Consideratii Generale Privind Performanta Financiara

La nivel microeconomic, o întrebare frecventă formulată în ședințele A.G.A, cele ale Consiliului de Administrație ale entităților economice și alte ședințe operative de lucru este: ”Ce anume trebuie făcut pentru a asigura performanța întreprinderii?”. Răspunsurile participanților la aceste ședințe sunt de multe ori diferite, în funcție de viziunea fiecărui manager: de la creșterea cifrei de afaceri, la optimizarea costurilor (directe și indirecte), dar menținând același nivel de calitate a producției și serviciilor (sau chiar atingând un nivel superior), punând un accent deosebit pe factorii de ”creare de valoare” pentru investitori și de motivare și perfecționare a personalului. Dar, pentru a putea asigura toate acestea este nevoie de a analiza atent activitatea întreprinderii.

Analiza activității întrepriderii reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația economico-financiară și stategică a acesteia, la nivelul și calitatea performanțelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic. În condițiile extinderii economiei concurențiale, creșterea complexității activității financiare a întreprinderii are profunde implicații în procesul de adoptare a deciziilor manageriale care obligă la abandonarea rutinei și la utilizarea unor metode științifice bazate pe cunoașterea realității, în vederea stabilirii legăturilor cauzale dintre fenomenele economice și situația financiară a agentului economic, indiferent de forma de proprietate.

Abordarea problemelor ce vizează activitatea financiar-contabilă a entității prin prisma relației cauză-efect impune studiul interdisciplinar al activității economice și financiare, consumatoare de resurse, cu reflectare directă în performanțele financiare ale acesteia. Acestui scop îi servește analiza financiara, care, ca disciplină științifică sau activitate practică, explică realitatea economico-financiară pornind de la limbajul contabil. Prin tratarea, prelucrarea și interpretarea informațiilor contabile, în cadrul trasat de teoria economică, analiza financiară permite evaluarea stării de fapt și identificarea pistelor de progres ale întreprinderii ținând cont de mediul economic, social, politic în care își desfășoară activitatea.

Analiza financiară furnizează un ansamblu de concepte, tehnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecăți de valoare și aprecieri asupra activității întreprinderii, în vederea formulării unor recomandări pertinente privind evoluția acesteia, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic. Prin urmare, performanța este o preocupare a tuturor actorilor economici și perspectiva ei este diferită în funcție de interesele specifice fiecăruia. Măsurarea performanței se poate realiza cu nenumărate instrumente datorită complexității fenomenelor, proceselor economice și varietatea situațiilor particulare în care se desfășoară activitatea firma, de aceea trebuie să avem în vedere faptul că diferitele tehnici conduc la evaluări adesea foarte stricte și ”înguste” ca mod de definire.

Pentru ca un indicator sa devină util, trebuie să fie bine înțelese, atât semnificația, cât și limitările sale, fiind util doar în legătură cu punctul de vedere avut ca ipoteză și cu obiectivele urmărite. În cazul în care există o astfel de corelație, măsurătoarea poate deveni un standard de comparație. Mai mult, indicatorii nu sunt criterii absolute, ci servesc doar pentru a reflecta condițiile financiare și performanța pentru anumite perioade de timp, comparativ cu alte afaceri similare, arătând și riscul, respectiv oportunitatea entității analizate.

Deci, o întreprindere nu poate supraviețui, respectiv nu se poate dezvolta într-o economie liberă și concurențială decât în măsura în care e capabilă să răspundă într-o manieră durabilă nevoilor pieței. Funcționarea stabilă și eficientă a unei întreprinderi în sistemul economiei de piață condiționată de satisfacerea criteriului eficacității în alocarea și exploatarea potențialului intern (material, unam și financiar) al acesteia.

Un rol deosebit în fundamentarea unor decizii în măsură să integreze aspectele menționate mai sus revine analizei performanței financiare, concretizată în evaluarea complexă a activității și a rezultatelor întreprinderii, a perspectivelor sale de dezvoltare, în corelație cu cerințele pieței și cu exigențele mediului concurențial.

