul de a-i fi administrata o probă se va putea apăra combătând susținerile și apărările (inclusiv probele) celeilalte părți, atât în cadrul discuțiilor contradictorii făcute în cursul cercetării procesului, cât și în cadrul dezbaterilor. Aceasta înseamnă combaterea susținerilor și probelor aduse de adversar cu argumente, excepții sau prin evocarea unor norme legale care tind la infirmarea rezultatului adus prin probele administrate in proces de către cealaltă parte.
Aprecierea probelor în procesul civil
Noul Cod de procedură civilă a instituit în art. 264 modul în care probele vor fi apreciate de către instanța de judecată sesizată cu soluționarea litigiului. Aprecierea probelor este o operație de o importanță și complexitate deosebită pentru instanță, dar și pentru realizarea scopului final al judecății: determinarea adevărului în cauză.
Operatiunea de apreciere a probelor se succede operațiunii de administrare a probelor, după ce s-au pus concluzii pe fond de către părți, când instanța se retrage pentru deliberare. Spre deosebire de admisibilitatea și administrarea probelor care se fac în ședință publică, în contradictoriu, aprecierea probelor se face în secret, în camera de consiliu sau în ședință, dacă procesul nu prezintă nicio dificultate.
Aprecierea probelor s-a realizat diferit, în funcție de sistemul care guverna într-o epocă sau alta, însă scopul mijloacelor de probă era același: de a determina convingerea judecătorului.
Istoria dreptului probator a cunoscut mai multe sisteme de probațiune:
a) Sistemul probei libere sau morale;
b) Sistemul probelor legale sau formale;
c) Sistemul mixt sau eclectic ori sistemul intimei convingeri a judecătorului
combinat cu sistemul probelor formale.
a) Sistemul probei libere a fost folosit în orânduirea sclavagista și feudală și se caracteriza prin admiterea invocării oricăror probe de către parți și prin aprecierea lor în mod liber de către judecător.Astfel, corespunzător procesului acuzatorial, nu era reglementată valoarea doveditoare a probelor, ci era lăsată la libera apreciere a judecătorului.
Datorită puternicii influențe religioase nu se putea vorbi propriu-zis de libertatea pentru judecător în aprecierea probelor, pentru că cele mai multe procese se soluționau prin probele formale ale jurământului, duelului sau ordaliilor, care se reduceau la așa zisa judecată a lui Dumnezeu și se impuneau conștiinței judecătorului.
În dreptul roman, în procedura formulară, procesul se desfășura în două faze, părțile fiind obligate să dovedească, față de judecător, în faza a doua a procedurii, drepturile invocate în fața magistratului în prima fază a procedurii. Reclamantul trebuia să dovedeasca faptele din care izvorau drepturile pretinse, iar pârâtul faptele pe care se întemeiau excepțiile și apărările sale. Mijloacele de proba constau în: depozițiile martorilor, care erau admiși indiferent de valoarea drepturilor în litigiu, probele scrise, mărturisirea, jurământul și prezumțiile, iar puterea lor doveditoare era lăsată la aprecierea judecătorului. Daca pârâtul refuza să se prezinte în fața magistratului ori să se apere sau să accepte formula scrisă prin care magistratul trimitea cauza, cu instructiuni, judecătorului desemnat în vederea judecarii, procesul nu ajungea în faza a doua a procedurii, în care se facea probațiunea. Ca urmare, reclamantul era trimis de pretor în posesia bunurilor pârâtului.
Reclamantul caștiga procesul încă din prima faza, în cazul în care pârâtul recunoștea pretenția acestuia (confessio in jure), iar în faza a doua se stabilea doar suma la plată căreia urma să fie obligat părătul. Litigiul se soluționa în prima faza chiar și atunci când reclamantul deferea jurământ pârâtului, care, la rândul său, îl putea referi reclamantului. Astfel, câștig de cauză având partea care a jurat, căci dacă se refuza prestarea jurământului se considera ca o recunoaștere a pretențiilor celeilalte părti, în toate aceste situații, conflictul soluționându-se în favoarea reclamantului sau, în caz de jurământ, fie în favoarea reclamantului, fie în favoarea pârâtului, fără să se mai cerceteze adevăratele raporturi dintre părți.
