Consideratii Generale Privind Pluralitatea de Infractiuni

Capitolul 1. Considerații generale privind pluralitatea de infracțiuni

1.1. Preliminarii

In structura actului infracțional pot exista una sau mai multe acțiuni, savarsite de un făptuitor, impunându-se cunoașterea din punct de vedere teoretic si practic daca s-a realizat conținutul unei singure infracțiuni, sau conținutul mai multor infracțiuni. Relația existenta când in executarea unei singure acțiuni se regăsește conținutul unei singure infracțiuni, cat si sub aspectul pluralității de infracțiuni, când in executarea unei acțiuni de către o persoana se găsesc conținuturile mai multor infracțiuni. Din aceasta perspectiva, cercetarea criteriilor ce disting unitatea si pluralitatea de infracitiuni va determina temeinicia unor masuri de politica penala care sa determine tratamentul juridic sancționator, diferențiat, pentru cele doua instituții urmărindu-se evaluarea concreta a efectelor acestora in viața sociala. Pluralitatea de infracțiuni fiind reglementata in mod distinct de celelalte instituții juridice, nu se confunda cu o circumstanța agravanta, deoarece in aprecierea pericolului social legea stabilește posibilitatea de individualizare a pedepsei si pentru situația pluralității de infracțiuni. In acest mod se respecta principialitatea si consecventa in modul de sancționare a pericolului social concret, atât in cazul savarsirii mai multor infracțiuni, înainte de a se pronunța o soluție definitive de condamnare, cat si in cazul savarsirii din nou a infracțiunii dup ace intervenise o hotărâre de condamnare rămasa definitiva. In ambele modalitati de realizare a pluralității de infracțiuni se retine intensitatea gradului de pericol social pe care îl prezintă infracțiunile savarsite, precum si autorul acestora, caracterizat prin perseverenta infracționala. Răspunderea penala pentru infracțiunile ce compun pluralitatea implica verificarea condițiilor concrete, pentru fiecare infracțiune in parte, precum si semnificația juridica a fiecărei infracțiuni. Conceptul de “pluralitate de infracțiuni” reprezintă situația juridica a persoanei care a savarsit, simultan sau succesiv doua sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi sancționata in mod definitive pentru vreuna din ele, sau după condamnarea definitive pentru o infracțiune, la pedeapsa de o anumita durata, a savarsit din nou o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsa, al cărui cuantum este strict limitat de lege. Pluralitatea de infracțiuni constituie o situație de fapt, in sensul ca infracțiunile care compun pluralitatea au ca trasaturi distincte faptul ca sunt savarsite de aceeași persoana (legatura in personam) sau prezinta o legatura reala (in rem) privind locul, timpul sau cauza unica.

Este deasemenea important sa stim, cu precizie, daca activitatea ilicita compexa desfasurata de o persoana constituie o unitate infractionala sau o pluralitate de infractiuni. Sunt numeroase motivele care pun in lumina importanta acestei distinctii.

In primul rand, considerarea unei activitati material complexe ca o singura infractiune sau ca mai multe se rasfarnge nemijlocit asupra incadrarii juridice a acesteia si, pe cale de consecinta, asupra tratamentului aplicabil faptuitorului. In prima ipoteza se va aplica o singura pedeapsa pentru fiecare infractiune component a pluralitatii.

In al doilea rand, aplicarea unora dintre institutiile dreptului penal, cum ar fi amnistitia, gratierea, suspendarea conditionata a executarii pedepsei si altele, este influientata de existenta unei pluralitati de infractiuni (de pilda, unele acte de clementa inlatura de la beneficial lor pe cei ce au mai fost condamnati).

In sfarsit, exista o diferenta nu numai cantitativa, dar si calitativa intre gradul de pericol social pe care il prezinta autorul unei singure infractiuni si gradul de pericol social al celui care a savarsit doua sau mai multe infractiuni. Daca, in cazul in care o persoana savarseste o singura infarctiune, se are in vedere gravitatea acesteia, in situatia pluralitatii de infractiuni, se are in vedere si surplusul de pericol generat de ansamblul infractional, ca element care subliniaza perseverenta faptuitorului pe drumul infractionalitatii.

Includerea de legiuitorul nostru, a unitatii si pluralitatii de infractiuni intre institutiile privitoare la infractiune, si nu intre cele privitoare la pedeapsa, este fireasca si stiintifica, deoarece, inainte de toate, ele privesc raportul dintre faptele savarsite de aceeasi persoana, delimitarea lor fiind legata de constatatrea existente infractiunilor, si deci a temeiurilor raspunderii penale pentru una sau mai multe infractiuni si numai dupa aceea pluralitatea de infractiuni devine o problema care priveste aplicarea pedepsei, a unei pedepse corespunzatoare ansamblului de infractiuni savarsite de o persoana.

1.2. Notiunea de “pluralitate de infractiuni”

Pluralitatea de infractiuni reprezinta situatia in care aceeasi persoana a savarsit mai multe infractiuni. Altfel zis, tinand seama de prevederile art. 32 C. pen. in viguare si ale art. 38, art. 41 si art. 44 noul C. pen., prin pluralitate de infractiuni intelegem situatia in care o persoana a savarsit doua sau mai multe infractiuni inainte de a fi condamnata definitive pentru vreuna dintre ele sau a savarsit o noua infractiune dupa ce a fost condamnata definitive pentru alte infractiuni comise anterior.

Pluralitatea de infractiuni presupune, asadar, prin concept, sa existe o legatura personala intre cele doua sau mai multe infractiuni, adica sa fie savarsite de aceeasi persoana.

Cadrul legal al materiei pluralitatii de infractiuni este cuprins in Codul penal in viguare in art. 32-40 si in noul Cod penal in art. 38-45, care reglementeaza formele acesteia si sistemul de sanctionare corespunzator a fiecarei forme in parte, in functie de structura si caracteristicile acesteia.

Pluralitatea de infractiuni a fost impartita in doctrina in pluralitate reala (concursul de infarctiuni, recidiva, pluralitatea intremediara) si pluralitate aparenta (unitatea legala de infractiuni, concursul de legi penale).

Sistemul de sanctionare a pluralitatii de infarctiuni prin cumul aritmetic provine de la Ulpian. Cand un acuzat este condamnat pentru mai multe crime si pentru fiecare se impune o anumita pedeapsa, el trebuie sanctionat cu atatea pedepse cate infractiuni diferite exista.

Mult mai tarziu, Codul penal austriac, in 1787, formuleaza pentru prima data sistemul absorbtiei ca regula generala de sanctionare a concursului.

1.3. Formele pluralitatii de infractiuni

Conform art. 32 C. pen. in viguare, pluralitatea de infractiuni prezinta doar doua forme de baza: concursul de infractiuni si recidiva. Dar din prevederile art. 40 C. pen. in viguare s-a conceput existenta si a unei a treia forme, cunoscuta in literature penala sub denumirea de pluralitate intermediara.

Noul Cod penal nu mai cuprinde o dispozitie asemanatoare art. 32 C.pen. in viguare, dar reglementeaza concursul, recidiva si pluralitatea intermediara ca forme ale pluralitatii de infractiuni.

Ceea ce diferentiaza concursul de infractiuni de recidiva este inexistenta sau existenta unei hotarari judecatoresti definitive de condamnare. In toate cazurile in care aceeasi persoana a comis mai multe infractiuni fara sa fi fost condamnata definitive pentru vreuna dintre ele, suntem in prezenta unui concurs de infractiuni. Atunci cand, dupa condamnarea definitiva pentru una sau mai multe infractiuni concurente si in anume conditii, infractorul savarseste din nou una sau mai multe infractiuni, pluralitatea imbraca forma recidivei. Pluralitatea intermediara exista in ipoteza in care, o persoana, dup ace a fost condamnata definitive pentru una sau mai multe infractiuni, savarseste din nou o infractiune, inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia sau in stare de evadare si nu sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru existenta starii de recidiva. Pluralitatea intermediara ar fi, asadar, o pluralitate de infractiuni care nu constituie nici concurs de infractiuni, nici recidiva, prezentand insa unele trasaturi caracteristice acestora si ocupa o pozitie intermediara intre ele.

1.3.1. Concursul de infractiuni

Concursul de infractiuni este o forma a pluralitatii de infractiuni si o stare de agravare a pedepsei, fiind reglementat in conditii identice pentru persoana fizica si persoana juridica. Concursul exista atunci cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite de aceeasi persoana, persoana fizica sau persoana juridical, inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna dintre ele (concurs real de infractiuni). Exista concurs chiar daca una din infractiuni a fost comisa pentru savarsirea sau ascunderea altei infractiuni.

De asemenea concursul de infractiuni exista si atuncicand o actiune sau o inactiune, savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si urmarilor care le-a produs, intruneste elementele mai multor infractiuni (concurs ideal de infractiuni).

1.3.2. Recidiva

Recidiva este reglementata diferit in cazul pluralitatii de infractiuni comise de persoana juridica fata de pluralitatea de infractiuni comise de persoana fizica. Recidiva exista in cazul infractiunilor comise de persoana fizica atunci cand dupa ramanerea definitive a unei hotarari de condamnare la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie, inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia sau in stare de evadare, iar pedeapsa prevazuta de lege pentru a doua infractiune este inchisoarea mai mare de un an (recidiva mare postcondamnatorie) sau cand dupa executarea unei pedepse cu inchisoare mai mare de 6 luni, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa implinirea termenului de prescriptie a executarii unei asemenea pedepse, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an (recidiva mare post executorie). Pentru stabilirea starii de recidiva mare, post executorie sau post condamnatorie, se poate tine seama si de hotararea de condamnare pronuntata in strainatate, pentru o fapta prevazuta si de legea romana, daca hotararea de condamnare a fost recunoscuta potrivit dispozitiilor legii.

Recidiva exista si atunci cand dupa condamnarea la cel putin trei pedepse cu inchisoare pana la 6 luni sau dupa executare, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa prescrierea executarii a cel putin trei asemenea pedepse, cel condamnat savarseste din nou o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de un an (recidiva mica post executorie sau post condamnatorie).

Recidiva pentru infractiunile comise de persoana juridica exista atunci cand dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, persoana juridical savarseste din nou o infarctiune cu intentie, iar amenda pentru infractiunea anterioara nu a fost executata (recidiva postcondamnatorie) sau atunci cand dupa ramanerea definitva a unei hotarari de condamnare, persoana juridical savarseste din nou o infractiune cu intentie, iar amenda pentru infractiunea anterioara a fost executata sau considerate ca executat (recidiva postexecutorie).

1.3.3. Pluraliatea intermediara

Codul nu face diferente intre conditiile de existenra ale pluralitatii intermediare de infractiuni comise de persoana fizica sau juridica. Cand dupa condamnarea definitive cel condamnat savarseste din nou o infarctiune, inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii sau in stare de evadare, si nu sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru starea de recidiva, pedeapsa se aplica potrivit regulilor pentru concursul de infractiuni.

1.4. Pluraliatea de infractori

1.4.1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

Notiunea de pluralitate implica totdeauna o corenatie intre anumite entitati multiple si o anumita entitate singular, aceasta din urma constituind elemental de jonctiune, de asociere a entitatilor multiple si deci factorul comun al pluralitatii respective.

In cazul pluralitatii de faptuitori entitatea singulara consta in fapta prevazuta de legea penala savarsita, iar in caul pluralitatii de infractori, factorul comun este infractiunea comisa.

Prin pluralitate de infractori se intelege situatia in care un numar de doua sau mai multe persoane au savarsit prin eforturi conjugate aceeasi infractiune.

Astfel cum o singura persoana poate fi autor al mai multor infractiuni, tot astfel o infractiune poate fi savarsita de mai multe persoane, existand o pluralitate de infractori.

Daca orice infractiune trebuie sa aiba un subiect active, nimic nu se opune ca acest subiect active sa fie compus din mai multe persoane.

Pluralitatea de infractori reprezinta situatia inversa in raport cu pluralitatea de infractiuni. Astfel, pluralitatea de infractiuni are in vedere cum am mai precizat situatia in care o singura persoana savarseste mai multe infractiuni, pe cand, in cazul pluralitatii de infractori, mai multe persoane savarsesc o singura infractiune.

Daca in plan obiectiv fapta este cea care leaga contributiile faptuitorilor pentru a constitui o pluralitate, sub aspectul laturii subiective este necesar sa existe o coeziune subiectiva privind activitatile mai multor persoane, asadar, sa existe o vointa comuna de a realize impreuna o anumita fapta, chiar daca nu exista identitate de finalitate in efectuarea aceluias act.

Ca effect al acestor conditii s-a subliniat in literature de specialitate ca pluralitatea de infractori se caracterizeaza prin pluralitate de persoane, unitate de infractiune, cooperare materiala si coeziune subiectiva.

Numai in lumina acestor cerinte am putea deosebi pluralitatea de infractori de un lot de infractori care au savarsit fiecare o infractiune distincta, chiar daca intre infractiunile savarsite in cadrul unui asemenea grup ar exista o anumita conexitate cronologica, topografica ori chiar etiologica.

Pluralitatea de infractori prevazuta in situatia “participatiei” este o pluralitate ocazionala, intamplatoare, care nu tine asadar de natura infractiunii, nu este in abstract indispensabila realizarii acesteia, ci se incheaga intamplator,in functie de diversele conditii concrete. Ca urmare, participatia trebuie deosebita de situatiile cunoscute in doctrina penala sub denumirile de pluralitate naturala si pluralitate constituita.

1.4.2. Pluralitatea naturala

Cand realizarea unei infractiuni nu este posibila decat cu concursul a doua sau mai multe persoane, va exista pluralitate naturala, deoarece cooperarea persoanelor este impusa nu de vointa lor, ci de insasi natura infractiunii.

Pluralitatea naturala exista asadar in toate acele cazuri in care – datorita naturii faptei si a specificului actiunii incriminate – infractiunea nu poate fi savarsita decat prin contributia a doua sau mai multor persoane, motiv pentru care pluralitatea naturala se mai numeste si pluralitate necesara. Exemplele tipice de infarctiuni cu pluralitate de subiecti activi sunt: bigamia, incestul, jocul de noroc, incaierarea etc.

Infractiunile care se savarsesc in pluralitate naturala au primit denumirea de “infractiuni collective” sau “infractiuni bilaterale”.

Astfel de infractiuni sunt cele de bigamie (art. 303 C. pen.) si incest (art. 203 C. pen.) . Infractiune bilaterala era si cea de adulter dar a fost dezcriminata.

Alte infractiuni presupun cooperarea mai multor persoane, cum sunt cele de subminare a puterii de stat (art.162 C.pen.) sau inacierare (art.322 C. pen.).

In cadrul pluralitatii naturale, fiecare participant la savarsirea faptei este considerat “executor” al infractiunii, deci autor material, si raspunde pentru rezultatul produs.

Nu este de esenta pluralitatii naturale, atat in cazul infractiunilor bilaterale , cat si al celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la savarsirea faptei, ca toti faptuitorii sa fie infractori, adica sa raspunda penal, fiind sufficient ca unul dintre faptuitori sa actioneze cu vinovatie.

O problema interesanta dezbatuta in doctrina penala si in jurisprudenta a fost aceea a complicitatii la infractiunile bilaterale. Intrucat legea penala a descompus unele infractiuni bilateral, incriminandu-le ca infractiuni distincte , de sine statatoare, de pilda darea si luarea de mita, s-a impus distinctia intre infractiunile bilaterale nedisociate (bigamia, incestul etc.) si infractiunile bilaterale disociate (darea si luarea de mita etc.). In cazul infractiunilor bilaterale nedisociate, ajutorul acordat de o persoana pentru savarsirea infractiunii de ambii autori reprezinta o complicitate unica.

In cazul infractiunilor bilaterale disociate in doctrina si jurisprudenta, au fost exprimate diverse puncte de vedere cu privire la intrebarea daca activitatea complicelui care constituie un act de inlesnire a ambelor activitati infractionale constituie o complicitate separata pentru fiecare dintre cele doua infractiuni sau o complicitate unica, alaturata numai uneia din infractiuni.

Intr-un prim punct de vedere, s-a sustinut – pornindu-se de la premisa ca, in toate situatiile, ajutorul dat pentru una dintre infractiuni reprezinta implicit si necesar un ajutor si pentru cealalta – ca nu se poate gasi nici un criteriu de distinctie in cadrul laturii obiective a complicitatii, si prin urmare, va trebui luat in considerare criteriul subiectiv.

Intr-o alta opinie, s-a apreciat ca activitatea intermediarului in cazul infractiunilor de luare de mita si dare de mita constituie complicitate numai la una dintre aceste doua infractiuni.

Potrivit unei alte opinii, oricare dintre actele de ajutorare, in mod direct, a unuia dintre autori, ar putea constitui, indirect, si un ajutor pentru celalalt, astfel ca, pe aceasta cale, nu s-ar putea evita retinerea automata a unei duble complicitati, nu s-ar putea opera ca reguli apriorice si a se retine o complicitate unica, indiferent de situatia reala, fiind necesara analiza concreta a continutului acutlui de inlesnire, a conditiilor in care a fost solicitat sau oferit, a persoanei fata de care inculpatul s-a oferit a presta ajutorul si a imprejurarilor in care actul de inlesnire s-a produs.

Legiuitorul nu face nici o referire in privinta numarului minim de persoane care trebuie sa coopereze la savarsirea faptei. In doctrina s-au purtat discutii cu privire la aceasta chestiune.

Intr-o opinie s-a considerat ca, daca in cazul unor forme agravante ale furtului ori lipsirii de libertate in mod ilegal, care sunt mai putin grave decat subminarea puterii de stat, legiuitorul a apreciat ca suficient un numar de doua persoane, cu atat mai mult cerinta legii trebuie considerata indeplinita daca fapta este savarsita de doua persoane in cazul subminarii puterii de stat, care este o infractiune cu un ridicat grad de pericol social.

Intr-o alta opinie s-a sustinut ca numarul acestora trebuie sa fie de cel putin trei persoane, deoarece textul legal nu precizeaza ca ar putea fi vorba si de doua persoane.

1.4.3. Pluralitatea constituita

1.4.3.1. Noțiune

Prin pluralitate constituită de infractori se înțelege situația care existăîn acele cazuri în care legea incriminează simplul fapt de a alcătui o grupare de persoane în vederea săvârșirii unor infracțiuni. Săvârșirea faptei penale se realizeazăprin însuși acordul intervenit între persoanele ce alcătuiesc gruparea, chiar înainte ca acestea să fi comis vreuna din infracțiunile pe care și le-au propus săle săvârșească.

Legiuitorul nu a definit aceastăformăde pluralitate, doctrina fiind cea care a creat-o, de unde și dificultățile teoretice ce persistăîn analiza acestei forme de pluralitate.

Noțiunea, cu toate semnificațiile sale, credem că trebuie să aparțină materiei dreptului penal parte generală, urmând săfie aplicatăîn partea specialăa dreptului penal fărăa ține cont de modificările legislative care apar succesiv datorită dezvoltării realităților social-juridice, care trebuiesc să fie reținute și contracarate de normele juridice în măsura în care se încadreazăîn sfera ilicitului penal. Cu alte cuvinte, instituțiile și noțiunile pe care le folosește legiuitorul în partea generalăa codului penal trebuie să fie suportul juridic al incriminărilor și interpretărilor părții speciale ale codului penal, cât și a legilor speciale. Însăîn situația pe care o analizăm se observăo apariție atipică a pluralității intermediare, respectiv se remarcă de către doctrină o serie de incriminări, în special cea de la art. 323 C.pen., și prin urmare se propune o structurare a pluralității de infractori în naturală, constituită și ocazională. Astfel, în măsura, în care se pleacă de la formele de incriminare pentru a defini noțiunea analizată riscăm să nu reușim în a găsi criterii clare pentru a trata acest subiect, făcând abstracție de modificările din partea specială. Pe acest considerent, o parte a doctrinei, a considerat că problematica pluralității constituite este soluționatăde partea specială, nefiind necesară o instituție cu caracter general în acest scop.

1.4.3.2. Premise legislative

Codul Penal al Principatelor Unite Române din 30 octombrie 1864.

În art 79 se stabilea că„Complotulu ce aru ave de scopu vre una din crimele menționate la art. 766 și 787, dacă a fostu urmatu de unu actu severșitu sau începutu spre a pregăti esecutarea aceloru crime, se va pedepsi cu detențiunea; iar dacă complotulu n'a fostu urmatu de nici unu actu severșitu sau începutu spre a prepara esecutarea verunia din acele crime, pedepsa va fi aceea a închisorei. Complotulu este atunci cându, prin sfătuire se va fi luatu întrega hotărîre și se va fi făcutu punerea la cale între două sau mai multe persone spre a ajunge la severșirea

vre uneia din acele doue crime prevedute la art. 76 și 78”.

De asemenea este incriminat complotul8 îndreptat spre săvârșirea infracțiunii de la art. 81 C.pen. O altă formă a pluralității este prevăzutăde art. 86 al acestui cod sub forma cetelor armate sau asocierile de făcători de rele prevăzutăde art. 213 și art. 214.

Legea din 1924, privitoare la unele infracțiuni contra liniștii publice prevede în primul articol noțiunea de asociere în vederea comiterii de infracțiuni, modificată ulterior în 1933, astfel simpla înțelegere stabilită în vederea comiterii faptelor împotriva persoanelor și a patrimoniului consumăinfracțiunea de asociere. Nu se constatănici un rafinament juridic al pluralității.

Codul penal din 1936 extinde aplicabilitatea complotului la o categorie mai largă de infracțiuni scop, preluând prevederea din Legea din anul 1933 prin care simplul fapt al înțelegerii duce la consumarea infracțiunii.

Infracțiunea de asociere pentru comiterea de crime și delicte, este tratatăîn primul capitol al titlului VI, alocându-i-se nu mai puțin de 5 articole. Este pasibil de pedeapsa impusă de legiuitor cel care a inițiat asociația, cel care a ajutat la constituire, persoana care ulterior se „afiliază”, instigatorul la oricare formăde participare indiferent de comiterea efectivă a infracțiunii de asociere a instigatului. Cu alte cuvinte se reține participarea sub forma autoratului prin inițiere, sprijinirea inițierii, aderarea precum și instigarea la oricare dintre acțiunile de mai sus. Susținem că această formă de instigare este una specială deoarece se pedepsește cu sancțiunea de la art. 315 indiferent de comportamentul instigatului, astfel că această situație atipică ne duce la concluzia că nu avem decât o asimilare a instigării sub forma autoratului, nefiind astfel aplicabile regulile pluralității ocazionale de infractori. Infracțiunile scop trebuie să fie îndreptate împotriva relațiilor sociale care sunt enumerate limitativ în art. 315, fiind suficient ca asociația respectivă să aibă în plan comiterea uneia singure.

Și aceasta ca urmare a modificărilor legislative ce au intervenit în anul 1939. În art. 320 se reunesc sub aceeași accepțiune noțiunile de „bandă” și „ceată organizată” în sensul incriminării formelor de pluralitate constituită. Spre deosebire de infracțiunea de asociere în cazul bandelor și cetelor armate momentul organizării acestora este anterior intrării pe spațiul român astfel că inițierea, sprijinirea inițierii acestora este indiferentă din punct de vedere al dreptului penal român, nefiind aplicabil în baza principiului teritorialității din art.6 al acestui cod penal. Astfel căincriminarea de la art. 320 impune existența unei asociații străine care pătrunde pe teritoriul de aplicare al legii penale române, iar pătrunderea trebuie efectuată pentru a comite o serie de crime prevăzute de legea penală. Din punct de vedere al laturii obiective făptuitorului nu i se impune decât trecerea frontierei fiind indiferentă modalitatea și momentul în care făptuitorul a devenit membru al bandei.

Prin Decretul nr. 212/1960 se modifică prevederile de la art. 227 C.pen., astfel se simplifică și concentrează dispozițiile incriminatorii privitoare la complot renunțându-se la forma agravată a complotului.

În Codul penal din 1968, astfel cum este el în vigoare, această pluralitate se regăsește în infracțiunile de la art. 167, 323, 357 precum și în prevederi din legi speciale (art. 51 din Legea nr. 51/1991, art.10 din Legea nr. 39/2003).

Infracțiunea de complot se regăsește în acest din urmă act normativ la art. 167 alin.1 și 3. Față de prevederile similare din Codul penal anterior, așa cum a fost modificat, nu există modificări decât în domeniul sancționator.

Fapta de asociere incriminatăde art. 323 C.pen. reia într-o oarecare măsură dispozițiile Codului penal anterior însă se observă că în ceea ce privește condițiile de existență a laturii obiective, se renunță la limitarea programului asocierii doar pentru o serie de fapte prevăzute de legea penală. Astfel infracțiunea scop din cadrul asocierii din Codul penal în vigoare poate viza oricare fapte incriminate cu excepția celor care intră în scopul infracțiunii de complot.

