CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE [610807]

CUPRINS
CAPITOLU L 1:
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE
ÎNLATURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
1.1 PRELIMINARII
2.1 CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PREVAZUTE DE
LEGEA PENALĂ ȘI CAUZELE CARE ÎNLATURĂ ACEST
CARACTER
1.2.1 NOȚIUNEA DE CARACTER PENAL AL FAPTEI
1.2.2 CAUZELE CZRE ÎNLATURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
1.2.3 CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ÎNLATURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
CAPITOLUL 2
CONSTRÂNGEREA FIZICĂ-CAUZĂ CARE ÎNLATURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
2.1 NOȚIUNEA DE CONSTRÂNGERE FIZICĂ Ș I
CARACTERIZAREA EI
2.2 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ Î N DREPTUL POZITIV
2.2.1 ISTORIC ȘI LEGISLAȚIE COMPARATĂ
2.2.2 CONSTRÂ NGEREA FIZICĂ ÎN DREPTUL PENAL
ROMAN
2.2.2.1 ISTORICUL REGLEMENTĂRII ÎN
CODURILE PENALE ANTERIOARE
1

2.2.2.2 SITUAȚIA ÎN LEGEA PENALĂ ÎN
VIGOARE
2.3 CONOTAȚ II PSIHOLOGICE PRIVITOARE LA
CONSTRÂNGEREA FIZICĂ
2.3.1 ROLUL DETERMINANT AL FACTORULUI
VOLITIV ÎN CADRUL CONSTRÂNGERII FIZICE
2.3.2 NON AGIT, SED AGITUR
2.4 CONDIȚIILE CONSTRÂ NGERII FIZICE
2.4.1 CONSIDERAȚII GENERALE
2.4.2 CONDIȚIA SĂVÂRȘIRII UNEI FAPTE
PREVĂZUTE DE LEGEA PENALĂ
2.4.3 CONDIȚIA EXISTENȚEI ȘI EXERCITĂRII
ACȚIUNII DE CONSTRÂNGERE ASUPRA FIZICULUI UNEI
PERSOANE
2.4.4 CONDIȚIA IMPOSIBILITĂȚII CELUI
CONSTRÂNS DE A PUTEA REZISTA ACȚIUNII DE
CONSTRÂNGERE
CAPITOLUL 3
CONSTRÂNGEREA MORALĂ- CAUZĂ CARE ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
3.1 NOȚIUNEA DE CONSTRÂNGERE MORALĂ Ș I
CARACTERIZAREA EI
3.2 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ÎN DREPTUL POZITIV
3.2.1 ETAPE PRINCIPALE ÎN EVOLUȚIA ISTORICĂ
A CONSTRÂNGERII MORALE
3.2.2 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ȘI EXCLUDEREA
INFRACȚIUNII
3.2.2.1 COACTA VOLUNTAS TAMEN
VOLUNTAS
3.2.2.2JUSTIFICAREA UTILITARĂ
3.2.2.3 IDENTITATEA MOBIL-SCOP
2

3.2.3 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ÎN DREPTUL
PENAL ROMAN
3.2.3.1 ISTORICUL REGLEMENTĂRII ÎN
CODURILE PENALE ANTERIOARE
3.2.3.2 SITUAȚIA ÎN LEGEA PENALĂ ÎN
VIGOARE
3.3 COORDONATA SOCIALĂ ȘI COORDONATA
AFECTIVĂ ALE CONSTRÂNGERII MORALE
3.3.1 LIBERTATEA
3.3.2 FRICA
3.4 CONDIȚIILE CONSTRÂ NGERII MORALE
3.4.1 CONSIDERAȚII GENERALE
3.4.2 CONDIȚIA EXERCITĂRII UNEI
CONSTRÂNGERI PRIN AMENINȚARE ASUPRA UNEI PERSOANE
DE CĂTRE O ALTĂ PERSOANĂ
3.4.3 CONDIȚIA EXPUNERII LA UN PERICOL
GRAV A CELUI AMENINȚAT SAU A ALTEI PERSOANE
3.4.4 CONDIȚIA SĂVÂRȘIRII FAPTEI PENALE
DATORITĂ INEVITABILITĂȚII PERICOLULUI
3.5 AMENINȚAREA Ș I PERICOLUL–ATRIBUTE ALE
CONSTRÂNGERII MORALE
3.5.1 AMENINȚAREA–MIJLOC DE REALIZARE A
CONSTRÂNGERII MORALE
3.5.2 PERICOLUL
CAPITOLUL 4
PREZENTAREA COMPARATIVĂ ȘI A CONCURSULUI
CONSTRÂNGERII FIZICE Ș I MORALE CU ALTE CAUZE CARE
FAC CA FAPTA SĂ NU CONSTITUIE INFRACȚIUNE
3

4.1 CONSIDERAȚ II GENERALE
4.2 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ȘI CONSTRÂ NGEREA
MORALĂ
4.3 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ Ș I
EROAREA DE FAPT
4.4 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ ȘI
LEGITIMA APĂ RARE
4.5 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ Ș I STAREA
DE NECESITATE
4.6 CONSTRÂ NGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ ȘI CAZUL
FORTUIT
4.7 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ȘI CONSTRÂNGEREA
LA DAREA DE MITĂ
CAPITOLUL 5
EFECTE JURIDICE Ș I ASPECTE PROCESUALE
5.1 EFECTELE JURIDICE ALE CONSTRÂNGERII FIZICE ȘI
MORALE
5.1.1 ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL
FAPTEI ȘI A RĂSPUNDERII PENALE
5.1.2 ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII CIVILE
5.2 ASPECTE PROCESUALE
CONCLUZII
ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE

4

CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚ II GENERALE PRIVIND CAUZELE
CARE ÎNLATURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
1.1PRELIMINARII
INFRACȚIUNEA, RĂ SPUNDEREA, PEDEAPSA. Acestea sunt cele trei
instituții din cadrul dreptului penal în jurul cărora gravitează toate reglementările legii
penale.
Între cele trei instituții există o strânsă interdependență, în sensul că :pedeapsa se
impune, ca efect al răspunderii penale ,numai după ce infractorul a fost tras la
raspundere, iar răspunderea, ca o consecință juridică a săvârșirii infracțiunii, va
interveni numai dacă s-a săvârșit o infracțiune.
În antichitate, infracțiunea reprezintă o simplă faptă materială care antrena o
răspundere obiectivă , iar pedeapsa se aplica criminalului, indiferent dacă acționa sau
nu cu vinovăție. Infracțiunea era definită ca “o deviere de la ordinea ideala” ,ceea ce
însemna existența unei prezumții generale de răspundere.
Totuș i, Codul Hamurabi, legile sacre egiptene, legile grecești și mai ales,
dreptul roman, făceau distincție între fapta intenționată, fapta din culpă și cazul
fortuit, admițând astfel ideea unei răspunderi subiective.Acest fapt ne demonstrează că
răspunderea penală obiectivă de care aminteam rămâne doar o excepție în legislațiile
din antichitate.
Singurul temei al răspunderii penale este infracț iunea. Potrivit articolului 17
alineat 1 C. pen., infracțiunea este “fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu
vinovație și prevăzută de legea penală”.Acestea sunt cele trei trăsături esențiale ale
infracțiunii, iar neîndeplinirea cumulativă a acestora duce la inexistența infracțiunii, a
caracterului penal al faptei și, implicit, a răspunderii penale.
În sistemul codului penal român î n vigoare, pentru ca răspunderea penală să
reprezinte garanția legală ca un cetățean să poată fi pedepsit, trebuie ca făptuitorul să
se poată manifesta în mod liber, adică să poată acționa în cunoștință de cauză, de
altfel, să săvârșească cu vinovație o faptă care prezintă pericol social și este prevazută
de legea penală cu condiția să nu existe vreo cauză care face ca fapta să nu constituie
infracțiune.
Prin legea penală se stabilesc norme de conduită în concordanță cu interesele
societății cărora membrii ei i se pot conforma1. Legea penală reglementează
infracțiunile și pedepsele, răspunderea penală a infractorului și acesteia, motiv pentru
1 M. Basarab, Drept Penal, partea generală, București, 1983
5

