Consideratii Generale Privind Contractul de Leasing

Cuprins:

Introducere

CAPITOLUL 1: Considerații generale privind contractul de leasing .

1.1. Contextul economic mondial – apariția tehnicilor moderne de contractare.

1.2. Noțiunea de leasing.

1.3. Istoricul operațiunilor de leasing.

1.4. Importanța leasingului.

CAPITOLUL 2: Formarea contractului de leasing.

2.1.Noțiunea contractului de leasing.

2.1.1 Reglementarea contractului de leasing.

2.1.2 Definiții si trăsături.

2.1.3 Caracterul juridic al contractului de leasing.

2.2.4. Diferențe față de alte contracte.

2.2 Formele contractului de leasing

2.1. Clasificarea contractului de leasing.

2.1.1 Tipuri de contract de leasing

2.2 Condițiile esențiale pentru validitatea contractelor de leasing.

2.2.1 Capacitatea părților contractante.

2.2.2 Consimțamântul.

2.2.3 Obiectul contractului de leasing.

2.2.4 Cauza contractului de leasing.

2.2.5 Forma și conținutul contractului de leasing.

Capitolul 3. Executarea contractelor comerciale.

3.1 Încheierea contractului de leasing

3.1.1 Etapa de formare a contractului de leasing.

3.1.2 Momentul și locul încheierii contractului de leasing

3.2 Efectele contractului de leasing

3.2.1 Obligațiile părților contractante

3.2.2 Obligațiile locatorului

3.2.3 Obligațiile utilizatorului

3.2.4 Riscurile contractului de leasing

3.2.5 Publicitatea contratului de leasing

3.3 Încetarea contractului de leasing

3.3.1 Încetarea contractului de leasing înainte de termen

3.3.2 Încetarea contractului de leasing la termen

Capitolul 4 Studiu de caz- Speță

Concluzii

Bibliografie

Introducere

CAPITOLUL 1: Considerații generale privind contractul de leasing .

Contextul economic mondial – apariția tehnicilor moderne de contractare.

Perioadele de criză prin care trecem determină o nouă abordare a importanței comerțului internațional, și anume perioada de după 1992 cea a neacceptării schimburilor, departe de a ajuta producția, a contribuit contrat la accentuarea depresiunii.

Comerțul internațional a devenit o variabilă importantă in lumea economică contemporană, întrucât exprimă stransa legatură a producătorilor și consumatorilor din diferite țări și aduce atingere autonomiei politicilor economice. Conternporaneitatea economică demonstrează că politicile de relansare construite exclusiv pe baze nationale duc la eșec din cauza restricțiilor extreme. Nu trebuie însă trasă concluzia că, comerțul international ar avea efecte negative, dimpotrivă, el a jucat un rol important în nașterea și dezvoltarea capitalismului.

Confruntarea teoriilor comerțului internațional cu faptele este adesea în van, în această zonă (a comerțului internțional), mai accentuat decât în altele, analiza economică ,,nu funcționează ca o știință experimentală, care ar respinge o explicație după un text empiric ce contrazice modelul".

Pentru a nu ramane doar la nivelul unor simple expuneri teoretice în ceea ce privește comerțul internațional și evoluția sa, vom apela la cîteva date istorice, evidențiază configurația economică din lume, configurație ce a dus, direct sau indirect, la apariția noilor tehnici de contractare, din care face parte si leasingul.

Istoria economiei mondiale arată că în secolul naționalismului – care în accepțiunea istoricilor se încheie în anul 1914 – comerțul internațional pe cap de locuitor a crescut de 25 de ori, în timp ce în aceeași perioadă producția mondială pe cap de locuitor nu a crescut decât de 2,2 ori. De aici se poate observa deja intensificarea și prezența tot mai evidentă a comerțului internațional în întreaga lume. Ceea ce trebuie subliniat este că dacă la început Anglia a avut un rol deosebit în cadrul comerțului internațional, treptat, acest loc va fi luat de Statele Unite ale Americii și Japonia, pilonii de bază ai comerțului internațional. Statele Unite ale Americii este cea care va juca în continuare un rol important în implementarea în Europa a unor noi tehnici de contractare.

Astfel, în Statele Unite ale Americii s-a facut simțită nevoia apariției unor operațiuni, care să permită proprietarilor de bunuri, să le valorifice și în alte moduri decat cele cunoscute până la acel moment.

Așa se explica tendința fermierilor de a-și închiria terenurile, atunci când sursele proprii nu permiteau valorificarea lor la maxim. Aceste operațiuni au fost treptat extinse și în alte domenii, ajungându-se la leasing-ul echipamentelor sau la situații în care băncile erau autorizate să desfașoare operațiuni de leasing în statele americane.

Japonia, un alt pilon important al comerțului internațional, a preluat aceste operațiuni de leasing și, folosindu-se și de alte politici concurențiale, a ajuns la un moment dat, în jurul anilor 1980, să depășească Statele Unite ale Americii.

Din scurta expunere a contextului economic mondial, ce a constituit o premisă evidentă a apariției leasing-ului în comerțul internațional, se poate desprinde concluzia că și în cazul tehnicilor moderne de contractare ca: factoring, leasing, know-how etc., factorii externi, presiunea economică și internațională, au determinat crearea, apariția unor operațiuni complexe, mai rentabile și care presupun în unele cazuri, îmbinarea unor elemente caracteristice unui numar mai mare de contracte tradiționale și permit utilizarea și valorificarea la maxim a factorilor economici și implicit a bunurilor economice.

Structurile de bază ale dreptului contractual s-au dovedit a fi stabile, menținându-și intactă funcționalitatea.

