CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Amnistia
CUPRINS:
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
I.1. Amnistia din punct de vedere istoric
I.2. Amnistia în istoria dreptului românesc
I.3. Amnistia în legislația penală a altor state
CAPITOLUL II.
AMNISTIA ÎN NOUL COD PENAL ȘI CODUL PENAL ANTERIOR
II.1. Noțiune
II.2. Obiectul
II.3. Felul amnistiei
II.4. Efectele amnistiei, considerații generale
II.4.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii
II.4.2. Efectele amnistiei postcondamnatorii
II.4.3. Efectele amnistiei în situații speciale
II.4.4. Limitele efectelor amnistiei
CAPITOLUL III.
PRACTICA JUDICIARĂ IN MATERIA AMNISTIEI
III.1. Personalități amnistiate de-a lungul timpului
III.2. Jurisprudență
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Prin aplicarea de sancțiuni celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni se restabilește ordinea de drept încălcată, se realizează constrângerea și reeducarea infractorilor, se realizează prevențiunea specială și generală. Există totuși situații, stări, împrejurări ulterioare săvârșirii infracțiunii, care duc la concluzia că tragerea la răspunderea penală a infractorului nu mai este necesară ori nu mai poate avea loc. Aceste stări, împrejurări, care conduc la neaplicarea pedepsei infractorului, recunoscute de legiuitor și reglementate prin instituții distincte, sunt cauze care înlătură răspunderea penală.
Actualitatea temei. Odată cu evoluția societății crește și numărul infracțiunilor săvârșite și pentru aceasta este nevoie de aplicarea unor instituții care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, printre care este amnistia.
Cu toate că amnistia are un rol important în mecanismul dezvoltării și consolidării democrației, precum și ca manifestare a principiului umanismului, aplicarea acestei instituții în cadrul relațiilor juridico-penale trebuie să servească atingerii scopurilor pedepsei: restabilirea dreptății sociale, reeducarea condamnatului și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni. Propunerile referitoare la instituția amnistiei au fost înaintate de către diferiți autori în perioade în care existau alte condiții sociale și altă orânduire de stat. Societatea fiind în continuă evoluție, valorile și legitățile de dezvoltare ale acesteia se schimbă și se transformă permanent. Datorită acestui fapt se impune necesitatea investigării problemelor privind liberarea de răspundere și pedeapsă penală în condițiile actuale, prin evidențierea problemelor de aplicare a lor în prezent. Astfel, există o preocupare a clasei politice în ceea ce privește amnistia, propunând un proiect de lege care prevede: Proiectul în forma adoptată de Comisia juridică prevede că se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 7 ani inclusiv sau amendă. "Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită, în toate formele ei de participație penală, autor, coautor, instigator, complice și participație improprie. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. În cazurile prevăzute la alin. (3) amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranța și asupra drepturilor persoanei vătămate". Acest proiect de lege a fost respins de către Camera Deputaților.
Scopul acestei lucrări este cunoașterea aprofundată a noțiunii, naturii juridice și caracterului, a obiectului, a tipurilor și a efectelor amnistiei. Realizarea acestui scop reclamă soluționarea următoarelor obiective: examinarea retrospectivei doctrinar-evolutive a instituției amnistiei, elucidarea naturii juridice și a conținutului instituției amnistiei; analiza efectelor actelor de amnistie; abordarea problemelor conceptuale ale clasificării actelor de amnistie; analiza obiectului amnistiei; studierea legislației și experienței străine privind reglementarea juridică a amnistiei; studierea problemelor teoretice și practice ale instituției amnistiei prin analiza și generalizarea evoluției politicii penale ce uzează aplicarea amnistiei; realizarea unei sintetizări teoretice a problemelor amnistiei care au importanță științifică semnificativă pentru înțelegerea naturii sale juridice.
Structura lucrării. Lucrarea este structurată în introducere, trei capitole, concluzii și bibliografie.
În primul capitol, intitulat „Considerații generale privind cauzele care înlătură răspunderea penală” am tratat amnistia din punct de vedere istoric, arătând evoluția acesteia în anumite perioade în diferite orânduiri sociale.
În al doilea capitol, intitulat “Reglementarea amnistiei în noul cod penal și codul penal anterior” am descris amnistia făcând o analiză a acesteia din punct de vedere juridic, arătând obiectul, felul, efectele și limitele acesteia.
În al treilea capitol, intitulat “Practica judiciară în materia amnistiei” am enumerat atât cazuri de personalități care au beneficiat de amnistie, cât și cazuri de jurisprudență.
În Concluzii se face o generalitate a temei de cercetare. Se analizează impactul pe care amnistia îl generează societății, precum și importanța acesteia în dreptul penal român.
Este prezentă Bibliografia selectivă, ce include aproximativ 60 de surse bibliografice.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
Există instituții de drept penal menite să asigure constrângerii juridice o incidență și o funcționare care să corespundă scopurilor legii penale și pedepsei. Aceste împrejurări cu caracter general, prevăzute de lege, ce pot interveni în legătură cu aplicarea ori executarea sentințelor penale și care au drept urmare înlăturarea răspunderii penale sunt:
– amnistia – prevăzută de art. 152 Cod penal, care la alin, 1 prevede că: Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată ulterior amnistiei nu se restituie. (2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.
– prescripția răspunderii penale – prevăzută de art. 153 Cod penal, astfel: (1) prescripția înlătură răspunderea penală. (2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, indiferent la data la care au fost comise; b) infracțiunile prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei. (3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.
– lipsa plângerii prealabile – conform art. 157 Cod penal (1), în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. (2) Fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea penală s-a făcut numai de către una dintre ele. (3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea. (4) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu. (5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.
– retragerea plângerii prealabile – (1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile. (2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitatea de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. (4) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.
– împăcarea – Art. 159 (1) Împăcarea poate intervene în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. (2) Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă. (3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citarea actului de sesizare a instanței. (4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. (5) În cazul persoanelor juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acesteia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte. (6) În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu privesc caracterul penal al faptei care va rămâne infracțiune, deasemenea acestea nu se confundă cu cauzele care înlătură pedeapsa (cauze generale de nepedepsire) ce presupun existența unor infracțiuni și a răspunderii penale pentru acestea.
În situația în care o cauză care înlătură răspunderea penală se constată în cursul judecății, instanța dispune încetarea procesului penal.
În caz de amnistie postcondamnatorie prescripția răspunderii penale ori de retragere a plângerii prealabile, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (art. 18 NCPP).
Legiuitorul a inclus în Titlul VII (Cauzele care înlătură răspunderea penală) amnistia (art. 152), prescripția răspunderii penale (art. 153-156), lipsa și retragerea plângerii prealabile (art. 157-158) și împăcarea părților (art. 159), reglementări care se înscriu în sfera cauzelor care înlătură răspunderea penală.
Se știe că răspunderea penală consecință a săvârșirii unei infracțiuni poate fi înlăturată în anumite situații, pentru a da satisfacție unei juste și utile represiuni.
S-a spus pe drept cuvânt că înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voință arbitrar, ci determinat de o realitate obiectivă, cum ar fi stingerea rezonanței sociale a infracțiunii, dispariția sentimentului de insecuritate socială a infracțiunii, restabilirea ordinii sociale odată cu trecerea timpului, ca și producerea anumitor schimbări în viața social-politică, în relațiile intervenite între infractor și persoana vătămată. Toate aceste relații pot justifica la un moment dat înlăturarea răspunderii penale chiar dacă prin aceasta nu se înlătură și caracterul penal al faptei.
I.1. Amnistia din punct de vedere istoric
Amnistia a fost acordată în Egipt înainte ca această instituție să fie cunoscută de romani. Acordarea acesteia era prilejuită de regulă, de eveniiuni poate fi înlăturată în anumite situații, pentru a da satisfacție unei juste și utile represiuni.
S-a spus pe drept cuvânt că înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voință arbitrar, ci determinat de o realitate obiectivă, cum ar fi stingerea rezonanței sociale a infracțiunii, dispariția sentimentului de insecuritate socială a infracțiunii, restabilirea ordinii sociale odată cu trecerea timpului, ca și producerea anumitor schimbări în viața social-politică, în relațiile intervenite între infractor și persoana vătămată. Toate aceste relații pot justifica la un moment dat înlăturarea răspunderii penale chiar dacă prin aceasta nu se înlătură și caracterul penal al faptei.
I.1. Amnistia din punct de vedere istoric
Amnistia a fost acordată în Egipt înainte ca această instituție să fie cunoscută de romani. Acordarea acesteia era prilejuită de regulă, de evenimente politice majore precum și de mari aniversări. Unele state antice nu au cunoscut instituțiile amnistiei. În legile barbare dreptul la amnistie nu exista. Nici regii evrei nu aveau dreptul de clemență deoarece legea mozaică impunea judecata fără milă. Majoritatea civilizațiilor antice a conoscut clemența sub diverse forme.
Amnistia în Grecia antică
Clemența a apărut ca o dimensiune a filantropiei, înțeleasă ca o aplecare binevoitoare a suveranului spre supușii săi, de natură a consolida raporturile dintre ei. Amnistia a fost frecvent întalnită în regatele diadohilor și ptolemeilor unde absolutismul a cunoscut exacerbarea. În virtutea faptului ca erau evident determinate de considerente politice și social-economice ele și-au păstrat esența nonrațională deoarece au fost adoptate după bunul-plac, spontan și nechibzuit. Atena a devenit leaganul regimurilor democratice din lumea greacă prin reformele lui Solon și Clistene, competența de acordare a clemenței revenind adunării poporului.
Amnistia în Roma antică
Actele de clemență răspândite în dreptul roman au fost: abolitio, indulgentia și restitutio. Abolitio are corespondent în amnistia contemporană. Amnistia politică la care se recurgea în cazul de tulburări sociale ori de război civil și care avea ca efect încetarea urmăririi a fost cunoscută în perioada republicii (509-27 i.C). În perioada regilor dreptul de acordare a clemenței a revenit acestora. În Roma antică amnistia era frecvent condiționată de temeiuri social-politice. Instituțiile clemenței au fost profund influențate de doctrina creștină.
Amnistia în evul mediu
În istoria evoluției amnistiei, valorile spirituale ale antichității se adaugă celor ale creștinismului într-o interacțiune armonică. Un rol primordial i-a revenit imperiului bizantin în receptarea de către evul mediu a instituțiilor juridice ale antichității. Amnistia a fost întâlnită relativ izolat până în sec. XII datorită împrejurării că ea presupune o legislație penală coerentă care la acea vreme constituia încă o excepție. Institutia juridică a amnistiei a traversat o criză profundă datorită influenței bisericii și fărămițării statale. Este răspândită practica amnistierii infracțiunilor săvârșite de școlari. Amnistiile generale se întâlneau mai rar, spre deosebire de cele individuale. Au existat numeroase manifestări similare amnistiei, în evul mediu cât și în epocile anterioare civilizației, din punct de vedere al efectelor, dar fundamental deosebite din perspectiva naturii lor juridice. În evul mediu temeiurile sociale și politice ale actelor de clemență au fost dintre cele mai variate, multe dintre ele constituind astăzi criterii de individualizare judiciară a pedepsei ori circumstanțe atenuante.
Dreptul de clemență aparținea exclusiv suveranului care îl putea exercita liber, fără piedici sau îngrădiri. Actele sale, atât cele generale, cât și cele individuale-de exemplu, “letters de cachet”-erau lege.
Amnistia în epoca modernă
În Anglia, Coroana avea dreptul de a acorda clemență. După revoluția de la 1688 toată organizarea de stat în frunte cu suveranul era pusă în serviciul legii, concepție opusă celor din celelalte state europene.
În Franța revoluția a menținut instituția amnistiei, astfel în anul X au fost emise peste 20 de legi și decrete de amnistie privind infracțiunile comise cu ocazia revoluției. Amnistia nu a fost reglementată până în anul 1848, cu toate acestea actele de amnistie au fost frecvente. Amnistia se regăsea printre prerogativele împăratului, conform hotărârii senatului consultativ din 25 și 30 decembrie 1852, dar pentru puțin timp deoarece legea constituțională din 25 februarie 1875 a prevăzut că amnistia nu se poate acorda decât prin lege. Amnistia a devenit obișnuită în preajma și după primul război mondial fiind acordată o dată la doi ani.
În Austria în 1769 a fost reglementată în mod expres amnistia colectivă și individuală ca și cauză de stingere a răspunderii penale de către Institutio Criminalis Theresiana. Această lege care a reprezentat un autentic cod penal a precizat unele temeiuri care ar fi putut atrage beneficiul amnistiei, printre care marea probabilitate a nevinovăției, justificarea partială a faptei ori chiar numai clemența pur și simplu. Împăratul nu putea dispune în materia infracțiunilor de “acuzare privată”, ci doar în cauzele de “acuzare publică”.
În Germania, în constituția din 1871 nu s-au făcut reglementări privind dreptul la amnistie. Amnistiile aveau ca obiect doar pedepsele definitive, neresfrângându-se și asupra procedurilor pendinte. În anul 1915 amnistiile au privit și infracțiunile. Războiul a adus cu sine amnistiile periodice iar revoluția un flux necontrolat de amnistii.
I.2. Amnistia în istoria dreptului românesc
Amnistia în antichitate
Nu au fost aplicate acte de clemență potrivit datelor existente. S-a apreciat că instituția amnistiei a fost străină dreptului dac. După ocuparea Daciei însă, treptat, a fost introdus dreptul roman clasic, căruia, chiar în această formă îi erau cunoscute actele de clemență. În raport cu această situație, precum și cu durata ocupației romane, s-a conchis că este posibil să se fi acordat clemența pe teritoriul Daciei de către guvernator în numele împăratului.
Concluziile cu privire la exercițiul acestui drept au fost diferite, în funcție de stadiul evoluției orânduirii sclavagiste.
Amnistia în epoca feudală
În Muntenia și în Moldova domnitorul se impunea prin funcțiile legislativă, judecătorească și administrativă. El era judecătorul suprem, prerogativă la care nu a renunțat și care nu i-a fost restrânsă niciodată. În dreptul cutumiar feudal amnistiile au avut un caracter cu totul restrâns. Ștefan cel Mare și Sfânt, în primul an de domnie l-a amnistiat pe logofătul Mihail, refugiat în Polonia. Voievodul i-a promis iertarea și restituirea tuturor proprietăților confiscate dar dregătorul său nu a revenit nici la a doua chemare. Se poate observa un fel de amnistie individuală prezentă și în zilele noastre.
În anul 1700 Antioh Cantemir relata că de amnistie se puteau bucura inclusiv cei care purtaseră arme împotriva țării. Însă acea amnistie la acea vreme era acordată doar de sultan.
Miron Costin relatează că după ce i-a înfrant pe Movilesti, Ștefan Tomșa a ucis pe mulți adepți de-ai lor, însă pe Vasile Stroici l-a iertat.
În Țara Românească întâlnim un alt exemplu istoric în cazul vornicului Stroie Leurdeanu, osândit la moarte în 1669 de Antonie Vodă din Popești: “Iar jupâneasa Elena și cu feciorii s-au vrut ci s-au rugat lui Antonie Vodă să-l ierte de moarte și să ia cinul călugăresc, ca el seama înaintea înfricoșatului județ”.
Amnistia în epoca modernă
Constituția din 1866 a prevăzut expres dreptul de amnistiere chiar înainte de apariția ei, însă domnitorul A. I. Cuza a acordat amnistii începând cu cea din data de 19 iulie 1864 având ca obiect toate infracțiunile politice. Era vorba despre complotul organizat printre alții, de Constantin Gr. Șutu și Panait Balș, prin care se urmărea desfacerea unirii. A doua amnistie a fost acordată la 30 august 1865 ca urmare a răscoalei din 3 august 1865 când au fost arestați alături de alte personalitați I.C. Brătianu, C. A. Rosetti și Al. Golescu. Domnitorul Cuza, din dorința de a dovedi puterilor străine încrederea în sine a decis amnistierea tuturor participanților la acest eveniment. Considerând clemența o prerogativă a șefului statului, Cuza o desemna în preambulul decretului său din 30 august 1865 ca fiind “dritul cel mai frumos dat puterii suverane”.
După abdicarea domnitorului Cuza, regele Carol I, abia sosit in capitală în ziua de 10 mai 1866, a decretat amnistierea tuturor infracțiunilor politice.
Gestul său a fost unul controversat, însă dezbaterile din Adunarea Constituantă din perioada mai-iunie 1866 au relevat dreptul suveranului de a acorda amnistii. În materie politică acest drept fiind și consacrat mai apoi de articolul 93 alin. 4 din Constituție.
Prin numeroase legi și decrete s-au acordat amnistii cu privire la infracțiuni de drept comun, urmărindu-se astfel pilda legislațiilor străine, potrivit căreia amnistia poate interveni în orice materie atât în drept comun cât și în politică. În primii ani de domnie, regele Carol I nu a acordat decât 15 amnistii (pentru infracțiuni de presă, ofense aduse regelui și rebeliunii). Însă au fost remarcate anumite abateri în lege în practica acordării amnistiei. De exemplu, între anii 1902-1906, prin decret regal au fost amnistiați dezertorii și nesupușii militari. De asemenea a fost considerat neconstituțional și decretul regal de la 1916 prin care fuseseră amnistiate toate infracțiunile pe motiv ca regele iși depașise prerogativele.
Sub domniile regilor Ferdinand I și Carol al II-lea amnistiile au fost mult mai frecvente, sporind mai ales în materia infracțiunilor de drept comun. Astfel în anul 1920 și până la 10 februarie 1938 când a fost suspendată Constituția din 1923 au apărut opt legi și două decrete-lege, toate având ca obiect infracțiuni nepolitice. Proiectele de lege au fost mult mai numeroase, însă multe dintre ele nu au obținut avizul Consiliului Legislativ.
Potrivit unei alte orientări, însă în regimul Constituțiilor de la 1866 și 1923, amnistia a fost considerată admisibilă în material oricărei infracțiuni.
Constituția din 1866 (art. 93) și Constituția din 1923 (art. 81) acordau suveranului dreptul ca prin Decret Regal să dispună amnistierea unor fapte, dar numai în materia infracțiunilor politice. Această limitare a dreptului regelui s-a menținut și în art. 172 din Codul Penal din 1936, ceea ce a determinat pe unii autori să susțină că în materia infracțiunilor de drept comun amnistia trebuia considerată ca inadmisibilă (Viorel Pașca, ordonantele de urgenta –Izvoare de drept penal RDP nr. 2/1999). Într-o altă opinie, urmată și de practica legislativă s-a susținut că amnistia, fiind acordată prin lege și numai ca o excepție prin decret regal, în materia infracțiunilor politice aceasta a însemnat că amnistia putea fi acordată în orice situație.
De observat că legea penală din 1864 nu cuprindea norme legale privind reglementarea amnistiei.
Constituția Regală din 1938 nu conținea prevederi exprese privind amnistia, regula dominantă fiind aceea că amnistia putea fi acordată pentru orice infracțiune. Pentru a înlătura orice neclaritate în materie, legea din 24 septembrie 1938 a modificat art. 172 Cod Penal înlăturându-se aliniatul 4 care provocase discuția semnalată mai sus. În Constituția din 1938 instituția amnistiei nu a mai fost menționată. Deși această Constituție nu a fost în vigoare decât o scurtă perioadă de timp, amnistiile au fost foarte numeroase. Cele unsprezece acte normative apărute au avut ca obiect infracțiunile fiscale, politice, precum și infracțiunile săvârșite de civili.
S-a apreciat că ar fi fost necesară menținerea în Constituție a amnistiei printre prerogativele monarhului, care este simbolul păcii sociale.
În Decretul-lege din 5 septembrie 1940, de învestire a generalului Ion Antonescu, președinte al Consiliului de Miniștri cu puteri depline, erau enumerate prerogativele rezervate în continuare regelui printre care se regăsea și dreptul de acordare a amnistiei.
În data de 6 septembrie 1940 regele Carol al II-lea a abdicat. Succesorul lui, Mihai I a emis chiar în ziua urcării sale pe tron un decret cu conținut similar atribuind lui Antonescu puteri nelimitate, dar și-a păstrat dreptul de a acorda amnistia. Pâna la finele anului 1940 au fost emise șapte decrete de amnistiere privind infracțiunile politice precum și infracțiunile sancționate de codul penal și de legi speciale cu maximul trei luni de închisoare. De asemenea, unele amnistii nu au fost acordate prin legi speciale, cum ar fi fost firesc, ci au fost strecurate printr-o lege cu alt obiect de reglementare. De exemplu, potrivit art. 53 din Legea din 19 aprilie 1943, pentru asanarea datoriilor agricole au fost amnistiate sustragerile de sub sechestru săvârșite de către debitorii agricoli, iar în temeiul art. 85 din Legea din 7 aprilie 1934, pentru lichidarea datoriilor agricole și urbane s-au amnistiat infracțiunile de înstrăinare, micșorare sau strămutare de gaj, comise de debitorii care beneficiau de acest act normativ.
