Consideratii Generale Privind Drepturile Omului
PLANUL LUCRĂRII
Capitolul I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Importanța drepturilor omului în epoca contemporană
Apariția și evoluția conceptului de “drepturi ale omului”
Capitolul II
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE
2.1 Instrumente juridice generale care consacră drepturile omului, adoptate sub egida O.N.U.
2.2 Instrumente juridice care privesc protecția unor categorii de persoane
2.3. Alte instrumente juridice referitoare la probleme specifice drepturilor omului
Capitolul III
MECANISMELE JURIDICE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI DIN CADRUL ONU
3.1 Organe ale națiunilor unite ce au ca principală misiune promovarea și protecția drepturilor omului
3.2 Alte organe din sistemul națiunilor unite care au atribuții în domeniul drepturilor omului
3.3 Mecanismele create în cadrul unor instituții specializate și al înaltului comisariat al ONU pentru refugiați
3.4. Structuri special create în vederea aplicării instrumentelor ONU referitoare la drepturile omului
Capitolul IV
PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
4.1. Rolul statului și importanța planului național al drepturilor omului
4.2. Importanța ratificării de către România a pactelor internaționale cu privire la drepturile omului
Capitolul V
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Capitolul I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
IMPORTANȚA DREPTURILOR OMULUI ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ
Fiind una dintre temele cele mai largi abordate pe plan internațional – problema drepturilor omului – a fost și se menține în centrul preocupărilor statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrările de specialitate, cât și în dezbaterile publice.
Acum, la început de secol și de mileniu, omenirea reflectează asupra siguranței ființei umane și se întreabă dacă această creație rațională a naturii, este mai bine protejată decât în trecut.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurare cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Acest interes manifestat față de problematica drepturilor omului nu se datorează numai preocupării față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori “ignorarea, uitarea sau disprețul față de OM” au dus la situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistrează astăzi pe mapamond.
Putem conchide astfel că problematica drepturilor omului țină în mod esențial de relațiile dintre om și mediul social, care este în permanentă evoluție (conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferențele culturale, sărăcia, terorismul, corupția).
Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptată de toate statele lumii, dincolo de diferențele istorice, culturale, economice.
Interesul manifestat de comunitatea internațională față de drepturile omului – elementul esențial ce asigură progresul, bunăstarea și civilizația în orice societate – este probat în primul rând de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250 instrumente, care enumeră și reglementează peste 60 de drepturi și libertăți fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Națiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adăugându-se cele adoptate de Organizația Statelor Americii și Organizația Unității Africane. Deci, paralel cu acțiunea statelor membre ale comunității internaționale, concentrate îndeosebi în sistemul ONU; s-au înregistrat și anumite preocupări de reglementare diferențiată, pe plan regional, de către unele grupuri de state, cum ar fi: “Actul final al Conferinței de la Helsinki” din 1975, Viena 1986, Carta de la Paris – 1990, ș.a. adoptate în cadrul Organizației pentru securitate și cooperare în Europa. În cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 “Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care în prezent sunt părți 34 de state.”
Pe continentul latino – american a fost adoptată în 1986 la San Jose “Convenția americană privind drepturile omului”, iar pe continentul african “Carta africană a drepturilor omului și drepturilor popoarelor”.
Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalității acestora. De aceea au fost concepute și puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la nivel internațional, ființa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict armat, ori situații de dezastre naturale sau tehnologice.
Astfel, pe lângă mecanismele comunității internaționale, în unele state au fost constituite unele structuri de asistență judiciară și socială care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan național. Așadar, în cazul barourilor de avocați din unele state a fost constituită o comisie care se preocupă în special de protecția drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele se acordă asistență juridică gratuită persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete și asociații ale drepturilor omului, care sfătuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalităților de a integra standardele internaționale de protecție în legislație sau în practică. În România, un asemenea rol este deținut de Asociația Română de Drept Umanitar.
Mijloacele practice prin care se asigură respectarea acestor drepturi sunt extrem de diverse și uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituțiile lumii garantează dreptul persoanelor, care au fost prejudiciate în drepturile lor, să se adreseze justiției. Într-o serie de constituții a fost recunoscută și consacrată instituția Ombudsman-ului denumit și Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.
Însă, este evident că în ciuda progreselor realizate în direcția protecției și garantării drepturilor omului, în unele părți ale lumii prin menținerea unor factori de insecuritate o serie de drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viață, sunt puse în pericol sau nu pot fi garantate. În țările cele mai sărace din Africa, Asia și de pe alte continente, o mare parte a populației trăiește în cea mai cumplită mizerie, fără să poată spera la o viață mai bună. Educația, cultura, sănătatea sunt noțiuni abstracte pentru ei.
Acest sumbru tablou este completat de forme contemporane de sclavie (folosirea copiilor între 7 și 11 ani la munci casnice sau industriale, prelevarea de organe, utilizarea a peste 300000 de copii în conflicte armate), șomaj, prostituție, etc.
Astfel, conform raportului privind dezvoltarea umană pe anul 1997, circa 1,3 miliarde de oameni trăiau cu un venit de mai puțin de 1 dolar pe lună, circa 1 miliard erau analfabeți, peste 1 miliard nu aveau apă curentă, iar peste 800 milioane sufereau de foame sau nu aveau asigurată alimentația necesară.
În aceste condiții comunitatea internațională nu poate rămâne insensibilă și ca urmare s-au luat unele măsuri. Astfel, Conferința la nivel înalt pentru dezvoltare socială de la Copenhaga din 1995 a recunoscut obiectul eredicării sărăciei ca pe un imperativ etic, social, politic și moral al omenirii. Adunarea Generală ONU a declarat 17 octombrie ca Zi Internațională a eredicării sărăciei, anul 1996 ca An Internațional al eredicării sărăciei și perioada 1997 – 2006 ca Deceniu pentru eredicarea sărăciei.
În această direcție a depășit obstacolele ce stau în calea realizării drepturilor omului, Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenția Internațională pentru reprimarea ființării terorismului.
Un alt factor ce sfidează drepturile omului sunt conflictele armate, izbucnite pe Terra ce fac zeci de milioane de victime, degradează mediul natural, putând provoca catastrofe ecologice. Au existat situații în care forța și amenințarea cu forța au fost folosite pentru impunerea respectării drepturilor omului. Aceste acțiuni se sprijină pe faptul că printre orientările de bază impuse de normele dreptului internațional se numără și combaterea și reprimarea încălcărilor masive și flagrante ale drepturilor omului.
Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Yugoslavia, unde NATO a intervenit militar, plecând tocmai de la ideea apărării drepturilor unei minorități etnice, desconsiderată și condamnată la frustrări sub paravanul suveranității naționale. Dar, după cum au constatat și pacifiștii care se împotriveau în 1999 intervenției NATO împotriva dictatorului Miloșevici din Yugoslavia, acea tactică a fost decisivă în subminarea unei puteri ilegitime.
Totuși, scopul liderilor blocului militar cu sediul la Bruxelles, de a-i determina pe sârbi să respecte drepturile albanezilor din Kosovo, nu și-a atins ținta, ci a contribuit în primă instanță la emigrarea masivă a acestora din zona lor natală spre țările vecine.
Privind din aceeași perspectivă a drepturilor omului este îngrijorător faptul că terorismul constituie politică de stat în unele țări, guvernele respective acționând sub pretextul idealului identității naționale sau al revendicărilor de natură religioasă.
În ultimul timp se poate vorbi de un adevărat terorism religios în câteva zone ale lumii, terorism cate nu lasă pe nimeni indiferent, fiindcă el reprezintă o întoarcere în trecut a zonelor respective, o îndepărtare de valorile și sensurile civilizației. Convingătoare sunt în acest sens întâmplările din Afganistan, unde așa zișii talibani, studenții fundamentaliști ai Islamului, au preluat frâiele guvernării, instalând legi care au făcut ca această țară din Asia să intre în regres, să se întoarcă spre un trecut de care credea că s-a îndepărtat pentru totdeauna.
Evenimentele tragice petrecute în SUA la 11 septembrie 2001 au arătat cu claritate că terorismul este un flagel ce cuprinde întreg mapamondul.
Referindu-se la aceste întâmplări Koichiro Matsunra – director general UNESCO – afirma că “Atacul infiorător și nemilos împotriva SUA a fost și un atac împotriva idealurilor demnității umane și democrației în lumea întreagă”, iar Mary Robinson le califica “drept crime împotriva umanității și afronturi grave aduse drepturilor omului.”
Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acțiunea de promovare și respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate că acestea influențează pozitiv toate sectoarele vieții sociale, asistăm la desprinderea din dreptul internațional public a unor ramuri noi ce generează acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul internațional umanitar cu subramura sa în plină evoluție, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul internațional al refugiaților și, nu în ultimul rând Dreptul internațional al dezvoltării umane, toate ținând a fi reunite într-un concept nou DREPT UMAN, destinat să guverneze o cultură umană universală.
APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE “DREPTURI ALE OMULUI”
Cristalizarea și afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului și-a găsit în final consacrarea, depășind concepțiile care se opuneau recunoașterii egalității oamenilor și ideii de respect al drepturilor omului.
Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpul străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.
Originea ideii de “drepturi ale omului” o găsim drepturi ale omului” o găsim în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate, în concepția creștină asupra omului. În Grecia Antică dezvoltarea acestui concept s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale, gânditorii acestei țări înțelegând relația dintre statul cetate laic, religie și individ. În această perioadă, zisă antropocentică, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, potrivit căreia omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte.
Aristotel, în lucrarea sa “Politice”, afirma că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic.” Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societății umane.
Mutații specifice pe planul gândirii social – politice se vor produce în sec. XVII și XVIII, când raționaliștii vor pune, în mod progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Ei au fundamentat teoria “dreptului natural”, definindu-l ca un etern dar nesupus unei ordini divine: “Dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba.” Potrivit acestei teorii, omul este liber de la natură și el trebuie să se bucure în societate de drepturile și libertățile care își au originea în chiar natura umană.
Cel care a prefațat cele două teorii principale – teoria dreptului natural și cea a contractului social – a fost englezul Thomas Hobbes care pornind de la constatarea că în esență oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale, afirmă că această egalitate trebuie să fie recunoscută.
Însă, apogeul a fost atins de Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea sa “Contractul social”, apărută în 1972, afirma că “omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri. Pentru apărarea persoanei și a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează, câștigând în schimb libertatea civilă și proprietatea a ceea ce posedă.
În secolul al XVIII – lea, ideea drepturilor omului, ca drepturi subiective, intră în gândirea europeană și devine punctul de plecare al reflecțiilor asupra naturii, destinației și limitelor puterii de stat, intrând în istoria politică odată cu teoria contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Această concepție nu putea să apară în condițiile sclavagismului și feudalismului, în care inegalitățile dintre clasa dominantă și cele dominate, ca și lipsa de libertăți pentru marea masă a populației erau consfințite și chiar apărate de instituțiile juridice și politice. Ea va apărea odată cu contestarea acestei inegalități și instituții.
Este evident că drepturile omului au o încărcătură politică și socială, ceea ce le-a determinat să devină obiect de luptă, de revendicări, nefiind recunoscute întotdeauna cu ușurință.
Analizând dezvoltarea istorică a societății omenești, descoperim că cerințele legate de apariția marii producții de mărfuri, de ascensiunea burgheziei, clasă legată de promovarea unor raporturi noi sociale, au determinat înlăturarea formelor de dependență personală din feudalism, a inegalităților de statut juridic dintre oameni, au creat condiții pentru formarea unei concepții noi asupra drepturilor omului.
Concepțiile burgheziei asupra drepturilor omului au avut drept punct de plecare proclamarea egalității și libertății persoanei și revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile și libertățile cetățenești, de a se stabili un statut al persoanei. Ele au denunțat caracterul retrograd al instituțiilor feudale, incompatibile cu libertatea și egalitatea și au respins îngrădirea, sub influența bisericii, a libertății și conștiință și de exprimare, de cercetare științifică.
Ideile de drepturi și libertăți astfel proclamate fuseseră afirmate și dezvoltate fragmentar în opera filosofilor, enciclopediștilor, jurnaliștilor și iluminiștilor.
Pe plan legislativ, unele drepturi și libertăți personale fuseseră garantate în Anglia încă din 1215 printr-un document care avea să pună baza unui întreg șir de teorii privind protecția omului. Acest document era “Magna Charta Libertatum”, dată de Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215, baronilor și episcopilor englezi. Însă ea consacra de fapt privilegiile adiționale pentru opozanții Regelui. Acest act avea o prioritate absolută față de toate celelalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpului. Punctul 39 al acestui document prevedea că “nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom putea merge împotriva lui fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării.”
Drepturile din Magna Charta Libertatum au fost reluate și dezvoltate de burghezia engleză în acte ca “The Petition of Rights” (1628), “Hobeos Corpus Act” și “Bill of Rigts” (1689), care stabileau supremația parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la eliberare sau la cauțiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, dreptul de a fi judecat de un juriu și alte asemenea drepturi și libertăți.
Un important document, care marchează încă de timpuriu preocupările românești pentru definirea drepturilor și libertăților, îl constituie hrisovul emis de Leon Vodă – Tomșa, domn al Țării Românești (1629 – 1632), la 15 iulie 1631, considerat ca fiind pe același plan al importanței cu “chartele” emise în alte țări, fapt ce evidențiază integrarea țărilor române în evoluția generală a societății europene. Dintre ideile cele mai relevante înscrise în acest document remarcăm principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că vinovăția trebuie dovedită în mod public, iar execuția trebuie hotărâtă numai dacă legea ăl “ajunge” pe om, numai dacă pentru o atare vină, legea prevede pedeapsa capitală.
Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial apărut peste ocean, în America, în focul războiului de independență dus de coloniile engleze împotriva coroanei a fost “Declarația drepturilor.” Adoptată la 12 iunie 1776, în statul Virginia, această declarație afirma că “toți oamenii sunt de la natură egali, liberi și independenți și au anumite drepturi inerente naturii lor… adică dreptul la viață și libertate, precum și mijlocul de a dobândi și conserva proprietatea și de a urmări să obțină fericirea și sârguința.”
“Declarația de independență a Statelor unite”, adoptată la 14 iulie 1776, la Philadelphia, îndreptată împotriva dominației Angliei, proclamă că oamenii sunt egali și au drepturi inalienabile, între care cele la viață, libertate și urmărirea fericirii. Se prevedea și constituirea de guverne cu consimțământul celor guvernați pentru a asigura aceste drepturi, ca și independența judecătorească, subordonarea militarilor puterii civile, libertatea comerțului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu. Această declarație nu a fost inclusă în Constituția federală americană, dar a fost adăugată ca amendament la aceasta în 1789.
Documentul juridic cel mai important și care a reușit să releve într-o formă modernă problema drepturilor și libertăților omului a fost adoptat la 26 august 1789, în perioada revoluției franceze, prin “Declarația drepturilor omului și cetățeanului.”
Caracterul progresist al acestui important document rezultă din toate articolele sale, care, în esență, conțin prevederi privind egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, siguranța și rezistența la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor ca expresie a voinței generale, garanții cu privire la reținerea, arestare și acuzare, prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului și a presei.
Declarația, la articolul 17, proclamă proprietatea ca fiind un drept sacru și inviolabil. O subliniere importantă este și aceea că libertatea constă în “a putea face tot ceea ce dăunează altuia.” Astfel drepturile omului sunt înfățișate ca drepturi subiective pe care fiecare persoană le poate valorifica împotriva statului, acesta trebuind să se abțină de la orice acțiune împotriva drepturilor persoanelor și să nu intervină decât pentru a împiedica o conduită dăunătoare altor persoane.
Burghezia franceză nu a extins și nu va extinde la populația din colonii egalitatea și drepturile acordate decât în secolul al XX – lea și numai ca urmare a luptei popoarelor respective.
Declarația din 1789 marchează un moment de referință în domeniul drepturilor omului, prin conținutul ei și mai ales prin influența pe care a avut-o în întreaga lume. Ideile care au stat la baza Declarației nu au putut fi înlăturate de guvernele conservatoare care au urmat, Declarația fiind adoptată în Constituția belgiană din 1831 și aplicată sub această formă în Spania, Portugalia, Grecia, Italia, România, Serbia și Bulgaria.
Abordarea pe plan internațional a problematicii drepturilor omului s-a produs în strânsă legătură cu procesul de cristalizare și definire a idealurilor social – umanitare fundamentale.
Protecția juridică a drepturilor omului pe plan internațional s-a dezvoltat odată cu dreptul internațional și se poate spune că elementul incipient l-a constituit unele convenții internaționale care se refereau în primul rând la dreptul umanitar, în mod special, la “umanizarea războiului.”
Un alt element ce a stat la baza dezvoltării acestei protecții l-a constituit limitarea traficului cu sclavi, apoi a sclavagismului și, în general, a comerțului cu oameni, reglementarea anumitor acțiuni de caritate, ș.a. Relevante în acest sens sunt Convențiile de la Geneva din 1864, 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei militarilor răniți din armatele de campanie și a statutului prizonierilor de război, Convenția de la Haga din 1899 privind legile și obiceiurile războiului terestru, actul de la Bruxelles din 1890, prin care se interzicea comerțul cu sclavi.
Primele forme de organizare a colaborării multilaterale dintre state au fost conferințele și congresele internaționale, convocate pentru reglementarea unor probleme în care erau interesate mai multe state. În secolul al XIX – lea, locul conferințelor și congreselor în colaborarea internațională a crescut, treptat, acesta devenind periodice prin intermediul unui secretariat.
Către sfârșitul secolului al XIX – lea au fost create uniuni administrative, organizații internaționale permanente având drept scop asigurarea colaborării dintre state în domenii limitate, de specialitate, conform unor reguli generale înscrise în statutele lor. Acestea erau: Uniunea Poștală Universală (1875), Organizația Meteorologică mondială (1878) ș.a.
După Primul Război Mondial se creează prima organizație politică mondială, Liga Națiunilor, precum și o serie de organizații cu caracter specializat, ca: Organizația Internațională a Muncii, Organizația Internațională a Căilor Ferate ș.a.
Liga Națiunilor avea un obiect general de activitate și a funcționat între cele două războaie mondiale. Aceasta nu a acordat suficientă atenție colaborării pe plan economic și social, neavând nici organe investite cu astfel de atribuții. Totuși, și în acest domeniu al colaborării s-au făcut progrese prin crearea Organizației Internaționale a Muncii, ca și prin organisme ale Ligii, în care Comisia de Cooperare internațională.
Pactul Liga Națiunilor a fost adoptat la Conferința de pace de la Versailles la 28 iunie 1919 și inclus în partea I în toate tratatele de pace semnate după Primul Război Mondial.
Scopurile proclamate de ligii erau: promovarea colaborării internaționale prin realizarea păcii și securității prin acceptarea unor obligații de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relații juste între națiuni, respectarea dreptului internațional și a obligațiilor decurgând din tratate și prin menținerea justiției.
Această organizație și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și a fost dizolvată expres în 1946.
După cel de-al Doilea Război Mondial, organizațiile internaționale au cunoscut o dezvoltare deosebită, iar rolul lor în soluționarea problemelor de interes general a devenit din ce în ce mai important. A fost creată Organizația Națiunilor Unite, organizație universală și cu obiect de activitate general, iar pentru probleme de specialitate s-au înființat instituții specializate ale ONU. S-a format o rețea vastă de organisme și organizații internaționale, cu obiect mai larg sau mai restrâns, cu participare generală sau limitată, prin care statele urmăresc să realizeze cooperare multilaterală în domeniile respective.
Organizația Națiunilor Unite a fost creată pornind de la experiența Ligii Națiunilor. Această organizație nou înființată a contribuit la dezvoltarea dreptului internațional atât prin promovarea unui număr de noi norme și instituții juridice, cât și prin mecanisme internaționale pe care a încercat să le organizeze pentru a asigura aplicarea normelor de drept așezate la baza societății internaționale. Astfel, au fost formulate și primele patru drepturi și libertăți ale omului și popoarelor: dreptul la libertatea cuvântului și la exprimare liberă, la libertatea cultului, dreptul de a fi eliberat de frică și de nevoi. S-au creat în acest mod premisele unei ordini internaționale care, având la bază principiile de justiție și libertate, au fost consacrate în iunie 1945, la San Francisco, în Carta ONU.
În scopul realizării unei ordini internaționale, întregul mecanism și toate instrumentele puse la punct de ONU s-au concentrat pe câteva probleme fundamentale, dintre care pe primul loc se situează asigurarea protecției și promovării păcii internaționale, promovarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Rezolvarea acestor probleme, legate strâns între ele prin intercondiționare, constituie însuși obiectul major al organizației mondiale ca singura cale de asigurare a dezvoltării sociale, a promovării progresului economico – social, a unor condiții mai bune de trai în libertate și demnitate.
La început, drepturile omului, privind faptele în perspectivă istorică, nu erau sancționate de lege, unii vizionari umaniști, filosofi, romancieri plasându-le pe unele dintre ele pe planul idealurilor de atins într-un viitor neprecizat. Pe măsură ce societatea a început a le recunoaște prin declarații, de principii sau intenții, drepturile omului au trecut la stadiul de drepturi morale, neexistând încă formulate obligații corespunzătoare. Mai târziu, în noile condiții ale evoluției societății marcată de războaie, rând pe rând au fost încorporate în dreptul pozitiv. Însă, abia după cel de-al Doilea Război Mondial, drepturile fundamentale ale omului și ale popoarelor au început să fie protejate la nivel internațional.
Declarația adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948 considera că “instalarea unei lumi în care ființele umane vor fi libere de a vorbi și a crede, eliberate de teroare și mizerie, a fost proclamată ca cea mai înaltă aspirație a omului” și în acest sens popoarele lumii au considerat Declarația “ca ideal comun de atins de toate popoarele și toate națiunile.”
Declarația reprezintă în mod incontestabil o contribuție deosebit de importantă la ordinea juridică internațională enumerând drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dar au trebuit să treacă câțiva ani pentru ca acestea să capete forța juridică obligatorie pentru membrii comunității internaționale.
Drepturile omului au fost, de asemenea, reglementate și astfel protejate prin cele două Pacte prin Convențiile adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Ideea de drept al drepturilor omului a apărut înainte de constituirea Națiunilor Unite, dar numai după înființarea acestui organism a ajuns să capete o recunoaștere oficială și universală.
Drepturile omului trebuie puse în aplicare în strânsă legătură cu îndatoririle acestuia față de semenii săi, de societate. Ele nu pot fi tratate nici ca drepturi absolute, nici separat de îndatoriri. Esența exercitării drepturilor și libertăților este tocmai prevenirea și înlăturarea unor acte sau activități care ar încălca drepturile și libertățile altor persoane cerințe de bază pentru exercitarea acestora în condițiile de egalitate pentru toți.