Au evoluat însă formele în care se stabilesc raporturi juridice, îndeosebi în domeniul economic internațional, cel mai mobil, cel mai influențat de practică. Pe lîngă proliferarea tipurilor inedite de operațiuni comerciale (cum am menționat mai sus),se constată în lumea contemporană schimbări semniflcative, importante în concepția juridică generală, care tind să dea la o parte soluțiile rigide, tradiționale, pentru a se putea asigura o maleabilitate și implicit adaptabilitate a contractelor la realitățile mereu schimbătoare ale piețelor externe. Fără această renunțare la tradiționalismul rigid al soluțiilor date, nu s-ar putea răspunde la problemele pe care le ridica în principal diferențele dintre legislative existente.

O marfă ce s-ar deplasa de la un capat la altul al continentului ar putea fi supusă la tot atâtea regimuri juridice cîte țări ar străbate. Deși, sistemele de drept din diferite țări nu sunt întotdeauna fundamental diferite, pentru ca în cadrul aceleiași ordini sociale ele se întemeiază în general pe aceleași principii, totuți conflictele sunt prezente.

Aici intervine rolul comerțului internațional de a soluționa și de a reglementa aceste situații de așa natură încât viața economică internațională să realizeze un flux continuu și benefic pentru întreaga economie a lumii.

Un alt aspect, pe care de evidențiat în această introducere a contextului economic mondial în care leasing-ul și-a facut apariția , este cel al politicilor comerciale din perioada postbelica, politici care au fost influențate de o multitudine de factori, unii cu acțiune îndelungată, alții conjuncturali, de o durată mai scurta.

Factorul hotărâtor care a marcat profund evoluția politicii comerciale a constat în urmările economice și politice ale celui de-al doilea razboi mondial (împărțirea sferelor de influență între țările învingătoare, apariția blocului statelor socialiste, distrugerile materiale uriașe).

Dacă ne referim doar la țările capitaliste dezvoltate, războiul a schimbat radical raportul de forțe dintre ele in favoarea Statelor Unite ale Americii, singurul stat care a ieșit din acest razboi întărit economic, politic și militar. Statele Unite ale Americii deținea la sfârșitul războiului un fel de monopol al puterii, fapt care i-a permis să influențeze în propriul său interes, atât direct cât și indirect, evoluția politicii comerciale din perioada imediat postbelică. Direct, prin intermediul diverselor planuri, programe și doctrine de ajutorare financiaraă, economică, etc(plan Clayton, Doctrina Truman).

Indirect, Statele Unite ale Americii a putut să influențeze prin intermediul diverselor acorduri și organizații economice ți financiare create în această perioadă (F.M.I., B.I.R.D., G.A.T.T., etc.) și a căror activitate a fost multă vreme orientată și controlată de Statele Unite ale Americii.

Drept consecință, caracterizat prin trei trasaturi:

1) concesii fața de Statele Unite ale Americii mai ales în domeniul vamal;

2) blocadă economică și discriminări comerciale față de țările socialiste,

3) accentul în ceea ce privește instrumentele de politică comercială a fost pus pe politica vamală și netarifară și aproape deloc pe politica de stimulare a exporturilor.

Pornind de la nivelul economic al țărilor din lume în secolul XX, trecând prin noua tendință de maleabilitate a concepțiilor juridice cu privire la comerțul internațional și ajungând la politicile contemporane comerciale, am desenat peisajul economic ce a dus la nașterea operațiunilor moderne cum este leasing-ul.

Noțiunea de leasing.

În literatura de specialitate nu există o singură definiție a contractului de leasing, de aceea consider necesar de a prezenta un șir de definiții ce ne-ar prezenta contractul de leasing în întregul complex juridic existent.

Astfel, prin urmare după cum am enunțat anterior nu există o unicitate în ceea ce privește definirea contractului de leasing.

Prima definiție legală a leasingului în Europa provine din Franța, unde operațiunea poartă numele de „credit-bail”.

Textul legii din 1966, așa cum a fost revizuit în anul 1967, relatează că operațiunile de „credit-bail” sunt cele prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare, în vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operațiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului de a deveni proprietar, în tot sau în parte, a bunurilor astfel închiriate, cel mai tîrziu la expirarea termenului contractual, fie printr-o promisiune unilaterală de vînzare, fie prin achiziționare directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilile închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locatar.

Această amplă definiție, deși se referă doar la leasingul imobiliar este în măsura să prezinte cu claritate principalele elemente cuprinse de concepția tradițională asupra leasingului.

În doctrina franceză recentă, operațiunile de leasing sunt definite prin evidențierea funcțiilor economice ale acestuia. S-a reținut în acest fel că leasingul reprezintă o finanțare, în principiu integrală, a unei investiții productive, garantată de beneficiar cu însăși proprietatea investiției finanțate.

Din definiție se desprinde cu ușurință caracterul comercial al operațiunii, dar și intenția legiuitorului de a încuraja pe aceasta cale activitățile economice aducătoare de profit.

O definiție foarte sumară a leasingului a fost dată în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 și respectiv 1972, stabilind drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixă și perioada în care este reeșalonată restituirea capitalului investit de finanțator.

Astfel, circularele menționate prevăd următoarele:

contractul este încheiat pe o perioada determinată (revocabilă), timp în care una din părți nu este îndreptățită a proceda la reziliere;

mărimea plăților care se fac de către beneficiarul utilizator în timpul perioadei irevocabile cuprinde, în afara costului de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finanțatoare.

În plus, cele două circulare cuprind trei soluții care pot fi receptate în practică, în cadrul contractului de leasing:

contractele în care se prevede expres opțiunea utilizatorului de a cumpără bunul la sfîrșitul perioadei irevocabile;

contractele în care o asemenea opțiune nu este prevăzută, ori care eventual cuprinde numai acordul părților, în sensul că la expirarea perioadei irevocabile va fi prelungită relația contractuală inițială;

contractele de leasing încheiate în legătură cu bunuri specializate, care nu pot fi utilizate în condiții economice viabile decît de beneficiar, ceea ce implica, pentru acest motiv, transferul de proprietate către beneficiar la data cînd perioada a luat sfîrșit.

Legislația belgiană oferă cea mai fidelă definiție a leasingului mobiliar si imobiliar, sub aspectul raportării acestuia la realitatea economică a operațiunii.