În faza a doua a procedurii, judecătorul era liber să aprecieze probele potrivit convingerii sale, însă această libertate și-o putea exercita numai în limitele instrucțiunilor cuprinse în formula scrisă a magistratului, prin care el fusese desemnat ca judecător.
Deoarece sistemul probei libere favoriza arbitrariul judecătoresc s-a trecut la înlocuirea acestuia cu sistemul probelor legale sau formale care era total opus celui dintâi.
b) Sistemul probelor legale sau formale corespundea tipului de proces inchizitorial si se caracteriza prin reglementarea amanuntita de catre legiuitor a probelor, in acest sistem, judecatorul nu mai avea dreptul sa aprecieze liber si dupa intima sa convingere probele care au fost administrate, ci el trebuia sa aplice automat, mecanic, dispozitia legala, care arata ce tarie are fiecare mijloc de proba, potrivit unui tarif predeterminat de lege si care era forta lor probanta in cazurile in care unele din ele se aflau in prezenta altora. Exista o ierarhizare a probelor nu. numai din punctul de vedere al admisibilitatii lor, dar si din punctul de vedere al valorii lor probatorii. Astfel, depozitia ca martor a unui nobil cantarea mai mult decat aceea a unui om simplu; un martor barbat valora cat doua martore femei; unele probe erau complete.altele semicomplete, era importanta forma in care se administra proba, interesa numarul martorilor. Una din regulile probatorii esentiale era ilustrata de maxima: „testis unus, testis nullug”, potrivit careia pentru a se face dovada unei sustineri trebuia sa se audieze cel putin doi martori, care sa dea depozitii identice[24]. Deci, valoarea probei testimoniale depindea de criteriul cantitativ al numarului martorilor si nu de criteriul calitativ al puterii de convingere a depozitiilor lor. Marturiile nu se apreciau, ci se adunau[25]. Se mentioneaza in acest sens Pravila lui Matei Basarab din 1652, care reclama pentru dovedirea unor fapte mai importante trei sau chiar cinci martori.
Proba cea mai curenta era tortura, in forme extrem de variate si de barbare, pentru a se obtine marturisirea partii, socotita ca „regina a probelor'.
Judecatorul nu avea alt rol decat sa constate daca probele propuse de parti erau cele prevazute de lege si, in caz afirmativ, le admitea si le acorda forta doveditoare prestabilita de aceasta, fara a putea patrunde in realitatea faptelor, care ii ramanea necunoscuta. El era silit sa se intemeieze pe convingerea ce-i era impusa de lege, fiind in neputinta sa arate prin hotarare adevarul.
Probele formale au fost folosite si in dreptul roman, asa cum rezulta dintr-o serie de constitutii ale imparatilor romani, cuprinse in Codul lui Justinian, care gradeaza probele dupa importanta lor relativa, stabilind forta probatorie a unora din ele in prezenta altora .
In secolul al XVII-lea, sistemul procesual inchizitorial, cu regimul probelor formale, a fost supus unor critici nimicitoare, de aceea in 1789, ca urmare a victoriei revolutiei franceze, acest sistem a fost inlocuit cu sistemul convingerii intime a judecatorului sau sistemul mixt.
c) Sistemul intimei convingeri a judecatorului sau sistemul mixt ori eclectic cum mai este denumit in doctrina este cel adoptat de legiuitorul francez si român.
Acest sistem este denumit mixt pentru ca el combina sistemul intimei convingeri cu unele probe formale. Judecatorul este liber, in principiu, in masura in care nu se prevad exceptii, sa primeasca orice dovezi si sa le aprecieze fara nici o ingradire a legii, in acest sistem, toate mijloacele de proba au valoare probatorie egala, in masura in care sunt prevazute de lege.
Exista insa, dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza, si unele exceptii, cand legea insasi stabileste un regim special pentru anumite probe.
