Consideratii Generale Privind Infractiunea de Furt Calificat Ca Infractiune Contra Patrimoniului
CUPRINS LUCRARE
I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI
I.1. Scurt istoric privind reglementările referitoare la protecția penală patrimonială
I.2. Elemente de drept comparat
II. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT SIMPLU SI FURT CALIFICAT
II.1. Condiții preexistente
II.1.1. Obiectul infracțiunii
II.1.1.1. Obiectul juridic
II.1.1.2. Obiectul material
II.1.2. Subiecții infracțiunii
II.1.2.1. Subiectul activ. Participația penală
II.1.2.2. Subiectul Pasiv
II.2. Conținutul constitutiv
II.2.1. Latura obiectiva
II.2.1.1. Elementul material
II.2.1.2. Cerinte esentiale
II.2.1.3. Urmarea imediata. Raport de cauzalitate
II.2.2. Latura subiectiva
II.3. Analiza circumstanțelor
II.3.1 Săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane împreună
II.3.2. Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică
II.3.3. Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită
II.3.4. Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra
II.3.5. Săvârșirea furtului într-un loc public
II.3.6. Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun
II.3.7. Săvârșirea furtului în timpul nopții
II.3.8. Furtul săvârșit în timpul unei calamități
II.3.9. Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase
II.3.10. Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural
II.3.11. Furtul unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legimitare sau identificare
II.3.12. Furtul de țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, mtorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă
II.3.13. Furtul de componente și echipamente ale diferitelor sisteme de irigații, de transport sau comunicații
II.3.14. Furtul care a produs consecinte deosebit de grave
II.4. Forme, modalități, sancțiuni
II.4.1. Forme
II.4.1.1. Tentativa
II.4.1.2. Consumarea
II.4.1.3. Epuizarea
II.4.2. Modalități
II.4.2.1. Modalități normative
II.4.2.2. Modalități faptice
II.4.3. Sanctiuni
II.4.3.1. Pedeapsa principală
II.4.3.2. Pedeapsa complementară
II.5. Aspecte de criminologie privind infracțiunea de furt calificat
II.6. Aspecte de procedură penală privind cercetarea infracțiunii de furt calificat
II.6.1. Considerații generale
II.6.2. Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea
II.6.2.1. Locul și timpul săvârșirii furtului
II.6.2.2. Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii
II.6.2.3. Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii
II.6.2.4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii
II.6.2.5. Destinatia bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat
II.6.2.6. Existența concursului de infracțiuni
II.6.2.7. Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului
II.6.3. Primele activități care se întreprind pentru administrarea probelor
II.6.4. Alte activități care se întreprind pentru administrarea probelor
CAPITOLUL III – Considerații finale
CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI
SECȚIUNEA 1 – SCURT ISTORIC PRIVIND REGLEMENTĂRILE REFERITOARE LA PROTECȚIA PENALĂ PATRIMONIALĂ
În codul penal actual furtul calificat este prevăzut și reglementat în art. 209 din titlul III al părții speciale a Codului penal care cuprinde infracțiunile contra patrimoniului.
Constituția României, referindu-se la proprietate, prevede că ”aceasta este publică sau privată”, iar apoi statuează că ”proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Din punct de vedere civil, noțiunea de patrimoniu are o sferă mai largă decât noțiunea de proprietate, incluzând pe lângă proprietate și totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, fiind ocrotit în principal printr-un sistem de mijlace extrapenale (civile, administrative sau de altă natură) și în subsidiar de legislația penală.
Din punct de vedere penal însă, patrimoniul este limitat la bunurile private în individualitatea lor, susceptibile de apropriere de către făptuitor prin mijloace frauduloase și nu patrimoniul ca universalitate de bunuri, care va exista cu și fără infracțiunea săvârșită.
Dintotdeauna au fost incriminate și sancționate sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria și jaful, fiind mai puțin cunoscute celelalte infracțiuni care atentau la proprietate, cum ar fi înșelăciunea și abuzul de încredere, considerate pe atunci doar delicte civile.
Trecând la perioada feudală se observă că represiunea penală se extinde, find incluse în sfera sa totalitatea faptelor prin care se aduceau atingeri patrimoniului. În timp ce furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea, iar dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea chiar de la primul furt.
Frecvența infracțiunilor și gravitatea lor justificau asprimea pedepselor, iar împotriva unor astfel de fapte conducerea vremii era silită să recurgă la pedepse pe care le putem cataloga în prezent ca fiind inumane.
Exagerările anterioare ale pedepselor au dispărut treptat, odată cu instalarea sistemelor moderne de drept care însă au menținut un regim sancționator sever pentru unele forme de infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, extinzând în același timp sfera incriminărilor referitor la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.
În vechiul drept românesc existau, reglementări amănunțite referitoare la infracțiunile impotriva patrimoniului. De exemplu, pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, Codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova ca și a lui Barbu Știrbei în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.
Codul penal român din anul 1864, inspirat în parte din Codul penal francez, cuprinde în capitolul referitor la "Crime și delicte contra proprietății" numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac (art. 306-380) referitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.
Codul penal român din 1936 incriminează astfel de fapte în Cartea II, Titlul XIV intitulat "Infracțiuni contra patrimoniului",împărțite în cinci capitole și anume: Cap. I-Furtul; Cap. II-Tâlhăria și pirateria; Cap. III-Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV-Strămutarea de proprietăți; Cap.V-Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.
Putem observa că acest Cod penal adptat în anul 1936 a restrâns toate infracțiunile contra patrimoniului într-un sngur titlu, grupându-le pe capitole, în funcție de obiectul juridic al acestora.
În perioada cât au fost în vigoare Codul penal din 1864 cât și cel din 1936 au existat încriminări și sancțiuni paralele privind anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, cum ar fi, de exemplu, Codul Justiției Militare, Codul Comercial, Codul Silvic, Codul Marinei Comerciale, etc.
În perioada ulterioară celui de-al doilea război mondial, respectiv 1944-1989, așa numita perioadă comunistă, au fost aduse schimbări legislative esențiale în toate domeniile dreptului și în special în Dreptul penal, modificări impuse de ideologia vremii și de noua concepție despre proprietate și care erau într-un deplin consens cu reglementările similare dn celelalte țări în care se instaurase un regim de sorginte socialist-comunistă.
Pe fondul noii concepții asupra proprietății a fost adoptat Decretul nr. 192 din anul 1950, act normativ în conținutul căruia s-a definit pentru prima data noțiunea de "obștesc" și implicit aceea de "avut obștesc". Urmare a adoptării acestui act normativ respectiv decretul 192/1950, a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol intitulat "Unele infracțiuni contra avutului obștesc", capitol care, ulterior, a suferit numeroase modificări mai ales în privința agravării pedepselor.
Odată adoptat decretul 192/1950 putem spune că a început o perioadă în care, pentru prima dată, este reglementată o ocrotire discriminatorie a patrimoniului, acesta fiind ocrotit diferit în funcția de apartenența sa la avutul "particular"sau "obștesc", apartenența la avutul obștesc atrăgând pedepse mult mai aspre.
Incriminarea dfertă funcție de obiectul juridic al infracțiunilor de furt a determinat modificarea codului penal, în sensul că, ulterior acestui moment avem Titlul III cuprinzând infracțiunile contra avutului particular și Titlul IV care cuprindea infracțiunile contra avutului obștesc.
Această concepție dferită asupra furturilor săvârșite asupra bunurilor particulare sau a celor obștești a fost preluată și de autorii Codului penal din 1968, aprobat prin legea 15/1968, aceștia consacrând în continuare concepția de ocrotire diferențiată a patrimoniului.
După revoluția din anul 1989, care a pus punct prelungitei perioade a comunismului, pornind de la nevoia punerii în acord a legii penale cu principiile constituționale și cu relațiile internaționale ale societății românești, Parlamentul României a adoptat Legea nr.140/1996 privind modificarea și completarea Codului penal.
Prin această lege s-au adus modificări substanțiale codului penal din 1968, dar, cel mai important, si adoptarea unei reglementări noi în materia infracțiunilor contra patrimoniului.
Pe cale de consecință, Titlului III intitulat "Infracțiuni contra avutului personal sau particular a devenit "Infracțiuni contra patrimoniului", iar Titlul IV intitulat "Infracțiuni contra avutului obștesc", în forma care o avea la adoptarea Codului penal de la 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată și introdusă printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.
Tot prin Legea nr.140/1996 s-a modificat conținutul legal al art. 209 Cod penal "Furtul calificat" prin introducerea literelor c) și d) în cadrul alin.1, introducerea literelor a) și b), în cadrul alin. 2 și introducerea unui nou alineat, respectiv alineatul 3.
Ca urmare a adoptării legii 140/1996 codul penal a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.
După republicare și până în prezent, codul penal a suferit mai multe modificări și completări prin Deciziile de neconstituționalitate nr. 463/1997, 25/1998, 177/1998, 5/1999, 150/1999, 62/2007 referitoare la neconstituționalitatea art. 81, alin. 4, art. 861, alin. 4, art. 213, alin. 2, art. 214, alin. 3, art. 217, alin. 6 din codul penal și art. 1, pct. 56 din legea 278/2006. Codul a fost modificat și completat și prin prin ordonanțele de urgență nr. 207/2000 (suspendată partial prin OUG 295/2000 până la aprobarea sa prin lege, fiind aprobată cu modificări și completări prin legea 456/2001), 10/2001 (aprobată cu modificări și completări prin legea 20/2002), 89/2001 (aprobată cu modificări și completări prin legea 61/2002), 58/2002 (aprobată cu modificări prin legea 160/2005), 93/2002 (aprobată prin legea 574/2002), 143/2002 (aprobată prin legea 45/2003), 109/2004 (aprobată cu modificări prin legea 85/2005), 60/2006 și 198/2008. De asemenea, Codul penal a fost modificat și completat și prin legile 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din codul penal, 169/2002 pentru modificarea și completarea codului penal, 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, 278/2006 pentru modificarea și completarea codului penal și a altor legi, 337/2007 pentru completarea art. 195 cod penal, 58/2008 pentru completarea art. 258 cod penal, 93/2010 pentru aprobarea OUG 198/2008 și 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
În ceea ce priveșcuprinzând infracțiunile contra avutului particular și Titlul IV care cuprindea infracțiunile contra avutului obștesc.
Această concepție dferită asupra furturilor săvârșite asupra bunurilor particulare sau a celor obștești a fost preluată și de autorii Codului penal din 1968, aprobat prin legea 15/1968, aceștia consacrând în continuare concepția de ocrotire diferențiată a patrimoniului.
După revoluția din anul 1989, care a pus punct prelungitei perioade a comunismului, pornind de la nevoia punerii în acord a legii penale cu principiile constituționale și cu relațiile internaționale ale societății românești, Parlamentul României a adoptat Legea nr.140/1996 privind modificarea și completarea Codului penal.
Prin această lege s-au adus modificări substanțiale codului penal din 1968, dar, cel mai important, si adoptarea unei reglementări noi în materia infracțiunilor contra patrimoniului.
Pe cale de consecință, Titlului III intitulat "Infracțiuni contra avutului personal sau particular a devenit "Infracțiuni contra patrimoniului", iar Titlul IV intitulat "Infracțiuni contra avutului obștesc", în forma care o avea la adoptarea Codului penal de la 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată și introdusă printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.
Tot prin Legea nr.140/1996 s-a modificat conținutul legal al art. 209 Cod penal "Furtul calificat" prin introducerea literelor c) și d) în cadrul alin.1, introducerea literelor a) și b), în cadrul alin. 2 și introducerea unui nou alineat, respectiv alineatul 3.
Ca urmare a adoptării legii 140/1996 codul penal a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997.
După republicare și până în prezent, codul penal a suferit mai multe modificări și completări prin Deciziile de neconstituționalitate nr. 463/1997, 25/1998, 177/1998, 5/1999, 150/1999, 62/2007 referitoare la neconstituționalitatea art. 81, alin. 4, art. 861, alin. 4, art. 213, alin. 2, art. 214, alin. 3, art. 217, alin. 6 din codul penal și art. 1, pct. 56 din legea 278/2006. Codul a fost modificat și completat și prin prin ordonanțele de urgență nr. 207/2000 (suspendată partial prin OUG 295/2000 până la aprobarea sa prin lege, fiind aprobată cu modificări și completări prin legea 456/2001), 10/2001 (aprobată cu modificări și completări prin legea 20/2002), 89/2001 (aprobată cu modificări și completări prin legea 61/2002), 58/2002 (aprobată cu modificări prin legea 160/2005), 93/2002 (aprobată prin legea 574/2002), 143/2002 (aprobată prin legea 45/2003), 109/2004 (aprobată cu modificări prin legea 85/2005), 60/2006 și 198/2008. De asemenea, Codul penal a fost modificat și completat și prin legile 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din codul penal, 169/2002 pentru modificarea și completarea codului penal, 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, 278/2006 pentru modificarea și completarea codului penal și a altor legi, 337/2007 pentru completarea art. 195 cod penal, 58/2008 pentru completarea art. 258 cod penal, 93/2010 pentru aprobarea OUG 198/2008 și 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
În ceea ce privește art. 209 din codul penal acesta a suferit modificări, completări, renumerotări prin legile 140/1996, OUG 207/2000, legea 456/2001, OUG 10/2001 sau legea 20/2002.
Parlamentul României a mai adoptat codul penal aprobat prin legea 301/2004, care trebuia să intre în vigoare la data de 01.09.2005, Guvernul Tariceanu, prin OUG nr. 58/2005 a amanat intrarea in vigoare a Codului Stanoiu pana la data de 1 septembrie 2006, iar prin OUG nr. 50/2006, publicat in Monitorul Oficial nr. 566/30 iunie 2006, intrarea in vigoare a acestui cod penal a fost prorogata (amanata) pentru data de 1 septembrie 2008. Cert este că acest cod penal nu a intrat în vigoare și nici nu va mai intra pe fondul adoptării de către Parlamentul României a unui nou cod penal aprobat prin legea 286/2009, cod care ar urma să intre în vigoare la data de 01.02.2014.
Pentru viitor, Parlamentul României a aprobat Noul Cod Penal al României prin legea susmenționată nr. 286/17.07.2009, promulgată de Președintele României prin decretul 1211/17.07.2009 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 510/24.07.2009, dar și Noul Cod de Procedură Penală al României aprobat prin legea 135/01.07.2010, promulgată de Președintele României prin decretul 774/30.06.2010 și publicată în Monitorul Oficial al României nr. 486/15.07.2010.
Ambele coduri vor intra în vigoare la datele ce vor fi prevăzute în legile de punere în aplicare a acestora și care urmează a fi adoptate de către Parlamentul Românei.
SECȚIUNEA 2 – ELEMENTE DE DREPT COMPARAT
Datorită frecvenței categoriei de infracțiuni obiect al lucrării de față, putem constata că toate sistemele de drept moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecința firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individual la progresul societății.