Astfel decretul-lege nr. 55 din 10 noiembrie 1967 arata în art. 9 trăsăturile contractului de leasing:privește numai acele echipamente pe care utilizatorul beneficiar le folosește în scopuri imobiliare;bunurile trebuie achiziționate de furnizori, în vederea predării lor în leasing, ținând seama de comanda pe care viitorul utilizator o transmite și care trebuie să cuprindă specificațiile, detaliile si performanțele pe care utilizatorul le dorește;

durata contractului de leasing trebuie să corespundă perioadei în care se prezintă că bunul este util din punct de vedere al performanței economice;

prețul locației trebuie să fie stabilit astfel, încit să poată amortiza valoarea bunului în perioada de utilizare determinată prin contract;

contractul trebuie să cuprindă clauza potrivit căreia utilizatorul este îndreptățit că la încetarea contractului să cumpere bunul, plătind prețul stabilit prin contract, iar dacă acest preț nu a fost acoperit în întregime, se datorează plata diferenței, adică a valorii reziduale.

În ceea ce privește imobilele, prin art. 1 al Decretului regal nr. 30 din 28 decembrie 1970, s-au prevăzut următoarele:

contractul are ca obiect un imobil existent la acea dată, construit sau cumpărat de finanțator, potrivit cu precizările detaliate ale utilizatorului, astfel încât să poată fi folosit de către beneficiar în vederea exercitării activităților comerciale sau industriale;

folosirea edificiului și a terenului pe care este construit trebuie să fie predată utilizatorului, în temeiul unui contract care nu poate fi reziliat, dar care în aceleași timp nu este translativ de proprietate, finanțatorul păstrînd nuda proprietate;

la data expirării contractului și ținînd seama de totalul sumelor plătite în perioada de locațiune, utilizatorul este îndreptățit a dobîndi însăși proprietatea bunului primit în leasing;

totalul sumelor plătite de utilizator în perioada contractului, în ipoteza în care beneficiarul nu-și manifestă dorința de a dobîndi proprietatea imobilului, trebuie sa fie folosite de finanțator pentru a-și reconstrui în întregime capitalul investit inițial, majorat chiar cu dobînzile primite de la utilizator.

În Italia, leasingul (locazione financiaro) este prevăzut în mod expres prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986 care la art. 17 alin. 2 definește leasingul prin „închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care finanțatorul le dobîndește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă, asumîndu-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, avînd și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locațiunea, cu condiția de a plăti prețul stabilit la data încheierii”.

Definiția respectivă fiind simplă și sintetică nu ne spune nimic despre natura plăților și prețul.

Legea elenă, s-a născut într-un moment (1986) în care a putut dispune de întregul bagaj conceptual al Europei occidentale, data la care putem vorbi deja de o tradiție în domeniu.

Acest fapt se remarcă prin lipsa oricărui demers de sintetizare a unei definiții juridice, preferindu-se ca noțiunea de „leasing” (locațiune financiară) să fie definită prin intermediul obiectivelor economice și juridice pe care legiuitorul elen a urmărit să le atingă cu ajutorul acestei figuri juridice.

În literatura de specialitate româna leasingul este definit ca fiind operațiunea prin care o parte, denumita finanțator, se angajează la cererea unui utilizator, să-i asigure posesia sau folosința unui bun, cumpărat sau realizat de finanțator, contra unei redevențe, iar la sfîrșitul perioadei de folosință convenite, să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a dobîndi proprietatea bunului la un preț rezidual, sau de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.

În definiția respectivă însă nu este inclusă destinația bunurilor contractuale.

Codul Civil al Federației Ruse în art. 665 definește contractul de arendă financiară (contractul de leasing) ca fiind acel contract prin care locatorul se obligă de a procura în proprietate bunul, specificat de către locatar, de la vînzătorul indicat de acesta și a acordă acest bun contra plată în posesiunea și folosință temporară cu scopuri de antreprenoriat.

Definiția respectivă o consider de fapt cea mai reușită, în sens că conține în deplină măsură toate caracteristice esențiale ale contractului de leasing.

În comparație cu definițiile prezentate mai sus este comparativ scurtă și totodată foarte succintă.

Leasingul este definit și de legislația noastră prin Ordonanța Guvernului nr.51/ 1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 în art.1 ca fiind acea operațiune prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinșă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, iar la sfârșitul perioadei de leasing, locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Prin modificarea care a fost adusă Ordonanței Guvernului nr.51/1997 a fost corectată definiția dată inițial.Aceasta cuprindea termeni nejuridici și echivoci și nu făcea nici o referire la dreptul de opțiune al beneficiarului, drept ce ține de esența leasingului.

Inițial leasingul a fost definit în legislația noastră ca fiind acea operațiune prin care “ o parte ,denumită locator, se angaja la indicația unei părți , denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț denumit furnizor, un bun imobil sau mobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia sau contra unei plăți numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, pentru consumul final”.

Definiția era lacunară și nealiniată legislațiilor europene.

Definițiile din legislațiile naționale ale statelor europene prezintă caracteristici esențiale ale leasingului. Aceasta se datorează originii comune a diferitelor reglementări naționale, și anume, în dreptul american.

În definiția juridică română, chiar antedecembristă a fost dată o definiție leasingului. Astfel, T.R. Popescu definea leasingul ca fiind” acea operație juridică prin care o persoană (de obicei o societate specializată în acest scop) cumpăra un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator, care la sfârșitul contractului de locație are un drept de opțiune între trei posibilități, și anume: de a continua contractul de locație, de a-l rezilia ori de a cumpara bunul respectiv contra unui preț convenit în așa fel încât să țină seama , cel puțin în parte , de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie ( adică de amortizarea bunului și deci de valoarea lui reziduală) .

Această definiție este criticabilă, dar trebuie să ținem seama de regimul în timpul căruia a fost scrisă, având în vedere că la acea vreme nu era folosit în țara noastră ca și alte contracte.

