Consideratii Generale Privind Dreptul Marii
Marea integrează un dualism spiritualist materialist. De o parte antinomiile inegalității popoarelor pentru folosința comunicațiilor maritime, de altă parte conceptul biologic uman pentru utilizarea comună și liberă a căilor maritime. Marea a dominat și a influențat dezvoltarea economică a tuturor civilizațiilor, constituind un drum deschis pentru toți, cu toate greutățiile întâmpinate de societatea umană pentru promovarea și recunoașterea libertății mărilor.
Nici un domeniu de activitate omenească nu este mai puternic influențat de dinamismul și funcțiile mării ca domeniul economic și politic.
Marea a influențat viața socială, a născut relațiile comerciale, intelectuale și politice. Îndeplinind funcțiile economice, a asigurat și influențat comunicațiile terestre, prelungindu-le și legând astfel civilizațiile riverane, continentale și intercontinentale. Marea este cel mai vast câmp al rivalităților economice și politice al planetei noastre. Marea a dominat marile epoci ale civilizației, din care epoca mediteraneeană a întunecat pe cele vechi, iar astăzi epoca civilizației oceanice domină întreaga structură economică, culturală și politică a lumii.
Numeroși istorici din antichitate și Evul Mediu, precum și analiștii din perioada modernă a dezvoltării societății umane au remarcat că problemele mărilor și oceanelor au fost analizate inițial din perspectiva importanței acestora pentru progresul general al umanității și sub aspect științific. În Evul Mediu, unii autori precum Bartolus da Sassoferrato și Baldus de Ubaldis și-au adus contribuția în materie și au influențat practica în domeniul navigației în Anglia, Franța, Veneția, Genova, în țările asiatice, în statele scandinave și în orașele hanseatice. În practica judiciară din Anglia sunt numeroase soluții pronunțate prin care sunt transferate în competența Curții Amiralității cazuri privitoare la fapte pe mare, instanța ” obligată să observe și să aplice dreptul națiunilor așa cum judecătorii Curții din Westminster sunt obligați să procedeze în concordanță cu statutele și dreptul comun”.
Disputele purtate de adepții teoriilor mărilor închise și cei care militau pentru libertatea navigației și a comerțului pe toate mările și oceanele lumii s-au manifestat, inițial, între statele ce controlau și utilizau frecvent rutele maritime din estul Mării Mediteraneene și al Mării Adriatice, acțiuni urmate de deciziile luate de guvernele Spaniei și Portugaliei la sfârșitul secolului al XVI-lea și inceputul secolului al XVII-lea cu privire la declararea ca spații maritime închise comerțului și navigației libere în arealul Oceanului Indian.
Hugo Grotius, părintele dreptului internațional, a demonstrat că „marea, considerată fie în întregime, fie în principalele ei părți, nu poate constitui obiect de apropiere”, această concepție stând la baza fundamentării și recunoașterii principiului actual privind libertățile mării libere”.
Existența și necesitatea utilizării principiilor de drept internațional în soluționarea complexelor cazuri privind navigația și comerțul maritim au fost recunoscute în mod direct sau indirect de marile puteri maritime și instanțele naționale specializate în acest domeniu. Conflictele armate desfășurate în sec. XVIII-XIX, inclusiv cu forțe navale, au determinat aceste state să adopte unele reglementări internaționale pentru limitarea efectele luptelor purtate pe mare și pentru asigurarea protecției navelor comerciale, atât în timp de pace, cât și în perioada de război.
Prin lucrările Conferinței de la Londra au fost sintetizate principalele reguli de desfășurare a războaielor maritime pe baza punctelor de vedere formulate de marile puteri navale. Declarația a fost semnată la finalul lucrărilor Conferinței de către zece state, dar aceasta nu a intrat în vigoare datorită puternicei opoziții manifestate de Parlamentul Britanic și opinia publică din această țară. Acțiunile comunității internaționale de a reglementa unele domenii considerate importante pentru dezvoltarea civilizației umane de la începutul secolului al XX-lea, și-au dovedit ineficiența, contribuind la marea ruptură ce avea să se producă odată cu declanșarea Primului Război Mondial.
La 8 ianuarie 1918 este proclamată libertatea deplină a navigației pe mări, în afară de apele teritoriale, în timp de pace ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea să fie închise, total sau parțial, printr-o acțiune internațională având ca scop executarea unor acorduri internaționale.
În empirismul tradițional al lumii vechi se considera că marea desparte continentele și popoarele. Etica și doctrina juridică modernă au schimbat această concepție și o interpretează, într-un înțeles social și umanitarist – pe care realitatea contemporană pare să o justifice în timp și în spațiu – conform căruia „marea unește popoarele și continentele”. Mările și oceanele au contribuit la dezvoltarea civilizației umane, progresul forțelor de producție, cu posibilitățile umane și tehnico-științifice de cunoaștere și explorare a zonelor maritime, transformându-le într-un mediu complex al cooperării internaționale. Interesul statelor pentru oceanul planetar în cadrul Națiunilor Unite a fost determinat de resursele existente în mările și oceanele lumii, de nevoia acută de extindere a cercetărilor în aceste zone, precum și de influența determinantă asupra unor importanți factori de progres pentru omenire, precum comerțul maritim, care s-a dovedit a fi avantajos pentru producătorii de mărfuri cât și pentru transportatorii maritimi, cercetarea științifică care va permite exploatarea accentuată a potențialului biologic și energetic marin, comunicațiile internaționale care s-au dezvoltat pe această cale.
În cadrul primei Conferințe a Națiunilor Unite desfășurată la Geneva privind dreptul mării au fost adoptate convenții cu o largă cunoaștere internațională, referitoare la marea teritorială și zona contiguă, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice în marea liberă, platoul continental.
Cea de – a doua Conferință a Națiunilor Unite a eșuat în a adopta unele propuneri precum lățimea mării teritoriale de 6 mile marine, stabilirea unei zone adiționale de pescuit cu lățimea de 6 mile marine.
În 1967 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a instituit un Comitet special pentru a studia folosirea pașnică a fundului mărilor și a oceanelor dincolo de limita jurisdicției naționale, fiind discutat conceptul de patrimoniu comun al umanității asupra teritoriilor submarine și al subsolului acestora, situate dincolo de limita jurisdicției naționale. Comitetul a pus bazele inițierii rezoluțiilor necesare desfășurării celei de-a treia Conferințe a Națiunilor Unite privind dreptul mării, ale cărei lucrări s-au finalizat in 1982 prin semnarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării.
CAPITOLUL I
CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE ASUPRA DREPTULUI MĂRII DIN 1982
Confruntarea conceptuală „Mare liberum” – „Mare clausum”
Din cele mai vechi timpuri, o mare atracție și o importanță majoră pentru comunitățile umane au constituit-o spațiile maritime și oceanice. Rolul lor a crescut odată cu dezvoltarea societăților tehnico-științifice de cunoaștere și explorare a zonelor maritime, transformându-le într-un domeniu complex al cooperării internaționale. Este un proces istoric îndelungat, caracterizat prin dominarea mărilor și oceanelor de marile puteri, care au impus propria „ordine maritimă inegală și inechitabilă”.
Din cauza numeroaselor conflicte ce au avut loc între state ca urmare a promovării teoriei exclusivității aupra mărilor și oceanelor, filosofii și juriștii au fost determinați să încheie tratate de navigație care să soluționeze aceste probleme, dar rezultatele nu au fost cele scontate. În cadrul Conferinței de la Hamburg din 1577, reprezentanții danezi, norvegieni și englezi au incercat să identifice o soluție comună pentru clarificarea oficială a problemei libertății mărilor. În cadrul conferinței participanții s-au pronunțat că „navigațiunea în largul mării trebuie să fie liberă pentru toate popoarele”, totuși că „această libertate poate fi însă limitată sau înlăturată prin tratate, uzuri sau prescripții”.
Regina Elisabeta I a Angliei in 1580 arăta că „folosința mării și a aerului este obștească și nici un drept asupra oceanului nu poate să aparțină vreunui popor sau unui particular oarecare”. In 1583 a fost reafirmat principiul conform căruia „după dreptul natural, largul Mării aparține proprietății comune a întregii umanități”, însă nu au fost adoptate decizii oficiale în această direcție.
La sfârșitul secolului al XVI-lea a început controversa juridică Grotius-Selden. Juristul olandez Hugo Grotius în lucrarea Mare liberum – Marea liberă afirmă că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigație, comerț și pescuit, pe când britanicul John Selden în lucrarea Mare clausum (Marea închisă, 1635), susținea dreptul de însușire și de monopol al Marii Britanii asupra unor întinse zone maritime.
În lucrarea De iure belli ac pacis, Grotius subliniază că „marea considerată fie în intregime, fie în principalele ei părți, nu poate constitui obiect de apropiere”. În acest studiu Grotius justifică cu numeroase și pertinente argumente pretențiile comercianților olandezi împotriva celor din Spania și Portugalia în lupta de dominație asupra căilor de navigație către Indiile Orientale, considerând atitudinea spaniolilor și portughezilor ca pe o „ofensă contrarie principiilor generale ale justiției, moralei și religiei și pe care națiunea Olandeză nu trebuie să o acopere cu responsabilitatea și autoritatea sa”. Studiul tratează problema de drept referitoare la prizele maritime susținând că nimeni nu are dreptul să monopolizeze sau să acapareze comerțul maritim pe Mare, deoarece Mările și comerțul sunt de la originea lor proprietatea comună în virtutea dreptului ginților.
Teza lui Grotius a avut un success deosebit atât pe continent cât și în Anglia, lovind în interesele în plină ascensiune ale Angliei, ducând la o veritabilă dispută juridică cu specialiștii în domeniu.
Cel mai redutabil oponent, John Selden, publică în 1635 lucrarea Mare clausum prin care combate fondul ideilor lui Grotius și susține că „marea nu este comună tuturor nici în virtutea dreptului natural, nici a dreptului ginților”. El incearcă să promoveze și să justifice dreptul discreționar exercitat de Anglia asupra unor vaste spații maritime și a căilor de navigație către Indiile Orientale utilizând argumente de ordin juridic, de natură cutumiară, precum și fapte de ordin istoric. Acesta susține că „marea poate deveni obiect al proprietății private” urmând ca statul să ajungă la înțelegeri cu alte state care să îngăduie libera circulație a vaselor.
Doctrina din acele vremuri a acceptat și a recunoscut principiul libertății mării formulat și promovat de Hugo Grotius, iar teza lui Selden nu a mai fost pusă în discuție datorită faptului că disputa dintre cele două țări a încetat prin alianța Angliei cu Olanda. Opera lui Grotius a căpătat o recunoaștere tot mai largă, fiind foarte clar și sintetic formulată inclusiv în soluționarea unor cazuri din jurisprudența britanică și americană.
Înțelegând absurditatea teoriilor referitoare la suveranitatea asupra mărilor, scriitorul englez Filip Meadows susține că această abordare „este perimată și trebuie înlocuită cu aceea a demarcației între Marea largă și Marea teritorială”.