Codul penal francez, act normativ relativ recent, a intrat în vigoare la 1 septembrie 1994 și acesta, în Cartea a III-a, consacrată "Crimelor și delictelor contra bunurilor" cuprinde Titlul I – incriminările referitoare la furt (în formă simplă, care se pedepsesc cu pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani, iar în formele agravate, inclusiv furtul cu violența, sau de către o persoană înarmată, ori de către o bandă organizată, se poate ajunge la pedeapsa privativă de libertate de până la 10, 15, 20 de ani, chiar și pedeapsa cu închisoare pe viață, în raport cu consecințele produse prin infracțiune). La formele agravate ale furtului, amenda cumulată poate să ajungă până la 1 milion de franci.
O altă reglementare. Codul penal spaniol, în vigoare din 1973, cu modificările și completările care i-au fost aduse în timp, reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietății. Printre infracțiunile prevăzute și pedepsite, prin acest titlu, figurează furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare (art.500-506), furtul fără violență și amenințare (art.514), fiecare dintre aceste incriminări având o formă simplă și o formă agravată.
Codul penal german, în vigoare de la 15.05.1871, a suferit și el câteva modificări și completări, însă, în materia care ne interesează, acesta cuprinzând reglementări în capitole diferite care sancționează atacurile contra proprietății. Astfel, capitolul al XIX-lea cuprinde incriminarea furtului simplu (sancționat cu pedeapsa privativă de libertate de până la 5 ani), furtul savârșit în formă agravată (sancționat cu pedeapsa privativă de libertate de până la 10 ani), furtul savârșit cu arme sau în bandă, furtul atenuat când este comis de o rudă sau de cel care locuieste impreună cu victima , folosirea ilicită a unui autovehicul, sustragerea de energie electrică, etc., iar capitolul XXX cuprinde incriminarea furtului cu violență, șantajul și șantajul cu violență.
Cât privește codul penal Italian, acesta a intrat în vigoare în anul 1930 și reglementează în Titlul XIII infracțiunile contra patrimoniului, fiind incriminate faptele impotriva patrimoniului săvârsite cu violență asupra bunurilor și persoanei (furtul simplu și agravat, răpirea) și faptele contra patrimoniului comise prin fraudă (înșelăciune, camătă, tăinuire).
Un alt cod penal, și anume codul penal portughez, în vigoare din anul 1982, cu modificările survenite, reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de "Crime contra proprietății", fiind și aici incriminate atât faptele de furt simplu, cât și furtul calificat, furtul între membrii familiei, furtul din necesitate, înșelăciunea, etc.
Cât privește codul penal model american (în ediția 1985), a fost elaborat de Institutul American de Drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane, reglementează infracțiunile contra proprietății în art.220 și următoarele, fiind incriminate faptele de furt simplu, primirea de lucruri furate, furtul de servicii, folosirea neautorizată a unui vehicul, pătrunderea abuzivă într-o locuință în scopuri criminale (fapta se pedepsește mai grav când este săvârsită de o persoană înarmată ori având asupra sa materiale explozive).
Putem concluziona deci că toate sistemele de drept incriminează faptele care aduc atingere patrimoniului și, așa cum se poate observa, în toate sistemele de drept, faptele de furt calificat au un regim sancționator mult mai aspru decât faptele de furt simplu.
CAPITOLUL II – ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT SIMPLU ȘI FURT CALIFICAT
SECȚIUNEA 1 – CONDIȚII PREEXISTENTE
II.1.1. OBIECTUL INFRACȚIUNII
II.1.1.1. OBIECTUL JURIDIC
Furtul, ca și orice infracțiune, are un obiect juridic generic, adică obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor care aparțin aceluiași grup, în cazul nostru, respectiv furtul, grupul infracțiunilor contra patrimoniului, și un obiect juridic special, adică obiectul juridic propriu infracțiunii de furt.
Obiectul juridic comun al infracțiunilor contra patrimoniului – deci și al infracțiunilor de furt simplu ori furt calificat – îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.
În terminologia legii penale, termenul de patrimoniu nu are același ințeles ca în dreptul civil.
Sub aspect civil patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau altfel spus, totalitatea drepturilor și datoriilor prezente și viitoare ale unei persoane, din cuprinsul patrimoniului făcând parte bunurile corporale și incorporale, bunurile comsumptibile sau fungibile, mobile ori imobile, principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și al raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.
În accepțiunea dreptului penal noțiunea de patrimoniu în legatură cu infracțiunile care se pot comite contra acestuia are un înțeles mai restrâns decât în dreptul civil,referindu-se la bunuri în individualitatea lor, susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin orice mijloace frauduloase sau de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc și nu ca universalitate de bunuri.
Infracțiunea nu poate fi privită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu ci, cel mult de unul sau mai multe bunuri care alcătuiesc patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate împotriva bunurilor care fac parte din patrimoniu, decât ca infracțiuni contra patrimoniului. S-ar putea susține că patrimoniul ca universalitate, fiind o abstracție, nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane.
Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun ea nu este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de deținător legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.
În afara obiectului juridic comun, infracțiunile contra patrimoniului au și un obiect juridic special, constând în anumite relații sociale cu caracter patrimonial, a căror existență este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public. În cazul furtului, legiuitorul a urmărit să ocrotească, incriminând fapta, posesia asupra bunurilor.
Textele celor două articole incriminatoare, respectiv art. 208 și art. 209 din codul penal, se referă la posesie ori detenție deoarece prin simpla posesie sau detenție se exteriorizează dreptul de proprietate. În general, proprietarul fiind în același timp, posesorul și deținătorul bunurilor prin apărarea posesiei și detenției asupra bunurilor se apară implicit dreptul de proprietate asupra acestora. Însă, dacă posesia sau detenția bunului se află asupra unei alte persoane decât cea care este proprietara bunului, legea penală asigură apărarea detenției ori posesiei, împiedicând orice schimbare arbitrară, de luare fară drept a bunului. Nu interesează dacă posesia ori detenția este legitimă sau nelegitimă, ci este suficient să existe aparența legitimării prin faptul că bunul se află în mâna unei persoane de la care făptuitorul încearcă să-l ia fără consimțământul deținătorului cu scopul de a și-l însuși pe nedrept.
Referindu-ne la bunurile mobile, schimbarea situației de fapt a bunului mobil prin acțiuni ilicite care aduc atingere tuturor drepturilor patrimoniale, în principal drepturilor reale cu privire la acel bun și implicit și drepturilor de obligație, fiecare bun facând parte din gajul general, poate genera două situații diferite. Așadar, dacă schimbarea situației de fapt este consecința unei modificări a situației de drept operată printr-un act ilicit, apărarea relațiilor sociale este asigurată pe cale civilă prin acțiune pauliană, însă dacă schimbarea situației de fapt s-a produs printr-o acțiune de sustragere, de luare fără drept din locul în care se află, ocrotirea relațiilor de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal.
În practica judiciară s-a statuat, de-a lungul timpului, că nu există nici o îndoială cu privire la apărarea posesiei legitime împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului bunului. Prin multe soluții adoptate de către instanțele de judecată s-a concluzionat că proprietarul unui bun se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de furt dacă ia bunul său în condițiile art. 208-209 Cod penal din posesia sau detenția legitimă a altei persoane (art.208, alin. 3 Cod penal).
Dacă s-ar permite oricui, la adăpostul legii penale, să sustragă bunuri din patrimoniul altei persoane, pe motivul întemeiat sau nu, că acesta le deține fără drept, rezultatul ar fi o permanentă tulburare a relațiilor patrimoniale, grav afectată de existența unor elemente de nesiguranță și instabilitate, fiind exceptat doar proprietarul a cărui faptă de a-și lua bunul din stăpânirea deținătorului de rea-credință nu constitue infracțiune.
Posesia nelegitimă este și ea apărată, bunul aflat în posesia nelegitimă putând constitui obiectul material al altui furt
Concluzionând, dat fiind obiectul juridic special al infracțiunilor de furt sau furt calificat, respectiv relațiile sociale de ordin patrimonial, constând în apărarea situației de fapt a bunurilor mobile, putem afirma că scoaterea unui bun din sfera patrimonială în care se găsea situat, fără drept, reprezintă o acțiune ce prezintă un pericol social real, împotriva căreia este necesară apărarea prin mijloace eficiente de drept penal.
Un ultim aspect referitor la obiectul juridic al acestor 2 infracțiuni constă în aceea că relațiile sociale referitoare la patrimoniu pot constitui obiect juridic secundar al unor infracțiuni îndreptate împotriva altor relații sociale ocrotite de lege, cum este cazul șantajului – art. 194 CP – potrivit căruia se încalcă în principal relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei și în subsidiar cele referitoare la patrimoniu. Este posibilă și situația în care infracțiunile contra patrimoniului pot avea și un obiect juridic secundar, cum ar fi cazul tâlhăriei care poate avea ca obiect juridic secundar relațiile ocrotite prin incriminarea amenințării prevăzute și pedepsite de art. 193 CP sau lovirii și altor violențe prevăzute și pedepsite de art. 180 și urm. din codul penal.
II.1.1.2. OBIECTUL MATERIAL
Infracțiunea de furt în oricare din variantele sale (simplu, calificat sau urmărit la plângerea prealabilă) are întotdeauna un obiect material asupra căruia se efectuează acțiunea incriminată. Existența obiectului material este justificată de faptul că în cazul acestor infracțiuni relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra unuia sau multor bunuri determinate. Așadar, obiectul material al infracțiunilor de furt îl constituie unul sau mai multe bunuri mobile care se află în posesia sau detenția unei persoane, destinat/e satisfacerii unei necesități a posesorului sau detentorului.
Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin faptul că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc in altul.
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat, făcând parte din bunurile animate păsările domestice, animalele, precum și orice alte viețuitoare care trăiesc în stare naturală și se găsesc în stăpânirea unei persoane, neanimate fiind celelalte bunuri indiferent de starea lor fizică (lichidă, gazoasă, solidă), inclusiv banii, titlurile de credit și orice alte valori, echivalând bani, fiind considerate bunuri mobile.
Nu poate face obiectul material al furtului bunul mobil care nu aparține nici unei persoane ori cel care a fost abandonat.
Într-o altă accepțiune, infracțiunea de furt are ca obiect material bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acțiunea de sustragere, de luare fără drept, opinie desprinsă din însăși definiția infracțiunii de furt.
Pentru a avea "calitatea" de obiect material al infracțiunii de furt, bunul sustras trebuie să aibă o anumită valoare pentru cel care îl deține și nu o valoare în general. Plecând de la acest aspect, în practica judiciară s-a reținut frecvent că pot constitui obiect material al infracțiunii de furt inclusiv bunurile care au o valoare afectivă, sentimentală. Același regim juridic se aplică și bunurilor care au o valoare specială, cum ar fi colecțiile de timbre, monezi, relicve, etc..
Imobilele, prin natura lor, în mod firesc nu pot face obiectul unui furt. Dimpotrivă, pot constitui obiectul material al furtului părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare. De exemplu, dacă un apartament nu poate fi furat în întregime, dar, în schimb pot fi furate ușile, ferestrele, ornamentele acestuia, etc, iar în situația în care, prin detașare, imobilul se degradează, vom fi în prezența a 2 infracțiuni concurente și anume cea de furt și cea de distrugere.
Mai pot fi considerate bunuri mobile și pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost desprinse de sol, precum și fructele, după ce au fost desprinse de tulpini.
Referitor la corpul uman sau părți ale acestuia, dacă omul este în viață, acestea nu pot constitui obiectul material al furtului; dacă însă acesta folosește diferite proteze detașabile, acestea pot forma obiectul material al infracțiunii de furt. Dacă se sustrage o proteză cu ocazia autopsiei cadavrului, infracțiunea de furt intră în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 319 CP.
Sunt asimilate bunurilor mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase, și care au o valoare economică, cum ar fi, de pildă, energia electrică, termică, hidraulică), cât și înscrisurile, în cazul înscrisurilor nefiind necesar ca acestea să aibă valoare economică fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei persoane și să fie utile acestuia. Din categoria înscrisurilor fac parte toate acele acte scrise care au valoare materială independentă – manuscrise, memorii, jurnale intime, corespondență, etc. – sau actele scrise care servesc la dovedirea unor situații sau raporturi juridice.
În ceea ce privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt atât în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit, cât și în cazul când sustragerea vehiculului s-a făcut doar în scopul folosirii temporare.
În literatura juridică s-a stabilit ca obiectul material al furtului în varianta în care fapta constă în luarea unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept, nu poate fi decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit destinației sale; dacă acesta este lipsit de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul insușirii pe nedrept.
În ce privește obiectul material al furtului calificat, acesta va consta în anumite bunuri expres reglementate cum ar fi produsele petroliere, gazele naturale din conducte, depozite , asupra unui bun din patrimoniul cultural, asupra unui act care servește pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare, etc.
II.1.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII
În practica și literatura de specialitate, referitor la subiecții infracțiunilor, s-a apreciat că aceștia sunt subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.
In cazul infracțiunilor contra patrimoniului, subiect activ nemijlocit poate fi, de regulă, orice presoană deoarece legea nu prevede condiții speciale care trebuiesc îndeplinite de subiectul activ.
Dacă ne referim în general la infracțiunile contra patrimoniului, vom putea observa că de la această regulă există excepții, de exemplu, în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau luare de mită când este necesară calitatea de funcționar public a făptuitorului, a infracțiunii de distrugere din culpă prevăzută de art. 219 alin. ultim, în care se cere ca subiectul activ să fie calificat, respectiv să fie conducătorul unui mijloc de transport în comun ori un membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi, sau, în cazul delapidării, prevăzută la art. 223 Codul penal, când se cere ca subiectul activ să aibă calitatea de funcționar, gestionar sau administrator.
Nu interesează dacă subiectul activ are, în tot sau în parte, un drept de proprietate asupra bunului sustras care se afla în detenția altei persoane și nici dacă acesta este soț, rudă apropiată sau o altă persoană care locuiește împreună cu partea vătămată.
Furtul poate fi săvârșit de una sau mai multe persoane, iar în situația în care este săvârșit de două sau mai multe persoane împreună atunci ne aflăm în situația furtului calificat prevăzut de art. 209, alin. 1, lit. a CP.
În cazul infracțiunilor de furt, participația este posibilă sub forma instigării și a complicității anterioare, în cea de-a doua formă fiind unanim acceptat că autorii furtului au continuat să sustragă bunuri cunoscând că beneficiază de sprijin moral și material al celui care le primește și le valorifică.
Corelativ, subiect pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept privat, inclusiv statul în cazul bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietații publice ori proprietății private a acestuia, regiile autonome ce au primit înspre administrare bunuri aparținând proprietății publice ori societățile comerciale care au primit bunuri aparținând proprietății publice sub forma închirierii sau concesionării.
În cazul anumitor infracțiuni – cum ar fi pirateria sau tâlhăria – se poate distinge o diferențiere și în același timp o multiplicare a subiectului pasiv. Astfel, în aceasta situație va exista un subiect pasiv principal – persoana căreia îi este lezat patrimoniul prin violență – și un subiect pasiv secundar și anume persoana umană care, fără a fi lezată direct în proprietatea sa, suferă violențele fizice ale făptuitorului.