Față de aprecierile făcute, leasingul poate fi definit ca fiind operațiunea prin care o parte, denumită finanțator, se angajează la cererea unui utilizator, să-i asigure posesia sau folosința unui bun, cumpărat sau realizat de finanțator, contra unei redevențe, iar la sfârșitul perioadei de folosință cuvenită, să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a dobândi proprietatea bunului la un preț rezidual, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

Așadar, leasingul este o operațiune de finanțare la termen, ce are ca suport juridic un contract ce conferă unei persoane posesia și folosința unui bun.

Din definițiile date se observă că leasingul este o operațiune financiară de creditare, căreia îi este proprie păstrarea de către finanțator a unei proprietăți a bunului închiriat, care este transmis însă în posesia și folosința , pentru o perioadă determinată, beneficiarului utilizator , perioadă numită “ irevocabilă” și după care finanțatorul are obligația de a respecta dreptul de opțiune al utilizatorului, cu cele 3 modalități ale sale, menționate mai sus.

Anul 2006 aduce modificări importante în legislatia societăților de leasing, prin apariția Ordonanței 28/26.01.2006, care introduce conceptul de instituție financiară nebancară ca “fiind o persoană juridică constituită cu scopul de a desfășura, cu titlu profesional, activități de natura celor prevazute la art.7 alin.1 (leasingul financiar este prevazut la litera b) și ale caror surse de finanțare provin din resurse proprii sau împrumutate de la alte instituții de credit, de la alte instituții financiare sau, după caz, din alte surse prevăzute în legi speciale”.

Definiția leasingului într-un sens larg constă în faptul că un utilizator ( cumpărător) nu a închiriat un bun, ci a apelat la o modalitate de finanțare a bunului pe care, în cele mai multe cazuri, s-a și obligat, încă de la început, sa îl achiziționeze la sfârșitul contractului. Astfel, utilizatorii cred ca au un bun, au platit folosința lui pentru o anume perioada și că, returnandu-l, sunt eliberati de orice obligație. Noul cod civil conferă clienților firmelor de leasing mai multe drepturi importante care avantajează în primul rând debitorii ajunși în imposibilitate de plată. Așadar, noul cod civil oferă clientului posibilitate de a solicita instanței returnarea unei părți din ratele deja achitate,  pe lîngă faptul că noua lege exclude posibilitatea ca firma de leasing să ceară debitorului plata întregii sume finanțate (inclusiv dobânzile) așa cum se întampla până în octombrie 2011.

Istoricul operațiunilor de leasing.

Există în literatura de specialitate din țara noastră, opinii conform cărora originile leasingului se regăsesc în istoria îndepărtată a omenirii, forme apropiate ale acestuia fiind descoperite încă din antichitate, în țări orientale precum Mesopotamia, Egipt sau Fenicia.

Primele reglementări referitoare la acest sistem de finanțare, mai precis la proprietatea personală arendată apar în anul 1750 i.Ch., în Codul de legi al regelui Hammurabi, iar în Codul lui Justinian în jurul anului 550 i.Ch., apar primele reguli ale leasingului, făcându-se chiar distinctie între leasingul operațional și cel financiar.

1.3.1 Leasingul în celelalte tari ale lumii

1.3.1.1 Leasingul în SUA, Marea Britanie, Germania, Elvetia și Japonia.

În SUA leasing-ul este reglementat de o încrengătură de drept cutumiar, de legi referitoare la proprietate și de anumite texte din Codul Comercial Uniform (UCC), care trateaza vânzarea, locațiunea și tranzacțiile la termen, precum și reglementările fiscale. În situația în care o societate comercială se implică în relații de afaceri pe teritoriul mai multor țări, cel mai frecvent se aplică legea model a statului Delaware, aleasă de societăți ca fiind cea mai rezonabila. În materie de vânzare – cumpărare și obligații comerciale, se aplică Codul Comercial Uniform, adoptat de majoritatea statelor din federație.

De asemenea există părero conform cărora activități de leasing au fost înregistrate și în Rusia și în țările din Europa de Est, însă primele operațiuni care anticipează apariția leasingului modern apar în SUA în jurul anului 1877, când aparatele de telefon au fost închiriate abonaților, contractul fiind denumit “lease.” Mai târziu, respectiv prin anul 1930, au apărut și primele forme de leasing imobiliar, având ca obiect exploatarea unor imobile pe o perioadă mai îndelungată.

Primul contract complex de leasing se încheie tot în Statele Unite ale Americii, dar mult mai târziu, și anume la începutul anilor 1950.

Mai exact, această operațiune a fost ilustrată în practica judiciară în cazul unei întreprinderi pentru condiționarea produselor alimentare situată în California, când directorul în cauză a primit o comandă profitabilă, însă nu deținea fondurile necesare pentru achiziționarea echipamentelor necesare onorării comenzii.În aceste condiții, managerul întreprinderii a sugerat unei instituții financiare să-și modifice domeniul de activitate, spre a cumpăra echipamentele industriale de care avea nevoie și i-a propus totodată să i le închirieze apoi imediat, pentru ca întreprinderea californiană să-și poată onora o importantă comandă primită de la armată.

Potrivit acestei tehnici, instituția financiară se transforma în proprietara bunului achiziționat cu banii săi, iar utilizatorul bunului devenea un simplu locatar al acestuia.

Avantajele realizate prin metoda folosită au determinat pe managerul societății în cauză, omul de afaceri californian Henry Schoenfeld– alături de câțiva parteneri – între care și D.P. Booth – să fondeze în 1952, la San Francisco, prima societate specializată de leasing,denumită United States Leasing International Corporation, care reprezintă și astăzi una dintre cele mai puternice societăți în domeniu, motiv pentru care Schoenfeld și Booth pot fi considerați pe drept cuvânt părinți ai leasingului modern. Deși practicat la început în S.U.A., întrebuințarea lui nu mai constituie de mult un specific al țării de origine, în prezent fiind utilizat pe scară largă și în domenii foarte variate în majoritatea țărilor lumii. Normele financiar–contabile reglementeaza două tipuri de operațiuni de leasing, și anume : leasing operațional, care este tratat ca o locațiune ordinară, și leasing financiar, asimilat vânzarilor și cumpărărilor cu credit.