Preocupări pentru formarea dreptului mării
Clarificarea și fundamentarea juridică a unor concepte esențiale pentru știința dreptului internațional, precum războaiele maritime, statutul de neutralitate, distincția dintre drepturile și obligațiile beligeranților și ale neutrilor a fost influențată de anumiți factori precum dezvoltarea societății umane, creșterea numărului de actori pe șcena internațională și diversificarea relațiilor dintre aceștia, sporirea volumului de mărfuri transportate pe mare și permanenta luptă dintre națiunile puternice pentru a domina zone cât mai întinse din uscatul și oceanele lumii.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea se conturează o clarificare conceptuală a principiului libertății mărilor, cu componentele referitoare la libertatea de navigație și tendința contrară a unor state de a menține sau a impune unele servituți asupra largului mării, precum salutul pavilionului navelor britanice în apele teritoriale ale acestui stat.
Tratatul încheiat la Conferința de Pace de la Paris din 1856 a contribuit la dezvoltarea dreptului internațional, dar și la extinderea recunoașterii și respectării libertăților mărilor. Prin Tratatul dintre Franța și Anglia din 1867 s-a garantat reciproc libertatea deplină a pescuitului în marea liberă.
Alberico Gentili, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, afirma că „apele de coastă sunt o parte a teritoriului statului, al cărui țărm ele îl scaldă”, dincolo de această zonă largul mării are regimul de mare liberă.
Primul Război Mondial influențează în mod direct politica statelor, inclusiv domeniul libertății mărilor, arătând necesitatea dezvoltării regulilor aplicabile în materie de navigație maritimă și de stabilire a unui cadru legal pentru utilizarea spațiilor maritime pe bază de egalitate. Deși liderii marcanți ai vremii au susținut „libertatea deplină a navigației pe mări, în afară de apele teritoriale, în timp de pace ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea fi închise, total sau parțial printr-o acțiune internațională având ca scop executarea unor acorduri internaționale”, tot mai multe state revendică drepturi speciale în zonele situate în prelungirea mării adiacente, pentru asigurarea securității teritoriale și pentru exercitarea controlului vamal, fiscal și sanitar.
În cadrul conferinței de la Viena din anul 1926, Asociația de Drept Internațional a adoptat un proiect întitulat „Legi privind jurisdicția maritimă în timp de pace” în conținutul căruia sunt reiterate principii precum libertatea și egalitatea statelor privind navigația, transportul, comunicațiile, exploatarea industrială și cercetarea științifică în marea liberă și interdicția declarării de către un stat sau un grup de state a suveranității, a unor privilegii sau prerogative asupra mării libere, ori de a împiedica în orice fel folosința liberă și deplină a acesteia.
Consecințele aplicării principiului libertății mărilor au fost evidențiate în teza susținută de Baron de Taube, care arăta suprapunerea juridică a expresiilor res nullius și res communis în aplicarea principiului libertății mărilor, de afirmațiile lui G. Gidel, cu privire la existența celor două sintagme care sunt în totală opoziție și nu mai sunt concordante cu conținutul juridic al principiului, enunțarea consecințelor principiului de către Charles Dupuis potrivit căruia componentele principiului libertății mărilor sunt libertatea de navigație în marea liberă, libertatea de pescuit în marea liberă, libertatea de a instala cabluri submarine în marea liberă, libertatea circulației aeriene deasupra mării libere.
În actul final al Conferinței de la Haga din 1930 au fost cuprinse unele rezoluții și recomandări asupra acestei zone maritime – fără a fi precizată lațimea acesteia – asupra apelor interioare sau naționale, precum și asupra mării libere și a zonei contigue.
Comisia de drept internațional din cadrul Națiunilor Unite a început redactarea unui proiect de convenție privind marea liberă și aspectele conexe acesteia. Conferința Națiunilor Unite desfășurată la Geneva în perioada 27 februarie-29 aprilie 1958 la care au participat 86 de state, inclusiv România, a avut ca scop adoptarea a patru convenții internaționale referitoare la marea teritorială și zona contiguă, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice în largul mării și platoul continental. România a ratificat în 1961 Convenția asupra mării teritoriale și zonei contigui, Convenția asupra mării libere și Convenția asupra platoului continental.
Adunarea Generală a Națiunilor Unite a creat în 1967 un Comitet special ad-hoc pentru a studia folosirea pașnică a fundului mărilor și a oceanelor dincolo de limita jurisdicției naționale, organism care avea să fie transformat în Comitetul Special Permanent. A fost adoptată o Rezoluție prin care până la stabilirea unui regim internațional, statele și persoanele sunt obligate să se abțină de la toate activitățile de exploatare a resurselor din zona platoului continental și a fundului mărilor și oceanelor, inclusiv al subsolului acestora, dincolo de limita jurisdicției naționale. Pentru clarificarea și sistematizarea normelor și cutumelor existente cu privire la utilizarea spațiilor maritime dincolo de limita jurisdicției naționale a fost adoptată Rezoluția nr. 2749 din 17 decembrie 1970 ce se refera la Declarația asupra Principiilor care guvernează fundul mării și oceanului și al subsolului acestora, situate dincolo de limita jurisdicției naționale.
Prin această Rezoluție, plenul Adunării Generale a Națiunilor Unite a declarat în mod solemn că fundul mărilor și al oceanelor și subsolul aferent acestora situate dincolo de limita jurisdicției naționale, inclusiv resursele din acestă Zonă; Zona nu poate constitui subiect al niciunei apropieri de către state sau persoane fizice sau juridice, pentru nici un scop; toate activitățile referitoare la exploararea sau exploatarea resurselor Zonei trebuie să se desfășoare numai în conformitate cu regimul juridic internațional ce urmează a fi stabilit; Zona va fi deschisă pentru folosința exclusiv pașnică de către toate statele riverane sau neriverane, fără discriminare, în conformitate cu regimul juridic internațional ce urmează a fi stabilit; statele trebuie să își desfășoare activitatea în Zonă în concordanță cu principiile și normele dreptului internațional.
Tot la 17 decembrie 1970 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția nr.2750 care reafirmă principiile privind apartenența Zonei și a mării libere – situate dincolo de limita jurisdicției naționale – la patrimoniul comun al umanității și stabilește, în sarcina Comitetului Special Permanent, să acționeze ca un comitet pregătitor pentru viitoarea conferință asupra dreptului mării.
Aceste acțiuni ale comunității internaționale au subliniat importante schimbări generate de creșterea rolului statelor în curs de dezvoltare în cadrul organizațiilor internaționale, dezvoltarea accentuată a economiei statelor puternic industrializate, descoperirea unor noi resurse ca urmare a revoluției tehnico-științifice, tendințele de exploatare iraționale a resurselor marine și de poluare a florei și faunei din oceanul planetar.
Cea de-a III-a Conferință a Națiunilor Unite asupra dreptului mării a avut ca scop examinarea regimul aplicabil zonei internaționale a teritoriilor submarine și reanalizarea celorlalte probleme complexe privind dreptul mării.
Concepte și reglementări democratice în conținutul Convenției din 1982
Pentru comunitatea umană un interes accentuat l-au constituit apele mărilor și al oceanelor lumii datorită posibilităților de obținere rapidă a unor resurse de hrană, precum și a dezvoltării comerțului cu alte state. Comerțul maritim a fost practicat intens de către toate statele antice care aveau ieșire la mare, iar bogățiile obținute de acestea din exploatarea marină au condus la apariția unor adevărate „centre de negoț oceanic”, remarcându-se faptul că „civilizațiile antice s-au ivit pe coatele mărilor și oceanelor”.
Președintele Conferinței Națiunilor Unite, sintetizând rolul deosebit al statelor membre în adoptarea Convenției în spiritul unor noi principii de colaborare internațională, sublinia că „sensul major al procesului de negociere – desfășurat cu participarea a 160 de state – constă, în primul rând, în preocuparea de a identifica soluții general acceptabile în direcția valorificării echitabile a bogățiilor și oceanelor Terrei”. Scopul Conferinței a fost obținerea „unor progrese reale în elaborarea unui sistem de explorare și exploatare a resurselor oceanului planetar în interesul tuturor națiunilor”.
În lucrările celei de-a III-a Conferințe a Națiunilor Unite au fost dezbătute probleme precum configurarea unui regim juridic adecvat zonelor maritime de jurisdicție națională, conturarea și precizarea conceptului de zonă economică exclusivă, stipularea modalităților de explorare și exploatare a resurselor Patrimoniului comun al umanității. Dezbaterile au cunoscut progrese substanțiale în elaborarea convenției, iar după șase ani de negocieri intense, lucrările celei de-a VII-a sesiuni desfășurate în 1978 persistau divergențe cu privire la condițiile de acces ale statelor la exploatarea resurselor zonei internaționale, limita exterioară a platoului continental, accesul țărilor fără litoral și dezavantajate geografic la resursele piscicole din zonele economice, delimitarea spațiilor maritime între statele limitrofe sau situate față în față.
Secretarul general al Națiunilor Unite sublinia în mesajul adresat celei de-a VIII-a sesiuni a Conferinței marea responsabilitate a adoptării unui regim egal care să cuprindă utilizările tradiționale ale mării, administrarea rațională a resurselor biologice și minerale, protecția mediului marin, noile granițe ale cercetării științifice, precum și explorarea și exploatarea teritoriilor submarine, dincolo de limitele jurisdicției naționale, care constituie patrimoniul comun al umanității. Necesitarea clarificării conceptului de mare patrimonială a rezultat din practica unor state americane care au stabilit unilateral anumite zone speciale de protecție economică, în scopul exploatării resurselor piscicole și minerale din aceste spații maritime.
Din punct de vedere al dreptului internațional public, izvorul conceptului de zonă economică exclusivă (mare patrimonială) a fost conturat într-un set de documente internaționale care aveau în vedere aspecte complexe referitoare la orientările caracteristice în elaborarea regimului juridic, delimitarea zonei, natura drepturilor și obligațiilor statului riveran și a celorlalte state.
Conferința Națiunilor Unite asupra dreptului mării sublinia necesitatea stabilirii unei zone economice exclusive de 200 mile marine în care statele riverane să aibă drepturi suverane asupra resurselor biologice.Reprezentanții multor state au relevat necesitatea elaborării unui regim juridic în scopul armonizării intereselor statelor riverane și ale celor fără litoral, în condițiile menținerii libertății de navigație și de survol, precum și a dreptului de a instala cabluri și conducte submaine de către toate statele.
Prin Proclamația președintelui Truman din 28 septembrie 1945, s-a declarat oficial că Guvernul Statelor Unite ale Americii consideră și tratează resursele naturate situate în marea liberă contiguă coastelor Statelor Unite, precum și în solul și subsolul platoului continental aferent și dincolo de limita exterioară a acestuia, ca aparținând Statelor Unite și fiind subiect al jurisdicției și controlului acestora. Arvid Pardo, referindu-se la Proclamația lui Truman, a argumentat și a susținut în plenul forumului mondial conceptul potrivit căruia teritoriile submarine situate dincolo de jurisdicția națională a statelor „nu sunt subiect al apropierii naționale sub nici o formă”, aceste zone trebuind să fie folosite și „exploatate în scopuri pașnice și pentru beneficiul exclusiv al întregii umanități”.
Comitetul Special Permanent printr-o rezoluție a stabilit că „fundul mărilor și al oceanelor și subsolul acestora, dincolo de limita jurisdicției naționale, precum și resursele din această zona constituie patrimoniu comun al umanității și nu trebuie să fie pentru nici un scop, subiect de însușire de către state sau persoane”. Această zona trebuie să fie deschisă statelor exclusiv pentru folosința în scopuri pașnice, fără discriminare.