II.1.2.1. Subiectul activ. Participația penală
În cazul furtului, ca și al furtului calificat, calitatea de subiect activ al infracțiunii o poate deține orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea unei condiții speciale.
De regulă, persoana ce săvârșește furtul nu are nici un drept asupra bunului pe care îl sustrage din proprietatea altei persoane. Infracțiunea de furt există și atunci când persoana făptuitorului ar avea în tot sau în parte un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului sustras. Acest aspect reiese clar din prevederile art. 208, alin.3 C.pen, conform căruia subiect activ nu poate fi decât proprietarul ce săvârșește acțiunea de luare a unui bun care în acel moment se găsește in posesia legitimă a unei alte persoane.
În practica judiciară s-a reținut infracțiunea de furt in baza art. 208, alin. 3 C.pen, în cazul inculpatului care a sustras oile proprietatea sa din oborul comunal, fiind aduse acolo întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unități agricole care urma să fie despăgubită.
Dimpotrivă, nu săvârșește această infracțiune acela care ridică depunerile consemnate pe libretul CEC în care figurează ca titular, iar restituirea sumelor nu este condiționată, chiar dacă soția sa ar formula pretenții asupra sumelor astfel încasate.
Deși am arătat că nu se cere respectarea vreunei condiții pentru a fi îndeplinită calitatea de subiect activ al furtului, în cazul în care acesta are calitatea de soț, rudă, minor care fură de la tutore, este cel ce locuiește împreuna cu persoana vătămată ori este găzduită de aceasta, atunci ne aflam în situația art. 210 C.pen, situație în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face doar la plângerea prealabilă a victimei.
Participația penală la infracțiunea de furt simplu este posibilă dar trebuie făcute anumite precizări. De câte ori furtul este săvârșit de două ori mai multe persoane împreună, adică aceste persoane au participat efectiv și concomitent la comiterea faptei, ne vom afla în situația prevăzută la lit.a a art. 209 Cod penal, deci ne vom găsi în situația unui furt calificat. În cazul în care una dintre persoanele participante este un minor, fapta constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută de art.209, alin.1, lit.a Cod penal, însa în același timp se va putea aplica și agravanta prevăzută de art.75, alin.1, lit.c Cod penal (săvârșirea infracțiunii de către un infractor major impreună cu un minor),deoarece împrejurările care formează conținutul celor două agravante sunt diferite.
Așadar, în situația coautorului, furtul nu mai este simplu, el devenind calificat,îndeplinindu-se prevederile de la art. 209, alin.1 lit. a cod penal. Pluralitatea este însă posibilă în forma instigării și complicității neconcomitente.
II.1.2.2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al infracțiunii de furt, ca și cel de furt calificat, poate fi o persoană fizică ori o persoană juridică.
Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv. Pot fi cazuri în care victima furtului (atunci când aceasta este o persoana fizică)prefera să rămână necunoscută mai ales când printre lucrurile sustrase erau și obiecte compromițătoare.
Există pluralitate de subiecți pasivi atunci când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor diferite persoane sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția careia a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți.
Chiar dacă nu se cere o condiție specială pentru subiectul pasiv, la lit. d a art. 209 Cod Penal se prevede că subiectul pasiv este o persoană incapabilă să își exprime voința sau de a se apăra tocmai datorită faptului ca patrimoniul acesteia este mai greu de apărat.
SECȚIUNEA a 2-a – CONȚINUTUL CONSTITUTIV
II.2.1. LATURA OBIECTIVĂ
II.2.1.1. Elementul material
La infracțiunea de furt, latura obiectivă este alcătuită din trei componente: un element material (constând de regulă într-o acțiune), unele cerințe cu privire la elementul material, o urmare imediată (constând în schimbarea situației de fapt a bunului) și un raport de cauzalitate (între elementul material si urmarea imediată).
Din cuprinsul art. 208 alin. 1 Cod penal rezultă că acțiunea persoanei care comite infracțiunea de furt constă în luarea unui bun din posesia sau detenția altuia.
Prin această deposedare se înlătură situația de fapt, ce permitea posesorului ori deținătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de infractor se creează o nouă situație de fapt prin care bunul se află în sfera de stăpânire a acestuia. Așadar luarea este o acțiune de sustragere prin care se schimbă situația premise, adică starea de fapt a bunului sub aspectul poziției sale în sfera de stăpânire în care se afla anterior săvârșirii acțiunii de luare.
Acțiunea de "luare" se realizează în mod logic prin două acte și anume: primul, care presupune scoaterea din sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului și al doilea act care presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. Aceste două acte se succed, în principiu, astfel încât delimitarea dintre ele se face foarte greu. Cu toate acestea, este necesar să se stabilească în fiecare caz concret, dacă a avut loc numai unul sau ambele acte pentru că în funcție de aceasta se face distincția între tentativă și fapta consumată de furt.
Acțiunea de luare poate fi săvârșită în diferite moduri (prin apucare, dosire, detașare, înhățare, deviere, consumare, etc.) și prin orice mijloace (cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor ori animalelor, prin racordări la sursele de energii,etc.)
De asemenea, luarea se poate realize și prin inacțiune (de exemplu cel care predă o masă de bunuri omite să predea câteva bunuri pe care le reține pentru el).
Nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii modul în care s-a săvârșit furtul, dacă acesta s-a comis de față (manifest) sau în ascuns (clandestine), cu ajutorul forțelor proprii sau a unor mijloace mecanice ori folosindu-se de un animal dresat. Ceea ce interesează în mod deosebit este ca furtul să nu fi fost săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării, deoarece într-o asemenea situație, fapta constituie tâlhărie, precum și excepția acelor mijloace care, potrivit art. 209 Cod penal, conferă caracter calificat furtului și pe care le vom analiza mai târziu.
II.2.1.2. Cerințe esențiale
Potrivit acelorași dispoziții (art.208 alin.1 Cod penal) acțiunea de luare trebuie să se exercite asupra unui bun mobil, care se află in posesia sau detenția unei alte persoane și acțiunea de luare să se facă fără consimțământul posesorului sau detentorului.
Deci, pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt trebuie să se îndeplinească trei cerințe esențiale și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acesta să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane, iar luarea să se fi făcut fără consimțământul celui deposedat.
În legătură cu prima cerință problema noțiunii de bun mobil a fost analizată la obiectul material al infracțiunii de furt.
Cea de-a doua cerință – bunul să se afle în posesia sau detenția unei alte personae. Din punctul de vedere al legii penale, care ocrotește prin încriminarea furtului situația de fapt a bunurilor mobile, termenii de detenție și posesie au înțelesul de simplă stăpânire de fapt. Nu interesează dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunului era ori nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține. Cerința de care ne ocupăm este realizată dacă cel deposedat se află în stăpânirea de fapt a bunului.
Bunul trebuie să fie în posesia sau detenția altuia. Această cerință este îndeplinită și când bunul s-ar găsi ocazional și temporar în mâinile făptuitorului, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferea nici posesia și nici detenția acelui bun. Din acest motiv în practica judiciară s-a decis că acela care își însușește un bun încredințat de o victimă pe peronul gării, pentru pază, săvârșește infracțiunea de furt.
Tot așa s-a hotărât că fapta unui muncitor, care găsind pe o masă, în hala întreprinderii,câteva obiecte de îmbracăminte, uitate acolo de alt muncitor, le ia și le duce la domiciliul său, constituie infracțiunea de furt.
Există furt și atunci când, știind că persoana vătămată a pierdut un bun și că îl caută,cunoscând și locul unde se găsește bunul,făptuitorul se duce la locul respectiv de unde îl ia și și-l însușește.
În toate aceste exemple, apare evident că împrejurările în care bunul a ajuns în mâinile uneia dintre persoanele la care ne-am referit nu pot duce la concluzia că a operat un transfer al posesiei sau detenției. Astfel, bunul însușit de cel care l-a primit în aceste condiții a fost sustras din posesia sau detenția unei alte persoane și cerința prevăzută în dispozițiile art.208 alin.1 Cod penal este astfel îndeplinită.
Din cuprinsul aceluiași text mai rezultă că pentru realizarea laturii obiective a acestei infracțiuni este necesar ca bunurile să fi fost luate fără consimțământul posesorului sau deținătorului, cerință care nu poate fi privită decât ca o subliniere inutilă, în condițiile în care este elementar că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a fost luat pe baza unei învoiri și rezultă că nu a fost sustras.
În momentul în care deposedarea s-a făcut cu încuviințarea posesorului sau deținătorului – care poate fi expresă sau tacită – fapta nu mai constituie infracțiunea de furt. Consimțământul pentru a legitima luarea bunului este necesar să intervină înainte sau în timpul comiterii faptei și trebuie să emane de la o persoană capabilă, în sens contrar, fapta va constitui infracțiunea de furt. De asemenea, este necesar ca acest consimțământ să nu fie obținut prin nici un fel de amenințare ori violență.
Consimțământul dat ulterior săvârșirii faptei nu va avea nici o eficiență, deoarece, în acel moment, infracțiunea este consumată.
Aceste trei cerințe reprezintă condiții esențiale în conținutul infracțiunii și trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
II.2.1.3. Urmarea imediată. Raport de cauzalitate
Latura obiectivă este realizată integral, și deci infracțiunea de furt consumată, în clipa în care făptuitorul și-a încheiat acțiunea având ca rezultat trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului ori deținătorului în detenția făptuitorului.
Urmarea imediată se consideră produsă din acel moment când persoana păgubită nu mai știe nimic despre locul unde s-ar afla bunul sustras și nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.
Urmarea imediată se consideră deci realizată și atunci când bunul luat fără drept a fost ascuns de făptuitor chiar în locul de unde l-a sustras făcând însă imposibilă utilizarea acestuia de către posesor sau detentor.
Dacă pentru scoaterea bunului ascuns, făptuitorul trebuie să înfrunte un control, furtul nu va fi considerat consumat decât după ce făptuitorul va fi trecut peste control fără a fi prins, altfel, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de furt. În cazul furturilor din magazine opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului și ascunderea sau consumarea lui în magazin deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum i-ar aparține.
Este realizată urmarea imediată și atunci când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după săvârșirea sustragerii, fie de către victima, ori de către alte persoane sau atunci când, din orice motive, făptuitorul abandonează bunul luat.
Pe plan civil, urmarea imediată constituie o atingere păgubitoare adusă persoanei deposedate care, fără a-și pierde drepturile sale, un act ilicit neputându-le desființa, suferă o pagubă prin lipsirea de bun și de folosința acestuia. Nu trebuie să se confunde însă urmarea imediată care constă în schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea înainte, cu paguba produsă prin această urmare. De aceea chiar dacă se realizează o restituire ori o despăgubire "post factum" nu este înlăturată existența urmării imediate.
Trecând la raportul de cauzalitate, tot din prevederea legală rezultă că pentru a fi realizată latura obiectivă a infracțiunii de furt este necesar ca între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și rezultat să existe o legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului (efectul) să fie urmare directă a activității de luare, de sustragere (cauza) desfășurată de către aceasta din urmă.
Urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, un rezultat fizic, o consecință materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare de asemenea ca firească, iar dovedirea ei rezultă așadar din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate.
II.2.2. LATURA SUBIECTIVĂ
În cazul infracțiunilor de furt forma de vinovăție este intenția, aproape întotdeauna intenția directă pentru că făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale. Excepțional, poate exista alături de intenția directă și o intenție indirectă atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezență făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se găseau și unele acte de stare civilă sau legitimare a părții vătămate).
În vederea realizării laturii subiective a infracțiunii de furt trebuie întrunită și cerința ca intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun din posesia ori detenția unei persoane, fără voia sa, să aibă ca scop însușirea pe nedrept a acelui bun.
Așadar intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun este insuficientă pentru săvârșirea furtului, ea trebuind coroborată cu scopul ilicit urmărit prin luarea bunului, și anume intenția de a-și însuși acel bun pe nedrept. Așadar, în cazul în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune. În practica judiciară s-a decis că în acest sens, nu există intenția de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămata să-i restituie un bun reținut pe nedrept ori dacă a luat mai multe obiecte de la persoana surprinsă cu soția sa pentru a le folosi ca probe în procesul de divorț sau atunci când unul dintre soți a luat din posesia celuilalt, fără consimțământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar, în procesul de divorț.
Totodată, în cazurile în care, din situația de fapt apare evident că bunul nu a fost luat în scopul însușirii (de exemplu, lucrul a fost ascuns pentru a face o glumă sau un colocatar ia din bucătăria comună un vas pentru a-l folosi o perioadă scurtă de timp urmând ca după aceea să-l pună la loc), fapta nu constituie infracțiunea de furt.
Situațiile care au precedat nu trebuiesc confundate cu cazurile în care bunurile au fost luate definitiv de făptuitor pentru a compensa o datorie pe care victima o avea față de el. În asemenea ipoteză fapta constituie infracțiune de furt, deoarece făptuitorul și-a însușit pe nedrept un bun care nu îi aparține, faptul că victima ,la rândul ei, avea unele obligații față de inculpat neavând nici o relevanță.
Dispozițiile art. 208 alin. 3 Cod penal precizează că și atunci când bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, însușirea acelui bun constituie furt, dacă el se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane (de exemplu, luarea bunului de către proprietarul care l-a dat gaj sau l-a închiriat, ori luarea de către proprietar a bunului sechestrat și aflat în custodia creditorului sau a altei persoane). Însușirea nu privește așadar dreptul de proprietate, ci dreptul de a poseda.
Când bunul luat este un vehicul, latura subiectivă a infracțiunii de furt este realizată chiar și atunci când intenția de săvârșire a acțiunii de luare are numai scopul folosirii, dar nu și însușirea vehiculului (art. 208 alin. 4). Deci, pentru existența furtului este suficient să se facă dovada că făptuitorul a avut ca scop folosirea pe nedrept a vehiculului. Această situație reprezintă o excepție, și în același timp singura, de la regula generală conform căreia furtul este săvârșit în scopul însușirii pe nedrept al unui bun aflat în legitimă posesie sau detenție a unei persoane, de către o altă persoană.
În acest caz fapta constă, propriu-zis, într-un furt al uzului, într-un furt săvârșit în scopul de a face uz de vehiculul sustras,așadar infracțiunea există chiar dacă scopul nu a fost realizat.
De regulă, însă, dovada că s-a urmărit acest scop rezultă aproape intotdeauna din abandonarea vehiculului de către făptuitor de bună voie, nesilit, după folosirea lui. Dacă luarea vehiculului nu s-a făcut în scopul însușirii sau folosirii pe nedrept, ci într-un alt scop (de exemplu, pentru a-l distruge) fapta va realiza conținutul unei alte infracțiuni (în cazul de față, infracțiunea de distrugere).
Pentru a se stabili scopul de a folosi, nu prezintă importanță pentru cât timp își propusese făptuitorul să folosească vehiculul. Legea nu face distincție între vehiculele cu tracțiune mecanică și vehiculele cu tracțiune animală. O astfel de reglementare își are explicația în ușurința cu care se comit astfel de fapte, lucru dovedit prin însăși frecvența acestor furturi. În acest caz, scopul se realizează în raport cu folosința bunului și nu cu însușirea acestuia.