Spre deosebire de sistemul legal, care atribuie legiuitorului grija de a aprecia valoarea fiecarui mijloc de proba, acesta stabilind o ierarhie a probelor, limitand utilizarea anumitor mijloace de proba, si comandand judecatorului sa considere adevarate faptele stabilite prin anumite mijloace de proba, fara sa conteze convingerea sa intima, in sistemul libertatii probei partile pot alege liber mijloacele de proba, legiuitorul nestabilind vreo ierarhie a acestora, iar judecatorul este liber sa le aprecieze in functie de convingerea sa intima.
Sistemul libertatii probelor este tipic procesului penal, unde nu exista nici o restrictie semnificativa, in dreptul privat, ca si in cel administrativ, mai multe restrictii sunt impuse partilor si judecatorului, practic sistemul fiind mixt, el urmeaza mai ales distinctia fundamentala intre faptele juridice si actele juridice, desi este incontestabila o anumita evolutie catre largirea libertatii probelor[26], atat pe cale legislativa cat si jurisprudentiala.
Evolutia spre libertatea probei este certa in materie comerciala, restrictiile prevazute de art.1191 C.civ. nu se aplica, deoarece, potrivit art.46 C.com., proba cu martori este posibila ori de cate ori „autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 din Codicele civil'. Chiar in materie de acte juridice, judecatorul tinde sa se sustraga sistemului legal si sa aprecieze probele in functie de convingerea sa intima.
In procedura civila sistemul ramane insa mixt: faptele juridice pot fi probate, in principiu, prin orice mijloace de proba, in timp ce in cazul actelor juridice se instituie primordialitatea probei scrise.
Faptele juridice in sens restrans pot fi probate, in principiu, prin orice mijloc de proba, iar acestea sunt lasate la aprecierea judecatorului, care isi formeaza liber convingerea. Solutia este logica, dat fiind ca, in general, acestea sunt imprevizibile si partile nu pot fi obligate sa-si preconstituie dovezi scrise in vederea unor fapte viitoare. Dar regula este aplicabila si faptelor previzibile si organizate cum sunt cele care servesc ca baza quasi-contractelor: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat etc.
Faptele materiale pot fi dovedite prin martori sau prin simple prezumtiuni. Numai in cazuri exceptionale, tinand seama fie de incertitudinea faptului de dovedit, fie de venalitatea martorilor, legiuitorul inlatura sau conditioneaza anumite mijloace de proba chiar cand este vorba de fapte materiale.
In doctrina[27] sunt avute in vedere doua limite privind dovada faptelor juridice in sens restrans: procedeul sa fie legal admisibil, adica sa nu incalce dreptul la viata privata, secretele persoanei etc., si principiul nu este aplicabil faptelor ce privesc starea persoanelor (dovada nasterii sau a decesului se face doar cu ajutorul actelor de stare civila).
Cat priveste dovada actelor juridice, legiuitorul paraseste sistemul probei libere si adopta sistemul probei legale privind puterea doveditoare si admisibilitatea mijloacelor de proba. De exemplu, potrivit art.1173 C.civ., cuprinsul actului autentic face dovada deplina, pana la inscrierea in fals, de tot ceea ce agentul instrumentator a constatat prin simturile sale. Declaratiile partilor cuprinse intr-un inscris autentic sau sub semnatura privata vor face dovada pana la proba contrara, caci cel care, impotriva intereselor sale, marturiseste ca s-a obligat sau ca a dat un lucru sau a cedat un drept, trebuie presupus ca marturiseste adevarul, daca nu se dovedeste contrariul.
In cazul prezumtiilor legale irefragabile, legiuitorul stabileste forta probanta a acestora, neadmitand nici o proba impotriva lor. De exemplu, prezumtia de proprietate dobandita prin uzucapiune, prezumtia puterii lucrului judecat.
In unele cazuri, legiuitorul statorniceste puterea doveditoare relativa a mijloacelor de proba, unele fata de celelalte. De exemplu, art.1191 C.civ. opreste dovada cu martori impotriva sau peste cuprinsul unui inscris.