Domeniul drepturilor omului este de domeniul în care s-au confruntat o mare diversitate de concepții. Totodată există o evoluție certă spre reglementări internaționale cuprinzătoare și spre o largă cooperare asupra unor aspecte dintre cele mai diverse în acest domeniu.
ONU – principalul organism internațional cu rol în promovarea și protecția drepturilor omului
În doctrină se face o delimitare conceptuală între noțiunea de “promovare” internațională a drepturilor omului și cea de “protecție” internațională a acestora. Promovarea drepturilor omului la nivel internațional implică activități circumscrise cooperării statelor și orientate spre realizarea de acorduri privind măsurile noi care ar trebui luate în domeniul drepturilor omului, adoptarea unor documente în legătură cu dimensiunile noi ale unor drepturi sau chiar cu noi drepturi ale omului (spre exemplu: dreptul la un mediul natural sănătos). În cadrul acestor activități se înscriu și analizele, studiile, seminariile, activitățile consultative în general, ca și orice alte măsuri în domeniu educației referitor la drepturile omului inițiate de organizațiile internaționale.
Tot ca forme de promovare a drepturilor omului pot fi menționate rapoartele periodice transmise de către state în baza obligațiilor pe care și le-au asumat prin convenții internaționale și care constituie o modalitate eficientă pentru schimbul de informații și experiență în acest domeniu.
În ultima perioadă am asistat la un proces de îmbogățire și diversificare a mijloacelor utilizate de comunitatea internațională în vederea promovării drepturilor omului (spre exemplu, instituția raportorilor speciali ai ONU), datorită creșterii interesului general față de problematica drepturilor omului.
Analizând atât documentele internaționale, cât și literatura de specialitate observă că nu a fost adoptată până în prezent o definiție a conceptului de protecție a drepturilor omului. Însă doctrina de specialitate consideră protecția drepturilor omului ca fiind un concept cuprinzător care presupune un ansamblu de măsuri sociale, economice, politice, juridice naționale și internaționale, care au ca obiect recunoașterea, dezvoltarea și încurajarea promovării respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, precum și asigurarea apărării acestor drepturi în fața instanțelor jurisdicționale naționale și internaționale.
Protecția internațională a drepturilor omului se realizează prin proceduri și mecanisme internaționale la materializarea cărora participă organe, instituții care au atribuții de supraveghere, control ori care au chiar puteri decizionale fiind în măsură să propună și să aplice sancțiuni împotriva statelor care încalcă obligațiile asumate în materia drepturilor omului.
În practică este adesea dificil de făcut distincție între promovarea și protecția drepturilor omului pentru că de regulă cele două aspecte ale aceleiași instituții a drepturilor omului se regăsesc în acțiunea comună fie concomitent, fie un aspect îl însoțește pe celălalt.
Un studiu atent al doctrinei pune în evidență faptul că promovarea drepturilor omului apare cel mai des folosită la nivel universal, în timp ce protecția drepturilor omului (prin mecanisme concrete de urmărire și respectare a acestor drepturi) se regăsește de obicei în plan regional pentru că această protecție a drepturilor omului este rezultatul unor acorduri care intervin între statele aparținătoare unei anumite regiuni. Pe cale de excepție putem asista și la unele mecanisme de protecție la nivel universal.
În scopul protecției și garantării drepturilor omului, comunitatea internațională a creat un sistem, numit în literatura de specialitate “mecanisme de garantare internaționale”, alcătuit din mecanisme jurisdicționale și nejurisdicționale. Mecanismele jurisdicționale de protecție a drepturilor omului au la bază instrumente juridice prin care se creează organe cu atribuții jurisdicționale, care au competență să examineze plângerile ce le sunt adresate și să pronunțe o hotărâre care să aibă autoritate de lucru judecat. Cele nejurisdicționale sunt caracterizate prin aceea că nu dispun de forța de constrângere necesară asigurării îndeplinirii lor atunci când nu sunt transpuse în practică de bună voie.
Cu toate că în cadrul Ligii Națiunilor au existat anumite tendințe de a promova documentele internaționale care să asigure protecția drepturilor omului, aceasta a fost abordată ca imperativ al comunității internaționale abia după cel de al Doilea Război Mondial, sub impulsul atrocităților naziste, și s-a materializat, în perioadele care au urmat, într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai ales a faptului că drepturile omului au continuat să fie încălcate în statele cu regim comunist.
O contribuție deosebit de importantă la stabilirea și amplificarea raporturilor dintre state a avut și are în continuare cadrul instituțional permanent și mondial reprezentat de organele din sistemul Națiunilor Unite.
Direcțiile principale ale activității Organizației Națiunilor Unite, promovarea și garantarea pe plan internațional a drepturilor fundamentale ale omului și dezvoltarea unei legislații internaționale referitoare la aceste drepturi au determinat apariția unui “drept internațional al drepturilor omului.”
ONU a fost înființată în anul 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când statele învingătoare ale lumii s-au reunit pentru a analiza consecințele războiului și pentru a găsi o modalitate de preîntâmpinare a acestor consecințe în viitor.
Caracterizându-se momentul istoric al apariției ONU și semnificația constituirii ei se aprecia că “nu a existat în istorie o organizație internațională în care popoarele să-și fi pus atâtea speranțe ca în ONU, deoarece ea exprima gândirile și aspirațiile a milioane de oameni care au trecut prin grele suferințe.”
Calea spre concretizarea unui sistem de protecție internațională a drepturilor omului și stabilirea obligațiilor unei cooperări în acest domeniu a fost deschisă la Carta ONU.
Carta ONU prevede că, pe lângă cele 51 de state fondatoare, pot deveni membri ai Națiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de pace care acceptă obligațiile Cartei și care, după aprecierea organizației, sunt capabile și dispuse să le îndeplinească (art. 4). Se mai prevede, de asemenea, că ONU va fi un centru de armonie a acțiunilor pentru atingerea obiectivelor comune.
Astfel, în cadrul Națiunilor Unite toate țările fără nici o excepție sau discriminare au dreptul și datoria de a participa la examinarea, dezbaterea și rezolvarea tuturor problemelor ce interesează comunitatea internațională.
Națiunile ce au pus bazele organizației cu vocație universală, încă din anul înființării ONU, să adopte o declarație a drepturilor omului ca un document de valoare universală ce urma să consfințească drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor și, pe baza acestora, să edifice un sistem coerent de obiective și aspirații la nivel planetar, un standard comun de realizare a tuturor popoarelor și națiunilor către care indivizii societății ar trebui să tindă, prin adoptarea unor măsuri progresive la nivel național și internațional. Astfel, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Ea a servit, cum se arată într-un document ONU, ca imperativ moral ce a guvernat raporturile dintre indivizi și guvernanții lor, precum și ca garanție a protecției drepturilor omului, libertăților fundamentale și a demnităților inerente tuturor membrilor unei comunități.
Declarația a devenit unul dintre cele mai cunoscute și influente documente din lume, fiind sursa de inspirație pentru întreg sistemul normativ intern și internațional în domeniu.
Impactul prevederilor Declarației au făcut ca aceasta să fie tradusă în circa 250 de limbi și dialecte și să fie documentul cel mai cunoscut și citat din lume. Rezoluțiile Adunării Generale a ONU și a altor instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite îi reiterează prevederile constant, iar numeroasele constituții ale statelor, legislațiile interne și hotărârile tribunalelor îi încorporează dispozițiile sau fac referire la ea.
Dând expresie uneia dintre scopurile Națiunilor Unite, înscris în art. 1, paragraful 3 din Cartă, potrivit căreia forul mondial trebuie să realizeze cooperarea în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, Declarația era primul document care punea bazele dreptului internațional al drepturilor omului.
Organizația Națiunilor Unite și-a amplificat acțiunea normativă, elaborând două Pacte în 1966: Pactul cu privire la drepturile civile și politice și Pactul referitor la drepturile economice, sociale și culturale. Totodată și-a extins domeniile de protecție, precum și aria categoriilor de persoane ale căror drepturi specifice sunt protejate.
În planul drepturilor civile și politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul de autodeterminare, dreptul la viață, abolirea sclaviei, a muncii forțate, a comerțului cu ființe umane, protecția persoanelor supuse detenției sau întemnițării, dreptul la cetățenie, ameliorarea situației refugiaților, libertatea de opinie și exprimare, ș.a. în planul drepturilor economice, sociale și culturale domeniile reglementate privesc dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la sănătate, dreptul la hrană, ș.a.
O serie de instrumente se ocupă de protecția drepturilor și bunăstării membrilor grupurilor vulnerabile – copii, persoane fără locuință, persoane în vârstă – de ameliorarea condiției femeii, de eliminarea discriminărilor, prejudecăților și intoleranței, iar pe alt plan, de protecția drepturilor omului în perioade de conflict armat, de catastrofe.
Pactele împreună cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, denumite generic Carta Internațională a drepturilor omului, reglementează aspectele globale ale problematicii drepturilor persoanei umane.
Pe lângă aceste documente, câteva acte constitutive ale ONU și ale unor instituții specializate: Carta ONU, Constituția Organizației Internaționale a Muncii, Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Constituția Organizației Mondiale a Sănătății și Carta Organizației Națiunilor Unite pentru Agricultură și Alimentație, tratează problematica drepturilor omului, instituționalizând principiile de bază ale acesteia.
Un loc central în sistemul drepturilor omului îl ocupă, așadar, Organizația Națiunilor Unite care, de la înființarea sa și până în prezent, a pregătit, împreună cu alte instituții din sistemul său (OIM, UNESCO, OMS, FAO, ICNUR) peste 100 de instrumente internaționale: convenții, pacte, protocoale, declarații ș.a., enunțând peste 60 de drepturi și libertăți ale omului, îndatoririle individului față de colectivitate.
Printre drepturile colective față de care Națiunile Unite a manifestat în ultimul timp o preocupare specială se numără: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, dreptul la suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace etc.
Din anul 1968, ONU a inclus în preocupările sale dimensiunea umanitară, extrapolând în convenții de sine stătătoare norme prevăzute inițial în instrumentele din domeniul dreptului umanitar. Printre acestea se numără: Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, Convenția privind imprescribilitatea crimelor de război și a crimelor umanității, Convenția contra luării de ostatici, etc.
Dimensiunea jurisdicțională a Națiunilor Unite a îmbrăcat forma Tribunalelor Internaționale ad – hoc create de Consiliul de Securitate pentru a judeca persoanele vinovate de violări grave ale drepturilor omului, cum ar fi cele create pentru fosta Yugoslavei și Rwanda.
La 20 de ani de la adoptarea Declarației, Națiunile Unite au marcat evenimentul, declarând anul 1968 drept Anul Internațional al Drepturilor omului. Evenimentul major al acestui an a fost Conferința Internațională a Drepturilor Omului de la Teheran, care a adoptat un program de acțiune și o proclamație.
În 1993, Conferința Mondială de la Viena a făcut un pas important înainte în încercarea comunității internaționale de a promova și proteja drepturile omului pe întreg mapamondul, proclamând că “democrația, dezvoltarea și respectul pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt interdependente și se susțin reciproc”, și afirmând că drepturile omului trebuiesc tratate “în mod corect și egal”.
Rolul deosebit al Națiunilor Unite în promovarea drepturilor omului este evidențiat și prin cele peste 30 de conferințe internaționale convocate sub auspiciile sale. Printre acestea se numără: Conferința Națiunilor Unite asupra libertății de informare (1948); Conferința plenipotențiarilor Națiunilor Unite pentru o convenție suplimentară referitoare la abolirea sclaviei și a instituțiilor și practicilor similare sclaviei (1956); Conferința Națiunilor Unite pentru eliminarea sau reducerea cazurilor de apatridie (1956 și 1961); Conferința Națiunilor Unite asupra azilului teritorial (1967); Conferința internațională asupra drepturilor omului (1968); Conferința internațională a anului internațional al femeii (1975); Conferința mondială a luptei contra rasismului și a discriminării rasiale (1978) ș.a.
Declarația lui Adrian Năstase făcută ca ministru al Afacerilor Externe în Plenul Adunării Generale a ONU la 25 decembrie 1991, sublinia rolul deosebit al Organizației națiunilor unite ca organism internațional. El afirma că “sistemul ONU nu constituie un scop în sine, ci doar un mijloc pentru protejarea și promovarea demnității umane pe plan internațional, examinarea unor căi noi, mai eficiente, pentru realizarea scopurilor sale trebuie să fie o preocupare importantă pentru noi toți”.
Într-un studiu despre Organizația Națiunilor Unite, secretarul general U. Thant vedea în promovarea și protejarea drepturilor omului însăși esența, sensurile și motivațiile cele mai profunde ale Organizației Națiunilor Unite.
Pentru reliefarea locului pe care-l ocupă ONU în domeniul drepturilor omului trebuie menționat și faptul că Premiul Nobel pentru pace pe anul 2001 a fost acordat de către Comitetul Norvegian Secretarului General ONU, domnului Kofi Annan, în semn de semnificativă recunoaștere a muncii Națiunilor Unite în domeniul păcii și drepturilor omului.
Jon Martenson, fost secretar general adjunct al ONU pentru drepturile omului, afirma că “Problema drepturilor omului este inima întregului sistem al Națiunilor Unite, indiferent de misiunea specifică cu care a fost însărcinat, păstrează în spiritul obiectivului final al organizației, protecția și promovarea păcii internaționale și a drepturilor omului.”
Astfel ONU apare ca o instituție reprezentativă cu vocație de universalitate, un instrument necesar și util, apt să ofere fiecărui stat cadrul adecvat pentru afirmarea personalității sale, pentru participarea efectivă la dezbateri și căutarea soluțiilor marilor probleme internaționale.
Capitolul II
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE
2.1 INSTRUMENTE JURIDICE GENERALE CARE CONSACRĂ DREPTURILE OMULUI, ADOPTATE SUB EGIDA O.N.U.
2.1.1 Carta O.N.U. și prevederile referitoare la drepturile omului
Dreptul internațional modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al Doilea Război Mondial. Dezvoltarea sa poate fi pusă pe seama monstruoaselor încălcări ale drepturilor omului din timpul lui Hitler, dar și a formării convingerii că s-ar fi putut evita încălcarea acestor drepturi și chiar războiul, dacă în perioada funcționării Ligii Națiunilor ar fi existat un sistem internațional eficient pentru protecția drepturilor omului.
Problema drepturilor internaționale ale omului a fost abordată de președintele Franklin D. Roosvelt încă din 1941 în cadrul celebrului său discurs “Cele 4 libertăți”, în care el făcea apel la crearea unei lumi “lumi care să se sprijine pe 4 libertăți fundamentale”. Acestea erau “libertatea cuvântului și de expresie”, “libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul său”, “libertatea de a nu suferi lipsuri” și libertatea de a nu se teme. Viziunea lui Roosvelt asupra “ordinii morale”, așa cum o caracteriza el, a devenit îndemnul adresat de națiunile care au luptat împotriva Axei în cel de-al Doilea Război Mondial și care au fondat Organizația națiunilor Unite.
Astfel, la San Francisco, la Conferința Națiunilor Unite (25 aprilie – 26 iunie 1945), cu participarea a 51 de state, a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.
Prevederile referitoare la drepturile omului incluse în Cartă erau departe de a corespunde așteptărilor create de viziunea lui Roosevelt și retorica din timpul războiului. Acest lucru era firesc, deoarece fiecare dintre principalele puteri victorioase avea propriile sale probleme acute în domeniul drepturilor omului: Uniunea Sovietică avea Gulogul, Statele Unite – discriminarea rasială, Franța și Anglia – imperiile coloniale.
Carta Națiunilor Unite, considerată ca cel mai important tratat internațional din întreaga istorie a omenirii, chiar dacă nu a creat un sistem de protecție eficient, a pus totuși bazele juridice ale dezvoltării dreptului internațional al drepturilor omului, proclamând promovarea acestora prin obiectivele principale ale cooperării internaționale.
Carta cuprinde o paletă destul de largă de prevederi referitoare la drepturile omului în Preambului său și în șase din articolele sale.
În Preambul, în paragraful 2 se consemnează “credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici”, iar în paragraful 4, popoarele Națiunilor Unite își exprimă hotărârea de a favoriza “progresul social și instaurarea unor condiții mai bune de trai într-o mai mare libertate”.
Unul dintre scopurile Națiunilor Unite, prevăzut în capitolul I din Cartă este “să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, bazate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptul de a dispune de ele însele” (art.1, pct.2) și “să se realizeze cooperarea internațională, rezolvând problemele internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând sau încurajând respectarea drepturilor omului și libertății fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (art.1, pct.3).
În capitolul IX al Cartei (art. 55) se prevede că pentru crearea condițiilor de stabilitate și bunăstare necesare relațiilor pașnice și prietenești dintre popoare, Națiunile Unite vor promova:
standarde ridicate de viață, asigurarea unui loc de muncă și condițiile de progres și dezvoltare economică și socială;
soluționarea problemelor internaționale economice, sociale, de sănătate, și altele legate de acestea, și cooperarea internațională în domeniul culturii și educației;
respectul universal pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Se recunoaște astfel existența unei intercondiționări între favorizarea și promovarea respectării universale a drepturilor omului și asigurarea bunăstării și progresului omenirii.
Potrivit art. 56 al Cartei, statele membre se angajează prin acțiunile lor comune sau individuale să coopereze cu Organizația în vederea atingerii obiectivelor anunțate la art. 55.
Deși mandatul așa cum a fost el formulat la art. 55 acoperă o arie largă de aspecte, Organizației nu îi sunt conferite decât puteri limitate. Responsabilitatea pentru îndeplinirea misiunii de “promovare” îi revine Adunării Generale și Consiliului Economic și Social, organisme ale căror rezoluții în acest domeniu nu au putere de lege.
Astfel, pentru a facilita cooperarea prevăzută de art. 56, art. 13(1) al Cartei prevede că Adunarea Generală “va iniția studii și va face recomandări în scopul:….(b) de a sprijini realizarea drepturilor omului și libertăților fundamentale fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”
Carta conferă, în baza art. 62(2) puteri similare Consiliului Economic și Social, împuternicindu-l să “facă recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți”, însărcinându-l de asemenea “să înființeze comisii în domeniul economic și social pentru promovarea drepturilor omului” (art. 68).
Obligațiile statelor membre, prevăzute în art. 55 și 56 din Capitolul IX al Cartei, sunt completate de cele prevăzute în art. 73 și art. 76 (Capitolul XII). Aceste obligații cădeau în sarcina statelor “care au sau care își asumă răspunderea pentru administrarea unor teritorii care nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare” și se refereau la promovarea bunăstării populației acestor teritorii prin “respectarea cuvenită a culturii respectivelor popoare, progresul lor politic, economic și social în domeniul educației, tratamentului lor echitabil și protecției lor împotriva abuzurilor.”
Privind obiectivele statelor ce dețineau tutela asupra teritoriilor neautonome, art. 76 îl prevede și pe cel referitor la încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie și de a dezvolta sentimentul de interdependență popoarelor lumii, “de a asigura …egalitatea în tratament în administrarea justiției.”
Analizând dispozițiile Cartei nu regăsim în cuprinsul său vreun text în care să se definească conceptul de drepturi ale omului sau să se facă o enumerare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane. De asemenea, dispozițiile referitoare la drepturile omului au un caracter vag, folosindu-se expresii precum “respectarea drepturilor omului”, “respectarea universală și efectivă”, “favorizarea respectării”, etc.
În pofida acestui caracter, prevederile referitoare la drepturile omului din Carta Națiunilor Unite au avut câteva consecințe însemnate. În primul rând, s-ai “internaționalizat” drepturile omului, adică prin aderarea la Cartă care este un tratat multilateral, statele părții recunoșteau că “drepturile omului la care se face referire sunt subiecte de interes internațional și, în acest sens, nu mai țin în exclusivitate de dreptul intern.” Acest fapt nu înseamnă că orice încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. este o problemă de interes internațional, ci numai acele violări masive și permanente, care constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale cum ar fi spre exemplu politica de apertheid, discriminarea rasială.
Același lucru se poate spune și în cazul absenței unor obligații asumate printr-un tratat, când un stat nu mai poate afirma că prejudicierea propriilor cetățeni, indiferent în ce proporții sau cât de sistematic s-ar produce, este o problemă care ține exclusiv de jurisdicția sa internă.
În al doilea rând, pe baza dispozițiilor Cartei, și în special ale art. 56, Națiunile unite și-au fondat baza juridică necesară pentru a defini și codifica drepturile omului. Eforturile Organizației s-au materializat în adoptarea a peste 100 de instrumente, începând cu Carta Internațională a drepturilor omului.
În al treilea rând se poate afirma că prevederile Cartei reprezintă primele reguli internaționale convenționale ce au ca obiect drepturile omului. Însă în Cartă nu există o formulare precisă legată de întinderea obligației internaționale de asigurare a respectării drepturilor omului care incumbă statele.
Dar Organizația Națiunilor Unite a reușit de-a lungul timpului să stabilească în ce măsură statele membre aveau obligația de a “promova” drepturile omului, lărgind sfera de cuprindere a acestor obligații și înființând instituții bazate pe Carta Națiunilor Unite, menite să asigure respectarea de către guverne a angajamentelor.
Astfel, au fost create o serie de organisme subsidiare printre care: “Comitetul Special însărcinat cu examinarea situației în ceea ce privește aplicarea Declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale,” denumit și “Comitetul Special al decolonizării”, “Comitetul Națiunilor Unite pentru Namibia”, “Comitetul Special contra apertheidului”, “Comitetul special însărcinat să ancheteze asupra practicilor israeliene care afectează drepturile omului ale populației din teritoriile ocupate”, “Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian”.
Consiliul Economic și social a creat: “Comisia drepturilor omului”, “Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminării și pentru protecția minorităților”, “Comisia condiției femeii”, etc.
Șase organe au fost create în aplicarea unor Convenții internaționale referitoare la drepturile omului: “Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale”, “Comitetul drepturilor omului”, “Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei”, “Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale”, “Comitetul contra torturii” și “Comitetul pentru drepturile copilului”.
Trei dintre organele principale ale națiunilor Unite se ocupă ocazional de problematica drepturilor omului: Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție, precum și patru instituții specializate: Organizația Internațională a Muncii, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite precum și Alimentației și Agricultură.
Carta națiunilo Unite a promovat o concepție umanistă, de o largă deschidere internațională, dând expresie voinței popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea și respectul persoanei umane să nu mai cunoască îngrădiri, iar nici o conflagrație mondială să nu mai oprească, în viitor, aspirația oamenilor spre libertate.