Prin dispozițiile Convenției s-a stabilit regimul juridic și delimitarea zonei internaționale a teritoriilor submarine.
Contribuția României la elaborarea și adoptarea Convenției din anul 1982
Secretarul General al Națiunilor Unite sublinia în Declarația făcută după semnarea Actului Final al Conferinței și deschiderea Convenției spre semnare că eforturile comune începute cu aproximativ 14 ani în urmă pentru a stabili o nouă ordine juridică pentru oceanul planetar au atins punctul culminant și că dreptul internațional a fost irevocabil transformat.
La conferință au participat 164 de state membre ale Națiunii Unite, 6 state și teritorii cu statut de observator, 8 mișcări de eliberare națională, 19 organizații interguvernamentale, 43 de organizații internaționale neguvernamentale și 14 societăți și institute de cercetare. Ca o reușită a Comunității internaționale a fost faptul că 119 state au semnat Convenția chiar în prima zi a deschiderii acestei proceduri, într-un moment de „serioasă criză a cooperării internaționale și a declinului folosirii mecanismului internațional pentru soluționarea problemelor umanității”.
România a participat la toate fazele de pregătire și desfășurare a lucrărilor conferinței, a contribuit activ la elaborarea Convenției și a făcut parte din Comitetul de redactare a proiectului Convenției. Delegația țării noastre, după semnarea acesteia, a fost desemnată în componența Comisiei pregătitoare care s-a reunit la Kingston, Jamaica, în 1983, pentru a începe activitatea cu privire la înființarea Autorității Internaționale pentru zona internațională a teritoriilor submarine și a Tribunalului Internațional pentru dreptul mării.
La toate sesiunile conferinței, România a susținut și fundamentat puncte de vedere cu privire la adoptarea unor norme adecvate stadiului actual al dezvoltării dreptului internațional și al relațiilor marine, eliminarea normelor depășite, contrare exigențelor contemporane, statornicirea unor principii avansate, democratice și echitabile în valorificarea bogățiilor mărilor și oceanelor planetei. Delegația României a făcut parte Comitetul special ad-hoc instituit pentru a studia folosirea pașnică a fundului mărilor și al oceanelor dincolo de limita jurisdicției naționale, încă de la înființarea sa în 1967, precum și în perioada următoare în care acest organism a funcționat sub denumirea Comitetul Special Permanent.
Următoarele domenii au fost substanțial armonizate exigențelor relațiilor internaționale contemporane astfel: clarificarea conceptului de mare teritorială v. mare națională; definirea insulelor sau insulițelor, inclusiv al terenurilor care pot rămâne descoperite în timpul refluxului, propuneri care au fost incluse în textul adoptat al Convenției; delimitarea mării teritoriale între state situate față în față sau limitrofe; trecerea navelor de război străine prin apele teritoriale; stabilirea limitei platoului continental pe o bază general acceptabilă, justificată și fundamentată științific; consacrarea principiului echității în delimitarea oricărui spațiu maritim; clarificarea regimului juridic al zonei economice exclusive, militând pentru garantarea accesului la pescuit, exercitarea dreptului de conservare și protejare a resurselor biologice; stabilirea conținutului obligațiilor în marea liberă; tranzitul țărilor fără litoral în apele teritoriale ale statelor riverane; elaborarea și menținerea unui regim juridic echitabil strâmtorilor care servesc navigației internaționale; stabilirea regimului de explorare și exploatare a zonei internaționale a teritoriilor submarine care să garanteze „menținerea indivizibilității patrimoniului comun al umanității”; adoptarea unor reguli democratice privind structura, atribuțiile și funcționarea Autorității Internaționale a Zonei; stabilirea unor competențe concrete în prevenirea și combaterea poluării marine și schimbul de informații științifice prin programe internaționale; stabilirea obligației de soluționare a diferendelor referitoare la interpretarea și aplicarea noilor reglementări în domeniul maritim; stabilirea caracterului hotărârilor tribunalului, convenindu-se că acesta se stabilește în raport de elementele concrete ale cazului.
România – țara dezavantajată geografic, riverană la o mare semiînchisă, săracă în resurse biologice – la cea de-a VIII-a sesiune reluată a Conferinței asupra dreptului mării a prezentat un document referitor la dreptul de acces la resursele piscicole din zonele economice, prin care reiterează necesitatea participării statelor în curs de dezvoltare, geografic dezavantajate la exploatarea pe baze echitabile a resurselor biologice din zonele economice ale statelor din alte regiuni decât cele în care sunt situate și propune completarea proiectului art.70 din textul compozit revizuit.
Propunerea a fost susținută de numeroase state și a fost inclusă în textul final al Convenției, cu următorul conținut: „Totuși statele geografic dezavantajate, riverane la o mare închisă sau semiînchisă săracă în resurse biologice, îndeosebi cele în curs de dezvoltare și care se găsesc într-o subregiune sau regiune deasemena săracă în resurse biologice, vor avea dreptul de a participa, pe o bază echitabilă, la exploatarea resurselor biologice din zonele economice exclusive ale statelor riverane, situate în alte regiuni sau subregiuni în condițiile prevăzute în acest articol”.
Președintele celei de-a III-a Conferințe a Națunilor Unite asupra dreptului mării a subliniat că România a avut o contribuție recunoscută și apreciată atât la elaborarea și adoptarea noii Convenții, cât și la identificarea soluțiilor de compromis necesare depășirii momentelor sensibile ale negocierilor.
Delegația română a depus eforturi în vederea elaborării unor reglementări general acceptabile care să asigure tuturor statelor un acces echitabil la resursele piscicole ale Oceanului planetar, îndeosebi țărilor în curs de dezvoltare dezavantajate geografic, contribuind la identificarea unor soluții care să țină seama de interesele tuturor statelor.
CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL SPAȚIILOR MARITIME
Secțiunea I
Marea liberă
Concept și regim juridic
Secolul al XVII-lea este marcat de confruntarea conceptuală mare liberum – mare clausum care s-a concretizat, începând cu secolul următor, prin recunoașterea tot mai largă a principiului libertății mărilor.
Marea liberă este acea parte a spațiului maritim care nu este supusă suveranității niciunui stat. Regimul juridic al mării libere se aplică „tuturor spațiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui stat și nici din apele arhipelagului unui stat arhipelag”. Regula de bază aplicată acestui spațiu este aceea a libertății, în sensul că este deschis tuturor statelor, indiferent că sunt state riverane sau state fără litoral. În marea liberă fiecare stat exercită în principiu, propria jurisdicție numai asupra navelor care arborează pavilionul său și în consecință „niciun stat nu poate pretinde să supună suveranității sale o parte a mării libere”.
În lucrările celei de-a III-a Conferințe a Națiunilor Unite asupra dreptului mării s-au conturat câteva orientări principale în stabilirea statutului mării libere, atât sub aspectul întinderii, cât și sub aspectul libertăților pe care le presupune. Unii reprezentanți ai statelor au susținut necesitatea ca marea liberă să fie considerată că se situează dincolo de zona economică exclusivă, iar alte delegații au propus să fie menținute prevederile Convenției din 1958, potrivit cărora toate spațiile maritime situate dincolo de marea teritorială să aparțină mării libere. O altă opinie a fost aceea de a se recunoaște un regim juridic mixt în zona economică exclusivă, fiind menționate expres și libertățile consacrate pentru marea liberă. În scopul susținerii propunerii, unele delegații au numit zona economică exclusivă ca fiind „un spațiu maritim sui generis”, situat între marea teritorială și marea liberă.
La stabilirea regimului juridic al mării libere au fost luate în vedere libertățile caracteristice acestui spațiu maritim, precum și particularitățile administrării acestei zone. Statutul zonei a fost completat prin stabilirea expresă a obligațiilor statelor în marea liberă, în scopul protecției acesteia în interesul întregii comunități internaționale.
Regimului juridic aplicabil mării libere îi sunt aduse dezvoltări importante prin noua Convenție și prin reiterarea unei norme fundamentale pentru protejarea libertăților mărilor: situarea mării libere în afara suveranității naționale a statelor riverane sau neriverane. În cuprinsul art.89 al Convenției se arată că „niciun stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranității sale”.
În opinia autorului Malcolm N. Shaw anumite porțiuni din marea liberă situate la limita apelor teritoriale ale unor state riverane pot fi considerate subiect al suveranității statului respectiv.
Ca o consecință a libertății mărilor, spațiul aerian de deasupra mării libere, ca și cel aflat deasupra zonei economice exclusive și a platoului continental al unor state reprezintă spațiul aerian internațional, deschis navigației aeriene al tuturor statelor.
Toate navele au naționalitatea statelor al căror pavilion îl arborează. Condițiile de acordare a pavilionului unei nave sunt stabilite de fiecare stat și verificate cu ocazia înregistrării navei, în scopul de a garanta siguranța navigației.
Subliniind în termeni mai largi regimul juridic actual al mării libere, precum și contribuția importantă adusă de reprezentanții statelor pe timpul redactării și adoptării Convenției, domnul Bernardo Zuleta – Subsecretar general, Reprezentantul special al Secretarului general al Națiunilor Unite pentru dreptul mării – evidenția că activitățile desfășurate de state în adâncul și la suprafața apei în zonele situate peste limita exterioară a zonei economice exclusive sunt guvernat de reglementările aplicabile mării libere – adică ale dreptului internațional general și cutumiar care recunosc principiul libertății mărilor – cu semnificativele dispoziții stabilite prin Convenție cu privire la reducerea poluării marine, securitatea navigației, cercetările științifice, prezervarea resurselor, precum și cele referitoare la prevenirea traficului ilicit de droguri și de substanțe psihotrope.
Afirmarea principiului libertății mărilor
Exigențele dezvoltării economice și ale progresului social, în condițiile afirmării burgheziei împotriva feudalismului, au impus, la finele sec. XVII și începutul sec.XVIII, recunoașterea principiului libertăților mării. Acest principiu a fost adesea încălcat și nesocotit de marile puteri maritime, prin măsuri și acțiuni unilaterale.
Secolul XVIII cunoaște o extindere a confruntărilor militare, prin folosirea mărilor, evoluție ce a condus la accentuarea măsurilor de control asupra vaselor comerciale statelor neutre, iar, în unele privințe, chiar la anularea principiului libertății mărilor. La aceste situații au contribuit și abuzurile marilor puteri maritime, care aveau tendința de a acționa ca stăpâni pe mare, recurgând la forță împotriva celor care încercau să li se opună.
În aceste condiții, statele neutre au înțeles necesitatea și importanța unor acțiuni adoptate, pe cale multilaterală, prin negocieri. Acestea se pronunțau tot mai frecvent, mai hotărât, pentru folosirea mărilor și oceanelor în interesul tuturor, condamnând pe cei care încălcau principiul libertății mărilor. Soluțiile teoretice și practice privind apărarea principiului libertății mărilor erau legate de problematica războiului și de desfășurarea acestuia pe mare.
Doctrina germană considera că „libertatea mărilor nu poate fi asigurată, decât printr-un echilibru al forțelor navale ale principalelor puteri maritime”.
În urma mai multor dezbateri, s-a susținut că asigurarea libertății mărilor implică interzicerea acțiunilor de război în largul mării și limitarea războiului naval numai în apele teritoriale sau spațiul maritim interior al beligeranților.