Infracțiunea prevăzută de art. 357 alineat ultim, dupăo serie de considerente doctrinare, s-ar înscrie în sfera pluralității constituite însă nu putem fi de acord cu această soluție într-un mod cu totul necondiționat. Alineatul citat sancționează o acțiune ilicită sub forma înțelegerii prealabile dintre potențialii autori ai infracțiunii de genocid. Însă se poate foarte ușor observa faptul că prevederea de la art. 357 nu conține printre condițiile de existență una importantă respectiv încropirea unei asociații ilicite cu un program infracțional prestabilit. În baza acestei precizări consider că simplă „înțelegere în vederea comiterii de infracțiuni” nu impune formarea unei grupări cu caracter de durabilitate și nici nu trebuie să ducă în aceea direcție, legiuitorul, în acest caz a lăsat una dintre condițiile de existență ale pluralității, să fie dedusă de către doctrină.

Pentru a include fapta de la art. 357 în cadrul pluralității constituite putem proceda la o analogie în favoarea inculpatului, în sensul de a considera necesarăcondiția de formare a asociației de la art. 323 operantă și în cazul infracțiunii de față. Astfel că interpretând finalitatea urmărită de legiuitor și aprecierile doctrinare vom ajunge la a considera necesar, a se săvârși, un element în plus al laturii obiectivă a faptei, soluție ce este în interesul făptuitorului, devenind astfel pe deplin operantă.

Regăsim această formă de pluralitate și în art. 19 al Legii nr. 51/1991 teza inițială. Forma de asociere din cadrul acestei legi speciale vizează siguranța națională a statului și trebuie să se structureze într-o organizare informativă specializată. Astfel, aceasta trebuie să se suprapună unei grupări umane capabile de a putea penetra sistemele de protecție ale statului față de circulația informațiilor cu un caracter specific. Cu alte cuvinte această asociere de infractori trebuie să aibă un element de specializare față de fapta incriminatăde la art. 323 C.pen. ce ține atât de competențele participanților cât și de scopul urmărit. Sancționarea faptei de la art. 19 nu poate avea loc decât în măsura în care acțiunea ilicită ce duce consumarea acesteia nu se încadrează la o altă faptă penală mai gravă. Prevedere sancționatorie considerăm că nu exclude de plano concursul de infracțiuni atâta timp cât fapta subsecventă comisă nu este una mai gravă, astfel doar în măsura în care fapta subsecventă este mai gravă nu se găsește aplicabilă în speță instituția concursului de infracțiuni. Față de cele învederate, se constată faptul că sancțiunea pentru această faptă, nu se aplică independent de săvârșirea vreunei infracțiuni scop și atunci se poate emite ipoteza căuna dintre condițiile de existențăa pluralității constituite rezidă tocmai în această independență astfel că vom constata că devin inaplicabile elementele pluralității constituite în cazul acestei fapte.

O altă formă de asociere în vederea comiterii de infracțiuni a reprezentat-o prevederea cuprinsă de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 21/1999, abrogat de art. 23 alin. 2 din Legea nr. 656/2002, care însă după o existență scurtă, a fost abrogat de prevederile Legii nr. 39/2003.

Tot o formă de asociere o regăsim în art. 17 lit. b din Legea nr. 78/2000 care definește noțiunea de infracțiune în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu infracțiunile asimilate acestora.

Fapta de asociere incriminată de art. 7 al Legii nr. 39/2003, aduce pentru prima dată în legislația noastră noțiunea de „grup infracțional organizat” care este de asemenea definită normativ în cadrul art. 2 alin.1 al acestui act normativ.

Noul Cod penal reia formele pluralității constituite operând o serie de modificări. Infracțiunea de complot (art. 286 C.pen.) renunță la enumerarea propusă infracțiunilor scop ale asocierii, făcând posibil ca acest scop să se extindă asupra oricăror infracțiuni contra securității naționale.

În cazul asocierii pentru comiterea de infracțiuni (art. 355 C.pen.) noul text legal impune expres ca gruparea în sine să nu aibă caracterul unui grup infracțional organizat. În cazul grupului infracțional organizat se prevede cu titlu general că infracțiunea scop trebuie să aibă o gravitate specifică, maximul special al pedepsei la închisoare de peste 5 ani, renunțându-se la enumerarea infracțiunilor grave din art. 2 al Legii nr. 39/2003.

1.4.3.3. Condițiile de existențăale pluralității constituite

Se poate considera căaceastăformăde pluralitate este reglementatăîn legislația în vigoare sub două variante: a) asocierea în vederea comiterii de infracțiuni și b) grupul infracțional organizat.

În doctrina română au existat și opinii diferite în sensul că cele două forme ale pluralității constitutive(sau constituite) sunt reprezentate de complot și distinct de asocierea în vederea comiterii de infracțiuni, în principiu putem fi de acord cu această clasificare care era în consonanță cu prevederile legislative din momentul în care teoria a fost propusă, însă, în context considerăm cătrebuie amendată conform modificărilor legislative din actuala reglementare.

Asocierea în vedere comiterii de infracțiuni impune mai multe condiții după cum urmează:

Prima condiție este reprezentată de preexistența unei grupări sau cel puțin încercarea constituirii acesteia. Această grupare de persoane trebuie să conțină cel puțin doi membrii iar numărul maxim nu este limitat. Totuși pentru a se putea reține un pericol social în sarcina acestei grupări trebuie săfie constituită din atâția membrii cât impune însăși scopul urmărit, adică în funcție de natura infracțiunilor cât și circumstanțelor în care acestea vor fi comise, în mod concret raportat la circumstanțele unei cauze și pentru a realiza potențial rezoluția infracțională pe care să o conștientizeze toți participanții.

A doua condiție este aceea a legăturii subiective dintre participanți, concretizată în forma unei înțelegeri ilicite. Și aceasta deoarece materialitatea unei comisiuni cu relevanță penală trebuie să fie în consonanță cu procesul psihic al agentului descifrat din modul de comportare, în concret existența unei voințe colective. Rezoluția infracțională unică trebuie să fie cunoscută și asimilată de toți membrii grupării respective, și fiecare dintre aceștia să fie ghidați în principiu de același mobil, doar astfel s-ar putea ajunge la crearea pericolului social ridicat al faptei care să necesite un tratament distinct de celelalte forme de pluralitate de făptuitori, pericol social supus represiunii chiar înainte de a se trece la săvârșirea infracțiunilor scop. Se poate conchide că gruparea trebuie să fie una omogenă, membrii trebuie să aibă aceeași mentalitate, aceleași năzuințe comune adică scopul să fie unitar conceput. Tot în cadrul legăturii subiective ce se naște în cadrul grupării trebuie să existe o stabilire a rolurilor participanților în activitatea ilicită, acesta fără a impune neapărat o diviziune a muncii, pentru a putea conduce la o trăsătură specifică, respectiv aceea că, gruparea este mai importantă decât individul și „succesul” rezidă tocmai din alcătuirea acestei grupări.

A treia condiție este, aceea ca respectiva grupare potențial să pună efectiv în pericol valorile sociale ale infracțiunii scop. Acest criteriu apreciez că este deosebit de important deoarece în caz contrar am fi în ipoteza în care am sancționa o tentativă absurd concepută în ceea ce privește asocierea deoarece infracțiunea scop nu poate săfie reținută nici măcar sub forma unei simple fapte tentante. Această condiție, cred că este mai simplu de imaginat și reținut în consecință, în cazul în care infracțiunea scop este una mai greu de realizat din punct de vedere obiectiv, cum ar fi, cu titlu de exemplu, cele de la art. 155-163 C.pen. Această problemă, nu a fost reținută nici de legiuitor și nici de doctrină, însă, trebuie să fie pe deplin operantă și recunoscută în consecință.

Programul ilicit trebuie săvizeze săvârșirea unor infracțiuni determinate sau determinabile. În cazul infracțiunii de complot acestea sunt prevăzute limitativ, respectiv cele de la art. 155-163, 165 și 166¹ C.pen., iar în cazul infracțiunii de asociere (art. 323 C.pen) nu sunt limitate cu titlu general exceptându-se cele care intră în scopul complotului și cele care intră în scopul faptei de la art. 7 din Legea nr. 39/2003. Condiția ca faptele scop să fie determinabile se poate aplica exclusiv în cazul ce se încadrează în conținutul constitutiv al art. 323 C.pen.

Programul vizat de grup poate avea în vedere săvârșirea unei singure infracțiuni, denumit de doctrină program limitat sau un număr nedefinit de infracțiuni având o întindere în timp ce poate fi pierdută de sub control și poate produce modificări în componența și ierarhia grupului . Ca atare se ridică legitim întrebarea dacă mai subzistă elementele de organizare ale grupului. În măsura în care răspunsul este negativ atunci se mai poate menține regimul juridic specific grupului constitutiv și tratamentul sancționator propriu, care pentru o efectivă descurajare trebuie să fie unul mai sever. În considerarea acestei clasificări se admitea că prima modalitate era operantă doar în cazul infracțiunii de complot, totuși datorită modificărilor legislative se pare că nu putem fi de acord cu această opinie.

Perioada în care ființează organizația trebuie să aibă caracterul de a fi una relativ durabilă. Un interval mai lung sau mai scurt de timp în care, în funcție de scopul urmărit, să existe o coeziune între membri și o acțiune colectivă. În toată această perioadă, nu se impune o organizare foarte bine pusă la punct, dar spiritul directiv trebuie să ghideze în tot acest timp elementele componente ale sale, să aibă un așa zis „statut” impus de la început grupului cu stimulente și constrângeri autoimpuse sau la care să se adere. Numărul membrilor va fi unul determinabil putând înregistra fluctuații sensibile. Această condiție derivăși din necesitatea diferențierii de grupurile ocazionale de infractori, care nu sunt structurate și nici ierarhizate.

Trebuie îndeplinită și o condiție negativă(a patra), asocierea să nu se structureze sub forma unui grup infracțional organizat. Această condiție este prevăzută expres în noul cod penal, și am preluat-o ca atare. Apreciez că această chestiune reieșea fără dubiu și din prevederile în vigoare din acest moment, nefiind nevoie ca legiuitorul săo prevadă expres.

O ultimă condiție este aceea ca asocierea săpoată avea un regim de sancționare independent de reținerea vreunei alte fapte în sarcina participanților, cu care asocierea să poată eventual intra în concurs. Săvârșirea faptei în condițiile din legea amintită este sancționată doar în măsura în care fapta concret comisă nu este una mai gravă, adică, altfel spus, în cazul acesteia legiuitorul nu face decât să incrimineze actele preparatorii ale infracțiunii scop, iar dacă fapta scop, care are un grad de periculozitate ridicat, este săvârșită, atunci actele preparatorii se absorb în forma consumată a infracțiunii scop.

A doua formă a pluralității constituite, grupul infracțional organizat este definit de art. 1 din Legea nr. 39/200345 și reprezentat de infracțiunea de la art. 7, care se constituie în ceea ce doctrina numește „criminalitate organizată”, concept sădit puternic și în opinia publică. Noțiunea de criminalitate organizată a frământat doctrina în ultimii ani impunându-se cu precădere definirea și sancționarea acestei manifestări infracționale complexe, pentru a avea un instrument legislativ adecvat, pentru prevenirea și combaterea unor asemenea fapte antisociale atât de prezente în lumea contemporană, de care se leagă un apendice negativ fiind favorizat de rapiditatea circuitului de valori materiale și informații.

Legea nr. 39/2003, privind prevenirea si combaterea criminalității organizate, este o consecință a ratificării de către România a Convenției Națiunilor Unite, împotriva criminalității transnaționale organizate, statul român obligându-se astfel să consacre în cadrul legislativ intern, prevederile actului juridic internațional ratificat.

Legiuitorul a preluat, din convenție, definiția grupului infracțional organizat și contextul de folosire al acesteia. Din elementele acesteia se deduc condițiile reținerii acestei pluralități vizând discret criminalitatea internațională. În cadrul grupării sunt înglobate trei sau mai multe persoane. Față de organizarea acestora legiuitorul face o precizare deosebit de importantă, impunând existența unui „grup structurat”. Prevederea impune existența în cadrul grupării a unor structuri organizatorice foarte clar stabilite. Astfel operează, în mod imperativ, diviziunea atribuțiilor membrilor, se constituie organisme de control cu regulamente și statute proprii, sub forma unor împărțiri piramidale, cu o coeziune între membrii bazată pe subordonare ierarhică cu o verticalitate impusă. Dacă în cazul faptelor de la art. 167 și art. 323 C.pen. această formulă era, după cum am precizat, una opțională, în cazul grupului infracțional organizat ea devine obligatorie și îi conturează cadrul său inconfundabil.

Durata în care acest grup activează este una mai îndelungată. Această necesitate de existență în timp care nu ține în mod necesar de natura faptelor propuse spre a fi săvârșite, și care trebuie să aibă o continuitate duc la a demonstra caracterul deosebit de periculos al acestei forme de asociere cu o perspectivă de acțiune tot mai rafinată, calificată cu experiență care tinde să afecteze și să paralizeze segmentele economice esențiale.

Infracțiunea scop a asocierii trebuie să fie una din formele ilicitului penal prevăzute de legiuitor în art. 2 lit. b al acestui act normativ. Este important de reținut faptul că această enumerare nu este una limitativă, aplicându-se în cazul oricărei infracțiuni al cărei minim special al pedepsei închisorii este de cel puțin 5 ani, provocând limitarea aplicării dispozițiilor prevăzute de art. 323. Concentrarea grupului vizează activității care aduc profituri mari: trafic de arme, spălarea banilor, proxenetism, corupție, falsificarea de monede, trafic de persoane etc.

Următoarea condiție de existențăa grupului infracțional organizat o reprezintă scopul comun al membrilor, respectiv acela de obținere a unor avantaje materiale consistente, fără scrupule și indiferent de mijloace care sunt dintre cele mai periculoase.

O altă caracteristică a crimei organizate, care nu este vizată expres de definiția legală, se constituie în folosirea violenței sau a constrângerii de orice fel, pentru atingerea scopului, asigurarea disciplinei interne. De asemenea, o altă preocupare specifică este ascunderea surselor de venit și reciclarea banilor proveniți din operațiuni criminale prin investiții și afaceri oneroase în aparențăcu acoperire legală.

1.4.3.4. O problemă legislativă față de prevederile din noul Cod penal

Infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat (art. 354 C.pen.) se aplică doar în măsura în care maximul special al sancționării infracțiunii scop depășește 5 ani. În cazul asocierii în vederea comiterii de infracțiuni (art. 355 C.pen.), legiuitorul prevede expres o condiție negativă respectiv aceea că asocierea nu poate avea un caracter de grup infracțional organizat. Și atunci se ridică următoarea problemă de speță, ce se întâmplă dacă se constituie un grup infracțional organizat care vizează infracțiuni ale căror maxim special sănu depășească 5 ani. Suntem puși în situația de a nu putea aplica prevederile faptei de art. 355, deoarece nu este îndeplinită condiția negativăde organizare definităde art. 356 C.pen, adică avem un grup organizat, și nu putem aplica prevederile de la art. 354, deoarece nu este îndeplinită condiția de gravitate a faptei scop. Va fi interesant să vedem cum se va rezolva această problemă, este foarte probabil ca acest vid legislativ să aibă o aplicabilitate foarte restrânsă datorită pragului destul de redus de 5 ani, respectiv faptul căcele mai multe crime și delicte depășesc cu maximul special această limită. A fost dealtfel și preocuparea legiuitorului român de a modifica limitele dintre pedeapsa minimăși cea maximă la anumite categorii de infracțiuni.

1.4.3.5. Tratamentul pluralității constitutive

Această formăde pluralitate se constituie după cum s-a prezentat și în secțiunile anterioare ca fapte incriminate de sine stătătoare. Astfel, este de reținut, cătoți care alcătuiesc gruparea sunt considerați autori și se vor sancționa cu pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru respectiva formăa ilicitului penal.

Pluralității constituite i se poate alătura o pluralitatea ocazională. Aceasta este posibilă sub forma instigării la aderare sau sprijinirea asocierii, precum și sub forma complicității prin promisiunea de tăinuire sau favorizare. Instigarea la constituire și complicitatea prin sprijinirea asocierii nu sunt posibile deoarece instigarea la constituire înseamnă inițiere, deci o activitate de executare, iar sprijinirea, sub orice formăa asocierii este prevăzutăde lege tot ca o activitate de executare a infracțiunii.

De la regula incriminării de sine stătătoare a pluralității există excepția circumstanțială a acesteia, respectiv aplicarea unor variante de individualizare la anumite infracțiuni tip, când acestea sunt comise „organizat”, ”în mod organizat”, ”în grup constituit”, ”în bandă”, „în grup”, toate aceste nefiind decât circumstanțe agravante prevăzute în partea specială a codului sau a legii de incriminare.

O altă problemă interesantă se ridică dacă în cadrul unei asociații de făptuitori se urmărește a se săvârși atât fapte prevăzute pentru complot (art. 167 C.pen) cât și alte fapte prevăzute de legea penală(art. 323 C.pen.). Așadar, se pune în discuție care formă de pluralitate este aplicabilă, cea de la complot, în considerarea caracterului foarte grav al faptei comise, respectiv de infracțiune contra statului, sau cea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, sau cele două în concurs.

Raportul dintre asociere (art. 323) și complot este unul de la general spre particular, respectiv asocierea este regula, iar derogarea este complotul. Mai mult interpretând art. 167, „în scopul – ca element constitutiv – săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile”, nu se exclude existența și a unui alt scop, decât cel special, care sănu fie de încadrare și să fie doar de circumstanțiere. Se apreciaza aplicabile, în final, pe baza celor două motive, prevederile de la complot cu mențiunea căcelelalte fapte se constituie doar ca un element de individualizare a pedepsei față de pericolul social concret al făptuitorului.

Au existat cazuri în legislație în care conducătorii au fost sancționați mai grav, însă această chestiune se poate foarte ușor aplica și fără o prevedere expresă, când se individualizează judiciar sancțiunea penală.

Capitolul 2. Concursul de infractiuni

2.1. Referiri de ordin istoric

2.1.1. Aparitia si evolutia institutiei concursului de infractiuni

Pluralitatea de infractiuni ca institutie juridica a aparut tarziu, si mai mult decat atat, dupa toate aparentele, cele doua principale forme ale sale nu s-au nascut concomitent. Recidiva, chiar daca, in mod evident, nu a cunoscut inca de la inceput o reglementare similara celei pe care o cunoaste astazi, este intalnita in cele mai vechi legislatii, de regula ca o circumstanta agravanta speciala. Asa de pilda, in India, Codul lui Manu stabilea ca falsificatorilor de moneda care au fost deja pedepsiti de doua ori li se va aplica pedeapsa cu moartea. In schimb, nu au ajuns pana la noi nici un fel de informatii cu privire la existenta unei reglementari a concursului de infractiuni in aceasta epoca.

Abia in dreptul atenian pare sa se fi manifestat o anumita preocupare pentru reglementarea concursului de infractiuni, dar si in acest caz izvoarele sunt insuficiente si nu permit determinarea exacta a sistemului sanctionator aplicabil. Se stie insa ca legile ateniene interziceau cumulul pedepselor pecuniare cu pedepsele corporale.

In dreptul roman concursul de infractiuni cunostea o reglementare diferita, dupa cum era vorba de delicte private sau de delicte publice. In materia delictelor private au existat doua opinii in sanctionarea concursului. Paul sustinea regula non-cumulului, astfel incat, o data exercitata actiunea mai putin severa, nu se mai putea exercita o actiune mai severa pentru ceea ce ea continea in plus fata de cealalta. Ulpian, sustinea solutia cumulului material.

Chiar si atunci cand se recurgea la metoda cumulului aritmetic, judecatorul va avea posibilitatea de a atenua severitatea acestuia si de a aplica pedeapsa pe care o considera potrivita. Aceasta situatie marcheaza in opinia unor autori aparitia in dreptul roman a cumulului juridic, respectiv „aplicarea pedepsei considerata cea mai grea sporita cu un plus pentru celelalte fapte”.

In vechiul drept germanic era aplicabil cumulul aritmetic pentru pedepsele banesti si sistemul absorbtiunii in cazul pedepselor corporale.

In Evul Mediu, ponind de la regula stabilita de Ulpian in materia delictelor private, cea mai mare parte a legislatiilor si jurisprudentei din Europa Occidentala au promovat sistemul cumulului aritmetic pentru sanctionarea concursului de infractiuni. Astfel, in dreptul feudal francez era inlaturata pluralitatea de pedepse si era aplicata o singura sanctiune – corespunzatoare faptei mai grave – daca infractiunile, chiar de natura diferita, erau comise in acelasi timp sau pentru atingerea aceluias scop.

Incepand cu secolul al XVI-lea si mai ales in urmatoarele doua secole in legislatiile europene incep sa apara tot mai adesea reglementari care se distanteaza de dreptul cutumiar ce impusese cumulul aritmetic, prin consacrarea sistemului absorbtiunii. Astfel, Codul Penal al lui Carol Quintul (1532) prevedea in art. 163 ca „atunci cand in cazul unei infractiuni de furt exista mai multe dintre circumstantele agravante tratate in articolele precedente pedeapsa se va pronunta luand in considerare circumstanta ce atrage agravarea mai mare”. Chiar daca acest text nu se refera de fapt la concursul de invfractiuni, el a avut un rol important in orientarea jurisprudentei in directia non-cumulului consacrandu-se astfel, pe calea jurisprudentiala, aplicarea sistemului absorbtiunii in ipoteza concursului de infractiuni.

In 1787, Codul penal austriac fromuleaza pentru prima oara o regula generala de sanctionare a concursului de infractiuni potrivit sistemului absorbtiunii. Astfel, conform art. 15, „daca infractorul este vinovat de mai multe delicte diferite, pedeapsa trebuie sa fie aplicata numai in privinta infractiunii sanctionate cel mai sever” .

In ceea ce priveste dreptul romanesc, in literatura de specialitate s-a afirmat ca nasterea institutiei concursului de infractiuni poate fi localizata in Evul Mediu, o data cu aparitia pedepselor privative de libertate.

Legiuirile care au urmat in tara Romaneasca si Moldova se ocupa doar de recidiva, fara a mai contine norme ce ar putea viza concursul de infractiuni. Avem in vedere in principal Legiuirea Caragea si Condica Criminalistica cu procedura ei din Moldova (art. 239).

In aceeasi perioada aparea in Transilvania culegerea de decizii cu caracter normativ ale dietei in care poate fi intalnita o dispozitie care are in vedere si ipoteza concursului de infractiuni. Este vorba despre pedeapsa mai severa a furtului uni obiect mai scump de trei florini sau a celui de-al treilea furt al unui obiect in valoare de un florin.

Ceea ce caracterizeaza deci reglementarea concursului in legiuirile feudale din Tarile Romane este pe de o parte lipsa unei distinctii clare intre aceasta si recidiva, iar pe de alta parte consacrarea lui – la fel ca si a recidivei – nu ca o cauza generala de agravare a pedepsei ci ca o simpla agravare speciala, incidenta mai ales in cazul infractiunii de furt.

De asemenea se observa ca legiuitorii au avut in vedere doar concursul real omogen, fara a se preocupa de situatia concursului ideal sau a celui real eterogen.

2.1.2 Concursul de infractiuni in legislatia penala romana moderna

Codul penal din 1864, urmand linia conturata de legiuirile din prima jumatate a secolului al XIX-lea evocate anterior, a prevazut sanctionare concursului de infractiuni in baza sistemului absorbtiunii. Potrivit art. 40 – care reproducea de fapt dispozitia din art. 55 al Codului penal prusian – „cand inculpatul va fi dat in judecata pentru mai multe crime sau delicte, se va aplica osanda cea mai grea daca acele grime sau delicte vor fi de deosebite naturi si supuse la deosebite pedepse; iar de vor fi de acceasi natura si supuse la aceeleasi pedepse judecata va hotara maximul pedespsei”. Aceasta reglementare continea o serie de lacune care au generat numeroase dificultati in aplicare.

In partea speciala a Codului erau insa reglementate cateva situatii in care sistemul absorbtiunii ca regula generala in materia sanctionareii, facea loc cumulului aritmetic. Astfel, potrivit art. 178, „arestatii, prevenitii sau acuzatii pentru crime si delicte, daca vor fi condamnati si pentru rebeliune cu violenta vor executa pedeapsa pentru celelalte crime sau delicte”. La randul sau art. 195 C. pen. Prevedea instituirea aceluiasi tratament pentru arestatii preventiv care evadeaza prin intrebuintare de violente, pedeapsa pentru evadare adaugandu-se la pedeapsa aplicata pentru infractiunea care a atras arestarea.

In Bucuovina, Codul penal austriac consacra de asemenea sistemul absorbtiunii in cazul concursului de infractiuni.

In Transilvania, dupa o lunga aplicare a dreptului penal austriac, a intrat in viguare Legea V din 1878 despre crime si delicte (Codul penal maghiar) ce continea o reglementare detaliata a materiei concursului de infractiuni in capitolul VIII (art. 95-102) intitulat „Cumulul de infractiuni”.