Deci, in materia actelor juridice logica judecatorului este determinata de lege. Legiuitorul, interpunandu-se intre parti si judecator, determina puterea doveditoare a probelor, izbutind sa elimine incertitudinea legata de dovada judiciara pentru a permite judecatii sa ajunga la certitudinea unei hotarari.
In ce priveste marturisirea a disparut deosebirea de putere doveditoare dintre marturisirea judiciara si marturisirea extrajudiciara, astfel ca, in prezent, cele doua forme de marturisiri sunt lasate la libera apreciere a judecatorului, la fel ca celelalte probe.[28] Daca marturisirea este sincera si libera ea se impune convingerii judecatorului. Deci, instanta va verifica marturisirea sub aspectul sinceritatii si veridicitatii ei, in comparatie cu celelalte probe de la dosar, putand s-o foloseasca ca o proba deplina, ca o proba susceptibila de a fi combatuta prin proba contrara ori ca un inceput de dovada, sau o va inlatura motivat, daca isi formeaza convingerea ca marturisirea nu corespunde adevarului.
In etapa deliberarii, judecatorul va examina probele administrate in cauza fara vreo ingradire si va pronunta solutia pe baza acestora, in raport de intima sa convingere. Probele aflate ia dosar se vor aprecia tinandu-se seama si de refuzul nejustificat al unei parti de a prezenta probele scrise certe, a caror administrare nu poate avea loc decat cu acordul ei. De asemenea, instanta va putea aprecia liber si in situatia in care expertiza sau ancheta sociala este obligatorie in cauza, judecatorul nefiind tinut de concluziile raportului de expertiza sau ale anchetei sociale, ci le poate inlatura, dar intotdeauna motivat.
Privitor la probe instantele de fond nu pot fi controlate de instanta de casare decat numai in caz de greseli de drept, nu pentru convingeri de fapt. Daca un fapt probator sau un mijloc de probatiune sunt indoielnice sau anumite probe esentiale au fost omise si, din aceasta cauza, nu exista posibilitatea de decizie asupra concluziei finale a instantelor de fond cu privire la existenta sau inexistenta raportului juridic litigios, evident, instanta de recurs nu se poate substitui acestor instante pentru a stabili veracitatea acestor elemente probatorii(prin administrarea sau readministrarea lor).
Aceasta, deoarece s-ar impieta asupra a ceea ce sistemul procesual actual consacra, in asigurarea dublului grad de jurisdictie, ca stabilirea laturii faptice a procesului este intotdeauna in sarcina instantelor de fond. Ca urmare, instanta de recurs poate declara indoielnice mijloacele de proba si, atunci cand acestea constituie elemente de baza in solutionarea procesului, sa constate ca fondul cauzei nu a fost cercetat si sa caseze cu trimitere pentru rejudecarea fondului, intr-o speta[29], instanta de fond a respins actiunea in revendicare, ca nefondata, pentru lipsa de identitate intre terenul revendicat si cel detinut de parati, in recurs s-a decis casarea cu trimitere pentru completarea probatoriului prin a cere partilor, expertului si comisiei de aplicare a Legii fondului funciar, explicatii asupra unor contradictii, greseli de numerotare si identificare topo a parcelelor din litigiu.
Instantele de fond sunt suverane in convingere, in aprecierea sinceritatii si utilitatii probelor propuse si administrate de parti, putand sa le inlature pe cele ce nu le considera utile, cu obligatia de a motiva de ce le inlatura.
Intr-o speta, in mod gresit instanta de apel a respins ca prescrisa actiunea reclamantei (cu motivarea ca lipsa discernamantului nu poate determina decat nulitatea relativa a actului care poate fi invocata doar in trei ani de la data conventiei), deoarece aceasta prezinta diagnosticul de imbecilitate oligofrenie de gradul II, care anuleaza discernamantul asupra tuturor actelor sale, inclusiv asupra conventiei din litigiu. Lipsa discernamantului in aceasta situatie inseamna lipsa consimtamantului, iar sanctiunea este nulitatea absoluta ce se poate constata oricand, nicidecum cea relativa, avuta in vedere nelegal, ceea ce constituie motivul de recurs prevazut de art.304 pct.9 C.proc.civ.[30].