În delimitarea celor două operațiuni, legislatia fiscală pornește de la criteriul scopului pentru care a fost încheiat contractul de leasing, aratând că pentru a se considera că părțile au urmărit transferul dreptului de proprietate încă de la semnarea contractului, și prin urmare un contract sa fie definit ca leasing financiar, trebuie îndeplinită una din urmatoarele patru condiții:

să se transfere automat proprietatea asupra bunului către locatar, la expirarea datei contractului de leasing;

contractul include o opțiune de cumpărăre la o valoare netă inferioară valorii de piață ;

Perioadă locatiunii reprezinta 75% sau mai mult din durata vieții economice a bunului ce constituie obiect al contractului .

valoarea actualizată a ratelor de leasing este superioara sau egala cu 90% din valoarea de piata a bunului, calculată la încheierea contractului.

Tot în Statele Unite ale Americii ia naștere în anul 1952 prima societate specializată în operațiuni de leasing al echipamentelor mobiliare, înființată de omul de afaceri californian D.P.Bootle, și denumită United States Leasing Corporation, societate considerata în prezent una din cele mai puternice în domeniu.

Este remarcabilă ascensiunea pe care aceasta forma modernă de finanțare a cunoscut-o mai întai în SUA unde ritmul mediu anual de creștere al operațiunilor de leasing a fost în perioadă 1959-1970 de 10-15%, iar în prezent studiile arată că aproximativ 80% din companii își achiziționează echipamentele în leasing, iar din totalul echipamentelor achiziționate, cele care fac obiectul unor contracte de leasing reprezintă aproximativ 30%.

În Marea Britanie, legislația civilă este lacunară în ceea ce privește noțiunea de leasing, limitându-se să arate că acesta este un contract încheiat între un proprietar și un chirias, care are ca obiect închirierea unui bun. În schimb legislatia contabilă, pornind de la criteriul proprietății economice a bunului, arată că leasing financiar este acel contract în care riscurile și beneficiile aferente proprietății bunului se transmit către utilizator, toate celelalte contracte fiind considerate de leasing operațional.

Aici opțiunea utilizatorului care include dreptul sau de a cumpăra bunul, obiect al contractului de leasing, nu este esențiala astfel încât atât leasingul financiar cât și la cel operațional, acest drept poate fi exercitat numai în funcție de clauzele convenite de părti la încheierea contractului de leasing. Deci, important pentru tratamentul juridic și contabil al operațiunii de leasing este transferul riscurilor și al beneficiilor către utilizator.

În Germania există prevederi legale referitoare la leasing care vizează regimul fiscal aplicabil operațiunilor respective, reglementându-se trei tipuri de contracte :

contractul standard – încheiat pentru o durată fixă, cuprins între 40%-90% din viata economică a bunului, la expirarea căreia finanțatorul reia bunul pentru a-l vinde pe piață;

contractul reziliabil – care se încheie în aceleași condiții ca cel standard, cu deosebirea că utilizatorul are dreptul de a-l rezilia în orice moment, sub rezerva efectuării unor vărsăminte ;

contractul cu opțiune de vânzare în favoarea finanțatorului – care, poate la expirarea unei perioade irevocabile, să-l constrânga pe utilizator să cumpere bunul.

O trăsătura specifică derulării operațiunilor de leasing în Germania este oferită de sistemul forfaiteriung, folosit de societățile de leasing, care cedează contractele încheiate cu utilizatorii, în favoarea băncii.

Deși în Elveția leasingul a apărut încă din anii 1960, contractul de leasing este un contract nenumit, fiind încheiat pe baza unor decizii ale instanțelor comerciale, jurisprudența reconoscând, însă, că el nu este un contract de vânzare–cumpărare sau contract de locațiune pentru că se transferă utilizatorului o proprietate economică asupra bunului, proprietatea juridică rămânând la finanțator. Operațiunile au la bază două principii generale :

leadership not ownership – importantă nu e proprietatea asupra bunului ci faptul de a te folosi de el ;

pay as you earn – obligațiile financiare provenite în urma unui contract de leasing trebuie sa fie achitate din veniturile curente.

În general leasingul financiar este privit ca o cesiune a dreptului de folosință asupra bunurilor mobile rentabile economic, iar leasingul operațional ca o pură locație reziliabilă după un anumit timp, adesea însoțită de prestări de servicii efectuate de locator. Leasingul financiar este un contract de lungă durată, nereziliabil, consemnat în contracte tip obligând utilizatorul să accepte condițiile generale ale finanțatorului. La sfârșitul contractului utilizatorul are un drept de opțiune constând în patru posibilități:

restituirea bunului ;

prelungirea contractului de leasing ;

încheierea unui nou contract de leasing, având ca obiect un bun similar mai avansat tehnologic sau un alt bun, situație în care finanțatorul va vinde bunul inițial, iar suma de bani încasată în urma vânzării, va fi dedusă din cuantumul noii valori a ratei de leasing;

cererea către finanțator a unei oferte de vânzare a bunului.

Pe parcursul derulării perioadei irevocabile a contractului de leasing financiar, finanțatorul trebuie să asigure conservarea dreptului de proprietate și folosință bunului de către utilizator, iar utilizatorul își asumă totalitatea riscurilor, inclusiv forța majoră și cazul fortuit.