Se remarca astfel un alt element de noutate adus de Legea V in cazul concursului de infractiuni – introducerea cumulului juridic cu spor facultativ si fix (absolut determinat) ca mecanism de sanctionare al concursului real. Se observa insa si influienta sistemului absorbtiunii asupra acestei reglementari dat fiind ca instanta nu trebuia sa stabileasca mai intai cate o pedeapsa pentru fiecare infractiune si apoi sa plice pedeapsa cea mai grea eventual majorata – asa cum se procedeaza de regula in cazul cumulului juridic – ci ea aplica pedeapsa cea mai grea la al carei maxim putea adauga sporul.

Pentru pedepsele pecuniare legea prevedea sistemul cumulului aritmetic. Daca pedeapsa amenzii aplicata pentru concurs este inlocuita cu o pedeapsa privativa de libertate, durata acesteia nu putea depasi dublul duratei prevazute de art. 53 (art. 102).

Codul penal de la 1936 a fost primul cod care s-a aplicat in intregul teriotoriu al Romaniei si a ramas in viguare – cu numeroase modificari – pana la 1 ianuarie 1969. Dispozitiile referitoare la concursul de infractiuni erau cuprinse in seciunea I (Concursul de infractiuni) din capitolul III (Savarsirea mai multor infractiuni de catre aceeasi persoana) al titlului VI (Infractiunea).

Codul penal de la 1936 se caracteriza printr-o mare diversitate a solutiilor adoptate in privinta tratamentului sanctionator al concursului. S-a recurs astfel la sistemul cumulului juridic in materia concursului real de crime si delicte, la cumulul aritmetic in materia concursului de contraventii, in situatia pedepselor pecuniare si, in anumite cazuri, in privinta pedepselor complementare si a masurilor de siguranta, si, in fine, la sistemul absorbtiunii in cazul concursului ideal si a masurilor de siguranta privative de libertate.

Cu toate acestea au ramas si ipoteze nereglementate, asa cum era spre exemplu modul de aplicare a pedepsei in cazul concursului real atunci cand pentru unele dintre infractiuni s-au stabilit pedepse privative de libertate iar pentru altele pedeapsa amenzii. La inceput practica a oscilat intre sistemul absorbtiunii si sistemul cumulului aritmetic, dar, in cele din urma, pe calea unei decizii de indrumare s-a impus cea de-a doua solutie, sustinuta dealtfel si de doctrina mai veche. De asemenea Codul nu a reglementat – asa cum a facut-o Codul penal din Transilvania – ipoteza concursului intre crime sau delicte si contraventii.

2.2. Definitia, conditiile de existenta si natura juridica a concursului de infractiuni

2.2.1. Definitia concursului de infractiuni

Spre deosebire de legislatia anterioara actualul Cod penal a dat o reglementare superioara concursului de infractiuni sub aspectul definirii sale, prin aceea ca a concentrat definitiile celor doua forme in textul aceluiasi articol. Astfel, potrivit art. 33 C. pen. “Concurs de infractiuni exista :

Cand doua sau mai multe infractiuni au fost savarsite de aceeasi persoana inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele. Exista concurs chiar daca una din infractiuni a fost comisa pentru savarsirea sau ascunderea altei infractiuni;

Cand o actiune sau o inactiune savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, intruneste elementele mai multor infractiuni”.

Textul citat consacra la lit a) concursul real iar la lit. b) concursul ideal (formal) de infracțiuni.

Asa cum s-a remarcat in literatura de specialitate, in art. 33 lit. a fraza I C. pen. se exprima chiar definitia generala a concursului de infractiuni, valabila deci pentru ambele forme ale acestuia.

Menirea de definire a concursului de infractiuni la care a recurs legiuitorul roman – consacrarea unui text de lege distinct definitiei – a fost utilizata si de legiuitorul fracncez in redactarea noului Cod penal. Potrivit art. 132-2, “exista concurs de infractiuni atunci cand o infractiune comisa de o persoana inainte ca aceasta sa fi fost definitiv condamnata pentru o alta infractiune”. Tot astfel art. 18 C. pen. mexican prevede ca “exista concur ideal cand printr-o singura actiune se comit mai multe infrcatiuni. Exista concurs real cand printr-o pluralitate de actiuni se comit mai multe infractiuni”. Acest procedeu este insa relativ rar folosit mai ales in legislatiile europene unde, de obicei, definitia concursului este inclusa in textul care consacra tratamentul sanctionator.

In ceea ce priveste definitiile elaborate in plan doctrinar, se poate remarca faptul ca de-a lungul timpului s-a cristalizat din acest punct de vedere o conceptie relativ unitara asupra concursului de infractiuni, incluzandu-se in definitia sa aceleasi elemente esentiale care-l caracterizeaza si permit delimitarea lui fata de alte forme ale pluralitatii sau unitatii de infractiuni. Astfel, in pofida diferitelor modalitatii de definire a concursului in diversele legislatii penale, in majoritatea lucrarilor de specialitate el este desemnat ca reprezentand situatia in care o persoana a comis doua sau mai multe infractiuni inainte sa fi fost condamnata pentru vreuna din ele.

Alti autori prefera o definitie mai ampla, menita sa scoata in evidenta atat trasaturile esentiale cat si formele concursului de infractiuni. Astfel, concursul apare ca fiind situatia in care o persoana savarseste doua sau mai multe infractiuni prin actiuni (inactiuni) separate sau prin aceeasi actiune (inactiune) inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele .

2.2.2. Conditiile generale de existenta a concursului de infarctiuni.

Conditiile generale de existenta ale concursului de infractiuni au fost puse in evidenta in doctrina pornindu-se de la definitia legala, asa cum este ea formulata in art. 33 lit. a fraza I C. pen.

In pofida faptului ca aceste cerinte decurg chiar din definitia legala a concursului de infractiuni, in literatura de specialitate nu exista un punct de vedere general acceptat in ceea ce priveste formularea lor. Astfel, unii aurtori considera ca respectivele conditii trebuie clasificate in doua categorii : conditii referitoare la faptuitor si conditii referitoare la fapte.

In prima categorie s-ar include cerinta ca toate infractiunile sa fie comise de aceeasi persoana iar in cea de-a doua conditia savarsirii de doua sau mai multe infractiuni si respectiv necesitatea comiterii lor inainte de a fi intervenit o hotarare definitiva de condamnare pentru vreuna din ele.

Alti autori apreciaza ca pentru a fi in prezenta concursului de infractiuni se cer a fi indeplinite urmatoarele conditii : comiterea a doua sau mai multe infractiuni; infractiunile sa fie savarsite de aceeasi persoana; infractiunile sa fie comise inainte de a fi intervenit o hotarare definitiva de condamnare pentru vreuna din ele; cel putin doua dintre infractiuni sa poata fi supuse judecatii.

O data insa cu introducerea in Codul penal a dispozitiilor art. 181 consider ca nu se mai poate identifica notiunea de infractiune cu aceea de ilicit penal sau de fapta penala, caci aceasta din urma au dobandit o sfera mai larga de aplicare cuprinzand pe langa infractiuni si fapte prevazute de legea penala, savarsite cu vinovatie dar care nu prezinta gradul de pericol social al infractiunii.

Uneori, in doctrina, cerinta ca cel putin doua dintre infractiuni sa poata fi supuse judecatii nu este enuntata, dar ea transpare in contextul analizei celorlalte conditii. Nici legiuitorul nu i-a dat o consacrare expresa in definitia din art. 33 C. pen.

Existenta concursului de infractiuni este deci subordonata indeplinirii urmatoarelor conditii:

Comiterea a doua sau mai multe infractiuni;

Savarsirea infractiunilor de catre aceeasi persoana;

Comiterea infractiunilor inainte de a fi intervenit o hotarare de condamnare ramasa definitiva pentru vreuna din ele;

Infractiunile sau cel putin doua dintre ele sa atraga o condamnare.

2.2.2.1 Comiterea a doua sau mai multe infractiuni

Fiind vorba despre una din formle pluralitatii infractionale, existenta concursului de infractiuni este in mod necesar legata de indeplinirea acestei conditii.

Prin urmare, se poate vorbi de existenta concursului de infractiuni daca si numai daca doua dintre faptele savarsite intrunesc cele trei trasaturi mentionate. In ipoteza in care, s-au savarsit doua fapte prevazute de legea penala dar in cazul uneia se face aplicarea dispozitiilor art. 181 C. pen., nu se mai poate retine existenta concursului de infractiuni. Tot astfel, nu vom avea concurs de infractiuni nici in cazul in care doar una dintre fapte a fost comisa cu vinovatie, celelalte fiind savarsite in conditiile existente vreuneia dintre imprejurarile prevazute de art. 44-51 C. pen., care fac fapta sa nu fie infractiune.

In fine, nu exista concurs de infractiuni nici atunci cand una dintre faptele savarsite este prevazute de legea penala, celelalte reprezentand alte forme ale ilicitului juridic. De aceea concursul de infarctiuni nu se confunda cu concursul de contraventii, aceasta din urma fiind reglementat si sanctionat in conformitate cu dispozitiile speciale cuprinse in Legea nr. 32/1968.

Se poate deci concluziona ca inexistenta oricareia dintre trasaturile generale ale infractiunii in cazul faptelor comise impiedica nasterea concursului de infractiuni.

Avand in vedere dispozitiile art. 144 C. pen. se remarca faptul ca este indeplinita conditia comiterii a cel putin doua infractiuni atat in cazul in care toate faptele s-au savarsit in forma consumata cat si in cazul cand unele sau chiar toate au ramas in faza tentativei, cu conditia ca aceasta sa fie incriminata.

Nu prezinta importanta din punctul de vedere al concursului de infractiuni gravitatea faptelor savarsite, ceea ce intereseaza doar in constatarea existentei pericolului social specific infractiunii, pentru a nu fi incidente dispozitiile art. 181 C. pen. De asemenea, infractiunile pot fi savarsite atat prin actiune cat si prin inactiune, iar sub aspectul laturii subiective este suficient sa se constate ca ele au fost savarsite cu vinovatie , indiferent de forma acesteia.

Infractiunile pot fi comise atat concomitent – fie printr-o singura actiune sau inactiune (concurs ideal), fie prin mai multe actiuni sau inactiuni distincte (lovirea si insultarea concomitenta a unei persoane) – cat si succesiv (concurs real).

In doctrina s-a aratat ca intervalul de timp dintre savarsirea a doua infractiuni concurente nu are relevanta, sub rezerva ca el sa nu fie mai mare decat termenul de prescriptie prevazut de lege pentru prima infractiune.

In fine, pentru existenta concursului de infractiuni este irelevant locul savarsirii acestora astfel ca ele pot fi comise toate in tara , unele in tara si altele in strainatate sau chiar toate in strainatate.

2.2.2.2. Savarsirea infractiunilor de catre aceeasi persoana

Asa cum s-a remarcat in literatura de specialitate singura legatura intre faptele aflate in concurs, intalnita in cazul tuturor formelor acestuia, este cea “in personam”, determinata de imprejurarea ca toate infractiunile au acelasisubiect activ. Este ceea ce rezulta din chiar denumirea data infractiunilor ce intra in structura aceste forme a pluralitatii: ele sunt “concurente”, adica au un punct comun – faptuitorul.

Aceasta conditie marcheaza si limita dintre concursul de infractiuni si participatia penala. Daca in primul caz avem o pluralitate de raporturi juridice penale toate avand ca subiect aceeasi persoana, in cazul participatiei suntem in prezenta unui singur raport juridic penal caracterizat insa printr-o pluralitate de faptuitori. Aceasta distinctie nu impiedica insa coexsistenta concursului de infractiuni cu participatia penala, asa cum se intampla atunci cand mai multe persoane intre care s-a stabilit o legatura subiectiva savarsesc impreuna mai multe infractiuni.

Atunci cand faptele s-au savarsit in participatie nu este necesar ca infractorul sa fi actionat in aceeasi calitate, putand fi autor in cazul unei fapte, complice in cazul altora etc. Existenta concursului presupune insa ca toate formle ede participare sa se integreze in continutul unor entitati juridice distincte, nefiind posibila retinerea in concurs a diferitelor forme de participare la comiterea aceleiasi infractiuni. Astfel daca o persoana instiga la savarsirea unei infractiuni iar apoi efectueaza acte de executare alaturi de cel instigat, dat fiind ca forma mai grava de participatie a coautoratului absoarbe forma mai usoara a instigarii, se va retine o singura infractiune si nu un concurs. Tot astfel in practica s-a decis ca faptele a doua persoane de a avea ambele raporturi sexuale cu victima , fiecare fiind sprijinita in realizarea acestora de catre cealalta prin imobilizarea victimei, nu constituie un concurs de infractiuni – viol savarsit de doua sau mai multe persoane impreuna si complicitate la viol savarsit de doua sau mai multe persoane – ci o singura infractiune de viol.

De asemenea nu are importanta din punct de vedere al exisistente concursului daca autorul faptelor era major sau minor in momentul savarsirii lor, ceea ce intereseaza fiind doar ca acestea sa fi fost savarsite cu discernamant.

2.2.2.3. Comiterea infractiunilor inainte de a fi intervenit o hotarare definitiva de condamnare pentru vreuna din ele

Aceasta conditie reprezinta in acelasi timp elementul de distinctie intre concurs si celelalte forme ale pluralitatii de infractiuni – recidiva si pluralitatea intermediara. Astfel, daca se constata ca toate infractiunile au fost comise inainte de pronuntarea unei hotarari definitive pentru vreuna din ele vor fi incidente regulile specifice concursului de infractiuni, in caz contrar pluralitatea constituind, dupa caz, recidiva sau pluralitate intermediara.

Prin hotarare definitiva se intelege o hotarare judecatoreasca – sentinta sau decizie – ce nu mai poate fi atacata pe caile ordinare de atac – apelul si recursul. Conditiile si momentul la care o hotarare ramane definitiva sunt precizate de art. 416-417 C. pr. Pen. Potrivit art. 416 C. proc. pen., o hotarare de condamnare pronuntata de prima instanta ramane definitiva :

La data expirarii termenului de apel atunci cand nu s-a declarat apel in termen sau cand apelul declarat a fost retras inlauntrul termenului.

La retragerea apelului daca aceasta s-a facut dupa expirarea termenului de apel

La data expirarii termenului de recurs in cazul hotararii nesupuse apelului sau daca apelul a fost respins si nu s-a declarat recurs in termen ori recursul declarat a fost retras inlauntrul termenului.

La data retragerii recursului declarat impotriva hotararilor mentionate in alineatul precedent sau la data pronuntarii hotararii prin care s-a respins recursul declarat impotriva acestei hotarari.

Conform art. 417 C. proc. pen., o hotarare de condamnare pronuntata in recurs devine definitiva atunci cand recursul a fost admis si proscesul a luat sfarsit in fata instantei de recurs fara rejudecarea ori cand cauza a fost rejudecata de catre instanta de recurs dupa admiterea recursului.

In situatia in care noua infractiune este comisa ulterior ramanerii definitive a hotararii de condamnare in oricare din ipotezele evocate anterior, in principiu, va fi exclusa existenta concursului de infractiuni.

Potrivit unor autori, in cazul in care condamnarea definitiva ce a impiedicat realizarea concursului este ulterior desfiintata ca urmare a exercitarii unei cai extraordinare de atac, infractiunile devin concurente, cu toate consecintele legale.

In opinia altor autori recidiva nu se poate transforma in concurs de infractiuni in aceasta ipoteza deoarece ce-a de-a doua infractiune s-a savarsit inainte ca prima condamnare – ce constituie primul termen al recidivei – sa fi fost desfiintata ca urmare a exercitarii unei cai extraordinare de atac.

In fine, ori de cate ori hotararea de condamnare pentru prima infarctiune a fost casatat total sau partial – cu referire insa la pedeapsa principala – infractiunea savarsita ulterior hotararii casate va fi concurenta cu cea care a atras aceasta condamnare . a proceda in alt mod ar insemna sa dam relevanta unei hotarari lipsite de efecte penale datorita viciilor sale de fond sau de forma. Ca urmare a desfiintarii, de hotararea initiala nu mai pot fi legate nici un fel de consecinte care, prin efectul legii, decurg doar dintr-o hotarare definitiva. In caz contrar, ne-am afla in situatia inacceptabila de a avea doua hotarari definitive pentru aceeasi fapta, una ce produce efecte in privinta recidice si alta care ar avea consecinte in legatura cu alte institutii ale dreptului penal – liberare conditionata, gratiere, prescriptie, reabilitare s.a.

In afara de momentul in care hotararea de condamnare ramane definitiva, pentru delimitarea corecat a concursului de infractiuni fata de celelalte forme ale pluralitatii de infractiuni se impune determinarea momentului savarsirii infractiunii. In cazul infractiunilor instantanee nu se ridica probleme deosebite din acest punct de vedere, ele considerandu-se indeplinite la data comiterii actiunii sau inactiunii incriminate, ori, dupa caz, la data producerii rezultatului. In schimb, infractiunile continui, continuate si de obicei pot crea probleme din acest punct de vedere, dat fiind faptul ca in privinta lor se constata doua momente succesive: momentul consumarii, in care sunt intrunite toate elementele specifice infractiunii si respectiv momentul epuizarii, cand ia sfarsit actiunea sau inactiunea incriminata. Astfel, daca savarsirea unei asemenea infractiuni incepe anterior ramanerii definitive a hotararii de condamnare pentru o alta infarctiune dar continua si dupa aceasta data, vom fi in prezenta concursului de infarctiuni sau a recidivei, respectiv a pluralitatii intermediare. Asa cum s-a aratat in doctrina, in aceasta ipoteza desi activitatea infractionala a inceput anterior condamnarii, nu va exista un concurs de infarctiuni deoarece infractiunea s-a epuizat ulterior acestei date. Prin urmare pentru delimitarea concursului de infractiuni de recidiva si pluralitatea intermediara se are in vedere, in cazul asa numitelor “infractiuni cu durata de consumare” momentul la acre aceasta se epuizeaza. Solutia se intemeiaza pe faptul ca infractiunile in cauza isi desavarsesc configuratia si se considera savarsite in intregul lor numai in momentul incetarii actiunii ori inactiunii infractionale, indiferent cat ar dura aceasta.

2.2.2.4. Cel putin doua infarctiuni sa atraga condamnarea faptuitorului

Avem de-a face cu o conditie necesara doar pentru aplicarea termenului sanctionator al concursului deoarece, asa cum am aratat anterior, acesta din urma presupune o pluralitate de raporturi penale juridice avand aceeasi persoana in postutra de faptuitor, iar raportul juridic penal se naste in momentul savarsirii infractiunii. Din acest moment raportul exista si el dureaza pana in momentul in care intervine vreuna din faptele juridice extinctive, indiferent daca si cand este el adus in fata organelor judiciare. Deducem de aici de ce concursul de infractiuni exsita in mod obiectiv inca din momentul savarsirii celei de-a doua infractiuni, fiind lipsit de relevanta din acest punct de vedere faptul ca ulterior intervine o cauza care inlatura raspunderea penala sau o cauza de nepedepsire.

Judecata, ca faza a procesului penal nu este altceva decat o etapa de verificare a existentei raportului de drept penal material precum si a cauzelor si conditiilor care-l modifica sau il sting. Este deci evident ca pot aparea situatii in care abia in faza de judecata se descopera – cu privire la una sau chair la toate infarctiunile concurente – existenta unor imprejurari care fac imposibila condamnarea si deci aplicarea tratamentului juridic sanctionator al concursului de infarctiuni. De asemenea, ar fi posibil ca aceste imprejurari sa nu existe initial dar ele sa apara dupa trimiterea in judecata. Pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la sanctionarea concursului de infarctiuni nu este suficienr ca infarctiunile sa fie deduse judecatii ci trebuie ca judecata sa se finalizeze cu o solutie de condamnare.

Prin urmare, ori de cate ori ulterior savarsirii uneia din infarctiunile concurente intervine o cauza care inlatura raspunderea penala sau o cauza de nepedepsire, ramanand astfel o singura infractiune pedepsibila, nu mai este loc pentru aplicare dispozitiilor art. 34 C. pen.. De aceea se pune problema identificarii si prezentarii pe scurt a imprejurarilor care ilatura posibilitatea adoptarii unei solutii de condamnare in cazul savarsirii unei infractiuni. Acestea pot fi grupate in mai multe categorii:

Cauzele care inlatura raspunderea penala prevazute in partea generala a Codului penal: amnistitia intervenita inainte de condamnare dar anterior contopirii (art. 119), prescriptia raspunderii penale (art. 121), lipsa plangerii prealabile (art. 131), impacarea partilor (art. 132).

Lipsa autorizarii sau sesizarii organului competent

In acest context trebuie avute in vedere:

Autorizarea procurorului genereal in cazul infractiunilor urmarite si judecate in temeiul principiului realitatii legii penale romane (art. 5 C. pen.)

Incuviintarea Camerei din acre faptuitorul face parte, in situatia infractiunilor comise de deputati si senatori (art. 69 alin. 1 din Constitutie)

Avizul Ministrului Justitiei, in cazul infractiunilor comise de magistrati, altii decat judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie (art. 75 din L. 92/1992)

Autorizarea Presedintelui Romaniei in cazul infractiunilor savarsite de judecatorii de la Curtea Suprema de Justitie (art. 59 din L. 56/1993)

Manifestarea .dorintei guvernului strain in cazul infarctiunilor indreptate impotriva reprezentatntului uni stat strain (art. 117 C. pen.)

Sesizarea organului competent S.N.C.F.R., in situatia unora dintre infractiunile contra sigurantei circulatiei pe caile ferate (art. 278 C. pen.)

Sesizarea comandantului, in cazul infractiunilor savarsite contra ordinii si disciplinei militare (art. 337,335 C. pen.)

Cauzele de nepedepsire

Acestea au fost clasificate in cauze de nepedepsire generale – prevazute in partea generala a codului penal – si cauze speciale, prevazute in partea speciala a codului penal sau in legi speciale:

Desesizarea si impiedicarea procedurii rezultatului (art. 22 C. pen.)

Impiedicarea consumarii faptei de catre unul dintre participanti (art. 30 C. pen.)

Denuntarea faptei de catre participant (art. 172, 262 C. pen.)

Inlesnirea arestarii celorlalti participanti (art. 262 C. pen.)

Anularea unei dintre casatorii in caz de bigamie (art. 303 C. pen.)

Iertarea, decesul sotului nevinovat sau anularea casatoriei in caz de adulter (art. 304 C. pen.)

Tainuirea, favorizarea sau nedenuntarea savarsita de sot sau de o ruda apropiata (art. 221, 262, 264 C. pen.)

Casatoria infractorului cu victima (art. 197, 198 C.pen)

Denuntarea infarctiunii de catre mituitor (art. 255 C. pen.)

Retragerea marturiei mincinoase inainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronuntat o hotarare (art. 260 alin. 2 C. pen)

Recuperarea si reintroducerea de catre faptuiutor in patrimoniul cultural national sau in fondul arhivistic a bunului instrainat sau ascuns, inainte de ramanerea definitiva a hotararii (art. 2801 alin. 3 C. pen).

Pentru a se deschide calea aplicarii tratamentului sanctionator al concursului de infractiuni este necesara o conditie suplimentara de cele de care depinde in mod obiectiv existenta concursului – cel putin doua dintre infractiuni sa atraga condamnare. Este insa indiferent daca aceste condamnari sunt pronuntate de aceeasi instanta ori de instante diferite, dupa cum este indifernet daca ele sunt prununtate la aceeasi data sau la date diferite.

Trebuie precizat ca aceasta conditie nu este intotdeauna suficienta pentru aplicarea dispozitiilor referitoare la concursul de infarctiuni, ci este plus necesar ca pedepsele stabilite pentru infractiunile concurente sa fie susceptibile de executare. Astfel, o condamnare care cade sub incidenta unui act de amnistitie postcondamnatorie sau de gartiere neconditionata nu va fi avuta in vedere la determinarea pedepsei rezultante. In schimb, o pedeapsa gratiata conditionat ramane susceptibila de executare in caz de revocare a gratierii, astfel incat ea va fi avuta in vedere cu prilejul unei contopiri efectuate doar in scopul determinarii pedepsei de executat intr-o asemenea eventualitate.

2.2.3 Natura juridica a concursului de infrcatiuni

In legatura cu natura juridica a concursului de infractiuni, opiniile exprimate in aceasta priviinta cunosc o mare diversitate, de la considerarea concursului ca o cauza de atenuare si pana la calificarea concursului ca o imprejurare care atrage agravarea raspunderii penale.