Pe de alta parte, se apreciaza ca instanta trebuie sa analizeze complet probele ambelor parti, deoarece omisiunea analizei probelor favorabile partii „condamnate' atrage casarea hotararii, intr-o cerere avand ca obiect o servitute de trecere instantele de fond au pronuntat hotarari nelegale si netemeinice, ceea ce a determinat pe reclamant sa declare recurs, invocand printre altele si nesolutionarea fondului cauzei, intrucat instanta de fond nu s-a pronuntat asupra probelor administrate, realizand prin aceasta motivul de casare prevazut de art.304 pct. 10 C.proc.civ. „Omisiunea instantei de a identifica calea de acces cu date de carte funciara, dublata de omisiunea aceleiasi instante de a se pronunta asupra rapoartelor de expertiza, echivaleaza cu necercetarea fondului cauzei, urmand ca dupa casare, cauza sa fie trimisa pentru rejudecare la acelasi tribunal, potrivit art.304 pct. 10ji art.312 alin.5 C.proc.c/V.'[31].
In dreptul comercial, libertatea contractuala, principiu fundamental al obligatiilor comerciale, are drept corolar libertatea probei in litigiile comerciale, precum si o mai mare libertate de apreciere a probelor de catre judecator. Convingerea intima a judecatorilor devine cu adevarat irefutabila. Suveranitatea instantei nu poate sa semnifice, insa, faptul ca ar fi compatibila cu legea impiedicarea producerii unor probe sau ca sentintele pronuntate n-ar trebui sa fie motivate. Refuzul de a ingadui administrarea unor probe este posibil sa intervina numai in situatiile in care ceea ce s-a adus deja in atentia instantei este apreciat ca indestulator si se socoteste ca infatisarea unor dovezi noi ar aparea inutila. Acelasi autor opineaza ca principiul libertatii probei in dreptul comercial sufera si unele limitari, care nu pun totusi in discutie caracterizarea formulata.
In opinia altui autor, sistemul probator, consacrat de Codul comercial, ramane cel legal, valoarea probelor, puterea lor de convingere este aceea aratata de lege. Deosebirea dintre pozitia Codului comercial si aceea a Codului civil este numai cantitativa, inlaturand restrictiile puse de Codul civil in art.1191 referitor la proba cu martori, legea comerciala admite aceasta proba, fara limite, sporind astfel puterea de apreciere a judecatorului si facand o concesie sistemului libertatii de proba. Aceasta a determinat pe unii autori sa foloseasca o formula prea larga, in sensul ca „legiuirea comerciala consacra un sistem liberal, opus celui civil'.
Deci, in sistemul mixt, judecatorul trebuie sa aiba un rol activ, atat in admisibilitatea si administrarea probelor, dar mai ales in aprecierea probelor, in descoperirea adevarului. Libertatea si intima convingere a judecatorului sunt limitate doar in cazul in care legea stabileste forta probanta a unor mijloace de proba, astfel ca instanta va stabili situatia de fapt in baza probelor administrate, retinand din imprejurarile de fapt prezentate de parti numai pe acelea care au fost probate, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale indicate de parti[32].
Conform Noului Cod de procedură civilă aprecierea probelor se realizează în finalul judecății, cu prilejul deliberării judecătorului asupra fiecărui element de fapt al judecății. Aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept, principiu care poate fi desprins chiar din formularea textului de lege care cuprinde sublinierea că aprecierea se face în vederea ,, stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au focst încuviințate”.