Președintele Wilson proclamă la 8 ianuarie 1918 „Libertatea deplină a navigației pe mare, în afară de apele teritoriale, în timp de pace, ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea să fie închise total sau parțial, printr-o acțiune internațională având ca scop executarea unor acorduri internaționale”. Această acțiune pe care a luat-o președintele Wilson față de abuzurile frecvente ale beligeranțiolor care duceau la încălcarea libertății mărilor a fost inscrisă ca un principiu între celelalte 14 principii fundamentale ale păcii.
În Carta Atlanticului, elaborată de Summer Welles pe 14 august 1941, au fost expluse toate țelurile anglo-americane ale războiului. În această cartă, după ce – în primele 6 articole – se face referire la politica de pace, „care va permite tuturor națiunilor să se afle în securitate în interiorul propriilor frontiere și va garanta tuturor oamenilor, din toate țările, o existență eliberată de orice teamă și de lipsuri”, la art.7 se subliniază că „o asemenea pace va permite tuturor oamenilor să navigheze fără frică pe mare”.
Marele jurist și diplomat Nicolae Titulescu, în „Prefața” la cartea căpitanului comandor Preda C. Fundățeanu, intitulată „Libertatea mărilor și prizele maritime” scria: „Multe state și-au revizuit și își revizuiesc doctrinele, ținând seama de interesele imediate, de ordin politic sau economic, ce au de apărat. Multe state și-au schimbat cu desăvârșire doctrinele, așa încât, nici astăzi nu se pot prevedea cu preciziune gravele controverse pe care ni le rezervă viitorul în legătură cu libertatea mărilor. Oricare ar fi aceste divergențe, ca jurist, trebuie însă să recunosc că nu există un domeniu în care să se fi observat, și încă de mult, efectele cooperării pacifice ale popoarelor și tendințele spre internaționalizare a normelor juridice, ca în domeniul dreptului maritim.
Titulescu, apreciind teza de doctorat a Cpt. Comandor Fundățeanu, se ocupa de raportul dintre problemele libertății mărilor și cele ale războiului, respectiv păcii. Astfel, istoria comerțului celor 50 de secole ale civilizației antice și celor 20 de secole ale civilizației după creștinism, prezentată în cartea prefață de Titulescu, „constituie cea mai impresionantă dovadă a sforțărilor popoarelor pentru cucerirea războinică sau pașnică a instrumentelor care le-au dus la propășire, la mărire și uneori chiar la decadență”.
Sergiu Tămaș arată în lucrarea intitulată „Geopolitica” că Rusia a dorit, întotdeauna, să își extindă mari spații de siguranță, cât mai departe de nucleul central al țării. Poziția sa continentală a determinat statul rus să caute ieșiri la marea deschisă, să evite închiderea în interiorul continentului.
În prezent, principiul libertății mării este enunțat prin dispozițiile art.2 din Convenția din anul 1958, dar prin Convenția din 1982 sunt aduse clarificări semnificative ale liberului acces al tuturor statelor la marea liberă, „fie că sunt riverane sau fără litoral”.
Libertatea comerțului
Apariția principiului libertății mării este legată de afirmarea comerțului și de dezvoltarea economică impetuoasă a statelor cu tradiție în acest domeniu, devenite, ulterior, mari puteri economice și poli de concentrare a influenței politice. În Magna Charta Libertatum erau cuprinse unele prevederi cu privire la libertatea negustorilor de a putea să iasă și să intre în Anglia, „pe apă și pe pământ”, în deplină siguranță, cu excepția timpului de război. Acest document incerca să arate importanța mărilor și oceanelor pentru comunicare și pentru relații economice, precum și ideea libertății mărilor.
În paragraful 41 din Chartă se dispunea că „toți negustorii vor putea, în mod liber și în deplină securitate, să iasă din Anglia și să intre în Anglia, să locuiască aici și să traverseze Anglia, atât pe apă cât și pe uscat, pentru a cumpăra sau pentru a vinde, fără nici o taxă, potrivit cutumelor, cu excepția timpului de război și dacă ei provin dintr-o țară care este în război împotriva noastră”.
Libertatea mărilor
Sfera drepturilor și libertăților în marea liberă a fost extinsă și mai clar determinată prin dispozițiile Convenției pentru toate statele riverane sau fără litoral. În esență, aceste drepturi și libertăți se referă la:
Liberatea de navigație;
Libertatea de survol;
Libertatea de a pune cabluri și conducte submarine;
Libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul internațional;
Libertatea pescuitului;
Libertatea cercetării științifice
Libertatea largului mării nu are un caracter absolut. Atât Convenția din 1958, cât și Convenția din 1982 stabilesc că exercitarea acestor libertăți trebuie să fie conform cu normele convenției și ale dreptului internațional, statele fiind obligate să țină seama de interesul pe care exercitarea libertății mării libere îl prezintă pentru celelalte state, precum și de drepturile recunoscute în ceea ce privește activitățile desfășurate în zonă.
Libertatea de navigație
Este garantată tuturor navelor comerciale, militare sau de stat utilizate în scopuri necomerciale aparținând statelor riverane sau fără litoral. Art. 90 din Convenție dispune că „orice stat, fie că este riveran sau fără litoral, are dreptul ca navele sub pavilionul său să navigheze în marea liberă. Această libertate tradițională este general recunoscută și a fost reiterată de către Curtea Internațională de Justiție în primul caz înregistrat și soluționat, considerat începutul activității sale jurisdicționale.
Statutul juridic al navei este determinat de naționalitatea sa, corespunzător pavilionului pe care nava este autorizată să-l poarte, contrar unor opinii formulate în doctrina potrivit cărora legătura de naționalitate are la bază suveranitatea teritorială, navele fiind „insule plutitoare ale statului pavilionului”. Art.91 din Convenție prevede că fiecare stat stabilește condițiile potrivit cărora acordă navelor naționalitatea sa, condițiile de înmatriculare a navelor pe teritoriul său și condițiile cerute pentru ca acestea să aibă dreptul de a purta pavilionul său.
Convenția Națiunilor Unite privind condițiile pentru înregistrarea navelor, semnată la Geneva 7 februarie 1986, a avut în vedere realitatea existenței pavilioanelor de complezență pentru aproximativ o treime din navele comerciale înregistrate la nivel mondial și a stabilit unele cerințe pentru prevederea, în legea internă a statelor, reglementărilor necesare care să permită exercitarea jurisdicției de către statul de înregistrare asupra tuturor navelor ce navighează sub pavilionul acestuia. Astfel, au fost înființate registrele maritime naționale și administrațiile maritime naționale și sunt stabilite responsabilități pentru implementarea regulilor și standardelor internaționale în materie de navigație comercială.
Un caz referitor la naționalitatea unei nave și dreptul de jurisdicție asupra acesteia,soluționat de Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării, a fost Afacerea Saiga – No.2(St. Vincentand The Grenadines v. Guinea)., unde instanța a reținut faptul că dreptul de acordare și de retragere a naționalității unei nave revine exclusiv statului de pavilion, chiar dacă aceste aspecte pot fi subiect al procedurilor de soluționare a diferendelor prevăzute în Convenția din 1982. Instanța a confirmat că cerința legăturii substanțiale dintre statul de pavilion și navă a fost stabilită prin convenții internaționale pentru a se asigura efectivitatea îndeplinirii obligațiilor ce revin statului care înregistrează nava și nu pentru a stabili un criteriu de referință pe baza căruia alte state să conteste validitatea înregistrării unei nave, și, desigur, naționalitatea acesteia.
Art. 92.1 din Convenție arată că navele navighează sub pavilionul unui singur stat fiind supuse jurisdicției exclusive a acestuia în marea liberă. În cursul unei călătorii sau al unei escale nu poate intervene nici o schimbare de pavilion.
O navă care navighează sub pavilioanele mai multor state de care se folosește după cum dorește nu se poate prevala, față de orice stat terț, de niciuna dintre aceste naționalități și poate să fie asimilată unei nave fără naționalitate. În această situație nava nu va putea să invoce existența niciuneia dintre naționalitățile pavilioanelor utilizate astfel că nava poate constitui subiect al cercetării și arestării în marea liberă.
Prin dispozițiile art. 94 din Convenție statul pavilionului are obligații ca: exercitarea jurisdicției și controlul său asupra navelor, în mod efectiv, în domeniile administrativ, tehnic și social; îndeplinirea condițiilor privind înregistrarea navelor, instruirea echipajelor și asigurarea condițiilor optime de muncă; luarea măsurilor necesare pentru asigurarea dotărilor tehnice ce permit navigabilitatea în siguranță, folosirea semnalelor internaționale, buna funcționare a comunicațiilor și prevenirea abordajelor.
Potrivit art. 94.2 lit. b) din Convenție statul de pavilion exercită jurisdicția exclusivă asupra navei și echipajului pentru problemele de ordin administrativ, tehnic și social referitoare la navă.
Navele de război sau cele afectate în mod exclusiv unui serviciu public necomercial se bucură în marea liberă, potrivit art.95 și 96 din Convenție, de imunitate completă de jurisdicție față de oricare alt stat decât statul pavilionului . Ele se supun exclusiv reglementărilor statului pavilionului, cu excepția cazurilor de piraterie.
Asigurarea securității navigației în largul mării se înfăptuiește prin unificarea regulilor de navigație, de construcție a navelor, de securitate și de protecție a vieții umane, toate acestea fiind revizuite în 1960 la Conferința privind protecția vieții umane pe mare. Statele sunt obligate să respecte regulile internaționale aplicabile, cu privire la salvarea vieții omenești pe mare, prevenirea abordajelor, prevenirea, reducerea și controlul poluării mării și menținerea legăturilor prin radio.
În cazul unui accident pe mare sau un incident de navigație survenit în marea liberă, în care este implicată o navă purtând pavilionul său și care a cauzat pierderi de vieți omenești sau a produs răniri grave, cărora le-au căzut victimă cetățenii unui alt stat, sau pagube serioase unor nave sau unor instalații ale altui stat sau chiar mediului marin, statele pot efectua anchete. Navele de război și navele afectate unui serviciu public necomercial se bucură, în marea liberă, de imunitate completă de jurisdicție față de oricare alt stat, decât cel al statului de pavilion.
Statul pavilionului are obligația de a cere căpitanului navei care poartă pavilionul său să acorde asistență oricărei persoane aflate în pericol pe mare; să se îndrepte cu toată viteza posibilă, în ajutorul persoanelor aflate în primejdie, dacă el este informat că acestea au nevoie de ajutor, în măsura în care se poate conta, în mod rezonabil, pe o atare acțiune din partea sa; în caz de abordaj, să acorde asistență celeilalte nave, echipajului sau pasagerilor săi, în măsura posibilului; să-i indice celeilalte nave numele propriei nave, portul de înregistrare și portul cel mai apropiat la care va ajunge.
Obligația statelor riverane este de a favoriza crearea și funcționarea unui serviciu permanent de căutare și salvare, adecvat și eficace, pentru asigurarea securității maritime și aeriene și, vor colabora cu vecinii lor în cadrul unor aranjamente regionale.
Fiecare guvern contractant se angajează să adopte orice legi, decrete, ordine și regulamente, să ia orice măsuri necesare, pentru a da Convenției deplina și întreaga sa putere, pentru a garanta că, din punct de vedere al ocrotirii vieții omenești, o navă este aptă pentru serviciul căruia îi este destinată.