2.1.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
Pentru a acoperi lacuna creată prin faptul că nu a fost definit conceptul de “drepturile ale omului” și aceste drepturi nu au fost enunțate în Carta O.N.U., la Conferința de la San Francisco s-au făcut propuneri pentru a se anexa acestui document o “Cartă a drepturilor” sau o “Declarație a drepturilor esențiale ale omului”, însă acestea nu s-au materializat. Aceste idei au fost reînnoite la următoarea reuniune a ONU, iar Comisia pentru drepturile omului a ONU, creată în 1945, a fost însărcinată să elaboreze o “Cartă internațională a drepturilor omului.” Comisia a realizat că va fi relativ ușor să adopte un text cu caracter declarativ, dar că va fi mult mai dificil să se ajungă la un acord privind formularea unui tratat cu putere juridică. De aceea, Comisia a decis să elaboreze mai întâi o declarație, iar apoi să înceapă pregătirea unuia sau mai multor proiecte de tratate. Rezultatul lucrărilor Comisiei s-a concretizat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în sesiunea a II-a a Adunării Generale a ONU la 10 decembrie 1948, fiind considerată, așa cum se arată în preambulul acesteia, ca “ideal comun de atins de către toate popoarele și toate națiunile” în ceea ce privește drepturile omului.
Votul a fost obținut cu o largă majoritate care dădea impresia că s-a realizat cu succes reconcilierea diverselor concepte ale drepturilor omului. Astfel, din cele 48 de state care au luat parte, 40 s-au pronunțat pentru, 8 s-au abținut și nu s-a înregistrat nici un vot împotrivă. În realitate, acest succes a fost aparent pentru că Declarația nu a fost atât de larg admisă, deoarece nu avea forță juridică de constrângere. Ea era analizată ca o “rezoluție”, având o simplă valoare de recomandare și nu ca un tratat. Votul nu implica, așadar decât un simplu angajament moral de a i se conforma, deci eventuala nerespectare nu era sancționată decât prin dezaprobarea publică națională și internațională. În acest sens, cu prilejul adoptării acestui important document, președintele Adunării Generale preciza: “Declarația nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului. Ea nu prevede nici punerea în executare. Reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție…. Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite și milioanele de persoane, bărbați, femei, copii din toate părțile lumii, vor căuta în ea un ajutor, un ghid și o inspirație.”
În doctrină, Declarația a fost considerată de unii ca fiind o interpretare autentică a clauzelor Cartei ONU, iar pentru alții, care au invocat drept argument larga adeziune a statelor la acest document și influența pe care a avut-o asupra organizațiilor internaționale, principiile esențiale au devenit drept internațional cutumiar.
Datorită importanței juridice și politice dobândite de-a lungul anilor, Declarația stă alături de Magna Carta, Declarația franceză a drepturilor omului și Declarația de independență a Americii, ca un reper fundamental în lupta omenirii pentru libertate și demnitate umană. Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul document internațional cuprinzător din sfera drepturilor omului, adoptat de o organizație internațională universală. Ea pornește de la necesitatea unui standard minim, care să fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei concepții comune despre drepturile omului și libertățile acestuia.
În primul alineat al Preambulului este înscrisă ideea că “recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.”
Declarația are în vedere condiția umană în ansamblu, incluzând atât libertatea cuvântului și a convingerilor, cât și eliberarea de teamă și mizerie; în acest sens, exprimându-se hotărârea popoarelor de a favoriza progresul societății și îmbunătățirea condițiilor de viață, în cadrul unei libertăți mai mari.
Declarația Universală a Drepturilor omului fundamentează necesitatea “ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii”, reliefând importanța unei concepții comune despre aceste drepturi și libertăți, pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a promova, în colaborare cu organizația, respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile lui fundamentale.
Tot în Preambulul Declarației sunt indicate două mijloace de acțiune în procesul de promovare a drepturilor omului: pe de o parte, aplicarea și garantarea de către organele și structurile statale “prin măsuri progresive de ordin național și internațional”, iar pe de altă parte, învățământul și educația, care “să dezvolte respectul pentru aceste drepturi.”
La baza drepturilor omului sunt atașate câteva principii. Printre acestea se numără și principiul egalității în drepturi, enunțat în art. 1, în care se arată că “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi; ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității.”
În art. 2, este înscris principiul potrivit căruia fiecare om are dreptul de a se prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie.
Principiul consacrat în art. 28 plasează drepturile omului în contextul firesc, adăugând că “fiecare este îndreptățit la o ordine socială și internațională în care drepturile și libertățile conținute în această Declarație să poată fi pe deplin realizate.”
Declarația Universală proclamă, ca standarde universale, drepturile esențiale, atât din categoria drepturilor civile și politice (art. 3 – 21), cât și din categoria celor economice, sociale și culturale (art. 22 – 27).
În categoria drepturilor civile și politice sunt enumerate, în primul rând, acele norme privite ca “norme de jus cogens gentium”, de la care nu se poate deroga și care trebuie respectate în orice condiții. Astfel, potrivit acestor norme, orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea personală (art. 3). Ea nu poate fi ținută în sclavie sau robie (art. 4) și nu va fi supusă la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 5). Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la o protecție egală a legii, fără nici o discriminare (art. 7). Ei au și dreptul de a li se recunoaște în orice loc personalitatea juridică (art. 6).
Orice persoană are dreptul de a se adresa efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care-i violează drepturile sale fundamentale recunoscute prin Constituție sau prin alte legi (art. 8) și să fie ascultată în mod egal, echitabil și public de un tribunal independent și imparțial care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale ca și asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa (art. 10). Ea nu va putea fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar (art. 9), fiind prezumată ca nevinovată până la pronunțarea unei sentințe într-un proces public, cu asigurarea tuturor garanțiilor necesare apărării sale și nu i se vor putea aplica legi și pedepse “ex post facto”, adică nu va putea fi condamnată pentru acțiuni sau omisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau internațional, iar în caz de vinovăție nu i se vor putea aplica o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos (art. 11).
Se prevede, de asemenea, dreptul la respectarea vieții private a oricărei persoane, privind înlăturarea oricăror imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență sau care aduc atingere onoarei sau reputației (art. 12), dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat, să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa și să revină de unde a plecat (art. 13).
Orice om are dreptul în cazul în care este persecutat, să caute și să beneficieze de azil în orice țară, excepție făcând cazul în care este urmărit pentru comiterea unei infracțiuni de drept comun sau pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
Printre drepturile civile se numără și dreptul la o cetățenie, ce presupune și dreptul de a nu fi lipsit în mod arbitrar de cetățenie sau dreptul de a-și schimba cetățenia (art. 15), dreptul bărbatului și al femeii, ajunși la vârsta nubilă, de a se căsători, numai cu consimțământul liber al viitorilor soți care-și vor întemeia o familie și vor beneficia de drepturi egale (art. 16).
Fiecare om are dreptul la proprietate și nu va putea fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (art. 17).
Omului, ca ființă înzestrată cu rațiune, i se acordă dreptul la libertatea gândirii și a conștiinței, precum și la libertatea religiei, care implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile religioase, precum și libertatea de a-și manifesta religia, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea ritualurilor (art. 18), dreptul la libertatea de opinie și exprimare, incluzând dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și de a primi sau răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei, prin orice mijloc de exprimare (art. 19).
Ca drepturi practice, mai sunt prevăzute și dreptul oricărei persoane la libertatea de întrunire și asociere pașnică, fără a putea fi însă obligată să facă parte dintr-o asociație, dreptul fiecărui cetățean de a participa la conducerea treburilor politice ale țării sale și dreptul de acces, în condiții egale, la funcțiile publice ale țării sale (art. 21).
Cea de-a doua categorie de drepturi cuprinsă în Declarație enunță drepturile economice, sociale și culturale, pe care le poate pretinde orice persoană în calitate de membru al societății. Astfel, orice om are dreptul la securitate socială, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale și culturale, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări și anume: dreptul de muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotirea împotriva șomajului, la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate pentru apărarea intereselor lor (art. 23), dreptul la odihnă și concedii periodice plătite (art. 24).
Tot în această categorie este încadrat dreptul oricărei persoane la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, a bunăstării sale și a familiei, la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în caz de pierdere a mijloacelor de subzistență, ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa; mama și copilul având dreptul la ajutor și ocrotire specială (art. 25).
Este prevăzut și dreptul la învățătură, la învățământ elementar și general gratuit, precum și accesul la învățământul tehnic, profesional și superior, părinții având dreptul prioritar de a alege felul educației ce urmează să fie dată copiilor lor (art. 26).
Se afirmă, de asemenea, dreptul oricărui om de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității și de a se bucura de binefacerile artei, științei, precum și dreptul la protecția intereselor morale și patrimoniale care decurg din opera științifică, literară sau artistică al cărei autor este (art. 27).
Pentru a îmbina armonios interesele individuale cu cele colective, Declarația precizează că fiecare om are și îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește și că exercitarea drepturilor și libertăților sale este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al satisfacerii exigențelor morale, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică (art. 29), nefiind permise activitățile sau actele care ar duce la desființarea drepturilor omului enunțate în Declarație, săvârșită de un stat sau orice persoană (art. 30).
Declarația Universală nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem internațional de aplicare a prevederilor sale și nu consacră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la autodeterminare), care constituie o premisă juridică foarte importantă pentru promovarea și realizarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Dar, prin enunțarea acestor drepturi, Declarația constituie un document de referință în afirmarea condiției umane și a protecției internaționale a persoanelor într-o societate democratică modernă și a avut un rol deosebit de important de emancipare a popoarelor supuse dominației străine și menținute într-o stare deplorabilă sub acest aspect, ca și în lupta dusă de păturile sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale și economice.
Declarația nu este un document juridic, nefiind prezentată sub forma unui tratat, ci a unei rezoluții, care nu are putere de lege. Scopul său, conform Preambulului, este de a furniza “un mod de înțelegere comun” al drepturilor și libertăților fundamentale la care face referire Carta ONU și de a servi “tuturor popoarelor și națiunilor drept standard comun de înfăptuire…”.
Cu toate acestea, ea este universal acceptată ca document cuprinzând principii și norme generale. Din textul Declarației s-au inspirat toate reglementările internaționale menite să promoveze și să garanteze drepturile tuturor, atât cele civile și politice, cât și cele economice, sociale și culturale, în respectul demnității ființelor umane egale și libere.
Marcând momentul nașterii dreptului modern al drepturilor omului, Declarația a exercitat o influență considerabilă în întreaga lume și a permis să se încurajeze și să inspire, în cadrul ONU și pe plan regional, decizii internaționale de mare anvergură, care au antrenat crearea de noi reguli și obligații juridice.
Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost și rămâne punctul de plecare în realizarea în lume a unei imense instituții privind drepturile omului, dând naștere, în primul rând unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, care apoi a fost recunoscut ca atare, dezvoltat și fortificat din punct de vedere juridic prin obligații pe care statele și le-au asumat în mod concret, de a consacra, respecta și a promova respectarea acestor drepturi.
2.1.3. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului
După adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, pe plan internațional a fost adoptat un număr mare de convenții și acorduri privind diverse aspecte ale dreptului drepturilor omului, pentru că s-a resimțit nevoia ca drepturile enumerate în Declarație să fie reluate, spre a fi precizate în instrumente cu caracter juridic obligatoriu pentru statele semnatare, în baza angajamentului asumat de acestea.
Dacă drepturile civile și politice puteau fi garantate la acel moment, drepturile economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate într-un mod satisfăcător, ci doar în mod progresiv, în perspectivă, datorită problemelor specifice foarte diferite existente în statele membre, nivelul diferit de dezvoltare economică. În aceste condiții, organismele ONU au ajuns la soluția reglementării acestor drepturi în instrumente juridice separate. Discuțiile au durat timp de peste 10 ani și în 1966, Adunarea Generală a ONU, în cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, a adoptat și deschis spre semnare și ratificarea Statelor două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului: “Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale” și “Pactul cu privire la drepturile civile și politice”. Ele au intrat în vigoare la 23 martie 1976, după ce 35 de state – numărul necesar pentru ca Pactele să intre în vigoare – au fost ratificate ambele documente. În ultimii ani aceste număr a crescut semnificativ, iar la sfârșitul anului 1994 se ajunsese la aproape 130 de state părți la aceste instrumente.
Pactele definesc în norme juridice drepturile și libertățile fundamentale ale omului, enunțate în Declarația Universală din 10 decembrie 1948, precum și restricțiile admise la exercitarea acestora.
Cele două pacte au prevederi de substanță comune: preambulul, art. 1,3 și 5 fiind aproape identice.
Astfel, în Preambul se reamintește obligația fiecărui stat de a promova și respecta drepturile omului, demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane ca fundament al libertății, dreptății și păcii în lume.
În prima parte (art. 1), se afirmă caracterul universal al drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele și invită statele părți să înlesnească realizarea acestui drept și să îl respecte.
Partea a doua cuprinde dispoziții cu caracter general, între care angajamentul statelor părți de a acționa pentru ca exercitarea deplină a drepturilor, recunoscute prin Pacte, să fie asigurată fără discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri de ordin legislativ și de a nu suprima drepturile, decât în vederea promovării bunăstării generale într-o societate democratică. În acest sens, art. 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care îl au femeile și bărbații în ceea ce privește exercitarea drepturilor lor economice, sociale și culturale, respectiv civile și politice, iar art. 5 prevede garanții împotriva suprimării sau restrângerii drepturilor omului, dincolo de restricțiile prevăzute în Pacte.
În partea a treia a fiecărui Pact sunt înscrise drepturile specifice la care se referă, cu detalieri de conținutului acestora și garanțiile corespunzătoare.
În ceea ce privește Pactul privind drepturile civile și politice, catalogul drepturilor enumerate aici este elaborat cu specificitate juridică mai mare și conține mai multe drepturi decât Declarația Universală. Astfel, dispozițiile de fond ale Pactului cuprind drepturi noi cum ar fi:
dreptul fiecărei persoane private la libertate de a fi “tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane (art. 10)”;
dreptul de a nu fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală (art. 11);
dreptul oricărui copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională, socială, avere sau naștere, de a fi ocrotit de familie, societate și stat (art. 24).
O importantă completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor minorităților etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura de “propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă” (art. 27).
Însă se omit unele drepturi enumerate în Declarație: dreptul la proprietate, dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări, precum și dreptul la o naționalitate.
Pactul recunoaște printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului:
Dreptul la viață, inerent persoanei umane, de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar și în legătură cu acesta condițiile minime prevăzute în legislație referitoare la pedeapsa cu moartea (art. 6);
Interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane inclusiv ca persoana umană să fie supusă fără consimțământul său unei experiențe medicale sau științifice (art. 7); interzicerea sclaviei și a muncii forțate (art. 8) de menționat că nu se consideră muncă forțată sau obligatorie: munca prestată de un deținut sau de un condamnat eliberat condiționat în baza unei hotărâri judecătorești, serviciul militar obligatoriu; serviciul executat în cazuri de forță majoră sau de catastrofe, precum și alte servicii prestate în baza obligațiilor cetățenești;
Dreptul la libertatea și securitatea personală, cu mențiunea că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, decât pentru motive legale și în conformitate cu procedurile prevăzute de lege și cu respectarea tuturor garanțiilor judiciare prevăzute în Pact: condițiile arestării, dreptul la apărare, judecata, recursul, dreptul de a fi despăgubit în cazul arestării sau deținerii ilegale (art. 9), tratamentul în stare de privare de libertate, etc. (art. 10);
Dreptul unei persoane care se află legal pe teritoriul unui stat de a circula liber și de a-și alege reședința, inclusiv libertatea de a părăsi orice țară, chiar țara sa și de a se reîntoarce în propria țară (art. 12);
Dreptul unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat în mod arbitrar și condițiile expulzării pentru motive de securitate națională (art. 13);
Egalitatea în fața justiției, cu toate garanțiile judiciare în cazul proceselor penale: prezumția de nevinovăție, informarea asupra acuzației ce I se aduce, pregătirea apărării, celeritatea judecării, asistarea de către un avocat, interogarea martorilor, asigurarea gratuită a unui interpret, interzicerea de a fi forțat să-și recunoască vina, dreptul de recurs și de grațiere, principiul “non bis in idem” (art. 14), neretroactivitatea legilor penale, aplicarea pedepsei mai ușoare, etc.;
Dreptul fiecărei persoane de a i se recunoaște personalitatea juridică (art. 16);
Protecția împotriva imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viața privată, familială, domiciliu sau corespondență sau împotriva atingerilor aduse și reputației (art. 17);
Dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței, a religiei, cu toate elementele din Declarația Universală și cu mențiunea că libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice sau morale, precum și a libertăților și drepturilor fundamentale ale celorlalte persoane (art. 18);
Libertatea de opinie și exprimare, care poate fi supusă anumitor limitări prevăzute expres de lege și necesare pentru respectarea drepturilor și reputației altora și pentru apărarea securității naționale, ordinii publice, sănătății și moralității publice (art. 19);
Dreptul de întrunire pașnică (art. 21) și asociere, inclusiv de a constitui sindicate (art. 22), drepturi limitate doar de interesul securității naționale, al siguranței publice, al ordinii, sănătății și moralității publice sau de drepturile altora (art. 21);
Dreptul femeii și al bărbatului de a se căsători și de a-și întemeia o familie (art. 23);
Dreptul și posibilitatea fără discriminări și fără restricții nerezolvabile a oricărui cetățean de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși, inclusiv dreptul de a alege și de a fi ales și dreptul de a avea acces la funcțiile publice din țara sa (art. 25);
Dreptul oricărei persoane la o ocrotire egală din partea legii (art. 26);
Alături de aceste drepturi și libertăți enunțate, Pactul consacră și un drept de protecție colectiv, în art. 20, care interzice orice propagandă în favoarea războiului, precum și “orice îndemn la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență.”
Pactul referitor la drepturile civile și politice obligă statele părți să asigure imediat drepturile proclamate și să ia toate măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. Obligația generală de respectare și garantare a tuturor drepturilor enunțate în Pact este prevăzută în art. 2 astfel: “statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”
Obligând astfel statele să adopte toate măsurile necesare pentru aplicarea și garantarea drepturilor consacrate, Pactul le permite, în același timp să suspende sau să limiteze exercitarea acestora, în anumite situații, introducând o “clauză de derogare”. Prin această “clauză”, prevăzută în art. 4 li se dă posibilitatea statelor părți ca “în timp de pericol public amenințând existența națiunii” să suspende toate drepturile cu excepția a șapte dintre ele: dreptul la viață (art. 6), dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradate (art.7), dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute (art. 8, paragraf 1 și 2), dreptul de a nu fi întemnițat pentru neexecutarea unei datorii contractuale (art. 11), dreptul de a nu fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite (art. 15), dreptul de recunoaștere a personalității juridice (art. 16) și dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
În practică, îndeosebi în statele care nu au o justiție solidă și independentă, prevederile care permit derogări și alte limitări sunt frecvent invocate pentru a justifica nerespectarea obligațiilor de către acele guverne care încalcă drepturile omului.
Pactul înființează, prin art. 28, un Comitet al drepturilor omului, căruia îi sunt conferite diverse atribuții menite să asigure respectarea de către statele părți a obligațiilor asumate prin ratificarea tratatului.
Pactul privind drepturile civile și politice este însoțit de Protocolul facultativ care prevede competența Comitetului de a primi și examina comunicările provenind de la persoane aflate sub jurisdicția statelor părți la Pact, care pretind că sunt victime ale unor violări ale drepturilor enunțate în acest tratat.
Protocolul, adoptat ca tratat separat, a fost adoptat și deschis spre semnare și ratificare în același timp cu cele două Pacte, pentru o mai bună asigurare a îndeplinirii scopului Pactului și a aplicării prevederilor sale.
Art. 1 prevede faptul că pot deveni părți la Protocol numai statele care sunt părți la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, iar prin achiesarea la acest Protocol, statele părți recunosc competența Comitetului de a primi și examina sesizările particularilor.
Protocolul nu a intrat în vigoare, datorită neratificării de către minimum 10 state, însă procedura se poate aplica de către Comisia Drepturilor Omului a ONU și Consiliul Economic și Social.
La sesiunea a 44-a a Adunării Generale din 1989, a fost adoptat un nou Protocol facultativ la acest Pact, Protocol pentru abolirea pedepsei cu moartea. Deschis spre semnare la 15 decembrie 1989, el a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Potrivit statutului său, el este considerat a fi o prevedere adițională a Pactului privind drepturile civile și politice.
Elaborarea tratatului a pornit de la convingerea că “abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnității umane și dezvoltarea progresivă a drepturilor omului (preambul, paragraf 1) și a fost rezultatul unor dispoziții deja consacrate în unele instrumente internaționale care garantează dreptul la viață.”
Se prevede, în primul rând (art. 1), că din momentul în care un stat ratifică Protocolul “nici o persoană care intră sub jurisdicția sa…nu va fi executată” și, în al doilea rând, fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea sub incidența jurisdicției sale.
Singura rezervă care ar putea fi formulată la Protocol, “cu ocazia ratificării sau aderării”, ar permite “aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări pentru o crimă de natură militară, de o gravitate extremă.”
Statutul care formulează o asemenea rezervă are obligația să comunice Secretarului General al Organizației Națiunilor unite, cu ocazia ratificării sau aderării, legislația sa internă care se aplică în timp de război, precum și, dacă este cazul, momentul programării și ridicării stării de război pe teritoriul său.
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale conține o listă mult mai lungă și mai cuprinzătoare de drepturi economice, sociale și culturale decât Declarația Universală, pentru a realiza “idealul ființei umane libere, eliberată de teamă și mizerie”. Astfel se recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă (art. 6), dreptul la condițiile de muncă juste și favorabile, incluzând dreptul la un salariu echitabil, dreptul la securitatea și igiena muncii, la odihnă și timp liber, la concedii plătite și remunerarea zilelor de sărbătoare; dreptul de a înființa sindicate și de a face parte din acesta, dreptul la grevă, la securitatea socială, inclusiv la asigurări sociale, dreptul la protecția familiei, dreptul la un standard de viață satisfăcător, dreptul la sănătate fizică și mintală, dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală.
Pactul nu face doar o simplă enumerare a acestor drepturi, ci le și descrie și le definește în mod detaliat, indicând și măsurile ce ar trebui luate pentru a obține înfăptuirea acestor drepturi. Caracteristic în acest sens este art. 6. În acest articol se recunoaște dreptul pe care-l are orice persoană “de a obține posibilitatea să-și recâștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată”, iar paragraful 2 dispune că “măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestor drepturi, trebuie să includă orientarea și pregătirea tehnică și profesională, elaborarea de programe, de măsuri și tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială și culturală constantă.”
Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu-și asumă obligația de a-l pune imediat în practică, de a-I conferi un efect imediat, așa cum se întâmplă în cazul Pactului privind drepturile civile și politice, ci se obligă să ia măsuri “utilizând la maximum deplina înfăptuire a acestor drepturi” (art. 2(1)). Așadar, drepturile economice, sociale și culturale nu pot fi asigurate în lipsa unor resurse economice și tehnice, a educației și planificării și în multe cazuri, fără cooperarea internațională.
Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale nu conține prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale sau individuale. Însă, în art. 16 (al.1) prevede o procedură conform căreia statele părți se angajează să prezinte “rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și asupra progreselor obținute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în Pact.” De asemenea, Pactul ca atare nu înființează un Comitet Special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează doar că aceste rapoarte trebuie adresate Secretarului General al ONU, care le va transmite, în copie, spre examinare Consiliului Economic și Social.
Cele două Pacte reflectă experiența istorică, potrivit căreia cadrul cel mai adecvat, care creează cele mai bune condiții politice, juridice, economice și sociale pentru exercitarea drepturilor omului este statutul național, creat ca urmare a realizării drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele.
2.2 INSTRUMENTE JURIDICE CARE PRIVESC PROTECȚIA UNOR CATEGORII DE PERSOANE
Pe lângă Carta Internațională a drepturilor omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor un mare număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului, incluzând discriminarea față de femei, discriminarea rasială, genocid, apartheidul, tortura, etc.
2.2.1. Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei
Preocuparea comunității internaționale față de eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei se înscrie în acțiunea de promovare a principiului egalității între bărbat și femeie, acțiune conturată însă de la crearea ONU și materializată în numeroase documente.
Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei a fost precedată de o Declarație anonimă aprobată de Adunarea Generală a ONU în 1967. Această Declarație recomandă adoptarea de către state a unor măsuri care să asigure transpunerea în viață a principiului egalității în drepturi a bărbatului cu femeia mai ales în ce privește abolirea legilor, obiceiurilor, regulamentelor și practicilor în vigoare, care constituiau o discriminare față de femei și pentru a asigura o protecție adecvată. Totodată, Declarația recomandă adoptarea de măsuri de natură să asigure tinerelor fete și femeilor căsătorite sau necăsătorite drepturi egale cu ale bărbaților în ceea ce privește educația la toate nivelele, dreptul de a-și alege liber profesia, etc.
Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei a fost adoptată la Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 1979 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1989. Ea definește discriminarea față de femei ca fiind orice distincție, excludere sau restricție bazată pe sex și care are drept efect sau scop să compromită sau să distrugă recunoașterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe bază de egalitate a femeilor și a bărbaților, a “drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul în domeniul politic, economic, cultural și civil sau în orice alt domeniu.”(art. 1)
Pe lângă obligația de a condamna discriminarea față de femei, statele părți se angajează, printre altele “să de expresie principiului egalității dintre bărbați și femei în constituțiile naționale și în legislația adecvată” și să adopte acele legi și acele măsuri, inclusiv sancțiuni, în caz de nevoie, pentru interzicerea oricăror discriminări față de femei (art. 2).
Convenția mai cere statelor părți să adopte o serie de măsuri în sfera politică, socială, economică și culturală pentru a promova realizarea unor drepturi egale pentru femei indiferent de poziția socială.
De asemenea, trebuie să adopte măsuri pentru eliminarea prejudecăților și a politicilor bazate pe ideea de inferioritate a unei dintre sexe și de suprimare a comerțului cu femei și a exploatării prostituției feminine.
În partea a patra a Convenției este reglementată egalitatea femeii cu bărbatul în fața legii și eliminarea oricăror discriminări față de femei în toate chestiunile privind căsătoria și raporturile de familie.
Partea a cincia a Convenției reglementează înființarea Comitetului pentru eliminarea discriminării față de femei.
Eficiența Convenției în promovarea protecției drepturilor lor pe care le garantează a fost subminată în mare măsură de numeroasele rezerve formulate de state la ratificarea acestui tratat. Prin aceste rezerve se tinde a se conserva diverse instituții naționale sau religioase care sunt în contradicție cu Convenția. Unele dintre ele sunt evident incompatibile cu obiectul și cu scopul Convenției, deși art. 28 (2) prevede că "nu va fi permisă acea rezervă care este incompatibilă cu obiectul și scopul prezentei Convenții."
Măsurile de punere în aplicare prevăzute de Convenție constau în rapoarte periodice ale statelor părți referitor la "măsurile legislative, juridice, administrative sau de altă natură pe care le-au adoptat în scopul de a duce la îndeplinire prevederile Convenției. Aceste rapoarte sunt examinate de Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei."
Potrivit art. 29(1) din Convenția pentru eliminarea discriminării față de femei, diferendele dintre statele părți referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenției pot fi înaintate Curții Internaționale de Justiție de către oricare dintre părțile aflate în litigiu.
2.2.2 Convenția cu privire la drepturile copilului
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Până în 1994, ea fusese ratificată de peste 150 de state. Prin ratificarea Convenției, statele părți își asumaseră obligația de a oferi copiilor din jurisdicția lor un număr mare de drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională, etnică, socială, avere, incapacitate, naștere sau de alt statut al copilului, al părinților sau susținătorilor săi legali (art. 2(1)).
Normele acestei Convenții vizează protecția copiilor și consacră drepturile lor individuale, drepturi care nu sunt altceva decât drepturile omului cu aplicabilitate specifică, destinate unei categorii vulnerabile, căreia Convenția îi oferă o protecție juridică înainte și după naștere, pornind de la dreptul lor inerent la viață, la supraviețuire, creștere și dezvoltare.
Convenția definește "copilul" ca fiind "orice ființă umană sub vârsta de 18 ani", în afara cazului în care conform legislației aplicabile copilului, majoratul este atins mai devreme (art. 1).
Principiul director al Convenției este cel al "interesului superior al copilului", enunțat în art. 3(1), care stipulează că "în toate acțiunile care privesc copii întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțe judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor preleva."
Deși multe dintre drepturile prevăzute în Convenție sunt enunțate sub o formă sau alta în tratatele internaționale, privind drepturile omului, deja existente, este pentru prima dată când copilul este menționat ca fiind subiect exclusiv al drepturilor și al protecției internaționale.
Convenția prevede că statele părți vor lua toate măsurile legislative, administrative și de altă natură care sunt necesare pentru a pune în practică drepturile recunoscute de textul ei. Ea stipulează că este necesară educarea copiilor în spiritul respectului față de drepturile omului, față de principiile Cartei ONU, față de părinți, de valorile naționale ale țării lor și față de mediul ambiant.
Nici un fel de copil nu trebuie să facă obiectul unei ingerințe arbitrare sau ilegale, în viața sa personală, în familia sa, în ceea ce privește domiciliul său, corespondența sa și nici a unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa (art.16).
Sunt prevăzute drepturi ale copiilor refugiați, ale celor handicapați fizic și mental, cum ar fi: dreptul de a li se asigura o viață împlinită și decentă, de a beneficia de îngrijiri speciale, etc.
Potrivit Convenției, copilul are dreptul să se bucure de sănătate și să beneficieze de serviciile medicale și de reeducare, de securitate socială, de un nivel de trai care să-I permită o dezvoltare normală, de dreptul la educație, la odihnă și vacanță.
Convenția caută să apere copiii împotriva unui număr mare de practici constituind un pericol deosebit pentru bunăstarea lor, printre care exploatarea economică, orice formă de exploatare sau abuz sexual și traficul de copii. Se interzice, recrutarea copiilor sub 15 ani în forțele armate ale statelor părți.
Convenția prevede înființarea unui Comitet al drepturilor copilului, care să urmărească modul în care statele părți aplică prevederile tratatului (art. 43(1)).
2.3. ALTE INSTRUMENTE JURIDICE REFERITOARE LA PROBLEME SPECIFICE DREPTURILOR OMULUI
2.3.1. Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid
Provenit din cuvintele latine “genus” (grup) și “caedere” (a ucide), termenul “genocid”, introdus relativ recent în vocabularul juridic, codifică crima care are drept consecință grele pierderi de vieți omenești, ca fiind “distrugerea ca atare în mod deliberat a unui grup național, etnic, rasial sau religios.”
Exterminarea milioanelor de evrei și a altor membri ai unor grupuri naționale, etnice și religioase, în timpul Kolocaustului nazist a determinat reacția comunității internaționale. În aceste condiții, Adunarea Generală a ONU a înscris reprimarea acestei crime pe ordinea de zi a primei sesiuni din 1946. Într-o rezoluție, adoptată în acest an, Adunarea Generală consideră genocidul ca o crimă de dreptul ginților pe care întreaga lume civilizată o condamnă și cei care se fac vinovați de comiterea sa trebuie pedepsiți cu severitate, indiferent de rangul lor și motivele în numele cărora au acționat. Consiliul Economic și Social a însărcinat pe Secretarul General al ONU să redacteze un proiect de Convenție asupra genocidului.
Astfel, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 9 decembrie 1948, Convenția cu privire la genocid, care a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951, la ea fiind părți, la 30 iunie 1994, 113 state.
Convenția declară că genocidul, indiferent dacă este comis în timp de război sau în timp de pace, este o crimă de drept internațional, reprezentând o infracțiune gravă împotriva dreptului național pentru care făptuitorul poate fi pedepsit. Această crimă, diferă de simpla încălcare a dreptului internațional, care atrage răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fără a implica răspunderea penală a unei persoane. În acest sens, art. IV din Convenție stipulează că “persoanele care săvârșesc fapta de genocid….vor fi pedepsite, indiferent dacă sunt conducători cu răspundere în temeiul constituției, funcționari publici sau persoane particulare.”
“Genocidul” este definit în acest tratat ca fiind comiterea anumitor acte “cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios, ca atare.” (art. II)
Actele care constituie genocidul:
uciderea membrilor unui grup;
cauzarea unor vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;
impunerea în mod deliberat grupului a unor condiții de viață de natură a cauza distrugerea sa psihică în întregime sau parțial;
impunerea măsurilor menite să împiedice nașterile în cadrul unui grup;
transferarea forțată a copiilor unui grup la un alt grup.
Pentru a fi vinovată de crima de genocid, persoana trebuie să fi comis unul din actele menționate mai sus, cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios. În consecință, uciderea unor membri ai unui grup ar putea fi considerată genocid dacă este săvârșită cu intenția de a distruge grupul sau o parte substanțială a acestuia.
Părțile contractante se angajează să pedepsească penal orice persoană vinovată de asemenea fapte și pot sesiza organele competente ale ONU pentru a lua măsuri pe plan internațional (art. VIII).
Convenția prevede posibilitatea ca cei acuzați de genocid să poată fi judecați de o Curte penală internațională (art. VI), dar nu înființează un astfel de tribunal internațional. Deși o Curte Internațională permanentă în materie penală rămâne încă a fi instituită, Consiliul de Securitate al ONU a creat în 1993 un tribunal ad – hoc pentru fosta Iugoslavie, iar în 1994 competența acestuia a fost extinsă asupra genocidului din Rwanda.
În aceste condiții, până la înființarea în acest scop a unei Curți Internaționale permanente în materie penală sau acolo unde nu există tribunale ad – hoc, competența pedepsirii vinovaților rămâne în sarcina tribunalelor naționale. În acest sens, art. IV vorbește despre “un tribunal competent al statului pe teritoriul căruia a fost săvârșit actul.” Cu toate acestea și tribunalele altor state, în special cele din țara de cetățenie a făptuitorului, vor fi de asemenea competențe în baza dreptului internațional în general.
Litigiul între două sau mai multe state părți referitor la "interpretarea, aplicarea sau executarea prezentei Convenții poate fi supus de oricare dintre ele Curții Internaționale de Justiție." (art. IX)
Este de remarcat faptul că prin incriminarea distrugerii grupurilor naționale, etnice, rasiale sau religioase, Convenția cu privire la genocid recunoaște în mod formal dreptul acestora de a exista ca grupuri. Sub acest aspect, Convenția trebuie considerată nucleul dreptului internațional care se referă la protecția drepturilor grupurilor, fie că este vorba de minorități sau de majorități.
2.3.2. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Având în vedere amploarea fenomenului rasismului și a discriminărilor rasiale, precum și constatarea că orice act de discriminare rasială poate distruge sau compromite recunoașterea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Adunarea Generală a ONU declară, într-una din rezoluțiile adoptate în 1946 că este în interesul superior al umanității să se pună capăt imediat persecuțiilor și discriminărilor rasiale invită guvernele să se conformeze Cartei ONU și să ia măsuri promte în acest sens.
În urma lichidării discrimărilor rasiale, Națiunile Unite au acționat pe mai multe planuri:
prin elaborarea de acte normative care să incrimineze discriminarea (Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor fenomenelor de discriminare rasială și Convenția omonimă, Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apertheid și Declarația internațională către apartheidul în sport);
prin crearea de organe specializate (Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comisia drepturilor omului contra apartheidului);
prin organizarea unor programe de acțiuni în perspectivă (în cadrul Anului Internațional și al Deceniului de luptă contra rasismului și discriminării rasiale și a celor două conferințe mondiale de luptă contra rasismului și a discriminării rasiale;)
prin elaborarea de studii;
prin cercetări asupra datelor științifice privind problemele rasei, făcute sub auspiciile UNESCO.
Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965 și a intrat în vigoare în 1969. A fost primul act normativ cu forță juridică obligatorie menit a preveni și combate doctrinele și practicile rasiale.
Convenția a fost calificată drept "cea mai cuprinzătoare și mai precisă calificare în formă de tratat a ideii egalității raselor".
Acest tratat precizează că prin discriminare rasială se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională ori etnică, având ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile public, economic, social și cultural sau în alt domeniu al vieții publice "(art.1, pct.1).
Convenția reafirmă principiile enunțate în Declarația Universală asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială și prevede măsuri și modalități menite să explice aplicarea în viață a acestor principii. Astfel, statele părți la Convenție au obligația juridică de a elimina discriminarea rasială pe teritoriul lor și de a adopta legile necesare pentru asigurarea nediscriminării în exercitarea și posesia diferitelor drepturi ale omului. Convenția enumeră drepturile de bază civile, politice, economice și culturale la care se referă aceste obligații.
De asemenea, se cere fiecărui stat "să interzică și să pună capăt, prin toate mijloacele adecvate, inclusiv legislative corespunzătoare condițiilor specifice discriminării rasiale săvârșită de orice persoană, grup sau organizație" (art. 2(1)d)) și să garanteze dreptul fiecărui om la egalitatea în fața legii fără deosebire de rasă, culoare, origine națională sau etnică.
Prin acest document se condamnă orice propagande și organizațiile care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase, care justifică sau încurajează în acest fel discriminarea rasială.
Statelor părți la Convenție le revine și obligația de a asigura tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor protecție și o cale de recurs efectivă în fața tribunalelor naționale sau a altor organisme de stat competente, împotriva actelor de discriminare rasială.
Convenția prevede și un mecanism de punere în aplicare, ce constă într-un “Comitet pentru eliminarea discriminării rasiale”.
Convenția privind discriminarea rasială conferă, competență Curții Internaționale de Justiție pentru soluționarea diferendelor între statele părți (art.22). În consecință, ratificând Convenția, un stat este presupus a fi acceptat jurisdicția Curții în privința soluționării diferendelor legate de tratat. Totuși, multe state părți, inclusiv Statele Unite, au ratificat Convenția formulând o rezervă la art.22 prin care devine necesar acordul ambelor părți aflate în litigiu înainte ca să se poată fi sesizată Curtea. Ele au eludat astfel incidența prevederilor art.22.
2.3.3. Convenția internațională privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid
Datorită caracterului său inuman și a gradului sporit de pericol pe care-l reprezintă pentru pacea și securitatea internațională, a incompatibilității sale, atât în teorie cât și în practică, cu principiile Cartei ONU, cu instrumentele juridico-diplomatice referitoare la drepturile omului adoptate de comunitatea internațională, politica de apartheid este condamnată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite ca reprezentând “o crimă împotriva umanității”, iar de Consiliul de Securitate, ca “o crimă împotriva conștiinței și demnității omenirii”.
Condamnarea de către ONU ca și acțiunile organizației împotriva politicii de apartheid datează din 1946, de la prima sesiune a Adunării Generale, când politica rasială a Republicii Africa de Sud a fost înscrisă pe ordinea de zi ca urmare a plângerii adresate de India în legătură cu măsurile adoptate de guvernul sud-african împotriva populației de origine indiană din această țară.
În acest context, Adunarea Generală, în 1966, comemorând masacrul de la Shapeville, din 1960, a proclamat ziua de 21 martie drept Zi Internațională pentru eliminarea discriminărilor rasiale.
La 30 noiembrie 1973, a fost adoptată și deschisă spre semnare Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid. A intrat în vigoare la 18 iulie 1976.
Convenția definește apartheidul ca fiind o “crimă împotriva umanității” și declară ca fiind crime ce încalcă problemele de drept internațional toate actele inumane rezultate din politicile și practicile de apartheid (art.I). Deși art.II definește “crima de apartheid” prin referire la politicile de segregare rasială și discriminare practicate “în sudul Africii”, formularea acestei prevederi este destul de cuprinzătoare pentru a include politici similare, dacă acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii.
Răspunderea pentru comiterea crimei de apartheid revine nu numai acelor “persoane, membrii ai unor organizații, instituții și reprezentanți ai statului” care comit infracțiunea dar și tuturor celor care “instigă, încurajează sau sprijină în mod direct” comiterea ei, indiferent unde se găsesc acele persoane la momentul respectiv (art.III).
Persoana acuzată poate fi judecată de orice stat parte și de orice “tribunal penal internațional care are competența necesară referitor la acele State Părți care i-au acceptat jurisdicția” (art.V). Dar Convenția nu creează un astfel de tribunal.
Măsurile de implementare prevăzute de Convenție constau în cerința unei raportări periodice de către statele părți și înființarea unui grup de trei pentru examinarea rapoartelor.
Convenția împuternicește, de asemenea Comisia pentru Drepturile Omului a ONU să elaboreze diverse studii și rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o listă a organizațiilor, instituțiilor și reprezentanților statului care sunt presupuși a fi vinovați de crima respectivă (art. X(1)(6)).
2.3.4. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente de cruzime, inumane sau degradante
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 și a intrat în vigoare în 1987.
În Preambulul Convenției se arată că ea a fost adoptată pentru "a mări eficacitatea luptei împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, în întreaga lume."
Convenția are menirea de a preveni și pedepsi tortura practicată "de către sau la îndemnul, ori cu asentimentul sau încuviințarea unui funcționar public ori altă persoană acționând în calitate oficială" (art. 1(1)).
Se definește tortura ca fiind "orice act prin care se provoacă în mod intenționat unei persoane durere sau suferință acută, fie fizic, fie psihic", în scopul, printre altele, de "a obține informații sau o mărturisire de la acea persoană sau de la un terți." (art. 1(1)).
Statelor părți le revine obligația să adopte “măsuri eficiente legislative, administrative, juridice și de altă natură pentru a preveni” tortura în orice teritoriu aflat sub jurisdicția lor (art.2(1)). Ele trebuie de asemenea să “ia măsuri pentru ca toate actele de tortură să fie infracțiuni sancționate de codul (lor)” penal (art. 49(1)). Se cere statelor să trateze tortura ca fiind o infracțiune care justifică extrădarea (art.8) și să nu extrădeze o persoană unei țări unde aceasta “ar fi în pericol de a fi supusă torturii” (art. 3(1)).
Convenția enunță că nu există “nici un fel de împrejurări excepționale” care să îndreptățească tortura și nu pot fi invocate în mod valabil ca justificate nici un fel de ordine primite de la ofițeri superiori sau de la o autoritate publică (art. 2(2) și 2(3)). Convenția mai conține un număr de dispoziții menite să asigure ca interzicerea formală a torturii să devină realitate pe plan intern. Astfel, art. 11 prevede că “fiecare Stat Parte va examina în mod sistematic regulile de interogatoriu și măsurile referitoare la deținerea și tratamentul persoanelor supuse oricărei forme de arestare, detenție sau încarcerare, oriunde pe teritoriul de sub jurisdicția sa, în scopul de a împiedica orice caz de tortură.”
Convenția prevede că orice persoană, victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităților competente ale statului și să obțină reparații și despăgubiri, precum și înființarea unui “Comitet împotriva torturii (art. 17).
Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente inumane sau degenerate prevede că “nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”, având în vedere faptul că dreptul la integritate fizică și psihică este un drept fundamental al omului, universal și inderogabil.
Convenția împotriva torturii permite, de asemenea, ca diferendele dintre statele părți relativ la interpretarea și aplicarea tratatului să fie supuse Curții Internaționale de Justiție de oricare dintre aceste state (art. 30(1)). Însă, art. 30(2), permite statelor să nu accepte aplicarea paragrafului 1, ceea ce multe state au și făcut.
Capitolul III
MECANISMELE JURIDICE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI DIN CADRUL ONU
3.1 ORGANE ALE NAȚIUNILOR UNITE CE AU CA PRINCIPALĂ MISIUNE PROMOVAREA ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI
Conform Cartei, Organizația națiunilor Unite are rolul foarte important de a promova pe plan internațional drepturile omului (art.1, pct.3).
Pentru a-și îndeplini acest rol, organizația a pus la punct un sistem de organe principale și subsidiare care, într-un fel sau altul, participă activ la eforturile pentru promovarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale, în toate țările lumii. Printre acestea se numără Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Secretariatul ONU, Consiliul de Securitate, Curtea Internațională de justiție, etc.
3.1.1. Adunarea Generală
Adunarea Generală este organul principal al Națiunilor Unite cele mai importante atribuții în domeniul drepturilor omului. Competența Adunării Generale în domeniul drepturilor omului este prevăzută în articolul 13, pct. b) din Carta Națiunilor Unite, potrivit căruia va iniția studii și va face recomandări în scopul “de a promova cooperarea internațională în domeniul economic, social, cultural, educativ și sanitar și de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”
Adunarea Generală poate aborda problematica drepturilor omului fie în ședințele sale plenare, fie le poate transmite marilor sale Comisii care cuprind interiorul teritoriului într-un stat (violarea drepturilor omului în Vietnamul de Sud, ș.a.m.d.).
Cele mai multe probleme sunt dezbătute în marile Comisii ale Adunării: în Comisia politică specială, în Comisia economică și financiară, în Comisia de tutelă și în Comisia juridică.
Rapoartele întocmite de Comisii, care cuprind de regulă textul propunerilor, proiectelor și obiectivelor de rezoluții și amendamentele propuse de diferiți membri, sunt examinate și, după caz, aprobate sau respinse, în ședințele plenare ale Adunării Generale.
Articolul 63, paragraful 3 prevede că Adunarea Generală poate adopta convenții internaționale în materie, la propunerea Consiliului Economic și Social, poate înființa organe subsidiare pe care le consideră necesare pentru extinderea funcțiilor sale (art.22), coordonează programele și activitățile instituțiilor specializate (art.58).