In realitate, modul de calificare a naturii juridice a concursului de infarctiuni este determinat in mod inevitabil de doi factori: conceptia privind scopul si functiile pedepsei pe de o parte si pe de alta parte sistemul de sanctionare al concursului de infractiuni cosacrat de legislatia in viguare. Astfel, pornind de la functiile principale ale pedepsei – masura de constrangere si mijloc de reeducare a condamnatului – cred ca trebuie avut in vedere in primul rand ca durata sau cuantumul pedepsei stabilite pentru infractiunea cea mai garava reprezinta minimul necesar pentru atingerea acestor finalitati. In concret instanta ar putea constata ca sanctiunea respectiva este suficienta pentru reeducarea atat a unui infractor care a comis doar aceasta infractiune cat si pentru a altuia care , alaturi de aceasta, a savarsit si alte fapte de mai mica gravitate. Alteori, insa, analizand toate circumstantele legate de infractiunile comise, instanta poate ajunge la concluzia ca sanctiunea de baza nu este suficienta pentru reeducarea condamnatului, motiv pentru care se impune un plus de pedeapsa. Asa fiind, consider ca in dreptul nostru penal concursul de infractiuni apare ca o cauza de agravare a pedepsei.

2.2.4. Delimitarea concursuli de infractiuni fata de celelalte forme ale pluralitatii de infractiuni

2.2.4.1. Delimitarea concursului fata de recidiva

Recidiva exista atunci cand o persoan definitiv condamnata la pedeapsa detentiunii pe viata, la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni ori la cel putin trei pedepse cu inchisoarea de pana la 6 luni pentru infractiuni intentionate savarseste, inainte de inceperea executarii, in timpul executarii, ori in stare de evadare ori dupa executarea pedepsei, o noua infractiune intentionata sanctionata de lege cu pedeapsa detentiunii pe viata ori cu pedeapsa inchisorii mai mare de un an, fie singura, fie alternativ cu amenda. Pornind de la aceasta definitie diferentierea concursului de recidiva poate fi evidentiata prin prisma mai multor elemente.

Din punct de vedere legal, asa cum s-a aratat cu ocazia conditiilor de existenta a concursului de infarctiuni, intre infractiunile care intra in structura recidive se interpune o hotarare definitiva de condamnare. Prin urmare, din momentul din care apare o astfel de hotarare, nici una din infractiunile care au precedat-o nu mai pot intra in concurs cu faptele care eventual i-ar succede. Daca insa ulterior hotararii definitive de condamnare se savarsesc mai multe infractiuni inainte de a se fi pronuntat o noua hotarare de condamnare definitiva, vom avea din nou concurs de infractiuni.

In al doilea rand, in structura concursului de infractiuni pot intra infractiuni de orice natura si indiferent de gravitatea acestora, singura conditie fiind ca ele sa prezinte gradul de pericol social specific infractiunii. In schimb in cazul recidivei trebuie sa fie vorba de infractiuni intentionate si care prezinta o anumita gravitate.

In ceea ce-l priveste pe autor, in ipoteza concursuli de infractiuni este suficient ca el sa fie responsabil din punct de vedere penal in timp ce in cazul recidivei el trebuie sa fie major in momentul savarsirii ambelor infractiuni.

In fine, in ceea ce priveste intervalul de timp scurs intre doua fapte concurente, acesta poate fi oricat de mare cu conditia de a fi inferior termenului de prescriptie pentru prima infractiune. In ipoteza recidivei este necesar ca intevalul de timp scurs intre primul si al doilea termen sa fie inferior termenului de reabilitare.

Din punct de vedere subiectiv cele doua forme ale pluralitatii de infractiuni – concursul de infarctiuni si recidiva – sunt caracterizate de grade diferite ale pericolului social pe care-l prezinta infractorul.

Daca, de obicei, ata concursul de infarctiuni cat si redidiva releva persevernat infarctionala a faptuitorului, periculozitatea sociala a acestuia este diferita in cele doua situatii. In timp ce autorul unui concurs de infractiuni nu a primit nici un avertisment din partea societatii inainte de comiterea celei de-a doua infractiuni, recidivistul a primit un avertisment solemn si irevocabil, concretizat in hotararea definitiva de condamnare pe care l-a nesocotit continuandu-si activitatea infractionala. De aici rezulta impunerea unui tratament sanctionator mai sever in cazul recidivei.

2.2.4.2 Delimitarea concursului de infractiuni de pluralitatea intermediara

Pluralitatea intermediara se apropie de concursul de infarctiuni mai mult decat recidiva, daca avem in vedere conditiile pentru existenta ei. La fel ca si in situatia concursului de infarctiuni nici in cazul pluralitatii intermediare nu intereseaza natura sau garvitatea infractiunilor comise si nici varsta infractorului, fiind suficient ca acesta sa raspunda penal.in structura ambelor forme ale pluralitatii se pot include ata fapte intentionate cat si fapte din culpa, atat fapte comise in timpul minoritatii cat si fapte comise dupa majorat. Ceea ce delimiteaza din punct de vedere legal pluralitatea intermediara de concursul de infractiuni si o apropie in acelasi timp de recidiva este insa existenta hotararii definitive de condamnare pentru una dintre infrcatiunile aflate in structura ei.

Din punct de vedere a pericolului social a infractorului pluralitatea intermediara se situeaza pe o treapta inferioara concursului de infarctiuni intrucat si de aceasta data exista o hotarare definitiva de condamnare pe care faptuitorul a nesocotit-o. Aceasta periculozitate este mai redusa insa decat in cazul recidivei tocmai datorita imprejurarilor care caracterizeaza infractiunile reunite in stuctura pluralitatii intermediare (fapte comise in timpul minoritatii, fapte savarsite din culpa, fapte de o garvitate redusa).

In pofida diferentei de pericol social pe care il releva concursul de infarctiuni si respectiv pluralitatea intermediara, legiuitorul a preferat insa consacararea aceluiasi tratament sanctionator in cazul ambelor forme ale pluralitatii de infarctiuni, asa cum rezulta din prevederile art. 40 C. pen.

2.3. Formele concursului de infractiuni

In afara de indeplinirea conditiilor necesare pentru existenta concursului de infarctiuni, infractiunile ce se include in structura acestei forme ale pluralitatii de infractiuni prezinta o serie de particularitati referitoare la modalitatea, locul, timpul savarsirii lor, la forma de vinovatie care le caracterizeaza sau la alte corelatii existente intre ele.

In Codul penal in viguare concursul de infarctiuni este reglementat in art. 33 lit. a) concursul real si respectiv lit. b) concursul ideal. Asa cum rezulta chiar din definitiile legale, deosebirea cea mai importanta dintre aceste doua forme ale concursului de infarctiuni o reprezinta modul in care ele se constituie.

Astfel, concursul real ia nastere ca urmare a comiterii mai multor actiuni sau inactiuni ce realizeaza fiecare in parte continutul unei infractiuni, in vreme ce concursul iddeal de infractiuni rezulta in urma savarsirii a unei singure infractiuni care, datorita imprejurarilor pe care le-a produs realizeaza elemenetele constitutive a le mai multor infractiuni.

Desi notiunile de “concurs real” si “concurs ideal” nu sunt utilizate de legiuitor, ele s-au consacrat in doctrina, fiind necesare pentru a diferentia si sub aspect terminologic cele doua forme ale concursului de infractiuni.

In aceasta privinta in jurisprudenta s-a produs o inlocuire a denumirilor mentionate mai sus cu cele de ”concurs prin mai multe actiuni” in cazul concursului real”, si respectiv “concurs printr-o singura actiune” in cazul concursului ideal.

In literatura de specialitate a fost retinuta si opinia potrivit carea distinctia dintre concursul real si cel ideal nu este relevanta din punct de vedere al periculozitatii pentru societate a infractorului, deoarece nu numarul infractiunilor ce stau la baza concursului trebuie luat in considerare, ci intregul complex de fapte, care se rasfrange asupra infractorului. In conncluzie gradul de pericol social ar fi diferit ca intensitate in functie de existenta sau inexistenta unei legaturi intre fapte si deci acesta ar trebui sa fie criteriul de delimitare dintre formele concursului de infarctiuni.

De asemenea in doctrina au fost evidentiate si alte criterii care pot sta la baza delimitarii formelor concursului de infarctiuni:

Natura infractiunilor. Concursul este omogen atunci cand in structura sa intra infractiuni de acelasi fel si eterogen cand este format din infractiuni de natura diferita. Tot in functie de natura faptelor concurente se vorbeste, in sistemele de drept care cunosc o diviziune bi sau tripartita a infractiunilor, despre concurs general sau comun, in situatia in care natura juridica a infractiunilor concurente este indiferenta, si despre concurs special sau relativ cand vin in concurs infractiuni din aceeasi clasa sua din clase expres prevazute de lege

Elementul subiectiv. Putem avea astfel concurs de fapte intentionate si concurs de fapte din culpa.

Elementul material. In raport de care poate exista concurs de fapte comisive si concurs de fapte omisive.

Momentul judecarii infractiunilor concurente. Exista astfel concurs simultan cand inculpatul este judecat concomitent pentru toate infractiunile si concurs retrospectiv cand, dupa o condamnare pentru o infractiune, se descopera ca faptuitorul savarsise una sau mai multe infractiuni inainte de condamnare.

Concluzia ce trebuie subliniata in urma aceste scurte prezentari este necesitatea abordarii institutiei concursului de infarctiuni sub aspectul celor doua forme principale – concursul real si concursul ideal – cu posibilitatea utilizarii unor criterii complementare de clasificare acolo unde cerintele de ordin practic reclama acest lucru.

2.3.1. Concursul real

Concursul real este definit in literatura de specialitate ca fiind situatia in care o persoana savarseste mai multe infractiuni prin actiuni sau inactiuni diferite, inainte de a fi definitiv condamnata pentru vreuna dintre ele. Intr-o alta opinie, exista concurs real de infarctiuni atunci cand o persoana a savarsit, in baza unor forme de vinovatie sau rezzolutii separate si prin actiuni sau inactiuni distincte, doua sau mai multe infarctiuni, inainte de a fi definitiv condamnata pentru vreuna din ele, precum si atunci cand una din infractiuni a fost comisa pentru savrsirea sau ascunderea altei infractiuni.

Aceasta din urma definitie a fost acceptata ca o completare la dispozitiile art. 33 lit. a) C. pen. prin evidentierea trasaturii ce caracterizeaza concursul real de infractiuni si il delimiteaza de concursul ideal si fata de celelalte forme ale pluralitatii de infractiuni.

Concursul real se poate prezenta la randul sau in doua modalitati: concursul real simplu si concursul real caracterizat.

2.3.1.1 Concursul real simplu

Denumirea acestei modalitati, neuitilizata in legislatii dar formulata de doctrina si acceptata in practica, releva faptul ca suntem in prezenta variantei tip a concursului real, caracterizata de absenta oricarei relatii intre infrcatiunile concurente, cu exceptia legaturii “in personam”, specifica tuturor formelor pluralitatii.

De regula actiunile ce intra in structura infarctiunilor concurente se comit la diferite intervale de timp si in locuri diferite. Nu este exclusa insa nici savarsirea lor intr-o unitate de timp si de loc, asa cum este cazul cand faptuitorul insulta si loveste in acelasi timp o persoana. In ipoteza savarsirii infractiunilor concurente in mod succesiv, desi intervalul de timp scurs intre ele nu influienteaza existenta concursului, el poate fi avut in vedere la evaluarea gradului de pericol social al infractorului. Existenta unor intervale de timp scurte intre savarsirea infrcatiunilor concurente releva deja o oarecare obisnuinta a faptuitorului in incalcarea legii penale, in vreme ce comiterea infractiunilor concurente la intervale mari de timp poate fi o dovada in sensul caracterului accidental al comportamentului antisocial al celui in cauza. In acest ultim caz conduita infarctionala este favorizata, daca nu chiar determinata, de factori surveniti ocazional in viata subiectului.

Se impune astfel precizarea ca aceasta vocatie este mult mai accentuata in cazul concursului real simplu decat in celelalte forme ale concursului de infarctiuni.

Desi concursul real simplu nu reclama existenta unei alte legaturi intre faptele concurente, el nici nu exlude posibilitatea unor relatii intre acestea. Daca in sfera dreptului penal material o astfel de legatura nu prezinta relevanta, ea isi gaseste aplicarea in planul dreptului procesual penal, fiind vorba despre una din situatiile de conexitate (art. 34 lit. a) C. proc. pen.). Alte elemente de legatura pot fi subiectul pasiv, mobilul si scopul. Problema prezentei mai multor elemente de legatura in cazul concursului real simplu trebuie studiata in de aproape, ele putand indica existenta unei unitati legale sau naturale colective de infractiune.

Infractiunile care se gasesc in strucutra concursului real simplu pot fi indreptate inpotriva aceluiasi obiect juridic – caz in care vorbim de existenta unui concurs omogen – sau a unor obiecte juridice diferite, situatie in care ne aflam in prezenta concursului real simplu eterogen.

2.3.1.1.1 Concursul real simplu omogen

Pentru a fi in prezenta unui concurs real simplu omogen este necesar ca infrcatiunile sa fie de aceeasi natura, susceptibile de a primi aceeasi incadrare juridica. Astfel, in primul rand, chiar daca faptele concurente sunt in aparenta de aceeasi natura – spre exemplu sustragere de bunuri – vom fi in prezenta unui concurs eterogen in masura in care ele cad sub incidenta a doua texte de lege diferite. Cu toate acestea consider ca existenta concursului omogen este compatibila cu incadraraea infractiunilor concurente in texte diferite ale legii penale. Deci pentru a decide daca suntem in prezenta concursului real omogen, trebuie analizata in primul rand omogenitatea continutului legal al infractiunii si doar subsidiar identitatea normei de incriminare.

Uneori prin vointa legiuitorului, concursul real omogen este transformat intr-o unitate infractionala, ceea ce exclude aplicarea dispozitiilor legale referitoare la pluralitatea de infractiuni. Aceasta nu inseamna ca infarctorul va beneficia de acelasi tratament ca atunci cand ar fi comis o infarctiune simpla. Creand unitatea infarctionala legiuitorul instituie totodata o forma calificata a infarctiunii, pedepsita, bineinteles, mai sever.

In plus, asa cum s-a statutat de catre Plenul fostului Tribunal Suprem, pe calea unei decizii de indrumare, in cazul in care nu s-ar putea aplica pedeapsa cu moartea – in prezent detentiunea pe viata – s-ar ajunge, in lipsa tratamentului sanctionator specific concursului, la stabilirea unei pedepse privative de libertate ce ar putea fi mai mica decat in cazul omorului calificat, cand se poate atinge maximul general in caz de concurs cu o alta infarctiune.

In concluzie, nu este posibila divizarea infarctiunii complexe in elementele sale componente si raportarea in acelasi timp la infractiunea complexa ca intreg.

2.3.1.1.2 Concursul real simplu eterogen

Suntem in prezenta unui concurs eterogen atunci cand faptele concurente sunt indreptate impotriva unor obiecte juridice diferite.

De aceasta varianta a concursului real se leaga numeroase probleme privind existenta pluralitatii infarctionale, in principal datorita faptului ca delimitarea sa fata de infractiunea complexa sau de concursul de calificari prezinta adeseori dificultati in practica.

Potrivit doctrine franceze, exista concurs de calificari atunci cand activitatea infractionala a subiectului, comisa in baza unei intentii unicie, cade sub incidenta a doua texte de lege care protejeaza acelasi interes juridic.

In dreptul francez se considera ca nu este posibila retinera in concurs a unei infractiuni de vatamare corporala sau eventual a unei tentative de omor cu infractiunea de lasare fara ajutor a victimei. Solutia se intemeiaza pe faptul ca ambele texte de incriminare protejeaza aceeasi valoare sociala – dreptul la viata sau integritate fizica al persoanei – iar autorul a actionat in baza unei intentii unice, lovind victima apoi si apoi lasand-o fara ajutor. Ar fi absurd totusi ca infrcatorul sa fie sanctionat inca o data pentru ca nu a inlaturat benevol urmarea infractiunii sale.

Se poate totsui retine in concurs infractiunea de vatamare corporala din culpa cu aceea de lasare fara ajutor a victimei deoarece in caest caz exista doua elemente subiective distincte.

In dreptul nostru s-a decis insa ca nu se poate retine in concurs de infractiuni vatamarea corporala din culpa cu lasarea fara ajutor a victimei (art. 314 C.pen.) in cazul in care inculpatul, dupa ce a accidentat victima cu autovehiculul, a parasit locul accidentului fara a-I acorda ajutor.

Tot astfel, in dreptul francez se considera ca sunt incompatibile calificarile de autorat la infractiunile de furt si tainuire dar, in schimb, se admite posibilitatea retinerii in concurs a complicitatiila furt si a tainuirii.

Doctrina romana, urmata indeaproape de jurisprudenta, apreciaza ca subiectul infractiunii de tainuire nu poate fi autorul faptei din care provine bunul si nici instigatorul sau complicele acestuia. Pornind de la unitatea si pluralitatea rezolutiilor infrcationale ca un principal criteriu de delimitare a concursului de infractiuni fata de concursul de calificari, cred ca nu trebuie exclusa posibilitatea retinerii in concurs a instigarii sau complicitatii la infractiunea de furt, spre exemplu, si a tainuirii.

Tot astfel, s-a pus in practica problema de a sti daca unele actiuni exercitate ulterior sustragerii asupra bunului, ar putea intruni elementele constitutive ale unei alte infractiuni aflate in concurs real cu furtul. Asadar, intr-o speta s-au retinut in concurs infractiunile de furt si distrugere in sarcina inculpatului care si-a insusit un bidon de 20 kg de vopsea din unitatea in care lucra, iar cand a fost surprins de un politist in timpul transportului, a izbit de pamant bidonul facand sa se imprastie vopseaua.

In sustinerea solutiei privind existenta concursului de infractiuni s-a aratat ca in urma infractiunii de furt bunul nu devine proprietatea faptuitorului si deci ar trebui retinuta si infarctiunea de distrugere.

In doctrina s-a sustinut ca, uneori, desi ar exista un concurs de infrcatiuni – de exemplu instigarea publica si comiterea infrcatiunii la care s-a instigat – legiuitorul prevede sanctionarea pentru infrcatiunea comisa in urma instigarii. Dispoziata art. 324 alin. 3 C. pen. potrivit careia “ daca instigarea publica a avut ca urmare savarsirea infractiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevazuta pentru acea infractiune” are in vedere situatia in care infractiunea la acre s-a instigat este comisa de o alta persoana decat instigatorul astfel incat este exclusa retinerea ei in concurs cu infrcatiunea prevazuta de art. 324 C. pen.

2.3.1.2. Concursul real caracterizat

Atunci cand, legaturile ce se pot stabili intre diferitele infractiuni aflate in structura unui concurs real se afla intr-o relatie de tipul mijloc-scop sau antecedenta-consecinta vom fi inprezenta unui concurs real caracterizat de inractiuni. Sediul materiei il reprezinta art. 33 lit. a) fraza a II-a C. pen. care arata: “Exista concurs chiar daca una din infractiuni a fost comisa pentru savarsirea sau ascunderea altei infractiuni”.

Precizarea subliniaza vointa legiuitorului de a supune concursul cu conexitate regimului juridic al concursului real de infractiuni, in conditiile in care in diversele legislatii aceasta forma cunoaste o mare varietate de reglementari.

Ideea unitatii de infrcatiune in cazul faptelor intre care exista o relatie de tipul mijloc-scop a fost sustinuta si in doctrina romana sub imperiul codului penal anterior, fie cu motivarea ca infractiunea scop absoarbe infractiunea mijloc, fie cu aceea ca suntem in prezenta unei infarctiuni complexe. Aceasta solutie utilizata uneori si in practica a fost pe drept cuvant criticata, aratandu-se ca: infractorul care a comis doar infractiunea scop nu poate fi sanctionat la fel cu acela care a savarsit infractiunea mijloc; absorbtia nu ar mai fi posibila atunci cand infractiunea mijloc ar fi mai grava decat infarctiunea scop; doar legea este in masura sa confere caracter complex unei infractiuni si nicidecum relatia dintre cele doua fapte nsacuta in psihicul infractorului. Solutia pluralitatii de infarctiuni, promovata de o parte a jurisprudentei a fost in cele din urma impusa si de fostul TribunalSuprem pe calea unei decizii de indrumare iar legiuitorul a consacrat-o explicit in codul penal in viguare.

In functie de relatia existenta intre faptele aflate in concus, in doctrina s-a statutat a se face distinctia intre concursul cu conexitate etiologica, existent atunci cand o infractiune se comite in scopul savarsirii alteia, si concursul cu conexitate consecventiala existent in ipoteza in care o infarctiune se savarseste pentru a ascunde o alta infractiune savarsita anterior.

2.3.1.2.1. Concursul cu conexitate etiologica

Faptele ce intra in structura acestei variante sunt denumite in doctrina infractiune mijloc si respectiv infractiune scop prin raportare la pozitia subiectiva a infarctorului fata de cele doua infractiuni.

Existenta concursului cu conexitate presupune intrunirea cumulativa a doua conditii:

Ambele infarctiuni sa fie savarsite cu intentie;

In momentul comiterii primei infractiuni faptuitorul sa stie ca o va comite si pe cea de-a doua.

In doctrina s-a aratat ca, daca concursul de infractiuni in general presupune existenta unor infractiuni de natura diferita sau de aceeasi natura, concrusl cu conexitate etiologica implica savarsirea unor infractiuni diferite – este deci eterogen – fiind mai greu de conceput o legatura de la mijloc la scop intre doua infarctiuni identice. Nu trebuie omisa nici ipoteza omogenitatii in cazul concursului caracterizat. Astfel, exista un concurs omogen cu conexitate etiologica atunci cand inculpatul aplica lovituri portarului de la caminul unde locuia partea vatamata, in scopul de a patrunde in imobil si a-I aplica acesteai lovituri sau atunci cand infractorul sustrage anumite obiecte pe care intentioneaza sa le foloseasca la comiterea unui furt prin efractie.

In literatura de specialitate s-a apreciat ca pentru existenta concursului de infractiuni cu conexitate etiologica nu intereseaza daca infractiunea mijloc este sau nu indispensabila pentru comiterea infarctiunii scop. Un caz in care o infractiune nu se poate savarsi fara comiterea alteia este cel al infractiunilor cu obiect multiplu, caracterizate de existenta unui obiect juridic principal si a unui obiect secundar, cu particularitatea ca lezarea celui dintai nu este insa posibila fara a se aduce atingere si ultimului.

Concluzionez ca vom fi in fata acestei variante a concursului – concurs cu conexitate etiologica – numai atunci cand svarsirea infarctiunea mijloc nu este necesara pentru savarsirea infarctiunii scop.

O situatie in care concursul cu conexitate etiologica ridica probleme in practica judecatoreasca este aceea in care infarctiunea mijloc este o infractiune de omor. Prin simplu fapt al situarii infractiunii de omor pe pozitia de “mijloc” pentru savarsirea unei alte infarctiuni, omorul devine un omor calificat – art. 175 lit. h C. pen. – cu exceptia cazului in care infarctiunea scop este o talharie sau piraterie, ipoteza in acre vom avea un omor deosebit de garv (art. 176 lit. d C. pen.).

Atribuirea unui grad de pericol social sporit omorului aflat in structura concursului cu conexitate etiologica este intalnita si in alte sisteme de drept. Astfel, in principiu, orice infarctiune, cu exceptia talhariei sau a pirateriei poate servi drept scop omorului prevazut de art. 175 lit. h C. pen. Infractiunea scop poate fi chiar un omor, ipoteza in care prima fapta se va incadra in dispozitiile art. 175 lit. h C. pen. iar cea de-a doua in cele ale art. 176 lit. c C. pen. Atunci cand insa infarctiunea mijloc – omorul – cat si infarctiunea scop au ca subiect pasiv aceeasi persoana, sfera potentialelor infarctiuni scop se restrange. Acest aspect este insa adeseori neglijat in practica judecatoreasca, ceea ce conduce la pronuntarea unor solutii discutabile.

Probleme deosebite in practica ridica distinctia intre omorul comis in vederea savarsirii unui furt si cel comis pentru a inlesni o talharie. Abordarea acestei probleme trebuie facuta diferentiat dupa cum victima omorului are sau nu vreo legatura cu bunurile sustrase. Daca ea era complet straina de bunurile respective, problema se rezolva relativ simplu, in functie de conduita ulterioara a infractorului, adica de imprejuarerea ca pentru sustragerea bunurilor el mai exercita sau nu acte de violenta asupra altor persoane. Astfel, in structura concursului cu conexitate etiologica ar intra un omor calificat si un furt atunci cand infarctorul ucide o persoana care se afla intamplator in apropierea locului unde voia sa comita furtul, si respectiv un omor deosebit de grav si o talharie atunci cand ucide paznicul imobilului in care vroia sa patrunda pentru a sustrage prin violenta bunurile altora.

O alta categorie de fapte ce intra frecvent in structura unui concurs cu conexitate etiologica o constituie infarctiunea de fals. O situatie tipica in care falsul apare pe pozitia de infractiune mijloc se regaseste in cazul infractiunii de inselaciune comisa prin fals. Potrivit art. 215 alin. 2 C. pen., daca prin mijlocul farudulos prun care s-a realizat introducerea in eroare constituie el insusi o infractiune, se aplica regulile concursului de infarctiuni. Dispozitia mentionata a fost introdusa din vointa legiuitorului de a pune capat disputelor doctrinare ce au avut loc sub imperiul Codului penal anterior cu privire la existenta concursului de infarctiuni intr-o astfel de ipoteza.