Amnistia în perioada 1948-1989
Potrivit art. 39 punctul 8 din constitutia apărută în 1948 competența de acordare a amnistiei a revenit Marii Adunari Naționale a Republicii.
Acest organ a îndeplinit funcția de șef al statului.
Constituția din 1965 a prevăzut ca Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat și unic legiuitor, acordă amnistia.
Au fost adoptate șase acte de clemență, respectiv amnistie. Identificarea obiectului amnistiei se poate face și prin indicarea pedepsei aplicate de instanță și nu a celei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Astfel, prin Decretul nr.11 din anul 1988 au fost amnistiate infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani inclusiv. Au beneficiat de acest act de clemență un număr de 41.184 persoane, iar din arestul miliției au fost eliberate 2.404 persoane. După aplicarea decretului au mai ramas în penitenciare doar 6.363 persoane. A fost cel mai permisiv act de clemență de după anul 1944.
Un act unic în legislația noastră l-a constituit Decretul nr. 331/1977, care a avut ca obiect amnistierea tuturor condamnaților care au executat pedeapsa, sau aceasta a fost grațiată până la data intrării în vigoare a decretului. Persoanele amnistiate in baza Decretului nr. 331/1977 și cele care au beneficiat de amnistie în baza Decretului nr. 115/1977 și nr. 147/1977 au fost scoase imediat din evidența cazierului judiciar.
Acte normative de amnistiere aparute între anii 1953-1989
Legea nr 4/1954 pentru grațiere și amnistie; amnistierea infracțiunilor:
-încercate sau săvârșite până la data apariției legii, pedepsite cu închisoare până la 5 ani sau amendă.
-săvârșite de femei gravide sau cu copii până la 10 ani, minorii până la 16 ani și cei în vârstă de peste 60 de ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege.
Nu beneficiau de prevederile acestei legi cei care au săvârșit infracțiuni grave contra securitații statului, omor, luare de mită.
Decretul nr. 210/1955 pentru amnistierea unor infracțiuni fiscale.
-amnistierea infracțiunilor în curs de cercetare, judecare și a celor judecate,
constând în sustragerea de la impozitul pe venituri realizate din exercitarea profesiilor, meseriilor sau cărăușiei fără folosirea de salariați, precum și din închirierea de bunuri. Decretul se referă expres la amnistia improprie.
Decretul nr. 253/1955 pentru înlesnirea repatrierii unor cetățeni și foști cetățeni români și amnistierea celor repatriați.
-amnistierea tuturor infracțiunilor prevăzute de codul penal și de legi speciale (cu excepția celei de omor) săvârșite de cetățenii români sau de foști cetățeni români care, la data publicării decretului, se află în afara teritoriului României, dacă obțin autorizarea de reîntoarcere și se întorc în țară până la 23 august 1956. Foștii cetățeni români amnistiați redobândesc cetățenia în momentul reîntoarcerii lor în țară.
4. Decretul nr. 421/1955 pentru grațierea unor pedepse și amnistierea unor infracțiuni.
-amnistierea unor infracțiuni (contra liniștii publice, trecerea frauduloasă a frontierei de stat, nerespectarea regimului armei și munițiilor). Nu au beneficiat membrii guvernelor fasciste de la 6 septembrie 1940 – 23 augest 1944 în legatură cu unele prevederi ale actului de clemență.
5. Decretul nr. 5/1963 privind amnistierea infracțiunilor silvice și grațierea unei pedepse. Prin amnistie se sting toate drepturile privind valoarea materialelor, despăgubirile civile și cheltuielile penale în măsura în care nu au fost încasate.
6. Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracțiuni, grațierea și reducerea unor pedepse.
-amnistierea infracțiunilor:
a). pedepsite cu închisoare până la 3 ani inclusiv
b). de trecere frauduloasă a frontierei
c). săvârșite de cetățenii români sau foști cetățeni români stabiliți în străinătate
7. Decretul nr. 591/969 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse
-amnistierea infracțiunilor pedepsite cu inchisoare până la 3 ani
8. Decretul nr. 110/1974 privind amnistierea unor infracțiuni
-amnistierea infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii până la 3 ani inclusiv sau amendă. Nu au beneficiat persoanele care au săvârșit infracțiuni de denunțare calomnioasă, fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice.
9. Decretul nr. 185/1976 privind amnistierea și grațierea unor pedepse
-amnistierea infracțiunilor de trecere frauduloasă a frontierei și refuzul înapoierii în țară săvârșite de catățenii români stabiliți în străinătate, dacă se întorc și iși stabilesc domiciliul în țară în termen de 2 ani.
10. Decretul nr. 115/1977 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse. Amnistierea:
a). infractorilor primari care au săvârșit fapte penale pedepsite cu închisoare până la 3 ani inclusiv ori amendă.
b). recidiviștilor și recidiviștilor prin condamnări anterioare care au săvârșit infracțiuni pedepsite de lege cu închisoare până la 2 ani inclusiv sau cu amendă.
11. Decretul nr. 147/1977 privind amnistierea unor infracțiuni
-amnistierea infracțiunilor pedepsite de codul penal și legile speciale săvârșite de minori precum și de tinerii în vârstă de 18-21 de ani. Nu au beneficiat cei care au comis infracțiuni intenționate și praeterintenționate care au avut ca urmare moartea unei persoane.
12. Decretul nr. 331/1977 privind amnistierea unor infracțiuni. Amnistierea:
a). tuturor condamnaților care au executat pedeapsa sau aceasta a fost grațiată până la data intrării în vigoare a decretului
b). recidiviștilor care în ultimii 5 ani nu au mai fost condamnați și nu s-au aflat în executarea unei pedepse privative de libertate pronunțate anterior acestei date. Cei care nu îndeplinesc condiția menționată vor beneficia de amnistie dacă, în următorii 5 ani de la data intrării în vigoare a decretului nu mai săvârșesc altă infracțiune intenționat. Nu beneficiază persoanele condamnate pentru crime de război, împotriva păcii și omenirii, trădare, spionaj, infracțiuni intenționate care au avut ca urmare moartea unei personae, infracțiuni contra avutului obștesc cu consecințe grave.
13. Decretul nr. 290/1984 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse.
-amnistierea infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 3 ani sau cu amendă, iar în cazul recidiviștilor și a recidiviștilor prin condamnări anterioare cu închisoare până la 2 ani inclusiv ori cu amendă. Nu beneficiază persoanele care au săvârșit infracțiuni de tâlhărie, viol, luare de mită, trafic de influență.
14. Decretul nr. 185/1986 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse
-conține dispoziții identice cu decretul nr. 290/1984, cu deosebire că recidiviștii și recidiviștii prin condamnări anterioare sunt exceptați.
15. Decretul nr. 285/1987 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse
-amnistierea infracțiunilor prevăzute de codul penal și legile speciale cu amendă sau cu închisoare până la 3 ani inclusiv
16. Decretul nr. 11/1988 privind amnistierea unor infracțiuni și reducerea unor pedepse
-amnistierea infracțiunilor pentru care s-a aplicat pedeapsa cu închisoarea până la 10 ani inclusiv.
Amnistia începand cu 22 decembrie 1989 și până în prezent
-Acordarea amnistiei de către Frontul Salvării Naționale constituit prin Decretul-lege nr. 2 din 1989 în organ al puterii supreme de stat.
-Decretul-lege nr. 3/1991 a prevăzut urmatoarele: amnistierea infracțiunilor politice săvârșite dupa 30 decembrie 1947, amnistierea infracțiunilor prevăzute de lege cu închisoare până la 3 ani. Nu au beneficiat recidiviștii, cei care au săvârșit anumite infracțiuni grave (omor, tâlhărie, viol) precum și orice infracțiune sancționată de lege cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare.
I.3. Amnistia în legislația penală a altor state
Franța. În vechiul drept francez amnistia se acorda sub formă de “lettres d’abolition generale”. După revoluția franceză dreptul la amnistie a trecut alternativ când la puterea legiuitoare, când la șeful statului, pentru a se fixa definitiv prin Constitutia din 1875, care l-a atribuit Parlamentului. Codul Penal francez în art. 131-11 alin. 1 precizează faptul că este interzis oricarei persoane care în exercitarea funcțiilor sale are cunoștintă despre condamnările penale, despre sancțiuni disciplinare sau profesionale sau despre interdicții, decăderi, incapacități, anulate prin amnistie să amintească existența lor sub orice formă sau să lase să rămână o mențiune asupra lor într-un document oarecare.Amnistiile colective în Franța sunt acordate, în mediu, una la doi ani. Sunt cunoscute „amnistiile-bilanț” (linie de adunare) și de pacificare socială. Printre cele din urmă se numără cele acordate septenal, cu ocazia începerii exercițiului mandatului de către noul președinte al țării. Amnistiile colective privesc infracțiuni mai puțin grave, respectiv pedepse mai reduse, în mod obișnuit clemența se acordă în materia infracțiunilor săvârșite cu ocazia manifestațiilor pentru apărarea drepturilor și libertăților omului, conflictelor studențești, campaniilor electorale, ori a celor privind susținerea financiară a formațiunilor politice. În mod obișnuit sunt exceptate de la amnistie infracțiunile de trafic de stupefiante, furt, ucidere sau vătămare din culpă, precum și cele privind siguranța circulației pe drumurile publice săvârșite sub influența băuturilor alcoolice.
Italia. Constituția Republicii Italiene, în art. 79 prevedea că dreptul de acordare a amnistiei colective este delegat, prin lege, Președintelui Republicii. El nu poate amnistia în cazuri nedeterminate, legea de delegare, și nici Parlamentul nu poate acorda clemența nemijlocit, prin lege. Se discută, în doctrină, dacă este vorba despre o competență legislativă delegată, o putere delegată, o prerogativă originară a șefului statului, o delegare sau o simplă autorizare. Președintele republicii, prin lege, este doar abilitat nu și obligat să acorde amnistia colectivă. Nu poate fi vorba despre o delegare de competență, atâta vreme cât legislativul nu este îndreptățit să acorde clemența. Corelarea specifică între cele două funcții ale puterii imprimă actului de amnistie un caracter complex, voința șefului statului neputându-se manifesta eficient în absența delegării sau autorizării din partea Parlamentului.
Elveția. Amnistia colectivă se acordă foarte rar și doar prin referendum. În ultimii ani, au fost supuse votului mai multe acte normative de clemență:
1) în 1964 – cu privire la infracțiunile în materie fiscală;
2) în anul 1975 – referitor la infracțiunile comise cu ocazia manifestațiilor împotriva construirii centralei atomo-electrice de la Kaiseraugst;
3) în 1981 – în legătură cu refuzul serviciului militar pe temeiuri de conștiință;
4) în anul 1982 – privind faptele penale comise cu ocazia unor tulburări, mai ales la Zurich;
5) în anul 1983 – privitor la infracțiunile de trafic de stupefiante.
Totuși, în anul 1955 s-a acordat o amnistie în favoarea celor care săvârșiseră unele infracțiuni prin depășirea prețurilor maxime la porci și fân. In anul 1968 a existat o amnistie individuală în materia infracțiunilor fiscale. Această situație specifică se bazează pe doctrina lui J. J. Rousseau, care nu a admis reprezentarea poporului, ci a voit exercițiul direct al suveranității sale.
Germania. Constituția Federației nu conține nici un fel de reglementări cu privire la amnistie colectivă. În schimb, constituțiile landurilor prevăd expres că ele nu se acordă decât prin lege. În anii ’60 ai secolului trecut, frecvența cu care amnistia a fost acordată a devenit îngrijorătoare.
Austria. Constituția Republicii Austria reglementează amnistia în art. 65 (2) lit. c) și art. 93. Amnistia colectivă s-a acordat relativ frecvent, însă a avut ca obiect infracțiuni pentru care legea prevede pedepse reduse, respectiv pedepse aplicate mai mici. Amnistiile cu ocazia aniversării independenței țării se acordă decenal. Au apărut legi de amnistie și cu prilejul Zilei Republicii. Amnistia din anul 1985, prilejuită cu ocazia celei de a 40-a aniversare a independenței, s-a distins față de cele anterioare prin caracterul său cuprinzător. Legea de amnistie și grațiere din 11 iunie 1995 ocazionată de sărbătorirea centenarului independenței și de aderare la Uniunea Europeană care amnistiază infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, comise anterior datei de 27 aprilie 1970, infracțiunile pedepsite de lege cu pedepse de până la 5 ani închisoare, săvârșite înainte de 27 aprilie 1975 și cele pentru care limita maximă prevăzută de lege este de până la 3 ani închisoare, săvârșite înainte de 27 aprilie 1980.
Statele Unite ale Americii. Conform art. 2 paragraful 2, Președintele va avea puterea de a acorda amnistii pentru delictele comise împotriva Statelor Unite, cu excepția cazurilor de punere sub acuzare a demnitarilor. Curtea Supremă a decis că prerogativele constituționale includ dreptul de a acorda amnistia în cazuri individuale înainte de începerea procesului penal, în timpul acestuia, sau după condamnare. Dreptul Președintelui de acordare a clemenței nu este supus controlului legislativului. Președintele Statelor Unite poate amnistia fără a fi necesară contrasemnarea, deoarece el reunește în persoana sa funcțiile de șef al statului și al guvernului. Amnistiile Președintelui sunt relativ rare.
Republica Ucraina. Conform legislației în vigoare, amnistia reprezintă liberarea totală sau parțială de la răspunderea penală și pedeapsă a unui cerc de persoane nedeterminate individual.
Astfel, acțiunea legii cu privire la amnistie se răsfrânge asupra infracțiunilor săvârșite până la intrarea în vigoare, dar și asupra condamnaților ori a persoanelor care au săvârșit infracțiuni unde procedura judiciară nu a început. Astfel, actul de amnistie poate să reprezinte liberarea de pedeapsă (principală sau complementară), reducerea termenului de pedeapsă, liberarea de pedeapsa complementară, înlocuirea pedepsei sau neexecutarea unei părți cu o pedeapsă mai blândă. De regulă, actul de amnistie coincide cu o dată remarcabilă din istoria social-politică a țării, astfel fiind reflectat principiul umanismului. Condițiile și alte circumstanțe se stabilesc în fiecare caz de însăși actul de amnistie.
Republica Belarus. Conform legislației, amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale ori a pedepsei unui cerc de persoane nedeterminate individual. Astfel, conform actului de amnistie:
1) persoana care a comis o infracțiune poate fi eliberată de răspundere penală;
2) în privința persoanelor condamnate pentru săvârșirea infracțiunii sunt prevăzute următoarele măsuri:
– liberarea totală sau parțială atât de pedeapsa principală, cât și de pedeapsa complementară;
– liberarea condiționată de pedeapsă;
– înlocuirea părții neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă;
– reabilitarea persoanei.
Amnistia se aplică nu unei persoane determinată individual, dar unor categorii concrete de infractori, cum ar fi, de exemplu, minori, femei, invalizi etc. În acest caz, clemența poate fi diferită, în dependență de categoria de infractori. Actul de amnistie enumeră și persoanele față de care amnistia nu se aplică. De regulă, acestea sunt persoanele:
a) față de care a fost aplicată amnistia sau grațierea (indiferent de stingerea pedepsei sau reabilitarea persoanei) și care au comis din nou infracțiuni intenționate;
b) care încalcă grav regimul stabilit în timpul executării pedepsei;
c) care nu au finisat cursul de tratare de alcoolism, droguri și bolile venerice;
d) față de care a fost aplicată pedeapsa cu moartea ulterior fiind înlocuită prin grațiere cu privarea de libertate;
e) recunoscut un recidivist deosebit de periculos.
Amnistia se aplică persoanelor care au comis infracțiuni până la intrarea în vigoare a legislației. Totuși, în cazul infracțiunilor prelungite, actul de amnistie poate stabili un alt termen, cum ar fi, de exemplu, liberarea de răspundere penală a persoanelor care timp de două luni vor preda benevol armele păstrate ilegal. Procedura aplicării amnistiei se stabilește de legea cu privire la amnistie. Dacă persoana liberată condiționat prin actul de amnistie, în termenul neexecutat va săvârși o nouă infracțiune intenționată sau una din imprudență, care prevede privarea de libertate, va fi tras la răspundere pentru concurs de infracțiuni (art. 73 CP. al Republicii Belarus).
Codul penal kosovar în art. 96 alin. 1 prevede că persoanele care fac obiectul unui act de amnistie pot beneficia după caz de stingerea urmăririi penale, scutirea totală sau parțială de executarea pedepsei, înlocuirea pedepsei aplicate cu una mai usoară sau stingerea pedepsei. În această reglementare amnistia include și grațierea colectivă.
Danemarca. Actele de clemență în speța amnistia, sunt prevăzute de legea fundamentală, respectiv de norma Constituțională. Potrivit art. 24 din Constituția Regatului Danemarcei, Regele are drept de amnistie la un grup restrâns de fapte caracterizate de câteva elemente, respectiv de pericol social scăzut, de pedeapsă mică, precum și de condițiile sau împrejurările săvârșirii infracțiunii. Grecia. Amnistia se acordă doar pentru delicte politice. Procedura de acordare a amnistiei este stabilită prin legea fundamentală a Republicii Elene respectiv prin Constituție care prevede că amnistia se poate acorda printr-o lege votată cu o majoritate de 3/5 din totalul membrilor Camerei Deputaților. Acest aspect se aseamănă cu reglementarea normativă a României, fiind astfel amnistia un act al puterii de stat. În Grecia amnistia nu poate intervenii decât pentru delictele politice . Pentru delicte de drept comun în Grecia, amnistia nu se acordă. Suedia. În baza capitolului 11, art. 13, din Constituția Regatului Suediei, Guvernul va putea acorda clemența, amnistia remițând sau reducând o sancțiune penală, ori alte efecte legale ale acestei sancțiuni. Conform art.13 alin2, din Constituția Regatului Suediei în cazuri excepționale, Guvernul poate ordona sistarea investigațiilor sau a urmăririi penale. Și în acest caz , dreptul de a acorda clemență revine și suveranului, iar acest exercițiu al puterii suveranului se poate exercita numai asupra unor fapte de natură penală. CP al Suediei nu cuprinde dispoziții de reglementare a acestei instituții, ceea ce formează opinia că natura juridică a amnistiei nu este legată intrinsic de Dreptul penal.
Libia. Dacă facem referire la evenimentele politice recente ce au avut loc în cadrul internațional, prin schimbarea regimului politic din Libia putem menționa faptul că regimul Gaddafi solicita rebelilor ce s-au revoltat și care s-au instaurat asupra controlului orașului Misrata, să depună diligențe de oprire și renunțare asupra luptelor. În schimbul acestei renunțări și al revenirii la putere al regimului Gaddafi, erau promise amnistii, cu privire la faptele antisociale săvârșite în cadrul acestor evenimente. În cadrul acestor evenimente și pentru a întări promisiunea clemenței, la Tripoli, Ibrahim Moussa, purtătorul de cuvânt al guvernului Libian, a adresat îndemnuri către grupările armate rebele din Misrata, îndemnuri ce promiteau în schimbul renunțării la violențe și acte împotriva regimului Gaddafi, promiteau clemență sub forma unei amnistii. Regăsim compatibilitatea perfectă între instituțiile clemenței și principiul separației funcțiilor puterii. Ea se deduce pe bază redefinirii conținutului și sensurilor acestei teorii. Regăsim de asemenea existența mai multor sisteme de reglementare a competenței în materia amnistiei. Dreptul de amnistie aparține legislativului pentru considerente ce țin de efectele amnistiei radicale, ea trebuie să fie aprobată de către opinia publică și să dobândească astfel un prestigiu sporit. Organul care reprezintă cel mai fidel opinia publică este Parlamentul. Prin esența sa, un act de reconciliere socială, amnistia trebuie să emane de la instituția care exprimă mai direct voința cetățenilor. Acordarea amnistiei de către legislativ va fi numai solemnă și educativă datorită dezbaterilor publice care o prefațează, ci va fi și mai avantajoasă, fiindcă răspunde necesităților reale și prezente ale unei pacificări sociale invocate de opinia public. Aspecte asemănătoare ce privesc amnistia regăsim la modul de acordare prin lege în România, Franța, Germania.
CAPITOLUL II.
AMNISTIA ÎN NOUL COD PENAL ȘI CODUL PENAL ANTERIOR
În principiu, reglementarea amnistiei în noul cod penal este identică cu cea din codul anterior, excepție face clarificarea făcută de noul cod penal cu privire la faptul că amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită (dar nu pentru fapta săvârșită, așa cum stipula vechiul cod penal) precum și înlăturarea de către noul cod penal a limitării aplicării amnistiei cu privire la măsurile educative.
Între dispozițiile referitoare la amnistie cuprinse în noul cod penal și cele din codul penal anterior nu există diferențe esențiale, principiile reglementării vechi regăsindu-se și în conținutul normelor corespondente din noul cod penal. Sunt totuși două deosebiri:
Prima deosebire se referă la înlocuirea expresiei “înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită” cu expresia mai exactă “înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită”. Modificarea este justificată deoarece pentru a fi incidentă amnistia, în prealabil trebuie să se constate că fapta săvârșită întrunește continuțul unei infracțiuni, în caz contrar amnistia nu poate opera deoarece nu are obiect.