Libertatea de survol
Este prevăzută în mai multe articole din Convenție, acolo unde se vorbește și despre libertatea de navigație în marea liberă. În art.2 paragr.2 din Convenție este prevăzut că suveranitatea statului se întinde „asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale”, deci și în marea teritorială se impun aceleași reguli ca în cazul libertății de navigație. Principiul libertății mării libere se aplică și în ce privește spațiul aerian de deasupra acesteia. Reglementările privind urmărirea navelor sunt aplicate, conform dispozițiilor din Convenție, și aeronavelor, în condiții similare, dar și specifice.
Libertatea de survol poate fi definită ca dreptul aeronavelor unui stat de a zbura aupra teritoriului altui stat ori deasupra teritoriului mării libere. Pentru prima oară, libertatea de survol a fost consacrată într-un document internațional, în Convenția de la Paris, din 1919.
Statele contractante ale Convenției de la Paris – proclamând libertatea navigației aeriene deasupra largului mării – au admis pe bază de reciprocitate, libertatea de trecere, pe timp de pace, a aeronavelor fiecărei părți deasupra teritoriului celorlalte, fără o autorizație prealabilă.
Convenția de la Chicago din 1944 reafirmă principiul suveranității statelor asupra spațiului lor aerian și stabilește dreptul aeronavelor civile dintr-un stat, care nu sunt folosite pentru serviciile aeriene internaționale regulate, să survoleze în tranzit, fără escală sau cu escale necomerciale, teritoriul celorlalte state necomerciale, fără a avea nevoie de o autorizație prealabilă. Prin acordul adițional de la Chicago este extinsă libertatea de survol și asupra aeronavelor civile folosite în serviciile aeriene internaționale regulate.
Libertatea de survol este reglementată și prin numeroase convenții bilaterale dintre state, prin care acestea stabilesc, pe bază de reciprocitate, drepturile și modalitățile concrete prin care se realizează libertatea de zbor. Exercitându-și deplina suveranitate asupra teritoriului lor și instituind regimul juridic al propriului spațiu aerian, statele stabilesc și condițiile în care urmează să se desfășoare dreptul de survol.
Prin Convenția de la Geneva din 1958 este proclamată deplina libertate de survol în largul mării, pentru toate statele. Este binecunoscut faptul că progresul omenirii este strâns legat de îmbunătățirea și perfecționarea mijloacelor de comunicație și de transport. Dezvoltarea industriei transportului aerian face ca acest tip de transport să devină cel mai important mijloc de transport, mai ales pentru distanțele lungi.
Pierre-Marie Dupuy, într-o lucrare de drept internațional public, arată că regimul navigației aeriene este marcat, în mod clar, prin internaționalizarea și chiar instituționalizarea sa, prin puterile recunoscute instituției ONU, competente în materie, au confirmat crearea Organizației Aviației Civile Internaționale, cu sediul la Montreal. Marie Dupuy constată că în domeniul dreptului aerian cutuma nu a jucat decât un rol minor, deoarece esențialul a fost stabilit pe cale convențională. Deasemena constată că problema principală este aceea a condițiilor navigației aeriene internaționale, de care este legată mai ales aceea de comerț internațional pe calea aerului. Totodată, autoarea observă că în dreptul aerian nu există un principiu general al libertății de navigație, prin care să se definească orice limitări sau excepții stabilite de dreptul internațional.
Autorul francez Paul Fauchille a făcut o distincție între spațiul aerian național și spațiile aeriene internaționale. Contrar părerilor acestuia, Convenția de la Paris din 1919 „teritorializează” spațiul aerian, atribuind un spațiu aerian fiecărui stat, corespondent celui terestru, inclusiv apelor teritoriale. Această soluție a fost preluată de Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 1982, în art.2 alin.2, dar și de Convenția de la Geneva asupra mării teritoriale din 1958. Acestea spun că teritoriul aerian al unui stat se întinde asupra spațiului aerian de deasupra platoului continental și deasupra zonei economice exclusive.
Libertatea de a pune cabluri și conducte submarine
Este garantată tuturor statelor, potrivit art.2 pct.3 și art.26.1 din Convenția de la Geneva din 1958. Primul cablu trans-oceanic a fost instalat în 1866 pentru a se asigura legătura telefonică și telegrafică între continentul european și America de Nord.
Convenția referitoare la protecția cablurilor telegrafice submarine, adoptată la Paris în 1884, printr-un document stabilește obligații în sarcina statelor părți de a proteja aceste cabluri, de a adopta măsuri în legislația națională pentru sancționarea avarierii sau distrugerii acestora și de a despăgubi pe proprietarii cablurilor pentru prejudicial produs. Convențiile privind dreptul mării nu afectează dispozițiile acesteia deoarece, atât prin reglementarea din a1958, cât și prin Convenția din 1982, se stabilește că nu vor fi modificate cu nimic drepturile și obligațiile statelor părți care decurg din alte tratate compatibile cu aceste instrumente. Apariția și perfecționarea tehnologiilor privind fibrele optice au dus la o dezvoltare accentuată a industriei cablurilor submarine, astfel că potrivit unor autori, pe fundul mărilor și al oceanelor sunt instalate cabluri cu fibră optică având o lungime totală de peste 370.000 km. În anul 1998 peste 129 de state erau conectate prin intermediul cablurilor submarine din fibră optică.
Art. 112 din Convenție garantează statelor părți dreptul de a instala cabluri și conducte submarine pe fundul mării libere, dincolo de platoul continental, în condițiile respectării de către acestea a traseelor celorlalte cabluri și conducte, precum și a normelor de siguranță impuse de existența celor deja instalate pe platoul continental. Pentru protecția cablurilor și conductelor instalate, statele părți trebuie să adopte norme interne pentru ca navele sau persoanele aflate sub jurisdicția sa, responsabile de prejudiciul provocat, să suporte aceste daune. Aceste norme nu se aplică dacă ruptura sau deteriorarea unor asemenea cabluri sau conducte s-a făcut de către persoane care, după ce au luat toate măsurile de precauție necesare pentru a le evita, nu au acționat decât în scopul legitim de a-și salva viața sau nava.
Conform art. 114 din Convenție statele părți vor adopta reglementări naționale pentru ca, în caz de rupere sau de deteriorare în marea liberă a unui cablu sau a unei conducte submarine, cauzată prin punerea unui alt cablu sau a unei alte conducte aparținând unei alte persoane aflate sub jurisdicția sa, aceasta să suporte cheltuielile de reparare a daunelor pe care le-a provocat. În cazul în care proprietarul unei nave face dovada că a sacrificat o ancoră, o plasă sau o altă unealtă de pescuit pentru a nu produce o pagubă unui cablu sau unei conducte submarine, acesta are dreptul de a fi despăgubit de proprietarul cablului sau al conductei, cu condiția ca proprietarul navei să fi luat în prealabil toate măsurile de precauție ce se impuneau în circumstanțele incidentului.
Dovezile privind deteriorarea cablurilor și conductelor submarine pot fi obținute prin toate metodele premise de legea statului în care își desfășoară activitatea Curtea sesizată cu soluționarea litigiului.
Libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul internațional
Este garantată statului riveran în zona economică exclusivă și pe platoul continental, prin dispozițiile art.60 și art. 80 din Convenție.
Articolul 80 al Convenției asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982, intitulat „Insule artificiale, instalații și lucrări pe platoul continental”, potrivit reglementărilor sale, construirea acestor insule artificiale, instalații și lucrări trebuie să fie notificată în mod corespunzător, iar mijloacele permanente care le semnalizează prezența trebuie menținute în bună stare de funcționare. Instalațiile sau lucrările abandonate sau dezafectate trebuie să fie ridicate, în scopul asigurării standardelor impuse pentru securitatea navigației, respectându-se normele internaționale generale acceptate, stabilite în această materie, de către organizația internațională competentă. Îndepărtarea acestor insule artificiale sau instalații este necesară pentru a nu prejudicia activitatea de pescuit, protecția dreptului marin, drepturile și obligațiile celorlalte state. Astfel, se impune o publicitate adecvată în ce privește poziția, dimensiunile și adâncimea elementelor care vor rămâne dintr-o instalație sau dintr-o lucrare ce nu a fost complet ridicată.
Potrivit dispozițiilor art. 258 din Convenție, amplasarea și utilizarea de instalații sau de material de cercetare științifică de orice tip, în orice zonă a mediului marin, vor fi subordonate acelorași condiții ca și cele prevăzute de prezenta Convenție pentru desfășurarea cercetării științifice marine în zona respectivă. Prevederile referitoare la construirea de insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul internațional se vor aplica mutatis mutandis tuturor zonelor în care statele vor uzita acest drept, cu particularitățile stipulate pentru fiecare spațiu maritim cu regim juridic propriu.
Statul care construiește insule artificiale și instalații autorizate, potrivit reglementărilor stabilite prin Convenție, exercită jurisdicție exclusivă asupra acestora, inclusiv în materie de legi și reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate și imigrare; are dreptul de a institui zone de securitate cu o lățime rezonabilă care să nu depășească 500 de metri în jurul instalațiilor de cercetare științifică; are obligația de a nu crea obstacole navigației internaționale și de asigura semnalizarea și publicitatea necesară, conform normelor privind securitatea navigației; poartă răspunderea pentru desfășurarea activităților pe aceste instalații cu respectarea normelor dreptului internațional. Potrivit art. 263.3 statele și organizațiile internaționale care dețin și utilizează astfel de instalații sunt răspunzătoare pentru daunele produse prin poluarea mediului marin rezultată din cercetările științifice marine efectuate de către ele însele sau în contul lor.
În conformitate cu dispozițiile paragr.6 al art.60 din Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay, toate navele trebuie să respecte aceste zone de securitate și să se conformeze normelor internaționale general acceptate, cu privire la navigația în vecinătatea insulelor artificiale, instalațiilor, lucrărilor și zonelor de securitate. Nu pot fi amplasate insule artificiale, instalații sau lucrări și nu pot fi stabilite zone de securitate în jurul lor, atunci când ar putea rezulta din aceasta o piedică în folosirea căilor de navigație recunoscute ca esențiale pentru navigația internațională.
Insulele artificiale, instalațiile și lucrările nu au statut de insule, nu au mare teritorială care să le fie proprie, iar prezența lor nu are incidență asupra delimitării mării teritoriale, a zonei economice exclusive sau a platoului continental.
Libertatea de pescuit
Sub titlul „Conservarea și gestionarea resurselor biologice ale mării libere” sunt înscrise dreptul la pescuit, precum și obligațiile statelor de a lua, față de cetățenii lor, măsuri de conservare a resurselor biologice ale mării libere, ca și obligația statelor de a coopera pentru conservarea și gestionarea resurselor biologice ale mării libere.
Toate statele au dreptul ca cetățenii lor să exercite pescuitul în marea liberă, dar este necesar ca ei să respecte obligațiile lor convenționale, drepturile și obligațiile tuturor statelor și măsurile aplicabile cetățenilor care să ducă la conservarea resurselor biologice ale mării libere, sau să coopereze cu alte state în scopul luării unor astfel de măsuri.
Conform dispozițiilor Convenției, pescuitul trebuie să se efectueze în mod științific, putând fi create și asociații sau organisme în acest scop. Este prevăzut și schimbul de informații științifice și statistici referitoare la capturi și la efortul de pescuit, prin organizații internaționale competente, subregionale, regionale sau mondiale, după caz, și cu participarea tuturor statelor interesate.