Așadar, latura subiectivă poate fi împărțită într-un element subiectiv (ce constă din voința și intenția de a săvârși acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, adică de a realiza latura materială a infracțiunii) și dintr-o cerință special cu privire la scopul urmărit de făptuitor (scop de însușire în general și scop de folosință în cazul furtului de vehicule).
SECȚIUNEA a 3-a – ANALIZA CIRCUMSTANȚELOR
Potrivit art. 209 Cod penal furtul este calificat,când a fost săvârșit, în una sau mai multe dintre următoarele împrejurări:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;
c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra;
e) într-un loc public;
f) într-un mijloc de transport în comun;
g) în timpul nopții;
h) în timpul unei calamități;
i) prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,
situații prevăzute în alin. 1 și când faptele se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Alte situații de calificare a furtului sunt prevăzute în alin. 2 și 3 și anume:
2a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
2b) un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare;
3a) țiței, gazolină, condensate,etan lichid,motorină,benzină,alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte,cistern,depozite,ori vagoane cisternă;
3b) componente ale sitemelor de irigații;
3c) componente ale rețelelor electrice;
3d) un dispozitiv sau un sistem de semnalizare, alarmare sau alertare în caz de incendiu ori alte situații de urgență publică;
3e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale rutieră, ferată, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
3f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval sau aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
3g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;
3h) cabluri, echipamente, linii și instalații de telecomunicații, precum și componente de telecomunicații,
situații când faptele se pedepsesc cu închisoare de la 4 la 18 ani.
Furtul care a produs consecințe deosebit de grave este prevăzut în alin. 4 și se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
În afara acestor situații prevăzute de art. 209 CP, considerăm că și infracțiunea prevăzută de art. 210 este un furt calificat, calificare data de o anumită calitate cerută făptuitorului și anume aceea de soț, rudă apropiată, minor în paguba tutorelui său ori altă persoană care locuiește sau e găzduită de persoana vătămată, în acest caz furtul fiind urmărit numai la plângerea persoanei vătămate și în cazul în care răspunderea penală este înlăturată prin împăcarea părților.
Pe lângă cele expuse cu privire la latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii de furt simplu, valabile și pentru infracțiunea de furt calificat, pentru cercetarea completă a acestei infracțiuni fiind necesar să fie examinat și elementul circumstanțial în diferitele sale modalități prevăzute în cele 4 aliniate ale art. 209 Cod penal.
Acest element are această denumire deoarece nu reprezintă un element esențial al furtului ci pentru că provine din convertirea de către legiuitor a unor circumstanțe care pot însoți săvârșirea furtului, în element constitutiv al infracțiunii de furt calificat. Prin urmare, anumite elemente care ar fi putut constitui doar niște agravante la furtul simplu au devenit, după voința legiuitorului, element în conținutul infracțiunii, element ce păstrează prin natura sa caracterul de circumstanță.
Deci, furtul devine calificat când este săvârșit asupra anumitor bunuri (produsele petroliere, bunuri din patrimoniul cultural, acte care servesc pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare), în anumite condiții de timp (în timpul nopții, în timpul unei calamități) sau de loc (loc public, mijloc de transport în comun), circumstanțe care ridică gradul de pericol social al faptei săvârșite.
Art. 209 CP, așa cum am arătat mai sus, enumeră circumstanțele de calificare, fiecare dintre acestea putând constitui modalități alternative de realizare a furtului calificat. Dacă fapta se săvârșește în prezența mai multor circumstanțe agravante, nu există concurs de infracțiuni, ci o singură infracțiune cu mai multe agravante.
II.3.1. SĂVÂRȘIREA FURTULUI DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNA – art. 209, alin. 1, lit. a CP
Această împrejurare este considerată ca o agravantă, întrucât imprimă faptei o periculozitate socială sporită, determinată de însăși pluralitatea făptuitorilor, care dă acestora o mai mare forță de acțiune, siguranță și îndrăzneală, în acest caz posibilitățile de săvârșire și ascundere a infracțiunii fiind multiple.
Periculozitatea socială sporită este dată și de faptul că în acest caz conlucrarea mai multor persoane poate anihila posibilitățile de apărare ale posesorului împotriva acestei activități infracționale îndreptate în contra bunurilor sale.
Prin furt săvârșit „de două sau mai multe persoane împreună” se poate înțelege, în sens larg, furtul săvârșit de către doi sau mai mulți participanți, respectiv autori, instigatori și complici, din care cel puțin unul este autor.
Pentru a exista elementul circumstanțial la care ne referim este necesar ca aceste persoane să fi săvârșit fapta împreună. Acest lucru presupune ca ele să fi acționat efectiv și concomitent în momentul săvârșirii infracțiunii deoarece numai într-o astfel de situație pericolul social al faptei este mai grav. Astfel, există furt săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, iar prevederea de la art. 209 lit. a. Cod penal este aplicabilă chiar dacă, după comiterea faptei, fiecare dintre participanți a transportat singur o parte din bunurile furate.
Spre deosebire de codul penal anterior (art. 525, lit. c) care nu cuprindea sintagma “împreună” și a generat numeroase interpretări, agravanta din art. 209, alin. 1, lit. a din Codul penal în vigoare presupune doar o activitate concomitentă a participanților și existența unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este însă necesar ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activității delictuoase a tuturor participanților și nici ca bunurile sustrase să fie adunate împreună și apoi împărțite între făptuitori. Infracțiunea de furt se consideră că a fost săvârșită în condițiile acestui text analizat, numai în situația în care acțiunea infracțională a coinculpaților este simultană,chiar dacă unul are calitatea de autor, iar celălalt de complice.
Doctrina penală și practica judiciară au înbrățișat constant opinia că agravanta subzistă,chiar dacă unii dintre făptuitori nu răspund penal, existând, în raport cu ei, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (iresponsabilitate, eroare de fapt, minoritate),pentru că împrejurarea agravantă are un caracter obiectiv, iar ceea ce interesează pentru aplicarea agravantei este aspectul obiectiv al conlucrării la săvârșirea faptei și nu poziția participanților. De exemplu, furtul săvârșit de un adult împreună cu un minor constituie un furt calificat, săvârșit de două persoane împreună, chiar dacă minorul nu a fost trimis în judecată fiind lipsit de discernământ, în asemenea situație, față de infractorul major, operează și dispozițiile cu caracter agravant ale art. 75 lit. c Cod penal, respectiv săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor, agravanta generală se aplică și în cazul în care minorul răspunde penal.
Aplicarea prevederilor de la art. 209 lit. a Cod penal exclude agravantele legale prevăzute la art. 75 Cod penal, mai puțin cea prevăzută în litera “c”, pentru a nu ajunge la o dublă agravare, dându-se de două ori relevanță aceleiași împrejurări care ar conduce la o sporirea artificială a sancțiunii penale.
Dacă persoanele ce au săvârșit împreună furtul, se asociaseră pentru comiterea de infracțiuni și astfel s-au făcut vinovate și de săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 323 alin. 1 Cod penal, li se aplică, conform alin. 2 din același articol, regulile privind concursul de infracțiuni.
Agravanta se resfrânge, potrivit art. 28, alin. 2 CP și asupra participanților care au cunoscut-o, respectiv asupra instigatorului sau complicelui anterior și care vor răspunde pentru instigare sau complicitate la furt calificat.
II.3.2. SĂVÂRȘIREA FURTULUI DE CĂTRE O PERSOANĂ AVÂND ASUPRA SA O ARMĂ SAU O SUBSTANȚĂ NARCOTICĂ – art. 209, alin. 1, lit. b CP
Împrejurarea descrisă la litera b este și ea de natură să sporească pericolul social al faptei întrucât făptuitorul înarmat ori având asupra sa o substanță narcotică se simte mai în siguranță și își desfășoară activitatea infracțională cu mai multă îndrăzneală, fiind convins că în acest mod poate imobiliza sau intimida victima sau orice altă persoană care ar interveni, asigurându-și în acest mod finalizarea activității sale și înlăturarea riscului de a fi prins.
Pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să dețină asupra sa arma sau substanța narcotică, neinteresând dacă acestea au avut influență asupra victimei, dacă au sporit îndrăzneala făptuitorului, dacă acestea erau vizibile sau scopul în care făptuitorul deținea arma sau substanța narcotică. Este esențial ca făptuitorul să fi cunoscut faptul că deține asupra sa o armă sau o substanță narcotică, pe care le poate folosi la nevoie.
Furtul săvârșit în condițiile art. 209, alin. 1, lit. b CP exclude folosirea armei sau substanței narcotice. În cazul în care infractorul folosește arma sau substanța narcotică el intră sub incidența prevederilor art. 211 Cod penal, săvârșind astfel infracțiunea de tâlhărie și nu pe cea de furt calificat.
Noțiunea de „armă” are înțelesul arătat de art. 151 alin. 1 Cod penal, și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale, neputând fi incluse în sfera noțiunii de armă folosită de art. 209 lit. b Cod penal obiectele pe care dispozițiile art. 151 alin. 2 Cod penal le asimilează cu armele, pentru că, potrivit acestui text, aceste obiecte sunt considerate ca arme doar în măsura în care au folosit la comiterea unei infracțiuni, caz în care am fi în prezența infracțiunii de tâlhărie și nu a celei de furt calificat.
Dacă făptuitorul avea asupra sa o armă, dar nu poseda permis legal de a o purta, infracțiunea de furt calificat va fi în concurs real cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută și sancționată de art. 279 Cod penal.
„Substanța narcotică” reprezintă orice substanță care are însușirea de a produce imediat persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolență, de pierdere a cunoștinței, o diminuare a sensibilității și reflexelor pe care le are în mod obișnuit (cloroform, morfină, eter, etc.), precum și orice alte substanțe susceptibile să anihileze rezistența persoanei (gaze paralizante, gaze lacrimogene, etc.). La fel, dacă făptuitorul le folosește, ne vom afla în fața unei infracțiuni de tâlhărie.
Această modalitate agravantă a furtului este mai greu de dovedit, fiind posibilă doar în cazul când făptuitorul a fost surprins în flagrant, fiindcă altfel, folosirea efectivă a armei sau substanței narcotice duce la comiterea infracțiunii de tâlhărie.
II.3.3. FURTUL SĂVÂRȘIT DE CĂTRE O PERSOANĂ MASCATĂ, DEGHIZATĂ SAU TRAVESTITĂ – art. 209, alin. 1, lit. c CP
În acest caz, împrejurarea care conferă furtului un caracter calificat este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul care acționează astfel încât să înfricoșeze și să intimideze victima, amplificându-se în același timp curajul cu care acționează autorul știind că va fi mai greu recunoscut și identificat.
Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, persoana deghizată este acea persoană care se îmbracă sau își aranjează înfățișarea, iar persoana travestită este acea persoană care își organizează vestimentația și înfățișarea pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real, toate aceste manevre fiind efectuate în scopul clar de a nu putea fi recunoscut,așadar reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscut de cei în prezența cărora s-ar afla la un moment dat.
În astfel de situații se află, de exemplu, inculpatul care, după ce și-a tras pe cap o cagulă dintr-un fes, a pătruns în apartamentul vecinilor, uitat deschis de aceștia, de unde a sustras bijuterii sau bani sau fapta celui care, după ce și-a ascuns fața în spatele unei batiste și a unei perechi de ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni de unde a sustras o cantitate însemnată de produse – inculpat mascat, sau inculpatul care își pune mustață, perucă, își vopsește fața ori se îmbracă astfel încât să-și ascundă identitatea (deghizat în muncitor al "E-ON", angajat cablu TV,ospătar, etc.) – inculpat deghizat, sau, în ultima ipoteză, inculpat bărbat care își pune pe cap o basma, își aplică machiaj, îmbracă o rochie ori o fustă lăsând impresia că ar fi de sex feminin, inducând astfel în eroare eventualele persoane care l-ar vedea sau agenții care se vor ocupa de cerecetarea faptei.
Recurgând la asemenea procedee,pericolul social al faptei sale este mult mai mare, dovedind faptul că inculpatul s-a gândit asupra modului de realizare a activității infracționale, și-a luat măsuri pentru a nu fi identificat și descoperit, aceste procedee putând fi considerate și intimidante în raport cu victima.
II.3.4. FURTUL COMIS ASUPRA UNEI PERSOANE INCAPABILE DE A-ȘI EXPRIMA VOINȚA SAU DE A – art. 209, alin. 1, lit. d CP
În acest caz calificarea este datorată situației subiectului pasiv,acesta fiind o persoană incapabilă de a-și exprima voința sau de a se apăra.
O persoană se află în incapacitate de a-și exprima voința atunci când este într-o stare psiho-fizică ce o împiedică să realizeze ce se petrece în jurul său și să manifeste voință, stare dublată de incapacitatea fizică de a opune rezistență făptuitorului (starea de ebrietate, leșin,somn hipnotic, somn adânc, etc., așadar o neputință fizică de a opune rezistență făptuitorului care sustrage bunul mobil.
Agravanta există, de exemplu,atunci când făptuitorul a sustras o sumă de bani din buzunarul unei persoane aflate în stare de ebrietate completă sau când, aflându-se într-un mijloc de transport în comun, și-a însușit geamantanul unui călător care dormea.
Agravanta are în vedere atât bunurile aflate asupra persoanei vătămate, cît și bunurile aflate în supravegherea sau sub controlul imediat al persoanei vătămate (cazul unui musafir care, fiind invitat în casa unei persoane, a sustras banii pe care gazda i-a scos din buzunarul său și i-a pus pe o masă,aceasta părăsind pentru puțin timp încăperea).
Incapacitatea persoanei de a se apăra se mai poate datora și unei stări de boală sau vârstei înaintate ori prea fragede. Pentru existența agravantei, incapacitatea victimei de a se apăra ori incapacitatea persoanei de a-și exprima voința nu trebuie să apară ca urmare a unor acțiuni ale făptuitorului sau complicilor, caz în care ne-am afla în prezența infracțiunii de tâlhărie.
În plus, pentru a da calificare furtului, această împrejurare trebuie să fie cunoscută și exploatată de făptuitor, să-l determine să acționeze cu curaj și hotărâre, știind că apărarea victimei e minimă și ar putea să se îndepărteze de locul faptei fără riscuri, fiind astfel dificilă identificarea și descoperirea sa.
II.3.5. SĂVÂRȘIREA FURTULUI ÎNTR-UN LOC PUBLIC – art. 209, alin. 1, lit. e, CP
Agravanta s-a impus datorită faptului că într-un loc public (străzi, piețe, parcuri, stații, restaurante, săli de spectacol, etc), fiind de față mai multe persoane, făptuitorul își poate desfășura activitatea infracțională cu șanse sporite de finalizare, aglomerarea de persoane diminuând în general atenția victimelor asupra bunurilor pe care le dețin, iar făptuitorul își pierde mai lesne urma în aglomerație.