În Japonia prima societate care desfășura activități de leasing a fost înființată în 1963, însă contractele încheiate de aceasta se bazau pe prevederile legale referitoare la contractul de locațiune. Potrivit prevederilor legii impozitului pe societăți și a normelor de înregistrare în contabilitatea operațiunilor de leasing, formele pe care le îmbracă leasingul în economia japoneză sunt următoarele :

leasing financiar – contract de locațiune cu caracter irevocabil încheiat pe termen lung, cuprins între 70%-120% din viața economică legală a bunului, fără stabilirea unei valori reziduale ;

leasing operațional – contract de locațiune pe termen scurt care stipulează o valoare reziduală ridicată ;

leasing de întreținere – contract care are ca obiect, pe lângă bunuri și servicii de întretinere și reparații asociate utilizării bunului.

Leasingul de întreținere este cea mai răspândită formă de leasing utilizată în relațiile comerciale japoneze, reprezentând peste 60,5% din totalul contractelor de leasing încheiate la nivel national, datorită avantajelor pe care le oferă. Astfel, în pretul locației sunt impuse reparațiile de accidente, asigurarea pieselor de schimb, etc.

1.3.1.2 Leasingul în țările Uniunii Europene

În Franța operațiunile de leasing sunt reglementate expres prin Decretul nr. 72-665/04.07.1972 privind publicitatea operațiunilor de credit-locație în materie mobiliară și imobiliară. Potrivit legii clasificarea de bază a operațiunilor de credit-locatie pornește de la natura bunului ce constituie obiect al contractului bilateral de locațiune, existând trei tipuri de credit-locațiune: mobiliară, imobiliară și creditul-locația fondului de comerț.

Elementele esențiale ale unei operațiuni de credit- locație în contabilitatea franceză sunt cumpărarea unui bun, locațiunea acestui bun pentru o durată determinată și o promisiune unilaterală de vânzare.

Publicitatea operațiunilor de credit-locatie este supusă dispozițiilor legilor speciale și trebuie să asigure identificarea părților și bunurilor care fac obiectul operațiunii.

Conceptul de transfer al proprietatii economice asupra bunului nu se aplică în Franta, astfel încât finanțatorul, în calitate de proprietar legal este îndreptățit la capitalizarea și amortizarea bunului, în timp ce utilizatorul înregistrează în contul de profit și pierdere ratele, considerându-le cheltuieli deductibile.

Operațiunea de lease-back este și ea cunoscută și folosită în Franța, dar sub denumirea de cesiune-locație (cession bail), ca reprezentând contractul prin care un stabiliment de credit cumpăra un anumit echipament de la un proprietar, pe care îl pune la dispoziție sub forma unei locațiuni.

În Olanda leasingul nu este reglementat în mod special, fiind asimilat fie unui contract de locațiune-vânzare, fie unui contract de locațiune, în cazul în care este însotit de prestarea unor servicii în legatura cu bunul dat de leasing, oricand locatarul are dreptul de a întrerupe contractul la discreția sa.

Locațiunea-vânzarea (huurkoop) este o formă particulară a vânzarii la termen, în care vânzatorul păstrează proprietatea bunurilor până la plata integrală a prețului convenit. Contractul de locațiune-vânzare se încheie în mod obligatoriu în scris (art.157, lit i din Codul Civil) și stipulează obligația locatorului de a preda bunul locatarului și de a-l garanta pe acesta pentru vicii ascunse, întocmai ca și cum ar fi vândut bunul. În caz de neexecutare a contractului de către locatar, și anume în caz de neachitare a ratelor de leasing, locatorul poate rezilia contractul, solicitând restituirea bunului sau a unei sume de bani corespunzătoare valorii acestuia.

O aplicație a leasingului o reprezintă prevederile legii privind creditul de consumație din 1990, care vizează contractele de leasing în care utilizatorul este consumator și care stipulează în mod expres că titlul de proprietate va fi transferat în final utilizatorului. Proprietatea economică a bunului ce constituie obiect al unui contract de leasing este decisivă, astfel că, în cazul leasingului financiar, utilizatorul calculează și înregistrează amortizarea, iar pentru leasingul operațional acest lucru este făcut de finanțator.

Belgia a recurs la modelul francez pentru reglementarea operațiunilor de leasing, adoptând Decizia Regală nr.55/10.11.1967 privind statutul juridic al întreprinderilor care practică creditul-locația (locația-finanțarea). Articolul nr.1 definește trăsăturile caracteristice ale leasingului, după cum urmează :

contractul trebuie să se refere la echipamente pe care locatarul le atribuie exclusiv unor scopuri profesionale ;

bunurile să fie cumpărate în mod special de către locator, în vederea închirierii, după specificațiile viitorului locatar ;

durata locațiunii stabilită în contract trebuie să corespundă duratei prezumate de utilizare economică a bunului ;

contractul trebuie să rezerve locatarului facultatea de a dobândi, la sfârșitul închirierii, proprietatea bunului închiriat, prin intermediul unui preț prestabilit în contract, care corespunde valorii reziduale prezumate a bunului.

Un rol foarte important în abordarea și calificarea operațiunilor de leasing îl are stabilirea „realității economice” a contractului, astfel că în cazul leasingului financiar, locatarul este considerat ca având proprietatea economică; în consecință, echipamentele închiriate se înregistrează în bilantul său. În general, leasingul operațional (funcțional), este privit în legislația belgiană ca fiind acel contract în care nu se oferea utilizatorului nici o opțiune de cumpărare ori care, în cazul în care această opțiune există valoarea reziduală care trebuie achitată de utilizator pentru a deveni proprietar, este mai mare de 15% din valoarea activului.

Leasingul a fost reglementat pentru prima dată în Spania, prin decretul Lege nr.15/25.02.1977, iar apoi prin Legea nr.26/29.07.1988. Potrivit acestor acte normative, “arrendamiento financiero”, presupune existența unei operațiuni care se desfășoara în două faze : locația propriu-zisă a bunurilor, cu o durată minimă de doi ani pentru bunurile mobile și zece ani pentru bunurile imobile, urmată de momentul exercitării dreptului de opțiune între a reînchiria bunul, a-l cumpăra sau a rezilia contractul existent. Legea din 1988 prevede ca ratele de leasing vărsate de locatar sunt compuse din două părți, din care una reprezintă cheltuielile financiare, iar cealaltă reprezintă efectiv rambursarea valorii bunului dat în leasing. Leasingul financiar este atractiv pentru că reprezintă o formulă mai suplă decât vânzarea la termen, întrucat el nu presupune obligativitatea unui vărsamânt inițial, nu prevede o durată maximă, de vreme ce contractul poate fi reînnoit, iar amortismentele contabile sunt mai rapide.