A doua diferență constă în consacrarea legislativă a propunerii doctrinare ca amnistia sa aibă efecte și asupra măsurilor educative, astfel că aliniatul al doilea al textului legal nu mai face referire la măsurile educative. În temeiul noului cod penal amnistia produce efecte și asupra măsurilor educative.
II.1. Noțiune
Potrivit DEX al Limbii Române, prin termenul de „Amnistie” se înțelege actul de clemență, acordat prin lege organică, în temeiul unor considerente social politice și de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală, executarea pedepsei și alte consecințe ale condamnării, pentru infracțiuni comise până la data apariției legii de aministie. Amnistia generală este acordată pentru orice tip de infracțiune. Amnistia specială se acordă numai pentru anumite infracțiuni. Pentru amnistia necondiționată (pură și simplă) nu se prevede nici o condiție pentru a obține beneficiul ei. Amnistia condiționată este acordată numai sub rezerva îndeplinirii uneia sau mai multor condiții.
Amnistie, act al organului suprem al puterii de stat prin care este înlăturată răspunderea penală și, în unele cazuri, executarea pedepsei. Dacă a intervenit amnistia, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar cînd a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată (art. 10, lit. g, C.p.p.). În acest caz, în cursul urmăriririi penale procurorul, la cererea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune clasarea sau încetarea urmăririi penale, iar în cursul judecății instanța pronunță încetarea procesului penal (art. 11, pct. 1, lit. a, c și pct. 2, lit. h, C.p.p.). În caz de amnistie, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă intervine după condamnare, amnistia înlătură și executarea pedepsei, precum și celelalte consecințe ale condamnării. În acest caz aplicarea amnistiei se face de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau locul unde se execută pedeapsa închisorii cu obligarea la muncă corecțională (art. 459, C.p.p.). Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia are efecte asupra confiscării averii, numai în măsura în care această pedeapsă nu a fost încă executată. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, măsurilor educative și asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 119. C.p.) Amnistia este generală, când este acordată pentru orice infracțiune. Amnistia este specială, când se acordă numai pentru anumite infracțiuni (de ex., numai pentru infracțiunile pentru care legea prevede o pedeapsă până la 3 ani închisoare). Amnistia este necondiționată (pură și simplă), cînd nu se prevede nici o condiție pentru a obține beneficiul ei. Amnistia condiționată, când este acordată numai sub rezerva îndeplinirii uneia sau mai multor condiții (de ex., prejudiciul produs prin infracțiune să nu depășească un anumit cuantum ori autorul să nu fi fost anterior condamnat).
Amplificarea competenței, depășirea limitelor obișnuite ale competenței după materie sau după calitatea persoanei, în unele cazuri prevăzute de lege. În acest caz, organul judiciar își îndeplinește atribuțiile și cu privite la fapte sau persoane care nu se găsesc în limitele obișnuite ale competenței sale (de ex., în caz de indivizibilitate, de conexitate, de extindere a procesului penal pentru alte fapte). Amnistia conditionată atrage o amplificare a procesului penal la instanța la care sunt reunite cauzele și o desesizare a instanței la care era pendinte cauza penală care s-a reunit ca urmare a indivizibilității sau conexității.
Conform art. 152 Cod penal:
Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare înlătură și executarea pedepsei pronunțate precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.
Într-o opinie, amnistia provine din grecescul amnesia, ceea ce înseamnă a da uitării, a ierta, este o modalitate de liberare de răspundere și pedeapsă penală. În acest sens amnistia este un act de clemență al puterii legiuitoare, acordat prin lege organică, privind unele infracțiuni săvârșite anterior datei prevăzute în actul normativ și care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum și a altor consecințe ale condamnării.
Amnistia este actul de clemență, acordat prin lege organică, privitor la unele infracțiuni săvârșite anterior datei prevăzute de actul normativ, pe temeiuri social-politice și din rațiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacția coercitivă a societății împotriva infractorilor și care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, executării pedepsei precum și altor consecințe ale condamnării.
În altă opinie amnistia reprezintă o renunțare din partea puterii publice la aplicarea răspunderii și pedepsei penale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate, constituind atât un act politic, cât și juridic.
O altă opinie precizează că această iertare, ce se răsfrânge asupra infracțiunilor săvârșite într-un anumit interval de timp, nu este completă, fiindcă ea înlătură numai consecințele penale ale faptelor nu și alte consecințe juridice (civile, administrative, disciplinare, etc). De asemenea amnistia nu înlătură caracterul infracțional și nu poate fi echivalată cu dezincriminarea faptei, iar faptele săvârșite ulterior actului de amnistie constituie infracțiuni și atrag răspunderea penală.
Fiind dictată de rațiuni de politică penală, amnistia este întotdeauna corelată cu anumite evenimente social-politice care influențează fenomenul infracțional sau care marchează momente deosebite în evoluția societății. De obicei, amnistia se declară în legătură cu anumite evenimente sau date remarcabile din istoria statului.
O altă opinie consideră că amnistia poate fi folosită ca mijloc de reevaluare a politicii penale, de reparare a unor eventuale acte de injustiție ori să se fundamenteze pe ideea de identificare a noi resurse și mijloace de apărare socială.
O altă opinie precizează că amnistia reflectă imperativele umanismului și încrederea statului față de persoanele care au săvârșit infracțiuni. Amnistia se înfățișează ca o instituție juridică complexă, ce cuprinde atât norme juridice de drept constituțional, cât și norme de drept penal.
Amnistia este un cuvânt din limba greaca -amnesia- ce inseamna uitare. Este un act de clemență, cu caracter excepțional, ce poate fi adoptat de Parlament printr-o lege organică prin care este înlăturată răspunderea penală sau consecințele condamnatorii [executarea pedepsei principale, complementare (cu excepția degradării militare care se consideră executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii) sau accesorii] pentru infracțiuni săvârșite (fapt consumat ori fapt epuizat) până la data intrarii sale în vigoare sau până la o altă dată prevăzută de lege având în vedere că ordonanțele de urgență ale guvernului pot fi emise în domeniul legilor organice, nu este exclusă din punct de vedere teoretic posibilitatea dispunerii amnistiei și prin ordonanță de urgență.
Amnistia este un act de clemență al puterii legiuitoare acordat celor condamnați, care are ca efect înlăturarea răspunderii penale a executării pedepsei și a altor consecințe ale condamnării.
Legea amnistiei nu instituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei care rămâne în continuare infracțiune și nici nu echivalează cu un act de dezincriminare.
Legea amnistiei are un caracter retroactiv aplicându-se cu privire la infracțiunile prevăzute de actul de clemență săvârșite până la data intrării în vigoare a legii sau până la data prevăzută în această lege. Infracțiunile săvârșite în ziua intrării în vigoare a actului de amnistie nu vor beneficia de efectele acestuia.
În cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, momentul epuizării acestora trebuia sa fie anterior intrării în vigoare a legii de amnistie sau datei prevăzute în această lege, în vreme ce, în cazul infracțiunilor progresive, este necesar ca momentul comiterii activității infracționale să fie anterior acestor date.
În cazul existenței unui concurs de infracțiuni, incidența legii de amnistie se va aprecia în funcție de fiecare infracțiune comisă, iar nu prin raportare la pedeapsa rezultantă: în ipoteza în care din cele două infracțiuni concurente una este amnistiată, persoana condamnată va executa numai pedeapsa pentru infracțiunea neamnistiată, nefiind incidente regulile de aplicare a pedepsei în caz de concurs de infracțiuni prevăzute de art. 39 cod penal și implicit aplicarea unui spor.
Amnistia are în principiu, un caracter real (in rem) profitănd tuturor participantilor la săvârșirea infracțiunii amnistiate, este posibil totuși ca legea amnistiei să cuprindă anumite cerințe suplimentare care să condiționeze acordarea amnistiei de îndeplinirea unor exigențe de către infractor (de pildă să nu fie recidivist) caz în care amnistia produce efecte in personam. Amnistia produce efecte obligatorii, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea urmăririi penale sau a judecății pentru a-și dovedi nevinovăția.
R.Garrau. Amnistia (legea uitării) este un act al puterii sociale care are ca obiect și ca rezultat să facă a fi uitate anumite infracțiuni și în consecință, să abolească urmările produse sau care se vor produce, ori condamnările pronunțate ca urmare a acestor infracțiuni.
R.Merle și A.Vitu. Amnistia este o instituție penală, bazată pe o ficțiune, care are ca scop înlăturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le privește sau ștergând condamnările care le-au atins.
P.Bouzat și J.Pinatel. Amnistia constituie o instituție care permite societății să treacă în uitare măsurile cu caracter penal de care nu mai vrea să-și amintească.
C.Hennau și J.Verhaegen. Amnistia este actul prin care puterea legislativă interzice să se pună în mișcare sau să se continue urmările legate de anumite categorii de infracțiuni și, eventual, decide ștergerea condamnărilor deja pronunțate.
T.Pop. Amnistia reprezintă acea formă, radicală și completă a clemenței, prin care se stinge caracterul delictual al faptei.
V.Dongoroz. Iertarea, atunci când purcede de la putere, care, pentru considerațiuni de ordin politic și social, renunță la aplicarea sancțiunilor de drept penal, se numește amnistie. Ea reprezintă, așadar, un act de clemență, de bunăvoință, dictat de interese care primează asupra interesului pe care l-ar fi servit o reacție în contra celor vinovați.
V.Rămureanu. Amnistia este un act de clemență prin care – pentru considerente de ordin politic și social – se renunță la aplicarea sancțiunilor de drept penal.
I.Oancea. Ea reprezintă un act de clemență al Parlamentului României, luat pe cale de lege, determinat de anumite condiții social-politice, prin care se înlătură răspunderea penală pentru anumite infracțiuni săvârșite.
C.Bulai. Ea constituie un act al autorității legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie.
M.Basarab. Amnistia este un act luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală sau executarea sancțiunii pronunțate.
II.2. Obiectul
Amnistia are ca obiect infracțiunile săvârșite până la data apariției actului de amnistie, determinate expres prin acest act. Deși teoretic o lege de amnistie poate viza toate infracțiunile săvârșite anterior adoptării ei, în practică obiectul amnistiei îl constituie numai anumite categorii de infracțiuni concret determinate.
Infracțiunile săvârșite în ziua apariției legii de amnistie sau în ziua prevăzută eventual în lege ca dată a intrării în vigoare, ca și cele săvârșite ulterior, nu cad sub incidența actului de amnistie. De aceea, în vederea aplicării corecte a legii prin care se acordă amnistia, trebuie să se stabilească infracțiunile săvârșite până la data apariției actului sau până la data intrării în vigoare a acestuia. În cazul activităților infracționale ce se prezintă sub forme specifice (infracțiune continuă, prelungită, de obicei, progresivă) pentru incidența legii de amnistie, trebuie să se constate că aceste forme infracționale s-au epuizat înaintea datei de adoptare a actului de amnistie.
Împrejurarea că existența infracțiunii se constată doar prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu înseamnă că obiect al amnistiei proprii este fapta prevazută de legea penală și nu infracțiunea însăși.
Amnistia antecondamnatorie poate interveni în orice moment cuprins între data săvârșirii infracțiunii și aceea a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare – înaintea sesizării organelor de urmărire penală ori a procurorului, în timpul efectuării actelor premergătoare, pe parcursul urmăririi penale sau al judecații în toate treptele de jurisdicție, în niciunul dintre acestea, existența infracțunii și a raportului penal nefiind însă stabilită cu certitudine.
Aplicarea actului de amnistie, în toate aceste etape, se întemeiază pe prezumția existenței infracțiunii. Prezumția constituțională de nevinovație, potrivit căreia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, se transformă într-o autentică prezumție de vinovăție. Dar, efectul imediat al amnistiei și al aplicării prezumției de vinovație constă tocmai în încetarea imediată a oricărei proceduri împotriva făptuitorului, ceea ce, în majoritatea covărșitoare a cazurilor, corespunde intereselor sale.
Amnistia este incidentă și infracțiunilor susceptibile de a atrage înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere care atrage o sancțiune cu caracter administrativ. Aceste fapte sunt infracțiuni, însă pericolul lor social este diminuat într-atât încât nu pot atrage aplicarea unei pedepse, ci doar a unei sancțiuni administrative. Înlăturând răspunderea penală, amnistia va exclude și posibilitatea celeilalte forme de răspundere juridică, prin lipsa obiectului căruia i se substituie.
Aplicarea legii cu privire la amnistie presupune determinarea strictă a obiectului acesteia. În acest sens, identificarea infracțiunilor ce cad sub incidența legii cu privire la amnistie se efectuează în modalităti diferite:
a) Precizarea expresă a infracțiunilor supuse amnistiei (de regulă, se indică articolul sau alineatul articolului din legea penală);
b) Stabilirea unui plafon până la care se poate ridica maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile amnistiate;
c) Relevarea infracțiunilor exceptate de la amnistie, care alcătuiesc ‚‚catalogul negru’’;
d) Arătarea obiectului juridic de grupă al infracțiunii;
e) Evidențierea elementului subiectiv al infracțiunii;
f) Indicarea legii penale speciale extrapenale care incriminează infracțiunile amnistiate;
g) Delimitarea infracțiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost executate sau grațiate până la data adoptării actului de clemență;
h) Referirea la pedepsa concretă aplicată sau pronunțată de instanța de judecată.
Împrejurarea că obiectul amnistiei, indiferent de procedeul de identificare utilizat, îl constituie numai infracțiunea ce atrage următoarele trei importante consecințe privind amnistia:
– privește toate modalitațile de participație;
– interesează toate formele infracțiunii;
– operează indiferent de cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei.
II.3. Felurile amnistiei
După sfera de aplicare amnistia este generală și specială.
Amnistia generală se acordă pentru orice infracțiune, indiferent de gravitatea ei și fără a avea relevanță dacă sediul materei îl constituie codul penal sau legile penale speciale.
Amnistia este specială când se acordă pentru anumite infracțiuni sau persoane.
2. După impunerea sau nu a unor conditii speciale distingem amnistia necondiționată si amnistia condiționată Amnistia este condiționată atunci când actul de clemență cuprinde și alte cerințe, în afara celor privitoare la obiectul amnistiei și data comiterii infracțiunii, cum ar fi: perioada în care infracțiunea a fost comisă, conduita infractorului după comiterea infracțiunii (de exemplu, să nu se sustragă de la urmărire), antecedentele penale ale infractorului (de pildă, să nu fie recidivist), consecințele faptei (de exemplu cuantumul prejudiciului, numărul persoanelor vătămate) etc.
Amnistia este necondiționată în ipoteza în care actul de clemență cuprinde exclusiv condiții privitoare la obiectul amnistiei (faptele cărora li se aplică actul de clemență) și data comiterii infracțiunii.
3. După momentul intervenirii sale față de stadiul raportului penal de conflict, amnistia este antecondamnatorie, respectiv postcondamnatorie. În funcție de momentul incidenței față de stadiul raportului penal de conflict amnistia este antecondamnatorie (înainte de condamnarea propriu-zisă) și postcondamnatorie (după condamnare sau improprie).
Amnistia este antecondamnatorie când este incidentă până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare. Se mai numește și amnistie propriu-zisă.
Amnistia este postcondamnatorie când intervine după data rămânerii definitive a hotărârii judecatorești de condamnare. Se mai numește și amnistie improprie.
II.4. Efectele amnistiei. Considerații generale
Consecința juridică cea mai importantă produsă de incidența unui act de amnistie este excluderea răspunderii penale pentru infracțiunile ce intră sub incidența sa. Efectele amnistiei sunt totuși limitate deoarece ea produce efecte asupra pedepselor și măsurilor educative dar nu și asupra măsurilor de siguranță sau cu privire la drepturile persoanelor vătămate.
În ceea ce privește și măsurile educative, amnistia – indiferent că este antecondamnatorie sau postcondamnatorie – produce efecte totale, fiind excluse ori înlăturate pedepsele aplicate (principale, complementare sau accesorii) sau măsurile educative luate.
Efectele amnistiei se produc asupra tuturor persoanelor care au comis infracțiunea, indiferent de felul contribuției (autori, instigatori sau complici) dar nu se extind sub rezerva unei dispoziții contrare, asupra tăinuitorilor sau favorizatorilor.
Dacă în actul de clemență există stipulate condiții personale referitoare la incidența amnistiei, în caz de pluralitate de infractori, vor benrficia de efectele acesteia numai acei membri ai pluralității care îndeplinesc cerințele legii (de exemplu, dacă una dintre condiții se referă la inexistența recidivei, vor beneficia numai persoanele care nu sunt recidiviste).
Dacă procesul penal se află în faza de urmărire penală sau în etapa actelor premergătoare, amnistia se constată printr-o soluție a procurorului. Astfel, dacă nu a fost începută urmărirea penală, soluția este de neînceperea urmăririi penale, iar dacă urmărirea penală a fost demarată, procurorul va dispune încetarea urmăririi penale. În faza de judecată, instanța pronunță soluția încetării procesului penal. Rezolvarea cauzei penale în modalitățile de mai sus are loc numai dacă din probele existente în speță nu rezultă un caz care lasă fără temei acțiunea penală, respectiv dintre cele prevăzute la articolul 16 literele a)-d) din Codul de procedură penală. Existența vreunuia dintre aceste cazuri determină rămânerea fără obiect a actului de amnistie, deoarece are “nevoie” de clemență numai o persoană care a săvârșit o infracțiune aptă să angajeze răspunderea penală. Pentru aceste situații legiuitorul, din rațiuni ce țin de inutilitatea încărcării rolului organelor judiciare cu cauze care nu vor atrage răspunderea penală, dând referință încetării procesului penal datorită incidenței amnistiei în toate cazurile în care stabilirea vinovației nu este posibilă în baza probelor existente la dosarul cauzei.
Conform art. 18 din Codul de procedură penală, în caz de amnistie, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal. Dacă urmare a cererii de continuare a procesului penal se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 16 literele a)-d) din Codul de procedură penală, instanța de judecată pronunță achitarea. Dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute de articolul 16 literele a)-d) din Codul de procedură penală, instanța pronunță încetarea procesului penal. Din prevederile legale mai sus mentionate (art. 18 CPP) rezultă că interesul general, neangajarea organelor judiciare în activități inutile, este corelat cu cel particular. Solicitarea de continuare a procesului penal poate fi adresată organului judiciar (procurorului sau instanței) care a dispus soluția prin care a fost reținută amnistia.
Inculpatul poate cere continuarea procesului penal în orice stadiu, cu excepția cazului în care a solicitat instanței să se ia act de incidența actului de clemență deoarece într-o atare situație se consideră că el a uzat de dreptul prevazut de lege în sensul că și-a manifestat dorința de a nu cere continuarea procesului penal.
În cazul incidenței amnistiei, dacă acțiunea civilă nu este admisă sau nu există o asemenea acțiune promovată inculpatul nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată. Dacă partea civilă e constituită în procesul penal, aflat în faza de judecată iar instanța constată amnistia, acțiunea civilă urmează a fi rezolvată conform regulilor acestei acțiuni, deoarece amnistia nu produce efecte asupra răspunderii civile.
În situația particulară a infracțiunilor continuate, continue, complexe și de obicei, incidența amnistiei se stabilește în funcție de data încetării elementului material, astfel, dacă acțiunea și inacțiunea a încetat anterior intrării în vigoare a legii amnistiei, în cazul infracțiunilor continue sau continuate, sau dacă ultimul act a fost efectuat, în ipoteza infracțiunii de obicei, ori dacă toate acțiunile au fost efectuate, în cazul infracțiunilor complexe, amnistia se va aplica.
Dacă o persoană începe comiterea unei fapte prevăzute de legea penală când era minoră, dar continuă săvârșirea și după împlinirea vârstei de 18 ani, ea va răspunde penal ca o persoană majoră, iar actul de amnistie nu va interveni cu toate că fusese intrat în vigoare când făptuitorul era minor. Aceasta este regula unicității ilicitului penal.
În cazul infracțiunilor progresive, incidența amnistiei se stabilește în funcție de data executării elementului material al laturii obiective a infracțiunii. Întradevăr, data săvârșirii infracțiunilor progresive coincide cu data executării acțiunii sau inacțiunii ce reprezintă elementul material.