care, tot ea, trebuie să prevadă situațiile, stările, împrejurările sau cazurile care
înlătură caracterul penal al faptei.
De-a lungul timpului, s-a constatat că nu a existat vreo legislație penală care
să nu fi reglementat cazurile în care aplicarea unor pedepse apărea, din punct de
vedere moral și juridic, ca inadmisibilă. Deși denumirile acestor cazuri, precum și
cadrul lor de reglementare, s-au schimbat atât de la epocă la epocă, cât și de la
legislație la legislație, în esență se refereau la aceleași realități umane: cazul fortuit,
forța majoră, nebunia, constrângerea morală, eroarea, minoritatea etc.
S-a căutat a se da o reglementare sistematică acestor causze care înlătură
incidența legii penale.Astfel,în literatura juridică penală,cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei au fost împărțite în două categorii:
– cauze de neculpabilitate (de neimputabilitate);
-cauze justificative (bazate pe dreptul de a le săvârși).
În prima categorie erau cuprinse cauze precum: nebunia,minoritatea,
constrângerea morală,eroarea de fapt; iar î n a doua categorie,cauzele:legitima
apărare,starea de necesitate,constrângerea fizică,cazul fortuit.1
Deși diferite ca denumire specifică în cauze justificative ș i cauze de
neimputabilitate tocmai în scopul evidențierii temeiului care stă la baza recunoașterii
statutului lor juridic, pe ansamblu toate aceste cauze poartă denumirea generică de
cauze exclusive de responsabilitate. Chiar dacă acționează diferit realizând ca
finalitate înlăturarea făptuitorului de la răspunderea penală, a fost acceptată denumirea
lor comună (utilizată în doctrina românească precomunistă) de cauze exclusive de
responsabilitate (sau, într-o accepțiune mai riguroasă “de răspundere penală”).
Imputabilitatea este situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a
atribuit un fapt penal ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat (în chip nelegitim).2
Starea de imputabilitate cere existența unor condiții intelectuale și spirituale,
în care agentul este conștient de ceea ce face. Dacă există stare de imputabilitate, se
pune chestiunea culpabilității. Prin aceasta se stabilește dacă agentul este vinovat sau
nu, de actul său săvârșit în stare de imputabilitate. Dacă este vinovat, va răspunde de
fapta sa, este responsabil, conform legii.3
Cauzele justifica tive reprezintă acele situații cu totul particulare în care fapta
prevăzută de legea penală nu poate fi imputată de principiul făptuitorului.
Cu privire la temeiul instituirii sau recunoașterii cauzelor care împiedică
constituirea infracțiunii, acesta trebuie diferențiat atât în funcție de fiecare din
trăsăturile esențiale ale infracțiunii vizate, cât și de impedimentele pe care unele din
aceste cauze le-ar opune posibilității dobândirii statutului de delicvent.
1 V. Dongoroz, Iosif Fodor, Ion Oancea, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica
Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, partea generală, vol. I, București, 1967, p. 339.2 V. Dongoroz, Drept penal-Reeditarea ediției din 1939, București, 2000, p. 334 3 C-tin G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr. Perieteanu, V. Dongoroz, H. Asnavorian, Traian Pop, Mihail
I.
Papadopolu, N. Pavelescu, Codul Penal Adnotat, vol. I, partea generală, art. 1-183, București, 1937,
p. 302.
6

1.2 CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PREVAZUTE
DE LEGEA PENALĂ ȘI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
ACEST CARACTER

1.2.1. Noțiunea de c aracter pânăl al faptei

Întreaga incidență a legii penale și justa aplicare a instituțiilor sale depind
de constatarea existenței caracterului penal al faptei concrete care face obiectul unei
învinuiri penale.
Prin caracter penal al unei fapte se înțelege o faptă care este considerată
infracțiune ,adică o faptă care întrunește cele trei trăsături esențiale înscrise în lege,
necesare pt existența unei infracțiuni (art.17, C. pen.) și anume:
a)fapta să prezinte un grad de pericol social care să justifice recurgerea
la sancțiunile de drept penal;
b)fapta să fie săvârșită cu vinovăț ie, astfel ca, la pericolul social
existent, să se adauge și starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul;
c)fapta să fie prevăzută de legea penală,în sensul că legea penală să
arate în ce constă fapta și relevanț a gradului de pericol social pe care îl reprezintă
fapta pentru legea penală.
Întrunirea acestor trăsături face ca fapta să aibă caracter penal, după cum
lipsa oricăreia d între aceste trăsături esențiale exclude caracterul penal al faptei,
exclude existența infracțiunii și,în consecința, exclude și răspunderea penală.1
Pe lângă necesitatea întrunirii respectivelor trăsături esențiale ale
infracțiunii, fapta, pentru a avea caracter penal, trebuie să realizeze toate condițiile
pentru a putea fi încadrată într-unul din textele incriminatoare.
Pentru stabilirea caracterului penal al faptei se impune o dublă examinare.
Mai întâi, se cercetează și se constată dacă trăsăturile esențiale necesare pt
existența unei infracțiuni sunt întrunite î n fapta concretă care face obiectul unei
învinuiri penale. A doua operație presupune a se cerceta dacă nu există cumva vreo
cauză care, potrivit legii penale, lipsește fapta respectivă de caracter penal prin
excluderea uneia din trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
Privitor la existența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, examinarea se
efectuează astfel: se cercetează dacă fapta este prevazută de legea penală și dacă este
săvârșită cu vinovăție, prezența pericolului social generic deducându-se implicit din
existența primelor două trăsături esențiale.Totuși, organele judiciare vor examina dacă
fapta penală, în concret, prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Prezența unei cauze care face ca fapta să nu constituie infracțiune necesită
o cercetare a tuturor cauzelor care lipsesc fapta de caracter penal și confruntarea lor
atentă cu împrejurările concrete ale faptei ce formează obiectul învinuirii.Organele
judiciare competente au obligația să constate existența acestor cauze, care își vor
1 G. Antoniu, Șt. Daneș, M. Popa, Codul Penal–pe ințelesul tuturor, București, 1996, p. 200
7