Performanța financiară în teoria economică

Analiza financiară reprezintă ”activitatea de diagnosticare a poziției financiare și a stării de performanță și de lichiditate financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial”. De asemenea, analiza financiară poate fi definită și ca fiind procesul de folosire a instrumentelor analitice și tehnicilor standard pentru analiza documentelor financiare ale firmei (bilanț, cont de profit și pierdere, etc.) cu scopul implementării corecte a măsurilor stabilite de conducerea firmei.

Scopul analizei financiare este ”să evidențieze modalitățile de realizare a echilibrului financiar (pe termen scurt și pe termen lung), precum și treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității întreprinderii”. Pornind de la aceste preocupări concrete, analiza financiară recurge la instrumente de lucru specifice, prezentate în Tabelul nr. 1.1.

Tabelul nr. 1.1. Instrumente utilizate pe forme ale analizei financiare

LAS SPAȚIUL ACESTE ÎNTRE TITLUL TABELULUI ȘI TABEL ?

Sursa: Onofrei, M. – Management financiar, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2007, pag. 41.

Analiza performanței financiare urmărește diverse obiective care sunt stabilite de propria conducere cu scopul realizării de obiective noi, impuse în mod oficial, cerute de firme sau organisme interesate sau apărute ca semnale de alarmă în rezultatele obținute de către întreprindere. Definirea clară a problemei analizate și perspectiva adoptată reprezintă cel mai important aspect în analiză.

Studiul performanței economice a început prin studiul eficienței economice, care tratează în mod analitic legăturile între costuri, randamente și riscurile căilor alternative de acțiune propuse pentru îndeplinirea scopurilor. Principiul universal al minimei acțiuni ”scop dorit cu efort minim” aparținând lui Maupertius a rezistat de la începutul epocii moderne și sugerează una din întrebările fundamentale în definiția eficienței: ”De la ce grad de concordanță între rezultat și scop începe eficiența?”

În literatura de specialitate există mai multe definiții ale conceptului de eficiență economică: ”efect maxim, cu minim de cheltuieli și în timpul cel mai scurt” (Strumlin), ”grad de suprapunere a rezultatului efectiv obținut, cu efectul propus” (V. Mureșan), ”este eficientă acea acțiune care asigură atingerea scopului în condiții de cheltuieli minine” (T. Kotarbinski), ”măsura în care au fost realizate obiectivele, scopurile” (P. Drucker) sau a fi eficient înseamnă ”a face bine lucrurile propuse” (P. Drucker), care reflectă o abordare managerială a eficienței. Performanța managerială apare în punctul de confluență a calității rezultatelor acțiunii manageriale și a calității scopurilor sistemului managerial: a fi eficient înseamnă a face bine ceea ce trebuie făcut.

V. Mureșan introduce relația: Fiecare condiție este necesară dar nu și suficientă pentru eficiență. Nici formularea ”o activitate este eficientă dacă și numai dacă este economică și eficace” nu este complet adaptată, deoarece eficiența economică ca atribut al acțiunii performante a întreprinderii prezintă doua trăsături principale antagoniste: cooperare și competiție.

Rentabilitatea economică este o indicație cantitativă a performanței manageriale, iar performanța managerială (tabelul 1.2.) înseamnă conjugarea a doi factori: eficacitate (să faci ce trebuie făcut) și eficiență (să fii productiv).

Tabelul 1.1. Factorizarea Du Pont

Sursa: Bărbuță-Mișu, N. – Finanțarea și performanța întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009, pag. 200.

Unii autori definesc eficiența managerială ca îmbunătățirea raporturilor venituri-costuri, în întreprindere, exprimată în sporirea valorii adăugate și implicit a profitului.