Amnistia nu prevede efecte juridice în privința altor forme de răspundere juridică (civilă, disciplinară, materilă etc). De pildă, amnistia nu înlatură răspunderea disciplinară sau materială a funcționarului public în cazul infracțiunii de serviciu. Pe de altă parte, amnistia are ca efect excluderea oricărei forme a pluralității de infracțiuni, respectiv a recidivei și a concursului de infracțiuni. Dacă amnistia intervine după condamnarea definitivă pentru un concurs de infracțiuni, rezultanta urmează a fi desfăcută și recalculată, iar dacă a rămas numai o pedeapsă în “concurs” sporul aplicat va fi înlăturat. Calea de atac în acest caz, contestația la executare. În situația concursului de infracțiuni incidența amnistiei se stabilește în funcție de fiecare infracțiune în parte. Deși sub aspect penal amnistia stinge orice efecte legate de executarea unei pedepse principale, precum și decăderile, incapacitățile sau interdicțiile determinate de o condamnare penală, ea nu are efecte atât de extinse cum sunt cele ale reabilitării. Pe de altă parte, spre deosebire de reabilitare, care produce efecte și asupra măsurilor de siguranță, amnistia nu este incidentă în privința acestora.
Pentru a fi reținută amnistia, de regulă este necesar ca infracțiunea să se fi consumat și epuizat la data în raport cu care se aplică actul de clemență. Dacă legea de amnistie intră în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta nu produce efecte referitor la pedeapsa complementară a degradării militare. Întrucât această pedeapsă se consideră executată la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, într-un astfel de caz amenda încasată anterior nu se restituie.
La aplicarea legii amnistiei trebuie să fie luate în considerare limitele de pedeapsă prevăzute pentru fapta consumată, chiar dacă în speță este vorba de tentativă. Această soluție este prevăzută in dispozițiile art. 178 Cod penal, conform cărora “prin pedeapsa prevăzută de lege se întelege pedeapsa prevazută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”. În ceea ce privește limitele de pedeapsă (dacă legea amnistiei condiționează incidența sa de un maxim de pedeapsă) care trebuie avute în vedere, în doctrină se consideră că, în toate situațiile se au în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege, în momentul publicării în Monitorul Oficial a actului de clemență, iar nu cele prevăzute de lege ulterior acestui moment deoarece numai acestea puteau fi avute în vedere de legiuitor la data actului de amnistie.
Se consideră că într-o asemenea ipoteză trebuie respectate regulile privind aplicarea legii penale mai favorabile, reguli care trebuie să fie incidente indiferent de instituția de drept în discuție. De exemplu, dacă în actul de clemență se prevede condiția ca pedeapsa prevăzută de lege sa fie mai mare de 10 ani închisoare iar la data publicării in Monitorul Oficial limita maximă a pedepsei pentru infracțiunea în discuție era de 12 ani închisoare, însă ulterior până la solutionarea definitivă a cauzei intervine o lege care sancționează infracțiunea cu pedeapsa închisorii de 10 ani, urmează a se reține aplicarea amnistiei.
În ipoteza în care pe durata grațierii condiționate cel condamnat comite o infracțiune amnistiată, grațierea nu poate fi revocată.
II.4.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii
În faza de urmărire penală procurorul face aplicarea legii și dispune în temeiul art. 10 lit. g) CPP neînceperea urmăririi penale dacă cercetarea penală se află în faza actelor premergătoare sau dispune încetarea urmăririi penale, dacă era începută urmărirea penală ori este pusă în mișcare acțiunea penală.
Când amnistia a intervenit în faza de urmărire penală inculpatul va putea solicita continuarea procesului penal în temeiul art. 13 CPP. Dacă procurorul constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) CPP dispune scoaterea de sub urmarire penală. Dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) CPP procurorul dispune încetarea urmăririi penale cu excepția cazului prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) CPP. Instanța de judecată face aplicarea actului normativ de amnistie și în baza art. 10 lit. g) CPP încetează procesul penal, adică nu mai aplică pedepse principale, complementare sau accesorii. Aceste efecte se extind la toți participanții.
Dacă inculpatul cere instanței continuarea procesului penal în baza art. 13 CPP și cererea este întemeiată instanța pronunță achitarea. Dacă cererea nu este întemeiată instanța pronunță încetarea procesului penal. Instanța va soluționa acțiunea civilă pentru infracțiunea amnistiată efectuând în acest scop cercetarea judecătorească pentru a se stabili dacă se dovedește existența faptei, dacă a fost săvârșită de inculpat precum și forma de vinovăție a acestuia. În practica judiciară s-a decis că instanța este obligată să se pronunțe asupra acțiunii civile chiar dacă face aplicarea unui act de amnistiere, iar nu să îndrume partea civilă să introducă acțiunea separată în fața instanței civile.
Dacă există concurs de infracțiuni efectele amnistiei vor opera separat pentru fiecare infracțiune care corespunde condițiilor actului de clemență. Aplicarea amnistiei se face în raport cu fiecare dintre infracțiunile concurente și nu în raport cu pedeapsa rezultantă care poate fi mai mare decât maximul special care conferă vocație la amnistie.
Pentru infractorii minori la data săvârșirii infracțiunii se pot aplica doar măsuri educative neprivative de libertate sau măsuri educative privative de libertate, aceste măsuri beneficiază de amnistie. Când beneficiul amnistiei ar fi subordonat unor condiții personale, ea va opera numai fată de cei care îndeplinesc aceste condiții (ex: dauna să fi fost reparată, făptuitorul să nu fi fost condamnat anterior, să nu se fi sustras de la executarea pedepsei). În acest caz amnistia produce efecte in personam.
II.4.2. Efectele amnistiei postcondamnatorii
Potrivit art. 152 alin. 1 C.P. amnistia înlătură răspunderea penală și executarea pedepsei oricare ar fi stadiul acestei executări precum și celelalte consecințe cu caracter penal ale condamnării. Pedepsele complementare, în măsura în care nu au fost executate, nu se mai execută. Infracțiunea amnistiată nu poate constitui prim termen al recidivei sau temei pentru aplicarea unui spor de pedeapsă în caz de concurs de infracțiuni ori motiv pentru revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. Așa cum se precizează în partea finală a alin. 1 din art. 152 C.P. amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie pentru că amnistia stinge consecințele care ar urma să fie suportate iar nu pe cele care s-au stins deja prin executare. Nici asupra pedepsei executate amnistia nu mai poate avea niciun efect.
Amnistia produce efecte imediate sau pentru trecut având un caracter retroactiv, spre deosebire de reabilitare care produce efecte numai pentru viitor. Ca exemplu de efecte imediate ale amnistiei sunt dispozițiile din art. 13 alin. 1 lit. c din Legea 290/2004 care prevăd că persoanele care au beneficiat de amnistie se scot imediat din evidența cazierului judiciar. Cererea de reabilitare judecătorească nu poate fi respinsă ca fără obiect dacă s-a aplicat amnistia deoarece sunt situații când reabilitarea produce efecte mai profunde decât amnistia, de pildă prin reabilitare se înlătură imediat interdicția de a ocupa funcția de gestionar, pe când pentru cel amnistiat trebuie să treacă o perioadă de doi ani (Legea nr. 22/1969). Tot astfel, scoaterea din evidență a cazierului judiciar are loc imediat în caz de reabilitare și dupa doi ani în caz de amnistie (art. 112 din Legea 7/1972).
II.4.3. Efectele amnistiei în unele situații speciale
a) Amnistierea infracțiunii săvârșite după liberare provizorie pe cauțiune sau sub control judiciar. Art 160 alin. 1 lit. b Cod procedură penală prevede că liberarea provizorie poate fi revocată în situația în care inculpatul săvârșește din nou cu intenție o infracțiune pentru care este urmărit sau judecat. Chiar dacă această infracțiune este amnistiată liberarea provizorie este revocabilă, deoarece condiția rezolutorie sub care a fost acordată s-a îndeplinit. În cazul liberării provizorii sub control judiciar inculpatul este obligat să urmeze o anumită conduită, însă în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, măsura preventivă este insuficientă impunându-se revocarea ei, arestarea inculpatului și emiterea unui nou mandat de arestare.
b) Amnistia în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată în temeiul art.81 sau 86 Cod penal. Dacă amnistia intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare de suspendare condiționată a executarii ea produce efecte asupra infracțiunii și asupra termenilor de reîncercare, astfel că noua infracțiune săvârșită după adoptarea actului de clemență va fi lipsită de relevanță în privința primei infracțiuni. Dacă amnistia se acordă după săvârșirea infracțiunii înăuntrul termenului de reîncercare și privește numai prima infracțiune este exclusă revocarea suspendării condiționate. Dacă privește numai a doua infracțiune împiedică revocarea beneficiului suspendării, aceasta fiind o excepție a acțiunii amnistiei. Amnistierea infracțiunii săvârșite anterior rămânerii definitive, a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea exclude posibilitatea anulării ei în temeiul art. 85 sau 86 Cod penal.
c) Amnistia în situația pedepselor grațiate condiționat. Dacă amnistia privește infracțiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa grațiată condiționat se înlătură termenul de încercare și posibilitatea revocării grațierii în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni intenționate înăuntrul termenului prevăzut de actul de clemență. Dacă se amnistiază infracțiunea săvârșită înăutrul termenului de încercare al grațierii condiționate, revocarea grațierii nu va mai avea loc, sau după caz se va înlatura, pedeapsa rămânând în continuare grațiată. Amnistia nu înlătură termenul de încercare, ci mai mult împrumută caracterul grațierii aplicându-se la rândul său doar condiționat.
d) Amnistia în ipoteza eliberării condiționate. Dacă a fost amnistiată infracțiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa privitor la care s-a dispus liberarea condiționată este înlăturat termenul de încercare al liberării condiționate și este exclusă posibilitatea revocării sale în măsura savârșirii unei infracțiuni înăuntrul acesteia. Dacă s-a amnistiat infracțiunea săvârșită în cadrul termenului de încercare a liberării condiționate nu este posibilă revocarea liberării condiționate iar dacă a intervenit deja, se va înlătura pe căile ordinare de atac, ori pe calea contestației la executare.
II.4.4. Limitele efectelor amnistiei
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și ca urmare măsura de siguranță rămâne a fi executată.
Amnistia nu are niciun fel de efecte asupra confiscării speciale.
Amnistia nu produce efecte asupra persoanei vătămate, respectiv asupra drepturilor civile sau asupra cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărâre definitivă pentru că amnistia privește numai raportul juridic de drept penal iar nu și raportul juridic de drept civil. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia, inclusiv plata onorariului pentru apărătorul din oficiu. Când partea vătămată solicită plata cheltuielilor de judecată infracțiunea fiind amnistiată, instanța va stabili întâi existența infracțiunii, culpa inculpatului, după care se va rezolva cererea părții vătămate. Deoarece prin amnistie nu se operează o restitutio in integrum, nu sunt înlăturate alte consecințe cum ar fi răspunderea disciplinară a faptuitorului și anume interdicții sau decăderi din drepturi ale acestuia. De exemplu, dacă i s-a desfăcut contractul de muncă din cauza săvârșirii chiar amnistiate, unitatea nu poate fi obligată să-l încadreze în funcția avută anterior.
Amnistia nu produce efecte nici asupra pedepselor complementare, de exemplu, degradarea militară (art. 69 CP) deoarece se consideră executată la data rămânerii definitive a hotărârii. Amnistia are uneori efecte mai restrânse decât reabilitarea, de aceea nu se poate înlocui cererea de reabilitare prin constatarea că fapta a fost amnistiată. Dacă în cursul termenului de reabilitare condamnatul săvârșește o infracțiune amnistiată, nu este admisă cererea de reabilitare a acestuia, deoarece nu este indeplinită condiția să fi avut o bună conduită, chiar dacă răspunderea penală a fost înlăturată.
CAPITOLUL III
PRACTICA JUDICIARĂ ÎN MATERIA AMNISTIEI
Instituția amnistiei a dobândit o semnificație majoră pentru justiția penală pe care nici nu ne-o putem închipui fără ea. Folosită cu chibzuință și temperanță, când și cum trebuie, ea și-a dovedit utilitatea în aplicarea dreptului penal în acord cu valorile sociale supreme.
În țara noastră amnistiile au fost frecvente până în anii 90, după această perioadă au fost acordate amnistii doar în domeniul fiscal, existând totuși preocupări în găsirea unei reglementări care să fie în concordanță cu situația socială prezentă și care să înlăture suprapopularea penitenciarelor, suprapopulare care duce la nerespectarea drepturilor celor aflați în detenție și automat la condamnarea de către CEDO a țării noastre și la plata de despăgubiri către aceștia.
III.1. Personalități amnistiate de-a lungul timpului
Kálmán Csiha (n. 17 septembrie 1929, Șimian – d. 7 noiembrie 2007, Târgu Mureș) a fost un episcop reformat din Transilvania, preot și scriitor. După înfrângerea revoluției ungare din 1956 împotriva dictaturii și a ocupației sovietice, în urma unui proces din 1957 a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru incitare împotriva regimului. A fost eliberat în 1964, ca urmare a amnistiei generale a deținuților politici.
Nicolae Ghircoiaș În timpul revoluției din decembrie 1989 a luat parte la acțiunile de reprimare din Timișoara, apoi a activat în București.
În noaptea de 18-19 decembrie 1989, din ordinul generalului Nuță Constantin a participat, împreună cu alți ofițeri și funcționari de stat în operațiunea „Trandafirul”. În cadrul acestei operațiuni, 43 de cadavre au fost sustrase din morga spitalului județean din Timișoara, transportate la București cu o mașină frigorifică, și incinerate la crematoriul „Cenușa”. Apoi, cenușa rămasă după incinerare a fost strânsă în patru tomberoane de gunoi, și aruncată într-un canal pe raza comunei Popești-Leordeni din județul Ilfov.
Colonelul Ghircoiaș avea sarcina să coordoneze activitatea de selectare a cadavrelor în morga spitalului județean din Timișoara. Scopul era selectarea cadavrelor celor care au participat la acțiunile de protest de cele ale bolnavilor care au murit din cauze patologice. După îmbarcarea celor 43 de cadavre, așezate în saci de plastic, în mașina autofrigorifică, colonelul Ghircoiaș a organizat și desăvârșit și furtul și distrugerea evidențelor compromițătoare ale spitalului.
În cadrul unei conferințe care s-a desfășurat în amfiteatrul mare al Facultății de Medicină din București, având ca subiect „Decembrie 1989 în spitalele din București” , unul dintre participanți, prof. univ. dr. Nicolae Constantinescu, membru al Academiei de Medicină și al Academiei Oamenilor de Știință, medic chirug la Spitalul Colțea, a declarat că pe data de 1 sau 2 ianuarie 1990 a apărut la spitalul Colțea colonelul Ghircoiaș și a luat cu el circa 40 de cartușe extrase chirurgical din rănile pacienților internați în zilele revoluției. Aceste gloanțe sau rămășițe de gloanțe (unele explozive) erau probe criminalistice și colonelul nu avea dreptul să le sustragă.
Profesorul Andrei Firică, director în 1989 al spitalului de urgență Floreasca din București, a relatat că la camera de gardă a spitalului au fost aduse în zilele revoluției mai multe persoane cu răni ușoare, suspectate că ar fi teroriști. Conducerea spitalului a fost rugată întâi să nu-i lase pe ziariști la patul teroriștilor, apoi a venit la spital colonelul Ghircoiaș, care i-a adunat pe toți suspecții de acțiuni teroriste și i-a îmbarcat într-un autobuz, cu destinația spitalul închisorii din Jilava. Autobuzul nu a mai ajuns la Jilava, terorișii au dispărut apoi fără urmă. Conform afirmațiilor medicului chirurg Nicolae Constantinescu, același lucru s-a repetat și la Spitalul Colțea.
Nicolae Ghircoiaș a beneficiat de amnistia dată prin Decretul nr. 3/1990 de Ion Iliescu, fiindu-i iertată infracțiunea comisă în perioada revoluției de favorizare a infractorului. A fost ulterior condamnat la 4 ani închisoare, cu constatarea că pedeapsa este în întregime grațiată prin Decretul-Lege nr. 23/1990.
Gheorghe Mihail (n. 13 martie 1887, Brăila – d. 2 februarie 1982, Sinaia) a fost un general de armată român, numit șef al Statului Major la 23 August 1944. În divergențele dintre familia regală și Mareșalul Ion Antonescu, generalul Mihail a avut o atitudine strict profesională care a justificat pozițiile Regelui Mihai. După înlăturarea Regelui Mihai, generalul Mihail a fost arestat pe data de 20 ianuarie 1948. A fost deținut și anchetat până la condamnarea sa la 12 ani de detenție riguroasă și confiscarea averii din data de 23 ianuarie 1957. A fost eliberat din închisoarea de la Jilava pe data de 10 octombrie 1957, pe baza decretului de amnistie din 25 septembrie 1957.
Gelu Voican Voiculescu În anul 1970 este arestat și anchetat pentru atingere adusă securității statului prin trădare de secrete de serviciu și spionaj economic, fiind considerat un agitator periculos în rândul tinerilor. Gelu Voican a argumentat că adevăratul motiv al arestării sale era faptul că a fost implicat în demonstrația studenților din ziua crăciunului din 1968, fiind în legătură cu Ana Șincai, cea care a condus această demonstrație. A fost eliberat din închisoare după trei luni, fără nici o condamnare din lipsă de probe.
În iulie 1985 este arestat din nou și condamnat la 1 an și 6 luni de închisoare în baza articolului 166 din Codul penal de la acea vreme, „propagandă împotriva orânduirii sociale“, fiind acuzat de difuzare de manifeste anticomuniste. Ulterior, potrivit propriilor mărturisiri, Gelu Voican Voiculescu a fost și actorul unui proces de drept comun, fiind acuzat de înșelăciune în dauna avutului obștesc prin falsificarea unor deconturi și însușire de bani pentru niște deplasări. Motivele presupuse ale arestării sale sunt, după Gelu Voican, faptul că avea xeroxate zeci de cărți pe teme legate de ezoterism și de aspectele inițiatice ale societăților secrete.
Și-a efectuat pedeapsa la secția specială a penitenciarului Rahova, în ciuda pedepsei reduse, fiind eliberat după numai un an în urma unei amnistii. În perioada octombrie 1988-august 1989, organele securității au descins de mai multe ori la domiciliul său și i-au confiscat „cărți și înscrisuri“.
Radu Bercea În regimul comunist, în perioada 1959-1964 a fost condamnat politic pentru convingerile sale pro-occidentale. În timpul detenției în lagărele de exterminare a cunoscut o serie de personalități ale intelectualității române, cum ar fi Alexandru Paleologu, academicianul Alexandru Zub, poetul Alexandru Ivasiuc, arhitectul Crașoveanu. A fost amnistiat prin decretul din primavara anului 1964, impus de organismele internaționale ale Dreptului Omului și ONU.
Silviu Dragomir După accederea comuniștilor la putere în România, Silviu Dragomir a fost arestat la 1 iulie 1949 și a fost internat la Sighet în mai 1950 timp de 24 luni, detenția fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia MAI nr. 334/195; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. Eliberat în 1955, prin amnistia datorată Convenției de la Geneva, a trăit la Cluj, până în 1962.
Ion Iliescu Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă. Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați.
Ion Cârja Pentru participarea sa la rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (membru al Ligii Apusene a Moților), cât și pentru publicistica sa, începând din 1949 va sta 10 ani de zile în închisori (la Cluj, Gherla, Aiud și Canalul Dunărea-Marea Neagră) fiind eliberat în 1964 cu ocazia amnistiei generale.
Gherman Pântea După 1945 este urmărit de regimul de "democrație populară" și la 1952 este condamnat la 10 ani de detenție, însă în anul 1955 a fost amnistiat.
Ioan Lupaș Arestat la 5-6 mai 1950, a fost internat la Sighet timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951; pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai1955.
Belu Zilber În 1946 a vizitat URSS și a fost decepționat de “realizările” socialismului. În perioada august-noiembrie 1946 era membru în delegația de stat a României care a participat la negocierile privind încheierea tratatelor de pace de la Paris. În timpul șederii sale la Paris a izbuncit un scandal de proporții, întrucât în ziarul New York Times a fost publicat un articol despre situația economică din România, cu date secrete precise, iar firele deconspirării au dus la Belu Zilber. După întoarcerea în România, Zilber nu a putut dovedi neimplicarea sa în afacere. Peste câteva luni, la 7 februarie 1947, a fost arestat de Serviciul Special de Informații.
După ce a fost bătut în beciurile Siguranței statului, a acceptat să fie martor al acuzării împotriva prietenului său Lucrețiu Pătrășcanu (arestat și el în 1948 și condamnat la moarte în 1954). Zilber a fost condamnat la închisoare pe viață și eliberat în 1964. În 1963, filosoful și activistul britanic Bertrand Russell a cerut, într-o scrisoare adresată premierului de atunci, Ion Gheorghe Maurer, eliberarea din detenție a lui Belu Zilber. A fost eliberat din închisoarea de la Aiud independent de acestă cerere, un an mai târziu, împreună cu alți deținuți politici, cu ocazia amnistiei generale.
Adalbert Boroș A fost arestat de către Securitate la 10 martie 1951. Alături de episcopul Augustin Pacha, de episcopul Joseph Schubert și de alți membri ai Capitului Catedralei, într-un proces înscenat a fost învinuit de "spionaj în favoarea Vaticanului" și condamnat în anul 1951 la închisoare pe viață, condamnare din care a ispășit 13 ani în temnițele grele din București, Râmnicu Sărat, Pitești, Jilava, Dej și Gherla, din care doi ani și jumătate în izolare totală. A fost amnistiat la 4 august 1964.