produce efectele din momentul ivirii lor (ex tunc), iar nu din momentul constatării(ex
nunc).1
Este evident faptul că numai legea stabilește împrejurările care înlătură
caracterul penal al faptei.
1.2.2. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
Viața a demonstrat că anumite fapte, prevăzute de legea penală ca
infracțiuni și care, în mod obiectiv, prezintă pericol social, nu pot fi considerate
infracțiuni și sancționate penal deoarece, datorită unor stări, situații sau împrejurări, în
contextul cărora au fost săvârșite, nu se realizează una din trăsăturile esențiale ale
infracțiunii, și anume vinovăția, ducând la inexistența infracțiunii.
În vechile noastre legiuiri existau dispoziții cu privire la anumite cauze în
care aplicarea legii penale este înlăturată. Astfel, în art. 59 al Codului penal din
Vechiul Regat, se prevedea că “nici o crimă sau delict nu poate fi scuzată, nici
pedeapsa nu se va putea micșora decât în cazurile și în circumstanțele acelea în care
legea declară fapta scuzabilă sau permite de a aplica o pedeapsă mai puțin
riguroasă.”Se observă că,deși nu exista o sistematizare în reglementarea acestor
cauze,totuși,a fost creat un cadru legislativ prin care,în anumite împrejurări,fapta nu
putea fi pedepsită sau se instituia o răspundere atenuată.
Prevăzând într-un capitol distinct denumit “Cauzele care apărau de
pedeapsă sau micșorau pedeapsa”,Codul penal român de la 1864 se referea la legitima
apărare, smintenie, pierderea uzului rațiunii, minoritatea, scuze și circumstanțe
atenuante.
În doctrina și jurisprudența franceză se fac referiri cu privire la scuză.
Astfel,scuza se deosebește de faptul justificativ prin aceea că ea presupune un delict
comis și un agent responsabil, pe când dacă există un fapt justificativ nu este nici
crimă, nici delict și autorul actului nu este culpabil. De asemenea, nu trebuie să se
confunde scuza cu circumstanțele atenuante deoarece, deși ambele cauze îndulcesc
pedeapsa, totuși scuzele sunt enumerate limitativ de lege, pe când circumstanțele
atenuante sunt lăsate la aprecierea judecătorului.2
Codul penal Carol al II-lea din 19 37 aduce o reglementare completă a
cauzelor generale de excludere a răspunderii penale, fiind prevăzute sub denumirea de
“ cauze care apără de răspundere penală sau o micșorează”3 în articolele 127-159
(alienația mintală și alte cauze de inconștiență, constrângerea morală, starea de
necesitate, legitima apărare, constrângerea fizică, cazul fortuit,eroarea de drept și de
1 C. Bulai, Manual de Drept Penal, partea generală, Editura All, 1997, p. 2212 G. Șt. Bădulescu, G. T. Ionașcu, Codul Penal adnotat–cu jurisprudența și doctrina română și
franceză, București, 1911. p. 963 C-tin G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, H. Asnavorian, s. a. ,op. cit.,vol. I, 1937, p. 301
8

fapt, ordinea legii și comanda autorității legitime, minoritatea, surdomutismul,
provocarea, circumstanțe atenuante).
Actualul cod penal cuprinde o reglementare unitară a “cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei”, după cum urmează:legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția,
minoritatea si eroarea de fapt (art. 44-51 C. pen.).
Privite ca realități care au răsfrângeri în sfera relaț iilor social-umane,
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei apar ca ceva excepțional, ca o deviere
de la ceva ce este socotit ca obișnuit, ca o realitate întâmplătoare, de natură să
modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte.1
Iată, de exemplu, o persoană care lovește grav, cu intenție, o altă persoană
și victima cade la pământ.Aparent, cel care a lovit este infractor.Dar dacă se dovedește
că a lovit pentru a-și apăra propia sa viață sau viața altei personae împotriva atacului
periculos al victimei? Sau că a săvârșit fapta pentru a se salva de la o primejdie
iminentă ce nu putea fi înlăturată altfel? Sau că a lovit din cauza unei constrângeri
fizice (altcineva i-a împins mâna) căreia nu i-a putut rezista? Ori s-a aflăt sub imperiul
unei amenințări grave?2 În toate aceste situații nu poate fi vorba de infracțiune
deoarece, prin voința legiuitorului, împrejurările amintite înlătură caracterul
infracțional al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt deci date ale realității
care împiedică realizarea condițiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie
infracțiune.
Aceste cauze trebuie să existe tot timpul săvârșirii faptei chiar dacă sunt
constatate ulterior, de către instanță .3 Ele au caracter strict personal, întrucât ele
profită numai persoanei care s-a găsit în situația, starea sau împrejurarea prevăzută de
lege.4
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu
cauzele care înlătură răspunderea penală.5 În situația cauzelor care înlătură
răspunderea penală infracțiunea, ca temei al răspunderii penale, există cu toate
trasăturile esențiale înscrise in art. 17 C. pen., fiind înlăturată doar răspunderea penală,
din anumite rațiuni avute în vedere de legiuitor.
De asemenea, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie
confundate nici cu cauzele de impunitate înscrise în art. 22 si 30 C. pen., precum și cu
unele cauze speciale de nepedepsire (exemplu: cele înscrise în art. 255 alin. 2 și 194,
alin. 2 C. pen.) pentru ca și în aceste împrejurări, deși fapta săvârșită este infracțiune,
totuși, din anumite considerente și prin voința legiuitorului, făptuitorul este exonerat
de răspundere penală.
1 V. Dongoroz și colab., op. cit., vol. I. p. 334.2 G. Antoniu, Șt. Daneș, M. Popa, op.cit., 1996, p. 202.3 M. Basarab, Drept Penal, partea generală, vol. II., București, Editura Lumina Lex, 2001, p. 124.4 C. Niculescu, Curs de drept penal – partea generală, Editura Sitech, Craiova, 2000, p. 176 – 177.5 Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, împacarea pățtilor, lipsa plângerii prealabile,
prescrițtia.
9