Legiuitorul român a adoptat un sistem mixt în privința modului în care judecătorul trebuie să realizeze aprecierea probelor, adică în mod liber, potrivit convingerii sale, în afara cazului când legea stabilește puterea lor doveditoare. Însă libera apreciere nu este absolută, neputând funcționa în cazurile exceptate de NCPC, astfel: în cazul înscrisului autentic (art. 270), înscrisul sub semnătură privată (art. 273 ), Înscrierea unui act juridic pe un suport informatic (art. 283-284), mărturisirea judiciară (art. 349). Aceste excepții restrâg sau limitează sfera de acțiune a liberei apreciri a judecătorului tocmai pentru că procesul civil este guvernat de un sistem mixt în privința modului de evaluare a probelor.
Regimul probelor în procesul civil internațional
CAPITOLUL III
Convenții asupra probelor
Noțiunea de convenție asupra probelor
Prin convenție asupra probelor se înțelege acordul de voință prin care „părțile se abat de la normele legale ale probațiunii judiciare cu ocazia unui proces în curs sau în vederea unui proces viitor”.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, NCPC recunoaște în mod expres valabilitatea convențiilor asupra probelor, stabilind totodată, și condiții de valabilitate a acestora.
Potrivit ar. 256 NCPC, convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excpția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor jurudice, ori după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri. De aici reies cele trei direcții de abordare: condițiile în care convențiile asupra probelor pot fi încheiate; obiectul convenției asupra probelor și limitele dreptului de a încheia aceste convenții sau excepțiile de la regula libertății de a conveni asupra probelor.
Condițiile în care se pot încheia convenții asupra probelor: întrucat nu există nicio limitare cu privire la momentul în care părțile pot încheia o convenție asupra probelor, se apreciază că aceasta ar putea fi încheiată fie anterior procesului, ca o componentă a convenției compromisorii inserată în actul primordial (de exemplu, actul juridic al părților prin care naște raportul juridic), fie pe parcurs, în faza de conciliere sau mediere ori în cursul procesului.
Indiferent de formula de exprimare, convențiile asupra probelor sunt acte juridice în sens restrâns, de formație bilaterală, de dispoziție procesuală, fie că sunt redate în forma actului scris, fie că sunt ad-hoc exprimate în fața instanței, în cursul procesului. Credem că ele nu pot fi decât exprese și nu pot fi subînțelese prin tăcerea părții care ar avea dreptul de a se opune admiterii ori administrării unei probe în anumite condiții, deoarece tăcerea părții semnifică uneori decăderea ei din dreptul de a formula o anumită solicitare (de exemplu, pârâtul decade din dreptul de a cere decăderea reclamantului din dreptul de a administra o probă cu martori pentru nedepunerea cheltuielilor de deplasare a martorului după administrarea probei) sau are altă semnificație (de exemplu, necontestarea actului sub semnătură privată semnifică însușirea lui de către cel căruia i se opune).
În raport de obiectul lor, se disting următoarele categorii de convenții asupra probelor: convențiile cu privire la admisibilitatea probelor, convențiile referitoare la obiectul probei și convențiile privitoare la sarcina probei.
Convențiile pot fi exprese sau tacite. De exemplu: se considera că între părțile dintr-un litigiu s-a realizat o convenție tacită, devreme ce pârâtul nu se opune la administrarea unei probe cerute de reclamant și care, potrivit legii, era inadmisibilă.
Pentru a-și produce efectele, convențiile asupra probelor trebuie să îndeplinească anumite condiții, cumulativ:
a) să privească drepturi de care părțile pot dispune, ca urmare, asemenea acorduri de voință nu vor fi încheiate în litigii privitoare la starea civilă, la capacitatea persoanelor și la orice alte drepturi asupra cărăra legea nu permite a se face tranzacție;
b) să nu facă imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice;
c) să nu contravină ordinii publice și bunelor moravuri.
Dacă sunt respectate aceste condiții, convențiile asupra probelor sunt valabile și opozabile judecătorului.
Așadar, convențiile asupra probelor sunt interzise dacă:
restrâng posibilitățile de probă;
restrâng sau aduc atingere rolului activ al judecătorului, întrucât ar îngreuna proba și ar constitui un obstacol în descoperirea adevărului;
încalcă alte norme imperative ale legii.