În paragr. 3 al art. 119 din Convenția de la Montego Bay este prevăzut că „statele interesate vor veghea ca măsurile de conservare și aplicarea lor să nu antreneze nici o discriminare de drept sau de fapt împotriva vreunui pescar, oricare ar fi statul al cărui cetățean este”. Pe această cale se asigură egalitatea de tratament a tuturor celor care exercită dreptul de pescuit în marea liberă.
Presa noastră a publicat o știre, potrivit căreia un vas de pescuit kuveitian a fost atacat de irakieni dincolo de limitele mării teritoriale kuweitiene, deci în marea liberă. Echipajul navei irakiene a deschis focul asupra pescadorului kuweitian, au atacat ambarcațiunea, au jefuit-o și i-au defectat un motor, după care au fugit. Paza de coastă kuweitiană a recuperat pe cei șase membrii ai echipajului său, dintre care unul a murit, dupa ce a fost internat în spital.
Libertatea cercetării științifice
Libertatea oricărui stat de a lansa obiecte spațiale. Potrivit prevederilor acordurilor internaționale care reglementează activitatea statelor în spațiul extraatmosferic, obiectele spațiale pot fi lansate de pe teritoriul statului de lansare, acesta reprezentând statul al cărui teritoriu sau ale cărui instalații servesc la lansarea unui obiect spațial.
Întrucât, aceste acorduri nu interzic efectuarea de lansări din marea liberă sau din teritoriile nesupuse jurisdicției vreunui stat, iar Convenția nu dispune în acest sens, se poate concluziona că lansarea de sateliți din marea liberă constituie o astfel de libertate. Un satelit a fost lansat de pe o platformă plutitoare în martie 1999 staționată în marea liberă la aproximativ 1.400 mile terestre Sud de Hawaii. Nu sunt informații din care să rezulte că acțiunea ar fi contravenit normelor dreptului internațional.
Obligațiile statelor în marea liberă
Convenția acordă o atenție deosebită măsurilor pe care statele riverane sau fără litoral sunt obligate să le aducă la îndeplinire pentru protejarea și conservarea mediului marin și pentru combaterea poluării.
Partea a XII-a din Convenție stabilește în detaliu obligații privind protejarea și conservarea mediului marin; prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin, oricare ar fi sursa acesteia; nedeplasarea prejudiciului sau riscurilor dintr-o zonă în alta, direct sau indirect și neînlocuirea unui tip de poluare cu altul; cooperarea pe plan mondial și regional, direct sau prin intermediul unor organizații internaționale competente, la formularea și elaborarea de reguli, norme, practici și proceduri recomandate cu aplicabilitate internațională, compatibile cu Convenția, pentru protecția și conservarea mediului marin; notificarea imediată a unui risc iminent de daune sau a unei daune efective; promovarea programelor de asistență, pentru statele în curs de dezvoltare, în domeniul științei, educației, tehnicii și în alte domenii, în vederea protejării și conservării mediului marin și a prevenirii, reducerii și controlului poluării marine; adoptarea de legi și regulamente interne pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin de origine terestră, inclusiv poluarea provenind de la fluvii, râuri, estuare, conducte și instalații de deversare, ținând seama de regulile și normele convenite pe plan internațional.
Din dispozițiile Convenției reiese faptul că statele Părți au și obligații pentru asigurarea unui regim echitabil de explorare și exploatare, de protecție a mediului marin, precum și de combatere a activităților ilicite în zonă, corelativ drepturilor de care beneficiază în marea liberă.
Obligațiile generale ale statelor în marea liberă se concretizează în acțiuni privind înregistrarea navelor și luarea măsurilor adecvate pentru asigurarea securității navigației; acordarea de asistență persoanelor și navelor aflate în pericol pe mare; prevenirea și reprimarea transportului de sclavi pe vase aflate sub pavilionul acestora; cooperarea pentru reprimarea pirateriei; cooperarea pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope; cooperarea pentru reprimarea emisiunilor neautorizate difuzate din marea liberă; protejarea și conservarea mediului marin și luarea măsurilor necesare pentru combaterea poluării.
Convenția, prin art. 117 – 120, stabilește că statele trebuie să adopte măsuri aplicabile cetățenilor lor, care pot să fie necesare pentru conservarea resurselor biologice ale mării libere; să coopereze pentru conservarea și gestionarea resurselor biologice în marea liberă, veghind ca aceste măsuri să nu antreneze nici o discriminare de drept sau de fapt împotriva vreunui pescar, oricare ar fi statul al cărui cetățean este; să asigure condițiile necesare pentru conservarea și gestionarea mamiferelor marine în marea liberă.
Statele sunt obligate să adopte măsuri interne pentru conservarea și gestionarea resurselor biologice ale mării libere, pe baze echitabile și să coopereze cu alte state pentru adoptarea unor asemenea măsuri.
O importantă analiză a fost efectuată în doctrină cu privire la dreptul și obligația statelor, riverane sau fără litoral, de a folosi marea liberă numai în scopuri pașnice. Această analiză necesită unele precizări: în timp de război, marea liberă poate fi teatrul unor acțiuni de luptă; în timp de pace, marea liberă nu este declarată zonă demilitarizată sau neutralizată, dar experiențele cu arme nucleare au fost interzise prin convenții speciale.
Conform art. 301 din Convenție statele părți se vor abține de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, sau în orice alt mod incompatibil cu principiile de drept internațional.
În speța de mai jos vom evidenția necesitatea unor clarificări în scopuri pașnice, în timp de pace sau în perioadele de criză.
Criza rachetelor cubaneze a generat întrebarea dacă, din punct de vedere al dreptului mării și al celorlalte norme de drept internațional, este posibilă instituirea de către un stat, în mod unilateral, a unei/unor zone de restricție pentru celelalte state în spații maritime ce nu se află sub jurisdicția sa. În fapt, la 22 octombrie 1962, președintele american Kennedy a instituit o zonă de „strictă carantină asupra oricărui transport de echipament ofensiv militar spre Cuba”, cu obligația ca toate aceste transporturi „să fie întoarse” către expeditor.
Consiliul Organizației Statelor Americane, acționând ca organ consultativ al acestei organizații, a recomandat membrilor să dispună toate măsurile pentru a interzice ca Guvernul cubanez să primească echipament militar de la U.R.S.S. care poate pune în pericol pacea și securitatea continentului american. În baza acestei autorizații, președintele american a dispus ca interceptarea oricărei nave cu destinația Cuba și verificarea încărcăturii acesteia; oprirea navelor și efectuarea controlului asupra mărfurilor transportate, cu recomandarea de întoarcere către portul de plecare în situația identificării de echipament militar ori luarea în custodie în cazul refuzului respectării acestei măsuri.
U.R.S.S. a obiectat împotriva acestei „blocade maritime” și a acuzat SUA de „acte de piraterie”. Navele sovietice s-au oprit la limita impusă pentru zona de carantină și, după un schimb de mesaje între guvernele celor două state, situația a revenit la normal.
Prin dispozițiile Capitolului VII din Convenția asupa mării libere din 1958 – Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune din Carta Națiunilor Unite – este prevăzută posibilitatea ca, pe baza rezoluțiilor Consiliului de Securitate, forțele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Națiunilor Unite să execute orice acțiune apreciată ca necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale, precum demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni.
În textul Convenției din 1982 sunt dispoziții privind utilizarea mării libere în scopuri pașnice, precum și pentru stabilirea unor zone de securitate în jurul insulelor și instalațiilor artificiale, fără a afecta căile de navigație internaționale. Sintagma „scopuri pașnice” nu presupune existența unor acțiuni militare. În doctrină au fost formulate numeroase teze, în special de către autori din statele puternic dezvoltate si militarizate, pentru a justifica legalitatea acțiunilor militare în marea liberă, în timp de pace. Manevrele militare pot fi desfășurate în marea liberă în scopuri pașnice, în concordanță cu dispozițiile Cartei Națiunilor Unite și a principiilor tradiționale ale dreptului internațional. Orice limitare specifică a acestor activități militare ar trebui impusă numai prin acorduri speciale referitoare la controlul armamentelor.
După 5 august 1963, când a fost semnat Tratatul privind interzicerea experiențelor cu arme nucleare în atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă, comunitatea internațională și-a intensificat acțiunile pentru stoparea experiențelor cu arme nucleare și pentru adoptarea unor măsuri ferme pentru eliminarea acestora. Au fost încheiate numeroase tratate internaționale pentru declararea unor continente și spații maritime ca teritorii protejate, libere de arme nucleare.
Secțiunea a II-a
Cooperarea în materie penală internațională în marea liberă
Convenția asupra dreptului mării din anul 1982 stabilește obligația statelor de a colabora pentru prevenirea și reprimarea unor infracțiuni internaționale în marea liberă, precum transportul de sclavi, pirateria, traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, difuzarea din marea liberă a emisiunilor neautorizate.
Transportul de sclavi
Transportul de sclavi este o infracțiune internațională pe care statele sunt obligate să o reprime. Conform art. 99 „statul pavilionului trebuie să împiedice uzurparea pavilionului său ce ar putea fi utilizat la acoperirea traficului cu ființe umane și reiterează un drept fundamental la libertate, stabilind că orice sclav care se refugiază pe o navă, oricare ar fi pavilionul acesteia, este liber ipso facto”.
Interdicția transportului de sclavi a fost convenită prin unele înțelegeri cu caracter internațional, începând cu sec. XIX. În Tratatele de pace de la Paris din anul 1814 și 1815 este inclus principiul general potrivit căruia comerțul cu sclavi este incompatibil cu pricipiile fundamentale ale justiției și umanității.
Ulterior, numeroase tratate internaționale au fost încheiate pentru a elimina sclavia și comerțul cu ființe umane, precum Tratatele dintre Franța și Marea Britanie încheiate în anii 1831 și 1833; Tratatul pentru suprimarea comerțului cu sclavi din Africa încheiat la Londra la 20 decembrie 1841; Tratatul dintre Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, încheiat la Washington în 1862; Conferința Puterilor Europene de la Berlin din anul 1885 referitoare la problemele din Africa Centrală; Actul General pentru reprimarea comerțului cu sclavi africani, adoptat la Bruxelles la 2 iulie 1890; Convenția de la Saint Germain-en-Laye adoptată la 10 septembrie 1919; Convenția împotriva sclaviei, adoptată de Liga Națiunilor la 25 septembrie 1956. Convenția Suplimentară privind abolirea sclaviei, comerțul cu sclavi și instituțiile și practicile similare cu sclavia, semnată pe 7 septembrie 1956 la Geneva, stabilește măsuri pentru eliminarea acestui fenomen.
Comisia de Drept Internațional a formulat unele întrebări referitoare la relația dintre viitoarele reglementări aplicabile dreptului mării și tratatele internaționale ce produc efecte în domeniul interdicției transportului de sclavi. Cu această ocazie s-a semnalat necesitatea revizuirii unor articole referitoare la dreptul navelor de război de a verifica vasele suspectate că ar transporta sclavi, precum și introducerea acestui gen de reglementări în convențiile privind dreptul mării.
Convențiile din anii 1958 și 1982 prevăd obligații în sarcina statelor părți pentru a lua măsuri eficace în scopul prevenirii și reprimării transportului de sclavi pe vasele autorizate să arboreze pavilionul său.