Necesitatea reglementării precise a cauzelor care înlătură caracterul penal
al faptei decurge din principiul legalității incriminării prevăzut în art. 2 C. pen., în
sensul că, din moment ce anumite fapte au fost incriminate ca infracțiuni, este
imperios necesar a se reglementa și cazurile în care acestea nu constituie infracțiuni.
1.2.3. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în funcție de
următoarele criterii:
A. După cum se răsfrâng asupra uneia din trăsăturile esențiale ale unei
infracțiuni:
a.cauze care înlătură pericolul social al unei fapte. Respectivele cauze
constau din diferite stări, împrejurări ori situaț ii, care, fiind
reglementate de lege, devin cauze de înlă turare a caracterului penal.
Astfel, arestarea preventivă – art. 146 C. proc. pen., si percheziția
domiciliară – art. 101 C. proc. pen., sunt fapte care, deși periculoase
(ridicarea libertății, respectiv violarea domiciliului) sunt îngă duite
și, implicit, lipsite de pericol social.1
b.Cauze care înlătură vinovăția. Sunt stă ri, situații, cazuri și împrejurări,
anume prevăzute de lege, care, paralizând voința, conștiinț a sau
libertatea de acțiune a persoanei care săvârșește o faptă prevazută
de legea penală, înlătură vinovăția acesteia cât și caracterul penal al
faptei.În Codul Penal în vigoare, î n partea generală, respectivele
cauze sunt reglementate în art. 44 – 51: legitima apă rare, starea de
necesitate, constrângerea fizică și morală , cazul fortuit,
iresponsabilitatea,
beția, minoritatea și eroarea de fapt. Unii autori consideră că proba
verității, adulterul îngăduit și darea de mita prin constrângere
constituie
cauze care înlătură vinovăț ia, ci nu pericolul social al faptei.
c.Cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală. Se referă
la
acele situații sau împrejurări care nu sunt prevăzute de legea penală
ca infracțiuni, sau care, deși sunt prevăzute î ntr-un act normativ,
sunt calificate contravenț ii ori alte forme de ilicit extrapenal. Această
trăsătură esențială de prevedere în legea penală lipsește în următoarele
trei situații:
-lipsa dublei incriminări, noțiune caracteristică și disciplinei
“Drept Internațional Privat”, se referă la ipoteza când, deși
1 Oancea, Tratat de Dreptul Penal, partea generală, București,1994, p. 174 – 175.
10

fapta este prevazută de legea penală, nu constituie
infracțiune deoarece legea statului unde a fost săvârșită
infracțiunea nu reglementează respectiva faptă;
-dezincriminarea (abo lition criminis), presupune scoaterea
din vigoare a unei dispoziții legale prin care o faptă este
considerată infracțiune;
-când lipsește unul din elementele constitutive ale
infracțiunii.
B.După sfera lor de aplicare:
a)cauze generale. Sunt prevăzute în dispozițiile din partea generală a
Codului Penal și se referă la cauzele care exclud vinovăția (art. 44-51 C. pen.) și la
abrogarea incriminării (art.12 C. pen.).
b)cauze speciale. Sunt reglementate prin norme generale( exemplu:
lipsa dublei incriminări–art.6, alin. 1, lit. a, C. pen.) sau, cum este cazul celor mai
multe dîntre acestea, prin norme speciale( exemplu: proba verității–art. 207 C. pen.,
constrângerea la dare de mită–art. 255, alin. 2, C.pen.)
C. După efectele pe care le produc:
a)cauze reale. Sunt de natură obiectivă și produc efecte asupra tuturor
participanților (erga omnes). Aceste cauze se referă la fapta concretă.
b)cauze personale. Sunt de natură subiectivă și care produc efecte
numai față de persoanele asupra cărora se constată că au acționat.1 Aceste cauze se
referă la persoană infractorului asupra căreia se răsfrânge o anumită situație sau
împrejurare.
Cauzele ce produc efecte in rem sunt cauze justificative, iar cele ce produc efecte
in personam sunt socotite cauze de nevinovăție.2
1 C. Bulai, Drept Penal, partea generală,Casa de Editura și presă Șansa, București, 1992, p. 221.2 G. Stefani, G. Levasseur, Droit Penale general, trisieme edition, Dalloz, Paris, 1987, p. 366.
11

CAPITOLUL 2
CONSTRÂNGEREA FIZICĂ- CAUZĂ CARE
ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
2.1.NOȚIUNEA DE CONSTRÂNGERE FIZICĂ Ș I
CARACTERIZAREA EI
În dreptul penal, pt ca o persoană să fie învinuită de săvârșirea unei infracțiuni
nu este suficient ca ea să fi comis în realitate fapta incriminată de lege. Pe lângă
realizarea ei materială, mai este necesar a se stabili dacă acea faptă aparține autorului
și sub aspect subiectiv, adică să fie comisă cu vinovăție.
Alături de constrângerea morală, constrângerea fizică este o formă de
paralizare sau siluire a facultății psihice de liberă determinare și dirijare a voinței. În
Codul penal român în vigoare, ele constituie cauze care înlătură caracterul penal al
faptei.
Constrângerea fizică, cunoscută și sub denumirea de forță majoră, există
atunci când o persoană este determinată de o energie străină—umană sau de altă
natură—irezistibilă, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.1
Garç on spune despre constrângere că este una dîntre materiile cele mai
delicate din dreptul penal. Ea dă naștere la probleme foarte dificile. Tot el, afirmă că
forța majoră sau constrângerea este de două feluri:
-fizică
-morală2
Așadar, constrângerea fizică nu este decât o specie de constrângere, o
modalitate a forț ei majore.
Constrângerea fizică implică întotdeauna intervenția unei forțe străine, care,
în toate cazurile, va lua denumirea de forță majoră deoarece existența sa presupune o
putere mai mare decât aceea a forțelor inhibitive ce stau la dispoziția voinței
individuale, forțe care nu sunt învinse în caz de constrângere fizică, ci
paralizate.3Forța sau energia străină poate fi animată sau neanimată, omenească sau
neomenească.4
Codul penal de la 1937 menționa faptul că: acele cazuri în care forța sau
energia străină provine din cauze ale naturii se mai pot numi și cazuri de forță majoră,
iar acelea care provin din fapta omului sunt rezervate noțiunii propriu-zise de
constrângere fizică.5
1 N. Giurgiu, Legea penală și infracțiunea, Editura Gamma, p.395.2 Garçon, Code pénal annoté, art.64, nr. 63-93, p. 176 și urm.3 I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol. I, p. 840.4 V. Dongoroz, Drept penal–reeditarea ediției din 1939, București, 2000, p. 347.5 V. Dongoroz, Drept penal–reeditarea ediției din 1939, București, 2000, p.348.
12