Conform competențelor conferite de art.22 din Carta ONU, Adunarea Generală a înființat o serie de organe subsidiare care au rolul de a o ajuta în exercitarea atribuțiilor ce îi revin în domeniul drepturilor omului.
Printre acestea se numără Comitetul însărcinat să studieze situația în ceea ce privește aplicarea Declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale; Comitetul Națiunilor Unite pentru Namibia; Comitetul asupra apartheidului; Comitetul special însărcinat să ancheteze asupra politicilor israeliene care afectează drepturile omului ale populației din teritoriile ocupate; Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian.
Comitetul special însărcinat să studieze situația în ceea ce privește aplicarea Declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale.
Comitetul a fost creat în 1961, la un an după adoptarea declarației asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale și a început să funcționeze din anul 1962. Inițial Comitetul era format din 17 membri, numiți de Președintele Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, iar ulterior numărul a fost sporit la 24, de unde și denumirea de “Comitetul celor 24”.
Mandatul Comitetului special era de a căuta mijloacele cele mai adecvate pentru aplicarea promptă și integrală a Declarației din 1960, de a prezenta un raport complet cu recomandările privind ansamblul teritoriilor de sub tutelă, a teritoriilor autonome și a tuturor celorlalte teritorii care și-au căpătat independența și de a informa Consiliul de Securitate asupra faptelor noi intervenite în teritoriile respective de natură a amenința pacea și securitatea internațională.
Mandatul Comitetului a fost lărgit în 1965 de către Adunarea Generală, acesta fiind împuternicit:
să acorde atenție specială micilor teritorii și să recomande Adunării Generale mijloacele cele mai convenabile, precum și măsurile ce trebuie luate pentru a permite populațiilor din aceste teritorii să-și exercite pe deplin dreptul lor de autodeterminare și la independență;
de fiecare dată când va considera oportun să recomande o dată limită pentru accederea la independență a fiecărui teritoriu;
să aducă la cunoștință Consiliului de Securitate faptele noi survenite în unele din aceste teritorii care riscă să pună în pericol pacea și securitatea internațională și să formuleze sugestii din care Consiliul ar putea să se inspire când studiază măsurile ce ar putea fi luate în conformitate cu Carta.
Comitetul special își desfășoară activitatea în sesiuni, care au loc, de regulă, la sediul Națiunilor Unite, însă nimic nu-l împiedică să se reunească și în alte locuri. Ca metodă de lucru, el primește materialele informative și petițiile și invită la sesiunile sale anuale state care administrează teritorii autonome.
]n martie 1962, Comitetul celor 24 a creat un subcomitet de petițiilor, compus din șapte membri.
După examinarea situației dintr-un teritoriu, Comitetul adoptă, prin consens, recomandări, consemnate într-o rezoluție. Anual, el întocmește un raport pe care-l prezintă Adunării General.
În exercitarea competențelor și funcțiilor sale, Comitetul Special colaborează cu Comisia drepturilor omului, cu Comitetul de Securitate și cu instituții specializate și organizații internaționale asociate la ONU.
Instituția organelor Adunării Generale apare ca o problemă de delegare de competență atât în cazul Adunării Generale, cât și în cazul celorlalte organe principale ale ONU, Apreciindu-se că ele nu sunt limitate în exercitarea acestei funcțiuni decât de votul membrilor lor și de interdicția prevăzută de articolul 2 paragraful 7 din Cartă.
Adunarea Generală este formată din toate statele membre, se întrunește în sesiuni ordinare, de obicei o dată pe an, ca și în sesiuni extraordinare, sau extraordinare de urgență, convocate după o anumită procedură. La aceste sesiuni participă reprezentanții tuturor statelor membre, de fiecare dată câte 5 membri, pe lângă care pot participa consilieri și experți. Fiecare stat are drept de vot. La începutul fiecărei sesiuni se creează o comisie pentru verificarea deplinelor puteri.
Adunarea are și o serie de atribuții cu caracter general, între care se numără: discutarea oricăror probleme în cadrul ONU și adresarea de recomandări statelor membre și Consiliului de Securitate, examinarea principiilor generale ale colaborării pentru menținerea păcii și securității, principiile privind dezarmarea și reglementarea armamentelor, discutarea oricăror diferende sau situații legate de menținerea păcii și securității supuse Adunării de un stat membru, un stat membru sau Consiliul de Securitate, urmând ca orice asemenea problemă în care este necesară o acțiune să fie conferită Consiliului, înainte sau după discuție, promovarea cooperării internaționale în toate domeniile și contribuția lor la înfăptuirea dreptului drepturilor omului.
3.1.2 Consiliul Economic și Social (ECOSOC)
Compus Din 54 De Membri, Consiliul Economic și Social are cele mai multe atribuții în ceea ce privește protecția juridică internațională a drepturilor omului. Acesta este organul principal care se află sub autoritatea Adunării Generale și care a fost împuternicit să realizeze cooperarea economică internațională pentru a promova “respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”, potrivit art. 55 lit. c) din Carta ONU.
În timpul negocierilor pentru adoptarea Cartei ONU au fost exprimate mai multe opinii cu privire la numărul membrilor Consiliului Economic și Social. SUA și Egiptul au propus 24 de membri, în timp ce Marea Britanie susținea un număr mai mic. În final, s-a stabilit prin art. 61 din Cartă ca ECOSOC să fie format din 18 membri.
Datorită creșterii numărului de state membre ale ONU, numărul membrilor Consiliului a crescut la 27 și apoi la 54. Membrii săi sunt aleși de către Adunarea Generală, în fiecare an în proporție de o treime, mandatul fiecărui membru fiind de 3 ani, conform articolului 61 paragraful 2 din Cartă. De asemenea, mandatul poate fi reînnoit imediat.
ECOSOC are ca principale atribuții în domeniul drepturilor omului: să elaboreze sau să inițieze studii și rapoarte asupra problemelor internaționale în domeniul economic, social și cultural, educație, sănătate publică; să adreseze recomandări asupra tuturor acestor probleme Adunării Generale, țărilor membre și instituțiilor specializate, să facă recomandări în vederea asigurării respectării efective, de către toți, a drepturilor și libertăților fundamentale; să pregătească proiecte de Convenții pe care să le supună Adunării Generale; să convoace Conferințe internaționale în probleme de competența sa (art. 62); să coordoneze activitatea instituțiilor specializate prin consultări cu acestea și prin recomandări adresate acestora (art. 63).
Astfel, ECOSOC și-a exercitat competențele înaintând Adunării Generale o serie de documente în materie: Pactele internaționale din 1966, Convenția privind genocidul, tortura, discriminarea rasială, etc. în situația în care înaintează proiectele Adunării Generale, aceasta are competența de a le adapta și deschide spre semnare și ratificare, de a le respinge sau adapta sub formă de declarații. Cele mai multe documente sunt înaintate Adunării Generale dar, în unele cazuri, Consiliul a adoptat el însuși anumite documente: măsuri de siguranță pentru protejarea dreptului drepturilor persoanelor condamnate la moarte, Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul persoanelor aflate în detenție, sau a convocat conferințe de plenipotențiari care au adoptat unele convenții, supuse ulterior Consiliului: Convenția suplimentară privind abolirea sclaviei și comerțului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor similare sau Convenția privind statutul persoanelor fără cetățenie.
Totodată, ECOSOC cooperează cu Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și organizații nonguvernamentale.
Consiliul Economic și Social se reunește în sesiuni anuale și adoptă hotărâri cu majoritate simplă a membrilor prezenți și votanți. Este sprijinit în activitatea sa de o largă rețea de organe subsidiare, înființate în baza art.63 din Cartă, între care Comisii pentru probleme economice și sociale și pentru promovarea drepturilor omului, precum și orice alte comisii necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale, cum ar fi “Comisia drepturilor omului”, “Comisia pentru condiția femeii” etc.
Comisia drepturilor omului, creată în baza articolului 68 din Carta ONU, la 16 februarie 1946, devine organ subsidiar al ECOSOC la 21 iunie 1946. Formată inițial din 18 membri, ea este alcătuită în prezent din 53 de state membre, care au un mandat de 3 ani. Statele își numesc proprii reprezentanți în Comisie, iar aceștia acționează conform instrucțiunilor, ca delegați guvernamentali și nu cu titlu personal. Cele 53 de state membre sunt desemnate de ECOSOC după o formulă menită să asigure o repartizare geografică echitabilă între diferitele zone ale lumii.
Conform mandatului său, Comisia are sarcina să înainteze ECOSOC propuneri, recomandări și rapoarte referitor la instrumentele juridice privind drepturile omului, protecția minorităților și prevenirea discriminării și alte probleme legate de drepturile omului. În atribuțiile sale intră de asemenea acordarea de sprijin ECOSOC în coordonarea activităților din cadrul sistemului Națiunilor Unite în sfera drepturilor omului.
În primele decenii ale existenței sale, Comisia s-a concentrat în principal asupra activităților pur promoționale și asupra pregătirii unor proiecte de instrumente internaționale privind drepturile omului. Comisia a elaborat, de exemplu, Declarația Universală și Pactele. În acea vreme Comisia nu era abilitată să întreprindă acțiuni privind situații specifice sau acuzații referitoare la încălcări ale drepturilor omului de către un stat membru. Rolul său a început să se schimbe la sfârșitul anilor ’60, când problematica drepturilor omului și-a făcut loc din ce în ce mai mult pe agenda politică a ONU și a devenit parte integrantă a acesteia. Ultimele două decenii au cunoscut o creștere extraordinară a numărului de probleme legate de drepturile omului care au fost supuse atenției ONU și s-a înregistrat o dorință crescândă a membrilor ca Organizația să le abordeze. Deși în prezent toate organismele ONU, inclusiv Consiliul de Securitate, se ocupă de chestiuni legate de drepturile omului, cu timpul, competența și agenda Comisiei pentru Drepturile Omului s-a lărgit substanțial în ceea ce privește promovarea și protecția. Astăzi există puține subiecte referitoare la drepturile omului și aspecte conexe, care să nu fie supuse atenției Comisiei. Astfel, împreună cu Centrul Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, Comisia a devenit punctul central al aparatului ONU pentru drepturile omului. Ea este coordonatorul multor instituții și programe ale ONU în domeniul drepturilor omului, precum și principalul for al Organizației pentru demersurile legate de acuzațiile privind încălcări ale drepturilor omului.
Deși a avut un merit deosebit în organizarea multor programe utile de promovare a drepturilor omului (de exemplu, serviciile de consultanță ale ONU pentru drepturile omului), astăzi Comisia își concentrează în principal eforturile asupra combaterii încălcărilor drepturilor omului.
Această sarcină este îndeplinită prin intermediul unei rețele din ce în ce mai largă de grupuri de lucru și a unui alt mecanism de protecție a drepturilor omului, cel al raportorilor speciali, ce au mandatul de a se ocupa de o anumită temă sau țară.
Comisia va putea să propună Consiliului să aducă modificări mandatului său, sau să-i adreseze recomandări referitoare la crearea de Comisii când va considera necesar.
În 1947 a fost autorizată “să constituie grupuri de lucru speciale compuse din experți desemnați cu titlu individual.” Printre acestea se numără Comitetul special însărcinat cu studierea problemelor rapoartelor periodice; Grupul special de experți însărcinat cu studierea problemelor referitoare la drepturile omului în Africa australă; Grupul de lucru Special însărcinat să ancheteze situația din Chile în ceea ce privește drepturile omului.
De asemenea, a creat subcomisia libertății de informare și de presă (dizolvată în 1952) și Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților.
Subcomisia de luptă contra măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților este alcătuită din 26 de experți aleși de către Comisie dintre candidații desemnați de statele membre ONU. Ei sunt aleși pentru o perioadă de trei ani și acționează în nume propriu.
Potrivit Statutului său, Subcomisia are sarcina de a efectua studii și de a face recomandări Comisiei pentru drepturile omului “privind prevenirea discriminării de orice fel referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale și la protecția minorităților rasiale, naționale, religioase și lingvistice.” De asemenea, este împuternicit să “îndeplinească orice alte funcții care îi sunt atribuite de Consiliul Economic și Social sau de Comisia pentru drepturile omului.”
În practică, acest mandat a fost interpretat într-un sens suficient de larg încât să permită Subcomisiei să trateze întreaga gamă de probleme legate de drepturile omului care se ivesc în contextul activității ONU.
Subcomisia ține reuniuni în fiecare an, timp de 4 săptămâni. La aceste reuniuni asistă atât membrii acesteia, cât și observatori ai statelor membre ONU, reprezentanți și observatori ai altor organisme ONU, ai instituțiilor specializate, organizații interguvernamentale, organizații nonguvernamenale cu statut consultativ și mișcări de eliberare națională interesate în problemele care sunt înscrise pe ordinea de zi.
În scopul de a fi sprijinită pentru rezolvarea atribuțiilor care îi sunt încredințate, Subcomisia a creat trei grupe de lucru care se întâlnesc înaintea fiecărei sesiuni anuale a Subcomisiei pentru examinarea problemelor specifice. Aceste grupuri sunt:
grupul de lucru în problema comunicărilor, care are ca sarcină examinarea comunicărilor adresate Comisiei și reținerea celor care vor fi supuse atenției acesteia, respectiv cele care dovedesc încălcări flagrante și sistematice ale drepturilor omului;
grupul de lucru privind sclavia, care are ca atribuții analizarea situației în ceea ce privește practicile de sclavie, exploatarea muncii copiilor și a prostituției;
grupul de lucru privind populațiile autohtone, care are ca sarcină evoluția situației în ceea ce privește protejarea drepturilor acestor populații.
De asemenea, în cadrul fiecărei sesiuni anuale, Subcomisia poate să constituie grupuri de lucru de sesiune, deci care să funcționeze în timpul desfășurării acestora, pentru examinarea diferitelor probleme care se consideră necesare dintre cele înscrise pe ordinea de zi a sesiunii. Printre acestea se numără grupul de lucru pentru încurajarea acceptării universale a instrumentelor privind drepturile omului, grupul de lucru privind drepturile persoanelor arestate sau încercate, grupul de lucru în problemele persoanelor deținute pentru motive de tulburări mintale.
Rapoartele întocmite de aceste grupuri de lucru sunt expuse examinării Subcomisiei, care va lua decizii și va adopta rezoluții în acele domenii care sunt de competența sa. În celelalte situații, subcomisia elaborează proiecte de rezoluții și decizii pe care le înaintează spre adoptare Comisiei pentru drepturile omului sau Consiliului Economic și Social.
Subcomisia înaintează după fiecare sesiune un raport către Comisia pentru drepturile omului.
Comisia pentru condiția femeii a fost înființată de Consiliul Economic și Social în anul 1946 și este alcătuită din reprezentanții a 32 de state membre a Organizației Națiunilor Unite, aleși de către ECOSOC pe o durată de 4 ani. Sesiunile acestei comisii se țin în mod normal la 2 ani, pe parcursul a trei săptămâni.
Comisia are ca atribuții prezentarea de recomandări și rapoarte pentru Consiliul Economic și Social privind promovarea drepturilor femeii în domeniile politic, economic, civil etc., precum și prezentarea de recomandări în problemele drepturilor femeii ce au un caracter de urgență și în vederea realizării unei efective egalități în drepturi a femeii cu bărbatul.
Comisia elaborează decizii și rezoluții proprii sau proiecte ale acestora care sunt supuse examinării de către ECOSOC.
La lucrările Comisiei participă și membrii supleanți, aceasta abordând o gamă largă de probleme, în special cele care-i sunt transmise de Adunarea Generală, ECOSOC și Conferința Mondială a Anului Internațional al Femeii.
Sub raportul problemelor abordate, activitatea comisiei se poate diviza în două: de la crearea sa până în 1975, și după această dată. În prima perioadă s-a ocupat de probleme ca: drepturile politice ale femeii, condiția femeii în dreptul privat, accesul tinerelor fete și al femeilor la studiu, etc. După 1975, Comisia s-a preocupat de pregătirea unei convenții asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, a stabilit programul pentru Deceniul Națiunilor Unite pentru femeie (1976-1985) și a organizat Conferința Deceniului Națiunilor Unite pentru femeie (1980).
Comisia s-a ocupat deopotrivă de elaborarea unor studii, a unor convenții, declarații și recomandări și de aplicarea lor efectivă de către guverne, instituții specializate și organizații guvernamentale și nonguvernamentale.
În general, proiectele de rezoluții tratau probleme precum: integrarea femeilor în procesul de dezvoltare. Drepturile și responsabilitățile femeilor în familie, protecția femeilor și copiilor în perioade de conflict armat, rolul femeii în cooperarea internațională și în întărirea păcii mondiale, etc.
Funcționând drept comitet pregătitor pentru un număr din ce în ce mai mare de conferințe mondiale ale ONU pe acest subiect, Comisia a câștigat o influență politică sporită, care îi era necesară pentru a avea un impact semnificativ și care îi lipsise în trecut.
Până în prezent, s-a dovedit a fi mai ușor pentru Comisie să se angajeze în activități promoționale decât să acționeze în cazul unor încălcări specifice privind drepturile femeii. Comisia a trebuit să lupte mult timp pentru a dobândi competența de a trata plângerile referitoare la astfel de încălcări. La începutul anilor optzeci, ECOSOC a abilitat Comisia să examineze în anumite limite comunicările reclamând încălcări specifice privind drepturile femeii. Comisia a folosit aceste comunicări mai curând ca sursă de informații pentru studiile sale, decât ca instrument capabil să influențeze guvernele să ia în considerare plângeri determinate. În prezent se depun eforturi pentru a reforma procedurile privind comunicările și a conferi Comisiei mai multe puteri în privința abordării plângerilor.
3.1.3. Secretariatul Organizației Națiunilor Unite
Este unul dintre cele șase organe principale ale Națiunilor Unite și cuprinde: Secretarul General și personalul de care Organizația are nevoie pentru a funcționa. În cadrul Secretariatului au fost create și funcționează o serie de organe și organisme cu competențe în domeniul drepturilor omului, coordonate de Înaltul Comisariat pentru drepturile omului.
Înaltul Comisariat pentru drepturile omului a fost creat în aplicarea Rezoluției 48/141 a Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994. Însă, pânî atunci, au mai fost întreprinse acțiuni în această direcție, încă din anii 1950, dar au eșuat. Reluată la Conferința Mondială de la Viena a Drepturilor Omului din 1993, inițiativa de adoptare prin consens a unei recomandări care să propună înființarea funcției de Înalt Comisariat al ONU pentru Drepturile Omului a fost blocată de un grup de țări din Asia. Conferința a făcut totuși recomandarea ca respectivul subiect să fie luat în discuție de Adunarea Generală ca problemă prioritară, ceea ce Adunarea a și făcut înființând funcția de Înalt Comisariat pentru drepturile omului.
Având în vedere prevederile documentelor Adunării Generale, Înaltul Comisariat pentru drepturile omului este “Înaltul funcționar al Națiunilor Unite care are responsabilitatea principală pentru activitățile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea și răspunderea Secretarului General.” El reprezintă pe Secretarul General la reuniuni și manifestări internaționale de profil și îl ajută în exercitarea misiunilor sale umanitare, încurajează ratificarea și aplicarea convențiilor internaționale de profil și asigură serviciile de secretariat ale Comisiei drepturilor omului și ale altor organe similare.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Înaltul Comisariat acționează “în cadrul competenței, autorității și deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic și Social și Comisiei pentru drepturile omului.” Dintre diversele însărcinări delegate Înaltului Comisariat, cea mai însemnată este enunțată de paragraful 4(f) al Rezoluției, care-l împuternicește “să joace un rol activ în depășirea obstacolelor actuale și înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului și prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume.” Această exprimare este destul de cuprinzătoare pentru ca Înaltul Comisar să poată aborda orice problemă de actualitate în sfera drepturilor omului și să se poată implica activ în eforturile vizând prevenirea încălcării drepturilor omului, oriunde în lume.
Înaltul Comisar are rangul de Subsecretar General al ONU, fiind însărcinat cu conducerea generală a “Centrului pentru drepturile omului” de pe lângă Oficiul Națiunilor Unite din Geneva, al cărui director general este. El se ocupă, de asemenea, cu coordonarea activităților ONU de promovare și protecție a drepturilor omului.
Centru pentru drepturile omului este un organ al Secretariatului ONU, face parte din Oficiul Națiunilor Unite din Geneva și este condus de Înaltul Comisar pentru drepturile omului, care este în același timp și directorul general al oficiului.
Centrul a fost creat cu scopul de a ajuta organele și organismele din sistemul Națiunilor Unite să promoveze și să protejeze drepturile și libertățile fundamentale ale omului consacrate în instrumentele internaționale din sistemul ONU.
În exercitarea acestui mandat, Centrului i-au fost conferite următoarele funcții:
de a centraliza activitățile Națiunilor Unite în domeniul drepturilor omului și a furniza servicii tehnice Secretariatului și organelor Națiunilor Unite care se ocupă de drepturile omului (Adunării Generale și Comisiei sale pentru problemele economice, sociale și culturale, Consiliului Economic și Social, Comisiei drepturilor omului, Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetului drepturilor omului, Comitetului pentru drepturile economice, sociale și culturale, Comitetului contra torturii, ș.a.);
de a efectua cercetări și studii asupra diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor interesate;
de a întocmi rapoarte asupra respectării drepturilor omului și de a lua măsuri pentru a le pune în aplicare;
de a administra programul de servicii consultative și de asistență tehnică în domeniul drepturilor omului;
de a asigura legătura cu organizațiile neguvernaentale, cu instituții din afara sistemului ONU și cu mass media în problema drepturilor omului;
de a aduna și difuza informații și a pregăti publicațiile centrului.
3.2 ALTE ORGANE DIN SISTEMUL NAȚIUNILOR UNITE CARE AU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI
3.2.1 Consiliul de Securitate
Este organul principal al ONU, căruia Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menținerea păcii și securității internaționale și poate să decidă acțiuni și măsuri de constrângere în acest scop.
Problematica drepturilor omului intră în competența Consiliului de Securitate în situațiile în care violările flagrante și permanente ale acestor drepturi constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Comitetul trebuie să intervină mai ales în ce privește politica de apartheid și de discriminare rasială, care nesocotește flagrant drepturile omului, constituind o sursă permanentă de tensiuni și tulburări ce pot constitui amenințări directe la adresa păcii și securității internaționale.
Consiliul de Securitate funcționează permanent, fiecare stat membru având un reprezentant permanent la sediul ONU, care să poată răspunde la convocarea de către președinte.
Se consideră că deciziile Consiliului au forță obligatorie pentru state numai când sunt adoptate în baza art. 39 din Cartă, respectiv când atingerea adusă păcii și securității internaționale este foarte gravă.