Pirateria maritimă
Actele de piraterie amenință securitatea maritimă, pun în pericol în special securitatea și bunăstarea nevigatorilor, securitatea navigației și a comerțului internațional efectuat pe mare. Aceste acte criminale pot duce la pierderea de vieți, vătămare fizică sau luare de ostatici a navigatorilor, perturbări semnificative a activităților de comerț și perturbarea navigației, pierderi financiare ale armatorilor, creșterea primelor de asigurare și costurile de securitate, creșterea costurilor pentru consumatori și producători, precum și deteriorarea mediului marin. Atacurile piraților poate avea consecințe pe scară largă, inclusiv prevenirea prin asistență umanitară și de creșterea costurilor de expedieri viitoare către zonele afectate.
În accepțiunea clasică, prin piraterie se înțelege orice act neautorizat de violență comis în marea liberă de către un vas particular împotriva unei alte nave, cu intenția de a o jefui. Alți autori subliniază necesitatea delimitării pirateriei jus gentium de actele considerate piraterie prin acte normative interne ale unor state, fără a fi sancționabile de către toate națiunile.
Convenția asupra dreptului mării definește pirateria prin oricare din următoarele acte:
orice act ilicit de violență sau detențiune, sau orice jefuire, comisă de echipajul sau de pasagerii unei nave particulare sau al unei aeronave particulare, acționând în scopuri personale împotriva unei alte nave, sau împotriva persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora, în marea liberă, precum și a unei nave, a persoanelor sau a bunurilor, într-un loc care nu se află sub jurisdicția vreunui stat;
orice act de participare voluntară la folosirea unei nave, când autorul are cunoștințe despre fapte din care decurge că această navă este pirat;
orice act care are ca scop să incite sau să faciliteze la comiterea actelor menționate anterior;
În accepțiunea Convenției sunt considerate nave pirat cele de care persoanele sub controlul cărora se găsesc efectiv intenționează să se servească pentru a comite unul dintre actele prezentate anterior, precum și navele care au servit la comiterea unor astfel de acte, atât timp cât ele rămân sub controlul persoanelor vinovate de aceste acte. Actele de piraterie săvârșite de o navă de război sau o navă de stat al cărei echipaj răzvrătit a preluat controlul sunt asimilate actelor comise de o navă particulară. Actele comise de echipajul unei nave pirat trebuie să aibă ca finalitate un obiectiv particular și nu unul politic.
Consiliul de Securitate a reafirmat în mod repetat că „dreptul internațional stabilește cadrul juridic aplicabil pentru combaterea pirateriei și a jafului armat pe mare”.
Art.100 din Convenția asupra dreptului mării prevede că „statele membre cooperează, în măsura cea mai mare posibil, în reprimarea pirateriei în marea liberă sau în orice alt loc în afara jurisdicției oricărui stat”.
Statele membre au fost încurajate în mod repetat de Adunarea Generală să coopereze pentru a aborda pirateria și jaful armat pe mare, în rezoluțiile sale privind dreptul mării. În rezoluția sa 64/71 din 4 decembrie 2009, Adunarea Generală a recunoscut „rolul crucial al cooperării internaționale la nivel global, regional, subregional și bilateral, pentru combaterea amenințărilor la adresa securității maritime, inclusiv piraterie, în conformitate cu dreptul internațional”.
În apele interne si marea teritorială a unui stat de coastă pot apărea actele de jaf armat împotriva navelor. În conformitate cu partea a II-a Convenției asupra dreptului mării, în caz de jaf armat împotriva navelor aflate în marea teritorială sau marea contiguă, responsabilitatea
principală pentru punerea în aplicare a măsurilor de siguranță, apărare, capturare, cade în sarcina statului de coastă.
Jaful armat împotriva navelor constituie o infracțiune prevăzută de Convenția din 1988 petru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate transnaționale din 2000.
Traficul ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope
Acțiunea statelor împotriva traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope în marea liberă se poate exercita în baza tratatelor internaționale, generale sau speciale. Potrivit art. 108 din Convenție, statele părți au doar obligația de a coopera la reprimarea traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope practicat de nave, în marea liberă, exercitat cu încălcarea convențiilor internaționale, precum: Convenția unică asupra stupefiantelor semnată la New York în 1961; Convenția asupra substanțelor psihotrope întocmită la Viena la 21 februarie 1971; Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope întocmită la Viena la 20 decembrie 1988; Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, adoptat la Strasbourg la 31 ianuarie 1995.
O navă sau aeronavă militară sau guvernamentală aflată în marea liberă, care are motive întemeiate să suspecteze o navă înregistrată într-un alt stat că este angajată în trafic ilicit de stupefiante, are dreptul să notifice statul de pavilion al navei suspecte și, numai cu autorizarea acestuia, poate cerceta și reține nava respectivă. O astfel de acțiune nu trebuie să pună în pericol viața membrilor echipajului sau a pasagerilor, securitatea navei ori a încărcăturii și să nu prejudicieze interesele legale sau comerciale ale statului de pavilion ori ale unui stat terț.
Emisiunile neautorizate difuzate în marea liberă
O obligație pe care o au statele în marea liberă este aceea de a coopera la reprimarea emisunilor neautorizate difuzate din această zona maritimă. Prin emisiuni neautorizate se înțelege emisiunile de radio sau de televiziune destinate a fi recepționate de marele public, difuzate de pe o navă sau o instalație din marea liberă, cu încălcarea reglementărilor internaționale, cu excepția transmiterii apelurilor de salvare.
Competența urmăririi în justiție a oricărei persoane ce difuzează emisiuni neautorizate revine statului sub pavilionul căruia se află nava emițătoare; statului de înmatriculare a instalației; statului al cărui cetățean este persoana în cauză; oricărui stat în care pot fi captate emisiunile și oricărui stat ale cărui comunicații radio autorizate sunt bruiate de aceste emisiuni.
În marea liberă, orice stat cu drept de jurisdicție poate aresta sau imobiliza orice persoană sau navă care difuzează emisiuni neautorizate și poate sechestra aparatura de emisie.
Dreptul de vizită
Excepție de la exercitarea exclusivă a jurisdicției statului de pavilion o constituie exercitarea dreptului de vizită pentru navele suspecte. De exemplu o navă situată în marea liberă este subiect al jurisdicției exclusive a națiunii sau cetățenilor cărora le aparține, deci jurisdicția este qvasiteritorială.
Conform art. 110 din Convenție „o navă de război care întâlnește în marea liberă o navă străină, alta decât o navă de război sau afectată unui serviciu public necomercial care se bucură de imunitate, nu o poate supune controlului decât pentru motive temeinice privind practicarea pirateriei ori a transportului de sclavi, difuzează emisiuni neautorizate, nu are naționalitate sau este o navă de aceeași naționalitate cu nava de război, deși poartă un pavilion străin sau refuză să arboreze pavilionul său”.
Nava de război poate poate proceda la verificarea dcumentelor, autorizând purtarea pavilionului, trimițând la nava suspectă o ambarcațiune sub comanda unui ofițer. După verificarea documentelor nava de război poate să continue controlul la bordul navei, acționând cu toată considerația posibilă. În situația în care bănuielile se dovedesc neîntemeiate, nava supusă controlului este despăgubită pentru orice eventuală pierdere sau pagubă, cu condiția ca aceasta să nu fi comis nici un act care să o facă suspectă. De acest regim beneficiază și alte nave sau aeronave militare ori autorizate în mod corespunzător, care poartă semne distinctive exterioare, indicând clar că sunt afectate unui serviciu public.
Dreptul de urmărire
Urmărirea unei nave străine poate fi întreprinsă dacă autoritățile statului riveran au motive întemeiate să creadă că nava a încălcat legile și regulamentele statului respectiv. Urmărirea trebuie începută când nava se află în apele interioare, în apele arhipelagice, în marea teritorială sau în zona contiguă a statului care urmărește și poate fi continuată dincolo de limitele exterioare ale zonei contigue dacă a fost neîntreruptă. Nu este necesar ca nava care ordonă oprirea unei nave străine ce navighează în marea teritorială sau în zona contiguă să se găsească acolo în momentul în care nava vizată primește ordinul de oprire. Dacă nava străină se găsește într-o anumită zonă în care statul riveran exercită unele drepturi suverane, urmărirea nu poate fi începută decât dacă nava a încălcat drepturile care sunt protejate prin instituirea acestei zone.
Dreptul pe care îl exercită nava sau aeronava de război se aplică mutatis mutandis încălcărilor legilor și reglementărilor statului riveran, aplicabile în zona economică exclusivă sau în platoul continental.
Pentru ca urmărirea efectuată să fie considerată legală, Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării a subliniat în decizia referitoare la Cazul The M/V Saiga No. 2 că toate condițiile stipulate în art. 111 din Convenție sunt cumulative și că folosirea forței pentru oprirea și arestarea navei în astfel de circumstanțe trebuie să fie evitată pe cât posibil, iar dacă este inevitabilă, aceasta „trebuie să nu depășească limitele rezonabile și necesare acestor circumstanțe”.
Dreptul de urmărire încetează când nava urmărită intră în marea teritorială a unui alt stat.
Reținerea unei nave sau aeronave pirat
Sunt considerate nave pirat cele de care persoanele sub controlul cărora se găsesc efectiv intenționează să se servească pentru a comite unele dintre actele prezentate, precum și navele care au servit la comiterea unor astfel de acte, atât timp cât ele rămân sub controlul persoanelor vinovate de aceste acte. Actele de piraterie săvârșite de o navă de război sau de o navă de stat al cărei echipaj razvrătit a preluat controlul sunt asimilate actelor comise de o navă particulară.
Art. 105 din Convenție dispune că „orice stat în marea liberă sau în orice alt loc care nu se află sub jurisdicția vreunui stat să rețină o navă sau aeronavă pirat care este în mâinile piraților, să aresteze persoanele și să sechestreze bunurile care se găsesc la bord”. Instanțele statului care au efectuat reținerea pot să se pronunțe asupra sancțiunilor de aplicat, precum și asupra măsurilor de luat în ceea ce privește aeronava sau bunurile, sub rezerva drepturilor persoanelor terțe de bună credință.
În caz de reținere arbitrară, atunci când reținerea s-a făcut fără a fi existat un motiv întemeiat, statul care a procedat astfel este răspunzător față de statul a cărei naționalitate o are nava sau aeronava, d orice pierdere sau pagubă cauzată prin reținere. Pentru motivele de piraterie, reținerea unei nave sau aeronave nu poate fi efectuată decât de navele de război sau aeronavele militare sau de alte nave ce poartă semnele distinctive exterioare, care indică faptul că ele sunt afectate unui serviuciu public și sunt autorizate în acest scop.
CAPITOLUL III
REGIMURI INTERNAȚIONALE SPECIALE ÎN SPAȚIILE MARITIME
Regimul insulelor
În cadrul lucrărilor Confereinței de la Haga din 1930 privind codificarea dreptului internațional, s-a conturat o definiție mai completă a insulei conform căreia aceasta reprezintă o ridicătură permanentă a solului marin deasupra fluxului care poate, în starea ei naturală, să fie efectiv ocupată și utilizată.