Mai mult, performanța poate fi definită ca ”o stare de competitivitate a întreprinderii, atinsă printr-un nivel de eficacitate și productivitate care-i asigură o prezență durabilă pe piață” . Prin urmare, o întreprindere performantă este și eficace, și productivă, acestea fiind efecte sau rezultate. În același timp, eficacitatea și productivitatea sunt cauze care determină performanța. Atât timp cât eficacitatea este inteligibilă prin nivelul de satisfacere a existențelor externe (clienți, stat, furnizori, salariați prin motivarea muncii și creșterea gradului de securitate), dar și a celor interne (acționări prin valoarea adăugată de piață, valoarea adăugată economică), productivitatea este măsurabilă prin îndeplinirea așteptărilor mediului intern al întreprinderii.

Figura 1.1. Ilustrarea grafică a conceptului de performanță a întreprinderii

Sursa: Andronic, B. C. – Performanța firmei. Abordare transdisciplinară în analiza microeconomică, Editura Polirom, Iași, 2000, pag. 26.

Varianta „a” ar fi cea optimă, elasticitatea eficacității la productivitate fiind unitară. Variantele „b” și „c” corespund unei situații de „criză”, când pentru atingerea unui nou echilibru sunt posibile două alternative. În cazul „b”, numit downsizing, demersul este intern, productivitatea este mai elastică în raport cu eficacitatea. Fixând ca obiectiv principal productivitatea, consumarea resurselor angajate este mai rapidă decât ritmul de obținere a rezultatelor. Calea „c” – upsizing – semnifică fixarea obiectivului principal pe eficacitate, indicele de rezultat având o dinamică mai accentuată decât cea a indicelui de efort depus. Acest caz corespunde unei mai bune utilizări a resurselor de capital, de echipament, umane, natural și informaționale.

Alți autori consideră că performanța întreprinderii arată ”capacitatea ei de a progresa grație eforturilor constante”. În acest caz performanța se referă la ideologii de progres, de efort, de a face mereu mai bine, adică la faptul că trebuie să se ajungă la ”acel nivel al celor mai bune rezultate obținute”.

De asemenea, în viziunea altor autori, performanța presupune ”realizarea obiectivelor organizaționale indiferent de natura și varietatea lor”; Elie Cohen, în lucrarea ”Analyse financière”, definește performanța ca ”raport între rezultatele degajate de o întreprindere și mijloacele folosite”; pentru G. Lavalette și M. Niculescu ”performanța este un nivel de potențialitate instabil al unei întreprinderi, realizat prin tot ceea ce a optimizat cuplul valoare – cost și a făcut ca întreprinderea să fie competitivă pe segmentele sale strategice”.

De fapt, performanța financiară ridicată a întreprinderilor determină, în același timp, maximizarea valorii capitalurilor proprii sau a bogăției acționarilor, care la rândul său, conduce la atragerea de noi resurse de pe piața financiară, de la investitori ce urmăresc o alocare eficientă a resurselor de care dispun. Astfel, performanțele financiare ale întreprinderilor se concretizează în evoluția cursului bursier al titlurilor. Nivelul remunerației acționarului depinde de gradul de risc la care se expune, pentru care piața îi acordă în contrapartidă, o rată de randament sau de rentabilitate. Acționarul urmărește maximizarea valorii titlurilor sale, fapt ce are legătură cu caracteristicile economice ale întreprinderii și cu capacitatea sa de a genera un rezultat de exploatare cel puțin egal cu costul resurselor financiare angajate.

Scopul și caracteristicile analizei performanței financiare

Într-un sistem economic concurențial, obiectivul major al întreprinderii este maximizarea valorii sale, respectiv creșterea averii proprietarilor acesteia. Acest fapt presupune desfășurarea activității firmei în condiții de rentabilitate superioară și, totodată, menținerea solvabilității și a echilibrului financiar. Alte obiective precum flexibilitatea financiară, creșterea maximală, menținerea puterii și autonomiei financiare constituie alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii firmei. De fapt, aceste obiective constituie strategia de dezvoltare a întreprinderii ce se exprimă prin performanța economică și financiară, ce presupune analiza evoluției întreprinderii pe cel puțin 5 ani anteriori, în scopul diminuării fenomenelor conjuncturale și cunoașterii situației reale. Astfel, analiza performanței întreprinderii poate fi efectuată nu numai în situația în care aceasta are dificultăți, disfuncționalități, ci și atunci când, așa cum spune Jean Pierre Thibaut, ”întreprinderea are o bună stare de sănătate” dar se dorește îmbunătățirea performanțelor ei.