Funcțiile și competențele Consiliului de Securitate sunt următoarele:
în domeniul reglementării pașnice a diferendelor: ancheta pentru a vedea dacă continuarea unui diferend sau a unei situații poate să pună în pericol pacea și securitatea; recomandarea metodei la care să recurgă părțile; recomandarea conținutului reglementării;
în caz de amenințare a păcii, încălcarea păcii sau agresiune.
Consiliul de Securitate poate să adopte: măsuri provizorii, măsuri de constrângere, fără folosirea forței armate, întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene și ruperea relațiilor diplomatice, măsuri de constrângere cu folosirea forței armate, constând în operațiuni executate cu forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor organizației.
Pentru realizarea măsurilor de constrângere, membrii ONU s-au obligat să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la cererea sa și pe bază de acorduri speciale, forțele armate necesare. Carta a prevăzut și existența unui comitet de stat major pentru comanda acestor forțe armate.
Alte atribuții ale Consiliului de Securitate privesc măsuri legate de executarea hotărârilor Curții Internaționale de Justiție, de recomandări pentru admiterea de noi membri, de aplicarea de noi sancțiuni, de numirea Secretarului general, alegeri pentru judecătorii Curții Internaționale de Justiție. Consiliul de Securitate este organismul care are legătură cu organismele regionale, care au drept de acțiune domeniul menținerii păcii și securității, cu informarea și sub controlul Consiliului.
3.2.2.Consiliul de Tutelă
Face parte din cele șase organe principale ale ONU care funcționează sub autoritatea Adunării Generale și are, potrivit capitolului XII din Carta ONU sarcini importante în domeniul protecției și aplicării drepturilor omului. Potrivit art.76 din Cartă, unul din obiectivele fundamentale ale regimului internațional al tutelei este “de a încuraja respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie și de a dezvolta sentimentul de independență al popoarelor lumii”, “de a asigura egalitatea de tratament în domeniile social, economic și comercial tuturor membrilor ONU și cetățenilor lor, de a asigura, de asemenea, acestora din urmă egalitatea de tratament în administrarea justiției…”
Deci, Consiliul de Tutelă a fost creat pentru a îndeplini funcțiile ONU în privința sistemului de tutelă. A fost alcătuit din state ce administrau teritorii sub tutelă, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate care nu administrau teritorii, ca și alți membrii, astfel încât să fie reprezentate în mod egal statele care administrează sau nu teritorii sub tutelă.
Pentru a-și putea îndeplini mandatul, Consiliului de Tutelă i s-au încredințat funcții în domeniul respectării drepturilor omului și anume: de a examina în consultare cu activitatea administrantă, de a organiza vizite periodice în teritoriile sub tutelă, la date convenite cu autoritatea administrantă.
După 16 septembrie 1975, când Papua Noua Guinee și-a dobândit independența, sub regimul tutelei internaționale nu a mai rămas decât un singur teritoriu: insulele din Pacific administrate de SUA. Pe baza unui acord cu Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă primește și examinează rapoarte numai din acest teritoriu.
Spre deosebire de alte organe ale ONU care au cunoscut o lărgire permanentă în ceea ce privește numărul membrilor, cât și a problematicii abordate, în cadrul Consiliului de Tutelă s-a înregistrat un proces invers, de diminuare atât a structurilor sale organizatorice, cât și a problemelor pe care trebuia să le abordeze.
3.2.3. Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție este în ordinea menționată în Carta ONU al șaselea organ principal sau, cum se arată în art.92 este “organul judiciar principal al Națiunilor Unite”.
Curtea funcționează în conformitate cu statutul său, care face parte din Cartă. Potrivit art.94 din Cartă, “fiecare membru al Națiunilor Unite se obligă să se conformeze hotărârii Curții Internaționale de Justiție în orice cauză, la care este parte”, iar în conformitate cu art.96 din Cartă, Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere Curții Internaționale de Justiție un aviz consultativ în orice problemă judiciară.
Potrivit principiului “rational personae”, numai statele cu calitatea de a judeca la Curte. Potrivit principiului “ratione materioe”, Curtea nu poate fi sesizată decât cu diferende internaționale.
Majoritatea convențiilor internaționale privind drepturile omului adoptate în cadrul ONU conțin prevederi conform cărora orice diferend care apare între părțile contractante cu privire la interpretarea sau aplicarea dispozițiilor acestora pot fi aduse în fața Curții Internaționale de Justiție, dacă nu s-a reușit în prealabil soluționarea respectivului diferend prin alte mijloace. Orice alt stat parte în diferend poate solicita aducerea acestuia în fața Curții. Dintre acestea putem enumera: “Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid”, “Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării”, “Convenția privind statutul refugiaților”, “Convenția privind sclavia”, “Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante” etc.
Pactele internaționale privind drepturile omului nu prevăd în mod expres intervenția Curții Internaționale de Justiție, deși proiectul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice cuprindea în articolul 44, în care Comitetul pentru drepturile omului putea recomanda ECOSOC să solicite Curții Internaționale de Justiție un aviz consultativ cu privire la toate chestiunile juridice ale unui caz cu care Comitetul este sesizat.
Se apreciază că neînscrierea în mod expres a acestei posibilități de apelare la instanța internațională nu este de natură să împiedice, în principiu, statele părți să apeleze la această modalitate, în baza principiilor generale ale dreptului internațional.
Numărul diferendelor referitoare la drepturile omului soluționate de Curtea Internațională de Justiție, a fost redus, ele referindu-se în special la dreptul de azil, la drepturile particularilor care nu sunt cetățeni ai țărilor în care trăiesc, la drepturile copilului etc.
Practic, Curtea a fost sesizată cu patru afaceri contencioase și anume: afacerea dreptului de azil (Columbia și Peru); afacerea referitoare la resortisanții SUA în zona franceză a Marocului (care era protectorat francez); afacerea referitoare la o minoră, cetățean olandez, domiciliată în Suedia, plasată sub un regim de educație protectoare, instituit de legea suedeză și afacerea dedusă Curții de Etiopia și Liberia contra Africii de Sud la 4 noiembrie 1960.
3.2.4. Comisia de drept internațional
Adunarea Generală a ONU, la 21 noiembrie 1947, a creat Comisia de drept internațional, alcătuită din 25 de membri, aleși pentru un mandat de 5 ani, care funcționează cu titlu personal, iar nu ca reprezentanți ai statelor din care fac parte.
Principalele sale funcții sunt dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, adică elaborarea de proiecte, de convenții, precum și codificarea dreptului internațional, care constă în sistematizarea regulilor de drept internațional care guvernează domeniile în care există deja o practică a statelor, precedente și o doctrină.
În domeniul drepturilor omului, Comisia de drept internațional a pregătit o serie de proiecte ale Convenției, între care: “Convenția asupra femeii căsătorite”; “Convenția referitoare la statutul apatrizilor”; “Convenția asupra reducerii cazurilor de apatridie” ș.a.
Totodată, Comisia a lucrat la formularea principiilor de la Nūremberg, a elaborat proiectul de Cod al crimelor contra păcii și umanității și studiază problema răspunderii statelor pentru faptele internaționale ilicite.
3.3 MECANISMELE CREATE ÎN CADRUL UNOR INSTITUȚII SPECIALIZATE ȘI AL ÎNALTULUI COMISARIAT AL ONU PENTRU REFUGIAȚI
3.3.1. Organizația internațională a muncii
Drepturile omului au fost promovate și în domeniul de aplicare a patru dintre instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite: Organizația internațională a muncii (OIM), Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO).
Organizația internațională a muncii a fost creată la 11 aprilie 1919, ca organizație autonomă asociată la Societatea Națiunilor. Astfel, ea este organizația cu cea mai îndelungată tradiție în domeniul protecției și promovării drepturilor omului.
Scopul acestei organizații era de a ocroti demnitatea muncitorilor, de a contribui la îmbunătățirea condițiilor de muncă și la ridicarea nivelului de trai, de a realiza bunăstarea economică și folosirea deplină a forței de muncă, de a ocroti sănătatea muncitorilor, de a asigura protecția mamei și a copilului, de a asigura posibilități egale în domeniul învățământului și pregătirii profesionale.
În chiar Preambulul Constituției OIM se justifică motivația înființării unei asemenea organizații, “Având în vedere că există condiții de muncă care implică nedreptate, mizerie și lipsuri pentru un mare număr de oameni, ceea ce provoacă o atât de mare nemulțumire încât pune în pericol pacea și armonia în întreaga lume și având în vedere necesitatea urgentă de a îmbunătăți aceste condiții, ca de exemplu prin reglementarea orelor de lucru, inclusiv stabilirea zilei și a săptămânii de lucru maxime, reglementarea recrutării forței de muncă, prevenirea șomajului, garantarea unui salariu care să asigure condiții satisfăcătoare de trai, protecția muncitorilor împotriva bolilor generale sau profesionale și a accidentelor de muncă, protecția femeilor și a copiilor, apărarea intereselor muncitorilor care lucrează în alte țări decât ale lor proprii, recunoașterea principiului renumerării egale la muncă egală, organizarea învățământului tehnico – profesional și alte măsuri asemănătoare.”
Constituția OIM plasează protecția drepturilor muncitorilor pe două coordonate: “pe sentimentul de justețe și omenie” și pe “dorința de a asigura pacea trainică în lume.” Astfel, în Preambul se mai menționează că: “Toate părțile contractante, însuflețite de sentimente de justețe și omenie, precum și de dorința de a asigura o pace trainică în lume și în scopul atingerii obiectivelor proclamate în acest preambul, au căzut de acord asupra următoarei Constituții a Organizației Internaționale a Muncii.”
Cea de a 26 – a Conferință Generală a OIM, de la 10 mai 1944, a adoptat “Declarația de la Philadelphia privind scopurile și obiectivele Organizației Internaționale a Muncii și principiile după care trebuie să se călăuzească politica membrilor ei.”
Declarația cuprinde 5 părți:
partea I enumeră principiile fundamentale pe care se bazează Organizația și anume: “munca nu este o marfă”, “libertatea cuvântului și de asociere este esențială pentru un progres continuu”, “mizeria, oriunde există, constituie o amenințare pentru bunăstarea tuturor”, “lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfășoare fără răgaz, în fiecare stat, și prin eforturi internaționale permanente și unitare”.
Partea a II-a enunță următoarele obiective și modalități de acțiune pentru atingerea lor: “toate ființele omenești, fără deosebire de rasă, credință sau sex, au dreptul să urmărească atât bunăstarea materială, cât și dezvoltarea lor spirituală în condițiile libertății și demnității, stabilității economice și posibilităților egale”, “realizarea condițiilor care să permită obținerea acestui rezultat trebuie să constituie scopul central al oricărei politici naționale și internaționale”, “politicile și măsurile adoptate pe plan național și internațional, mai ales în domeniile economic și financiar, trebuie să fie apreciate și acceptate numai în măsura în care sunt de natură să favorizeze acest obiectiv fundamental”, “OIM poate să includă în hotărârile și recomandările ei orice prevederi pe care le consideră indicate”.
Partea a III-a cuprinde obligația solemnă a OIM de a implementa în statele lumii programe care ar urmări: “folosirea completă a forței de muncă și ridicarea nivelului de trai”, “angajarea muncitorilor în activități care să le ofere satisfacția de a-și folosi priceperea și cunoștințele pentru a aduce o cât mai mare contribuție la bunăstarea generală”, “asigurarea unor posibilități de instruire și a unor mijloace de natură a înlesni transferul muncitorilor, inclusiv trecerea dintr-o țară în alta pentru a găsi de lucru și a se stabili”, “promovarea unei politici în domeniul salariilor și al câștigurilor, a duratei zilei de muncă și a altor condiții de muncă destinate să asigure participarea echitabilă la roadele progresului și un minim de existență pentru toți angajații”, “recunoașterea dreptului la tratative colective, la colaborarea între patroni și muncitori pentru îmbunătățirea continuă a productivității și în elaborarea și aplicarea de măsuri sociale și economice”, “extinderea măsurilor de asigurări sociale”, “ocrotirea adecvată a vieții și sănătății muncitorilor”, “protecția copiilor și a mamelor”, “asigurarea unor posibilități egale în domeniul învățământului și pregătirii profesionale”.
Partea a IV-a enunță idea că realizarea obiectivelor cuprinse în Declarația de la Philadelphia poate fi asigurată printr-o acțiune eficace în plan internațional și național, prin măsuri tinzând să favorizeze dezvoltarea producției și consumului, să evite fluctuațiile economice grave, să asigure progresul economic și social al regiunilor din lume mai puțin dezvoltate, să asigure o mai mare stabilitate a prețurilor mondiale ale materiilor prime etc.
Partea a V-a afirmă că principiile enunțate în această Declarație se aplică în întregime tuturor popoarelor lumii.
OIM desfășoară următoarele activități pentru transpunerea în viață a principiilor și obiectivelor enunțate în Declarație: elaborează convenții și recomandări care stabilesc normele internaționale ale muncii, formulează principii și programe internaționale destinate de a îmbunătăți condițiile de muncă și de trai, promovează drepturile fundamentale ale omului, stabilește normele internaționale de muncă pentru orientarea autorităților naționale în vederea realizării acestor obiective, organizează programe de cooperare tehnică internațională, desfășoară activități de instruire, învățământ, cercetare, cooperează cu alte instituții în vederea sprijinirii țărilor membre pentru utilizarea forței de muncă etc.
Mecanismul de aplicare a Convențiilor OIM are un dublu izvor: pe de o parte este prevăzut în actul constitutiv al organizației – Constituția, iar pe de altă parte în convenții și recomandări adoptate ulterior, care îl dezvoltă și îl completează pe baza practicii.
Mecanismul prevăzut în Constituția OIM a fost axat de la început pe principiul controlului. Procedurile de ordin internațional de promovare a aplicării convențiilor internaționale se realizează pe două căi: printr-un control permanent din partea OIM și prin posibilitatea declanșării, pe baza unor reguli convenite, a unor proceduri judiciare.
Controlul permanent se realizează prin două proceduri distincte și anume: prin procedura rapoartelor și prin crearea unor organe speciale de examinare a rapoartelor. Astfel, prin rapoartele transmise de către state Directorului OIM se asigură promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului consacrate în “Codul internațional al muncii”.
În ceea ce privește organele speciale de examinare a rapoartelor, Consiliul de administrație a creat două Comisii: “Comisia pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor”, ca organ al Conferinței internaționale a muncii” și “Comisia de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor OIM”.
În sistemul mecanismului internațional de asigurare a aplicării Convențiilor OIM au fost prevăzute și două proceduri contencioase și anume: reclamațiile și plângerile. Astfel, orice stat membru al OIM are dreptul, potrivit art.26 din Constituție, să depună o plângere la Biroul Internațional al muncii împotriva unui alt stat membru care, după părerea lui, nu a asigurat respectarea efectivă a unei convenții ratificate de ambele state. Spre deosebire de plângere, o reclamație poate fi formulată numai de către o organizație profesională de muncitori sau patroni și trebuie să aibă ca obiect nerespectarea efectivă, în limitele jurisdicției naționale, a unei convenții la care statul este parte. Reclamația se adresează Consiliului de Administrație.
Convenția OIM prevede în art.37 posibilitatea recurgerii la Curtea Internațională de Justiție în vederea aplicării instrumentelor referitoare la drepturile omului adoptate în cadrul Conferinței Internaționale a muncii.
3.3.2. Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură
În anul 1945, la 4 noiembrie, a fost înființată Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură, organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată.
Scopul înființării acestei organizații era: de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale prin educație, știință, cultură și comunicații, de a dezvolta colaborarea între națiuni în vederea respectului universal al justiției și legii, “dreptul drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, pe care Carta Națiunilor Unite le recunoaște tuturor popoarelor.
Constituția OIM fundamentează principiile sale obiective pe menținerea păcii și securității internaționale și pe respectul universal al drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceleași principii apar și în Constituția UNESCO, în al cărei Preambul se menționează că “întrucât războaiele iau naștere în mințile oamenilor, în mințile oamenilor trebuie înrădăcinată idea apărării păcii”… “întrucât demnitatea omului cere răspândirea culturii și educației pentru toți în spiritul dreptății, al libertății și al păcii, acesta constituie pentru popoare îndatoriri sfinte pe care trebuie să le îndeplinească în spiritul existenței reciproce”.
În domeniul activităților sale normative, UNESCO a emis o serie de instrumente internaționale.
Rezoluția 18C/91, adoptată la cea de a 18-a sesiune a Conferinței Generale menționează că: “Apărarea și promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și lupta contra incitării la război, colonialismul, neocolonialismul, rasismul, apartheidul și toate celelalte forme de opresiune și discriminare constituie pentru UNESCO o datorie esențială pentru că atingerile aduse drepturilor omului sunt o sursă de conflicte și, ca urmare, o amenințare la adresa păcii și securității internaționale și pentru că Organizația are ca misiune de a servi la respectarea demnității omului”
Pentru atingerea obiectivelor propuse, UNESCO acționează pe mai multe planuri, și anume: prin acțiuni cu caracter normativ, prin repunerea în funcțiune a sistemelor de învățământ dezorganizate ca urmare a conflictelor armate, prin organizarea de acțiuni pilot, prin difuzarea de directive în domeniul educației ș.a.
UNESCO s-a ocupat, printre altele, de problemele discriminării rasiale, sclaviei, emancipării femeilor, promovării dreptului la educație, a dreptului la cultură, concentrându-și atenția în ultimii ani asupra problematicii educației pentru drepturile omului.
Mecanismul principal de favorizare a aplicării dispozițiilor “Convenției privind lupta contra discriminării în domeniul învățământului” o constituie sistemul rapoartelor periodice, pe care statele părți trebuie să le transmită Conferinței Generale a UNESCO.
O procedură specifică a fost consacrată prin Protocolul adoptat de Conferința Generală a UNESCO (în 1962) privind constituirea “Comisiei de conciliere și bune oficii”, însărcinată cu căutarea de soluții diferendelor care vor apărea între statele părți la “Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului”. Această Comisie, compusă di 11 membri aleși de Conferința Generală, acționează în nume propriu, având o autoritate recunoscută în domeniul educației și dreptului. Competența Comisiei se referă la diferendele care pot apărea între statele părți la Protocol sau în legătură cu interpretarea Convenției. Din 1974, Comisia poate fi sesizată și cu diferende între state care sunt părți la Convenție, dar nu sunt părți și la Protocol, dacă acestea acceptă competența Comisiei.
Comisia, în toate cazurile, redactează un raport care cuprinde un scurt expozeu al faptelor și prezentarea soluției intervenite în diferendul respectiv. Când nu s-a ajuns la o soluție, Comisia indică în raport și recomandările pe care ea le-a făcut în vederea concilierii.
Această Comisie poate să recomande Consiliului executiv sau Conferinței Generale să ceară Curții Internaționale de Justiție un aviz consultativ asupra oricărei probleme judiciare care se referă la o afacere cu care este sesizată.
Se prevede, de asemenea, prin Protocol posibilitatea instituirii unei jurisdicții a Curții Internaționale de Justiție, în cazul în care statele fac declarații exprese de acceptare.
3.3.3. Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură
Această organizație a fost constituită la 16 octombrie 1945, la Quebec, în Canada. Scopul acestei organizații a fost enunțat în preambulul Constituției sale și anume de a ridica nivelul de hrană și condițiile de trai ale popoarelor, de a analiza randamentul producției și eficacitatea repartiției tuturor produselor alimentare și agricole; de a îmbunătăți situația populației rurale; de a contribui la eliberarea omenirii de foamete.
FAO a devenit o instituție specializată a ONU la 14 decembrie 1946, când Adunarea Generală a aprobat acordul încheiat cu ECOSOC, și are printre obiective și pe acela al realizării cooperării internaționale în domeniul drepturilor omului, în special al eliminării foametei și malnutriției.
Organizația are un caracter preponderent tehnic, urmărind ridicarea nivelului de trai al popoarelor statelor membre, sporirea randamentului producției și repartiției produselor alimentare și agricole, îmbunătățirea condițiilor de existență a populației rurale, expansiunea economiei mondiale și rezolvarea problemei subnutriției pe Terra.
Pentru îndeplinirea funcțiilor sale, FAO desfășoară, în conformitate cu art.1 din actul său constitutiv, următoarele activități: culege, analizează, interpretează și difuzează membrilor săi date privind hrana, alimentele și agricultura; acordă asistență tehnică în vederea realizării unor programe naționale; promovează, și acolo unde este cazul indicat, recomandă întreprinderea unor acțiuni pe plan național și internațional, cum ar fi: efectuarea de cercetări științifice, tehnologice, sociale și economice privind hrana, alimentația și agricultura; acționează pentru conservarea resurselor naturale și adoptarea unor metode perfecționate de producție agricolă; adoptă sisteme satisfăcătoare de credit agricol plan național și internațional.
În 1960 FAO a lansat campania mondială împotriva foametei și a încheiat acorduri cu instituții guvernamentale de dezvoltare în vederea creării unor fonduri cu destinație specială.
Organele principale ale FAO, Conferința statelor membre și Consiliul organizației sau Directorul general, pot înființa comitete sau grupuri de lucru, spre a studia și a face rapoarte asupra oricărei probleme legate de scopurile organizației.
3.3.4. Organizația Mondială a Sănătății
Organizația Mondială a Sănătății este o organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată a Națiunilor Unite, înființată la New York la 22 iulie 1946.
Rolul acestei organizații este de a promova cooperarea internațională în vederea ridicării popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate, în Preambulul Constituției OMS se arată că: “o stare de perfectă sănătate pe care trebuie să o atingă orice om constituie un drept fundamental al fiecărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situație economică sau socială”. “Sănătatea tuturor popoarelor este o condiție esențială a păcii în lume și a sănătății”, “creșterea sănătoasă a copilului are o importanță fundamentală”. “Guvernele au responsabilitatea popoarelor lor. Ele nu pot face față acestor răspunderi decât luând măsuri sanitare și sociale adecvate”.
Pentru realizarea acestor principii, OMS i-au fost conferite anumite funcții: aceea de a acționa ca o autoritate conducătoare și coordonatoare în domeniu, acordând asistență guvernelor pentru întărirea serviciilor lor de sănătate, înființând și întreținând servicii administrative și tehnice, servicii epidemiologie și de statistică, desfășurând acțiuni vizând eradicarea bolilor epidemice, endemice și a oricăror alte boli. S-au inițiat convenții, acorduri și regulamente referitoare la diverse probleme internaționale privind sănătatea, așa cum se arată în art.2 din Constituție. I s-au conferit și alte funcții în domeniu, așa cum sunt prezentate în art. 18,19 și 21.
Mecanismul de aplicare a Constituției OMS îl constituie procedura rapoartelor, fiecare stat membru urmând să prezinte Organizației câte un raport anual asupra măsurilor luate și programelor realizate pentru îmbunătățirea sănătății populației precum și asupra măsurilor luate în executarea recomandărilor ce i-au fost făcute în aplicarea convențiilor, acordurilor și regulamentelor.