Potrivit Convenției asupra mării teritoriale și zonei contigui adoptată la Geneva 1958, insula a fost definită ca întindere naturală de pământ, înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului. Este recunoscut dreptul la mare teritorială, care se măsoară potrivit convenției. Recunoașterea statutului de insulă numai pe baza acestui criteriu geografic și a dreptului la mare teritorială creează situații inechitabile și determină extinderea spațiilor maritime ale unor state fără o justificare reală. Insula să fie luată în considerare pentru delimitarea spațiilor maritime trebuie să corespundă unor criterii precum viața economică proprie și locuirea permanentă de către o comunitate umană.
Cu prilejul ratificării Convenției din 1982, România, prin Legea nr. 110/1996, a formulat următoarea declarație cu privire la regimul insulelor: „România declară că, în temeiul cerințelor de echitate insulele nelocuite și fără viață economică nu pot afecta în niciun fel delimitarea spațiilor maritime ce aparțin țărmurilor principale ale statelor riverane”. În ceea ce privește termenul de insuliță, pentru România reprezintă „o ridicătură naturală de pământ cu o suprafață mai mică de un kilometru pătrat, înconjurată de apă, care rămâne descoperită pe timpul fluxului”. Reprezentanții statului român au demonstrat că un stat nu poate să invoce existența în vreo zonă maritimă a insulițelor sau insulelor similare insulițelor în scopul extinderii spațiilor maritime și că asemenea proeminențe naturale nu pot fi înlocuite ori care nu pot avea viața lor economică proprie, nu pot avea spații maritime deoarece aceasta ar genera numeroase diferende între statele riverane vecine.
Delegația română a subliniat și a demonstrat necesitatea ca „în cazul în care asemenea proeminențe ale fundului mării sunt situate foarte aproape de limita exterioară a platoului continental sau a zonei economice exclusive, extinderea zonei de securitate ori a apelor teritoriale trebuie să se facă prin acord cu statul sau statele vecine, sau unde este cazul, cu Autoritatea Internațională, luându-se în considerare toți factorii geografici, geologici și de altă natură relevanți”.
De asemenea a fost demonstrat faptul că acordul de voință a statelor și principiul echității constituie baza soluționării conflictelor între interesele statului riveran și cele ale unuia sau ale mai multor state care ar putea apărea în situația în care Convenția nu atribuie drepturi sau jurisdicție nici acestuia, nici altor state. Un diferend va putea fi rezolvat numai pe cale pașnică, pe baza procedurilor stabilite în Convenție, tinându-se seama de toate circumstanțele pertinente și luând în considerare importanța pe care interesele în cauză le prezintă pentru părțile respective și pentru comunitatea internațională.
Pe timpul dezbaterilor unele delegații au încercat să demonstreze că orice insulă este parte integrantă a teritoriului statului, insulele situate în imediata apropiere a litoralului sunt considerate că fac parte din teritoriul acelui stat dar, trasarea liniilor de bază se efectuează de la țărm și nu prin unirea punctelor celor mai avansate în larg ale acestor insule. Situații mai complexe au fost în cazul insulelor cu viață economică proprie, care au platou continental, dar care sunt situate în imediata apropiere a țărmului altui stat.
Conform dispozițiilor Convenției din 1982, conceptul de insulă reprezintă o întindere naturală de pământ înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului.
Prin textul alin. 2 al art. 121 se stabilește că marea teritorială, zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental al unei insule sunt delimitate conform Convenției, sub rezerva alin. 3. Potrivit prevederilor acestui aliniat stâncile care nu sunt propice locuirii umane sau unei vieți economice proprii nu au zonă economică exclusivă și nici platou continental.
Strâmtorile internaționale
Strâmtorile sunt căi de comunicație, naturale, care fac legătura între două spații maritime. Strâmtorile care servesc navigației internaționale între o parte și alta a mării libere sau a zonelor economice exclusive au un statut potrivit căruia toate navele și aeronavele beneficiază de dreptul de terecere în tranzit fără piedici, cu restricția că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate de teritoriul continental al unui stat și o insulă aparținând acestui stat, dacă există în largul insulei o rută de mare liberă sau rută care trece printr-o zonă economică exclusivă la fel de comodă.
Regimul de liberă trecere nu afectează regimul juridic al apelor strâmtorilor și exercitarea suveranității statelor riverane asupra acestor ape, a fundurilor marine și subsolurilor corespunzătoare lor și a spațiului aerian de deasupra.
În Afacerea Canalul Corfu, Curtea Internațională de Justiție a defint strâmtoarea ca „pasajul între două porțiuni de uscat aparținând la două state riverane sau chiar unuia singur , către una și aceeași porțiune de mare liberă”.
Principalele drepturi ale navelor și aeronavelor statelor părți la Convenție referitoare la strâmtorile internaționale, sunt:
dreptul de trecere în tranzit prin care se înțelege exercitarea libertății de navigație și de survol numai în scopul unui tranzit continuu și rapid prin strâmtoare între o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă și o altă parte a mării libere sau zonă economică exclusivă;
dreptul de trecere inofensivă – acest drept aplică pentru strâmtorile care sunt excluse de la aplicarea regimului de trecere în tranzit, precum și în cazul în care strâmtoarea leagă marea teritorială a unui stat și o parte a mării libere sau a zonei economice exclusive a altui stat;
adoptarea de legi și reglementări referitoare la trecerea prin strâmtoare;
Obligațiile statelor în timpul trecerii în tranzit sunt:
să traverseze sau să survoleze strâmtorile fără întârziere;
să se abțină de a recurge la amenințarea sau la folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a statelor riverane la strâmtoare sau în orice alt mod contrar principiului dreptului internațional, enunțate în Carta Națiunilor Unite;
să se abțină de la orice alte activități decât cele pe care le implică un tranzit continuu și rapid;
să se conformeze celorlalte dispoziții ale Convenției;
România – stat riveran la Dunăre și Marea neagră – a manifestat interes pentru regimul juridic al Bosforului și Dardanelelor, regimul strâmtorilor s-a aflat în permanență printre obiectivele de bază ale politicii externe românești din perioada interbelică.
Regimul juridic al strâmtorilor Mării Negre
Preocuparea deosebită pentru strâmtorile care servesc navigației internaționale, atât în doctrină, cât și în practica de drept internațional, se explică prin importanța excepțională pe care o au pentru dezvoltarea comerțului și, în general, a economiei mondiale, pentru extinderea comunicațiilor internaționale și realizarea unei largi cooperări între națiuni și popoare. Ca țară riverană la Marea Neagră, a cărei singură ieșire la căile maritime intercontinentale sunt Bosforul și Dardanelele, România a fost și a rămas și astăzi vital interesată în elaborarea și menținerea unui statut juridic echitabil strâmtorilor care servesc navigației internaționale.
În stabilirea regimului juridic al strâmtorilor se face distincție între strâmtorile care constituie căi de navigație internațională și cele care nu prezintă acest interes. Strâmtorile care nu sunt folosite în mod obișnuit în scopul navigației internaționale au regimul mării teritoriale sau al apelor interioare în funcție de lățimea lor. Strâmtorile care servesc navigației internaționale sunt deschise navigației tuturor statelor, în baza unor reglementări bilaterale sau multilaterale.
Strâmtorile Mării Negre – Bosfor și Dardanele – au fost deschise navigației internaționale începând cu a doua jumătate al sec. al XIX-lea și au dobândit un statut de liberă trecere pentru toate navele și în orice timp, precum și un statut de demilitarizare.
Prin Convenția din 1982 s-a stabilit că regimul strâmtorilor, pentru care există vechi convenții internaționale care le vizează în mod expres, să rămână neschimbat.
Navele comerciale au libertate de trecere în orice timp, dacă Turcia nu este în stare de război; dacă este parte într-un conflict armat, Turcia are dreptul de a interzice trecerea vaselor comerciale ale statelor inamice, iar navele comerciale ale neutrilor au drept de liberă trecere, cu condiția de a nu ajuta inamicul. Pentru navele militare, Convenția stabilește că, în timp de pace, acestea pot trece dacă aparțin statelor riverane, dar numai ziua cu notificarea prealabilă a guvernului turc. În timp de război, dacă Turcia este neutră, trecere navelor statelo beligerante este interzisă, iar dacă Turcia este în război, guvernul turc are libertatea de a decide cu privire la trecerea navelor militare străine.
În timp de pace, navele de război au drept de trecere prin strâmtori, cu respectarea anumitor restricții, în ceea ce privește tonajul pentru navele de război ale statelor neriverane. În timp de război, aceste nave neavând drept de trecere prin strâmtori, cu condiția ca Turcia să nu fie putere beligerantă și între aceste state și Turcia să existe un acord de asistență mutuală.
În cazul în care Turcia este beligerantă, vasele de comerț neaparținând unei țări în război cu Turcia se vor bucura de libertatea de trecere și de navigațiune în strâmtori. Intrarea acestor vase trebuie să aibă loc în timpul zilei și pe calea care va fi indicată de autoritățile turcești.
Confruntările de interese, dezbaterile și evoluțiile normative demonstrează că strâmtorile Mării Negre, Bosforul și Dardanelele, au reprezentat un subiect deosebit de disputat al dreptului maritim, suscitând interesante analize juridice și determinând soluții adecvate de drept internațional, la conceperea și statornicirea cărora România a avut un rol remarcabil.
Zona internațională a spațiilor submarine
În 1956 Comisia de Drept Internațional a reținut din analiza propunerilor privind libertățile mării libere, că „nu au fost formulate mențiuni specifice cu privire la libertatea de exploatare sau explorare a solului și subsolului de sub marea liberă” și a subliniat că, spre deosebire de platoul continental, „exploatarea acestei zone nu a devenit încă de o importanță practică semnificativă pentru a necesita adoptarea unor reglementări speciale.
La 13 iulie 1966 președintele american Lyndon Johnson, referindu-se la recoltarea bogățiilor minerale din solul și subsolul de sub marea liberă, a declarat că „sub nici o formă nu vom îngădui niciodată ca prospectările pentru recoltarea bogățiilor minerale să creeze o nouă formă de competiție colonială între națiunile maritime. Noi trebuie să fim atenți pentru a evita cursa pentru acapararea și însușirea teritoriului de sub marea liberă. Trebuie să asigurăm că adâncurile mărilor și oceanelor să rămână moștenirea tuturor ființelor umane”.
La 18 decembrie 1967 a fost adoptată Rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr. 2340 referitoare la importanța protejării solului și subsolului de sub marea liberă, dincolo de limitele jurisdicției naționale, de acțiunile ce pot deveni defavorabile umanității.
La 17 decembrie 1970 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a votat rezoluția nr. 2749 prin care a fost adoptată Declarația de Principii potrivit căreia „teritoriile submarine, inclusiv subsolul aferent, situate dincolo de limita jurisdicției naționale, precum și resursele acesteia constituie patrimoniu comun al umanității.
Principiile generale ale activitățiilor în Zonă sunt: zona și resursele sale sunt patrimoniul comun al umanității, fiind inalienabile, iar activitățile în zonă vor fi desfășurate în folosul întregii umanități; niciun stat nu poate să revendice suveranitate sau drepturi suverane asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale; utilizarea Zonei trebuie să se facă în scopuri exclusiv pașnice, și să rămână deschisă utilizării pașnice de către toate statele, fără discriminări; statele părți la Convenția din 1982 trebuie să vegheze ca întreprinzătorii care posedă cetățenia sau naționalitatea lor sau sunt controlați de ele să respecte întocmai regulile convenției privind exploatarea resurselor Zonei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Consideratii Generale Privind Dreptul Marii (ID: 126922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.