Fiind silit de o energie străină, de o forță căreia trebuie să i se supună fizic,
făptuitorul desfășoară o activitate sau omite a efectua o activitate, adică săvârșește o
faptă prevazută de legea penală.Astfel, avem de-a face cu o constrângere fizică,
datorită unei forțe majore, unei energii căreia nu i se poate rezista (vis major).Energia
trebuie să lucreze direct și pur mecanic asupra persoanei constrânse (vis illata)1;există
astfel constrângere fizică.
Nu constrânsul fizic săvârșește fapta, ci forța majoră, care exercită o
presiune asupra enrgiei fizice a acestuia.Cu alte cuvinte, voința non agit sed
agitur.2Astfel, făptuitorul joacă un rol pasiv; lipsindu-i libertatea de voință, el nu mai
poate alege între a săvârși sau a nu săvârși fapta.
Potrivit art. 46, alin. 1 C. pen.3,”nu constituie infracțiune fapta prevăzută
de legea penală, săvârșita din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a
putut rezista”.
Termenul generic de “constrângere”desemnează acțiunea de a sili, de a
forța o persoană să execute o obligație, să nu o execute sau să săvârșească o faptă.4
Atunci când asupra persoanei care a săvârș it fapta s-a manifestat o
energie străină ce a făcut-o pe aceasta să acționeze ca un instrument fizic, fapta se
consideră săvârșită prin constrângere fizică. Așadar, prin fapta săvârșită din
constrângere fizică,5se înțelege fapta săvârșită din cauza unei constrângeri exercitate
asupra fizicului sau corpului unei persoane și căreia, persoană respectivă, nu i-a putut
rezista.
Constrâ ngerea fizică, denumită și forță majoră, este constrângerea sau
presiunea pe care o forță, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice
a unei persoane, în așa fel încât persoană respectivă, fiind imobilizată și împiedicată
să acționeze sau pusă în mișcare împotriva voinței sale, se manifestă printr-o faptă
prevazută de legea penală.6
În cadrul constrângerii fizice, făptuitorul realizează că acționează
mecanic, precum un simplu instrument, sub influența unei energii străine săvârșind o
faptă prevăzută de legea penală, dar tocmai neputința de a se opune energiei care-l
oprimă îl face să adopte conduita care-i este impusă.
Precum constrângerea morală distruge liberul arbitru, la fel și
constrângerea fizică distruge libertatea exterioară, puterea de a dirija voința, de a
acționa sau a nu acționa.7
Așadar, există constrângere fizică ori de câte ori o persoană a acționat
în mod mecanic sau a rămas inactivă, aflâ ndu-se sub imperiul unei energii străine,
1 V. Dongoroz, Drept penal–reeditarea ediției din 1939, București, 2000, p. 3472 “Nu lucrează ci este lucrată”.3 A. Ungureanu, Drept Penal Român–partea generală, Editura Lumina Lex București, 1995, p. 221-
222.4 Mic dictionar encclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.5 I. Oancea, op. cit. ,p. 184.6 C. Niculeanu, Curs de drept penal–partea generală, Craiova, 2000, p. 188.7 J.J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal–Belge, Gaud, Librairie générale de Ad. Hoste, Rue
des Champs,43, 1874, p. 499
13

enrgie care, prin presiunea exercitată, a silit fizic persoană respectivă să efectueze sau
să omită o activitate. Astfel se întâmplă, de exemplu, în cazul în care o persoană
forțează pe o alta să semneze fals un act; atunci când o persoană este împinsă de o alta
și cade peste un copil căruia îi provoacă o vătămare corporală, când o persoană
sechestrează un soldat care, neputându-se prezenta la regiment, este învinuit de
dezertare. Un caz mai rar întâlnit în practică este acela în care o persoană forțează pe
alta să tragă un foc de armă ucigător purtându-i mâna și imprimându-i mișcările
necesare executării unei asemenea acțiuni.
Dacă constrângerea materială (fizică) se produce rar în delictele
acțiunii, ea poate deveni ușor cauza unui delict de inacțiune. Actele de violență sau
evenimentele întâmplătoare pot să ne pună în imposibilitatea de a face ceea ce legea
comandă prin sancțiunea cu pedeapsa.1
Astfel, constrâns fizic este considerat a fi paznicul imobilizat de tâlhari
și împiedicat să alarmeze; la fel și gardianul imobilizat de un deținut pentru a permite
evadarea altui deținut; când militarul aflăt în permisie este împiedicat de o înzăpezire
a trenurilor să se prezinte în termen la unitate sau când cineva este privat de libertate
în mod ilegal pt a nu putea denunța organelor competente săvârșirea unei infracțiuni.
Un exemplu expresiv, cu privire la exercitarea unei presiuni, fapt ce produce
inacțiunea persoanei constrânse, îl constituie și cazul în care datorită unei furtuni sau
unui vânt năpraznic, acarul nu poate schimba la timp macazul și astfel se produce o
catastrofă feroviară.
Trebuiesc evitate exemplele greșite pe care le dau unii autori, ca de
exemplu: X pune un cuțit în mâna lui Y și apoi îl amenință cu revolverul ca să-l
lovească pe Z; aici există constrângere morală, și nu constrângere fizică.2
Î n cazurile pe care le-am prezentat mai sus, privitoare la constrângerea
fizică, cazuri ce pot fi posibile în viața reală, făptuitorul, la comanda unei energii
străine căreia nu i se poate sustrage, acționează sau este împiedicat să acționeze,
săvârșind, prin aceasta, o faptă prevăzută de legea penală.
Nu se poate reproșa nici o greșală aceluia care, făcând ceea ce legea
apără, nu a fost decât un instrument material, pus în mișcare de către o forță
irezistibilă sau care a fost împiedicat prin obstacole nedepășibile, de a face ceea ce
legea ordonă.3 Oricât am pedepsi pe cel constrâns fizic, nici el, nici un altul în situația
lui nu va fi în stare să procedeze altfel, adică a nu se supune forței majore.
Pufendorf susținea că cel constrâns fizic nu trebuie pedepsit, pt că în
cazul de constrângere fizică, făptuitor este cel care constrânge, iar nu constrânsul, care
este, ca și sabia ori securea, un simplu instrument.4
Acțiunea infracțională–așa cum am văzut–trebuie să fie produsul
unei voințe libere spre a putea fi imputată infractorului. În acest caz, cel constrâns
1 J.J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal–Belge, 1874, p. 499.2 V. Dongoroz, Drept penal–reeditarea ediției din 1939, București, 2000, p. 347.3 J. J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal–Belge, 1874, p. 500.4 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit. ,p. 845.
14