La cererea Consiliului executiv al OMS, fiecare stat membru trebuie să transmită, în măsura posibilităților, orice informații suplimentare privind sănătatea populației sale.
3.3.5. Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiați
A fost creat prin Rezoluția 319/V, din 3 decembrie 1949. Mandatul inițial al acestuia a fost de doi ani, însă ulterior, prin rezoluții ale Adunării Generale a ONU, acesta a fost prelungit pentru perioade succesive de câte cinci ani.
Funcțiile și competențele ICNUR au fost stabilite prin Statutul adoptat de Adunarea Generală a ONU, la 14 decembrie 1950 (Rezoluția 428/V).
Mandatul său se concentrează asupra protejării persoanelor cărora li se refuză dreptul fundamental de a trăi în pace și fără teamă în casele lor, a persoanelor care sunt obligate să-și părăsească propria țară pentru a rămâne în viață. Competența sa privește, așadar, orice persoană considerată refugiat.
Rezoluția 428/V a Adunării Generale, la paragraful 6, prevede că ICNUR este competent să asiste orice persoană care “din cauza temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, naționalității sau opiniilor sale politice se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestor temeri, nu dorește să solicite protecția acestei țări”.
În sistemul ONU, statutul refugiaților este reglementat prin trei instrumente juridice și anume: Convenția privind statutul refugiaților (1951); Protocolul asupra statutului refugiaților (1967); și Declarația asupra azilului teritorial (1967).
ICNUR are sediul la Geneva și reprezentanțe în unele regiuni sau țări unde sunt probleme specifice refugiaților.
Acest Comisariat este desemnat ca o autoritate însărcinată să compenseze absența protecției naționale prin ocrotirea vieții, a libertății și a altor drepturi ale persoanelor care au fost dezrădăcinate sau amenințate cu deplasarea, fiind mandatat, printre altele, să promoveze încheierea și ratificarea de convenții internaționale pentru protecția refugiaților și, totodată, să supravegheze aplicarea acestora.
Dându-și seama de faptul că problemele refugiaților și ale migranților nu pot fi soluționate izolat, ICNUR acționează împreună cu alte organizații internaționale, în funcție de situația regională. Astfel, el colaborează cu Comisia pentru drepturile omului din cadrul ECOSOC și cu Comitetul pentru drepturile omului și menține o strânsă legătură cu unele instituții specializate ale ONU, precum OIM, UNESCO, cu organizații interguvernamentale regionale – Consiliul Europei, OUA, OSA, Liga arabă și se află in contact cu Comitetul Internațional al Crucii Roșii și cu organizații neguvernamentale care se ocupă de refugiați. ICNUR cooperează, în ceea ce privește activitățile de asistență, cu Programul Alimentar Mondial (PAM) și cu FAO, precum și cu alte instituții specializate. Referitor la raporturile cu Consiliul Europei, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați prezintă un raport bianual Adunării Parlamentare a Consiliului și participă, în calitate de observator, la reuniunile Comitetului populației și refugiaților.
De asemenea, ICNUR colaborează cu Organizația Unității Africane în baza unui acord încheiat în 1969, în care se precizează modalitățile de consultări reciproce în probleme referitoare la refugiați provenind din țări africane. Potrivit acestui acord, ICNUR a deschis la Addis Abeba un birou de legătură care se află în contact permanent cu Secretarul General administrator al OUA.
ICNUR a putut să facă față atât obligațiilor “sale tradiționale” (preocuparea de a găsi pentru refugiați un loc specific în cadrul multiplelor categorii de persoane deplasate involuntar, printre care: asistența și cazarea temporară a refugiaților în tabere, repatrierea voluntară, restabilirea într-o terță țară, medierea unor conflicte, verificarea și realizarea unor condiții acceptabile în țara de origine, facilitarea reîntoarcerii și reintegrarea), cât și problemelor ce au apărut ulterior, ca de exemplu implicarea în prevenirea mișcărilor masive de populație.
3.4. Structuri special create în vederea aplicării instrumentelor ONU referitoare la drepturile omului
3.4.1. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a luat ființă în anul 1970, în baza prevederilor art.8 din Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Este compus din 18 experți având “înalte calități morale și o imparțialitate recunoscută”. Mandatul lor este de patru ani, iar ei acționează cu titlu individual, nu ca agenți sau reprezentanți ai vreunui guvern, deși sunt aleși de statele părți.
Comitetul poate crea subcomitete și organe subsidiare ad-hoc, care să se ocupe de anumite chestiuni specifice, având și obligația de a transmite anual Adunării Generale un raport, prin intermediul Secretarului General al ONU.
Obiectivele Comitetului constau în: examinarea rapoartelor prezentate de statele părți la Convenție privitoare la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ pe care statele respective le-au întreprins în baza obligațiilor asumate, primirea și examinarea comunicărilor provenind de la persoane sau grupuri de persoane aparținând acestor state care au recunoscut competența Comitetului în acest domeniu; sprijinirea reglementării litigiilor care apar între statele părți în ceea ce privește aplicarea Convenției.
La recomandare Comitetului, o serie de state au adus amendamente constituțiilor lor și au adoptat legi în spiritul Convenției, au condamnat discriminarea rasială, au adoptat garanții juridice antidiscriminatorii în domeniile justiției, securității, drepturilor politice, au întocmit programe de educație și au creat noi organisme care să asigure rezolvarea problemelor privind discriminarea rasială.
Prin ratificarea Convenției privind discriminarea rasială, un stat se pune automat sub jurisdicția Comitetului pentru eliminarea discriminării rasiale în ceea ce privește examinarea ți soluționarea comunicărilor interstatale înaintate împotriva sa de oricare alt stat parte. Potrivit art.11 din Convenție, procedura de abordare a acestor comunicări se realizează în două etape. În primul rând, Comitetul se pronunță asupra admisibilității plângerii și culege toate informațiile relevante pentru caz. Ulterior, se înființează o Comisie de Conciliere ad-hoc, care are sarcina de a pregăti raportul referitor la litigiu și de a face recomandările de rigoare statelor implicate. Însă nu s-a recurs până acum la mecanismul privitor la plângerile inter-state.
În ceea ce privește sistemul de petiționare individuală, care este facultativ, după examinarea informațiilor primite de la statul vizat și de la petiționar, Comitetul trage concluzii și face recomandări în consecință, acestea fiind publicate în raportul anual înaintat Adunării Generale a ONU. Deși Convenția a intrat în vigoare în 1969, numărul necesar de zece state necesar punerii în aplicare a sistemului de petiționare individuală nu a fost atins decât în 1982, iar din cele aproape 140 de state ce au ratificat Convenția, mai puțin de 20 au recunoscut până în prezent sistemul de petiționare individual.
3.4.2. Comitetul pentru drepturile omului
Acest Comitet a fost constituit în baza art.28 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Este un organism compus din 18 experți aleși cu titlu individual pe o perioadă de patru ani dintre resortisanții statelor membre, personalități cu o înaltă moralitate și cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului.
Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret dintr-o listă de candidați propuși de statele părți la pact. Fiecare stat nu poate propune decât doi candidați resortisanți ai săi, dintre care numai unul poate fi ales. Competența Comitetului trebuie să țină seama “de o repartiție geografică echitabilă și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și a principalelor sisteme juridice”.
Atribuțiile acestui Comitet constau în administrarea sistemului de rapoarte și a mecanismului de plângeri inter-state prevăzute de Pact.
De-a lungul anilor, Comitetul a elaborat un set cuprinzător de linii directoare privind întocmirea rapoartelor și de proceduri pentru examinarea lor. Conform acestor reguli, care au caracter de recomandare, statele își pot diviza rapoartele în două părți: o parte generală, în care este descris pe scurt cadrul juridic național în baza căruia sunt puse în aplicare drepturile civile și politice în țara respectivă, și o parte specială, care să conțină informații mai detaliate ale fiecărui articol părțile I, II și III ale Pactului. Comitetul nu are nici o competență să verifice aceste rapoarte și nici să efectueze anchete. Membrii Comitetului pot totuși recurge la propriile lor cunoștințe ca experți în domeniul drepturilor omului și la informațiile ce le sunt furnizate de organizații nonguvernamentale de drepturile omului, atunci când adresează întrebări reprezentanților statelor, care conform regulilor de procedură ale Comitetului, trebuie să fie prezenți la examinarea raportului lor. Solicitând acestor reprezentanți explicații cu privire la conținutul rapoartelor precum și informații suplimentare, Comitetul are posibilitatea să identifice probleme deosebite legate de respectarea obligațiilor și să le supună atenției Adunării Generale prin raportul anual. Comitetul include în raportul său anual, care este transmis statelor părți și Adunării Generale a ONU, și concluziile sale despre rapoartele înaintate de fiecare stat în parte, împreună cu opiniile suplimentare ale oricăruia dintre membrii Comitetului.
De asemenea, Comitetul a început să solicite statelor includerea în rapoarte a acțiunilor întreprinse pentru îndeplinirea recomandărilor făcute de Comitet într-o cauză individuală, examinată în virtutea Protocolului facultativ. Comitetul a decis să supună atenției Secretarului General al ONU, și prin intermediul acestuia organismelor competente ale ONU, informațiile referitoare la încălcări grave ale drepturilor omului descoperite în cursul examinării raportului unui stat.
Bazându-se pe practica sa în examinarea petițiilor individuale și a rapoartelor statelor, Comitetul a adoptat un număr din ce în ce mai mare de așa – numite Comentarii Generale care lămuresc sensul diferitelor prevederi ale Pactului și care se aseamănă avizelor consultative de interpretare a Pactului.
Pactul mai prevede, de asemenea, un mecanism de plângeri inter – state care permit unui stat parte să acuze un altul de încălcarea tratatului. Acest mecanism este facultativ și se poate recurge la el doar de către acele state părți împotriva acelora care au adoptat declarații separate, recunoscând jurisdicția Comitetului de a primi astfel de plângeri.
Sistemul de examinare și soluționare a plângerilor interstatale stabilește un mecanism formal de conciliere. Astfel, în termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar va comunica statului care a făcut comunicarea “explicații sau orice declarații scrise lămurind chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cât posibil și util, indicații asupra căilor de recurs.”
În cazul în care, într-un termen de șase luni de la primirea Comunicării originale de către statul destinatar, problema nu a fost soluționată în mod acceptabil pentru cele două state, ambele vor avea dreptul de a o supune Comitetului. Comitetul va trece la examinarea cauzei numai după ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs au fost epuizate.
În termen de șase luni de la primirea cererii, Comitetul trebuie să prezinte un raport. În cazul în care s-a găsit o soluție acceptabilă, raportul va cuprinde numai o scurtă prezentare a faptelor și soluția la care s-a ajuns. Dacă, în caz contrar, nu s-a ajuns la o soluție acceptabilă, Comitetul se va mărgini la o expunere a faptelor, în raport fiind menționate observațiile scrise și procesul verbal al observațiilor prezentate de statele părți.
Articolul 42 din Pact prevede o procedură de conciliere. Astfel, dacă chestiunea supusă Comitetului nu a fost soluționată satisfăcător pentru ambele părți interesate, aceste părți, cu asentimentul prealabil al fiecăruia, pot să desemneze o comisie de conciliere ad – hoc, care va presta bunele sale oficii.
Comisia se compune din cinci membri numiți cu acordul statelor părți interesate și care acționează cu titlu individual. Comisia își ține, de regulă, ședințele la sediul ONU din Geneva. Într-un termen de maxim 12 luni, Comisia are obligația de a examina în mod aprofundat chestiunea ce i-a fost supusă și de a întocmi un raport ce va fi adresat președintelui Comitetului drepturilor omului. Dacă nu se ajunge la o soluție, Comisia va menționa în raportul său toate concluziile privitoare la aspecte de fapt și constatările sale cu privire la posibilitățile de soluționare, precum și observațiile scrise și procesul – verbal al observației orale prezentate de statele părți.
Funcții suplimentare sunt exercitate de Comitet în temeiul Protocolului facultativ al Pactului privind drepturile civile și politice, care stabilesc dreptul individual de petiționare. Se oferă astfel persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale. Plângerile pot fi înaintate numai împotriva acelor state părți la Pact care au ratificat Protocolul (art. 1 și 2 din Protocol). Comitetul se ocupă de aceste plângeri în două etape. În primul rând trebuie să se pronunțe asupra admisibilității comunicării respective, conform prevederilor articolelor 2, 3 și 5 ale Protocolului. Doar în cazul în care o comunicare a fost considerată admisibilă, ea poate trece în a doua fază procedurală, în care este examinată temeinicia plângerii. După ce s-a pronunțat asupra admisibilității plângerii, Comitetul o va supune atenției statului vizat, care în termen de șase luni trebuie să formuleze răspunsul privind învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului parte și plângerea individuală sunt apoi examinate părților (art. 5 din Protocol). Un rezumat al acestor concluzii este inclus în raportul anual al Comitetului prezentat Adunării Generale a ONU (art. 6 din Pact).
Multe din plângerile adresate Comitetului drepturilor omului nu au fost admise, în mare parte ca urmare a faptului că nu fuseseră epuizate căile de recurs interne sau pentru că se refereau la “aceeași problemă” care era “în curs de examinare în cadrul altei instanțe internaționale de investigare și soluționare.” (art.5(2) Protocol).
În ultimii ani, numărul de comunicări admisibile a crescut în mod semnificativ. Abordându-le, Comitetul a reușit să dezvolte o remarcabilă jurisprudență privind interpretarea și aplicarea Pactului și a Protocolului. Extraordinara creștere a numărului de state părți care au ratificat Protocolul facultativ în ultimii ani și sporirea în consecință a numărului de cazuri examinate în temeiul Protocolului, a determinat Comitetul să prezinte raportul anual către Adunarea Generală în două volume, al doilea conținând practica sa în baza Protocolului.
Comitetul are autoritatea de a propune măsuri provizorii “pentru a evita prejudicierea ireparabilă a victimei” unei presupuse încălcări a Pactului. În prezent, Comitetul solicită statelor părți să indice în rapoartele lor periodice și care sunt măsurile luate pentru îndeplinirea recomandărilor Comitetului în acele cazuri individuale în care s-a considerat că Pactul a fost încălcat. “În mod special, Statul Parte va indica ce remediu a oferit autorului comunicării ale cărui drepturi Comitetul a constatat că au fost încălcate”.
Comitetul este ajutat de grupuri de lucru, care-i prezintă recomandări asupra măsurilor ce pot fi luate în diferite stadii de examinare a comunicărilor. În anumite situații, Comitetul a desemnat pe unii dintre membrii săi ca raportori speciali.
Deciziile pe fond ale Comitetului sunt, de fapt, recomandări neobligatorii și, ca atare, ele sunt numite “puncte de vedere”, conform articolului 5, paragraful 4 din Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
3.4.3. Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale
Pentru implementarea prevederilor Pactului privind drepturile economice, sociale și culturale, Consiliul Economic și Social, printr-o rezoluție, a înființat la 22 mai 1985 Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale. Acesta este alcătuit din 18 experți aleși cu titlu personal și s-a întrunit pentru prima oară în martie 1987.
Comitetul are mandat de a examina rapoartele prezentate de state și de a supune constatările sale Consiliului Economic și Social, Comisiei drepturilor omului și unor instituții specializate.
Mai înainte, ECOSOC delegase sarcina examinării rapoartelor prezentate de state unui grup de lucru alcătuit din membri ai Comitetului, cunoscut sub numele de Grupul de Lucru de sesiune pentru implementarea Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale. Acel organism transmitea concluziile sale ECOSOC, Comisiei ONU pentru drepturile omului și instituțiilor specializate ale ONU din domeniul drepturilor economice, sociale și culturale. Aceste prime eforturi nu au fost suficiente, dar situația s-a schimbat odată cu apariția Comitetului permanent.
Competența Comitetului este nu numai de a examina rapoartele prezentate de statele părți, ci el poate organiza, în cadrul fiecărei sesiuni, o dezbatere pe tema unui drept sau a unui articol din Pact.
Comitetul a folosit Comentariile generale și analizele rapoartelor prezentate de state pentru a clarifica înțelesul multor prevederi ambigue ale Pactului, furnizând astfel comunității internaționale o sumă de interpretări deosebit de utile din punct de vedere analitic privind caracterul normativ al drepturilor economice, sociale și culturale.
3.4.4. Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei
Înființat în 1982, în baza articolului 17 al “Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei”, Comitetul este compus din 23 de experți, având o înaltă autoritate morală și competență în domeniul de aplicabilitate al Convenției, deși pentru o perioadă de patru ani.
Principala sarcină a sa este de a examina progresele realizate în punerea în aplicare a Convenției, examinând în fiecare an rapoartele pe care statele se obligă se le transmită periodic Secretarului General al ONU.
Potrivit articolului 20(1) al Convenției, Comitetul se va întruni o dată pe an, pentru o perioadă de două săptămâni. După fiecare sesiune el elaborează un raport asupra activității sale, pe care îl prezintă, prin intermediul ECOSOC Adunării Generale a ONU. Secretarul General al ONU transmite aceste rapoarte, pentru informare, Comisiei pentru condiția femeii.
Comitetul nu are competența de a examina plângerile inter – state sau individuale. De aceea s-a încercat adoptarea unui protocol adițional Convenției prin care să se stabilească un mecanism de comunicări individuale, idee susținută și de Conferința Mondială a drepturilor omului, dar care nu s-a materializat.
3.4.5. Comitetul împotriva torturii
Măsurile de implementare prevăzute în Convenția împotriva torturii sunt sub administrarea Comitetului împotriva torturii. Acesta a fost constituit în 1987, conform articolului 17 al Convenției împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane și degradante, și este compus din 10 experți independenți, aleși de statele părți la Convenție pentru o perioadă de patru ani.
Comitetul are drept competențe: examinarea rapoartelor prezentate de statele părți asupra măsurilor pe care acestea le-au adoptat pentru a îndeplini obligațiile asumate prin Convenție; examinarea comunicărilor de la statele părți cu privire la pretinse încălcări ale Convenției de alt stat; examinarea comunicărilor primite de la persoane particulare, cu condiția ca această competență să-i fie în mod expres recunoscută de statul respectiv.
Mecanismele facultative de plângeri inter – statale și individuale sunt structurate după modelul celor prevăzute în Pactul privind drepturile civile și politice și Protocolul facultativ la acesta.
De asemenea, Convenția împotriva torturii împuternicește Comitetul să întreprindă anumite acțiuni de investigare din proprie inițiativă. Prin articolul 20, Comitetul este autorizat să efectueze anchete atunci când primește “informații demne de crezare”, care oferă “indicii întemeiate că tortura este practicată în mod sistematic pe teritoriul unui stat Parte”. Deși ancheta este confidențială și implică necesitatea ca, în prealabil, Comitetul să solicite sprijinul statului parte interesat, lipsa de cooperare a unui stat nu privează în mod automat Comitetul de dreptul de a continua ancheta. Comitetul are totuși nevoie de acceptul statului pentru investigarea acuzațiilor pe teritoriul acestuia.
La încheierea lucrărilor, Comitetul poate decide elaborarea unui rezumat al concluziilor sale spre a fi inclus în raportul anual. Acest raport este înaintat statelor părți și Adunării Generale a ONU.
În virtutea articolului 28 din Convenție, statele părți pot evita exercitarea autorității conferite Comitetului dacă, în momentul semnării sau ratificării Convenției sau al aderării la aceasta, declară că nu recunosc competența Comitetului prevăzut la articolul 20.
Între Comitetul contra torturii și mecanismele create pe plan regional de către unele organizații regionale au fost stabilite relații de cooperare, care se realizează prin Raportul special al torturii, din cadrul Comisiei drepturilor omului și urmărește evitarea oricărui paralelism.
3.4.6. Comitetul pentru drepturile copilului
Comitetul pentru drepturile copilului a fost creat în baza articolului 43 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată la 29 noiembrie 1989 și este compus din 10 experți, aleși pentru o perioadă de patru ani, care acționează cu titlu individual.
Principala funcție a Comitetului este de a urmări îndeaproape modul în care statele își îndeplinesc obligațiile asumate prin Convenția cu privire la drepturile copilului. El realizează această funcție prin intermediul rapoartelor pe care statele s-au obligat să i le trimită direct și în care sunt menționate măsurile pe care ele le-au luat pentru aplicarea prevederilor Convenției.
La fiecare doi ani, Comitetul supune Adunării Generale a ONU, prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activității sale.
Potrivit dispozițiilor Convenției, statele se angajează, printre altele, ca rapoartelor prezentate de ele Comitetului să li se asigure o largă difuzare pe propriul teritoriu.
Comitetul poate solicita statelor informații suplimentare față de cele cuprinse în rapoartele lor și poate formula sugestii și recomandări atât guvernelor, cât și Adunării Generale a ONU.
Comitetul nu are competența de a primii plângeri individuale sau inter-state.
Așadar, Comitetul pentru drepturile copilului este abilitat să identifice pericolele care amenință copii, așa cum se manifestă în diverse părți ale lumii și să caute soluții practice la problemele specifice.
Capitolul IV
PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
4.1. Rolul statului și importanța planului național al drepturilor omului
Atunci când se vorbește de “drepturile omului” se folosesc termeni proveniți din dreptul național și internațional, care sunt codificați, definiți fie într-o manieră foarte precisă (termeni juridici), fie, în mod intenționat, într-un mod extrem de vag (concepte politice); cu toate acestea, idealul urmărit în domeniul drepturilor omului, ca și în domeniul dreptului, este de a se tinde să se dea un singur sens fiecărui termen, pentru a se înțelege cât mai exact cu putință impactul angajamentelor fiecăruia, în scopul evitării erorilor de interpretare și de traducere, pentru a favoriza apariția unei jurisprudențe omogene, a facilita comunicarea între țări cu sisteme juridice diferite și, deci, pentru a ajunge la o interpretare și o protecție mai omogenă a drepturilor omului, la toate nivelurile: național, regional și mondial.
Constituția României din decembrie 1991 cuprinde o reglementare complexă în ceea ce privește raportul dintre dreptul intern românesc și dreptul internațional.
În ceea ce privește tratatele internaționale din domeniul dreptului drepturilor omului, Constituția prevede în art.20 că “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte”. Dispozițiile Constituției dedică numeroase articole drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Acestea trebuie să fie interpretate și aplicate numai în concordanță cu documentele internaționale de bază din acest domeniu.
În art.20 se prevede că “Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.
Aceste texte constituționale consacră primatul reglementărilor de drept internațional la care România este parte, din domeniul dreptului drepturilor omului față de legile interne.
Orice persoană poate, în fața oricărui organ de stat, și în primul rând în justiție, să-și întemeieze un drept sau o pretenție pe un tratat internațional privind dreptul drepturilor omului, la care România este parte, indiferent care sunt prevederile legii române.