În doctrină s-a exprimat opinia conform căreia , între părți, convențiile asupra probelor sunt valabile, dar că niciun fel de convenție asupra probei nu este opozabilă judecătorului, față de care ele sunt „ res inter alios acta”, concluzionându-se că în toate cazurile, faptul că aceste convenții asupra probei nu sunt opozabile judecătorului le răpește în largă măsură utilitatea și, prin urmare, practica va renunța să le mai folosească.
Dispozițiile art. 256 NCPC nu fac referire expresă la posibilitatea derogării de la normele privind puterea doveditoare a mijloacelor de probă stabilite de lege și nici de la cele privind administrarea acestora , astfel încât se ridică problema dacă asemenea convenții sunt permise de lege.
Într-o opinie s-a considerat că o convenție referitoare la puterea doveditoare a probelor ar putea fi luată în considerare, însă numai dacă ar mări forța probantă a acestora, față de cea stabilită prin lege, cu condiția de a nu se încălca forța juridică de ordine publică. Astfel ar fi ineficientă o convenție a părților în care s-ar stipula că nu este necsară înscrierea în fals pentru combaterea constatărilor personale ale agentului care a întocmit actul autentic ori o convenție prin care s-ar permite combaterea autorității de lucru judecat.
Categorii de convenții
Conventii privind sarcina probei
Convențiile privind sarcina probei sunt sunt acele convenții prin care părțile răstoarnă sau descompun sarcina probei. Acestea sunt valabile în măsura în care stabilesc reguli aplicabile numai părților; în cazul în care aduc atingere rolului activ al judecătorului, ele nu mai sunt valabile.
Dupa efectul produs conventiile privind sarcina probelor sunt de doua feluri:
a) Conventii care rastoarna sarcina probei si produc o derogare de la regula instituita prin art.1169 Cod Civil („Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”).
Exemplu: în materie contractuală, părțile prin convenție pot înlătura prezumția de culpă instituită de lege în sarcina debitorului.
b) Conventii care urmaresc descompunerea sau repartizarea sarcinii probei. Asemenea conventii au drept scop usurarea probatiunii care este destul de dificila pentru partea careia, potrivit legii, ii revine.
2. Conventii referitoare la obiectul probei
Se incheie atunci cand dovedirea faptului generator al dreptului litigios este dificila, iar prin ele se realizeaza o deplasare tacita a obiectului probei la fapte vecinesi conexe, dovedite sau mai usor de probat.
3. Conventii care urmaresc largirea admisibilitatii probelor
Ele au drept scop usurarea probatiunii si reprezinta acordul partilor de a folosi si alte mijloace de proba prevazute de lege, dar care, in cazul concret, nu sunt admisibile.
Pentru a fi operante si opozabile instantei, asemenea conventii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
– mijlocul de dovada pe care partile convin sa il foloseasca trebuie sa fie prevazut de lege;
– prin ele sa nu fie incalcate dispozitii legale imperative;
Articolul 1191 alin. 3 C.civ., de exemplu, permite partilor sa convina ca si in situatiile prevazute in alineatele precedente proba cu martori sa fie admisa, cu conditia ca dreptul din litigiu sa poata fi tranzactionat. Deci partile pot conveni sa foloseasca proba testimoniala pentru a dovedi acte juridice cu o valoare mai mare de 250 lei si chiar pentru a combate sau completa continutul actului. Asemenea conventii sunt admise si in cazul in care chitanta nu indeplineste conditiile cerute de art.1179 C.civ. (formalitatea multiplului exemplar) sau de art. 1180 C.civ. (mentiunea „bun si aprobat“).