2.3.1.2.2 Concursul cu conexitate consecventiala

Aceasta varianta a concursului se caracterizeaza prin faptul ca cea de-a doua infractiune ce intra in structura concursului este comisa in vederea ascunderii alteia, savarsita anterior. Caracteristica mentionata atrage o particularitate a laturii subiective in cazul celor doua infractiuni. Astfel, in timp ce prima infarctiune poate fi savarsita cu intentie cat si din culpa, cea de-a doua, avand in vedere scopul ei, presupune in mod necesar intentia directa. Asadar de exemplu atat urmarile unei infractiuni de delapidare cat si a unei infarctiuni de neglijenta in serviciu pot fi ascunse printr-o fapta de fals ori prin distrugere.

Sub aspectul momentului nasterii rezolutiilor infractionale ce stau la baza faptelor concurente consider ca se impune o distinctie: atunci cand prima infractiune este comisa din culpa, ideea savarsirii celei de-a doua apare intotdeauna ulterior; daca insa si prima infarctiune este una intentionata, este posibil ca faptuitorul sa ia cele doua hotarari fie concomitent, fie succesiv.

2.3.2. Concursul ideal

Potrivit art. 33 lit. b) C. pen., exista concurs de infarctiuni cand o actiune sau o inactiune savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, intruneste elementele mai multor infractiuni.

Spre deosebire de concursul real, regelementat de toate codurile penale, existenta si continutul concursului ideal au constituit timp indelungat subiect de controversa. Astfel, in doctrina germana si cea franceza de la sfarsitul secolului trecut si inceputul secolului nostru s-a conturat opinia potrivit careai nu exista o pluralitate de infarctiuni in cazul in care acelasi fapt este susceptibil de a intra sub incidenta mai multor legi. Intr-o asemenea situatie suntem in realitate in prezenta unui conflict aparent de legi penale, deoarece competenta unei legi este prin natura sa exclusiva. Intr-un anumit sens orice lege penala este speciala in raport cu celelalte legi si, din momentul in care s-a descoperit calificarea speciala a faptelor judecate, trebuie considerat ca orice alta calificare este inexistenta.

In doctrina s-a observat, pe drept cuvant, ca teza analizata nu raspunde decat situatiilor in care toate normele legale in concurs sau cel putin una dintre ele acopera toate aspectele actiunii savarsite de faptuitor. Numai in acest caz se poate vorbi de caracterul special al unei legi, caracter ce presupune ca ea va adauga ceva la elementele prevazute de legea generala fara insa a inlatura nici unul dintre acestea.

S-a pus problema cum se va determina legea special intr-un asemenea caz. S-a sustinut ca se va aplica legea mai severa, dar, procedand astfel, s-ar putea inlatura caracterul de specialitate, caci se poate intampla ca legea speciala sa prevada pedepse mai blande decat legea generala de la care deroga.

In pofida nereglementarii sale pe cale legislativa si a controverselor doctrinare, concursul ideal a fost consacrat in cele din urma in dreptul francez pe cale juisprudentiala. Disputele din doctrina franceza referitoare la existenta concursului ideal nu au ramas fara ecou nici in literatura noastra. Astfel, unul dintre cei mai reputati doctrinari din perioada antebelica sustinea ca “nu exista cumul de infractiuni in ceea ce penalistii numesc concurs ideal sau intelecual”. Codul penal din 1936 a reglementat in mod expres existenta concursului ideal, dar formularea data textului legal nu a fost in masura sa puna capat discutiilor referitoare la natura juridica si utilitatea lui. Pluralitatea este numai aparenta la concursul ideal pentru ca nu exista mai multe infractiuni, ci mai multe texte de lege aplicabile. Fiind o singura infarctiune, se aplica numai una din dispozitiile legale aflate in concurs si anume pedeapsa cea mai grea.

Cat priveste definitia data concursului ideal de actualul Cod penal, se apreciaza ca aceasta a eliminat inadvertentele anterioare. In noua conceptie, un fapt constituie o infarctiune A, dar asociat cu circumstantele de comitere sau cu urmarile sale va constitui si o alta infarctiune B, astfel incat el intra sub incidenta incriminarii o data la modul singular si a doua oara ascoiat cu o circumstanta.

In prezent concursul ideal este reglementat de cele mai multe coduri penale, fie prin consacrarea lui intr-un text de lege distinct, fie prin mentionarea sa in cadrul definitiei generale a concursului de infarctiuni.

2.3.2.1 Conditiile de existenta si formele concursului ideal

Fiind o forma a concursului de infractiuni, conditiile generale de existenta a acestuia se regasesc si in cazul concursului ideal. Pe langa acestea insa, pentru a fi in prezenta unui concurs ideal este necesar a fi indeplinite si cateva conditii suplimentare.

In doctrina noastra au fost retinute ca trasaturi caracteristice ale concursului ideal urmatoarele:

Existenta unui fapt, a unei actiuni unice cu un singur rezultat material caci faptul unic, desi violeaza mai multe norme , nu poate produce mai multe rezultate.

Actiunea unica sa violeze dispozitii diferite ale legii penale, adica actiunile sa constituie infractiuni diverse. Trebuie facuta insa precizarea ca si concursul ideal, ca si concursul real, poate fi si omogen nu doar eterogen.

Acele violari sunt legate in mod necesar si inevitabil intre ele caci, in conditiile in acre sunt savarsite, nu se puteau produce indepensdent, separat.

Legea nu contopeste acele violari intr-o singura incriminare rezultanta.

Aceata conditie vizeaza de fapt delimitarea concursului de infractiuni de infractiunea complexa, problema care nu este specifica concursului ideal ea apartinand si in materia concursului real.

Acele fapte nu pot fi incriminate, in mod exclusiv dupa un singur text de lege intrucat acel fapt are mai multe aspecte penale.

Este vorba de fapt despre elementul care sta la baza distinctiei dintre concursul ideal si concursul de calificari. Elementele de diferentiere ale concursului ideal fata de infractiunea complexa sau fata de concursul de calificari se inscriu in contextul mai larg al cerintei savarsirii a doua sau mai multe infractiuni, care este o conditie generala de existenta a concursului de infarctiuni astfel incat elementele mentionate nu pot fi considerate ca trasaturi caracteristice ale concursului ideal.

Privind formele concursului ideal, singura ipoteza de existenta a concrusului este aceea in care avem o unica actiune sau inactiune ce are loc in contextul anumitor imprejurari si produce anumite urmari ce intregesc continutul unor infarctiuni diferite. Potrivit doctrinei se pot constata existenta a doua forme ale concursului ideal. Potrivit autorului citat reiese ca concursul formal poate lua nastere pe seama a doua categorii de factori diferiti, necumulativi, decei in doua modalitati distincte: ca rezultat al imprejurarilor in care se savarseste actiunea ori inactiunea, indiferent de natura urmarilor, in prima modalitate, si respectiv ca rezultat al urmarilor, indiferent de imprejurari, in cea de-a doua. Imprejurarile care caracterizeaza prima modalitate sunt elementele de ordin obiectiv care insotesc derularea conportamentului infractional si care, fara a antrena printre ele insele o pluralitate de urmari materiale, atribuie actiunii sau inactiunii aptitudinea de a incalca doua sau mai multe norme penale incriminatoare. Cea de-a doua varianta a concursului ideal are in vedere nu imprejurarile in care se savarseste actiunea sau inactiunea, ci exclusiv acele urmari cu caracter material care, reprezentand rezultate vatamatoare anume prevazute de lege, realizeaza prin pluralitatea lor cerintele de incriminare a doua sau mai multe infractiuni.

In concluzie, desi concursul real se poate realiza atat pe seama imprejurarilor cat si pe cea a urmarilor, in realitate varianta realizata pe seama imprejurarilor este specifica constituirii unor concursuri ideale alcatuite din infarctiuni formale, iar cea realizata pe seama urmarilor este specifica concursului constituit din infractiuni de rezultat, ori din astfel de infarctiuni impreuna cu infarctiuni de pericol.

Trebuie remarcat ca autorul citat pune sub semnul egalitatii notiunea de “urmare”, utilizata de legiuitor si aceea de “rezultat”.

Apreciez ca, spre deosebire de concursul real, in cadrul concursului ideal este mai greu sa se identifice modalitati distincte ale acestei forme de pluralitate. Acest lucru se explica pe de o parte datorita modului specific in care ia nastere concursul ideal, iar pe de alta parte din cauza ca acesta are o sfera de aplicare mai restransa, atat din punct de vedere numeric cat si sub aspectul domeniilor in care se intalneste.

Totusi, in functie de natura infarctiunilor ce intra in structura sa, concursul ideal de infractiuni poate fi omogen si eterogen. Astfel, va exista un concurs omogen de infarctiuni daca autorul, conducand un autovehicul cu incalcarea dispozitiilor legale privind circulatia pe drumurile publice, comite un accident soldat cu vatamarea corporala a mai multor persoane. Daca insa aceste persoane au fost ucise, nu va exista un concurs ideal ci o unitate legala de infractiune prevazuta de art. 178 alin. ultim C. pen.

Concursul ideal va fi eterogen daca infarctiunile ce intra in structura sa sunt diferite, asa cum se intampla in cazul in care inculpatul, in cadrul aceleiasi activitati de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, a provocat si vatamarea corporala sau decesul unei persoane.

Sub aspectul laturii subiective infractiunile ce intra in structura concursului ideal se pot comite cu oricare dintre formele vinovatiei. Astfel, este posibil ca toate faptele sa fie savarsite cu intentie directa, unele cu intentie direct iar altele cu intentie indirecta sau din culpa sau, in fine, este posibil ca toate infractiunile sa fie savarsite din culpa. Din acest punct de vedere situatia concursului ideal nu difera de cea a concursului real simplu.

Capitolul 3. Tratamentul penal al concursului de infarctiuni

3.1. Sisteme de sanctionare a concursului de infractiuni

Este de retinut faptul ca aceasta forma a plurtalitatii de infrcatiuni nu are nici o influienta asupra gradului de pericol social al fiecareai dintre faptele concurente. In schimb, cu ocazia individualizarii judiciare a pedepsei, se va tine seama de periculozitatea infarctorului care variaza in functie de numarul faptelor comise, felul lor, forma de vinovatie s.a.

In legislatiile diferitelor tari s-au conturat dealungul timpului trei sisteme diferite de sanctionare a concursului de infractiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbtiei si sistemul cumulului juridic, fiecare cunoscand mai multe variante. Alaturi de acestea, in doctrina au fost elaborate si unele sisteme derivate.

3.1.1 Sistemul cumulului aritmetic

Potrivit acestui sistem instanta stabileste cate o pedeapsa pentru fiecare infarctiune in parte, dupa care procedeaza la adunarea lor, condamnatul urmand a executa o pedeapsa al carei cuantum sau durata coincide cu suma pedepselor stabilite.

Considerat cel mai vechi mecanism de sanctionare a concursului de infractiuni, cumulul aritmetic este considerat ca un sistem natural, conform cu cerintele logicii, moralei si represiunii ca fiecare fapta sa fie pedepsita. De aceea, cel care a comis mai multe infarctiuni trebuie sa suporte pedeapsa pentru fiecare dintre ele, caci savarsirea unei fapte nu poate sa inlature sau sa atenueze raspunderea pentru o alta infarctiune.

In pofida acestor argumente in favoarea sa sitemul cumulului aritmetic creaeaza serioase dificultati in momentul transpunerii sale in practica. Asa cum s-a remarcat in doctrina, adeseori este imposibila din punct de vedere material aplicarea matematica a regulii “quot delicta tot personae”. Asa de exemplu, este evident ca nu pot fi cumulate mai multe pedepse capitale ori mai multe pedepse cu caracter perpetuu.

In cazul pedepselor cu caracter privativ de libertate pe timp marginit, daca in structura concursului se include un numar mare de infarctiuni, este foarte posibil ca pedeapsa rezultata sa depaseasca durata vietii condamnatului, transformandu-se astfel intr-o pedeapsa perpetua. Chiar si in cazul pedepselor cu caracter pecuniar este uneori imposibil de aplicat sistemul cumulului aritmetic, asa cum se intampla atunci cand, din cauza numarului mare de infarctiuni, cuantumul pedepsei rezultate depaseste averea condamnatului. Alteori, chiar daca o astfel de pedeapsa pecuniara ar fi executabila, ea ar putea ajunge sa se transforme intr-o confiscare a intregului patrimoniu al condamnatului.

Asadar, impedimentele de ordin material nu sunt singurele obstacole care se impotrivesc la implementarea sistemului cumulului aritmetic. De multe ori, desi din punct de vedere material ar fi posibila executarea tuturor sanctiunilor stabilite, acest lucru ar contraveni principiului umanismului care guverneaza materia dreptului penal.

Pe de alta parte, s-a remarcat in doctrina ca suferinta pe care o implica executarea pedepsei sporeste in intensitate o data cu prelungirea executarii, asa incat executarea pedepselor cumulate da un plus de suferinta, care nu ar exista daca aceste pedepse s-ar executa cu anumite intremitente. In plus, daca pedeapsa trebuie sa raspunda dezideratelor de preventie generala si speciala, nu poate fi insa omis faptul ca ea este fondata intr-o mare masura pe ideea de reeducare, de reinsertie sociala a condamnatului. Or este in afrara oricarei indoieli, ca aceasta trasatura este inlaturata atunci cand cea mai mare parte a vietii condamnatului este absorbita in executarea unei pedepse rezultate cu o durata excesiva.

De asemenea promovarea sistemului cumulului aritmetic in caz de concurs de infractiuni duce de regula la imposibilitatea diferentierii tratamentului sanctionator al acestuia fata de recidiva, ceea ce nu se poate justifica.

Sistemul cumului aritmetic cunoaste doua variante: aditionarea absoluta care este forma originara si consta in adunarea pedepselor stabilite pentru infractiunile concurente, oricare ar fi durata sau cuantumul lor si respectiv aditionarea relativa, cand pedeapsa rezultata nu poate depasi o anumita durata sau un anumit cuantum. Aceasta ultima varianta a aparut mai recent in practica legislativa si ea tinde sa inlature neajunsurile modalitatii traditionale a acestui sistem.

Cumulul aritmetic reprezinta si astazi in unele legislatii sistemul sanctionator de baza pentru concursul de infarctiuni.

3.1.2. Sistemul absorbtiunii

Acest sistem, fundamentat pe principiul “major poena absorbit minorem” cunoaste mai multe variante. Cea mai frecvent utilizata este aceea potrivit careai se stabileste pedeapsa pentru fiecare infractiune iar apoi se aplica cea mai severa, considerandu-se ca aceasta le absoarbe pe celelalte. Acest mode de a proceda prezinta avantajul ca in caz de gratiere sau amnistitie a infractiunii mai grave este determinata deja pedeapsa imediat urmatoare ca gravitate si care se va executa. In plus, el permite inscrierea in cazierul judiciar a tuturor pedepselor stabilite astfel incat acestea sa poata produce in viitor anumite consecinte.

A doua varianta mai radicala, este cea conform careia instanta are in vedere nu pedepsele stabilite pentru fiecare infarctiune ci pedepsele legale pentru determinarea pedepsei mai grele. Astfel, o data aleasa pedeapsa mai grea, va fi judecata doar fapta careia ii revine aceasta, ca si cum celelalte nici nu ar exista. Codul penal de la 1936 consacra aceasta varianta in cazul concursului ideal.

In fine, o a treia varianta, considerata cea mai putin favorabila infractorului, este aceea care restrange aplicarea principiului noncumulului la pedepsele de aceeasi naturaprevazute pentru faptele concurente. Aceasta este varianta consacrata in Codul penal francez.

In favoarea sistemului absorbtiei au fost enuntate numeroase argumente in literatura de specialitate. S-a aratat astfel ca adeseori infarctiunile concurente sunt comise in aceeasi imprejurare – prin una sau mai multe infarctiuni – astfel incat se poate spune ca din punctul de vedere al psihologiei agentului intre ele exista o unitate. Pe de alta parte, in momentul in care a savarsit o a doua infractiune, faptuitorul nu fusese condamnat definitiv pentru prima, asa incat el nu a primit un advertisment din partea societatii cu privire la atitudinea sa. Mai mult decat atat, se poate vorbi despre o neglijenta din partea societatii care nu a intervenit inca din momentul savarsirii primei infarctiuni, neglijenta ce l-a incurajat de faptuitor in conduita sa.

Fata de aceste argumente cea mai importanta obiectie care se poate formula fata de sitemul absorbtiunii este insusi faptul ca el nu se conciliaza intotdeauna cu scopul sanctiunii penale – preventia speciala si preventia generala. Intr-adevar, aplicarea noncumulului este in masura sa-I confere un adevarat “brevet de impunitate” autorului unei infractiuni grave pentru orice alta fapta de mai mica gravitate ar savarsi. Aceasta situatie prezinta un pericol evident pentru securitatea sociala, caci autorul unei infarctiuni foarte grave nu mai are motiv sa se opreasca din activitatea infarctionala, el stiind ca nu poate fi sanctionat pentru faptele de mai mica garvitate.

Pe de alta parte, solutia noncumulului nu este in masura sa dea staisfactie nevoii de justitie, societatea ramanand intotdeauna cu impresia ca infarctorul, pedepsit doar pentru o fapta, a fost iertat pentru celelalte.

In fine, sistemul absorbtiunii nu permite judecatorului o justa individualizare a sanctiunii, infarctorul ce a comis un concurs de infarctiuni fiind sanctionat la fel cu cel care a savarsit o singura infarctiune, ceea ce contarvine principiului echitatii.

Consider ca sistemul in discutie este mai adecvat pentru sanctionarea concursului ideal caci in acest caz este inlaturat pericolul incurajarii infarctorului de a mai comite o alta infarctiune de o garvitate mai mica. In plus o eventuala limitare a noncumulului doar la pedepsele de aceeasi natura, dupa modelul Codului penal farncez sau austriac, ar fi in masura sa inlature in mare parte si celelalte obiectii formulate in privinta sa.

3.1.3. Sistemul cumulului juridic

Necesitatea de a atenua inconvenientele celor doua sisteme prezentate anterior a condus la crearea unui al treilea sistem de sanctionare a concursului de infractiuni cunoscut in doctrina sub numele de sistemul cumulului juridic. Potrivit acestuia instanta stabileste o pedeapsa pentru fiecare infarctiune concurenta, iar apoi aplica pedeapsa cea mai gre, care poate fi sporita in cadrul unor limite prevazute de legea penala.

Si acest sitem prezinta mai multe variante. Astfel, sporirea pedepsei de baza poate fi obligatorie sau facultativa. La randul sau sporul poate fi fix sau variabil.

In doctrina a fost criticata ideea sporului fix aratandu-se ca ea conduce aproape la aceasi solutie ca si sistemul absorbtiei. Infarctorul care a comis deja doua infractiuni, poate comite si altele de mai mica gravitate fara a putea primi un spor de pedeapsa mai mare. In acelasi timp insa, adaugarea unui spor variabil nelimitat, in raport cu numarul infarctiunilor savarasite, deschide calea atingerii unor limte de pedeapsa exagerate, la fel ca si in cazul cumulului aritmetic.

Pentru a impiedica aceasta din urma situatie, diferitele legislatii prevad de regula o limita maxima a sporuli ce se poate aplica, la care uneori, se adauga si alte elemente de limitare. Limita sporuli poate fi cuantificata in functie de natura infarctiunilor care intra in concurs. Alteori nu este determinat sporul, fiind stabilita doar o limita maxima pentru pedeapsa rezultanta. De regula, nu se poate depasi totalul aritmetic al pedepselor specifice pentru fiecare infarctiune in parte, iar alteori aceasta limita nu poate fi atinsa. De asemenea, nu pot fi depasite nici limitele generale prevazute de lege pentru specia de pedeapsa respectiva.

Cumulul juridic si-a gasit vocatie de aplicare si in cazul in care una din pedepsele stabilite are caracter perpetuu. In acest caz, fie se aplica o sanctiune de grad superior, fie se modifica regimul de executare al pedepsei cu caracter perpetuu.

Varianta optima a acestui sistem pare a fi ce a cumulului juridic cu spor facultativ si variabil care permite cea mai eficienta individualizare a pedepsei rezultante. Intr-adevar, prin acest sistem se poate ajunge de la o pedeapsa similara cu cea obtinuta in urma aplicarii sistemului absorbtiunii – atunci cand nu se mai aplica nici un spor la pedeapsa de baza – si pana la o pedeapsa egala cu totalul aritmetic al pedepselor stabilite, similara deci celei obtinute prin aplicarea sistemului cumulului aritmetic.

3.1.4. Sisteme derivate

Alaturi de cele trei sisteme deja evocate, in doctrina au fost concepute si alte mecanisme, derivate, de sanctionare a concursului de infarctiuni.

3.1.4.1. Sistemul cumulului progresiv

Acest sistem deriva din sistemul cumulului juridic dar se deosebeste de acesta prin faptul ca in loc de aplicarea unui spor fix sau variabil la pedeapsa de baza, fiecare dintre infarctiunile comise este considerata o circumnstanta agravanta si atrage o noua sporire a pedepsei. Cu alte cuvinte se porneste de la pedeapsa cea mai grea care va sporita de atatea ori cate infarctiuni au fost comise, fara a depasi insa totalul aritmetic. Sporul poate fi cuantificat ori poate reprezenta un procent din fiecare pedeapsa stabilita.

In sustinerea acestui sistem se arata ca in realitate concursul de infarctiuni este o cauza de unificare a mai multor infractiuni intr-o singura raspundere penala, unica si progresiva, in functie de numarul si garvitatea faptelor. Diversele infractiuni nu pot fi privite independent una de alta intrucat ele sunt unite atat in plan obiectiv cat si in plan subiectiv.

Este adevarat ca legiuitorul, protejand ordinea publica, detrmina raspunderea infarctorului in functie de diversele valori ocrotite, dar nu este important ca faptuitorul sa suporte atatea raspunderi cate infractiuni a comis, caci obiectul legii penale nu este infractiunea in sine ci restabilirea ordinii incalcate, prin pedepsirea infractorului. Astfel, fiecare infarctiune nou comisa nu este cauza unei noi raspunderi, ci o cauza ulterioara ce agraveaza raspunderea infractorului.

3.1.4.2. Sistemul eliminarii indeterminate

Acest sistem produs de scoala pozitivista, porneste de la premisa ca represiunea trebuie sa fie adaptata personalitatii infarctorului. Cum persoana care a comis mai multe infarctiuni dovedeste iun pericol social ridicat, ea trebuie supusa unei reactii represive pe termen nedeterminat, urmand a fi eliberata numai atunci cand exista suficiente dovezi ca s-a indreptat si nu mai prezinta pericol pentru societate. Promovarea acestui sistem ar duce insa la aceleasi consecinte ca si cuantumul aritmetic, respectiv la crearea de fapt, pe cale judiciara, a unor pedepse perpetue.

3.2. Aplicarea pedepsei principale in caz de concurs de infarctiuni

Legiuitorul a inteles sa unifice sistemul sanctionator aplicabil celor doua forme ale concursului de infractiuni instituind in cazul lor sistemul cumulului juridic cu spor facultativ si variabil.

Daca alegerea acestui sistem este in afara oricaror obiectii, date fiind avantajele pe care varianta respectiva le prezinta, in schimb ideea sanctionarii in mod identic a concursului real si a celui ideal este discutabila.

Pornind de la premisa ca periculozitatea sociala a pluralitatii de infractiuni nu este in mod necesar determinata de numarul de infractiuni ci de elementul subiectiv, unele coduri penale americane consacra un tratament sanctionator diferentiat pentru concursul de infarctiuni.desi regula o constituie sanctionarea mai blanda a concursului ideal in raport cu concursul real, se aplica totusi tratamentul prevazut de lege pentru concursul real chiar daca exista o singura actiune sau inactiune atunci cand este probata intentia directa a infractorului de a produce toate urmarile prevazute de normele in concurs.

Regimul sanctionator prevazut de art. 34-35 C. pen. se aplica indiferent de concurs real sau concurs ideal si indiferent de natura infractiunilor concurente . cu alte cuvinte si concursul de infarctiuni in structura caruia intra infractiuni prevazute de legi speciale se sanctioneaza dupa aceleasi reguli, neexistand la ora actuala dispozitii cu caracter derogatoriu.

3.2.1. Aplicarea pedepsei principale in cazul judecarii impreuna a infractiunilor concurente

Conform art. 34 alin. 1 C. pen., “in caz de concurs de infractiuni se stabileste pedeapsa pentru fiecare infarctiune in parte, iar dintre acestea se aplica pedeapsa dupa cum urmeaza…” . Asa cum rezulta din acest text, individualizarea pedepsei pentru concursul de infarctiuni inseamna parcurgerea a doua etape. In prima etapa are loc stabilirea pedepsei pentru ambele infractiune concurenta in parte, iar in cea de-a doua se aplica pedeapsa ce urmeaza a fi executata de catre infractor pentru intreaga pluralitate infarctionala, numita pedeapsa rezultanta.