Orice persoană poate cere să se pronunțe Curtea Constituțională a României asupra unei interpretări sau asupra unui mod de aplicare a unei legi interne, creată potrivit art.104-145 din Constituție. Curtea poate declara că o asemenea lege sau ordonanță, ori interpretarea sau aplicarea ei, sunt neconstituționale.
În ceea ce privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, Constituția prevede în art.11 că: “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” și că “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”.
Nici un organ de stat nu poate invoca o eventuală lege în neconcordanță cu un tratat pentru a refuza aplicarea prevederilor acestui tratat, într-un caz dat. Orice persoană, fizică sau juridică, pentru care decurg drepturi dintr-un tratat încheiat în România, poate invoca acest tratat și respectarea lui, indiferent de conținutul legilor interne. Se subînțelege că statul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura concordanța legilor interne cu tratatele la care devine parte; numai în acest fel se asigură buna credință și îndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate.
Constituția consacră principiul priorității tratatelor pe care Parlamentul României le ratifică, față de legile și ordonanțele interne.
Textele art. 1 și 20 din Constituție sunt convergente și urmăresc același obiectiv: asigurarea priorității respectării tratatelor internaționale. Redactarea mai clară privind domeniul drepturilor omului se explică prin momentul istoric al adoptării noii Constituții, după o îndelungată perioadă de abordare ideologică și ignorare a multor drepturi și libertăți.
Potrivit Constituției și Legii 4/1991, încheierea tratatelor internaționale în numele României intră în competența Președintelui României. Președintele României poate împuternici în acest scop primul ministru, ministru afacerilor externe, altor membri ai Guvernului sau unor reprezentanți diplomatici ai României.
Guvernul negociază aceste acorduri pe baza împuternicirii președintelui. Guvernul poate negocia și semna tratate încheiate la nivel guvernamental și aprobă încheierea de acorduri, convenții și alte înțelegeri la nivel departamental. Pentru aceste acorduri, împuternicirile se dau de către Guvern, prin Ministerul Afacerilor Externe.
Tratatele semnate în numele României se supun ratificării Parlamentului, în termen de 60 de zile. Se supun ratificării tratatele semnate la nivel de guverne referitoare la: colaborarea politică și militară, adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare, încheierea unor angajamente financiare, regimul politic sau teritoriul statului, statutul persoanelor, drepturile și libertățile cetățenești, participarea la organizații internaționale, sau cele care prevăd în mod expres ratificarea. aceeași procedură se aplică și în cazul aderării, pentru aceleași tratate. Denunțarea tratatelor respective urmează aceeași procedură.
Acordurile și convențiile care, potrivit obiectului lor, nu trebuie ratificate, sunt supuse aprobării Guvernului, care informează Președintele și Parlamentul despre aceste acorduri.
Acordurile și înțelegerile în forma simplificată, prin schimb de note sau scrisori, sunt încheiate de Ministerul Afacerilor Externe și pot intra în vigoare fără a mai fi supuse ratificării sau aprobării. Acestea nu se referă la acorduri și convenții care, prin conținutul lor, fac necesară adoptarea unei legi.
Este reafirmată regula de drept internațional potrivit căreia președintele, prim ministrul și ministrul afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a prezenta depline puteri.
Sunt incluse și prevederi cu caracter tehnic privind instrumentele ratificate, notificarea aprobării, publicarea legilor ratificate, a hotărârilor de aprobare și a textelor acordurilor în Monitorul Oficial și înregistrarea acestora la ONU.
Cele mai numeroase acte normative au avizat domeniul economic și social, iar cuvinte ca reformă, restructurare economică, eficientizare și relansare economică le întâlnim pretutindeni. Nu lipsesc însă actele normative din domeniul drepturilor omului sau care au tangențe cu acest domeniu.
Problematica drepturilor omului, atât de vastă și de delicată, a rămas în atenția Guvernului și a Parlamentului. În acest sens, au fost adoptate sau emise, sub forma legilor sau a ordonanțelor Guvernului, o serie de acte normative importante, a fost înființat Institutul Român pentru Drepturile Omului pentru o mai bună cunoaștere a problematicii drepturilor omului, a modului în care aceste drepturi sunt garantate în alte țări.
4.2. Importanța ratificării de către România a pactelor internaționale cu privire la drepturile omului
România a devenit membră a ONU în 1995, calitate în care s-a angajat să respecte Carta ONU, inclusiv prevederile acesteia referitoare la promovarea drepturilor omului, precum și prevederile Declarației Universale, care au devenit parte a dreptului internațional cutumiar.
România a devenit parte la o serie de Convenții internaționale pentru domeniul drepturilor omului. Dintre acestea menționăm:
Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. Pactul a fost ratificat de către România prin Decretul nr. 212 din 30 octombrie 1974. A intrat în vigoare la 23 martie 1976.
Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice, adoptat la 16 decembrie 1966 la New York. Pactul a fost ratificat de către România prin Decretul nr. 212 din 30 octombrie 1974.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948. România a aderat la această Convenție prin Decretul nr.236 din 11 octombrie 1959.
Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminarea rasială, adoptată la New York în 1966. România a aderat la această Convenție prin Decretul nr.345 din 14 iulie 1970.
Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, adoptată în 1968. România a ratificat Convenția prin Decretul nr.547 din 29 iulie 1969.
Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de aparheid, adoptată în 1973. România a ratificat Convenția prin Decretul nr.254 din 10 iulie 1978.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată în 1979. România a aderat la Convenție prin Decretul nr.342 din 26 noiembrie 1981.
Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, adoptată la paris în 1960. România a aderat prin Decretul nr.149 din 2 aprilie 1964.
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite, adoptată în 1957. România a aderat prin Decretul nr.339 din 20 septembrie 1960.
Convenția privind reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției, adoptată la New York în 1950, plus protocolul de încheiere. România a aderat prin Decretul nr.482 din 1 decembrie 1954.
Protocolul de modificare a Convenției relative la sclavaj din 1926 aprobat prin HCM nr.1372 din 27 august 1957.
Convenția suplimentară relativă la abolirea sclavajului, traficului de sclavi și instituțiilor și practicilor similare sclavajului. România a aderat prin Decretul nr.375 din 1 august 1957.
Protocolul facultativ relativ la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea. Semnat de România și ratificat prin Legea nr.7 din 25 ianuarie 1991.
Convenția împotriva torturii și a altor tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Ratificată de România prin Legea nr.19 din 10 octombrie 1990.
Convenția relativă la drepturile copilului. Ratificată de România prin Legea nr.46 din 28 septembrie 1990.
Convenția privind statutul refugiaților, ratificată de România prin Legea nr.46 din 4 iulie 1991.
Protocolul privind statutul refugiaților, ratificat de România prin Legea nr.46 din 4 iulie 1991.
Convenția asupra drepturilor politice ale femeilor, ratificată de România prin Legea nr.222 din 2 iunie 1954.
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă de căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, ratificată de România prin Legea nr.116 din 15 decembrie 1992.
Protocolul facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice, ratificat de România prin Legea nr.39 din 28 iunie 1993.
Aderând la toate aceste pacte și protocoale, România se obligă, alături de celelalte state, să apere drepturile omului și să pedepsească orice încălcare a acestora.
În Constituția României, ca și în celelalte acte normative, sunt enunțate principalele drepturi, drepturi care sunt prevăzute și în documentele internaționale: dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulației, respectarea vieții intime, familiale și private, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea de conștiință, libertatea de exprimare, dreptul la informare, dreptul la învățătură, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, dreptul la muncă și protecția socială a muncii, interzicerea muncii forțate, dreptul la grevă, protecție socială, etc.
Sunt prevăzute, de asemenea, și îndatoriri fundamentale ale cetățenilor: fidelitatea față de țară, respectarea Constituției și legilor, apărarea țării, contribuția la cheltuielile publice, respectarea drepturilor și libertăților celorlalți.
Referindu-se la tratatele internaționale privind dreptul drepturilor omului, Constituția prevede în art. 20 că înseși dispozițiile ei privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de neconcordanță între acestea și legile interne, reglementările internaționale au prioritate.
De asemenea, Constituția prevede că organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat.
Și celelalte legi dezvoltă prevederile referitoare la dreptul drepturilor omului, însă Constituția oferă criteriul fundamental la care trebuie să se raporteze orice act legislativ, al puterii executive, al instanțelor judecătorești, al persoanelor din punct de vedere al drepturilor omului.
Trebuie menționată colaborarea României cu instituțiile specializate ale ONU, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Internațională a Muncii (OMS), Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO). La 12 august 1992 a fost semnat Acordul dintre Guvernul României și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), deschizându-se și un birou de legătură la București.
Problemele drepturilor omului au pătruns cu putere în viața publică internă și internațională. Pe plan intern, respectarea drepturilor omului a devenit condiția sine qua non a unei guvernări democratice. Nici un om politic, nici un partid sau organizație care pretind să joace un rol politic pe scena propriei țări nu pot face abstracție de cerința respectării dreptului drepturilor omului, nici un program politic nu are audiență în fața acestui concept, chiar dacă, în mod firesc, condițiile concrete și problemele practice diferă de la o țară la alta, ca, de altfel, și posibilitățile de a înfăptui drepturile și libertățile proclamate.
S-a format o opinie publică incluzând și organizațiile neguvernamentale, care acționează pentru respectarea drepturilor omului, chiar dacă o fac fragmentar, uneori pe criterii politice, alteori ignorând realitățile din propria țară. Această acțiune are influențe pe termen lung, care reflectă și în propria țară, chiar dacă inițial vizează un grup restrâns de țări.
Capitolul V
CONCLUZII
Chiar dacă pacea globală a perseverat, al treilea Război Mondial neizbucnind încă, conflictele locale și regionale n-au încetat să răvășească planeta. Semnificativ în acest sens este războiul din Irak, încheiat recent, ce a antrenat state de pe mai multe continente, riscând să se transforme într-un război mondial. Consecințele negative ale războiului, dar și ale regimului de la Bagdad au avut un impact puternic asupra conștiinței întregii umanități, mai ales datorită faptului că autoritatea ONU a fost pusă sub semnul întrebării când SUA a decis să atace Irakul fără acordul Consiliului de Securitate al ONU.
În acest context ne dăm seama că problema drepturilor omului, chiar dacă este înainte de toate una socială, nu poate fi concepută separat de acțiunile politice.
Totuși, Organizația Națiunilor Unite rămâne “conștiința vigilentă” a comunității internaționale și cadrul de dialog pentru popoarele lumii, fiind afectată de orice se petrece la nivelul planetei.
Organizația se ocupă de protecția persoanelor și a grupurilor împotriva încălcării de către guverne a drepturilor garantate, precum și de promovarea acestor drepturi, dar protecția depinde în mare măsură de o cât mai largă promovare. Drepturile omului nu au vocația de a rămâne în stare de simple anunțuri sau deziderate, ci prin funcția lor socială ele trebuie să devină componente esențiale ale vieții juridice, politice și sociale ale fiecărui stat, pe baza unei acțiuni deliberate, inclusiv printr-un program de dezvoltare, educare și informare.
Cunoașterea și însușirea temeinică a drepturilor omului este o obligație juridică, dată fiind importanța protecției persoanei umane și a bunurilor acestuia, precum și în apărarea instituțiilor statale, atât în condiții normale cât și de conflicte sociale. Or, într-un stat de drept numai prin cunoașterea aprofundată a reglementărilor în domeniu se poate realiza o aplicare corectă și eficientă a acestora.
Educarea și informarea intră în competența puterilor publice, a instituțiilor statale, organizațiilor neguvernamentale, mass – mediei, dar depinde în mare măsură de marele public, care trebuie să înțeleagă și să accepte conceptul de “drepturi ale omului” și să i se conformeze. Educarea în scopul cunoașterii și respectării drepturilor omului joacă un rol foarte important în instituirea unui mediu propice desfășurării acțiunilor statului în acest domeniu, fiecare om trebuind să dobândească cunoștințele necesare înțelegerii acestei probleme în contextul național și internațional, să aibă conștiința propriilor sale drepturi și să învețe să respecte drepturile celorlalți.
Astfel, pe lângă organizațiile guvernamentale, o serie de organe din sistemul Națiunilor Unite, în mod deosebit UNESCO și Centrul ONU pentru drepturile omului, acționează în domeniul educației pentru drepturile omului. Un rol important în acest sens are și Adunarea Generală ONU care a proclamat perioada 1995-2004 ca “Deceniu al învățării drepturilor omului”.
Putem conchide că promovarea drepturilor omului depinde indiscutabil de relația dintre om și structurile de putere, dintre om și mediul social în care trăiește, drepturile omului neputând fi realizate pe deplin decât în acest cadru.
Organismele ONU nu-și propun să soluționeze ele însele aspecte privind organizarea politică a statelor sau să adopte legi pe plan internațional pentru înfăptuirea drepturilor omului, ci doar contribuie la înfăptuirea acestor obiective.
Organizația Națiunilor Unite este chemată să acționeze pentru armonizarea și eficiența tuturor națiunilor mari și mici și să tindă spre scopul inițial: pacea, securitatea și progresul tuturor națiunilor. Instituțiile sale specializate au fost create spre a căuta soluții, reguli și metode noi prin care să se poată aborda cu ușurință problemele lumii contemporane. Comisia pentru drepturile omului, împreună cu Centrul Națiunilor Unite pentru drepturile omului, care servește drept secretariat al ONU în privința acestor drepturi, a devenit nucleul aparatului ONU pentru drepturile omului, fiind coordonatorul multor instituții și programe ONU, precum și principalul for al Organizației pentru demersurile privind acuzațiile de încălcare a drepturilor omului. Înființarea funcției de Înalt Comisar pentru drepturile omului marchează încă un pas important în lupta Organizației de a trata încălcările drepturilor omului. Însă inexistența unei Curți Penale Internaționale cu activitate permanentă constituie o lacună a acestui sistem.
În sensul larg al cuvântului, un anumit gen de protecție există în cadrul ONU și în cazul unor violări individuale ale drepturilor omului. În acest caz, ea poate consta în examinarea de plângeri înaintate de persoane individual, comunicări și răspunsuri, luări de poziție ale organismelor competente în anumite materii.
Așadar, garantarea exercitării drepturilor omului rămân în competența națională a statelor, Organizația Națiunilor Unite garantând doar un standard minim, stabilit prin diferite reglementări cum ar fi Pactele, Convențiile. Desigur că o poziție foarte importantă ocupă și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a exercitat o influență inestimabilă asupra guvernelor și popoarelor, rămânând până astăzi baza întregului edificiu al drepturilor omului, a întregului sistem de tratate la nivel universal și regional, a legislațiilor interne din statele democratice, pe care le-a inspirat. De fapt, aceste reglementări referitoare la drepturile omului constituie un punct central de la care pleacă și spre care se întorc toate demersurile de politică internațională.
Așadar este indiscutabil că omul a trecut în mileniul trei cu un patrimoniu de drepturi și libertăți fundamentale, precum și cu posibilitatea de protejare a acestora. Desigur că simpla existență a acestor drepturi și garantarea lor juridică nu înseamnă că se vor realiza întotdeauna de la sine, ci trebuie evidențiat faptul că este nevoie de eforturi continue pentru punerea în aplicare și protejarea acestor drepturi și libertăți fundamentale.
În epoca contemporană protecția drepturilor omului a devenit o adevărată precondiție a evoluției societății internaționale. În felul acesta, idea de protecție a drepturilor omului nu mai are astăzi caracterul unui deziderat, ci devine o garanție a evoluției societății internaționale.
În cercetarea și definirea căilor de ameliorare a condițiilor umane, a exercitării efective a drepturilor și libertăților omului, un loc aparte îl ocupă promovarea condițiilor social-umane ale democrației. Aceasta implică în concepția actuală interacțiunea dintre următorii trei factori:
pluralism politico – ideologic instituționalizat, fondat pe experiența legală a partidelor politice și a organizațiilor social – profesionale;
democrația parlamentară, transpusă în plan practic prin existența unei adunări legislative aleasă prin vot secret, direct, egal, care, în condițiile de suveranitate, să personifice voința colectivă, a întregii populații;
garanții legale ale drepturilor omului în justiție; administrație, viață publică, etc.
Considerațiile prezentate conduc la concluzia că protecția juridică a drepturilor omului se ocupă cu studierea modului în care societatea internațională asigură această problemă prin organismele și instrumentele juridice create ca efect al voinței statelor, iar în subsidiar, de felul cum aceste prevederi se reflectă și se respectă în dreptul intern.
Prezenta lucrare nu tratează în mod exhaustiv, ci doar schițează problema protecției juridice a drepturilor omului, având în vedere că o lucrare asupra drepturilor și libertăților omului nu poate fi ultimul cuvânt în acest domeniu pentru că fenomenul pe care-l abordează este dinamic: sunt adoptate noi reglementări, procesul de aplicare dezvăluie noi sensuri și interpretări ale celor existente, practica internațională oferă nai teme de reflecție.
Capitolul I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Importanța drepturilor omului în epoca contemporană
Apariția și evoluția conceptului de “drepturi ale omului”
Capitolul II
PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI PRIN REGLEMENTĂRI JURIDICE
2.1 Instrumente juridice generale care consacră drepturile omului, adoptate sub egida O.N.U.
2.1.1 Carta O.N.U. și prevederile referitoare la drepturile omului
2.1.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
2.1.3. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului
2.2 Instrumente juridice care privesc protecția unor categorii de persoane
2.2.1. Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei
2.2.2 Convenția cu privire la drepturile copilului
2.3. Alte instrumente juridice referitoare la probleme specifice drepturilor omului
2.3.1. Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid
2.3.2. Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
2.3.3. Convenția internațională privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid
2.3.4. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente de cruzime, inumane sau degradante
Capitolul III
MECANISMELE JURIDICE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI DIN CADRUL ONU
3.1 Organe ale națiunilor unite ce au ca principală misiune promovarea și protecția drepturilor omului
3.1.1. Adunarea Generală
3.1.2 Consiliul Economic și Social (ECOSOC)
3.1.3. Secretariatul Organizației Națiunilor Unite
3.2 Alte organe din sistemul națiunilor unite care au atribuții în domeniul drepturilor omului
3.2.1 Consiliul de Securitate
3.2.2.Consiliul de Tutelă
3.2.3. Curtea Internațională de Justiție
3.2.4. Comisia de drept internațional
3.3 Mecanismele create în cadrul unor instituții specializate și al înaltului comisariat al ONU pentru refugiați
3.3.1. Organizația internațională a muncii
3.3.2. Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură
3.3.3. Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură
3.3.4. Organizația Mondială a Sănătății
3.3.5. Înaltul Comisariat al ONU pentru refugiați
3.4. Structuri special create în vederea aplicării instrumentelor ONU referitoare la drepturile omului
3.4.1. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale
3.4.2. Comitetul pentru drepturile omului
3.4.3. Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale
3.4.4. Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei
3.4.5. Comitetul împotriva torturii
3.4.6. Comitetul pentru drepturile copilului
Capitolul IV
PROTEC’IA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
4.1. Rolul statului și importanța planului național al drepturilor omului
4.2. Importanța ratificării de către România a pactelor internaționale cu privire la drepturile omului
Capitolul V
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
I. LITERATURĂ JURIDICĂ ROMÂNĂ
A. Bolintineanu, M. Malița – “Carta ONU – document al erei noastre”, Editura Politică, București, 1970
Th. Buergenthal și Renate Weber – “Dreptul internațional al drepturilor omului”, Editura All, București 1996
I. Ceterchi, A. Bolintineanu, N. Androne – “Drepturile omului în lumea contemporană”, Editura Politică, București, 1980
Dr. I. Cloșcă – “Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite”, Fundația Europeană Drăgan, Lugoj 1997
Dr. I. Cloșcă și Dr. I. Suceavă – “Tratat de drepturile omului”, Editura “Europa nouă”, București 1995
Dr. V. Crețu – “Drept internațional public”, Editura fundației “România de mâine”, București 1999
N. Doșcovici, M. Ghelmegeanu, Al. Bolintineanu – “ONU – organizare și funcționare”, Editura Academiei, 1962
Radu Demetrescu – “Drepturile omului, al vârsta a treia”, IRDO, București 1994
Dr. Gh. Diaconescu – “Genocidul”, Editura Militară, București 1991
Dr. Ion Diaconu – “Drepturile omului în dreptul internațional contemporan”, 2001
T. Drăgan – “Declarații de drepturi ale omului și repercursiunile lor în dreptul internațional”, Editura Lumina Lex, București, 1998
Conf. Dr. A. Fuerea – “Introducere în problematica dreptului internațional al drepturilor omului”, Editura Era, 2000
Raluca Miga – Beșteliu – “Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura All, 1997
Adrian Năstase – “Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol”, IRDO, București 1992
Adrian Năstase – “Drepturile omului, societatea civilă, diplomație parlamentară”, IRDO, București 1994
Adrian Năstase, B. Aurescu, Cristina Jura – “Drept internațional public”, Editura All Back, 2000
M. Miciu – “Organizații internaționale”, Editura Chemarea, Iași 1994
Dr. N. Purdă – “Protecția drepturilor omului”, Editura Lumina Lex, București 2001
Dr. I. Suceavă, Cpt. Marcu Viorel , Mr. GHE. Constantin – “Omul și drepturile sale”, Editura Ministerului de Interne, București 1991
II. LITERATURĂ JURIDICĂ STRĂINĂ
Jean Pierre Cot et Alain Pellet – “La Charte des Nations Unies”, Editions Economica, 1985
Maurice Duverger – “Constitutions et documents politiques”, troisieme edition, PUF, Paris 1964
Hugo Grotius – “Despre dreptul războiului și al păcii”, Cartea I, Editura Științifică, București 1968
Gilles Lebreton – “Libertes publiques et droits de l’homme”, 4-e editions, Armand Colin, Paris, 1999
xxx – Activites de l’Onu dans le domaine des droits de l’homme, Nations Unies, New York, 1982
xxx – Basic Facts About the United Notions, United Nations, New York, 2000
III. REVISTE, DOCUMENTE, CULEGERI DE DOCUMENTE
Revista Română de Drept Umanitar, anul III, 1998, nr.5 – 6
Revista Română de Drept Umanitar, anul II, 1994, nr.1
Revista Drepturilor Omului, nr.4/2001
Stephane Rids – “Declarația Drepturilor Omului și cetățeanului”, Editura Polirom, 2002
V. Duculescu, V. Luncan – “Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de documente internaționale și acte normative de drept internațional”, Editura Lumina Lex, București 1993
xxx- “Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate – documente fundamentale”, Editura politică, 1970
xxx – “Drepturile omului – Documente adoptate de organisme internaționale”, Editura Adevărul, 1990
xxx – “Drepturile omului – Documentar pentru predarea cunoștințelor din domeniul drepturilor omului și învățământul preuniversitar”, IRDO, București, 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Generale Privind Drepturile Omului (ID: 125604)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.