În sens penal și în accepțiunea agravantei despre care discutăm, se consideră loc public cel descris în articolul 152 Cod penal, potrivit căruia este orice loc care prin destinația sau natura lui este în permanență accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană în acel loc.
În cazurile în care locurile publice afișează un program de functionare, pentru a fi luată în considerare agravanta, fapta trebuie să fie comisă în timpul cât publicul avea acces în acel loc public.
În practică s-a reținut ca furt într-un loc public, fapta de sustragere a bordurilor de ciment aflate pe o stradă în curs de reabilitare ori fapta inculpatului care, în timp ce se afla împreună cu partea vătămată într-un bar, consumând băuturi alcoolice, a sustras din buzunarul hainei acesteia portofelul cu o sumă importanta de bani.
Furtul săvârșit din biroul unei unități, accesibil doar angajaților sau furtul comis după orele de program, sau în alte situații similare nu se încadrează în această agravantă.
II.3.6. FURTUL SĂVÂRȘIT ÎNTR-UN MIJLOC DE TRANSPORT ÎN COMUN – art. 209, alin. 1, lit. f CP
Incriminarea acestei forme calificate de furt își are rațiunea în condițiile călătoriei în mijloacele de transport în comun, în aglomerația existentă, în fluxul permanent a celor care călătoresc, în starea de oboseală a majorității călătorilor, în condițiile de transport a bagajelor și imposibilitatea călătorilor de a le putea supraveghea în mod constant, etc., împrejurări de care pot profita infractorii pentru realizarea infracțiunii.
Sunt astfel de mijloace de transport în comun cele special destinate sau care au posibilitatea real de a transporta mai multe persoane, cum ar fi autobuze, tramvaie,troleibuze, trenuri, avioane,vapoare, etc.
Agravanta există chiar atunci când făptuitorul sustrage un bun aparținând unei persoane aflate în autobuz chiar dacă în autobuz nu se aflau decât șoferul și persoana vătămată, neinteresând dacă autobuzul era în mers sau staționare. Nu interesează nici dacă făptuitorul este un pasager ori o persoană care a urcat sau coborât în timpul staționării, sau cineva din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.
Este esențial însă ca furtul să se fi săvârșit într-un mijloc de transport în comun care în momentul săvârșirii faptei era folosit în acest scop, agravanta nefiind aplicabilă când mijlocul de transport în comun se afla, de exemplu, în garajul sau depoul operatorului de transport pentru reparații sau întreținere.
Cât privesc mijloacele de transport de tip Taxi, acestea nu intră sub incidența de reglementare a art. 209, alin. 1, lit. f CP întrucât acestea transportă un număr redus de persoane, între care de regulă există relații de încredere, neputând oferi condiții prielnice sustragerilor.
II.3.7. SĂVÂRȘIREA FURTULUI ÎN TIMPUL NOPȚII – art. 209, alin. 1, lit. g CP
Noaptea este intervalul de timp în care, la adăpostul întunericului, se săvârșesc cele mai multe infracțiuni, furtul fiind o infracțiune fruntașă. Împrejurarea este considerată agravantă, deoarece furtul săvârșit în timpul nopții prezintă un pericol social mult mai mare decât furtul săvârșit în timpul zilei.
Făptuitorul se poate apropia mai ușor de țintele pe care vrea să și le însușească, fără să fie văzut, supravegherea este minimă, infractorul poate transporta nestingherit bunurile furate pentru a le ascunde și a se sustrage urmăririi, toți acești factori având calitatea de a întări rezoluția infracțională a făptuitorului și a-i conferi îndrăzneală în demersul său antisocial.
La determinarea timpului nopții în sensul avut în vedere de art. 209, alin. 1, lit. g Cod penal textul are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii până când lumina va lua locul întunericului.
Deși s-au conturat mai multe opinii cu privire la determinarea noțiunii de timpul nopții, discuțiile și controversele având ca obiect acea perioadă care este intermediară între zi și noapte (amurg și zori), totuși, în determinarea acestor momente ce delimitează noaptea de zi trebuie să se țină seama de situația concretă existentă în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică și ora când a fost săvârșită fapta , poziția topografică a localității în care a fost comisă infracțiunea, de condițiile atmosferice locale existente la acea dată și care ajută la stabilirea justă a faptului că infracțiunea s-a săvârșit noaptea sau ziua.
Fostul Tribunal Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 3/1970 a statuat că instanțele trebuie să se preocupe de stabilirea timpului când s-a comis furtul, în sensul dacă acesta a fost săvârșit de la lăsarea întunericului și până la dispariția acestuia, ținând seama de împrejurările concrete de loc, anotimp, etc., și odată constatat că infractorul a furat “în timpul nopții” calificarea infracțiunii potrivit art.209 lit. g Cod penal este obligatorie.
În practică, unele instanțe au decis că agravanta nu se aplică dacă făptuitorul avea acces, datorită calității personale în locul unde se afla bunul sau nu a profitat de întunericul nopții ori dacă inculpatul, când a comis furtul lucra în tură de noapte, aceste soluții fiind discutabile.
Tot Tribunalul Suprem, prin aceeași decizie de îndrumare nr. 3/1970 a mai stabilit că infracțiunea de furt este calificată conform art. 209, alin. 1, lit. g Cod penal ori de câte ori se stabilește că fapta a fost comisă în timpul nopții, iar acest caracter calificat derivă, prin voința legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că infractorul a furat noaptea. Prin urmare, instanțele nu pot modifica aceste dispoziții exprese ale legii însă aplicarea lor este condiționată și de dovedirea împrejurărilor concrete.
Agravanta operează obiectiv indiferent dacă făptuitorul a profitat sau nu de timpul nopții și nu prezintă importanță dacă infractorul a săvârșit o parte sau întreaga activitate infracțională în timpul nopții.
Agravanta nu operează în cazul furtului comis între rude apropiate, de minor față de tutore ,sau de cel care locuiește cu persoana vătămată ori este găzduită de acesta, doar în cazul în care aceste persoane nu locuiesc împreună.
II.3.8. FURTUL SĂVÂRȘIT ÎN TIMPUL UNEI CALAMITĂȚI – art. 209, alin. 1, lit. h CP
Art. 209, alin. 1, lit. h Cod penal este incident atunci când furtul este săvârșit în timpul cât durează situația creată de un cutremur puternic, de o inundație ce are urmări foarte grave, de alunecarea unei suprafețe întinse de teren pe care se află locuințe sau din preajma acestora, de o epidemie gravă, un accident aerian, naval, feroviar ori rutier având consecințe deosebite, precum și în alte situații, pe care legea penală le cuprinde sub denumirea de calamități.
În timpul unor astfel de evenimente se urmărește cu precădere salvarea unor valori, iar măsurile de pază a bunurilor lipsesc ori sunt mult reduse. Faptele comise în astfel de condiții evidențiază o conștiință scăzută a infractorului care determină sancționarea mai aspră a acestuia.
Calamitatea reprezintă o situație determinată de un eveniment neașteptat, cu urmări foarte grave pentru un grup de persoane sau pentru colectivitate.
Referindu-ne la timpul calamității, acesta reprezintă perioada de timp în care autoritatea competentă a declarat oficial începerea calamității,în general după declanșare, însă, dacă furtul s-a comis înainte de o asemenea declarație, dar după ce s-a declanșat starea de calamitate și dacă făptuitorul a profitat de prezenta acesteia, infracțiunea va fi încadrată ca furt calificat conform art.209, lit. h, Cod penal.
Dacă însă, în timpul calamităților, anumite bunuri salvate se găsesc în depozit necesar la diferite persoane, iar acestea își însușesc bunurile aflate în depozitul lor, ele nu comit infracțiunea de furt calificat ci pe cea de abuz de încredere.
Agravanta există însă atunci când făptuitorul, observând ce pagube a produs o alunecare de teren, a pătruns în casele oamenilor, profitând de spaima acestora și a sustras mai multe sume de bani ori atunci când, având în vedere panica ce s-a creat după începerea unei inundații, a așteptat trecerea viiturii după care a pătruns în mai multe curți și a furat bunuri din locuințele rămase descuiate.
II.3.9. FURTUL COMIS PRIN EFRACȚIE, ESCALADARE SAU PRIN FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI ADEVĂRATE ORI A UNEI CHEI MINCINOASE – art. 209, alin. 1, lit. i CP
Agravanta se referă la mai multe moduri sau mijloace alternative care, folosite fiind de făptuitor pentru săvârșirea furtului, imprimă faptei o periculozitate socială sporită, care justifică aplicarea agravantei pe care legea o dă acestei circumstanțe.
Agravanta există când s-au folosit efectiv în comiterea furtului ori în încercarea săvârșirii acestuia mijloacele prin care se putea realiza intrarea prin efracție sau escaladare sau cheia adevărată sau mincinoasă. De exemplu, nu este suficient să se fi găsit asupra făptuitorului o funie care putea fi folosită pentru escaladare, sau o cheie potrivită pe care infractorul ar fi putut s-o folosească, dar n-a făcut-o pentru că locatarul a uitat ușa apartamentului descuiată, ci este obligatoriu ca acestea să fi fost efectiv utilizate în activitatea infracțională.
În cazul tentativei la furt, pentru ca fapta să fie calificată ca tentativă la furt calificat în frma prevăzută de lit. i, este necesar a se proba faptul că funia sau cheia potrivită menționată în exemplul anterior au fost efectiv folosite până în momentul întreruperii executării activtății infracționale.
Efracția reprezintă înlăturarea violentă a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpun între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras (ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere ce sunt de natură să asigure securitatea obiectelor pe care infractorul urmărește să le sustragă).
Înlăturarea prin violență a dispozitivului de siguranță care protejează bunul respectiv este o condiție sine qua non a existenței efracției.
Nu este calificat furtul în cazul inculpatului care a băgat mâna prin geamul deschis al unei mașini ce se afla în staționare pe stradă, a deschis portiera și a intrat în acel autoturism de unde a sustras mai multe obiecte sau cazul inculpatului care a comis furtul după ce un alt inculpat spărsese lacătul mai înainte și își însușise anumite bunuri.
Escaladarea reprezintă trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor care îl separă pe acesta de bunul mobil a cărui sustragere o urmărește, cum ar fi trecerea peste un gard sau zid, cățărarea pe zidul unui bloc pentru a pătrunde în apartament prin fereastră sau balcon, etc.
Cheia adevărată este cheia pe care cel îndreptățit o folosește în mod obișnuit. Prin folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuințat fără a avea dreptul chiar cheia pe care o folosea în mod obișnuit la deschidere cel îndreptățit la aceasta și care a ajuns în mâna făptuitorului printr-o împrejurare care nu îi conferă dreptul de a o folosi (furată, găsită, încredințată spre păstrare, etc.), dar care a fost folosită de acesta pentru săvârșirea furtului.
Cheia mincinoasă, în schimb, este o cheie falsă, contrafăcută, sau oricare alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără ca acesta să fie distrus ori degradat.
Agravanta există doar când cheia adevărată sau cea mincinoasă au fost folosite efectiv la săvârșirea furtului, însă, dacă acestea au fost folosite după consumarea furtului agravanta nu este aplicabilă.
II.3.10. FURTUL UNUI BUN CARE FACE PARTE DIN PATRIMONIUL CULTURAL – art. 209, alin. 2, lit. a CP
În acest caz, circumstanța care atribuie furtului caracter calificat se referă la obiectul material al infracțiunii care trebuie să fie un bun aparțiând patrimoniului cultural, bun care, în majoritatea cazurilor, prezintă o valoare deosebită și care, în mod firesc, trebuie să atragă o sancțiune mai aspră pentru făptuitor.
Patrimoniul cultural național mobil, în accepțiunea legii 182/2000 este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, știintifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală.
Datorită însemnătății sale ca dovadă a istoriei noasre, patrimoniul cultural este o valoare socială care trebuia să primească ocrotirea legii penale.
Ca și exemple din practică, avem cazul unui cetățean român, care a sustras dintr-o biserică mai multe icoane din sec. XIV și a incercat să părăsească țara pentru a le valorifica în străinătate ori cazul făptuitorului care sustrage din casa unui colecționar de tablouri, mai multe pânze cu o valoare culturală deosebita.
Chiar dacă în Codul penal român este incriminată, într-o formă agravantă, distrugerea unor bunuri cu o valoare deosebită din punct de vedere artistic, științific, istoric sau o altă valoare socială, se impunea o incriminare pe măsură și în cazul furtului unor astfel de bunuri.
II.3.11. FURTUL UNUI ACT CARE SERVEȘTE PENTRU DOVEDIREA STĂRII CIVILE, PENTRU LEGIMITARE SAU IDENTIFICARE – art. 209, alin. 2, lit. b CP
Agravanta este justificată de faptul că, odată sustrase de infractori, actele de stare civilă dau posibilitatea infractorilor ca, prin falsuri bine realizate, să-și însușească o stare civilă ce nu le aparține și să se asigure contra unui risc de identificare la adăpostul unor acte de legitimare sau identificare false, gradul de pericol social fiind sporit și de faptul că scopul pentru care sunt eliberate și încredințate celor în drept aceste acte, este acela de a servi la identificarea persoanelor, iar sustragerea unor astfel de acte și folosirea lor frauduloasă duce la derutarea organelor de stat și a cetățenilor.
Actul de stare civilă este actul care stabilește poziția juridică a persoanei fizice în raport cu familia, care consemnează acte sau fapte juridice precum nașterea, căsătoria, decesul sau filiația.
Din categoria actelor pentru legitimare sau identificare amintim buletinul ori cartea de identitate, pașaportul, precum și actul prin care este stabilită apartenența unei persoane la o instituție, regie autonomă, societate comercială, asociație sau altă organizație.
Nu intră în categoria actelor despre care face referire art. 209, alin. 2, lit. b CP, diplomele de studii, fișele medicale, certificate de înmatriculare sau alte asemenea acte.
Atunci când făptuitorul sustrage un portofel cu scopul de a fura banii, dar, pe lângă acestia, în portofel se găsește și unul sau mai multe acte din cele prevăzute la art. 209, alin. 2, lit. b Cod penal, se consideră că făptuitorul a savârșit infracțiunea de furt calificat deoarece portofelul este un loc unde se pot ține și acte de stare civilă, de legitimare sau identificare, lucru ce trebuia prevăzut de infractor.
Din contră, în practică s-a decis că nu operează agravanta dacă făptuitorul sustrage un obiect sau obiecte în care, în mod normal nu se țin astfel de acte, cum ar fi cazul furtului de haine dintr-un dulap în buzunarul cărora se afla întâmplător și un buletin de identitate sau furtul unei batiste în care se aflau înfășurați niște bani alături de care se afla și un act de stare civilă.
Prezumția este însă relativă și, dacă se dovedește că făptuitorul a prevăzut sau putea să prevadă această situație (fiind prieten cu victima, știa că aceasta își ține actele la un loc cu banii, într-o batistă) agravanta va opera.