Scopul analizei performanței financiare este reprezentat de:

înțelegerea performanțelor realizate de firma evaluată în ultimii 3-5 ani, evidențierea riscurilor inerente în activitatea întreprinderii, precum și gândirea perspectivelor viitoare de performanță financiară;

ajustarea situațiilor financiare istorice pentru a estima abilitățile întreprinderii de a genera fluxuri de venit pentru furnizorii de capital, precum și perspectivele acesteia;

compararea cu întreprinderile similare pentru a stabili parametrii de risc, rentabilitate și valoare.

Aprecierea performanței întreprinderii rezultă în mare parte din domeniul analizei financiare. Aceasta are în vedere ansamblul aspectelor activității, caracteristicile și aportul lor specific la costurile și la rezultatele globale ale întreprinderii, influențând atât aspectele monetare ale funcționării, aspectelor calitative cât și caracteristicilor care pot fi cuantificate însă numai fizic. Deci, ”analiza financiară antrenează și demersuri globalizatoare legate de întreprindere, considerată a fi un tot întreg, care prin intermediul unor demersuri analitice, poate fi studiat din punct de vedere al impactului anumitor componente, proiecte sau produse asupra rezultatelor globale”.

Se poate spune că analiza financiară propune un diagnostic parțial al performanței și al riscului care apare doar cu caracter restrictiv, dacă aceasta pierde din vedere propriile asumpții și limite din aria sa de investigare. Într-adevăr, diagnosticul financiar se adaugă aprecierii performanței întreprinderii dezvoltând trei puncte de vedere caracteristice.

În primul rând, are în vedere o viziune parțială a performanței. Eficiența întreprinderii se datorează într-adevăr aprecierilor plecând de la optici diferențiale și care pun în discuție criterii uneori contradictorii. De asemenea, diagnosticul performanței poate fi dezvoltat dintr-o perspectivă strategică, organizațională, socială, tehnico-economică, comercială, cât și dintr-o perspectivă financiară.

În al doilea rând, analiza financiară tratează performanța avantajând criteriile monetare de măsură și apreciere. Este de asemenea orientată în așa fel încât să neglijeze sau să minimizeze aspectele de activitate sau de patrimoniu care nu au echivalent monetar, direct sau indirect.

În al treilea rând, aprecierea financiară a performanței pleacă de la un punct de vedere sintetic și global. Ea caută să construiască o viziune de ansamblu a rezultatelor, ceea ce o diferențiază net de alte abordări mai analitice care pleacă, dimpotrivă, de la o descompunere a proceselor interne (J.Richard).

Indicatori de analiză și măsurare a performanței financiare

Performanța continuă trebuie să reprezinte obiectivul oricărei entități economice deoarece numai prin performanță au posibilitatea de a crea valoare pentru acționari și pentru grupurile interesate. Prima condiție necesară pentru îmbunătățirea și atingerea excelenței în afaceri este dezvoltarea și implementarea unui sistem pentru evaluarea performanței întreprinderii. Măsurarea performanței se realizează, în principal, prin intermediul informațiilor din documentele contabile de sinteză (bilanț, cont de profit și pierdere), analizei soldurilor intermediare de gestiune dar și prin studiul evoluției indicatorilor de activitate, rentabilitate, lichiditate, solvabilitate, îndatorare, etc. Astfel, ”concluziile desprinse în urma analizei contului de rezultate, corelate cu cele obținute din interpretarea altor date disponibile, permit luarea unor decizii fundamentale, în măsură să potențeze dezvoltarea viitoare și îmbunătățirea performanțelor” întreprinderii.