3.2.1.1. Stabilirea pedepseolor pentru faptele concurente

Aceasta etapa presupune individualizarea pedepsei pentru fiecare infarctiune in parte in baza criteriilor prevazute de art. 72 C. pen. Cu ocazia individualizarii instanta trebuie sa examineze fiecare infractiune in parte facand abstractie de existenta celorlalte. Faptul ca inculpatul a savarsit mai multe infractiuni, desi este de natura sa caracterizeze negativ persoana sa, isi va rasfrange efecctele asupra tratamentului penal in cea de-a doua etapa – aplicarea pedepsei rezultante. Daca s-ar tine cont si in aceasta faza de existenta altor infarctiuni s-ar ajunge ca aceasta imprejurare sa atraga o dubla agravare – o data prin stabilirea unor pedepse mai mari iar a doua oara prin aplicarea unui spor.

Observam totusi ca in anumite situatii trebuie luate in considerare chiar si in aceasta etapa existenta altor infractiuni si relatia dintre acestea. Adica ipoteza in care aceste imprejurari fac parte din continutul legal al infractiunii ce constituie obiectul operatiunii de individualizare.

Importanta acestei prime etape a procesului de individualizare a pedepsei pentru concursul de infarctiuni poate fi relevanta din mai multe puncte de vedere. In primul rand ea constituie premisa necesara pentru a se putea trece la cea de-a doua etapa, pedeapsa rezultanta grefandu-se pentru cea mai grea dintre pedepsele stabilite in aceasta faza. In al doilea rand, stabilirea unei pedepse pentru fiecare dintre infarctiunile concurente isi dovedeste utilitatea si in cazul in care, ulterior ramanerii definitive a hotararii de condamnare pentru concurs de infarctiuni, intrevine o cauza care inlatura raspunderea penala ori dizincrimineaza infractiunea care a atras predeapsa de baza.

3.2.1.2. Aplicarea pedepsei rezultante

Aceasta etapa consta in individualizarea sanctiunii pentru ansamblul de fapte concurente si presupune, la randul sau, doua momente: unul obligatoriu – determinarea pedepsei de baza – si altul facultativ – majorarea acesteia in limitele prevazute de lege.

Alegerea pedepsei de baza implica determinarea celei mai grele dintre pedepsele stabilite anterior pentru infractiunile concurente. Identificarea pedepsei mai grele se face tinand cont in primul rand de specia ei. In cazul unor pedepse diferite ca specie garvitatea acestora se stabileste tinand seama de locul pe care il ocupa in sistemul pedepselor. Astfel, pedeapsa pe viata este mai grea decat pedeapsa cu inchisoarea, la randul ei, este mai grea decat peseapsa amenzii.

Atunci cand s-au stabilit pedepse de aceeasi specie, va fi mai grea pedeapsa care are durata sau cuantumul mai ridicat. Se tine cont de durata pedepselor stabilite, deci de pedeapsa concreta, nu de pedeapsa legala prevazuta pentru infarctiunile concurente.

Se pune insa problema determinarii pedepsei de baza in cazul in acre pedepsele stabilite sunt de aceeasi specie si au aceeasi durata sau cuantum. Intr-un astfel de caz, asa cum s-a remarcat in doctrina va fi mai grea pedeapsa care are un maxim special mai mare, deoarece ea permite o individualizare judiciara mai buna atunci cand se procedeaza la sporirea ei.

Din momentul determinarii pedepsei de baza instanta va trece la aplicarea propriu-zisa a pedepsei pe care o va executa infractorul pentru ansamblul faptelor savarsite. In acest sens, se va dispune sa se execute pedeapsa de baza, fie se va recurge la majorarea acesteia.

3.2.1.3. Limitele pedepsei rezultante

Aplicare pedepsei rezultante conform art. 34 lit. a-e C. pen. nu se poate face decat in anumit limite. Stabilirea acestora s-a impus in scopul evitarii aplicarii unor pedepse cu durate sau cuantumuri excesive ce nu ar fi raspuns finalitatii urmarite de legiuitor – reeducarea infarctorului.

O prima limitare a pedepsei rezultante este impusa de existenta limitelor maxime generale ale pedepsei cu inchisoarea (30 ani) si respectiv amenzii (50.000.000 lei), limite care nu pot fi niciodata depasite, chiar si cu riscul imposibilitatii aplicarii sporului prevazut de lege pentru concurs.

O a doua limita este prevazuta de art. 34 alin. final care arata ca prin aplicarea cumulului juridic nu se poate depasi totalul aritmetic al pedepselor stabilite de instanta pentru infractiunile concurente. Din acest text rezulta doar interdictia depasirii totalului aritmetic, ceea ce inseamna ca pedeapsa rezultanta poate fi egala cu aceasta. Interdictia are caracter absolut, ea operand chiar si atunci cand nu s-a ajuns in majorarea pedepselor de baza nici macar pana la maximul special.

In fine, daca maximul special legal pentru fiecare infractiune nu depaseste 10 ani, pedeapsa rezultanta nu poate depasi 25 de ani nici in caz de aplicare concomitenta a dispozitiilor referitoare la concurs, recidiva si circumstante agravante. Daca pentru cel putin una dintre faptele concurente pedeapsa legala depaseste 10 ani, limita maxima poate ajunge la maximul general.

3.2.2. Aplicarea pedepsei principale in caz de judecare separata a infractiunilor concurente

In practica de regula, infractiunile concurente sunt judecate concomitent dar apar uneori si situatii in care ele sunt judecate la date diferite si chiar de instante diferite. Este astfel posibil sa nu se cunoasca in momentul judecarii unei infractiuni imprejurarea ca inculpatul a comis si alte fapte concurente, ori, desi instanta are cunostinta despre aceasta, nu poate totusi proceda la judecarea lor. Asa se intampla atunci cand activitatea de urmarire se afla in stadii diferite, astfel incat nu este posibila sesizarea instantei prin rechizitoriu cu privire la toate infractiunilor. Alteori, desi instanta a fost sesizata pentru toate infractiunile, din anumite motive se ajunge la disjungerea cauzei in privinta unor fapte, asa cum se procedeaza in ipoteza restituirii dosarului pentru completarea sau refacerea urmaririi in cazul unei infractiuni.

In toate aceste situatii se ajunge la pronuntarea unor hotarari diferite in privinta infractiunilor comise, dar, cum acestea din urma sunt concurente, se impune aplicarea unei pedepse unice pentru intreaga pluralitate. In acest scop legiuitorul a creat institutia contopirii pedepselor care da posibilitatea aplicarii si in ipotezele in discutie a dispozitiilor legale referitoare la sanctionarea concursului de infarctiuni. Sediul materiei il constituie art. 36 C. pen. care prevede in primele doua alineate: “Daca infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infrcatiune concurenta se aplica dispozitiile art. 34 si 35 C. pen.

Dispozitiile art. 34 si 35 se aplica si in cazul in care dupa ce o hotarare de condamnare a ramas definitiva, se constata ca cel condamnat suferise si o alta condamnare pentru o infractiune concurenta”.

In prima parte a textului citat, se reglementeaza faptul ca exista o hotarare definitiva prin care s-au stabilit pedepse individuale pentru una sau mai multe dintre faptele concurente, pedepse ce se bucura de autoritate de lucru judecat. Instanta care judeca ulterior celelalte fapte concurente va trebui in primul rand sa stabileasca pedepsele penru aceasta iar apoi tinand cont de ele si de pedepsele stabilite prin hotararea anterioara, sa procedeze la aplicarea pedepsei rezultante in conditiile art. 34. Astfel, si in acest caz se vor parcurge cele doua etape – stabilirea pedepsei pentru infarctiunea nou descoperita si recontopirea tuturor pedepselor, chiar si in situatia in care pedeapsa pentru noua infractiune nu modifica pedeapsa rezultanta aplicata in urma primei contopiri.

Contopirea nu se poate realiza decat cu ocazia judecarii in prima instanta a noii infractiuni deoarece ea implica posibilitatea aplicarii unui spor, iar daca acest lucru s-ar realiza in apel sau recurs condamnatul ar fi privat de beneficiul celor trei grade de jurisdictie.

Cea de-a doua ipoteza reglementata de art. 36 C. pen. are in vedere situatia in care toate infarctiunile concurente au fost judecate separat, pronuntandu-se mai multe hotarari care au ramas definitive.

In acest caz, existand deja pedepse stabilite pentru toate infractiunile concurente si care se bucura de autoritate de lucru judecat, instanta care efectueaza contopirea trebuie sa aleaga din randul acestora pedeapsa cea mai grea pe care o poate spori in conditiile art. 34 C. pen. Daca unele dintre infractiunile concurente au fost deja contopite prin hotarari anterioare, instanta trebuie sa procedeze la descontopirea lor si sa efectueze noua contopire pornind de la pedepsele stabilite pentru faptele concurente si sa nu contopeasca rezultatele obtinute anterior.

Unele probleme au aparut in practica in situatia in care infractorul a fost condamnat pentru o infarctiune, a executat o parte din pedeapsa si ulterior a fost liberat conditionat iar apoi se descopera o alta infarctiune concurenta cu cea care a atras condmanarea. Practica a statutat ca nu se poate revoca liberarea conditionata, acest lucru fiind posibil doar daca se comite o noua infractiune in termenul de incercare al liberarii. In doctrina s-a aratat ca, in ipoteza analizata, condamnatul va fi judecat si pentru infractiunea descoperita ulterior, urmand ca pedepsele stabilite pentru cele doua fapte concurente sa fie contopite in conditiile art. 36 C. pen. aplicandu-se o noua pedeapsa pe care condamnatul trebuie sa o execute. Aceasta va conduce la desfiintarea hotararii de liberare conditionata si la examinarea indeplinirii conditiilor prevazute de art. 59-60 C. pen. in raport de noua pedeapsa. Daca pedeapsa rezultanta este mai mare decat cea initiala, condamnatul va mai executa o perioada de detentie, pana la implinirea fractiunii prevazute de lege pentru a obtine liberarea conditionata. In cazul in care pentru pedeapsa nou descoperita s-a pronuntat o pedeapsa avand aceeasi durata cu cea din a carei executare condamnatul fusese liberat conditionat, iar instanta, in urma contopirii, a aplicat o pedeapsa rezultanta egala cu cea initiala, in practica s-a decis ca timpul executat sa fie deus din pedeapsa globala si sa se mentina liberarea conditionata.

Din pedeapsa rezultanata se va scadea doar partea executata efectiv pana in momentul liberarii conditionate, nu si partea considerata ca executata in baza muncii prestate, aceasta din urma constituind un beneficiu acordat numai in legatura cu calcularea fractiunii de pedeapsa ce confera vocatie la liberarea conditionata.

3.2.3. Aplicarea pedepsei principale in cazul infractiunilor concurente savarsite de minori

Codul penal in viguare nu contine nici o dispozitie cu privire la aplicarea masurilor educative in caz de concurs de infractiuni si nici cu privire la solutia ce trebuie adoptata in cazul in care pentru unele dintre infractiuni s-au stabilit masuri educative si pentru altele pedepse. Drept urmare, aceasta sarcina de a contura un sistem sanctionator pentru concursul de infractiuni specific faptelor comise de minori a revenit doctrinei si jurisprudentei.

In cazul in care instanta apreciaza ca pentru toate faptele concurente se pot dispune masuri educative, problema care se pune este aceea de a sti daca urmeaza a se proceda la fel ca si in cazul pedepselor – stabilind mai intai cate o masura educativa pentru fiecare fapta in parte si procedand mai apoi la contopirea lor – sau se va aplica de la inceput o singura masura educativa pentru ansamblul infractiunilor comise.

In practica s-a decis ca trebuie sa se stabileasca o singura masura educativa unica pentru toate faptele, la a carei alegere instanta va avea in vedere numarul infractiunilor savarsite, gravitatea lor precum si persoana faptuitorului. In sustinerea acestei solutii se arata ca, data fiind marea diversitate a masurilor educative prevazute de art. 101 C. Pen., aplicarea simultana a amai multor masuri educative nu ar fi nici potrivita si uneori nici posibila.

Plenul fostului Tribunal Suprem, pe calea unei decizii de indrumare, a statutat ca “ in cazul in care unele dintre infractiunile concurente prezinta gradul de pericol social care atrage aplicarea unor pedepse se vor stabili aceleasi sanctiuni si pentru infractiunile mai putin grave, facandu-se apoi aplicarea art. 34 C. pen.

In consecinta, instanta va stabili pentru fiecare infarctiune concurenta in parte sanctiunea corespunzatoare – masura educativa sau pedeapsa – iar apoi va proceda la contopirea acestora. Este evdient ca masurile educative fiind prin insasi natura lor mai usoare decat pedepsele se vor absorbi in acestea. Daca au fost stabilite mai multe pedepse, ele se vor contopi in conditiile art. 34 C. pen.

Solutia va ramane valabila si in ipoteza in acre unele dintre infarctiunile concurente au fost comise in timpul minoritatii iar altele dupa majorat. In acest caz, pentru faptele savarsite in timpul minoritatii se vor stabili masuri educative sau pedepse iar pentru faptele savarsite ulterior majoratului se stabilesc numai pedepse. Ulterior toate aceste sanctiuni urmeaza sa fie contopite dupa cum am aratat mai sus.

Contopirea se va face chiar in situatia in care infractiunile comise in timpul minoritatii si cele savarsite dupa majorat au fost judecat separat.

3.3 Aplicarea pedepselor complementare si a masurilor de siguranta

3.3.1. Aplicarea pedepselor complementare

Potrivit art. 35 alin. 1-3 C. pen. “daca pentru una dintre infractiunile concurente s-a stabilit o pedeapsa complementara, aceasta se aplica alaturi de pedeapsa inchisorii.

Daca s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natura diferita sau chiar de aceeasi natura dar cu continut diferit, acestea se aplica alturi de pedeapsa inchisorii.

Daca s-au stabilit mai multe pedepse de aceeasi natura si cu acelasi continut, se aplica cea mai grea dintre acestea”.

Pedeapsa complementara, indiferent de natura ei, nu poate exista independent de pedeapsa principala stabilita pentru o infractiune. Prin urmare, nu este posibila aplicarea unei pedepse complementare pe langa pedeapsa rezultanta daca ea nu a fost in prealabil stabilita pentru una dintre infractiunile concurente. Astfel, daca nici una dintre pedepsele stabilite nu are durata minima ceruta de lege pentru aplicarea alaturi de ea a unei pedepse complementare, aceasta nu se va putea aplica pe langa pedeapsa rezultanta, chiar daca ea ar indeplinii conditiile legii.

Textul citat reglementeaza trei ipoteze care se pot intalni in cazul aplicarii pedepselor complementare. Prima ipoteza are in vedere cazul in care doar pentru una dintre infractiunile concurente s-a stabilit o pedeapsa complementara. In aceasta situatie, pedeapsa complementara se va aplica alaturi de pedeapsa rezultanta, indiferent daca ea fusese stabilita pentru infractiunea care a atras pedeapsa de baza sau pentru alta fapta concurenta.

Prevederile alin. 2 al art. 35 C. pen. se raporteaza la situatia in care s-au stabilit mai multe pedepse complementare, fie pentru aceeasi infractiune, fie pentru infractiuni diferite. In acest caz, pedepsele complementare diferite ca natura sau continut, se aplica toate pe langa pedeapsa principala.

Prevederea din art. 35 alin. 3 C. pen. are in vedere situatia in care pentru mai multe infractiuni concurente s-au stabilit pedepse complementare de aceeasi natura si cu acelasi continut. In acest caz nu este posibil ca diferitele pedepse complementare sa fi fost stabilite pentru o singura infarctiune deoarece este exclus ca pentru o fapta sa se aplice mai multe pedepse identice.

Cum pedepsele cu continut identic urmaresc aceeasi finalitate, legiuitorul a decis sa se aplice doar cea mai grea dintre ele. In cazul pedepsei complementare a degradarii militare aceasta solutie era de fapt singura posibila, avand in vedere ca, datorita specificului acestei pedepse, ea nu poate fi executata de mai multe ori.

In cazul pedepselor privative de drepturi, desi ele au limite ralitv determinate – intre unu si zece ani – si s-ar fi putut aplica cumulul juridic sau cumulul aritmetic limitat, s-a considerat totusi ca nu este potrivit ca, prin totalizare sau prin aplicarea unui spor, interzicerea unor importante drepturi civile sau cetatenesti sa se prelungeasca prea mult.

Regulile enuntate mai sus sunt incidente nu numai in cazul in acre toate infractiunile sunt judecate concomitent, ci si in cazul judecarii separate, aplicarea prevederilor art. 35 C. pen. facandu-se cu ocazia contopirii pedepselor in conditiile art. 36 C. pen.

3.3.2. Aplicarea masurilor de siguranta

Potrivit art. 35 alin. 4 C. pen., masurile de siguranta de natura deosebita luate in cazul infarctiunilor concurente se cumuleaza.

Avand in vedere ca fiecare masura de siguranta urmareste o anumita finalitate – inlaturarea unei strai de pericol de o anumita natura – apare ca justificata dispozitia referitoare la aplicarea tuturor masurilor de siguranta de natura diferita.

Cu toate acestea, aplicarea textului mai sus mentionat poate crea uneori probleme in practica. Astfel, uneori masurile de siguranta stabilite pentru faptele concurente pot fi intr-o oarecare masura “ incompatibile”. Asa de pilda, cand pentru o fapta concurenta s-a dispus obligarea la tratament medical sau internarea medicala iar pentru alta expulzarea se pune problema care dintre acestea se va aplica, tinand cont de faptul ca ele nu se pot executa concomitent.

Fata de dispozitiile art. 35 alin. 4 solutia consta in aplicarea ambelor masuri de siguranta deoarece incompatibilitatea amintita intereseaza exclusiv executarea si nu aplicarea lor. Dupa aplicare, executarea urmeaza a se face in functie de conditiile concrete.

Capitolul 4. Concursul de infractiuni in lumina Noului Cod Penal

Noul Cod penal in raport cu Codul penal in viguare.

Textul prevazut de Noul Cod penal a preluat, cu unele modificari, reglementarea din art. 33 al legii penale in viguarea.

Concursul real, in noua reglementare, este definit mai complet, adaugarea sintagmei “prin actiuni sau inactiuni distincte” avand menirea de a diferentia mai bine acest tip de concurs de cel formal. In aceasta viziune, concursul real este definit ca fiind comiterea de catre aceeasi persoana a doua sau mai multe infractiuni prin actiuni sau inactiuni distincte, si nu prin aceeasi actiune sau inactiune, ca si in cazul concursului formal de infractiuni, inainte de a fi condamnata definitiv pentru vreuna din ele.

Noul Cod penal mentine in caracterizarea concursului real de infarctiuni subliniaerea ca exista concurs real de infarctiuni si atunci cand una dintre infractiuni a fost comisa pentru savarsitrea sau ascunderea altei infractiuni, o astfel de precizare fiind facuta pentru a inlatura orice neintelegere si in continutul unor norme de incriminare din partea speciala a acestui cod.

In ceea ce priveste concursul formal de infractiuni, modalitate consacratat de legiuitor, noul Cod penal reproduce solutia Codului penal in viguare, tratand concursul formal dce infarctiuni ca o pluralitate reala de infractiuni, si nu ca o pluralitate aparenta. Exista concurs formal de infarctiuni, in aceasta conceptie, cand o actiune sau o inactiune savarsita de o persoana, din cauza imprejurarilor in care a avut loc fapta sau a urmarilor pe care aceasta le-a produs, realizeaza continutul mai multor infractiuni.

Noul Cod penal prevede acelasi tratament juridic atat pentru concursul real, cat si pentru concursul formal de infractiuni, mentinand conceptia promovata de profesorul Vintila Dongoroz cu prilejul elaborarii Codului penal de la 1969.

Sub acest aspect, in principiu, noua lege penala a mentinut acelasi mecanism de stabilire a pedepsei principale in caz de concurs de infarctiuni, dar a introdus unele modificari in legatura cu sporul care se poate aplica de catre judecator intr-o asemenea situatie si cu limita maxima a pedepsei aplicate pentru concurs de infractiuni.

Referitor la formele pluralitatii de infractiuni, spre deosebire de Codul penal in viguare, proiectul reglementeaza trei forme ale pluralitatii de infarctiuni retinute in doctrina penala si confirmate de practica juridica si anume: concursul, recidiva si pluralitatea intermediara de infarctiuni.

In privinta pedepsei principale, in caz de concurs de infarctiuni, s-a optat pentru sistemul absorbtiei in ipoteza in care pentru una dintre infractiunile concurente s-a aplicat pedeapsa detentiunii pe viata si pentru cumulul aritmetic in cazul cand pentru infractiunile concurente s-a aplicat o pedeapsa cu inchisoarea si alta cu amenda.

Daca s-au stabilit numai pedepse cu inchisoarea sau numai pedepse cu amenda opereaza cumulul juridic, la fel ca in Codul penal in viguare, cu deosebirea ca la pedeapsa mai grea se adauga obligatoriu un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Se observa deci un tratament penal mai sever, dar in acelasi timp mai realist, al concursului de infarctiuni comparativ cu cel consacrat de Codul penal in viguare. Modificarea se justifica tinand cont de statisticile existenete, care demonstreaza ca, in majoritatea cazurilor, instantele nu procedeaza la adaugarea sporului, astfel ca in realitate sistemul cumulului juridic cu spor facultativ a functionat in fapt ca o veritabila absorbtie.

Pe aceesi linie de severitate, in materia sanctionarii concursului de infarctiuni a fost introdusa o dispozitie de exceptie (art. 39 alin. 2) care permite ca, in situatia comiterii mai multor infractiuni deosebit de grave, instanta sa poata aplica pedeapsa detentiunii pe viata, chiar daca aceasta nu este prevazuta pentru niciuna dintre infarctiunile concurente.

Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 a mentinut definitia adoptata de legea penala in viguare in ceea ce priveste modul de definire a celor doua tipuri de concurs, dar a reglementat materia concursului formal de infractiuni pe baza solutiei din anteproiectul Institutului de Cercetari Juridice al Academiei Romane, prevazand in cazul concursului formal de infarctiuni ca fapta se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru infarctiunea cea mai grava (art. 47 alin. 3).

Concursul de infarctiuni reprezinta una dintre cele mai importante institutii de drept penal, fiind sistematizat in cadrul titlului referitor la infarctiune, desi sunt si unii autori care considera ca ar fi trebuit sa-si gaseasca locul in cadrul titlului referitor la pedeapsa.

4.1. Concursul real de infractiuni

Conditiile concursului real de infarctiuni.

Din definitia data de legiuitor concursului real de infarctiuni desprindem conditiile care caracterizeaza aceasta institutie de drept penal.

Asa cum am mai precizat, prima conditie este aceea ca infractiunile multiple sa fie savarsite de aceeasi persoana, indiferent daca subiectul activ al concursului apare in calitati diferite in raport cu fiecare infarctiune concurenta, sau are o calitate speciala ori nu, este infarctor primar sau recidivist.

A doua conditie a concursului real este existenta mai multor infractiuni, adica a unor fapte concrete care sa fie prevazute de legea penala, sa fie savarsite cu vinovatie, nejustificate si imputabile persoanei care le-a comis.

Infractiunile concurente pot fi de aceeasi natura sau de natura diferita, situatie mai des intalnita in practica de specialitate.

A treia conditie a concursului real de infractiuni este ca toate infractiunile competente sa fi fost savarsite inainte ca pentru vreuna dintre ele infractorul sa fi fost condamnat definitiv. Asadar, va exista concurs de infarctiuni numai daca infarctiunile se savarsesc pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare pentru una dintre ele, sau chiar atunci cand infractiunea a fost comisa dupa ramanerea definitiva a unei hotarari de condamnare, aceasta, ulterior fiind desfiintata in urma unei cai extraordinare de atac, mentinandu-se insa condamnarea inculpatului.

Nu are nici o relevanta asupra existentei concursului de infractiuni daca acestea au fost judecate separat sau impreuna, de aceeasi instanta sua de instante diferite, ori daca au fost urmarite deodata sau succesiv de acelasi organ sau de altul; estential este sa nu se fi pronuntat o hotarare definitiva pentru vreuna dintre infarctiunile componente ale concursului.

Trebuie observat in legatura cu aceasta conditie a concursului de infractiuni, si cerinta ca toate infractiunile concurente sa fie susceptibile de condamnare, adica faptele comise de inculpat sa-si fi pastrat caracterul infarctional. Daca in raport cu unele dintre acestea a intervenit o cauza care inlatura caracterul penal, asemenea infractiuni nu mai pot fi supuse judecatii, si deci, sunt excluse din componentele concursului de infarctiuni.

4.2. Concursul formal (ideal) de infarctiuni

Concursul formal de infarctiuni exista, potrivit art. 38 alin. 2, atunci cand o actiune sau o inactiune, savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care s-a produs, sau datorita urmarilor pe care le-a creat, realizeaza continutul mai multor infractiuni.