II.3.12. FURTUL DE ȚIȚEI, GAZOLINĂ, CONDENSAT, ETAN LICHID, BENZINĂ, MOTORINĂ, ALTE PRODUSE PETROLIERE SAU GAZE NATURALE DIN CONDUCTE, DEPOZITE, CISTERNE ORI VAGOANE-CISTERNĂ – art. 209, alin. 3, lit. a CP
Este o circumstanță agravantă relativ recent introdusă în Codul penal și care își are rațiunea în faptul că transportul produselor petroliere și a gazelor naturale către combinatele de prelucrare ori către consumatorii industriali sau populație se face, de regulă, prin conducte a căror rețea este foarte dezvoltată, cuprinzând chiar sute de kilometri, ceea ce face ca supravegherea acestora împotriva unor sustrageri de produse petroliere sau gaze naturale să fie foarte dificilă, precum și în faptul că sustragerea de produse petroliere sau de gaze naturale poate produce și alte consecințe păgubitoare, uneori deosebit de grave prin declanșarea unor explozii, incendii, poluări ale mediului în diferite forme, etc.
Agravantă există de exemplu în cazul făptuitorilor care au spart conducta principală și, cu ajutorul unor echipamente artizanale, au sustras anumite cantități de combustibil sau, în cazul șoferului care, după ce a încărcat cisterna la rafinărie, a sustras după aceasta mai multe canistre cu benzină, în completare punând apoi apă.
II.3.13. FURTUL DE COMPONENTE ȘI ECHIPAMENTE ALE DIFERITELOR SISTEME DE TRANSPORT SAU COMUNICAȚII – art. 209, alin. 3, lit. b-h CP
Agravantele prevăzute de art. 209, ain. 3, lit. b-h Cod Penal se justifică prin importanța acordată acestor sisteme naționale care trebuie protejate și a căror funcționare defectuoasă poate genera prejudicii însemnate și poate conduce la adevărate dezastre.
Vorbim aici de componentele sistemelor de irigații (lit. b), de componentele rețelelor electrice (lit. c), de dispozitive și sisteme de semnalizare, alarmare și alertare în caz de incendiu sau în alte situații de urgență publică (lit. d), mijloace de transport sau alte mijloace de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, navale,rutiere ori aeriene, sau în caz de dezastru (lit. e), instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și aerian și compenente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente (lit. f), bunuri prin a căror însușire se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice (lit. g), precum și furtul de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, precum și componente de telecomunicații (lit. h).
Referindu-ne la aceste agravante, enumerăm câteva soluții ale instanțelor de judecată.
Astfel, s-a reținut că sustragerea unor componente ale sistemelor de irigații presupune mai întâi, ca o operațiune prealabilă, tăierea țevilor, iar apoi sustragerea propriu-zisă a acestora, cele două activități reprezentând acte de punere în executare a aceleiași rezoluții infracționale, respectiv aceea de a sustrage asemenea componente, acte care se completează reciproc într-o activitate unică, fiecare din ele apărând așadar ca indispensabile pentru realizarea faptei incriminate de legea penală. Prin urmare, chiar dacă inculpatul a efectuat doar o operațiune de tăiere a țevilor din conductă, având în vedere că fără o asemenea activitate sustragerea ulterioară a țevilor, în sens de însușire propriu-zisă a acestora, nu ar fi fost posibilă, rezultă că în sarcina acestuia trebuie reținută săvârșirea infracțiunii, în calitate de coautor.
Cu privire la componentele rețelelor electrice, acestea sunt reglementate și de legea nr. 13/2007 care incriminează prin art. 85, alin. 3 deteriorarea, modificarea fără drept sau sustragerea componentelor instalațiilor energetice, fapte care constituie infracțiuni și se pedepsesc cu inchisoare, conform prevederilor Codului penal.
Referitor la agravantele prevăzute la art. 209, alin. 3, lit. d și e din codul penal, sancționarea mai aspră a furtului se explică, prin pericolul pe care îl au astfel de sustrageri pentru îngreunarea sau zădărnicirea intervenției serviciilor specializate în caz de incendii, ca și pentru derularea operațiunilor de apărare civilă, precum și de împiedicarea intervenției prompte a serviciilor specialiyate de salvare.
Prin decizia secțiilor unite ale ICCJ dată într-un recurs în interesul legii s-a statuat că ” fapta de insușire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații constituie infractiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menționat numai dacă, în momentul sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații aflat sau nu în funcțiune”.
II.3.14. FURTUL CARE A PRODUS CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE
Agravanta care imprimă furtului în acest caz calificarea constă în urmarea pe care o are acțiunea de sustragere.
În accepțiunea art. 146 Cod penal prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă cauzată activității unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 Cod penal, sau altei persoane fizice ori juridice.
Având în vedere că paguba materială este cea care conferă caracterul de furt calificat al unei fapte, instanța trebuie să cuantifice această pagubă la data când ea s-a produs. Un calcul ulterior, cum ar fi de exemplu la data condamnării inculpatului, ar putea mări în mod artificial – datorită inflației – valoarea prejudiciului produs de furt.Posibila diferență a valorii bunurilor între cea existentă în momentul săvârșirii faptei și cea a judecării, va putea face obiectul recuperării pe calea acțiunii civile.
Prin perturbarea deosebit de gravă a activității cauzată unui organ de stat, a unei instituții, regii autonome, societăți comerciale, alte persoane juridice ori persoane fizice ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de furt, se înțelege periclitarea activității unei persoane fizice sau a unei persoane juridice care le amenință existența sau poate conduce la încetarea oricărei activități a acestora.
Stabilirea unor asemenea consecințe când se comite o infracțiune de furt este un atribut exclusiv al instanței de judecată în baza probelor administrate în cauză.
Curtea supremă de justiție a statuat că pentru a se reține agravanta consecințelor deosebit de grave ale infracțiunii de furt, în modalitatea perturbării activității, este necesar să se facă dovada că perturbarea deosebit de gravă s-a produs efectiv, iar nu că ea s-ar fi putut produce, infracțiunea fiind, în toate formele ei, una de rezultat, nu de pericol.
SECȚIUNEA a 4-a – FORME , MODALITĂȚI, SANCȚIUNI
II.4.1. FORME
II.4.1.1. TENTATIVA
Infracțiunea de furt ce se realizează prin comisiune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii; legea pedepsește însă numai tentativa la infracțiune, prin art. 222 Cod penal, potrivit căruia tentativa la infracțiunile prevăzute de art. 208-212 se pedepsește. Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci doar a tentativei imperfecte.
Este posibilă și tentativa relativ improprie prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află, ori tentativa întreruptă de furt atunci când infractorii au fost prinși în timpul săvârșirii furtului.
Cu alte cuvinte, faza actelor de executare începută dar întreruptă sau rămasă fără rezultate, din cauze independente de voința făptuitorului, constituie forma de infracțiune a tentativei de furt care este incriminată și pedepsită prin dispoziția din art.222 Cod penal, fiind vorba despre cazul în care latura obiectivă a infracțiunii de furt nu este realizată integral, întrucât executarea începută a fost întreruptă pe parcursul desfășurării acesteia ori deși dusă până la capăt nu și-a produs efectul reprezentând trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Activitatea anterioară primului act de executare se plasează în sfera actelor de pregătire a infracțiunii de furt, neîncriminate de legea penală, iar din momentul producerii rezultatului, fapta constituie infracțiunea de furt consumat.
Se impune o delimitare cât mai exactă a actelor de executare atât față de actele pregătitoare, nesancționate penal, dar care vor fi avute în vedere la stabilirea gradului concret de pericol social și individualizarea pedepsei, cât și față de infracțiunea consumată, care se pedepsește mult mai aspru decât tentativa.
În sfera actelor de executare intră cele care se integrează în acțiunea constitutivă a acestei infracțiuni (infractorul este prins în momentul când pusese mâna pe obiectul pe care voia să și-l însușească) sau actele care deși nu se integrează în acțiunea constitutivă a acestei infracțiuni fac însă parte în mod nemijlocit din lanțul actelor care tind direct la săvârșirea ei (fapta celui care pătrunde în locuința unei persoane, a cărei ușă era deschisă, fiind surprins în momentul în care se pregătea să deschidă un dulap din care voia să sustragă niște lucruri).
Nu pot fi considerate acte de executare a infracțiunii de furt confecționarea unei chei pe care făptuitorul ar fi vrut să o folosească pentru a deschide ușa unei case în care urma să pătrundă pentru a-și însuși niște lucruri, sau luarea mulajului dispozitivului de închidere pentru a-și confecționa o cheie în același scop.
În ce privește limita superioară a actelor de executare ce caracterizează tentativa, aceasta este determinată de momentul în care operează trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului.
O delimitare a infracțiunii consumate de o tentativă la infracțiunea de furt calificat a fost realizată de către Judecătoria Pătârlagele care a decis că “fapta inculpatului de a pătrunde în ziua de 14.01.2008, prin efracție, în domiciliul părții vătămate P.M., unde a fost surprins de către aceasta înainte de a sustrage vreun bun, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la furt calificat prevăzută de art. 20 raportat la art.208, 209 lit.i C.p.,
iar fapta inculpatului de a pătrunde pe timp de noapte pe poarta și ușile neîncuiate, în domiciliul părții vătămate S.S., în două rânduri și de a sustrage, în baza a două rezoluții infracționale, în ziua de 16.01.2008 suma de 270 lei și apoi o geantă cu suma de 1530 lei și un număr de 7 carduri în valoare de 5016 lei întrunește elementele constitutive a câte două infracțiuni de violare de domiciliu și furt calificat prevăzute de art. 192 alin. 2 și art. 208, 209 alin. 1lit. g C.penal.
Aceeași instanță a mai decis că infracțiunile săvârșite de inculpat sunt în concurs real de infracțiuni, fiind aplicabile dispozițiile art. 33, lit.,a C. penal, infracțiuni pentru care instanța urmează să îl condamne pe inculpat, la individualizarea pedepselor urmând a fi aplicate dispozițiile art. 72 C.p.
II.4.1.2. CONSUMAREA
Fapta de furt este consumată în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detențiunea persoanei la care acesta se află a fost dusă până la capăt,în așa fel încât bunul a fost scos din sfera unde se află la dispoziția subiectului pasiv și a trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului indiferent de durata acestei stăpâniri.
Așadar, latura obiectivă fiind realizată integral, și deci infracțiunea de furt este consumată prin această trecere. Simpla deposedare a subiectului pasiv nu duce automat la realizarea infracțiunii de furt, și deci la consumarea ei.
Această condiție este realizată oricât de puțin timp făptuitorul a fost în stăpânirea de fapt a bunului. Cerința este realizată atunci când făptuitorul este surprins în curtea ori locuința din care fura fiind deposedat de lucrurile pe care le luase, ca și în cazul făptuitorului care a ascuns bunul pe care urma să-l sustragă chiar în casa părții vătămate, situație în care, chiar dacă bunul nu a părăsit locuința victimei se consideră că, prin ascunderea lui într-un loc pe care îl stia doar infractorul, bunul a fost scos din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului, trecând în cea a făptuitorului care poate dispune de acel bun.
În literatura de specialitate s-au emis mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt și anume: – teoria aprehensiunii, potrivit acesteia fiind suficient pentru consumarea furtului ca făptuitorul să fi pus mâna pe bunul altuia, teoria amoțiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi fost deplasat de la locul unde acesta se afla, teoria illațiunii, potrivit careia se cere ca lucrul să fi fost dus în altă parte ori ascuns, teoria apropriațiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia infractorului, indiferent cât durează această posesie.
Codul penal român a adoptat teoria apropriațiunii, instanțele de judecată, fiind constante în a promova în hotărârile lor teoria apropriațiunii.
Tot în spiritul acestei teorii s-a decis în practică pentru situația în care inculpatul pătrunzând într-o seră, rupe o cantitate de flori pe care le pune în sacoșe pentru a le fura,însă este surprins pe când încerca să părăsească locul faptei, considerându-se că e vorba despre o infracțiune consumată de furt și nu despre o tentativă, rațiunea constând în aceea că în momentul surprinderii sale cu bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor.
Într-o altă cauză, având ca obiect soluționarea unui apel și având în față delimitarea dintre tentativă și infracțiunea consumată, Tribunalul Brașov a reținut că „la schimbarea încadrarii juridice a faptei din infracțiune consumată în tentativă la infracțiunea de furt calificat, instanta de fond motivează că în cauză nu poate fi vorba de o infracțiune de furt calificat în forma consumată, deoarece nu se poate aprecia că, prin aplicarea sticker-ului pe cutia în care se afla televizorul și prin luarea acestuia de pe raftul magazinului și asezarea lui în cosul de cumparaturi s-a realizat imposedarea faptuitorului, în condițiile în care acesta nu a părasit spațiul de securitate al magazinului cu bunul respectiv.
Această motivare a instanței de fond, în baza căreia de fapt s-a procedat la schimbarea încadrarii juridice, urmează să fie înlăturată de tribunal, deoarece în cauză nu este vorba despre sustragerea pur și simplu a unui bun dintr-un loc asigurat cu pază pentru ca să se susțină că furtul se consumă în momentul în care inculpatul a depășit paza.
Potrivit "teoriei apropriațiunii" o faptă concretă constituie, așadar, tentativă sau furt consumat, după cum începerea acțiunii de luare a fost sau nu urmată de realizarea actului împosedării, act care în cauza de față se realizează în momentul aplicarii sticker-ului pe ambalajul televizorului acțiune ce nu a fost întreruptă. În acest moment s-a produs scoaterea bunului de sub stăpânirea posesorului și intrarea lui în posesia făptuitorului, care dobândește astfel posibilitatea de a se comporta față de bun ca și cum i-ar aparține indiferent dacă a reușit sau nu să păstreze această posesie, ori dacă el a izbutit sau nu să părăsească incinta locului de unde a sustras bunul respectiv. Fapta constituie deci furt consumat chiar dacă inculpatul nu a reușit să păstreze bunul fiind prins imediat dupa luarea acestuia.
II.4.1.3. EPUIZAREA
Activitatea de luare a bunului poate îmbrăca forma unei activități continue (sustragerea de energie electrică) sau a unei activități continuate (luarea în mai multe reprize în executarea aceleiași rezoluții, a unor lucruri dintr-o locuință).
În aceste cazuri, elementul material al furtului respectiv acțiunea de luare, se prelungește după momentul consumării, amplificându-și urmările imediate.
Momentul epuizării furtului este considerat că s-a atins în clipa când au încetat actele de prelungire ale activității ilicite de luare.
In ipoteza în care infracțiunea de furt se prezintă sub formă continuă, momentul epuizării acesteia are loc odată cu încetarea actelor de prelungire a activității infracționale.
Epuizarea, reprezentând o formă a infracțiunii, circumstanțele ivite în faza de prelungire vor fi luate în seamă la încadrarea furtului (simplu sau calificat) și la individualizarea pedepsei.
II.4.2. MODALITĂȚI
II.4.2.1. MODALITĂȚI NORMATIVE
Principalele modalități sub care s-ar putea înfăptui furtul își găsesc corespondența în norma incriminatoare.
Potrivit art. 208 și art. 210 Cod penal, furtul simplu cunoaște următoarele modalități normative:
– furtul de bunuri materiale;
– furtul de energii sau înscrisuri;
– furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului;
– furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi;
– furtul săvârșit între soți;
– furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta.