Ștefan Radof La data de 3 martie 1953 a fost arestat de Securitate, judecat și condamnat de Tribunalul Militar Teritorial 2 la 5 ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva orânduirii de stat. Familia a înaintat recurs, care a fost aprobat ca urmare a Convenției de la Geneva din mai 1955. Deși a fost amnistiat, și-a satisfăcut stagiul militar la o unitate de construcții a D.G.S.M.
Ioan I. Mocsony-Stârcea A fost arestat la 8 septembrie 1947, fiind judecat în „Procesul Maniu – Mihalache”. Spre deosebire de restul lotului, care a primit sentințe mari, Mocsony-Stârcea a fost condamnat de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a din București la 2 ani de închisoare corecțională pentru omisiune de denunț (sentința nr. 1.988/11 noiembrie 1947), 4 ani de degradare civică și 500 de lei cheltuieli de judecată, ca răsplată a colaborării cu anchetatorii în „dezvăluirea legăturilor lui Maniu cu americanii”. Dispus la compromisuri chiar din timpul procesului, a fost încarcerat la penitenciarul din Craiova pentru a fi folosit în alte eventuale înscenări ale M.A.I.-ului. În anul 1949 a fost din nou anchetat în vederea înscenării procesului lui Lucrețiu Pătrășcanu și a acceptat să fie folosit ca martor al acuzării, fiind autorul unei versiuni în care castelul pe care-l moștenise la Bulci de la tatăl adoptiv devenise centrul „complotului antistatal condus de Pătrășcanu” – „unealtă a anglo-americanilor” și totodată a „trădătorului Tito”. Acolo, Pătrășcanu ar fi pus bazele unei organizații teroriste ce aduna arme și primea ajutoare din Iugoslavia pentru a răsturna prin violență regimul comunist. Administratorii și angajații lui Anton Mocsony de Foen au fost transformați de anchetatori în periculoși curieri de spionaj și recrutori de „rebelionari” printre pădurarii și sătenii din zona Bulci-Săvârșin, fiind condamnați ca atare și trimiși la închisoare. În aprilie 1954 baronul a fost condamnat la rândul său, la 15 ani de închisoare și confiscarea întregii averi (sentința nr. 49 din 6 aprilie 1954), deși se pare că însuși ministrul de interne de atunci, Alexandru Drăghici, îi promisese că dacă își va juca bine rolul în anchetă și proces, va primi o condamnare formală și va fi lăsat să plece în Elveția, unde se afla soția sa. Ioan Mocsony-Stârcea a ieșit din închisoare abia cu prilejul amnistiei generale a deținuților politici din anul 1964.
Vasile Mămăligă În anul 1886 se afla în Singapore, ca soldat al armatei imperiale ruse. Anterior fusese la Vladivostok, Hankou, Fuchjou și Canton (China). În anul 1892, sau anterior, a intrat în serviciu la rajah-ul insulei Siameze Lomboc. Printre misiunile lui Mămăligă au fost unele cu caracter diplomatic și altele cu caracter militar, legate de aprovizionarea cu arme a rajah-ului. În anul 1894 a participat la răscoala împotriva colonizatorilor olandezi. În același an, în luna noiembrie, după suprimarea revoltei, a fost arestat, judecat de către un tribunal militar al armatei țariste și condamnat la moarte. Însă sentința nu a fost executată instantaneu și în scurt timp, a fost comutată cu condamnare la închisoare pe un termen foarte lung. A fost închis într-o casă de lucru în orașul Surabaie pe insula Java. Peste 4 ani a fost amnistiat și expediat în Rusia.
Radu Gyr În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul regimului antonescian din septembrie 1940-ianuarie 1941, Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor. În această perioadă o trupă de actori evrei a înființat în București teatrul evreiesc Barașeum. Acesta a luat ființă pentru că în acea perioadă actorilor evrei le-a fost interzis să joace în idiș sau să apară pe scenele teatrelor românești. A fost singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioadă tulbure în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste. Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascizat a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989. După detenția din timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, unde a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu și alți intelectuali de extremă dreapta din perioada interbelică, Radu Gyr a fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu. După eliberarea din detenție a fost trimis pentru „reabilitare” în batalioanele de la Sărata. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de războiu (carte cenzurată).
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția l-a condamnat la 12 ani de detenție politică. A revenit acasă în 1956, dar după doi ani a fost arestat din nou și condamnat la moarte pentru poezia-manifest Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, considerată de autorități drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist. Pedeapsa cu moartea i se comută la 25 de ani de muncă silnică dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței, poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa Părintele Calciu a fost unul dintre acei luptători anticomuniști care au mărturisit credința lor în Hristos și în ideea națională, cu însuși sângele lor. A îndurat peste 21 de ani de închisoare sub comuniști, între 1948-1964 și 1979-1984, trecând și prin furia iadului reeducării din pușcăria pentru studenți de la Pitești (1949-1951), unde a făcut anumite compromisuri, participând la așa-numita reeducare. Cu multă pocăință, a reușit să depășească această greșeală, refuzând ulterior orice compromis cu sistemul comunist. Un fost coleg de detenție de la Pitești, Dan Lucinescu, scria în volumul Jertfa: “Este bine în această situație să existe o exemplificare, aleasă nu întâmplător la cel ce mai târziu a ajuns preotul Calciu. Când respectivul, în urma unor crunte presiuni fizice a fost îndemnat să lovească un coleg de al lui, a căzut în genunchi în poziție de rugăciune și din ochii suferinzi, de căprioară rănită, începură să-i curgă lacrimi iar din răni sânge”.
A fost transferat apoi la Gherla. În procesul intentat de comuniști așa-zișilor vinovați ai reeducării de la Pitești, Gheorghe Calciu arată în sala de ședință că adevărații vinovați sunt Securitatea și conducerea Ministerului de Interne.
În luna iulie 1958 este transferat la Jilava, la secția numită Casimca (celulele erau situate la câțiva metri sub pământ, fără iluminare naturală și fără altă aerisire decât 3 găuri în ușă, cu apă curgând continuu pe pereți). I-a avut colegi de celulă pe Iosif V. Iosif, Marcel Petrișor și pe liderul tineretului legionar, Constantin Oprișan. Alături de ceilalți doi colegi, au avut grijă permanent de Costache Oprișan, care era bolnav de TBC și care nu beneficia de nicio asistență medicală. Se spune că într-un gest de solidaritate și-a tăiat venele scurgând sânge în gamelă, pentru ca după decantarea hematiilor să-i dea să bea limfa lui Costache Oprișan, care pierduse mult sânge.
A fost eliberat din închisoarea Aiud în anul 1963 dar i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În urma amnistiei generale din 1964, Gheorghe Calciu a fost eliberat.
Ana Pauker În perioada noiembrie 1923-februarie 1924 este arestată de Siguranță pentru activitate comunistă. Procesul care a urmat arestării o condamnă la 20 de ani de închisoare, în absență. Ana Pauker nu a executat sentința deoarece a beneficiat de decretul de amnistie nr. 1461 din 1929.
Alexandru Dobrogeanu-Gherea În 1910 se înscrie în Partidul Social Muncitoresc, fiind ales după război președinte al Federației Socialiste din Prahova. În această calitate face parte din delegația care a cerut afiliereala Komintern în vara anului 1920. Acceptarea celor 21 de condiții obligatorii pentru membrii Kominternului de către nucleul dur al socialiștilor români va duce la apariția Partidului Comunist Român. În ianuarie 1922 toți comuniștii din grup au fost arestați imediat pentru conspirație împotriva siguranței statului și au fost judecați și condamnați in Procesul din Dealul Spirii. Convins de necesitatea revoluției, Alexandru Dobrogeanu Gherea va fi figura centrală a procesului datorită prestigiului tatălui său, Constantin Dobrogeanu-Gherea și a unor atitudini demonstrative spectaculoase (greva foamei, refuzul de a răspunde la întrebări). Afost amnistiat in iunie 1922.
Aurelian Gulan (n. 10 mai 1922-d. 28 iulie 2002) a fost un ofițer al Armatei Regale Române, care a luptat în cel de-al II-lea război mondial, pe frontul de est împotriva Uniunii Sovietice și care ulterior a suferit 18 ani în închisori comuniste din URSS și din România. A fost șeful pe țară al promoției de ofițeri activi 1942 – Dezrobirea, absolvent în 1940 al Liceului Militar Ștefan cel Mare din Cernăuți, iar în 1942 al Școlii Militare de Ofițeri de Infanterie tot de la Cernăuți. A fost înălțat la grad de sublocotenent prin decret al Conducătorului Statului publicat în Monitorul Oficial al României nr. 108 din 10 mai 1942 și a primit cu acel prilej o sabie specială pe care era gravat cu litere de aur: slt. Aurelian Gulan, șef al promoției de ofițeri 1942 – Dezrobirea, sabie care ulterior i-a fost confiscată de Securitate din casa părintească de la Oltenița și s-a pierdut fără urmă. A fost repartizat la Batalionul de Gardă al Conducătorului Statului, ca aghiotant personal al mareșalului Ion Antonescu, însă ca militar activ s-a simțit obligat să participe la lupte și a insistat să fie trimis pe front. A participat în perioada februarie 1943-mai 1944 la războiul din est împotriva URSS făcând parte din Batalionul IV-VM – Divizia 1 Vânători de Munte. A căzut prizonier la 12 mai 1944 împreună cu un ultim grup de ofițeri români și germani în luptele duse la fortăreața Hersoneț din Sevastopol, la 3 zile după ce Sevastopolul fusese reocupat de armata sovietică (9 mai 1944). A fost arestat de NKVD și depus în celula morții din închisoarea Simferopol. După nenumărate anchete timp de 4 ani, în ciuda unor promisiuni de eliberare imediată, grade în armată, cu posibilitatea de a se număra printre întemeietorii viitoarei „armate populare”, a respins orice formă de colaborare cu NKVD – viitorul KGB – refuzând orice fel de implicare în implementarea comunismului în România. În lagărele de prizonieri din URSS a devenit un militant activ împotriva participării prizonierilor de război români în formarea diviziilor de voluntari Tudor Vladimirescu și Horia Cloșca și Crișan. Conform propriilor realatări în cartea de memorii, a fost extras din lagărul de prizonieri și a îndurat 117 zile de carceră, și trei întemnițări sub anchetă în închisoarea din Gorki. Ultima întemnițare din martie 1948 a constituit și ultima respingere a oricărui mod de colaborare cu KGB. Pus în fața a două dosare – unul de colaborare cu KGB, celălalt de criminal de război – nu a semnat niciunul, iar după 43 de zile de greva foamei, 70 de hrăniri artificiale, i s-a întocmit dosar de „element ultranaționalist, dușman al poporului și al comunismului” și a fost condamnat printr-un simulacru de proces, în luna mai 1948 în Uniunea Sovietică, la 25 de ani temniță grea pentru ațâțare la război împotriva Uniunii Sovietice prin discursul său de șef al promoției de ofițeri activi Dezrobirea din 10 mai 1942.
Au urmat ani grei de detenție în gulagul sovietic, fiind repatriat ca prizonier de război după moartea lui Stalin și venirea la putere a lui Hrușciov, pe 15 decembrie 1955, după 11 ani și jumătate de prizonierat, însă cu un dosar voluminos de „ultranaționalist, militant anticomunist”.
După revoluția din Ungaria și înaintea retragerii trupelor sovietice din România prin negocierile purtate de Gheorghe Gheorghiu Dej, pe 13 februarie 1958 a fost din nou arestat, ca unul din cei 50 000 de potențiali dușmani ai poporului și ordinii sociale. După treisprezece zile de greva foamei și un an și jumătate de anchete instrumentate de organele securității române care l-au torturat în celulele Ministerului de Interne, este disjuns dintr-un lot de patruzeci foști prizonieri de război români și e condamnat la opt ani temniță grea pentru fapte imaginare pentru care n-a fost nici arestat, nici anchetat.
Ispășește o pedeapsă de opt ani muncă silnică conform art. 209 din Codul penal pentru crime împotriva orânduirii sociale în lagărele de reeducare din Deltă și Insula Mare a Brailei, la Salcia, Grădina, Stoenești, Giurgeni și în cele din urmă la Gherla.
Este amnistiat la 1 iulie 1964, însă este eliberat de la închisoarea Gherla abia pe 15 august 1964.
Gheorghe Petz După moartea episcopului Marcu Glaser la 25 mai 1950, pr. dr. Gheorghe Petz a preluat conducerea Diecezei de Iași, fiind recunoscut la 8 iunie 1950 ca succesor al episcopului de către un grup de preoți cu funcții de conducere, adunați la Gherăești, cu titlul de ordinarius substitutus, dar nu a fost recunoscut ca atare de către autoritățile comuniste ale României care doreau o biserică catolică nesubordonată Scaunului Papal de la Vatican. Deși organele de securitate au încercat în aceeași zi să-l împiedice să părăsească satul Butea, autoritățile comuniste declarând comuna Butea ca fiind "contaminată de tifos exantematic", preotul Petz a reușit să ajungă în aceeași seară la sediul Episcopiei Romano-Catolice de Iași. Ulterior, el a călătorit la București, având o serie de întâlniri cu nunțiul apostolic Gerald Patrick O'Hara (9-20 iunie 1950). Nereușind să obțină recunoașterea calității oficiale de conducător al Diecezei Romano-Catolice de Iași, Gheorghe Petz s-a întors în satul Butea la data de 2 august 1950, administrând de aici Episcopia. A fost acuzat de Securitate că i-a adăpostit în clădirile Parohiei Butea pe aviatoarea Smaranda Brăescu și pe sătenii Iosif Gal și Mihai Albert, urmăriți de Securitate, că a refuzat să dizolve "gărzile de apărare" constituite la Butea, că a refuzat să semneze "Apelul de pace de la Stockholm", îndreptat împotriva papei Pius al XII-lea și că a refuzat să adere la acțiunile antibisericești de la Târgu Mureș. Ca urmare a acestor acuzații, părintele Petz a fost arestat la 30 octombrie 1950 și transferat la sediul Securității din București, unde a fost anchetat. Preotul Gheorghe Petz a fost judecat și condamnat prin sentința nr. 1221/26 iunie 1951, de către Tribunalul Militar București la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea averii (pentru "agitație publică"), sentință care a rămas definitivă la 28 august 1951 prin respingerea recursului. Părintele Petz a cunoscut calvarul închisorilor comuniste în periada 1950-1955, ajungând și la Canal, unde a suferit din cauza regimului de înfometare și de exterminare la care a fost supus. A fost eliberat din închisoare în anul 1955, cu 20 zile înainte de termen, beneficiind de o amnistie.
Andreas Birkner În iulie 1958 a fost arestat împreună cu mai mulți colegi ai săi, scriitori, i-au fost confiscate mai multe manuscrise și a fost trimis în arest preventiv la Brașov.
A fost condamnat în ceea ce s-a numit procesul scriitorilor germani. Acest proces a luat sfârșit la 15 septembrie 1959 la Brașov. Rezultatul procesului a fost condamnarea la un total de 95 de ani de muncă silnică, confiscarea averilor și anularea drepturilor civile ale mai multor acuzați pentru "infracțiunea de instigare împotriva ordinii sociale și agitație". În anul 1968, prin Hotărârea 37 a Înaltei Curți de Justiție din România, cinci scriitori au fost reabilitați și declarați condamnați pe nedrept din cauza mărturiilor mincinoase. Andreas Birkner a fost considerat “cap de lot“, fiind condamnat la 25 de ani muncă silnică și 10 ani de interzicere a drepturilor cetățenești. A fost închis la Codlea și apoi la Gherla. A urmat domiciliul forțat în Bărăgan, de unde a putut pleca înainte de ispășirea întregii pedepse, în urma amnistiei din 1964 pentru deținuții politici.
Ștefan Manciulea La începutul perioadei comuniste ajunge deținut politic și este condamnat la 7 ani de închisoare grea pentru „apartenență la biserica greco-catolică română și pentru publicarea de lucrări științifice ațâțătoare de ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”, fiind închis la Jilava, Aiud, Baia Sprie și Caransebeș. A fost eliberat în primăvara anului 1958, dar în iunie 1961 organele de securitate îl anchetează din nou și îl condamnă, în mai 1962, la o detenție de 5 ani, sentință executată la Penitenciarul Gherla până la începutul anului 1964, când a beneficiat de amnistia generală.
Luminița Dobrescu A hotărât sa rămână în 1970 în Germania Federală unde a învățat limba timp de 4 ani la Institutul Goethe și a cerut azil politic, care a durat 7 ani. Ulterior finalizării perioadei de azil a primit cetățenie germană, moment în care a trebuit să renunțe la cea română. A primit în România, printr-un proces politic, 10 ani de condamnare, ulterior fiind amnistiată după 3 ani.
Petre Țuțea În 1933, Petre Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului. În timp a avansat până la funcția de director de studii, funcția maximă pe care a deținut-o în cariera de economist. A fost detașat în Germania între martie 1933 și decembrie 1934, la Agenția Economică din Berlin, ca angajat al Ministerului Industriei și Comerțului. Rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, Petre Țuțea funcționează aici până la data arestării – 12 aprilie 1948. Deși doctor în Drept, se specializase în economie, conform vocației sale reale. După 6 septembrie 1940 conducerea Mișcării Legionare îi încredințează lui Țuțea funcția de secretar general la Ministerul Economiei Naționale și în această calitate face parte din diverse delegații care au purtat negocieri economice la Berlin și Moscova. După evenimentele violente din 21-23 ianuarie, cunoscute îndeobște sub denumirea de "Rebeliune legionară", este deținut pentru scurtă vreme în lagărul de la Târg-Jiu, după care este eliberat și repus în funcție. După 23 august 1944 continuă să lucreze în același minister, protejat de Lucrețiu Pătrășcanu contra "epurărilor" succesive din aparatul de stat. Două săptămâni după destituirea lui Lucrețiu Pătrășcanu, va fi arestat și Petre Țuțea, de mai multă vreme în atenția S.S.I., ce avea și el în scurt timp să se transforme în Securitate. Cu o întrerupere între 1953 și 1956, va fi deținut până în 1964. Eliberat din detenție, în urma amnistiei din 1964, patru ani mai târziu, în primăvara lui 1968, lui Petre Țuțea i se întocmește o "fișă personală" (în cadrul unui "Referat cu propuneri de avertizare a numitului Țuțea Petre").
Ilarion Argatu Devenit incomod pentru regim pentru că dorea să ridice o biserică, autoritățile au emis în iulie 1948 un mandat de arestare pentru preotul Ioan Argatu „pentru instigare contra ordinii publice”. Părintele Argatu a fugit și timp de 17 ani a trăit ascuns în beciuri și prin poduri până la data de 13 februarie 1965, când a fost descoperit de către organele de miliție, însă cu un an în urmă, acesta fusese amnistiat prin decretul de grațiere colectivă.
Boris Holban În 1929 a aderat la Partidul Comunist Român, regiunea Hotin aflându-se în componența României ca urmare a unirii Basarabiei cu România. Pentru acțiunile desfășurate a fost arestat și condamnat la 6 ani de închisoare, fiind însă amnistiat în 1932.
Radu Lecca Radu Lecca nu s-a găsit printre cei arestați în momentul sau imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. De altfel, în acel moment nici nu exista baza legală pentru aceste arestări, efectuate mai mult preventiv. Practic, imediat după 23 august 1944, majoritatea arestărilor, cu excepția înalților funcționari de stat în guvernarea Antonescu, s-a făcut în urma "dezvăluirilor" din presă, multe însoțite de șantaj, conform obiceiului antebelic. Radu Lecca vorbește despre suma de 5 milioane de lei cerută de ziarul "Timpul" pentru a înceta campania pornită contra sa. Arestarea sa poate fi pusă în legătură cu dr. Nandor Gingold care se predă autorităților în 20 septembrie 1944, îngrozit de campania de presă contra sa și a centralei. Dr. Gingold, împreună cu trei din colaboratorii săi vor fi condamnați la pedepse grele în 18 februarie 1946, în cadrul unui proces derulat la "Tribunalul Poporului", fiind ulterior toți amnistiați.
Evloghie Oța I s-au inventat probe mincinoase pentru a-l învinui de uneltire contra ordinii sociale și de stat și ca urmare a fost arestat în anul 1958, fiind anchetat și condamnat la 10 ani de muncă silnică, din care va executa 6 ani și 4 luni. Infracțiunea pentru care a fost condamnat era încadrată în art. 166, al. 2. din Codul penal, care prevedea: "Propaganda sau întreprinderea oricărei acțiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste, sau care ar prezenta un pericol pentru siguranța statului, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi”.