Concursul ideal poate fi omogen, cand sunt incalcate mai multe sau aceeasi dispozitie legala printr-o singura actiune, sau eterogen, cand sunt incalcate dispozitii legale diferite.

Sub aspectul subiectiv, infarctiunile aflate in concurs ideal pot fi comise toate cu intentie directa sau unele cu intentie directa si altele cu intentie indirecta, sau din culpa, ori toate infarctiunile din culpa.

Actiunea sau inactiunea unica concreta care caracterizeaza concursul formalde infractiuni nu se confunda, fireste, nici cu infractiunea, care este ansamblu de elemente obiective si subiective, nici cu latura obiectiva a acesteia, care, pe langa actiune sau inactiune, implica si o urmare imediata, precum si o legatura de cauzalitate intre fapta savarsita si acest rezultat.

4.3. Pedeapsa principala in caz de concurs de infractiuni

Noul Cod penal in raport cu codul Penal in viguare pastreaza, in principiu, acelasi mecanism de stabilire a pedepsei aplicabile cu cel prevazut de legea penala in viguare, in sensul ca judecatorul, in caz de concurs de infarctiuni stabileste pedeapsa pentru fiecare infarctiune, dupa care aplica o pedeapsa rezultanta.

In ceea ce priveste pedeapsa rezultanta sunt introduse mai multe modificari. In primul rand, sporul care se aplica pedepsei celei mai grele este obligatoriu, si nu facultativ.acest spor difera fata de cel prevazut de Codul penal in viguare atat in ceea ce priveste cuantumul sau, cat si baza la care se raporteaza.

De asemenea, in ipoteza in care se stabileste o pedeapsa cu inchisoarea si o pedeapsa cu amenda, noua lege penala prevede ca se aplica pedeapsa inchisorii, la care se adauga in intregime pedeapsa amenzii. Deci, este permis cumulul aritmetic numai intre pedepse de natura diferita.

O alta modificare se refera la posibilitatea aplicarii pedepsei detentiunii pe viata, in caz de concurs de infarctiuni, chiar daca legea nu prevede aceasta pedeapsa pentru niciuna dintre infractiunile concurente.

Sistemul de sanctionare a concursului de infarctiuni.

In legislatiile penale si in stiinta dreptuluii penal sunt consacrate trei sisteme principale de sanctionare a concursului de infractiuni: cumulul aritmetic, cumulul juridic, si sistemul absorbtiei.

Sistemul cumulului aritmetic consta in stabilirea unei pedepse pentru fiecare infarctiune in parte, dupa care pedepsele se totalizeaza. Reprezinta o aplicare a teoriei expiatiunii, conform careia fiecare fapta merita o pedeapsa distincta.

In ceea ce priveste sistemul absorbtiei, acesta este bazat pe principiul major poena absorbit minorem. In acest sistem instanta stabileste pedeapsa pentru fiecare infarctiune, iar apoi o aplica pe cea mai grea, considerandu-se ca aceasta le absoarbe pe celelalte. Mai exista insa si varianta conform careia instanta va avea in vedere numai limitele de pedeapsa prevazute pentru infractiunea cea mai grava.

Acest sistem a fost consacrat de Codul penal roman de la 1864, precum si de Codul penal Carol al II-lea, in ceea ce priveste sanctionarea concursului formal de infarctiuni. Acelasi sistem fusese instituit peentru cumulul formal si de Codul penal din 2004, fiind considerat mai adecvat pentru aceasta modalitate de concurs, deoarece actiunea sau inactiunea este unica.

Ultimul sistem este cel al cumului juridic consacrat in art. 39 din noul Cod penal si consta in stabilirea unei pedepse de catre instanta pentru fiecare infractiune aflata in concurs, facand abstractie de celelalte, dupa care se aplica cea mai grea dintre ele, ca pedeapsa rezultanta, careia I se aplica un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Acest sistem se bucura de cea mai larga preferinta in raport cu celelalte sisteme de sanctionare a cocursului de infarctiuni si are la baza adagiul poena maior cum asperatione.

In doctrina mai sunt precizate si unele sisteme derivate de sanctionare a concursului de infarctiuni, mai putin cunoscute, cum ar fi: sistemul cumulului progresiv, sistemul eliminarii indeterminate si sistemul cumulului prin conversie.

In conceptia noului Cod penal sanctionarea concursului de infarctiuni implica, mai intai, stabilirea fie a unei pedepse principale, privative de libertate, fie a unei pedepse cu amenda, sub forma zilelor-amenda, dupa care urmeaza aplicarea pedepsei rezultante, care va consta fie intr-o pedeapsa privativa de libertate, fie dintr-o amenda sub forma zileleor-amenda.

Cuantumul acestei pedepse rezultante, ce se aplica pentru concursul de infarctiuni, ca efect al principiului cumulului juridic, va consta in aplicarea pedepsei celei mai grele la care se adauga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, fie ca este vorba de pedepse cu inchisoarea , fie ca este vorba de pedepse cu amenda (art. 39 alin. 1 lit. b si c).

Aceasta solutie are in vedere existenta unor pedepse principale omogene stabilite pentru infarctiunile concrete, fie ca este vorba numai de pedepse cu inchisoarea, fie ca este voba de pedepse cu amenda, sub forma zilelor-amenda. Daca printre pedepsele privative de libertate figureaza si o pedeapsa cudetentiune pe viata, atunci in mod inevitabil, pedeapsa care se va aplica va fi pedeapsa va fi detentiunea pe viata (art. 39 alin. 1 lit. a).

Prin “pedeapsa cea mai grea” se intelege pedeapsa cea mai grea dintre pedepsele stabilite de instanta pentru infarctiunile concurente, iar nu pedeapsa cea mai grava dintre infractiunile care fac obiectul concursului. Astfel, nu gravitatea abstracta a faptelor, ci aceea concreta, exprimata prin pedepsele stabilite de instanta determina componenta principala a pedepsei comune.

Cand s-a stabilit o pedeapsa cu inchisoarea si o pedeaspa cu amenda, se aplica pedeapsa inchisorii, la care se adauga in intregime pedeapsa amenzii (art. 39 alin. 1 lit. d).

In cazul in care pedepsele stabilite pentru infarctiunile concurente sunt eterogene, in sensul ca unele sunt pedepse privative de libertate pe timp marginit si altele sunt pedepse cu amenda sub forma zilelor-amenda, solutia legii este perfect logica (art. 39 alin. 1 lit. e), in sensul ca se aplica pedeapsa inchisorii conform lit. b, la care se adauga in intregime pedeapsa amenzii conform lit. c.

Atunci cand s-au stabilit mai multe pedpese cu inchisoarea, daca prin adaugare la pedeapsa cea mai grea a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu inchisoarea stabilite s-ar depasi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei inchisorii, iar cel putin una dintre infractiunile concurente pedeapsa prevazuta de lege este inchisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detentiunii pe viata.

Situatii speciale

Sunt acele situatii in care, din considerente de politica penala, legiuitorul instituie reguli speciale de sanctionare a concursului de infarctiuni.

De pilda, in art. 129 din noul Cod penal sunt prevazute reguli speciale de sanctionare a concursului de infractiuni savarsite in timpul minoritatii ori comise una in timpul minoritatii iar alta dupa majorat.

La fel sunt instituite reguli speciale referitoare la aplicarea pedepselor complementare in cazul concursului de infarctiuni savarsite de persoana juridica (art. 147 alin. 2 din noul Cod penal). Se observa ca, in caz de concurs de infarctiuni, persoanei juridice i se aplica regimul amenzii prevazut de lege pentru persoana fizica, iar masurile de siguranta luate se cumuleaza.

4.4. Contopirea pedepselor pentru infarctiunile concurente

Dispozitiile art. 40 din noul Cod penal sunt similare cu cele ale art. 36 din legea penala in viguare, cu unele mici modificari.

Mai intai textul nu mai face trimitere la aplicarea corespunzatoare a pedepselor complementare sau la luarea masurilor de siguranta in caz de concurs de infarctiuni, referirea fiind facuta numai in ceea ce priveste pedepsele principale, deoarece textul art. 35 din legea in viguare a fost preluat si dezvoltat in art. 45 din noul Cod penal, fiind trecut dupa cele trei forme ale pluralitatii de infarctiuni recunoscute de in mod explicit de noua lege penala: concursul de infractiuni, recidiva si pluralitatea intremediara.

In cazul condamnarilor succesive pentru infarctiuni concurente, partea din pedeapsa complementara executata pana la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe langa pedeapsa rezultanta, iar, in principiu, masurile de siguranta se cumuleaza.

O prevedere noua se refera si la situatia in care pedeapsa pentru infarctiunea concurenta a fost aplicata printr-o hotarare de condamnare pronuntata in strainatate. Aceasta va fi luata in considerare de instanata penala romana daca hotararea de condamnare a fost recunoscuta conform legii.

In primul alineat al art. 40 este reglementata ipoteza in care infractiunile concurente nu au fost judecate toate impreuna, fiindca instanta, cu ocazia stabilirii pedepsei pentru o infractiune, nu a cunoscut ca infarctorul a savarsit si alte infarctiuni concurente cu aceasta, sau infarctiunile concurente au fost urmarite la date diferite si judecate separat, de aceeasi instanta sau de alte instante, iar pedepsele s-au aplicat prin hotarari diferite.

Cand dupa o hotarare de condamnare ramasa definitiva pentru o infarctiune se descopera o alta infarctiune concurenta, instanta va stabili pedeapsa si pentru aceasta, apoi se va aplica cea mai grea dintre ele la care se va adauga un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, fie ca este vorba de pedepse cu inchisoarea sau de pedepse cu amenda.

Dispozitiile referitoare la aplicarea pedepsei in caz de concurs de infarctiuni se aplica si in cazul in care condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata a fost comutata sau inlocuita cu pedeapsa inchisorii.

In cazul contopirii pedepselor in modalitatile expuse se va tine seama si de pedeapsa aplicata printr-o hotarare de condamnare pronuntata in strainatate, pentru o infractiune concurenta, daca hotararea de condamnare a fost recunoscuta de legea romana.

In cazul in care instanta era investita prin acelasi act de sesizare cu judecarea a doua infractiuni intentionate, savarsite de acelasi inculpat, dintre care una anterior iar alta ulterior ramanerii definitive a hotararii de condamnare cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei sunt aplicabile exclusiv dispozitiile art. 85 din Codul penal in viguare.

Pedeapsa ce va fi executata urmeaza a fi determinata astfel:

Se vor aplica pedepsele pentru fiecare dintre cele doua infarctiuni deduse judecatii;

Se va dispune anularea suspendarii conditionate a executarii pedpesei pronuntate anterior;

Se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infarctiuni, pedeapsa a carei executare a fost initial suspendata conditionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putandu-se adauga un spor de pedeapsa;

Pedeapsa rezultanta, astfel determinata, se va contopi, dupa caz, conform regulilor prevazute la recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediara, cu cea stabilita pentru fapta savarsita in termenul de incercare, putandu-se adauga un spor de pedeapsa.

Capitolul 5. Studii si practica judiciara

5.1. Speta 1. Concurs de infractiuni. Accident de circulatie

C.S.J., s. pen., dec. nr. 517/1994, nr. 3/1995, p. 146

Judecatoria Barlad a condamnat pe inculpat pentru savarsirea infractiunii de vatamare corporala din culpa prevazuta in art. 184 alin. 2 si 4 C. pen.

Instanta a retinut ca, in ziua de 30 octombrie 1990, inculpatul, conducand o autoizoterma pe drumul public, prin nerespectarea regulilor de circulatie a produs un accident in urma caruia partile vatamate au ramas cu infirmitati fizice permanente.

Tribunalul judetean Vaslui a respins recursul inculpatului.

In temeiul art. 409 si art. 410 alin. 1 partea I pct. 7 C. proc. pen., impotriva hotararilor pronuntate in cauza s-a declarat recurs in anulare, cu motivarea ca inculpatul trebuia condamnat pentru savarsirea a doua infarctiuni de vatamare corporala grava din culpa, cu aplicarea dispozitiilor art. 33 lit. b C. proc. pen.

Recursul in anulare este intemeiat.

Potrivit dispozitiilor art. 317 C. proc. pen. referitoare la obiectul judecatii, acesta se margineste la fapta si persoana aratata in actul de sesizare al instantei, iar potrivit art. 33 lit. b C. pen., exista concurs de infarctiuni cand o actiune sau inactiune, savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si a urmarilor pe care le-a produs, intruneste elementele mai multor infarctiuni.

Prin rechizitoriul Procuraturii locale Barlad, din 19 iunie 1991, instanta a fost sesizata cu doua fapte de vatamare corporala grava din culpa, in partea expozitiva a acestuia aratandu-se in mod detaliat modul in care a actionat inculpatul, in sensul ca, deplasandu-se pe partea dreapta a soselei Barlad-Tecuci la volanul unei autoizoterme, actionand pe sistemul de franare a virat spre dreapta si a accidentat doi copii.

Imprejurarea ca in dispozitivul rechizitoriului nu s-a mentionat ca inculpatul este trimis in judecata pentru doua infarctiuni de vatamare corporala garava din culpa este lipsita de relevanta, iar hotararea instantei, care a condamnat pe inculpat pentru savarsirea unei singure infarctiuni, desi in fapt a retinut accidentarea a doua persoane si l-a obligat la plata despagubirilor catre amandoua, este gresita sub aspectul incadrarii juridice a infarctiunii.

In consecinta s-a retinut ca in cauza corecta incadrare juridica este in doua infarctiuni prevazute in art. 184 alin. 2 si 4, cu aplicarea art. 33 lit. b C. pen.

5.2. Speta 2. Concurs de infractiuni. Furt. Tentativa. Violare de domiciliu

C.A. Bucuresti, s. a II-a pen., dec. nr. 407/1997, nr. 2/1998, p. 129

Inculpatul a fost condamnat la 1 an inchisoare pentru savarsirea infarctiunii de violare de domiciliu (art. 192 alin. 2 C. pen.) si 1 an si 3 luni inchisoare pentru tentativa de furt calificat (art. 20 raportat la art. 208 si art. 209 lit. e C. pen.), dispunandu-se, in baza art. 33 si art. 34 lit. a C. pen. sa execute pedeapsa cea mai grea; in fapt, s-a retinut ca intr-o noapte inculpatul a patruns pe poarta gasita deschisa in curtea locuintei partii vatamate, spre a sustrage pasari, dar fiind surprins de aceasta, dupa ce deschisese usa cotetului, a fugit.

Prin recursul declarat, inculpatul a criticat incadrarea juridica a faptelor, sustinand in memoriul sau ca tentativa de furt este absorbita in infarctiunea de violare de domiciliu, iar oral ca aceasta din urma este absorbita in tentativa de furt.

Motivul de casare invocat – incadrat in art. 385 alin. 1 pct. 17 C. proc. pen. – nu este fondat. Actiunea inculpatului de a patrunde in timpul noptii in curtea locuintei persoanei vatamate, fara consimtamantul acesteia, constituie elementul material al infarctiunii de violare de domiciliu; pe de alta parte, inculpatul a savrasit – distinct – si o a doua actiune, constand in incercarea de a sustrage pasari din gospodaria persoanei vatamate, care se integreaza in latura obiectiva a infarctiunii de furt si are o existenta autonoma in raport cu cea dintai.

Cum nici violarea de domiciliu, nici furtul calificat, in varianta prevazuta in art. 209 lit. e C. pen., nu este o infractiune complexa, nu se poate retine ca activitatea ilicita a inculpatului constituie, in ansamblul sau, o unitate infarctionala, in al carei continut ar intra – asa cum se prevede in art. 41 alin. 3 C. pen. – o pluralitate de actiuni ce reprezinta, fiecare in parte, o fapta prevazuta de legea penala.

5.3. Speta 3. Concurs de infractiuni. Tentativa de omor. Incaierare

C.S.J., s. pen., dec. nr. 1639/2003, nr. 3/2004, p. 176

Inculpatul a fost condamnat pentru savarsirea tentativei la infarctiunii de omor calificat prevazuta in art. 20 raportat la art. 174 si art. 175 lit. I si a infractiunii de incaierare prevazuta in art. 322 alin. 1 C. pen.

Instanta a retinut ca in noaptea de 20 noiembrie 2001, inculpatul a participat la o incaierare, in cursul careia a aplicat partii vatamate o lovitura cu cutitul in zona stanga a toracelui, leziune care i-a pus in primejdie viata.

Apelul procurorului a fost admis si s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi. Apelul inculpatului a fost respins.

Inculpatul a declarat recurs, cerand reducerea pedepsei aplicate pentru savarsirea infarctiunii de tentativa de omor.

Examinand hotararile atacate si din oficiu, conform art. 385 alin. 3 C. proc. pen., s-a constatat ca recursul este fondat, prima instanta dand faptei savarsite de inculpat o incadrare juridica gresita, mentinuta in apel.

Incaierarea prevazuta in art. 322 C. pen. este o altercatie violenta intre mai multe persoane aflate in conflict, desfasurata in imbulzeala. Prin manifestarile de violenta pe care le implica, incaierarea creeaza sentimente de insecuritate, stari de agitatie si neliniste, ea fiind periculoasa si prin posibilitatea antrenarii persoanelor din jur, care pot deveni victime ale agresiunii.

In modalitatea prevazura in alin. 1, urmarea imediata consta in starea de pericol creata pentru relatiile de convietuire sociala, pentru ordinea si linistea publica, pentru securitatea persoanelor.

In modalitatea prevazuta in alin. 2, urmarea imediata este cauzarea unei vatamari grave a integritatii corporale si a sanatatii unei persoane. Cel care savarseste fapta se pedepseste pentru infarctiunea prevazuta in art. 182 C. pen., al carei maxim se reduce la 1 an.

Daca incaierarea a avut ca urmare vatamarea grava a integritatii corporale si nu se cunoaste care dintre participanti a savarsit faptele aratate in alin. 2, se aplica tuturor inchisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar daca s-a cauzat moartea, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 15 ani.

Aceasta din urma modalitate a infractiunii de incaierare nu se poate retine daca autorul vatamarii corporale grave, a omorului sau tantativei de omor este cunoscut, in atare caz fapta participantului constituind dupa caz, infarctiunile de vatamare corporala grava pedepsita conform alin. 2, de omor sau tentativa la omor, pedepsite conform textelor corespunzatoare din cod.

Din probele administrate rezulta ca singurul care a avut cutit asupra sa si l-a folosit este inculpatul, care a si recunoscut ca a lovit cu el.

Cum inculpatul a actionat cu intentia manifesta de a ucide, fapta savarsita intruneste elementele constitutive ale tentativei la infractiunea de omor calificat si se incadreaza in prevederile art. 20 raportat la art. 174 si art. 175 lit. I C. pen.

Existenta concursului de infractiuni intre incaierare si vatamare corporala garava, omor sau tentativa de omor nu este posibila decat in situatia cand, in cursul unei incaierari, unul dintre participanti ar lovi mai multe persoane, din acre unora le-ar cauza leziuni sau vatamari ale integritatii corporale ce caracterizeaza infarctiunile prevazute in art. 180 si 181 C. pen., iar altora vatamari garve sau moartea.

Aceasta concluzie se impune din modul in care este definita incaierarea, infarctiunile prevazute in art. 180 si 181 C. pen. fiind absorbite in infarctiunea de incaierare prevazuta in art. 322 alin. 1 C. pen.

In consecinta, prima instanta si cea de apel au dat o incadrare gresita faptei savarsite de inculpat, motiv pentru care recursul a fost admis si s-a mentinut condamnarea acestuia numai pentru savarsirea tentativei la infarctiunea de omor.

5.4. Speta 4. Concurs de infarctiuni. Trafic de influienta. Inselaciune

C.S.J., s. pen., dec. nr. 1040/1998, nr. 4/2000, p. 156

Inculpatul a fost condamnat pentru savarsirea a cinci infarctiuni concurente de trafic de influienta prevazute in art. 257 C. pen.

S-a retinut ca, in perioada 1994-1995, inculpatul a pretins si primit diferite sume de bani de la cinci persoane fata de care a afirmat ca, avand influienta pe langa functionarii de la filialele Pitesti, Bucuresti si Dolj ale Registrului Auto Roman, poate sa-I determine sa le inmatriculeze automobilele cumparate din strainatate, avand o vechime mai mare de 8 ani de la data fabricatiei.

Curtea de apel a admis apelurile declarate de procuror si inculpat si, desfiintand in parte sentinta a descontopit pedepsele si a schimbat incadrarea juridica, din cinci infarctiuni de trafic de influienta, intr-o singura infarctiune de inselaciune prevazuta in art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.

S-a considerat ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale infarctiunii de trafic de influienta ci ale infractiunii de inselaciune, deoarece inculpatul nu a nominalizat functionarii asupra carora are influienta, ci a facut doar afirmatia cu caracter general ca are cunostinte la Registrul Auto Roman, si nici nu a vizat prestigiul functionarilor de la aceasta institutie, ci patrimoniul persoanelor carora le-a pretins sume de bani. S-a apreciat, totodata, ca inculpatul a actionat in toate cele cinci cazuri pe baza aceleasi rezolutii, fiind astfel intrunite conditiile unitatii infractionale.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 257 alin. 1 C. pen, infractiunea de trafic de influienta consta in “ primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, savarsita de catre o persoana care are o influienta sau lasa sa se creada ca are influienta asupra unui functionar, pentru a-l determina sa faca ori sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu”.

Rezulta deci ca obiectul infarctiunii de trafic de influienta il constituie prestigiul de care trebuie sa se bucure functionarul in exercitarea atributiilor sale de serviciu, legea necerand nominalizarea functionarului asupra caruia urmeaza sa se execute influienta, dupa cum nu pretinde nici influienta traficantului sa fie reala. Esential pentru existenta acestei infarctiuni este referirea la un functionar, chiar nominalizat, dintr-un serviciu in competenta caruia intra rezolvarea solicitarii beneficiarului traficului de influienta, pentru ca, prin asemenea actiune, traficantul lezeaza prestigiul functionarului public din serviciul vizat de el si de beneficiarul de trafic, indiferent daca faptuitorul nominalizeaza sau nu functionarul ori daca are sau numai lasa impresia sa se creada ca are influienta asupra acelui functionar.

Or, inculpatul a pretins si a primit sume de bani de la cinci persoane, pe care le-a facut sa creada ca are influienta asupra unor functionari de la Registrul Auto Roman si ca va obtine, de la acestia, actele necesare inmatricularii autoturismelor cumparate de acele persoane din strainatate, astfel ca faptele savarsite de el intrunesc elementele constitutive ale infarctiunii de trafic de influienta.

Pe de alta parte, aplicarea dispozitiilor art. 41 alin. 2 C. pen. este gresita, neputandu-se retine o rezolutie infarctionala unica, intrucat cele cinci acte de trafic de influienta au fost comise fata de persoane diferite, in imprejurari diferite si dupa trecerea unor intrevale de timp. Modul de operare, asemanator in toate cele cinci cazuri, este insuficient pentru a defini o intentie unica, in conditiile in care particularitatile legate de timpul, locul, si imprejurarile in care s-au comis faptele duc la concluzia ca infarctiunea de trafic de influienta a fost consumata, in intregime, in fiecare caz in parte.

Ca urmare, recursul declarat de procuror a fost admis si, casandu-se decizia pronuntata in apel, s-a mentinut solutia primei instante.