prevede urmările acțiunii sau inacțiunii sale, însă nu le dorește și nici nu le acceptă,
fiindcă îi lipsește libertatea de hotărâre și aceea de a acționa liber, făptuitorul nu
răspunde de infracțiune, energia străina folosindu-se de cel în cauză ca de un
instrument neînsuflețit.
Fapta prevăzută de legea penală și săvârșită de o persoană, sub
presiunea unei constrângeri fizice, nu are caracter penal și, implicit, este exclusă
răspunderea penală pt că lipsește o trăsătură esențială a infracțiunii–vinovăția.
2.2.CONSTRÂNGEREA FIZICĂ Î N DREPTUL POZITIV
2.2.1.Istoric și legislație comparată
Constrângerea fizică poate fi considerată o permanență a dreptului, o
instituție cu caracter constant, independentă de particularitățile momentului,
îmbrăcând forme și modalități diferite în timp și spațiu, precum și în diverse activități
umane.1
Încă de la apariț ia primelor norme de drept, constrângerea fizică,
denumită și “forță majoră”, “forța irezisibilă”, a constituit o cauză, fie de excludere a
răspunderii penale, fie de nepedepsire, iar cel care săvârșea fapta în aceste condiții nu
era considerat infractor, ci un simplu instrument al forței irezistibile. Chiar dacă unele
legislații nu au reglementat-o expres,ea s-a regăsit în principiul răspunderii morale,
acceptandu-se că în caz de constrângere fizică sau morală lipsea elemental subiectiv al
infracțiunii.
În dreptul roman,constrângerea fizică (vis major) apăra de pedeapsă.În
dreptul barbar, atunci când a început să se țină seama de latura subiectiva,
constrângerea fizică a fost tratată la fel cu cazul fortuit, atrăgând nepedepsirea.
Dreptul canonic, dreptul statuar din Evul Mediu și dreptul intermediar au deosebit
cazul fortuit de constrângerea fizică, dar admiteau, în ambele cazuri, apărarea de
pedeapsă.
Astfel, î n dreptul roman, în dreptul barbar,în dreptul canonic și în Evul
Mediu, constrângerea fizică era considerată o cauză care apăra de pedeapsă.2
Pe baza principiilor fundamentale ale răspunderii, dreptul penal
modern a admis că persoană care a fost silită să comită o faptă prevazută de legea
penală, nu putea fi pedepsită.În aceeași perioadă unele legiuiri au prevăzut expres
constrângerea fizică prîntre cauzele care apărau de răspundere (exemplu: Codul penal
german, Codul penal Italian etc.)
1 G. Boboș, Teoria generală a dreptului, Cluj Napoca, 1993, p. 104.2 Marius A. C. Manoliu, Cazul fortuit și forța majoră în dreptul penal, București, 1942, Ediția a II-a, p.
15-17.
15

În timp ce unele legislații, precum Codul penal spaniol, Codul penal
german si Codul penal Italian, o prevăd în mod expres prîntre cauzele care înlătură
răspunderea penală, altele, precum Codul penal român din 1864, au considerat că ar
rezulta implicit din condițiile de existență ale elementului subiectiv al infracțiunii.
O situație specială se regăsește în legislația penală franceză, care
considera constrângerea o cauză de iresponsabilitate.1 Potrivit art. 122-2 din Codul
penal francez, “nu este răspunzătoare penal persoană care a acționat sub imperiul unei
forțe sau a unei constrângeri căreia nu i-a putut rezista”.
Legiuitorul francez considera constrângerea o cauză psihologică care
îngrădește voinței toată libertatea. Principalul efect al acestei cauze este că nu
generează dispariția infracțiunii, ci numai răspunderea penală a autorului.
În cuprinsul aceluiași text își găsește reglementarea atât constrângerea
fizică, cât și cea morală, iar literatura juridică și practica juridică au dezvoltat
elementele definitorii, condițiile de admisibilitate, efectele și alte situații ce rezultă din
dispoziția legală arătată.2
Noț iunea de responsabilitate este folosită de legiuitorul francez în sensul
de răspundere penală și nu în sensul de incapacitate psihofizică.
Constrângerea, ca o cauză de neimputabilitate, este consacrată expres de
către legislația belgiană în art. 71 din Codul penal Belgian, spre deosebire de alte
asemenea cauze, legislația belgiană fiind extrem de reținută cât privește determinarea
acestor cauze.
Prîntre legiuirile care au prevăzut expres constrângerea fizică, amintim:
Codul penal francez, art. 64; Codul penal Belgian, art. 71; Codul penal german, art.
52; Codul penal Italian din 1930, art. 46; Codul penal spaniol din 1928, art. 57; Codul
penal polonez din 1932, art. 19 etc.
Iată cum era prevăzută constrângerea fizică în art. 46 din Codul penal
Italian de la 1930: “Nu este pedepsit cel care a comis fapta fiind constrâns de altul,
prin violența fizică, căreia nu-i putea rezista, nici să se sustragă. Într-un asemenea caz,
autorul violenței este responsabil de fapta comisă de către persoană constrânsă”.
2.2.2.Constrângerea fizică în dreptul penal româ n
1 Codul penal francez, Legea nr. 92-683-686/22 iulie 1992.2 G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal general et procedure penale, Tome I, 1968, Ediția a III-a, p.
252-256.
16

2.2.2.1. Istoricul reglementării î n codurile penale anterioare
În dreptul penal româ n, Codul penal Sturdza (art. 164) din 1820 și Codul
penal Știrbei (art. 52) din 1850 reglementau constrângerea prîntre cauzele care apărau
de pedeapsă, arătând că “nu se socotește nici crimă, nici vină când pârâtul va fi fost
silit de putere la care n-a putut sta împotrivă”.
Atât Codul penal din Transilvania, cât și Codul penal din Bucovina,
reglementau constrângerea fizică. Art. 77 din Codul penal transilvănean prevedea că:
“Nu este imputabilă infracțiunea aceluia, care a săvârșit-o fiind constrâns printr-o
forță căreia nu a putut rezista sau prin amenințări, cari constituiau un pericol direct pt.
viața sa, pt. integritatea sa corporală sau pt. viața sau integritatea corporală a unor
persoane din intimitatea sa, dacă pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod”.1
Codul penal din Bucovina prevedea că : “Acțiunea ori comiterea nu se va
socoti deci crimă… dacă faptul s-a săvârșit sub imperiul unei constrângeri
neînlăturabile…”2
Codul penal român de la 1864 nu prevedea nici constrângerea fizică, nici
constrângerea morală, considerând că existența oricărei acțiuni de constrângere
implică prin ea însăși lipsa de vinovăție.3 Se considera totodată, că ar rezulta din
principiul răspunderii morale.
Codul penal român din 1936 reglementa constrângerea fizică și
constrângerea morală prîntre cauzele care apărau de răspundere penală sau o
micșorau. Ambele cauze au reprezentat o transpunere în text legal a ceea ce în
practica și în doctrină se admitea în mod constant. Acestea își aveau originea în Codul
penal transilvănean și Codul penal bucovinean, iar constrângerea fizică era inspirată,
ca mod de redactare și din art. 19 al Codului penal polonez din 15 iulie 19324
În art. 133 din Codul penal din 1936, constrângerea fizică era definită
astfel: “ Nu răspunde de infracțiune acela care a comis-o fiind supus unei constrângeri
fizice, căreia nu i-a putut rezista”.5 Trebuie precizat faptul că constrângerea morală era
prevăzută separat, în art. 130.
Datorită faptului că între aceste două cauze care înlătură caracterul penal al
faptei nu există deosebiri esențiale, Codul penal în vigoare reglementează cele două
forme de constrângere în același text.6
Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice sau morale constituia
infracțiune, dar făptuitorul nu răspundea penal pt. aceasta. Astfel, era înlăturată
răspunderea penală dar subzista caracterul penal al faptei. Prin această reglementare,
1 Ion I. Predoviciu, Codul penal din Transilvania, Tipografia Adolf Sonnenfeld Soc. Anon, Oradia
Mare, 1923, p. 23-242 C-tin. G. Rătescu, s. a. , op. cit., p. 318.3 V. Dongoroz și colab. , vol. I, op. cit. , p. 382.4 C-tin. Rătescu s. a. , op. cit. , p. 335.5 C-tin. Rătescu s. a., op. cit. , p. 3346 T. Vasiliu, G. Antoniu, Gh. Dărângă, Șt. Daneș, Dumitru Lucinescu, V. Papadopol, Doru Pavel,
Dumitru Popescu, Virgil Rămureanu, Codul Penal al R.S.R., comentat și adnotat, partea generală,
București, 1972, p. 348.
17