În perioada în care fost arestat, Mânăstirea Copăceni a fost demolată în întregime de preoții de stil nou din comună, iar toată agoniseala arhiereului Evloghie și a celorlalți călugări din obște a fost confiscată. Terenul mânăstirii a intrat în patrimoniul C.A.P. Copăceni care l-a folosit pentru agricultură. În anul 1964, a fost eliberat din închisoare ca urmare a amnistiei colective.
Octav Vorobchievici În febr. 1951 Octav Vorobchievici este arestat și anchetat sub acuzația de “criminal de război” pentru activitatea pe frontul de răsărit. A fost de fapt “procesul regimentului”. Tânărul procuror Petre Roșca îl găsește nevinovat și îl eliberează. La 27 martie 1951 Octav Vorobchievici este din nou arestat și închis la Jilava. Este anchetat în stare de arest. Rămâne arestat până la proces, care a fost foarte lung. În toată perioada de temnițe un element esențial l-a constituit fidelitatea până la sacrificiu a foștilor săi subalterni Petre Berneagă (avocat de profesie, care s-a prezentat la Tribunalul Suprem, a luat contact cu procurorul-anchetator, și-a girat numele și libertatea și a refuzat să plece până ce n-a fost asigurat că procesul va fi corect…) și Niculae Alexandrescu (fostul adjutant al lui Octav Vorobchievici, locotenent și apoi căpitan, care în închisoare s-a lăsat torturat de nenumărate ori în locul comandantului său, din devotament și respect pentru acesta). În 1953 are loc procesul. Procurorul Jeleș, fost magistrat la Giurgiu, deși are îndoieli, cere condamnarea, deși cunoaște oricine că în justiție îndoiala conduce la achitare. Condamnarea: 20 de ani de temniță grea. Este încarcerat la Jilava, Gherla, Poarta Albă, Aiud, Craiova. În noiembrie 1955 Octav Vorobchievici este amnistiat împreună cu alți “criminali de război”.
III.2. Jurisprudență
Speța 1:
Condamnarea definitivă pentru săvârșirea unor infracțiuni de trafic de influență aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, potrivit art.11 lit.a din Legea nr.51/1995, chiar dacă a intervenit amnistia.
Secția contencios administrativ – decizia nr. 2833 din 3 octombrie 2002
Reclamantul C.E. a chemat în judecată Uniunea Avocaților din România și Baroul Maramureș pentru anularea deciziei nr.5791/2000 emisă de Consiliul uniunii și admiterea cererii de reînscriere în tabloul avocaților definitivi.
Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, prin sentința nr.1343 din 15 octombrie 2001, a respins acțiunea reținând, în esență, că reclamantul nu are un drept recunoscut de lege care să-i fi fost vătămat.
Reclamantul a declarat recurs, susținând, în esență, că nu sunt incidente prevederile art. 11 lit. a din Legea nr.51/1995 din moment ce pentru infracțiunile de trafic de influență a intervenit amnistia care, între altele, înlătură consecințele condamnării și, deci, inclusiv nedemnitatea de a exercita profesia de avocat.
Recursul nu este fondat.
Reclamantul C.E. a cerut Baroului Maramureș înscrierea în tabloul anual al avocaților definitivi, cerere avizată negativ, iar Comisia Permanentă a Uniunii Avocaților din România, prin decizia nr.26/28.03.1996 a respins cererea acestuia, reținând existența incompatibilității prevăzute de art.11 lit. a din Legea nr. 51/1995.
Prin decizia nr. 5791/23.06.2000, Consiliul Uniunii Avocaților din România, raportându-se la avizul de mai sus al Baroului Maramureș și la decizia Comisii permanente, a respins cererea reclamantului.
Potrivit prevederilor art.11 lit. a din Legea nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, nu are dreptul să fie avocat (este nedemn) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.
Este stabilit că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1911/29 noiembrie 1983 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin nerecurare, la pedepse cu închisoarea, pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență și la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării profesiei de avocat.
Prin decizia nr. 1719/15 septembrie 1993, Secția penală a Curții Supreme de Justiție a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general și a casat sentința penală nr. 1911/1983, dispunând achitarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și a infracțiunii de primire de foloase necuvenite (art. 10 lit. d C.proc.pen.), iar pentru săvârșirea a două infracțiuni de trafic de influență a dispus încetarea procesului penal ca urmare a amnistierii acestora prin art. 1 din Decretul nr. 11/1988 (art. 10 lit. g C. proc. pen.).
Reclamantul nu a cerut aplicarea prevederilor art. 13 C. proc. pen. și continuarea procesului în privința celor două infracțiuni de trafic de influență, primind beneficiul amnistiei și necontestând săvârșirea acestora.
Intr-adevăr, potrivit prevederilor art. 119 alin.1 din Codul de procedură penală, amnistia înlătură răspunderea penală, iar atunci când intervine după condamnare înlătură executarea pedepsei și celelalte consecințe ale condamnării.
Dar, din interpretarea prevederilor art. 11 lit. a din Legea nr. 51/1995 rezultă că legiuitorul a considerat nedemn să fie avocat pe cel care a fost condamnat, dacă a săvârșit o infracțiune de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.
Problema care se cere a fi rezolvată este aceea de a stabili dacă o condamnare pentru care a intervenit amnistia este sau nu de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat.
Curtea reține că potrivit prevederilor art. 11 lit. a din Legea nr. 51/1995, pot exista condamnări definitive la pedepsa închisorii pentru săvârșirea unor infracțiuni intenționate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat chiar dacă a intervenit amnistia.
În cazul de față, autoritățile administrative din sistemul avocaturii au reținut în mod judicios că o condamnare definitivă pentru săvârșirea unor infracțiuni de trafic de influență aduce atingere prestigiului profesiei de avocat, chiar dacă a intervenit amnistia.
În această situație și cu motivarea de mai sus, soluția instanței de fond, care a reținut că reclamantul nu are un drept recunoscut de lege care să-i fi fost vătămat, este legală și temeinică, fiind incidente prevederile art. 11 lit. a din Legea nr. 51/1995, astfel că recursul a fost respins ca nefondat.
Speța 2:
Prin sentința penală nr.126 din 03 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Moinești în dosarul nr. 750/260/2006, s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a cu art. 10 lit. b Cod pr. penală, achitarea inculpatului B.G.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 184 alin. 2,4 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal, față de părțile vătămate B.V., și B.R.V.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul B.G.I. cu datele de stare civilă de mai sus, pentru infracțiunea de fals în declarații, prevăzută de art. 292 Cod penal.
În baza art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 cu aplicarea art. 13 Cod penal a fost condamnat inculpatul B.G.I. cu datele de stare civilă de mai sus la pedeapsa închisorii de 1 an, pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul după ce permisul de conducere i-a fost reținut în vederea anulării.
În baza art. 1 din Legea 543/2002 s-a constatat grațiată în totalitate pedeapsa.
S-a ataras atenția inculpatului asupra art. 7 din Legea 543/2002, în sensul că dacă în termen de trei ani va săvârși o altă infracțiune intenționată va executa alături de pedeapsa pentru acea faptă și pedeapsa grațiată.
S-a constatat că inculpatul a avut apărător ales.
În baza art. 191 alin. 1 Cod. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
S-a dispus în baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin 2,4 cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal să rămână în sarcina statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că:
În ziua de 18.02.2002, părțile vătămate B.V. și B.R.V., se deplasau cu o căruță pe ruta Dărmănești – Dofteana. Autotractorul marca MAN, la volanul căruia se afla inculpatul, se deplasa pe celălalt sens de mers pe ruta Dofteana -Dărmănești.
În dreptul km 90+200 m a avut loc impactul autotractorului cu căruța părților vătămate, calul de la căruță fiind omorât iar cele două părți vătămate aruncate în șanțul de la marginea drumului, producându-li-se leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 105-110 zile de îngrijiri medicale pentru B.V. și 85-90 zile îngrijiri medicale pentru B.R.V.
Inculpatul a susținut că accidentul s-a produs deoarece calul s-a speriat și a trecut pe contrasens, căruța nemaiputând fi evitată.
La urmărirea penală au fost efectuate 3 expertize auto, cu aceleași obiective: stabilirea vitezei de deplasare a autotractorului anterior producerii accidentului; dinamica producerii accidentului și posibilitățile tehnice de evitare a impactului și din partea cărui participant la trafic.
Expertiza efectuată de expert T.V., a concluzionat că viteza de deplasare în momentul premergător accidentului a fost de 88 km/h, opinând că din variantele prezentate de părți cea a martorilor oculari care au declarat că autotractorul s-a angajat în depășire acroșând căruța la efectuarea manevrei este cea posibilă.
Cât privește posibilitatea evitării impactului, expertul menționează că accidentul putea fi evitat dacă autovehiculul respecta viteza legală. Mai menționează expertul, că manevra de frânare și viraj spre stânga a fost neinspirată.
A doua expertiză a fost efectuată de expert S.S. din cadrul Biroului pentru Expertize Tehnice Judiciare Mureș. Acesta a stabilit că viteza autovehiculului în faza premergătoare accidentului era de 59 km/h iar cauza producerii accidentului virajul făcut brusc spre stânga de către căruțaș, impactul producându-se pe banda de rulaj a autocisternei. Precizează expertul că din cauza virajului brusc efectuat de către căruțaș, inculpatul a avut la dispoziție 1,8 secunde pentru evitare, cauza accidentului fiind imprudența căruțașului și manevra bruscă făcută de căruță, viraj stînga necontrolat.
Deoarece concluziile celor două expertize erau în contradicție totală, s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Iași. În acest raport s-a stabilit că viteza de deplasare a autovehiculului în momentul premergător accidentului era de 57,6 km/h și că autovehiculul nu și-a părăsit banda sa de mers în momentul impactului. La dosar s-a depus o xerocopie a unei diagrame tahograf de către inculpat, care a susținut că a fost efectuată după diagrama originală care exista în momentul producerii accidentului, din care rezultă că în jurul orei 9,14 autovehiculul a frânat energic de la o viteză de cca. 52 – 54 km/h. Cu privire la posibilitățile de evitare a accidentului, se concluzionează că inculpatul putea evita impactul dacă s-ar fi deplasat cu o viteză de cel mult 36 km/h, însă pe sectorul de drum respectiv nu existau restricții de viteză. Partea vătămată B.V., putea preveni accidentul dacă s-ar fi deplasat pe drumurile publice în conformitate cu normele legale în vigoare, respectiv, să se asigure în momentul schimbării direcției de mers, să fi circulat legal cât mai aproape de marginea din dreapta carosabilului și să nu fi circulat pe DN 12 A dacă ar fi avut alte drumuri laterale.
În decizia de casare nr. 972/A/2005 există inserată mențiunea potrivit căreia, dată fiind contradicția dintre expertizele analizate, se impunea dispunerea de către instanța de fond a efectuării unei noi expertize la Institutul Național de Expertize Criminalistice București, dacă se impunea chiar a unei expertize efectuate de către o comisie de experți care să aibă în vedere întregul material probator. Din expertiza astfel efectuată (filele 238-247) a rezultat că inculpatul se deplasa cu viteza de 50 km/oră și că în condițiile determinate, acesta nu putea evita producerea evenimentului rutier. Accidentul ar fi putut fi prevenit de către B.V., conducătorul atelajului hipo, dacă ar fi păstrat controlul asupra direcției, evoluând în limitele sensului său normal de deplasare, fără a pătrunde pe contrasens în condițiile în care din direcție opusă circula autotractorul cu semiremorcă.
S-a efectuat și un supliment la această expertiză în care se face precizarea că nu există date pe baza cărora să se poată afirma că autotrenul rutier a efectuat o manevră de depășire anterior producerii accidentului. Probele materiale administrate, respectiv urme pe carosabil indică faptul că impactul s-a produs pe sensul de mers al autovehiculului, atelajul hipo pătrunzând în totalitate cu partea din față a sa pe contrasens. Chiar dacă autotrenul ar fi efectuat o depășire a unui alt atelaj care ar fi rulat în același sens, poziția locului impactului indică o încheiere a acestei manevre la momentul coliziunii.
Instanța a avut în vedere la stabilirea situației de fapt, toate probele din cauză, o importanță majoră având probele directe, respectiv declarațiile martorilor care au văzut producerea accidentului. În faza de urmărire penală li s-au luat declarații numiților: B.M. – M., A.M. și D.L.
Din declarațiile martorului B.M.-M., care circula într-o căruță în spatele căruței implicate în accident, la o distanță de 80-100 m, se reține că cisterna care rula cu viteză dinspre Dofteana s-a angajat în depășirea unui alt autovehicul, moment în care a depășit axul drumului și a lovit căruța în două, târând calul și restul căruței și oprindu-se în poziția anterioară efectuării manevrei de depășire. A mai declarat martorul că nu a văzut vreo schimbare în deplasarea căruței înainte, calul mergând liniștit. Aceeași descriere o face și martorul A.M. în declarația sa.
Chiar dacă cei doi martori au relatat o altă situație de fapt decât cea descrisă în expertiză, instanța apreciază că nu poate reține depoziția celor doi ca fiind corespunzătoare adevărului, întrucât declarația unui martor poate conține elemente subiective de care nici cel care dă declarația să nu fie conștient. Astfel, situația la care s-au referit cei doi este una limită, cu care nu s-a întâlnit niciodată sau foarte rar. În aceste condiții percepția în sine și relatarea situației percepute poate suferi raportat la mai mulți factori, și anume, experiență, educație, mediul social și altele. Instanța nu poate să nu aibă în vedere că cel care face declarația este tot căruțaș, astfel că în mod implicit mesajul transmis de însăși eveniment este unul negativ pentru acesta. Analizând materialul probator administrat în cauză, instanța a reținut că probele administrate în cauză nu duc la concluzia vinovăției inculpatului, cu privire la infracțiunea de vătămare corporală din culpă întrucât acestea sunt contradictorii prin ele însele și nu se coroborează. Art. 66 alin. 1 Cod procedură penală, instituie în favoarea inculpatului prezumția de nevinovăție, care nu este anulată decât prin certitudinea dovedită a vinovăției acestuia. Dacă probele administrate de acuzare nu au un conținut cert, dacă nu sunt decisive, complete, dacă ele lasă o nesiguranță în privința vinovăției inculpatului, atunci se aplică principiul potrivit căruia orice îndoială este în favoarea acuzatului" (in dubio pro reo). Această regulă constituie un complement necesar, o manifestare și o expresie a prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăsește în materia probațiunii.
Interesele superioare sociale ale înfăptuirii justiției penale presupun ca o hotărâre de condamnare să nu se bazeze pe probabilitate ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, adică pe credința izvorâtă din dovezile administrate în cauză că realitatea obiectivă este fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor. Ori în cazul de față probele nu pot duce la concluzia vinovăției inculpatului.
Față de considerentele de mai sus, instanța a acordat întâietate probei științifice administrate în cauză, respectiv expertiza criminalistică cu privire la stabilirea detaliilor evenimentului rutier, și având în vedere că prin rechizitoriu inculpatul a fost trimis în judecată pentru nerespectarea dispozițiilor referitoare la depășire, va dispune pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin.2,4 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. b Cod penal achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. b Cod procedură penală.
Raportat la soluția din latura penală în baza art. 346 alin. 4 Cod procedură penală va lăsa nesoluționată latura civilă a cauzei.
Cu privire la infracțiunea de fals în declarații imputată inculpatului, constând în aceea că după producerea unui accident mortal la data de 29.10.2000 pe raza municipiului T. a declarat în mod neadevărat că a pierdut permisul de conducere pentru a rămâne în posesia acestui document și pentru a conduce fără drept un autovehicul, instanța a reținut că potrivit art. 292 Cod penal, declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unui organ sau instituții de stat ori unei alte unități dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește pentru producerea acelei consecințe, se pedepsește.
Instanța a constatat că declarația făcută de către inculpat lucrătorilor de poliție chiar dacă ar fi fost falsă nu ar fi servit potrivit legii la producerea unei consecințe juridice, respectiv păstrarea dreptului de a conduce un autovehicul întrucât reținerea, anularea sau reținerea în vederea anulării cu consecința imediată a ridicării dreptului de a conduce nu sunt condiționate de reținerea sau predarea fizică a permisului de conducere. Dreptul de a conduce este suspendat prin efectul legii. Acest fapt rezultă de altfel, din chiar faptul că inculpatul a fost trimis în judecată și pentru conducerea unui autovehicul având permisul de conducere reținut, astfel că acea consecință juridică avută în vedere în momentul declarației nu și-a produs efectul. În aceste condiții, declarația făcută de inculpat nu poate produce prin ea însăși nici o consecință juridică, motiv pentru care instanța apreciază că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații sub aspect obiectiv, motiv pentru care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a cu aplicarea art. 10 lit. d Cod procedură penală, va dispune achitarea inculpatului pentru infracțiunea de fals în declarații.
Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 36 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 cu aplicarea art. 13 Cod penal constând în aceea că în data de 18.07.2002 a condus pe drumurile publice un autoturism având permisul de conducere reținut, instanța reține următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 40 din Decretul nr. 328/1966, organele miliției sau, după caz, comitetele executive ale sfaturilor populare care au în subordine întreprinderi de transport în comun cu tramvaie sau troleibuze, anulează permisul de conducere în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă:
a) pentru infracțiunile de omor sau vătămare foarte gravă a integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, sau pentru distrugerea unuia sau mai multor autovehicule, săvârșite prin imprudență, ca urmare a nerespectării regulilor de circulație;
b) pentru infracțiunea de conducere a autovehiculului în stare de ebrietate ori cu îmbibație alcoolică în sânge ce depășește limita legală, sau de sustragere de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei;
c) la interdicția de a exercita profesia sau ocupația de conducător de autovehicule. Permisul de conducere se poate anula și în cazul când titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru orice altă infracțiune dacă aceasta privește circulația pe drumurile publice sau dacă la săvârșirea ei făptuitorul s-a folosit de un autovehicul, în calitate de conducător. În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a și b permisul de conducere va fi reținut, în vederea anulării, odată cu constatarea săvârșirii infracțiunii, iar în cazurile prevăzute de alin. 1 lit. c și alin. 2, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare.
În declarația sa de la urmărirea penală (fila 110 dosar urmărire), inculpatul declară că are cunoștință de prevederile Decretului 328/1966 întrucât este șofer profesionist. Arată însă că după accidentul din 2000 nu i s-a pus în vedere că nu are dreptul să conducă un autovehicul.
Din adresa nr. 174760/12.05.2004 (fila 116 dosar urmărire), s-a reținut că inculpatul a declarat că în împrejurări necunoscute a pierdut permisul de conducere. I s-a pus în vedere că nu mai are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice până la soluționarea definitivă a cauzei, aflându-se în poziția reținut în vederea anulării. Nu a fost eliberată dovadă înlocuitoare pentru permisul de conducere.
Instanța a constatat că dispozițiile art. 40 alin. 3 Decret 328/66 sunt exacte, precise, nu pot da naștere la interpretări și imperative. Astfel, în condițiile în care inculpatul în data de 29.10.2000 a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică de 1,20 ‰, și a produs un accident care s-a soldat cu decesul unei persoane, el a declarat că nu își găsește permisul de conducere cu intenția de a îl păstra asupra sa pentru a conduce în continuare. Însă intenția sa a rămas fără consecințe întrucât permisul său figura ca reținut în vederea anulării. Astfel că, continuând să conducă inculpatul a săvârșit infracțiunea de conducere fără permis, întrucât textul de lege nu condiționează existența acestei infracțiuni nici de aducerea la cunoștința inculpatului a ridicării dreptului de a conduce, nici de predarea fizică a permisului. Mai mult inculpatul este șofer profesionist, avea după propriile spuse, cunoștință de dispozițiile decretului 328/66, și chiar dacă nu ar fi avut nu s-ar fi putut prevala de necunoașterea legii pentru a justifica o încălcare a acesteia.
Speța 3:
CEDO, secția II, decizia Montcornet de Caumont c. Franța, 13 mai 2003, 59290/00
Procedura care privește condițiile de aplicare a unei legi de amnistie nu intră sub incidența art. 6.
Condamnat pentru exces de viteză la plata unei amenzi, reclamantul a cerut să i se aplice o lege de amnistie. Curtea de apel a respins cererea pe motiv că fapta comisă de către reclamant era exclusă în mod expres prin legea de amnistie. Recursul reclamantului a fost respins.
Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”). Domeniul de aplicabilitate. Procedura care privește condițiile de aplicare a unei legi de amnistie la o condamnare definitivă nu privește o contestație asupra unor drepturi și obligații cu caracter civil. Chiar dacă poate să producă efecte asupra executării pedepselor, o astfel de procedură nu vizează fondul unei acuzații în materie penală. De aceea, art. 6 nu este aplicabil unei astfel de proceduri.
Speța 4:
Întrucât legea nu prevede nici o excepție de la incidența agravantei prevăzute în art. 176 lit. c din Codul penal (omorul săvârșit de o persoană care a mai comis o infracțiune de omor), rezultă că pentru aplicarea textului menționat nu are relevanță dacă, pentru omorul săvârșit anterior, făptuitorul a mai beneficiat sau nu de o cauză de atenuare a pedepsei, sau dacă făptuitorul a fost reabilitat sau dacă a intervenit amnistia, care are ca efect înlăturarea răspunderii penale.