5.5. Speta 5. Concurs ideal de infractiuni

Exercitarea din oficiu a actiunii civile in cazul in care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiuPrin sentinta penala nr. 90/20.05.1998 a Judecatoriei Moldova Noua, ramasa definitiva prin neapelare, inculpatul M.P. a fost condamnat pentru savarsirea infractiunilor de ucidere din culpa prevazuta de art. 178 alin. 2 C.pen. si de nerespectare a masurilor de protectie a muncii prevazuta de art. 34 din Legea nr. 90/1996, cu aplicarea art. 33 lit. a si art. 34 alin. 1 lit. b C.pen.Instanta a luat act ca sotia victimei decedate nu s-a constituit parte civila.In fapt, s-a retinut ca, la 27.06.1997, inculpatul, angajat la S.C. "C. S.A. Moldova Noua, a fost insarcinat sa coordoneze o echipa de muncitori la montarea unui buncar-palnie metalica de 1,5 tone, in golul de fixare, cu ajutorul unei macarale.Cu toate ca ramanerea unui asemenea dispozitiv in echilibru instabil era interzisa, inculpatul a incalcat normele de protectie a muncii, cu consecinta uciderii din culpa a victimei, ca urmare a rasturnarii buncarului.Recursul in anulare declarat in cauza, cu motivarea ca infractiunile au fost savarsite in concurs ideal, iar nu real, si mama copilului minor al victimei nu putea renunta la despagubirile datorate acestuia, este fondat.Potrivit art. 33 lit. b C.pen., exista concurs ideal de infractiuni cand o actiune sau inactiune, savarsita de aceeasi persoana, datorita imprejurarilor in care a avut loc si urmarilor pe care le-a produs, intruneste elementele mai multor infractiuni.In speta, cum inactiunea inculpatului, constand in nerespectarea masurilor referitoare la protectia muncii pentru efectuarea unei operatiuni de montaj a avut ca urmare producerea unui accident de munca mortal, fapta intruneste elementele constitutive ale infractiunii prevazute de art. 34 din Legea nr. 90/1996 si de art. 178 alin. 2 C.pen., aflate in concurs ideal, conform, art. 33 lit. b din acelasi cod.Art. 17 alin. 4 C.pr.pen. prevede ca actiunea civila se porneste si se exercita din oficiu in cazul in care cel vatamat este o persoana lipsita de capacitatea de exercitiu; avand in vedere ca din actele dosarului rezulta ca victima accidentului de munca era tatal unui minor in varsta de 7 ani, actiunea civila trebuia exercitata din oficiu.Astfel, instanta a gresit luand act ca sotia victimei nu are pretentii fata de inculpat, in loc sa stabileasca, pe baza de probe, daca minorul a suferit o paguba prin pierderea unuia dintre parinti.In consecinta, recursul in anulare a fost admis, hotararea atacata a fost casata si solutia data actiunii penale a fost indreptata in sensul celor ce preced, iar sub aspectul actiunii civile cauza a fost trimisa primei instante pentru rejudecare.Curtea suprema de justitie, decizia nr. 903 din 7 martie 2000

5.6. Speta 6. Tâlharie si violare de domiciliu. Concurs de infractiuni.

În cazul infractiunii de tâlharie savârsita prin patrunderea inculpatului, fara drept în locuinta partii vatamate, nu exista concurs de infractiuni între violarea de domiciliu si tâlharie, ci o infractiune unica de tâlharie prev. de art.211 al.2/1 CP, violarea de domiciliu fiind absorbita în aceasta varianta a infractiunii de tâlharie.

Sectia Penala – Decizia penala nr.30/A/12.01.2006 a Curtii de Apel Alba Iulia.

Prin sentinta penala nr.368/2005 pronuntata de Tribunalul Hunedoara a fost condamnat inculpatul S.G.D. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru savârsirea infractiunii de tâlharie prev. de art.211 al.1,2 lit. b si al.2/1 lit. a CP cu aplicarea art.37 lit. a CP si 4 ani închisoare pentru savârsirea infractiunii de violare de domiciliu prev. de art.192 al.2 CP cu aplicarea art.37 lit. a CP, pedepse contopite în cea mai grea de 8 ani închisoare.

În fapt s-a retinut ca în noaptea de 31.05/1.06.2004 , dupa ce în prealabil consumase bauturi alcoolice prin diverse localuri din Petrila, ajungând într-o avansata stare de ebrietate , inculpatul S.G.D. a patruns prin escaladarea portii în curtea imobilului partii vatamate P.P., iar apoi în imobil si prin amenintarea partii vatamate B.I.A. cu un cutit i-a sustras un telefon mobil si suma de 100.000 lei ROL .

Împotriva acestei hotarâri a declarat apel inculpatul S.G.D. invocând gresita încadrare juridica a faptelor retinute în sarcina sa si solicitând achitarea sa pentru savârsirea infractiunii de violare de domiciliu.

Apelul inculpatului S.G.D. este fondat.

Fapta inculpatului constând în patrunderea fara drept în locuinta partii vatamate urmata de tâlharirea victimei constituie o unica infractiune de tâlharie, respectiv cea prev. de art.211 al.2/1 lit. c CP , violarea de domiciliu fiind absorbita în aceasta varianta a infractiunii de tâlharie.

În speta în cauza, examinând probatoriul administrat , s-a constatat ca nu s-a dovedit exercitarea vreunei amenintari asupra victimei în întelesul art.193 CP si nici a unei vatamari fizice sau psihice prin care sa fi fost savârsita sustragerea.

În consecinta, în urma admiterii apelului inculpatului S.D.G., rejudecându-se cauza sub aspectul laturii penale a fost condamnat inculpatul S.D.G. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru savârsirea infractiunii de furt calificat prev. de art.208 al.1, 209 lit. g si i CP cu aplicarea art.37 lit.a CP, prin schimbarea încadrarii juridice din infractiunea de tâlharie în concurs real cu infractiunea de violare de domiciliu.

5.7. Speta 7.Contopirea pedepselor. Săvârșirea unei infracțiuni ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare pentru o faptă componentă a unui concurs de infracțiuni, dar anterior pronunțării unor hotărâri definitive cu privire la celelalte fapte componente

Nr sentinta 1406 din 10.10.2008

Pentru a rezolva situatia infractionala a inculpatului B.A.F., instanta a luat în considerare ca, astfel cum rezulta din prevederile art. 33 lit. a) Cod penal, sfera concursului de infractiuni, ca pluralitate infractionala, se închide prin ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare pentru unele dintre infractiunile concurente.

Astfel, toate infractiunile savârsite anterior acelei condamnari fac parte din concurs, chiar daca pentru ele nu s-au pronuntat înca condamnari definitive.

Dimpotriva, infractiunile comise ulterior unei condamnari definitive nu pot fi socotite concurente cu cele care preced condamnarea respectiva, chiar daca în ceea ce priveste unele dintre acele infractiuni, anterioare, nu s-a dat înca nici o hotarâre.

În alta ordine de idei, ar însemna ca ultima infractiune sa constituie, pe de o parte, cel de-al doilea termen al unei recidive, în raport cu infractiunea pentru care s-a pronuntat condamnarea definitiva, iar pe de alta parte, componenta a concursului de infractiuni, care luase sfârsit înainte de savârsirea noii infractiuni, odata cu ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare.

Instanta a apreciat ca pedepsele aplicate pentru toate infractiunile savârsite de inculpat înainte de ramânerea definitiva în 4.12.2001 a condamnarii sale prin sentinta penala nr. 1499/8.05.2001 pronuntata de Judecatoria Vaslui, prin respingerea recursului– decizia penala nr. 919/04.12.2001 a Curtii de Apel Iasi, sa formeze primul termen al recidivei, prin contopirea lor în o pedeapsa rezultanta, iar pedeapsa pentru infractiunea constituind cel de-al doilea termen al recidivei se va aplica potrivit regulilor referitoare la recidiva postcondamnatorie (art. 39 al. 1 Cod penal).

Cu alte cuvinte, în raport cu condamnarea definitiva existenta se poate constata, daca conditiile legale sunt îndeplinite, ca infractiunea ulterioara a fost comisa în stare de recidiva postcondamnatorie, dar în nici un caz nu se poate considera ca ea este concurenta cu cele savârsite anterior condamnarii definitive.

5.8. Speta 8. Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în concurs cu infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată

La data de 16.10.2008, a fost înregistrat pe rolul acestei instante, sub numarul de dosar 1495/310/2008, dosarul nr. 460/P/2008 al Parchetului de pe lânga Judecatoria Sinaia împreuna cu rechizitoriul întocmit în acest dosar, prin care s-a dispus punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata a inculpatilor PLM si PM pentru savârsirea infractiunilor prevazute de art. 215 alin. 1 si 2, art. 290 alin. 1 Cp cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen., respectiv pentru savârsirea infractiunilor prevazute de art. 26 raportat la art. 215 alin. 1 si 2, art. 290 alin. 1 Cp cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen .

Prin rechizitoriu s-a retinut faptul ca, în perioada 2004-2007, de regula în cursul lunilor septembrie-octombrie ale fiecarui an, inculpata P L M a solicitat eliberarea unor adeverinte pentru a-i servi la obtinerea unor permise scolare gratuite, pe distanta Comarnic-Brasov. Cu toate ca actele emise de conducerea facultatii atestau foarte clar ca aceasta urmeaza cursurile cu frecventa redusa, în mod succesiv, folosind mina de pix, a modificat la rubrica "FR", scriind "CURSURI DE ZI".

De asemenea, s-a mentionat ca inculpata PLM a întocmit în numele tatalui sau patru solicitari de eliberare a abonamentelor de calatorie gratuite, abonamente ce au fost obtinute, în care se mentiona ca se afla în întretinerea acestuia, desi din data de 03.06.2004 era angajata cu contract individual de munca. Pentru anii de studiu 1 si 3, inculpatul PM a fost cel care a semnat cererile formulate pentru acordarea permiselor de calatorie CFR gratuite pentru studenti.

Pe parcursul urmaririi penale au fost administrate urmatoarele probe: proces verbal de constatare a efectuarii actelor premergatoare, declaratii învinuiti, adresa prejudiciu RTFC Bucuresti, adresa Inspectoratului Teritorial de Munca Prahova, precum si adresa Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului.

Inculpatii au fost asadar audiati atât în faza de urmarire penala, cât si în faza de judecata, declaratiile acestora fiind sincere, ambii recunoscând savârsirea faptelor.

În faza de judecata, la solicitarea inculpatilor, au fost încuviintate pentru acestia proba cu înscrisuri si proba testimoniala cu doi martori, în circumstantiere, fiind audiati martorii TMA si JM, declaratiile acestora fiind consemnate si atasate dosarului cauzei (fl. 95, 96).

Partea vatamata SNTFC – nu a fost reprezentata în instanta si nici nu a solicitat administrarea vreunei probe, neconstituindu-se parte civila pe parcursul procesului.

La dosarul cauzei, din dispozitia instantei, au fost depuse fisele de cazier actualizate ale inculpatilor.

Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:

Conform dispozitiilor art. 290 alin. 1 C. penal, constituie infractiunea de fals în înscrisuri sub semnatura privata: "falsificarea unui înscris sub semnatura privata prin vreunul din modurile aratate în art. 288, daca faptuitorul foloseste înscrisul falsificat ori îl încredinteaza altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinte juridice".

Având în vedere probele administrate în cursul urmaririi penale, dar si în fata instantei, coroborând înscrisurile depuse la dosar cu declaratiile celor 2 inculpati, instanta constata ca, într-adevar, inculpata PLM a alterat cu pixul adeverintele scolare nr….. emise de Universitatea …., înscriind la rubrica referitoare la forma cursurilor "ZI" în loc de "FR", atestând astfel aspecte necorespunzatoare adevarului, în scopul obtinerii unor permise gratuite.

Asadar adeverintele alterate au fost folosite cu intentie de catre inculpata în vederea producerii unor consecinte juridice.

Fata de aceste împrejurari, instanta apreciaza ca sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii de fals în înscrisuri sub semnatura privata

La individualizarea pedepsei, instanta va avea în vedere criteriile generale prevazute de art. 72 Cp, respectiv dispozitiile partii generale, limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, împrejurarile concrete ale savârsirii faptelor.

Instanta, fata de înscrisurile depuse la dosar în circumstantiere, respectiv caracterizarile facute de … si …., si declaratiile martorilor TMA si JM, va avea în vedere la individualizarea pedepsei si circumstante care atenueaza raspunderea penala: conduita buna a infractorului înainte de savârsirea infractiunii, precum si atitudinea inculpatei dupa savârsirea infractiunii, rezultând din prezentarea sa în fata autoritatilor, comportarea sa sincera în cursul procesului, urmând a dispune condamnarea inculpatei la o pedeapsa cu închisoarea orientata sub minimul special prevazut de art. 290 alin. 1 C.pen.

În consecinta, în baza art. 290 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 74 lit. a si c si art. 76 lit. e C. pen., va condamna inculpata PLM la câte o pedeapsa de 2 luni închisoare pentru fiecare dintre cele 4 infractiuni de fals în înscrisuri sub semnatura privata savârsite în perioada 2004-2007 prin alterarea cu pixul a adeverintelor scolare nr. emise de Universitatea…..

Instanta apreciaza în speta nu sunt incidente dispozitiile art. 41 alin. 2, întrucât inculpata nu a avut o reprezentare generala asupra savârsirii faptelor pe parcursul celor 4 ani de studiu, rezolutia infractionala fiind diferita, luata la începutul fiecarui an, în raport de situatia sa financiara din acel moment.

Rezulta de asemenea din probatoriul administrat în cauza faptul ca inculpata PLM a indus în eroare RTFC Bucuresti prin folosirea înscrisurilor falsificate, în scopul obtinerii unor permise gratuite de calatorie CFR corespunzatoare anilor I-IV de studii, desi nu îndeplinea conditiile legale, producând acestei regii o paguba totala de 10453,60 lei (adresa prejudiciu RTFC).

Se apreciaza astfel ca sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii de înselaciune, prevazuta si pedepsita de art. 215 alin. 1 si 2 C.penal.

La individualizarea pedepsei, instanta va avea în vedere criteriile generale prevazute de art. 72 Cp, respectiv dispozitiile partii generale, limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, împrejurarile concrete ale savârsirii faptelor, precum si circumstantele care atenueaza raspunderea penala, descrise mai sus.

În consecinta, în baza 215 alin. 1 si 2 C.pen. cu aplicarea art. 74 lit. a si c si art. 76 lit. e C.pen. condamna aceeasi inculpata la câte o pedeapsa de 1 an închisoare pentru fiecare dintre cele 4 infractiuni de înselaciune savârsite în perioada 2004-2007, prin folosirea înscrisurilor falsificate în scopul obtinerii unor permise gratuite de calatorie CFR corespunzatoare anilor I-IV de studii.

Instanta va face aplicarea dispozitiilor referitoare la concursul real de infractiuni pentru pedepsele aplicate inculpatei.

În temeiul art. 33 lit. a C.pen. si art. 34 lit. b, va contopi pedepsele aplicate inculpatei, urmând ca aceasta sa execute pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 81,82 C.pen. instanta urmeaza sa dispuna suspendarea conditionata a executarii pedepsei, stabilind un termen de încercare de 3 ani.

Va atrage atentia inculpatei asupra dispozitiilor art. 83 C.pen.

Referitor la inculpatul PM, instanta retine, în urma coroborarii declaratiei sale cu înscrisurile aflate la dosar, faptul ca acesta a semnat cererile formulate pentru acordarea permiselor de calatorie CFR gratuite pentru studenti, corespunzatoare anilor de studiu 1 si 3 în care se mentionau aspecte necorespunzatoare adevarului în sensul ca fiica sa PLM urmeaza cursuri de zi si ca se afla în întretinerea sa, sustinând-o pe aceasta în din urma în savârsirea infractiunilor de fals în înscrisuri sub semnatura privata si înselaciune.

Astfel, inculpatul PM, desi cunostea faptul ca fiica sa nu îndeplinea conditiile legale pentru a beneficia de acele permise gratuite, a sprijinit-o în toate demersurile sale în vederea obtinerii si folosirii acestora.

La individualizarea pedepselor, instanta va avea în vedere criteriile generale prevazute de art. 72 Cp, respectiv dispozitiile partii generale, limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, împrejurarile concrete ale savârsirii faptelor, situatia financiara grea a familiei sale, precum si circumstantele care atenueaza raspunderea penala, respectiv conduita buna a infractorului înainte de savârsirea infractiunii, precum si atitudinea inculpatului dupa savârsirea infractiunii, rezultând din prezentarea sa în fata autoritatilor, comportarea sa sincera în cursul procesului.

Pentru aceste motive, în baza art. 26 rap. la 290 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 74 lit. a si c si art. 76 lit. e C.pen. va condamna inculpatul PM la câte o pedeapsa de o luna închisoare pentru fiecare dintre cele 2 infractiuni de complicitate la fals în înscrisuri sub semnatura privata savârsite în anii I si III ai fiicei sale.

Totodata, în baza art. 26 rap. la 215 alin. 1 si 2 C.pen. cu aplicarea art. 74 lit. a si c si art. 76 lit. e C.pen. condamna acelasi inculpat la câte o pedeapsa de 6 luni închisoare pentru fiecare dintre cele 2 infractiuni de complicitate la înselaciunile savârsite în anii I si III ai fiicei sale.

Instanta va face aplicarea dispozitiilor referitoare la concursul real de infractiuni pentru pedepsele aplicate inculpatului.

În temeiul art. 33 lit. a C.pen. si art. 34 lit. b, va contopi pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca aceasta sa execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 81,82 C.pen. instanta urmeaza sa dispuna suspendarea conditionata a executarii pedepsei, stabilind un termen de încercare de 2 ani si 6 luni.

Va atrage atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 83 C.pen.

În baza art. 348 C.proc.pen. instanta a dispus desfiintarea în întregime a înscrisurilor falsificate de catre inculpata Petre Lucica Mihaela si prin complicitatea inculpatului Petre Mihai.

De asemenea, instanta s-a luat act de faptul ca prejudiciul a fost acoperit integral de catre inculpati.

Sub aspectul laturii civile, instanta a retinut faptul ca partea vatamata SNTFC nu s-a constituit parte civila în proces.

În baza art. 191 C.pr.pen., instanta a obligat inculpatii sa plateasca fiecare câte 100 lei, suma reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în favoarea acestuia.

5.9. Speta 9. Furt calificat. Încadrare juridică. Bun cu valoare economică, aflat în sfera de dispoziție a părții vătămate. Săvârșirea faptei imediat după rămânerea definitivă a unei hotărâri anterioare de condamnare.

Prin sentinta penala nr. 1305/28.04.2010, instanta a dispus condamnarea inculpatului M.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru savârsirea infractiunii de furt calificat, prevazuta de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. a si g Cod penal, cu aplicarea prevederilor art. 37 alin. 1 lit. a si art. 75 lit. c Cod penal, prin schimbarea încadrarii juridice în sensul retinerii dispozitiilor privitoare la savârsirea faptei în stare de recidiva postcondamnatorie.

Pentru a hotarî astfel, instanta a retinut urmatoarele:

La data de 5.01.2010, în jurul orei 01,30, inculpatii M.M. si C.I. au sustras dintr-o curte neasigurata, situata pe str. S. din mun. Iasi, din apropierea garajului partii vatamate I., trei punti metalice provenite din dezmembrarea unor autovehicule, depozitate de administratorul partii vatamate în aer liber, având o valoare aproximativa de 1200 de lei, transportându-le cu o roaba pe str. S., în scopul de a si le însusi pe nedrept în vederea valorificarii ca fier vechi.

Instanta nu si-a însusit sustinerile inculpatului, în sensul ca era vorba despre bunuri parasite, fara valoare, prin luarea carora i s-ar fi facut administratorului societatii vatamate chiar un bine. Astfel, instanta a avut în vedere declaratiile numitului D.I., administratorul partii vatamate, privind valoarea aproximativa a bunurilor si reprezentarea acestuia privind soarta lor viitoare. Într-adevar, D.I. era dispus sa le dea cui le-ar fi cerut, dar chiar si acest transfer cu titlu gratuit presupunea un act de dispozitie, deci puterea asupra bunurilor, care de altfel erau depozitate într-un loc împrejmuit, în apropierea garajului partii vatamate, fie din motive de spatiu, fie din cauza starii lor avansate de degradare, ceea ce însa nu poate duce la concluzia ca nu se aflau în posesia partii vatamate. Având în vedere ca cele trei punti metalice cântareau împreuna aproximativ 300 de kilograme, iar partea vatamata, prin reprezentantul sau, avea dreptul de a dispune de ele în orice mod, inclusiv prin valorificarea la un centru de colectare a fierului vechi, instanta a apreciat ca în mod indubitabil actiunea inculpatilor a cauzat societatii I. un prejudiciu.

Fapta a fost savârsita de inculpat în jurul orei 01,30 în noaptea de 4/5.01.2010, dupa ramânerea definitiva a unei sentinte penale pronuntata de Judecatoria Iasi la data de 21.12.2009, ramasa definitiva prin neapelare la data de 5.01.2010, la ora 00,00, sentinta prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executarii pedepsei. Aceasta sentinta a ramas definitiva la finele zilei de 4.01.2010, prima zi lucratoare urmatoare celei la care s-ar fi împlinit termenul de apel, si chiar daca fapta dedusa judecatii a fost comisa de inculpat la aproximativ o ora si jumatate dupa acest moment, condamnarea anterioara este totusi definitiva si termenul de încercare al suspendarii sub supraveghere începuse sa curga.

Instanta a dispus, astfel, revocarea suspendarii sub supraveghere a executarii pedepsei rezultante de 3 ani închisoare stabilite anterior în sarcina inculpatului M.M. si executarea acesteia alaturat celei aplicate pentru infractiunea de furt calificat dedusa judecatii.

5.10. Speta 10. Pedeapsa complementară în caz de concurs de infracțiuni.

Daca pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prevazute de art. 64 lit. c Cod penal nu a fost aplicata pentru nici una dintre infractiunile concurente, instanta nu poate dispune ca aceasta pedeapsa sa fie executata alaturi de pedeapsa rezultanta a închisorii.

Decizia nr. 72/R/19.06.2009 a Curtii de Apel Galati

Prin sentinta penala nr. 183/13.04.2007 a Tribunalului Vrancea, printre altii, inculpata V. E.V. a fost condamnata la:

– o pedeapsa principala de 2 ani închisoare pentru savârsirea infractiunii de complicitate la înselaciune prev. de art. 26 Cod penal, raportat la art. 215 alin. 1 si 4 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a si c si art. 76 lit. c Cod penal;

– o pedeapsa principala de 5 ani închisoare si la pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a si b Cod penal, pe o durata de 3 ani dupa executarea pedepsei principale, pentru savârsirea infractiunii de înselaciune prev. de art. 215 alin. 1, 4 si 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2, art. 74 lit. a si c si art.76 lit. d Cod penal.

În baza art. 33 lit. a si 34 lit. b Cod penal, s-a dispus ca inculpata V. E. V sa execute pedeapsa principala cea mai grea, respectiv pedeapsa de 5 ani închisoare si pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b si c Cod penal pe o durata de 3 ani, dupa executarea pedepsei principale.

Prin decizia penala nr. 72/R/19.06.2009 a Curtii de Apel Galati, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lânga Tribunalul Vrancea si inculpati. S-a desfiintat sentinta penala nr. 183/13.04.2007 a Tribunalului Vrancea si s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, Curtea a retinut, printre altele – omisiunea instantei de a face aplicarea art. 335 alin. 2 C. proc. pen. pentru una din inculpate, omisiunea instantei de a face aplicarea art. 334 C. proc. pen. de a pune în discutia partilor si de a se pronunta cu privire la schimbarea încadrarii juridice cu privire la o infractiune, etc.. – si faptul ca, în mod gresit, instanta a dispus ca si pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c Cod penal sa fie executata separat de pedeapsa rezultanta a închisorii.

Potrivit art. 65 Cod penal, pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi poate fi aplicata, daca pedeapsa principala stabilita este închisoarea de cel putin 2 ani. Conform art. 35 alin. 1 Cod penal, daca pentru una dintre infractiunile concurente s-a stabilit si o pedeapsa complementara, aceasta se aplica alaturi de pedeapsa închisorii. În alineatul 2 din acelasi articol se prevede ca daca s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natura diferita, sau chiar de aceeasi natura dar cu continut diferit, acestea se aplica alaturi de pedeapsa închisorii.

Din dispozitiile legale de mai sus, rezulta cu prisosinta ca, în caz de condamnare pentru un concurs, aplicarea pedepsei complementara a interzicerii unor drepturi se face – când este cazul – pentru fiecare infractiune concurenta în parte. Acest aspect rezulta cu prisosinta si din partea speciala a Codului penal, sens în care atunci când aplicarea pedepsei complementare a unor drepturi este obligatorie, legiuitorul a folosit termeni de genul „se pedepseste cu închisoare de la…la… de ani si interzicerea unor drepturi.

Cum în cauza, pedeapsa complementara a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. c Cod penal nu a fost aplicata pentru nici una din cele doua infractiuni concurente, instanta nu putea sa dispuna ca aceasta pedeapsa sa fie executa alaturi de pedeapsa rezultanta a închisorii, stabilita ca efect al contopirii pedepselor.

Bibliografie

Florin Streteanu, Concursul de infractiuni, Ed. Luminalex, Bucuresti, 1999;

Iancu Tanasescu, Camil Tanasescu, Gabriel Tanasesecu, Drept Penal General, Ed. Allback, 2002;

Mihaela Alexandru, Participatia penala, studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Hamangiu, 2008;

Traian Dima, Drept Penal – Partea generala, Ed. Hamangiu, 2007;

Ilie Pascu, Drept penal, Partea generala, editat a II-a, Ed. Hamangiu, 2009;

George Antoniu, Costica Bulai, Constantin Duvac, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Ilie Pascu s.a., Explicatii preliminare ale noului cod penal vol I, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010;

George Antoniu, Asociatia Romana de Stiinte Penale, Revista de drept penal, Studii si practica judiciara, 1994-2006,Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006;

Costica Bulai, Manual de drept penal. Partea generala,Ed. All, Bucuresti, 1997;

C. Mitrache, Drept penal roman. Partea generala,Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2007;

Constantin Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Lavinia Lefterache, Drept penal. Partea generala. Culegere de probleme din practica judiciara pentru uzul studentilor, editia a VI-a revazuta si adaugita, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2010;

Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2010