constrângerea fizică și constrângerea morală produceau aceleași efecte precum
cauzele de înlăturare a răspunderii penale (amnistia, prescripția, grațierea).
Astfel, între dispoziț iile art. 133 din Codul penal anterior și cele ale art. 46,
alin. 1 din actualul Cod penal nu sunt deosebiri numai cu privire la terminologia
folosită, întrucât în concepția Codului penal anterior fapta săvârșită ca urmare a
constrângerii fizice era socotită infracțiune, dar făptuitorul era apărat de răspundere
penală, în timp ce Codul penal actual prevede constrângerea fizică ca o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei.
Succint prezentate ,argumentele de mai sus dovedesc cu prisosință
superioritatea actualei reglementări în raport cu prevederile Codului penal anterior.
2.2.2.2. Situația în legea penală î n vigoare
Codul pena l român in vigoare prevede constrângerea fizică drept o cauza
care inlatura caracterul penal al faptei, aspect care se desprinde cu claritate din
formularea art. 46, alin. 1 Cod penal: “Nu constituie infrvacțiune fapta prevazuta de
legea penală, săvârșită din cauza unei constrangeri fizice careia făptuitorul nu i-a putut
rezista”.
Constrângerea fizică si constrângerea morală,alaturi de legitima aparare,
starea de necesitate, minoritatea, betia, cazul fortuity, iresponsabilitatea si eroarea de
fapt, sunt prevazute de actualul Cod penal in Titlul II si anume Capitolul v intitulat
“Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei” (art. 44-51 C. pen.).
In texte le noului Cod penal este prevazut ca fapta prevazuta sub
presiunea unei constrangeri fizice nu constituie infrvacțiune. Lipsa infracțiunii atrage
implicit si lipsa raspunderii penale.
2.3. CONOTATII PSIHOLOGICE PRIVITOARE LA
CONSTRÂNGERE A FIZICĂ
2.3.1.Rolul determinant al factorului volitiv in cadrul
constrângerii fizice
Persoană care se află sub imperiul unei constrângeri fizice pastreaza
întreaga capacitate de a-si da seama de valoarea acțiunii sale, dar, in schimb,
constrângerea fizică ii ridica imputabilitatea acestei acțiuni, fiindca ea a fost efectuata
fără voință lui, deci, cei cu voință silita.
Factorul volitiv consta in voință manifestata de infractor de a efectua
actul care a servit drept cauza rezultatului ilicit.1Acest factor volitiv se manifesta prin
1 I. Tanoviceanu, op. cit., p. 837.
18

libertatea individului de a alege între mai multe conduite posibile, alegere ce rezulta in
urma parcurgerii celor doua faze ale procesului volitiv, deliberarea si decizia.1
Voință reprezinta o aptitudine specific umana. Voință cu care se
acționează in vederea obtinerii unui anumit efect trebuie sa indeplineasca doua
condiții: sa fie constienta, rationala sis a fie liber exprimata.
Făptuitorul are astfel posibilitatea de a face o alegere constienta între
săvârșirea unei fapte cu caracter antisocial si alte acțiuni-inacțiuni posibile, dar care
nu lezeaza ordinea de drept.2 Voință apare ca un factor determinant al acțiunii, o
institutie autonoma, reprezentanta a persoanei.3
Faptul ca voință este elemental motor al tuturor acțiunilor voluntare ale
omului, nu este sufficient a ne determina sa credem sis a acceptam concluzia ca voință
nu poate suferi nici o determinare, nici o constrângere, ea putandu-se manifesta ca un
liber arbitru si ca deci, tot ceea ce face omul depinde neconditionat doar de voință lui;
limitele manifestarii vointei tin atat de cadrul juridic in care se desfasoara existenta
umana, deci de reglementarile legale, cat si de normele de conviețuire sociala.
Factorul volitiv, al posibilitatii de manifestare si dirijare constienta a
activitatii umane este deopotriva essential pt. stabilirea existentei vinovatiei. Aflăta la
confluenta factorilor intelectivi cu cei volitivi si afectivi, vinovatia reprezinta
atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai
exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia fata de fapta si urmarile
acesteia. Astfel, vinovatia apare ca o consecinta a interferentei factorului intelectiv,
generator al constientizarii caracterului ilicit al faptei, cu factorul volitiv care
determina chiar săvârșirea faptei. Din structura interna a vinovatiei se deduce ca
autorul faptei va fi raspunzator de săvârșirea acesteia numai in masura in care I se va
putea imputa acest lucru. Per a contrario, nu va fi tinut sa răspundă cel care a comis
fapta fără vinovatie.
Expresia “voința manifestata cu vinovatie” reda faptul ca voință poate fi
exercitata cu incalcarea ordinii de drept, intelegand prin aceasta atat normele juridice
cat si regulile de convietuire sociala.
Ideea de vinovatie poate fi raportata la atribute ale finite umane: ratiunea
si libertatea. Ratiunea si libertatea sunt condiții in mod egal esentiale ale
imputabilitatii penale.
Ratiunea ii permite subiectului de drept sa constientizeze semnificatia acțiunilor sale
si a urmarilor acestora. Pentru ca o fapta ilicita comisa cu vinovatie sa constituie
factorul determinant al responsabilitatii unei persoane este necesar sa-i fie imputabila,
adica sa se stabileasca daca, in momentul săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, făptuitorul
poseda insusirea psihica volitiva care sa-i permita aptitudinea de a alege între mai
multe conduite posibile.
1 Adina Ponea, Introducere in studiul culpei, Craiova, 1997, p. 52.2 M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Bucuresti, 1972, p. 15.3 Beniamin Zorgo, Ce este vointa?, Bucuresti, 1969, p. 7.
19