Decizia nr. 439/A din 10 iulie 2001 – Secția a Il-a penală:
Prin sentința penală nr. 271 din 12 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală, s-a dispus, în baza art. 20 din Codul penal raportat la art. 174- 175 lit. i din Codul penal combinat cu art. 176 lit. c din Codul penal, condamnarea inculpatului M.V. la o pedeapsă de 10 ani închisoare, art. 71 și 64 din Codul penal, conform art. 65 din Codul penal, interzicându-i-se inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a și b din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că la data de 27.03.2000, cu ocazia zilei sale de naștere, inculpatul M.V. a consumat o mare cantitate de băuturi alcoolice. Pe terasa localului se aflau numiții C.L. și B.F., de aceștia apropiindu-se inculpatul, care, ocolindu-l pe martorul I.L.C., l-a lovit cu putere, fără motiv, în brațul drept și zona toracică pe C.L., care a fost transportat la spitalul de urgență, cu diagnosticul: "plagă prin înjunghiere și hemopneumotorax", el având nevoie de 30 de zile de îngrijiri medicale.
De menționat că după ce a înjunghiat-o pe victimă, inculpatul a aruncat cuțitul care nu a mai putut fi găsit, încât în speță nu s-a mai putut face aplicarea art. 118 din Codul penal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.V., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 20 din Codul penal raportat la art. 174- 175 lit. i din Codul penal și art. 176 lit. c din Codul penal în art. 20 din Codul penal raportat la art. 174 – 175 lit. i din Codul penal, motivându-se că prevederile art. 176 lit. c din Codul penal, care se referă la "persoana care a mai săvârșit un omor", nu sunt aplicabile în speță. Se arată că pedeapsa anterioară la care a fost condamnat inculpatul, pentru tentativă la infracțiunea de omor, prin Sentința penală nr. 52/13.08.1984, a fost amnistiată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 11/1988.
Critica formulată în subsidiar de inculpat prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 20 din Codul penal raportat la art. 174- 175 lit. i din Codul penal și art. 176 lit. c din Codul penal în art. 20 din Codul penal raportat la art. 174- 175 lit. i din Codul penal, motivându-se că prevederile art. 176 lit. c din Codul penal nu sunt aplicabile, nu este fondată.
Inculpatul M.V. a mai comis o tentativă la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 din Codul penal raportat la art. 174 din Codul penal, în anul 1984, pentru care a fost trimis în judecată și condamnat prin Sentința penală nr. 52/13.08.1984 a Tribunalului Județean Călărași.
În cazul său, sunt incidente dispozițiile art. 176 lit. c din Codul penal (respectiv omorul săvârșit de o persoană care a mai comis un omor). Legiuitorul, caracterizând antecedența făptuitorului, a avut în vedere săvârșirea anterioară a altui omor sau a unei tentative la infracțiunea de omor, aspecte ce denotă periculozitatea socială a făptuitorului.
Jurisprudența, ca și literatura de specialitate sunt unanime în susținerea acestui punct de vedere, reținându-se și că nu interesează dacă pentru omorul săvârșit anterior făptuitorul a beneficiat sau nu de o cauză de atenuare a pedepsei, nu interesează dacă făptuitorul a fost reabilitat sau amnistiat (cum este cazul în speță, conform Decretului Consiliului de Stat nr. 11/1988).
Curtea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b din Codul de procedură penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Speța 5:
În cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept.
Prin sentința penală nr. 90/9 iulie 2013 a Tribunalului Mureș s-a respins ca prematură cererea formulată de petentul H. V., privind reabilitarea sa judecătorească, în baza art. 494 și următorul, Cod procedură penală. Petentul va putea reînnoi cererea după trecerea unui interval de 3 ani, conform art.138 alin.1 Cod penal.
În motivare, prima instanță arată, referitor la condamnarea petentului la pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 8/5.03.1987 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin în dosarul nr. 1708/1986, definitivă prin Decizia penală nr. 2071/24.09.1987 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în dosarul nr. 16.098/1987, că aceasta a fost efectiv executată la data de 19.07.1992, conform adresei emise de Tribunalul Caraș-Severin și cazierului judiciar al petentului (fila 94, fila 72 dosar Judecătorie) și chiar dacă prin Decretul nr.11 din 26.01.1998 perioada care a rămas de executat din această pedeapsă s-a redus,ca efect al amnistierii, la 6 ani închisoare, amnistia a înlăturat doar executarea parțială a pedepsei, nu și condamnarea în sine, raportat la care trebuie să calculăm termenul de reabilitare, însă, începând cu data executării pedepsei, 19.07.1992, conform art. 135 alin.1 litera c Cod penal.
Conform Deciziei nr. 3/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, în cazul concursului de infracțiuni termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cea mai grea care atrage cel mai lung termen de reabilitare și care curge de la data când a luat sfârșit executarea acesteia. Deși în cauza din speță nu suntem în situația unui cumul juridic sau aritmetic și nu avem o pedeapsă rezultantă, conform considerentelor deciziei enunțate, în jurisprudență și în literatura juridică (fila 448, Drept penal român, Partea generală, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Ediția a VII-a), s-a apreciat că, în cazul condamnărilor succesive, cum e cazul celor din speță, termenul de reabilitare se calculează tot în funcție de pedeapsa cea mai grea. Cel mai lung termen de reabilitare e cel indicat anterior, astfel că nu se mai impune calcularea termenului de reabilitare vizând pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 23/23.01.1999 pronunțată de Judecătoria Târnăveni în dosarul nr.993 /R/1997, definitivă prin Decizia penală nr. 547/R/31.10.2001 a Curții de Apel Târgu-Mureș, pronunțată în dosarul nr. 337/2001, pedeapsă prescrisă, conform sentinței penale nr. 2/08.01.2008 a Judecătoriei Târnăveni, definitivă la data de 29.01.2008 prin neapelare.
Cu toate acestea, conform art. 136 alin. 1 Cod penal, termenul de reabilitare de 13 ani, precizat anterior, începe să curgă de la data când a luat sfârșit executarea ultimei pedepse, în cazul pedepselor succesive, cum e cazul celor din speță, respectiv de la data de 29.01.2008, când s-a constatat prescrisă, cu caracter definitiv, pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare. Raportat la acest moment, este evident că termenul de reabilitare, de 13 ani, nu s-a împlinit și cererea petentului este formulată prematur, fiind de prisos analizarea și a celorlalte condiții ale reabilitării judecătorești în ceea ce-l privește.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs petentul.
În motivare, petentul susține că termenul de reabilitare pentru pedeapsa de 12 ani, redusă la 6 ani prin amnistie, aplicată prin sentința penală nr. 8/05.03.1987 pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin, s-a împlinit la data de 18.07.2000, iar termenul de reabilitare pentru pedeapsa de 1 an și 3 luni aplicată prin sentința penală. nr. 23/23.01.1999 pronunțată de Judecătoria Târnăveni s-a împlinit în 30.01.2011. A mai arătat că decizia nr. 3/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a soluționat un recurs în interesul legii, conform căreia în cazul concursului de infracțiuni termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cea mai grea, care atrage cel mai lung termen de reabilitare și care curge de la data când a luat sfârșit executarea acesteia, nu are aplicabilitate în speță.
Analizând recursul declarat, Curtea de Apel îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește decizia în interesul legii nr. 3 din 2009, sus-citată, este adevărat că ea nu este aplicabilă, ca atare, cauzei de față.
Este însă aplicabilă jurisprudența constantă a instanței supreme, referitoare la dispozițiile art. 136 Cod penal privind calculul termenului de reabilitare, citată în considerentele deciziei în interesul legii: Prin jurisprudența instanței supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condițiile reabilitării de drept.
Ca urmare, termenul de reabilitare din speță trebuie calculat de la data când se consideră executată ultima pedeapsă, cea de 1 ani și 3 luni (din care se deduc cele două luni de arest preventiv) aplicată prin sentința penală nr. 23/23.01.1999 pronunțată de Judecătoria Târnăveni, și anume data împlinirii termenului de prescripție a executării, 31.11.2007.
Termenul de reabilitare, dacă se ia în calcul un cuantum al pedepsei aplicate prin sentința penală. nr. 8/05.03.1987 pronunțată de Tribunalul Caraș- Severin de numai 6 ani, ca urmare a aplicării Decretului nr. 11/1989 este, potrivit art. 135 alin. 1 lit. b Cod penal, de 8 ani. Dacă s-ar lua în calcul pedeapsa pronunțată de instanță, de 12 ani, termenul ar fi de 13 ani.
Ca urmare, în orice variantă, termenul de reabilitare nu este împlinit. Cererea de reabilitare este prematur formulată. Așa încât, instanța de recurs va respinge, ca nefondat, recursul promovat de petent, în baza art. 385 ind.15 pct.1 lit.b Cod de procedură penală.
Cheltuielile judiciare în recurs vor fi suportate de inculpat, în baza art. 192 alin. 2 Cod procedură penală.
Speța 6:
Curtea constată că imobilul notificat de reclamantă nu intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind preluat de stat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracțiune economică (infracțiunea de delapidare), iar prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a urmărit restituirea acestor imobile, înțelegând să repare exclusiv prejudiciile cauzate foștilor proprietari prin „confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist”, ceea ce nu este cazul în speță.
Pedeapsa complementară a confiscării totale a averii privește bunurile infractorului vinovat de săvârșirea unor anumite fapte penale, expres prevăzute de lege, în speță infracțiunea de delapidare, și care se aplică cu un adaos la pedeapsa principală; pentru bunurile confiscate legea, neimpunând condiția existentei unei legături cu fapta penală săvârșită și nici existența unei stări de pericol decurgând din deținerea acestor bunuri. Legea nr. 10/2001, art. 1, 2; HG nr. 250/2007, art. 1.3. lit. c.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța Secția I Civilă, reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Constanta, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Constanța, str. M. nr. 32. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai era posibilă, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În motivarea acțiunii arată că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului descris în cerere, care este compus din teren și construcții cu destinația de locuință, în suprafață totală de 263 mp, în calitatea sa de moștenitoare legală a autorului S.O., așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 871/05.11.1949, imobil ce a fost confiscat de stat prin decizia civilă nr. 172/12.03.1959 emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța, în baza sentinței penale nr. 1600/1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Constanța. Se mai arată că după adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat o notificare cu privire la acest imobil, înregistrată sub nr. 2032/2001, dar unitatea notificată nu a soluționat cererea reclamantei până în prezent.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare, dar prin concluziile susținute în fața instanței a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, apreciind că în speță nu este vorba de o preluare abuzivă conform art. 1 pct. 3 lit. c din normele metodologice la Legea nr. 10/2001, imobilul fiind confiscat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracțiune economică, măsura confiscării averii inculpatului S.O. având caracter complementar față de pedeapsa închisorii.
Prin sentința civilă nr. 6477 din 7 decembrie 2011 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei și a constatat că P.S. are calitatea de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001, conform art. 3 și 4 din lege și este îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul din Constanța, str. M. nr. 32 compus din 263 mp. teren și construcție cu destinația de locuință, în suprafață construită de 132,20 mp. și anexe în suprafață de 7,50 mp., identificat prin raportul de expertiză și planul de situație întocmite în cauză de expert P.N.
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanța să restituie în natură imobilul mai sus-menționat.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada calității sale de moștenitor legal al autorului O. și N.S., conform actelor de stare civilă anexate cererii, autorii săi fiind proprietarii imobilului din Constanța, str. M. nr. 32 compus din 263 mp. teren și casa de locuit cu anexe, bun preluat abuziv de către stat prin sentința penală nr. 1600/1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Constanța și transmis în administrarea I.I.L. Constanța prin decizia nr. 172/1959 a Sfatului Popular al Orașului Constanța. S-a mai reținut că preluarea imobilului s-a făcut fără acordarea vreunei despăgubiri, situație în care măsura confiscării a fost una nelegală, contrară Constituției României.
Întrucât imobilul s-a menținut în aceeași structură și nu a fost înstrăinat chiriașilor, prima instanță a dispus restituirea în natură a bunului către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs Primarul Municipiului Constanța care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greșită în speță a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.
A susținut recurentul pârât că prima instanță a reținut în mod greșit că preluarea imobilului notificat de reclamantă din patrimoniul autorului său S.O. a fost nelegală și prin urmare intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în realitate bunul a fost preluat legal de la tatăl reclamantei printr-o hotărâre de condamnare a acestuia pentru o infracțiune economică de delapidare.
Prin sentința penală nr. 1600 din 29 noiembrie 1958, S.O. – tatăl reclamantei -, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică pentru infracțiunea de delapidare și s-a aplicat măsura complementară a confiscării totale a averii mobile și imobile, inclusiv a imobilului din Constanța, str. M. nr. 32.
Pedeapsa confiscării averii a fost executată, imobilul fiind preluat de stat, iar prin Decizia nr. 172/1959 emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța a fost transmis în administrarea Întreprinderii de locuințe. Cum acest imobil nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 se arată că în mod greșit prima instanță a dispus restituirea lui către reclamantă.
Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile pârâtului, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari pentru abuzurile săvârșite de stat prin privarea acestora, nelegală, de proprietățile lor imobiliare.
Astfel, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 prevede obligația restituirii, de regulă, în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada respectivă.
Legea prevede în mod expres la art. 2 alin. 1, ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, lit. h enumerând imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiunile de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, ceea ce nu este cazul în speță. Astfel nu fac parte din această categorie imobilele confiscate ca urmare a condamnării pentru o infracțiune economică de drept comun, cum este infracțiunea de delapidare.
În speță se reține că, prin sentința penală nr. 1600/1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Constanța, autorul reclamantei (OS) a fost condamnat la pedeapsa privativă de libertate de 18 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, reținându-se că inculpatul S.O. în calitate de gestionar-șef al unui depozit central de zarzavaturi a păgubit avutul obștesc însușindu-și sume de bani cu care a achiziționat obiecte ce depășeau cu mult posibilitățile de cumpărare pe care le avea în funcție de salariul încasat în mod legal.
Prin aceeași hotărâre judecătorească s-a dispus confiscarea totală a averii inculpatului, inclusiv a imobilului din Constanța, str. M. nr. 32, care figura în patrimoniul inculpatului la data condamnării.
Confiscarea averii este o pedeapsă complementară patrimonială care constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a întregii averi (cazul în speță) sau doar a unor bunuri aparținând condamnatului. Pedeapsa complementară a confiscării averii constă în trecerea în proprietatea statului a tuturor bunurilor existente în patrimoniul condamnatului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și aceasta se deosebește de condamnarea specială – ca masură de siguranță – ce constă în trecerea silită și gratuită în patrimoniul statului a anumitor bunuri aparținând persoanei care a săvârșit fapta penală.
Prin urmare, pedeapsa complementară a confiscării totale a averii privește bunurile infractorului vinovat de săvârșirea unor anumite fapte penale, expres prevăzute de lege, în speță infracțiunea de delapidare, și care se aplică cu un adaos la pedeapsa principală, pentru bunurile confiscate, legea neimpunând condiția existenței unei legături cu fapta penală săvârșită și nici existența unei stări de pericol decurgând din deținerea acestor bunuri.
Prin urmare, nu poate fi reținută apărarea intimatei reclamante conform căreia bunul imobil în litigiu a fost dobândit de autorul său anterior condamnării penale pentru o infracțiune economică și din fonduri bănești ce nu au fost consecința vreunei infracțiuni, această apărare neavând relevanță în cauză și nu face inoperanta măsura complementară a confiscării averii tatălui său cât timp acest imobil s-a aflat în patrimoniul autorului reclamantei la data condamnării definitive a acestuia pentru infracțiunea de delapidare. Prin urmare, confiscarea averii autorului reclamantei s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar executarea propriu zisa a măsurii complementare a confiscării averii s-a realizat de către organele de stat competente, prin Decizia nr. 172/1959 emisă de fostul Sfat Popular al Orașului Constanța, imobilul confiscat, situat în Constanța, str. M. nr. 32 fiind dat în administrarea unei întreprinderi specializate în administrarea fondului locativ de stat – fosta I.I.L. Constanța.
În consecință, în mod greșit prima instanță a reținut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod abuziv, în temeiul unui decret sau act administrativ contrar constituției de la acea dată, în realitate Decizia nr. 172/1959 emisă de Sfatul Popular al Orașului Constanța a fost emisă în cadrul procedurii de executare a măsurii complementare a confiscării averii autorului reclamantei, măsură dispusă printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului O.S. pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare.
În acest sens, art. 1.3 lit. c din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevăd în mod expres că nu constituie preluare abuzivă și deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situații: confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanța judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârșirea unor infracțiuni economice. Nu pot fi primite de asemenea nici susținerile intimatei reclamante, conform cărora apariția decretelor de amnistiere, ulterior condamnării și confiscării averii autorului reclamantei – respectiv Legea nr. 25/27.12.1967, Decretul nr. 331/19.09.1977, Decretul nr. 11/26.01.1988 care au dus la ștergerea pedepsei principale, a lăsat nerezolvată problema restituirii averii confiscate, prin hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantei, situație în care în speță ar deveni incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 în referire la imobilul confiscat.
Amnistia este un act al puterii legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie. Este un act de clemență, un fel de uitare aruncată asupra infracțiunilor săvârșite într-un anumit interval de timp.
Amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale și înlăturarea executării pedepsei pronunțate, precum și a celorlalte consecințe ale condamnării.
Amnistia produce efecte asupra pedepsei complementare a confiscării averii numai în măsura în care această pedeapsă nu a fost încă executată (art.119 alin.2 Cod penal în vigoare la data condamnării).
Prin urmare, amnistia nu are ca efect o repunere în situația anterioară, nu este socotită restitutio in integrum.
În speță, la data actului de amnistiere a infracțiunii pentru care fusese condamnat definitiv autorul reclamantei, măsura confiscării totale a averii acestuia fusese executată prin preluarea imobilului în litigiu de către organul de stat competent și atribuit în administrare unei unități specializate în administrarea fondului locativ – I.I.L. Constanța- situație în care măsura amnistiei nu a produs efecte pentru trecut, neputând înlătura măsura complementară a confiscării averii.
Conchizând, Curtea constată că imobilul notificat de reclamantă nu intră sub incidența art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind preluat de stat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracțiune economică (infracțiunea de delapidare), iar prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a urmărit restituirea acestor imobile, înțelegând să repare exclusiv prejudiciile cauzate foștilor proprietari prin „confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist”, ceea ce nu este cazul în speță. În același sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (ex.: Decizia civilă nr. 664/20.02.2003, publicată în „Legea nr. 10/2001).
C.E.D.O. a subliniat constant în jurisprudența sa că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu impune statelor semnatare o obligație de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, dar atunci când un stat contactant, după notificarea Convenției, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în timpul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un drept de proprietate protejat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO pentru persoanele care îndeplinesc condițiile legale de restituire (Cauza Vlase contra României, cererea nr. 7995/2001, hotărârea din 9 decembrie 2008).
În speță, așa cum am arătat pe baza considerentelor anterioare se reține că autorul reclamantei nu a intrat sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind condamnat pentru o infracțiune economică, exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel încât se reține că reclamanta în calitate de succesoare a defunctului S.O. nu are calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de masuri reparatorii pentru imobilul confiscat prin hotărârea penală nr. 1600/1958 pronunțată de Tribunalul Popular al Orașului Constanța.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul pârâtului și se va modifica în tot hotarârea recurată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă intimatul reclamant la 800 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat, fond și recurs) către recurentul pârât.
CONCLUZII
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării au menirea de a asigura un grad de flexibilitate necesar politicii penale, pentru ca ea să fie adecvată și în același timp eficientă. Prerogativele de acordare a clemenței trebuie exercitate astfel încât să se obțină maximum de eficiență în aplicarea dreptului și minimum de neajunsuri în realizarea sa prin nerespectare. Amnistiile frecvente sau fără justă cauză, se pot răsfrânge negativ asupra nerespectării normelor penale și pot compromite, în parte, forma de bază a realizării dreptului penal.
Având rădăcini istorice adânci, amnistia servea, inițial, ca o manieră de exploatare a sentimentelor religioase ale poporului și prin urmare, ca procedeu de oblăduire a sa. În perioada evului mediu, a renașterii și a istoriei moderne amnistia devine un instrument important al politicii interne a statului.
Treptat, actele de amnistie au început a prinde contururi tot mai clare, eliberarea de pedeapsă sau atenuarea acesteia fiind efectuată în funcție de tipul și termenul pedepsei, sexul și vârsta persoanei care a săvârșit infracțiunea, precum și a altor circumstanțe indicate în actele de amnistie.
Amnistia constituie o formă oarbă de iertare de care beneficiază, fără discernământ, toți cei care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, oricare le-ar fi meritele ori stadiul degradării civice, rațiune pentru care trebuie acordată după o profundă chibzuință.