4.Conventii referitoare la puterea doveditoare a probelor
Conventiile prin care partile de comun acord decid sa mareasca puterea doveditoare a probelor, au o sfera de aplicabilitate destul de redusa deoarece dispozitiile legale referitoare la forta probanta a mijloacelor doveditoare sunt in genere de ordine publica, iar orice incalcare a lor atrage sanctiunea nulitatii. Astfel, conventia prin care partile stabilesc sa combata constatarile personale ale agentului care a intocmit actul autentic, prin alte mijloace decat inscrierea in fals, nu este opozabila instantei si nu produce efecte juridice. Este posibil insa ca partile dintr-un proces, prin consens, sa stabileasca ca acele copii, care conform art.179 pct.2 si 3 C. proc. civ. constituie doar inceput de dovada scrisa, au putere doveditoare pana la proba contrara.
Partile nu pot incheia niciodata conventii valabile care sa restranga puterea doveditoare a mijloacelor de proba.
5. Conventii prin care partile considera unele fapte ca fiind neconstestate
Sunt expresia vointei partilor dintr-un proces, referitoare la existenta unui fapt generator de drepturi sau cu privire la modul in care s-a petrecut acel fapt, si au ca scop inlaturarea unei probe care nu este necesara.
Rezultatul acestor conventii, in masura in care sunt valabile, este sustragerea unor fapte generatoare de drepturi de la probatiunea judiciara, iar finalitatea lor rezida in accelerarea procesului.
Desi sunt opozabile judecatorului, totusi ele nu au forta probanta absoluta, instanta avand dreptul de a aprecia daca faptul necontestat de parti mai trebuie sau nu dovedit.
Legalitatea lor este verificata si, cand este cazul, sanctionata de catre instanta. Astfel, este nula conventia prin care partile, intr-un partaj de bunuri comune, urmaresc sa sustraga un bun propriu al uneia dintre ele, de la urmarirea creditorilor personali.
6. Conventii privind administrarea probelor
Posibilitatea partilor de a incheia conventii referitoare la administrarea probelor este inca controversata in doctrina.
Intr-o prima teza se sustine ca, fata de caracterul imperativ al dispozitiilor care reglementeaza administrarea probelor, asemenea conventii sunt nule.
Intr-o alta opinie, se apreciaza ca dimpotriva partile pot incheia asemenea conventii, deoarece normele procedurale aplicabile probelor au un caracter dispozitiv.
In realitate trebuie observat ca analiza normelor legale care reglementeaza probele, permite unele distinctii.
De pilda, dispozitiile care reglementeaza termenele si procedura de propunere si administrare a probelor – art. 112, 115, 119, 132, 138 C. proc. civ. au ca scop asigurarea unei celeritati corespunzatoare in solutionarea cauzelor si proteguiesc interesele partilor. Insa, asemenea conventii nu pot afecta principiul rolului activ si nu pot constitui bariere in calea aflarii adevarului, pentru ca operativitatea judecatii nu trebuie sa impieteze in nici un fel asupra legalitatii si temeiniciei hotararii.
Concluzia cu privire la caracterul dispozitiv al normelor care reglementeaza administrarea probelor in procesul civil si, prin urmare, la posibilitatea incheierii conventiilor de catre parti, este confirmata de practica judiciara.
Astfel s-a decis ca dispozitiile referitoare la cererea de chemare in judecata, care prevad obligatia indicarii probelor, sunt instituite exclusiv in favoarea partilor si au un caracter dispozitiv.
La fel, s-a statuat, chiar daca depunerea cererii reconventionale peste termen este sanctionata cu disjungerea, totusi partea adversa poate consimti sa se judece impreuna cu actiunea sa, imprejurare ce poate rezulta din achiesarea la administrarea probelor cerute.
Dispozitiile procedurale prin care partile sunt obligate sa propuna probele intr-un anumit termen, apara interesele acestora si au un caracter dispozitiv. Prin urmare, partea in drept sa invoce exceptia pentru aplicarea sanctiunii decaderii, poate sa renunte sau nu la ea, iar daca nu o invoca la primul termen, renuntarea se prezuma.
In fine, este unanim acceptat ca instanta din oficiu nu poate respinge o proba ca tardiva, daca partea adversa nu s-a opus la administrarea ei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Considerații Generale Privind Probele în Procesul Civil (ID: 112307)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.