În ceea ce privește contractele de leasing operațional, acestea sunt asimilate în dreptul spaniol închirierilor pe termen scurt, când există îndoiala că opțiunea de cumpărare nu va fi exercitată, formând obiectul legii civile. Indiferent de natura financiară sau operațională a contractului închiriat, riscul se transmite întotdeauna la utilizator, însă dreptul de proprietate asupra bunului rămâne în patrimoniul societății de leasing.

În Italia disocierea proprietății juridice de proprietatea economică nu este relevantă, astfel încât în toate cazurile, finanțatorul în calitate de proprietar legal, este îndreptățit la capitalizarea și amortizarea activelor ce constituie obiect al unui contract de leasing. Piața italiană este dominată pe de o parte de companii de leasing nespecializate aparținând băncilor, iar pe de altă parte, de companii integrate de leasing, care operează cu precădere în industria de automobile și de calculatoare.

Legislația italiană nu ne oferă o definiție a leasingului, însă în baza principiului autonomiei contractuale, părțile semnatare a unei conventii sunt libere să determine conținutul acesteia, în limitele impuse de lege. Pe baza uzanțelor create, s-au stabilit caracteristicile leasingului financiar și al celui operațional, după cum urmează :

„locatione finantiaria”(leasingul financiar) este leasingul activelor circulante sau imobilizate, pentru o perioadă determinată de timp, la sfârșitul căreia utilizatorul are o opțiune de cumpărare la un preț stabilit ;

„locatione operativa”(leasingul operațional) este leasingul activelor circulante, pentru o perioadă scurtă de timp, la sfârșitul căreia utilizatorul nu are o opțiune de cumpărare.

1.3.1.3 Leasingul în ultimele țări ce au aderat la U.E.

În raporturile comerciale din statele aflate sub regimul comunist, leasingul nu era cunoscut, întrucât nu se putea vorbi despre un ansamblu de relații contractuale de natură comercială, permis între persoanele private. După anul 1990, fostele țări comuniste au început trecerea la economia de piață, adoptând actele normative care reglementează expres sau care permit implicarea persoanelor fizice și persoanelor juridice private în activitatea de comert interior și exterior, statul urmărind, în principal, oferirea unor facilități acestora, în vederea promovării producției interne.

Dintre țările din estul Europei aflate în tranziție, alături de România, numai Rusia a legiferat regimul juridic a operațiunilor de leasing. Legea rusă permite încheierea a trei tipuri de contracte :

leasing financiar este contractul care se încheie pentru o perioadă egală sau mai mare decât perioada de depreciere a bunului ;

operațiunea de cesiune-locațiune, care este o varietate a leasingului financiar, prin care vânzatorul (furnizorul) bunului obiect al contractului de leasing acționează simultan și ca utilizator ;

leasing functional, unde locatarul cumpără un bun pe riscul său și îl transferă locatarului, pentru o perioadă convenită în contract, fără dreptul acestuia din urma de a cumpăra bunul.

În Cehia sunt prezente două tipuri de leasing :

contract de locație, care stipulează dreptul locatarului de a cumpăra bunurile închiriate, conform clauzelor contractului (leasing financiar) ;

contract de locatie, care stipulează că la expirarea duratei contractuale, bunurile vor fi restituite locatorului (leasing operațional).

Criterii de diferențiere între cele două tipuri de contracte de leasing sunt stabilite de Legea impozitului pe venit. În Cehia nu există reguli contabile specifice pentru înregistrarea operațiunilor de leasing, aplicându-se regulile de locațiune de drept comun. Facilitățile principale oferite de stat vizează deductibilitatea integrală a ratelor de leasing de către locatar, în cazul leasingului operațional, amortizarea valorii bunului de către locator, în cazul leasingului financiar și aplicarea cotei reduse de TVA de 5% pentru contractele de leasing care au ca obiect autovehicule.

În schimb, leasingul extern nu este avantajos, pentru că utilizatorii au obligația de a constitui un depozit la data introducerii bunului în țară, reprezentând garanția achitării taxelor vamale, a TVA-ului și a altor drepturi de import.

Nici în Polonia nu este o reglementare legală a leasingului, dar aici, legile fiscale definesc trăsăturile caracteristice ale formelor pe care le poate îmbraca un contract de leasing. Astfel un contract este considerat ca fiind leasing operațional, dacă este îndeplinită una din următoarele condiții :

contractul se încheie pe o perioadă nedeterminată ;

contractul se încheie pe o perioadă determinata, dar nu asigură utilizatorului o opțiune de cumpărare, sau în cazul în care se asigură ea poate fi revocată.

În Polonia, leasingul este dezavantajos din punct de vedere fiscal pentru utilizator. Singura facilitate fiscală privind operațiunile de leasing o reprezintă posibilitatea utilizării, începând cu anul 1994, a metodei de amortizare accelerată a bunurilor ce constituie obiect al contractului de leasing.

1.3.1.4. Leasingul în țările islamice

Țările islamice nu au cunoscut leasingul însă, ca urmare a eforturilor depuse de Societatea Financiară Internațională din Washington, s-a reusit implementarea acestei tehnici de comert în Pakistan, prin crearea în anul 1984 a Corporației Naționale de Leasing, care a ajuns să cuprindă în anul 1996 un număr de 36 de companii specializate, atingând o cotă de piață de 70%.