In cazul furtului calificat prevăzut de art. 209 Cod penal la aceste modalități normative prevăzute mai sus se adaugă condiția existenței cel puțin a uneia dintre circumstanțele prevăzute în cadrul acestui articol.
II.4.2.2. MODALITATI FAPTICE
Modalitățile faptice privesc particularizări concrete. În privința acestor modalități, furtul se prezintă ca varietate de modalități de realizare, cu particularități care duc, în mod firesc, la existența unui bogat spectru de modalități ale infracțiunii.
Modalitățile faptice se deosebesc prin anumite particularități care sunt legate de elementele structurale ale infracțiunii de furt sau aspectele exterioare ale acesteia.
Referitor la elementele structurale, deosebim o varietate de modalități faptice privitoare la obiectul material existând furturi de obiecte uzuale, furturi de animale, furturi de vehicule, furturi de bagaje, furturi de poșete, etc. In raport cu subiecții activi, priviți tot ca elemente structurale, există: furturi cu făptuitor unic, furturi săvârșite în bande, furturi între rude sau coproprietari, furturi săvârșite de personal de serviciu etc.
Trecând la aspectele exterioare ale infracțiunii de furt, din punctul de vedere al locului și timpului, se cunosc: furturi săvârșite din locuințe, furturi săvârșite în locuri aglomerate, furturi de pe câmp sau din pădure, furturi de la garderobă, furturi săvârșite noaptea, furturi săvârșite în timpul transportului, furturi săvârșite în timpul unor calamități etc.
După felul executării și mijlocele de executare a acțiunii de luare sunt posibile numeroase modalități: furt prin efracție, furt cu chei potrivite, furt din buzunare, furt prin substituire de obiecte, furt prin folosire de narcotice, furt cu simulare de calități etc.
Imprejurarea care particularizează fiecare modalitate de furt servește la cunoașterea mai exactă a gradului concret de pericol social pe care îl prezintă acea faptă și a periculozității făptuitorului.
Unele din aceste împrejurări au fost considerate mai grave fiind analizate ca elemente circumstanțiale care schimbă calificarea furtului din simplu în furt calificat.
Celelalte modalități faptice trebuie analizate la individualizarea pedepsei pentru a se putea stabili dacă ansamblul circumstanțelor concrete în care s-a săvârșit furtul constituie, după caz, o circumstanță agravantă sau una atenuantă, știut fiind că o anumită împrejurare poate fi într-o situație, circumstanță atenuantă, iar în alta poate fi agravantă.
II.4.3. SANCȚIUNI
II.4.3.1. PEDEAPSA PRINCIPALĂ
În cazul furtului simplu, forma consumată se sancționează cu închisoare de la 1 an până la 12 ani, fie că acesta este comis asupra patrimoniului privat, fie contra celui public.
Când furtul este comis de un infractor minor limitele pedepsei cu închisoarea se reduc la jumătate sau se va aplica o măsură educativă. În cazul tentativei la infracțiunea de furt limitele pedepsei se vor reduce la jumătate.
Furtul calificat prevăzut la art.209, alin.1, lit. a-i Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Pentru infracțiunile de furt calificat cuprinse în alineatul 2 al art. 209 CP este prevăzută tot o pedeapsă de la 3 la 15 ani, în timp ce pentru furtul calificat prevăzut în aliniatul 4 pedeapsa este închisoarea de la 4 la 18 ani.
În cazul furtului care a produs consecințe deosebit de grave, așa cum rezultă din art. 209, alin. 4 CP, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
II.4.3.2. PEDEAPSA COMPLIMENTARĂ
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este facultativă.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă neexecutat ori după prescripția executării pedepsei.
Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
a) – dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;
b) – dreptul de a ocupa o funcție fiind implicat exercițiul autorității de stat;
c) – dreptul de a ocupa o funcție ori de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
d) – drepturile părintești;
e) – dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit.a,în afară de cazul când legea dispune altfel.
Pedeapsa complimentară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă.
Degradarea militară este aplicată obligatoriu condamnaților militari și rezerviștilor,atunci când pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.
Degradarea militară se poate aplica condamnaților militari și rezerviștilor pentru infracțiuni săvârșite cu intenție,atunci când pedeapsa principală stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.
CONFISCAREA SPECIALĂ
Confiscarea specială este singura măsură de siguranță cu caracter patrimonial.
Conform art.118 Cod penal, sunt supuse confiscări speciale:
– lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală;
– lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă acestea sunt ale infractorului (șperaclul, cheia adevărată sau cheia mincinoasă, etc.);
– lucrurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni ori pentru a răsplăti infractorii (bani, alte foloase cum ar fi: bijuterii, obiecte de valoare, aparate electronice etc.);
– lucrurile care au fost dobândite în mod vădit prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
– lucrurile deținute prin nerespectarea dispozițiilor legale (de exemplu: arme și muniții deținute ilegal).
II.5. ASPECTE DE CRIMINOLOGIE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT
Schimbările politice, sociale și economice din România, criza economică, coroborate cu insuficiența și ineficiența controlului legitim, au favorizat criminalitatea, în special cea orientată spre profit, ce are tendința de a dobândi caracter global, exploziv și organizat, agresionând patrimoniul public în ansamblul său,care se concretizează în fapte penale de o mare diversitate și complexitate sub aspectul numărului de participanți, metodelelor folosite, prejudiciilor cauzate și importanței agenților economici și instituțiilor vizate.
În ultima perioadă, pe fondul unei democrații prost înțelese, criminalitatea economică a cuprins practic toate sferele economico-financiare,începând cu aprovizionarea tehnico-materială din economie și terminând cu procesul de privatizare și decontare a operațiunilor financiar-bancare.
Pe fondul unei stări accentuate de indisciplină și dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislației economice privind administrarea și protecția patrimoniului public, au avut loc numeroase acte de sustragere, abuzuri și neglijențe, benefice pentru infractori, multe din bunuri fiind valorificate în afara granițelor României prin contrabandă.
Schimbarea intervenită în societatea post-decembristă s-a reflectat și asupra fenomenului infracțional. Astfel, în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzută la art. 209 CP s-au operat modificări și completări necesare pe care le/am enumerate într-un capitol anterior.
Escaladarea fenomenului infracțional în materia furturilor reprezintă o consecință a recesiunii, a crizei pe care o traversează societatea românească, a situației economice instabile, a șomajului și mai ales a inflației care determină o sărăcie accentuată, inegalități economice frapante, sentimente de nesiguranță și frustrare.
Această stare de fapt își are originea în mai multe cauze, cum ar fi starea de anormalitate socială determinată de crize sociale de amploare și care determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să intre în dizgrația și indiferența infractorilor și la reducerea considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile cu atribuții în impunerea ei.
O altă cauză este starea de timorare a reprezentanților legii, a celor în măsură să pedepsească fărădelegile semenilor lor. Lipsa lor de reacție a permis crearea unei imagini false asupra drepturilor și obligațiilor indivizilor certați cu normele legale și morale,aceștia imaginându-și că democrația permite orice și că pot scăpa nepedepsiți pentru faptele lor antisociale.
Mai putem aminti o cauzalitate economică determinată de dorința unor persoane de a se îmbogăți cât mai repede și, dacă este posibil, prin cât mai puțină muncă , dar și de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în multe alte cazuri, situație ce tinde să se agraveze și mai mult pe fondul continuării deteriorării nivelului de trai.
O modalitate de a se îmbogăți rapid o constituie implicarea în activități cu caracter privat a unor manageri de la diferite niveluri care au înființat, direct sau prin intermediari, firme ce au profit similar unităților cu capital de stat pe care aceștia le conduc și prin care derulează diferite activități, achiziționând la prețuri modice utilaje, produse finite, materii prime pe care urmează să le valorifice prin intermediul firmelor proprii, ducând astfel, de multe ori, la falimentul unităților de stat.
Pentru stoparea acestor fenomene se impune creșterea autorității instituțiilor și organelor care dețin atribuții pe linia aplicării și respectării legii, precum și a instituțiilor și organelor însărcinate cu înfăptuirea justiției a căror credibilitate a scăzut continuu în ultimul timp.
Tot pentru scăderea ratei infracțiunilor de furt simplu sau furt calificat se impune o creștere a nivelului de trai, lucru care ar face cel puțin o parte a infractorilor, să nu continue după prima faptă, devenind astfel recidiviști. Un rol important îl are și reconversia socială ulterioară executării unei pedepse privative de libertate, dat fiind faptul că o astfel de persoană este marginalizată, acceptarea sa în societate fiind foarte greu de realizat, dacă nu imposibilă.
II.6. ASPECTE DE PROCEDURĂ PENALĂ PRIVIND CERCETAREA INFRACȚIUNII DE FURT CALIFICAT
II.6.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Furtul calificat este o infracțiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.
Actuala lege penală nu mai face nici o distincție sub aspectul tratamentului juridic între faptele îndreptate împotriva proprietății publice și cele care aduc atingere proprietății private.
Reunirea într-un singur titlu a infracțiunilor contra patrimoniului a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispozițiile cuprinse în Constituție, în sensul eliminării tratamentului juridic discriminator și a pus capăt opiniilor contradictorii generale din sfera de aplicabilitate a noțiunii de "avut obștesc".
II.6.2. PROBLEME PE CARE TREBUIE SA LE LĂMUREASCĂ CERCETAREA
Având în vedere formele pe care le îmbracă infracțiunea de furt calificat, varietatea modalităților de comitere, frecvența cu care se săvârșesc și prejudiciile înregistrate, organele de urmărire penală au obligația de a analiza fiecare cauză în parte, să stabilească problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea și apoi să desfășoare activități specifice pentru administrarea probelor.
Sesizate fiind cu săvârșirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească mai multe aspect esențiale.
II.6.2.1. – Locul și timpul săvârșirii furtului
Locul faptei oferă de multe ori posibilități pentru identificarea, prelevarea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei.
Cunoașterea locului și timpului săvârșirii faptei poate duce la formarea cât mai corectă a cercului de bănuiți, luând în considerare persoanele care domiciliază în zona respectivă, cercul de prieteni ai victimei, persoanele care frecventează anumite locuri din zona respectivă.
Între persoanele bănuite vor fi incluse în primul rând persoane cu trecut dubios, foști condamnați sau cei care sunt predispuși la comiterea de infracțiuni.
Tot după locul și mai ales timpul în care s-a săvârșit fapta se vor identifica eventualii martori, care pot fi martori oculari, cât și alte persoane care pot furniza date importante referitoare la cauză.
Veridicitatea martorilor și a persoanelor ascultate poate fi verificată prin cunoașterea locului și a timpului săvârșirii faptei, dar și prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză.
Cunoscând locul și timpul săvârșirii infracțiuni, există posibilitatea să se stabilească activitățile desfășurate de învinuit și inculpat în perioada critică, iar prin activitățile de urmărire penală desfășurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de făptuitor.
Organele de urmărire penală urmează a verifica și veridicitatea declarațiilor victimei privitoare la bunurile ce pretinde că i-au fost furate, știut fiind că în practica organelor judiciare s-au întâlnit situații când, de exemplu, gestionarii declară că li s-a furat mai mult pentru a acoperi anumite lipsuri sau chiar persoane fizice care fac declarații asemănătoare pentru a primi anumite dezdăunări.
Cunoscând locul sau timpul săvârșirii faptei se pot lua măsuri de urmărire operativă a bunurilor sustrase, de identificare, urmărire și prindere a făptuitorului.
Și corecta încadrarea juridică a furtului se face prin cunoașterea condițiilor de loc și timp. Dacă fapta s-a produs noaptea, în timpul unei calamități, într-un mijloc de transport în comun sau într-un loc public organelle de cercetare penală vor fi ținute să constate că sunt îndeplinite condițiile cerute pentru furtul calificat.
De asemenea, aceste elemente conduc la o depistare a cauzelor care au determinat sau favorizat comiterea faptei și luarea măsurilor corespunzătoare de prevenire.
II.6.2.2. – Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii
Organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă furtul s-a comis în vreuna din împrejurările care duc la calificarea faptei.
Modul de operare poate ajuta la stabilirea cercului de bănuiți, infractorii având în majoritatea cazurilor un anumit mod de a comite un furt.
Și modul de operare poate conduce la o corectă încadrare juridică a faptei. Escaladarea, efracția încuietorilor, spargerea geamurilor, folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase sunt elemente esențiale ce duc la calificarea furtului.
Prin modul de operare și prin cunoașterea lui se ajunge la identificarea și ridicarea obiectelor folosite la săvârșirea furtului.
II.6.2.3. – Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii
Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri.
Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:
a) – darea acestora în urmărire;
b) – identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;
c) – restabilirea situației anterioare, prin restituirea lucrurilor părții vătămate;
d) – verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul organizației sociale sau persoanei fizice;
e) – aprecierea dacă pretențiile civile formulate sunt justificate ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept;
f) – corecta individualizare a faptei și reliefarea cauzelor, condițiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii;
g) – asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ținând cont de faptul că formele agravate ale furtului sunt condiționate de consecințele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită.
Se impune cu necessitate și stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat pentru o cât mai bună încadrare juridică a faptei, știut fiind că dacă paguba a fost mai mare de 200.000 lei furtul este încadrat la furt calificat cu consecințe deosebit de grave și nu la furt simplu.
II.6.2.4. – Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii
În cazul furturilor săvârșite de grupuri de infractori, care au comis timp îndelungat mai multe infracțiuni este essential a se stabili contribuția fiecăruia.
Stabilirea exactă a numărului de făptuitori duce la încadrarea furtului ca fiind calificat sau nu, stabilirea contribuției fiecăruia la săvârșirea faptei duce la o cuantificare cât mai exactă a pedepselor pe care le primește fiecare și la stabilirea participației penale a fiecăruia (autor, coautor, complice sau instigator).
Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunilor , organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și infracțiunea de asociere în vederea comiterii de infracțiuni. De aici, necesitatea de a se lămuri și alte aspecte , vizând perioada de când făptuitorii acționează împreună, înțelegerile intervenite între ei, scopul constituirii în grup și rolul fiecăruia.
II.6.2.5. – Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat
Recuperarea prejudiciului cauzat reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor.
Lămurirea acestei probleme oferă garanția restabilirii situației anterioare prin restituirea prejudiciului persoanei păgubite, asigură un important mijloc de probă în dovedirea vinovăției făptuitorului, permite stabilirea bunei sau relei-credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile, reaua-crediință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte și făptuitori și dă posibilitatea descoperirii și ridicării și a altor obiecte ori valori provenite din furturi anterioare cu autori necunoscuți.
In fața organelor de urmărire penală se ridică și sarcina evaluării pagubelor produse prin furt, acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu, iar pentru corecta încadrare juridică a faptei se ține cont de prețurile existente la data comiterii infracțiunii.
II.6.2.6. – Existența concursului de infracțiuni
Adesea, comiterea infracțiunilor de furt este însoțită de încălcarea altor norme legale, cum ar fi cele referitoare la circulația pe drumurile publice, cele care reglementează regimul armelor și munițiilor, a substanțelor ori produselor toxice etc., ceea ce duce la apariția unui concurs între furt și respectivele infracțiuni.