Amnistia ar trebui să reprezinte o latură importantă a unei societați. Dacă există reeducare prin pedeapsă, atunci trebuie să existe și reeducare prin iertare. Nimic nu ar putea să ne unească mai mult decât iertarea, dar și uitarea unui rău. Din păcate, rareori am putut observa în țara noastră o latură pozitivă a instituției amnistiei și chiar în prezent putem conchide că cei ce aplică acest act de clemență nu o fac în folosul poporului, ci pentru a se masca și ascunde cât mai mult de justiție.
În cele dezbătute în cuprinsul acestei lucrări se poate afirma că se pot desprinde, între altele, următoarele concluzii ce trebuie avute în vedere în momentul în care subiectul dat de actul de clemență , al amnistiei, este dezbătut:
1. Ca noțiune a actului de amnistie prin definiția dată în cuprinsul prezentei cercetări științifice la momentul la care a fost tratată noțiunea și felurile actului de clemență se înțelege că aceasta reprezintă actul juridic statal de clemență, de eliberare de răspundere penală, acordat prin lege organică, privitor la o categorie determinată de infracțiuni săvârșite înaintea datei prevăzute în actul normativ, ce are ca temeiuri de acordare motivații social-politice și rațiuni de politică penală .
2. În ceea ce privește modalitatea în care intervine acest tip de clemență trebuie arătat faptul că aceasta aparține numai puterii statale prin act juridic emis de către Parlamentul României.
3. Actul de amnistie doar creează bază normativă pentru liberarea persoanei, stabilind categoriile de persoane care cad sub incidența ei, ordinea și condițiile de aplicare a acesteia. Ca temei juridic pentru liberarea de răspundere penală intervine printr-un act individual de aplicare a normelor de drept, actul juridic de constatare a incidenței amnistiei.
4. Consecințele juridice pe care actul de amnistie le produce sunt evidențiate în funcție de momentul la care intervine actul de amnistie fiind legate de criterii ce au la bază întinderea actului de amnistie; condițiile de acordare a actului de amnistie; stadiul procesual în care se găsesc infracțiunile.
5. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare produc consecință juridică a înlăturării răspunderii penale. În acest stadiu procesual-penal, procesul nu mai pornește, dar în situația în care acesta a pornit, acțiunea penală nu se mai pune în mișcare fiind oprită. În cazul în care procesul urmează cursul judecații, aceasta va înceta.
6. În afara înlăturării răspunderii penale – efect comun cu amnistia după condamnare – ,amnistia antecondamnatorie produce și o gamă de consecințe juridice specifice, în funcție dediferitele momente, cuprinse între data săvârșirii infracțiunii și aceea a rămânerii hotărâriidefinitive. Amnistia intervenită înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nu stinge însuși dreptul persoanei vătămate de a introduce acțiune civilă.
7. În România amnistia este o instituție juridică care cuprinde norme de Drept constituțional , penal , procesual penal ,execuțional penal. Aspecte particulare prezintă amnistia și grațierea care sunt prevăzute de însăși Constituția țării și care dobândesc astfel o dublă natură, devenind instituții ale Dreptului constituțional și Dreptului penal deopotrivă .
8. Instanțelor judecătorești le revine executarea actelor de amnistie pentru persoanele care se află în procedura cercetării judecătorești, condamnaților a căror executare este amânată ori sentințele nu sunt definitive, celor liberați condiționat, ori înainte de termen sau pentru cei unde a fost înlocuită pedeapsa cu una mai blândă. Potrivit practicii, executarea actelor de amnistie față de condamnați, pentru care sentințele au rămas definitive și au fost puse în executare, revine instituțiilor unde este executată pedeapsa .
9. Intervenția amnistiei înlătură răspunderea penală a faptului comiterii infracțiunii pentru starea de recidivă, însă se menține importanța criminologică a acestui fapt, instanța de judecată având facultatea de a lua în considerație în calitate de circumstanța care caracterizează negativ persoana în cauză, la momentul săvârșirii unei alte infracțiuni. Înlăturarea răspunderii penale nu înseamnă liberarea persoanei de la alte forme de răspundere juridică.
10. Teoretic prin actul de amnistie, făptuitorul poate fi liberat de la oricare pedeapsă dar practica arată că acest act se acordă pentru condamnații la pedepse nonprivative de libertate ori pedeapsa închisorii ce prevede termene mici de executat.
11. Cei amnistiați nu au antecedente penale, ele fiind retușate prin actul de amnistie. Practic se produce o anulare a consecințelor juridice legate de antecedentele penale cu care nu suntem de acord.
BIBLIOGRAFIE
I. Literatură de specialitate
1. George Antoniu, coordonator, ș.a., “Explicații preliminare ale noului cod penal”, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011.
2. Basarab M., ”Drept penal, Partea generală”, Editura didactică și pedagogică, București,1983.
3. Ștefan Boboc, “Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, București, 2012.
4. Georgiana Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia Valeria Lefterache, Teodor Manea, Iuliana Nedelcu, Francisca-Maria Vasile, “Codul penal. Comentariu pe articole. Art1-446”, Editura C.H Beck, București, 2014.
5. Georgiana Bodoroncea ș.a., “Codul penal. (Adnotat)”, Editura C.H. Beck, București, 2007.
6. N. Bonchiș, “Cauze care înlătură răspunderea penală”, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1999.
7. Bouzat P., Pinatel J., ”Traite de droit penal et de criminologie”, Tome 1, Dr. penal general, Librairie Dalloz, Paris,1963.
8. Bulai C., “Drept penal. Partea generală”, Editura Universitatea, București, 1987.
9. Bulai C., ”Drept penal român, Partea generală”, Vol. II, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992.
10. Bulai C., Antoniu Ge., ”Dicționar de drept penal și procedură penală. Cuprinde inclusiv termenii din noul Cod penal și noul Cod de procedură penală”, Ed. Hamangiu, București, 2011.
11. Petre Buneci, Bogdan Buneci, “Instituții de drept penal”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
12. R. Chiriță, “Amnistia și reabilitarea judecătorească”, în RDP nr. 3/1998.
13. Valerian Cioclei, „La zi. 11 ani de legislație – Noul și vechiul Cod penal” Editura C. H. Beck, București, 2014.
14. Traian Dima, ”Drept penal. Partea generală”, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
15. Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, Victor Ponta, ”Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, București, 2007.
16. Dongoroz V., ”Drept penal. Partea generală”, Editura Universității din București, 1987.
17. Dongoroz V., ”Drept penal”, București, 1939.
18. Garraud R., ”Traite theorique et pratique du droit penal francais”, 3e ed., Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914.
19. Cristinel Ghigheci. “Cauzele care înlătură răspunderea penală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
20. Hennau C., Verhaegen J., ”Droit penal general”, Bruxelles, Bruylant, 1991.
21. Mihail Adrian Hotcă, M. Gorunescu, N. Neagu, R-F Geamănu, M. Dobrinoiu, M. C. Sinescu, R. Slăvoiu, L-D Al-Kawadri, C. Nedelcu, A. Hărătău. “Noul cod penal. Note, corelații, explicații”, Editura C. H. Beck, București, 2014.
22. Mihail Adrian Hotcă, Radu Slăvoiu. “Noul cod penal și codul penal anterior. Adnotări. Situații tranzitorii”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
23. Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, “Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2013.
24. Lavinia Valeria Lefterache, “Drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
25. Lupu Cristian-Alin, “ Amnistia și grațierea în legislația penală a României și
Republicii Moldova”, teză de doctor în drept la specialitatea 554 – Drept penal (554.01
Drept penal și execuțional penal), Chișinău, 2014.26. Iancu Mândru. “Amnistia și grațierea”, Editura All Educational, București, 1998.
27. Merle R.,Vitu A., ”Traite de droit criminel”, Ed. Cujas, Paris, 1967.
28. Valentin Mirișan, “Drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
29. Constantin Mitrache, “Drept penal român”, Editura Universul Juridic, București, 2006.
30. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
31. Gheorghe Nedelcu, “Dreptul capului statului de amnistie și de a evita sau micșora pedepsele”, 1996.
32. Oancea I., ”Tratat de drept penal. Partea generală”, Editura All, București, 1994.
33. Ilie Pascu, Traian Dima, Vasile Dobrinoiu. “Noul cod penal comentat”, vol. I, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucurrești, 2012.
34. Viorel Pașca, “Curs de drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
35. Viorel Pașca, “Ordonanțele de urgență-izvoare de drept penal”, RPD nr. 2/1999.
36. Vasile Păvăleanu, “Drept penal general”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
37. Pop T., ”Comentare în Codul penal adnotat”, Vol. I, Partea generală, Editura Librăriei SOCEC & Co. SA, București, 1937.
38. Voicu Pușcașu, “Noul cod penal adnotat”, Editura Hamangiu, București,2014.
39. Rămureanu V., ”Codul penal al R.S.Romania comentat și adnotat”, Partea Generală, Editura științifică București, 1972.
40. Ion Ristea, “Drept penal”, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011.
41. Laura Maria Stănilă, “Răspunderea penală a persoanei fizice”, Editura Hamangiu, București, 2012.
42. V. Teodorescu, “Noul cod penal”, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2008.
43. Tudorel Toader, Maria Ioana Michinici, Anda Crișu-Ciocintă, Ruxandra Răducanu, Sebastian Rădulețu, Mihai Dunea. “Noul cod penal-comentarii pe articole”, Editura Hamangiu, București, 2014.
44. Adrian M. Truichici, “Drept penal”, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2009.
45. Mihail Udroiu ș.a., “Cauzele care înlatură răspunderea penală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
46. Mihail Udroiu. “Drept penal. Partea generală. Noul cod penal”, Editura C. H. Beck, București, 2014.
47. Mihail Udroiu. “Fișe de drept penal”, Partea generală. Conform Noului Cod Penal, Universul Juridic, București, 2014.
48. Mihail Udroiu, “La zi. 11 ani de legislație” – Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, București, 2014.
49. Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, “Noul cod penal -codul penal anterior- prezentare comparativă. Observații. Ghid de aplicare. Legea penală mai favorabilă”, Editura Hamangiu, București, 2014.
50. Mihail Udroiu. “Drept penal partea generală. Sinteze și grille”, Editura C. H. Beck, București, 2014.
51. Lavinia Mihaela Vlădilă, “Drept penal”, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012.
52. Adina Vlăsceanu, Alina Barbu. “Noul cod penal-comentat prin raportare la codul penal anterior”, Editura Hamangiu, București, 2014.
53. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, “Noul cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni”, Editura Hamamgiu, București, 2014.
II. Acte normative și practică judiciară
1. Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală. Legile de executare. București, Editura Hamangiu 2014.
2. Noul cod penal. Noul cod de procedură penală. București, Editura Hamangiu, 2013.
3. Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală. Legile de executare. Actualizat 15 septembrie 2014 – Legea de punere în aplicare, reglementarea anterioară, legislație conexă, index alfabetic. București, Editura Hamangiu, 2014
4. Noul Cod penal și 11 legi uzuale. București, Editura Hamangiu, 2014.
5. Decizia penală nr. 15/1990, Trib. Jud. Brașov
6. Decizia nr. 252/1980 în „RRD” nr. 9/1980, Trib. Supr. S. pen.
7. Decizia penală nr. 946/1984 (nepubl.), Trib. Jud. Brașov
8. Decizia nr. 98/1984 în „RRD” nr. 11/1985, Trib.Supr. S. mil.
9. Decizia nr. 2473/1974 în „RRD” nr. 9/1975, Trib. Supr. S pen.
10. Decizia nr. 1552/1968 în „RRD” nr. 12/1968, Trib. Supr. Col. pel
11. Decizia nr. 724/1969 în „RRD” nr. 2/1970, Trib. Mun. București, S III-a pen.
12. Decizia nr. 1812/1988 în „RRD” nr. 3/1989, Trib. Supr. S. pen.
13. Decizia nr. 1824/1968 în „RRD” nr. 12/1968, Trib. Supr. Col. pen.
14. Decizia nr. 7/1975 în „RRD” nr. 12/1975, Trib. Supr. S. Pen.
15. Decizia nr. 271/1968 în „RRD” nr. 4/1968, Trib. Supr. S. pen.
16. Decizia nr. 2743/1974 în „RRD” nr. 9/1975, Trib. Supr. S. pen.
III. Surse internet
http://legeaz.net
http://portal.just.ro
http://www.juspedia.ro/
http://jurisprudentacedo.com/
http://www.jurisprudenta.com/
http://www.avocatura.com/
http://www.asistenta-juridica.eu/
http://spete.avocatura.com/
ro.wikipedia.org/
www.scj.ro
BIBLIOGRAFIE
I. Literatură de specialitate
1. George Antoniu, coordonator, ș.a., “Explicații preliminare ale noului cod penal”, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011.
2. Basarab M., ”Drept penal, Partea generală”, Editura didactică și pedagogică, București,1983.
3. Ștefan Boboc, “Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, București, 2012.
4. Georgiana Bodoroncea, Valerian Cioclei, Irina Kuglay, Lavinia Valeria Lefterache, Teodor Manea, Iuliana Nedelcu, Francisca-Maria Vasile, “Codul penal. Comentariu pe articole. Art1-446”, Editura C.H Beck, București, 2014.
5. Georgiana Bodoroncea ș.a., “Codul penal. (Adnotat)”, Editura C.H. Beck, București, 2007.
6. N. Bonchiș, “Cauze care înlătură răspunderea penală”, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1999.
7. Bouzat P., Pinatel J., ”Traite de droit penal et de criminologie”, Tome 1, Dr. penal general, Librairie Dalloz, Paris,1963.
8. Bulai C., “Drept penal. Partea generală”, Editura Universitatea, București, 1987.
9. Bulai C., ”Drept penal român, Partea generală”, Vol. II, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992.
10. Bulai C., Antoniu Ge., ”Dicționar de drept penal și procedură penală. Cuprinde inclusiv termenii din noul Cod penal și noul Cod de procedură penală”, Ed. Hamangiu, București, 2011.
11. Petre Buneci, Bogdan Buneci, “Instituții de drept penal”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
12. R. Chiriță, “Amnistia și reabilitarea judecătorească”, în RDP nr. 3/1998.
13. Valerian Cioclei, „La zi. 11 ani de legislație – Noul și vechiul Cod penal” Editura C. H. Beck, București, 2014.
14. Traian Dima, ”Drept penal. Partea generală”, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
15. Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, Victor Ponta, ”Drept penal. Partea generală”, Editura Hamangiu, București, 2007.
16. Dongoroz V., ”Drept penal. Partea generală”, Editura Universității din București, 1987.
17. Dongoroz V., ”Drept penal”, București, 1939.
18. Garraud R., ”Traite theorique et pratique du droit penal francais”, 3e ed., Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914.
19. Cristinel Ghigheci. “Cauzele care înlătură răspunderea penală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
20. Hennau C., Verhaegen J., ”Droit penal general”, Bruxelles, Bruylant, 1991.
21. Mihail Adrian Hotcă, M. Gorunescu, N. Neagu, R-F Geamănu, M. Dobrinoiu, M. C. Sinescu, R. Slăvoiu, L-D Al-Kawadri, C. Nedelcu, A. Hărătău. “Noul cod penal. Note, corelații, explicații”, Editura C. H. Beck, București, 2014.
22. Mihail Adrian Hotcă, Radu Slăvoiu. “Noul cod penal și codul penal anterior. Adnotări. Situații tranzitorii”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
23. Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, “Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2013.
24. Lavinia Valeria Lefterache, “Drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
25. Lupu Cristian-Alin, “ Amnistia și grațierea în legislația penală a României și
Republicii Moldova”, teză de doctor în drept la specialitatea 554 – Drept penal (554.01
Drept penal și execuțional penal), Chișinău, 2014.26. Iancu Mândru. “Amnistia și grațierea”, Editura All Educational, București, 1998.
27. Merle R.,Vitu A., ”Traite de droit criminel”, Ed. Cujas, Paris, 1967.
28. Valentin Mirișan, “Drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
29. Constantin Mitrache, “Drept penal român”, Editura Universul Juridic, București, 2006.
30. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, “Drept penal român. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
31. Gheorghe Nedelcu, “Dreptul capului statului de amnistie și de a evita sau micșora pedepsele”, 1996.
32. Oancea I., ”Tratat de drept penal. Partea generală”, Editura All, București, 1994.
33. Ilie Pascu, Traian Dima, Vasile Dobrinoiu. “Noul cod penal comentat”, vol. I, partea generală, Editura Universul Juridic, Bucurrești, 2012.
34. Viorel Pașca, “Curs de drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
35. Viorel Pașca, “Ordonanțele de urgență-izvoare de drept penal”, RPD nr. 2/1999.
36. Vasile Păvăleanu, “Drept penal general”, Editura Universul Juridic, București, 2012.
37. Pop T., ”Comentare în Codul penal adnotat”, Vol. I, Partea generală, Editura Librăriei SOCEC & Co. SA, București, 1937.
38. Voicu Pușcașu, “Noul cod penal adnotat”, Editura Hamangiu, București,2014.
39. Rămureanu V., ”Codul penal al R.S.Romania comentat și adnotat”, Partea Generală, Editura științifică București, 1972.
40. Ion Ristea, “Drept penal”, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011.
41. Laura Maria Stănilă, “Răspunderea penală a persoanei fizice”, Editura Hamangiu, București, 2012.
42. V. Teodorescu, “Noul cod penal”, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2008.
43. Tudorel Toader, Maria Ioana Michinici, Anda Crișu-Ciocintă, Ruxandra Răducanu, Sebastian Rădulețu, Mihai Dunea. “Noul cod penal-comentarii pe articole”, Editura Hamangiu, București, 2014.
44. Adrian M. Truichici, “Drept penal”, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2009.
45. Mihail Udroiu ș.a., “Cauzele care înlatură răspunderea penală”, Editura Universul Juridic, București, 2014.
46. Mihail Udroiu. “Drept penal. Partea generală. Noul cod penal”, Editura C. H. Beck, București, 2014.
47. Mihail Udroiu. “Fișe de drept penal”, Partea generală. Conform Noului Cod Penal, Universul Juridic, București, 2014.
48. Mihail Udroiu, “La zi. 11 ani de legislație” – Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală, Editura C. H. Beck, București, 2014.
49. Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, “Noul cod penal -codul penal anterior- prezentare comparativă. Observații. Ghid de aplicare. Legea penală mai favorabilă”, Editura Hamangiu, București, 2014.
50. Mihail Udroiu. “Drept penal partea generală. Sinteze și grille”, Editura C. H. Beck, București, 2014.
51. Lavinia Mihaela Vlădilă, “Drept penal”, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2012.
52. Adina Vlăsceanu, Alina Barbu. “Noul cod penal-comentat prin raportare la codul penal anterior”, Editura Hamangiu, București, 2014.
53. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, “Noul cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni”, Editura Hamamgiu, București, 2014.
II. Acte normative și practică judiciară
1. Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod penal. Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală. Legile de executare. București, Editura Hamangiu 2014.
2. Noul cod penal. Noul cod de procedură penală. București, Editura Hamangiu, 2013.
3. Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală. Legile de executare. Actualizat 15 septembrie 2014 – Legea de punere în aplicare, reglementarea anterioară, legislație conexă, index alfabetic. București, Editura Hamangiu, 2014
4. Noul Cod penal și 11 legi uzuale. București, Editura Hamangiu, 2014.
5. Decizia penală nr. 15/1990, Trib. Jud. Brașov
6. Decizia nr. 252/1980 în „RRD” nr. 9/1980, Trib. Supr. S. pen.
7. Decizia penală nr. 946/1984 (nepubl.), Trib. Jud. Brașov
8. Decizia nr. 98/1984 în „RRD” nr. 11/1985, Trib.Supr. S. mil.
9. Decizia nr. 2473/1974 în „RRD” nr. 9/1975, Trib. Supr. S pen.
10. Decizia nr. 1552/1968 în „RRD” nr. 12/1968, Trib. Supr. Col. pel
11. Decizia nr. 724/1969 în „RRD” nr. 2/1970, Trib. Mun. București, S III-a pen.
12. Decizia nr. 1812/1988 în „RRD” nr. 3/1989, Trib. Supr. S. pen.
13. Decizia nr. 1824/1968 în „RRD” nr. 12/1968, Trib. Supr. Col. pen.
14. Decizia nr. 7/1975 în „RRD” nr. 12/1975, Trib. Supr. S. Pen.
15. Decizia nr. 271/1968 în „RRD” nr. 4/1968, Trib. Supr. S. pen.
16. Decizia nr. 2743/1974 în „RRD” nr. 9/1975, Trib. Supr. S. pen.
III. Surse internet
http://legeaz.net
http://portal.just.ro
http://www.juspedia.ro/
http://jurisprudentacedo.com/
http://www.jurisprudenta.com/
http://www.avocatura.com/
http://www.asistenta-juridica.eu/
http://spete.avocatura.com/
ro.wikipedia.org/
www.scj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ (ID: 126230)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.