În paralel, specificul sistemului juridic și politic existent a permis implicarea în operațiuni de leasing și a companiilor financiare autohtone, deținute de musulmani, astfel încât în prezent piata de leasing este împărțită între fondurile islamice deschise și societătile de leasing. Fondurile islamice prezintă, însă și inconveniente, întrucat sunt înființate pe principii islamice, ceea ce nu le permite să ofere împrumuturi pe bază de dobândă. Prin urmare, ele depind de contribuțiile pe termen scurt ale participanților (musharika), ceea ce implică participarea acestora la beneficii sau la pierderi.

1.3.1.5. Leasingul în România

În România, leasingul a fost pentru prima oară reglementat, prin Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, care după ce a suferit două modificări, a fost republicată în Monitorul Oficial în forma sa finală. Anterior consacrării legislative a operațiunilor de leasing în România, primele referiri la leasing s-au făcut în Hotărârea Guvernului nr. 72/1993 privind regimul vamal al bunurilor importate ce fac obiectul tranzacțiilor de leasing. Aceasta a fost urmată de Ordonanța Guvernului nr.12/1995 privind unele măsuri referitoare la regimul vamal al mașinilor, utilajelor și instalațiilor importate in cadrul tranzacțiilor de leasing, precum și la regimul vamal al materiilor prime, pieselor de schimb, materialelor și componentelor folosite în producția proprie a unor agenți economici .

Actele normative adoptate ulterior au făcut aplicația contractului de leasing, delimitând si unele elemente specifice ale leasingului imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare având ca obiect active aparținând societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, sau regiilor autonome, în prezent, contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare mai este reglementat de Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgența a Guvernului nr. 88/1997, care prevede în concret elementele pe care trebuia să le conțină un astfel de contract, precum și de Legea nr, 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.

Din punct de vedere contabil, operațiunile de leasing sunt reglementate de Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 686/25.06.1999 pentru aprobarea Normelor privind înregistrarea în contabilitate a operațiunilor de leasing și de Circulara B.N.R. nr.3/10.01.2000 privind înregistrarea în contabilitatea băncilor a operațiunilor de leasing14. Reglementările vamale referitoare la operațiunile de leasing extern sunt prevăzute de Hotărârea Guvernului nr.l 114/2001 pentru aplicarea Regulamentului de aplicare a Codului Vamal al României.

De asemenea, pentru leasingul extern vor fi avute în vedere și prevederile Regulamentului Băncii Naționale a României nr.3/23.12.1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, care, pe lângă delimitarea inechivocă a operațiunilor de leasing financiar și leasing operațional (art.l pct. l ,7), reglementează condițiile de efectuare a plăților de către utilizatorul rezident (persoana fizică sau juridică cu domiciliul sau sediul în România) către nerezidenți. Legislația fiscală conține reglementari cu referire expresă la operațiunile de leasing, vizând, în principal, cuantumul cheltuielilor deductibile în cadrul unei operațiuni de leasing, în scopul calculării profitului impozabil. Astfel, art.12 din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit prevede că:

În cazul leasingului financiar, utilizatorul este tratat din punct de vedere fiscal ca proprietar în timp ce în cazul leasingului operațional locatorul/finanțatorul nu are această calitate.

Amortizarea bunului ce face obiectul contractului de leasing se face de către utilizator în cazul leasingului financiar și de către locator în cazul leasingului operațional, cheltuielile fiind deductibile. În cazul leasingului financiar utilizatorul deduce dobânda, iar în cazul leasingului operațional utilizatorul deduce chiria.

Aceste prevederi sunt strâns legate și vor fi coroborate cu legislația română privind regimul amortizărilor, și anume, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, prezentând interes pentru noi în special prevederile art.ll, care stipulează modul de calculare a amortizării în cazul unui contract de leasing operațional, realizând indirect și o delimitare mai clară a acestei noțiuni.

Importanța leasingului.

Leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanțare a investițiilor productivi oferind un plus de siguranță deținătorului de capital. Statele au încurajat finanțările prin intermediul leasingului a unor investiții de interes general.

Unele proiecte ale statului pot fi finanțate prin intermediul "leasingului public". Leasingul combinat cu facilități fiscale adecvate, poate fi un mijloc eficient de dezvoltare regiunilor subdezvoltate.

Prin leasingul combinat, se încurajează întreprinderile rentabile, capabile să aducă profit necesar achitării redevențelor. Aceasta formă de finanțare oferă creditorului drept garant însuși dreptul de proprietate, fapt ce dă creditului un grad de risc scăzut.

Prin utilizarea fondurilor pentru plata furnizorilor de bunuri, se încurajează, indirect producția de bunuri mobile și construirea de imobile. Fondurile sindicalizate din contracte de leasing, cu valoare mare, pot atrage capitalul de pe piață și direcționarea lui cât investiții:în acest fel, leasingul se dovedește un mijloc de vitalizare a unei econonomii decapitalizate.

Leasingul poate fi un complementar al sistemului bancar; prin emiterea de acțiuni si alte titluri de valoare se pot atrage fondurile de la populație și folosi de societățile de leasing. Totuși leasingul ar putea avea efecte negative asupra economiei printr-o dezvolta necontrolată a sa.

În economia de piață, leasingul poate fi, prin controlul asupra creditului, un mijloc prin care statul intervine în dezvoltarea economică, încurajând anumite investiții, orientând creșterea economică.

Pe plan internațional, leasingul este un mijloc de sprijinire a exportului, ori de finanțare a societăților cu proiecte de dezvoltare și nu în ultimul rând, leasingul poate fi o « credibilă de finanțare a investițiilor statelor în curs de dezvoltare. La ora actuală, există asociație europeană- "Leaseurope"- a celor care practică leasingul.

Ca mijloc de finanțare, leasingul s-a extins deosebit în Europa, extindere care exprimă în cifre o imagine fidelă a succesului său.

Finanțarea prin sistem leasing a diverselor bunuri și chiar a imobilelor a început să dezvolte din ce în ce mai puternic și în România. Este important să evidențiem faptul că România, peste jumătate din vânzările în sistem leasing au avut ca obiect achiziționarea unei mașini. Se poate astfel observa cum piața leasingului ia viteză împinsă de autoturisme.