Organele de urmărire penală trebuie să rețină în sarcina făptuitorilor – atunci când sunt întrunite condițiile legale – alături de infracțiunea de furt și asocierea în vederea comiterii de infracțiuni.
II.6.2.7. – Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului
Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat comiterea furtului este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive.
Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoașterea detaliată a tuturor actelor normative, precum și a aspectelor rezultate din literatura de specialitate și practica pozitivă a organelor judiciare. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatoriilor complete, temeinice și legale, în raport cu specificul și particularitățile fiecărei cauze penale.
II.6.3. – PRIMELE ACTIVITĂȚI CARE PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR
Cea mai mare importantă activitate este cercetarea la fața locului, care, deși are caracter auxiliar, prezintă o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal.
Se efectuează la locul producerii infracțiunii, respectiv locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase, itinerarul parcurs de infractori în momentul premergător ajungerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile, locul unde făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima, itinerarul parcurs de autorii infracțiunii după desfășurarea activității ilicite și pe care au fost urmăriți de către persoanele vătămate, martori oculari sau organul constatator, locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt sau locurile unde s-au ascuns făptuitorii după săvârșirea infracțiunii pentru a scăpa de urmărire, în condițiile concrete de săvârșire a faptei etc.
Prin observarea și interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului trebuie consemnate în procesul verbal de constatare ilustrat cu planșa cuprinzând fotografiile judiciare executate și schița locului faptei.
Printre activitățile cu pondere deosebită pe linia prevenirii, un rol important îl ocupă constatarea infracțiunii flagrante. După cum este cunoscut, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după comitere. Cu alte cuvinte, pentru a exista starea de flagranță, prinderea făptuitorului trebuie să se realizeze în timpul și la locul faptei sau cât mai aproape de acest moment. De asemenea, este considerată flagrantă și infracțiunea al cărui făptuitor – imediat după comiterea faptei – este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau de strigătul public.
Constatarea flagrantă a infracțiunii de furt permite folosirea procedurii speciale de urmărire și judecare reglementată de art. 465-479 cod procedură penală. In cazul în care sunt întrunite cerințele legale, fapta și făptuitorul fiind cunoscuți, iar probele de vinovăție sunt evidente se impune folosirea acestei proceduri. Intr-o astfel de situație , declarațiile părții vătămate, ale martorilor și ale făptuitorilor vor fi consemnate în procesul verbal în temeiul art. 467 cod procedură penală.
Obținând condamnarea făptuitorilor pentru furtul constatat în flagrant, organele de urmărire penală vor putea proceda în continuare la efectuarea de verificări pentru a dovedi vinovăția acestora și cu privire la alte furturi, fără a împieta asupra operativității cercetărilor, a prelungirii arestării preventive etc.
O altă activitate importantă este identificarea și ascultarea martorilor și a părții vătămate. Martorii pot fi identificați din rândul persoanelor care au perceput unele episoade ale faptei, care au văzut la infractori bunuri provenite din furt, care au confecționat acestora diverse chei sau instrumente – folosite ulterior la comiterea infracțiunilor – , care au primit sau cumpărat anumite bunuri din cele sustrase ori care cunosc despre preocupările infractorilor modul cum și-au petrecut timpul în perioada critică, anturajul, felul de viață etc.
Ascultarea martorilor are drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale furtului, care au fost percepute direct în momentul săvârșirii lor, ca și identificarea autorului – din rândul persoanelor incluse în cercul de bănuiți ori a celor văzute la fața locului.
În ascultarea martorilor trebuie urmărit ca aceștia să relateze faptele așa cum le au imprimate în memorie, fără a fi influențați în vreun fel de alte persoane aflate la fața locului sau care au un anumit interes în cauza respectivă.
Și în cazul persoanei vătămate, ascultarea trebuie să se facă fie cu ocazia cercetării la fața locului, fie la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei. Aceasta cu atât mai mult cu cât victima ar putea deceda, lipsind astfel organul de urmărire penală de unele informații deosebit de utile pentru cauză. Din acest considerent, ascultarea, chiar neformală , se impune ca o necesitate de prim ordin.
Ascultarea martorilor și a părții vătămate este importantă deoarece astfel se pot afla amănunte interesante legate de infracțiunea comisă, lucruri ce nu pot fi aflate prin exploatarea urmelor și a altor mijloace de probă găsite la locul faptei.
Cu ocazia cercetării furtului, efectuarea percheziției se constituie într-o activitate de cea mai mare importanță, un mijloc eficace pentru dovedirea vinovăției făptuitorului.
Modul de efectuare al percheziției este cel cunoscut, cu precizarea că, în lumina noilor reglementări, la această activitate participă și apărătorul celui în cauză. Lipsa apărătorului nu împiedică desfășurarea activității, dacă acesta a fost încunoștiințat despre data și locul desfășurării percheziției.
Percheziția trebuie să se efectueze în baza autorizației, evitând în felul acesta consecințele negative ce ar putea surveni când se recurge la obținerea consimțământului scris al persoanei ce urmează a fi percheziționată și se primește refuzul acesteia.
Practica judiciară a semnalat cazuri când, după efectuarea percheziției, infractorii au readus bunurile și valorile furate în locuință. Pentru a preveni astfel de situații este necesar ca, încă din faza de pregătire, să fie identificate toate persoanele la care ar putea fi ascunse bunurile furate, iar perchezițiile să fie declanșate simultan.
Datele obținute cu ocazia cercetării la fața locului, rezultatul ascultării părții vătămate și a martorilor sunt de natură să ajute la identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor. Acest lucru va fi posibil doar prin cumularea tuturor aspectelor cunoscute din cercetarea penală efectuată, atât informații legate de făptuitori, cât și cele legate de bunurile și valorile sustrase prin fapta comisă.
Toate informațiile obținute trebuie comunicate urgent unităților de poliție situate pe itinerariul pe care s-a deplasat făptuitorul.
La identificarea și prinderea infractorilor concură și alte activități, cum ar fi dispunerea constatărilor tehnico-științifice, efectuarea operativă a perchezițiilor, etc.
O noutate în privința judecării infracțiunilor de furt și de care majoritatea inculpaților au înțeles să profite este reprezentată de prevederile art. 3201 cod procedură penală, introdus prin art. XVIII, pct. 43 din legea 202/2010, care reglementează o procedură simplificată de judecare a cauzelor, în sensul că, inculpatul care declară anterior începerii dezbaterilor că recunoaște fapta, o regret și înțelege ca judecarea cauzei să se efectueze pe baza probelor administrate la urmărirea penală beneficiază de clemența legii, respectiv de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită pedepsibilă cu închisoarea și cu o pătrime în cazul amenzii.
Textul nu este însă aplicabil infracțiunilor pentru a căror săvârșire este prevăzută pedeapsa detențiunii pe viață.
În afara probelor administrate în faza de urmărire penală, în cazul aplicării procedurii simplificate, mai poate fi admisibilă doar prova cu înscrisuri în circumstanțiere.
Recunoașterea inculpatului poate avea loc doar personal sau prin înscris autentic.
II.6.4. – ALTE ACTIVITATI CARE PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR
Pentru soluționarea temeinică și legală a cauzei, organele de urmărire penală trebuie să desfășoare și alte activități în vederea administrării probelor, cum ar fi:
– dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice.
Constatările tehnico-științifice sau expertizele biocriminalistice și chimice pot, la rândul lor, conduce la restrângerea cercului de bănuiți și, prin coroborarea rezultatelor cu alte probe administrate în cauză, la identificarea făptuitorului.
b) – Ascultarea învinuiților sau inculpaților.
Rezolvarea problematicii complexe pe care o ridică ascultarea învinuiților sau inculpaților nu se poate asigura decât printr-o temeinică pregătire și alegerea celor mai adecvate procedee tactice de ascultare pentru a se obține cele mai elocvente informații pentru desfășurarea anchetei.
c) – Luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune este una din sarcinile de cea mai mare importanță pentru organele de urmărire penală.
d) – Alte activități ce se întreprind pentru administrarea probelor.
Multitudinea de modalități și împrejurări faptice în care se săvârșesc infracțiunile de furt impun ca, în raport cu specificul fiecărei cauze , să se desfășoare și alte activități de urmărire penală (prezentarea pentru recunoaștere, reconstituirea, confruntarea, verificarea de înscrisuri, efectuarea unor revizii contabile – judiciare etc.)
CAPITOLUL III – Considerații finale
Concluzionând, putem afirma că infracțiunile de furt au fost, sunt și vor fi privite mereu ca infracțiuni de pericol care atentează la patrimoniul persoanelor fizice sau juridice.
Gravitatea unor astfel de infracțiuni este dată de frecvența săvârșirii acestora.
Pentru exemplificare, analizând portalul instanțelor de judecată, am încercat să fac o statistică pe ultimii 5 ani la nivelul câtorva instanțe de judecată, statistică reliefată în tabelul următor:
În noul cod penal, aprobat prin legea 286/2009, care ar urma să intre în vigoare la data de 01.02.2014, furtul este reglementat în 3 articole – 227-229 CP și un al patrulea articol – 230 CP care privește sancționarea tentativei.
În noua reglementare, articolele incriminatoare prevăd următoarele:
Art. 227 Furtul (1) Luarea unui bun mobil din posesia ori detentia altuia, fara consimtamantul acestuia, in scopul de a si-l insusi pe nedrept, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni pâna la 3 ani sau cu amenda. (2) Fapta constituie furt si daca bunul apartine in intregime sau in parte faptuitorului, dar in momentul savarsirii acel bun se găsea in posesia sau detentia legitima a altei persoane . (3) Se considera bunuri mobile si inscrisurile, energia electrica, precum si orice alt fel de energie care are valoare economica. (4) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Art. 228 Furtul calificat (1) Furtul savarsit in urmatoarele imprejurari: a) intr-un mijloc de transport in comun; b) in timpul noptii; c) de o persoana mascata, deghizata sau travestita; d) prin efractie, escaladare sau prin folosirea fara drept a unei chei adevarate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din functiune a sistemului de alarma ori de supraveghere, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani. (2) Daca furtul a fost savarsit in urmatoarele imprejurari: a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural; b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional; c) de o persoana avand asupra sa o arma, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani. (3) Actiunea penala pentru fapta prevazuta in alin. (1) si alin.(2) lit.a) se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Art. 229 Furtul in scop de folosinta (1) Furtul care are ca obiect un vehicul, savarsit in scopul de a-l folosi pe nedrept se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta in art. 227 sau art. 228, ale carei limite speciale se reduc cu o treime. (2) Cu pedeapsa prevazuta in alin. (1) se sanctioneaza folosirea fara drept a unui terminal de comunicatii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicatii racordat fara drept la o retea, daca s-a produs o paguba. (3) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Art. 230 Sanctionarea tentativei Tentativa la infractiunile prevazute in prezentul capitol se pedepseste.
Se poate observa, față de reglementarea încă în vigoare, ca și element de noutate cuprins in norma de incriminare a furtului, condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, justificarea avută în vedere fiind probabil multitudinea de furturi cu pericol social redus, în special din mediul rural, dar și faptul că drepturile patrimoniale sunt drepturi prin excelență disponibile, condiționarea punerii în mișcare a acțiunii penale în raport de opțiunea persoanei vătămate prin infracțiune fiind astfel în concordanță cu principiile generale de drept.
Cât privește furtul calificat este de observat că s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în Codul penal în vigoare, referitoare la săvârșirea furtului de către două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra, într-un loc public, în timpul unei calamități, această datorându-se faptului că astfel de împrejurări sunt prevăzute, cu același conținut sau cu un conținut echivalent, ca circumstanțe agravate generale legale, care oricum conduc la majorarea limitelor de pedeapsa in temeiul art. 78.
Au fost introduse în schimb în conținutul furtului calificat două noi elemente circumstanțiale de agravare și anume săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și furtul realizat prin violarea de domiciliu. Primul element circumstanțial este justificat în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii, iar al doilea de frecvența infracțiunilor de furt săvârșite prin violarea de domiciliu.
BIBLIOGRAFIE
1. Codul penal al României;
2. Codul de procedură penală;
3. Noul cod civil;
4. Octavian Loghin, Tudorel Toader – Drept penal român Partea Specială – Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994;
5. Ion Neagu – Drept procesual penal Partea Generală și Partea Specială – Editura „Global Lex”, București, 2006;
6. Ion Neagu, Anastasiu Crișu Aurel Ciobanu, Andrei Zarafiu – Drept procesual penal Curs selectiv pentru licență – Editura „All Beck”, București, 2003;
7. Constantin Mitrache – Drept procesual penal Partea Generală și Partea Specială – Casa de Editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994;
8. Corneliu – Liviu Popescu – Hotărârile Curții Europene a Drepturilo Omului pronunțate în cauzele împotriva României (1998-2002) – Editura All Beck, București, 2003;
9. Ministerul Justiției – Culegere de practică judiciară 2003 – Editura All Beck, București, 2004;
10. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C – tin Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca – "Explicatii Teoretice Ale Codului Penal Roman" – Partea Speciala, Vol. III, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1971;
11. Theodor Vasiliu, G. Antoniu, D. Pavel, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu – "Codul Penal Comentat Si Adnotat" – Partea Speciala, Vol. I, Editura Stiintifica Si Enciclopedica, Bucuresti, 1975;
12. Noul cod penal aprobat prin legea 286/2009;
13. www.just.ro
BIBLIOGRAFIE
1. Codul penal al României;
2. Codul de procedură penală;
3. Noul cod civil;
4. Octavian Loghin, Tudorel Toader – Drept penal român Partea Specială – Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994;
5. Ion Neagu – Drept procesual penal Partea Generală și Partea Specială – Editura „Global Lex”, București, 2006;
6. Ion Neagu, Anastasiu Crișu Aurel Ciobanu, Andrei Zarafiu – Drept procesual penal Curs selectiv pentru licență – Editura „All Beck”, București, 2003;
7. Constantin Mitrache – Drept procesual penal Partea Generală și Partea Specială – Casa de Editură și presă „Șansa” SRL, București, 1994;
8. Corneliu – Liviu Popescu – Hotărârile Curții Europene a Drepturilo Omului pronunțate în cauzele împotriva României (1998-2002) – Editura All Beck, București, 2003;
9. Ministerul Justiției – Culegere de practică judiciară 2003 – Editura All Beck, București, 2004;
10. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C – tin Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca – "Explicatii Teoretice Ale Codului Penal Roman" – Partea Speciala, Vol. III, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1971;
11. Theodor Vasiliu, G. Antoniu, D. Pavel, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu – "Codul Penal Comentat Si Adnotat" – Partea Speciala, Vol. I, Editura Stiintifica Si Enciclopedica, Bucuresti, 1975;
12. Noul cod penal aprobat prin legea 286/2009;
13. www.just.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Generale Privind Infractiunea de Furt Calificat Ca Infractiune Contra Patrimoniului (ID: 126927)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.