Intrumentele consacrate de măsurare a performanțelor sunt indicatorii care reprezintă ”date cifrice, izvorâte dintr-o activitate sau o acțiune, care pot contribui eficace la îmbogățirea deciziilor de progres sau la punerea lor în aplicare”. De aceea, indicatorii prin care se apreciază performanțele au un rol deosebit în procesul de analiză diagnostic a activității unei firme, întrucât cuantifică în formă financiară sau non-financiară finalitatea unei activități economice lucrative. În aceste condiții, indicatorii de performanță pot avea următoarele utilizări:

Constituie principalul element determinant al politicii de dividend;

Sunt mijloc de previziune a rezultatelor viitoare;

Reprezintă instrument de evaluare a eficienței managementului întreprinderii;

Reprezintă instrument managerial într-o serie de domenii (politica de stabilire a prețurilor, negocierile salariale, determinarea potențialului de creditare, etc.);

Permit evaluarea gradului de îndeplinire a obiectivelor fixate.

Este adevărat faptul că raționalitatea activității oricărei entități economice în cadrul unei economii concurențiale este aceea de a maximiza valoarea unei entități economice din perspectiva acționarilor, dar totodată să nu fie neglijată nici latura social a afacerii, adică o atenție sporită trebuie acordată și celorlalți stakeholderi implicați. Prin urmare măsurarea performanțelor prezintă interes pentru o serie de stakeholderi (participanți la viața economică a întreprinderii):

Tabelul 1.3. Interesul stakeholderilor întreprinderii

Sursa: Realizat de autor

Deci, pentru analiza performanței financiare a unei întreprinderi se utilizează trei serii de indicatori ce rezultă din analiza pe baza Bilanțului, analiza pe baza Contului de profit și pierdere și analiza pe baza ratelor.

Întrucât bilanțul contabil prezintă o serie de distorsiuni introduse de aplicarea principiilor contabilității, pentru o analiză financiară pertinentă sunt utilizate două instrumente financiare: bilanțul financiar și bilanțul funcțional. Prin intermediul acestor instrumente financiare se pot calcula indicatorii de echilibru financiar și funcțional care permit ”evaluarea mărimii și evoluției patrimoniului, precum și formularea de aprecieri cu privire la modalitatea de realizare a echilibrului financiar”.

Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de profit și pierdere exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii de la începutul până la sfârșitul exercițiului. Pe baza contului de rezultate (contului de profit și pierdere) se pot determina o serie de indicatori valorici privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii. Această analiză a performanțelor financiare efectuată pe baza contului de profit și pierdere, numită și analiza rezultatelor firmei, are două componente majore: soldurile intermediare de gestiune (SIG) și capacitatea de autofinanțare.

Analiza pe baza ratelor permite o bună cunoaștere în cel mai înalt grad a stării întreprinderii și detectarea la momentul oportun a diferitelor cauze, efecte, probleme care generează schimbări așteptate sau nedorite în activitatea economică și financiară. Interpretarea ratelor trebuie să fie prudentă, deoarece numai una din ele, luată izolat, nu este satisfăcătoare pentru a caracteriza activitatea întreprinderii, ci numai o anumită combinație de rate, judicios aleasă, dă această posibilitate.

Scopul activității de analiză este de a stabili parametrii de bonitate ai întreprinderii, știind că activitatea acesteia trebuie să se încheie cu profit, respective să obțină o rentabilitate maximă. Acești parametri calitativi, de punere în valoare a firmei, pot fi realizați în condițiile în care se adoptă o politică de investiții, și în același timp, o politică de comercializare adecvată pe baza căreia să fie asigurate fluxurile bănești ce dau starea de permanență a echilibrului financiar. Deci, o bună performanță este să se obțină profit, să se mențină poziția pe piața concurențială, averea întreprinderii să aibă un trend ascendent atât în formă reală cât și în cotația bursieră. Din sfera indicatorilor de performanță ce imprimă starea de echilibru financiar și care dau posibilitatea analizei și diagnosticării activității întreprinderii fac parte: rentabilitatea, lichiditatea, solvabilitatea și gradul de îndatorare.

Nu știu cum să procedez astfel încât texul să fie aranjat în pagina (fac referire și la cum se așează subcapitolele) …