Libertatea ii da posibilitatea subiectului de drept de a allege între mai
multe moduri de a actiona. Starea de libertate a persoanei se exteriorizeaza, se
realizeaza prin ansamblul de manifestari corespunzator drepturilor recunoscute de
societate prin lege.1
Imprejurarile care inlatura vinovatia făptuitorului sunt acelea care, mai mult
sau mai putin exterioare lui, se intersecteaza cu activitatea sa, influentand aceasta
activitate prin afectarea modului de formare a laturii subiective, deci a libertatii cu
care s-a manifestat voință, astfel, s-a impus reactia si interventia legii penale,
incriminandu-se fapta prin care se adduce atingere, se limiteaza sau se oprima
libertatea vointei.
Trebuie subliniat faptul ca oprimarea libertatii vointei celui constrsns este
un effect al vointei celui ce constringe.
Limitele impuse libertatii de manifestare a vointei individului sunt doua:
-dreptul obiectiv;
-regulile de convietuire sociala.
Atunci când un individ săvârșește o fapta nesocotind aceste limite
inseamna ca are o conduita ilicita si ca săvârșește un fapt ilicit.
Dupa cum existenta si exprimarea vointei in săvârșirea unui fapt ilicit
dovedeste implicit si vinovatia făptuitorului, la fel si conduita ilicita dispare prin
inlaturarea caracterului penal al faptei, daca a săvârșit fapta fără vinovatie, fiind
constrans.
Atunci când activitatea desfasurata nu este voita de faptuitor, inseamna ca
factorul volitiv lipseste in totelitate, nemaireprezentand interes daca exista factorul
intelectiv.
In cazul constrângerii fizice si morale, daca se exercita de către persoane
fizice, factorul intelectiv este realizat sub toate formele de manifestare. Individul
constrans înțelege relatiile sociale impotriva carora se indreapta fapta sa, cunoaste
caracterul antisocial al acesteia si-i prevede urmarea socialmente periculoasa.
Ceea ce trebuie mentionat este ca factorul volitiv nu se realizeaza prin
pozitia sa pozitiva fata de relatiile sociale respective; el nu voieste indreptarea faptei
sale materiale impotriva relatiilor sociale si, in consecinta,2nu doreste nici rezultatele
socialmente periculoase caracteristice infracțiunii respective. Rezultatul ilicit este
produsul unui act pe care făptuitorul nu l-a voit.
Exista doar cauzalitate fizică, nu si cauzalitate psihica.3Cauzalitatea
psihica este înlăturata prin lipsa factorului volitiv fără de care nu poate exista
elemental immaterial al infracțiunii. Totodata, in lipsa factorului volitiv nu poate
exista imputabilitate si nici infrvacțiune.
1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Nicoleta Iliescu, C. Bulai, Rodica Stanoiu, V. Rosca,
Codul penal romin, partea speciala, vol. III, Editura Academiei, 1971, p. 284.2 I. Mircea, Vinovatia in dreptul penal romin, Bucuresti, p. 72.3 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 840.
20

2.3.2. Non agit, sed agitur4

In virtutea l ibertatii vointei, orice individ isi poate manifesta voință, fie
in sens pozitiv, avand ca rezultat o fapta licita, fie in sens negativ, dand nastere unei
fapte ilicite, condamnabile. Insa, exista situatii când libertatea vointei este lezata, iar
individual este obligat sa actioneze intr-un mod nedorit, neputandu-se opune forte ice
se exercita asupra sa.
Friederich Engels afirma ca “libertatea vointei nu inseamna altceva
decat capacitatea de a hotari in cunostinta de cauza”.
Actul executat fără voință aparține făptuitorului doar sub aspect
material. Fortei straine, al carei instrument a fost făptuitorul, ii aparține atat actul in
sine cat si consecintele acestuia. Ori de cate ori voință este absenta, iar energia fizică a
unei persoane a lucrat sub imperiul unor forte straine, acea persoană este constransa si
actele săvârșite de dansa pierd orice valoare subiectiva; ca atare, elemental immaterial
necesar in orice infrvacțiune nu exista. Individul constrans non agit, sed agitur. Cel
constrans acționează mechanic, ca un simplu instrument, deoarece nu se poate opune.
Sub silnicia fizică a energiei straine, energia fizică a persoanei
constranse este activate sau ramane inerta. Voință este absenta (cel constrans non agit,
sed agitur) si deci, activitatea comisa sau omisa de el, nefiind rezultatul vointei sale,
nu-i aparține decat fizic. Deci, pe plan psihic, făptuitorul nu se simte drept autor al
săvârșirii faptei.
Beniamin Zorgo, in cartea sa: “Ce este voință?”, afirma ca: “Persoană
se simte autor, subiect al acțiunilor sale voluntare”.
In cazul constrângerii fizice, fiind siluita voință făptuitorului, nu se
poate pune problema acțiunilor voluntare.
Vacțiunea infractionala trebuie sa fie produsul unei libere spre a
putea fi imputata infractorului, lipsa vointei conduce spre concluzia ca fapta nu
aparține sub aspect subiectiv autorului ei material. Persoană constransa nu raspunde
de infrvacțiune, deoarece rezultatul nu este rodul vointei sale libere, ci adevaratul
infractor s-a folosit de cel in cauza ca de un instrument neinsufletit.
Intr-o asemenea situatie, ramane fără obiect continuarea cercetarii
penale a faptei săvârșite, deoarece ii lipseste unul din elementele componente ale
vonovatiei.
Desi omul, stapan pe facultatile sale psihice, întreprinde in mod
obisnuit numai activitati pe care le înțelege si le voieste, datorită unei constrangeri
morale sau fizice săvârșește totusi chiar si fapte infractionale, pe care le înțelege, darn
u le voieste. Omul nu este suveranul stapan al propriei sale vointe. Voință, la randul
ei, nu este nici ea libera, ci sta vesnic sub influenta a numeroase forte. Aceste forte vin
sa participle la procesul psihic de determinare a vointei, lucrand indirect prin acest
process psihic asupra energiei fizice a persoanei constranse.
4 “Nu lucreaza, ci este lucrata”.
21

Omul este o trestie fragila, insa o trstie ganditoare, afirma marele
filosof francez Blaise Pascal. Prin notiune de “trestie fragila”, Pascal doreste sa scoata
in evidenta posibilitatea marginita a omului de a se opune prin energia sa fizică
impotriva energiei straine ce se abate asupra sa. Omul este neputincios impotriva unor
forte straine superioare. Reprezentand omul printr-o planta, a carei tulpina este
flexibila si dinamica, Pascal ne propune sa reflectam asupra sensibilitatii fizice
scazute a omului in comparative cu alte forte straine superioare.
Ca “trestie ganditoare”, omul este dotat cu ratiunea de a gandi, de a
voi, acțiunile sale nu se mai pot bucura de libertatea vointei atunci când fortele straine
exercita presiuni asupra sa.
Constrângerea fizică distruge libertatea exterioara, puterea de a dirija
voință, de a actiona sau de a nu actiona.1In aceasta forma de constrângere, fortele
straine acționează nemijlocit asupra energiei fizice a persoanei constranse,
paralizandu-i-o complet in ceea ce priveste posibilitatea de a actiona conform
obligatiilor sale. Persoană asupra careia se rasfrange constrângerea fizică nu poate
rezista, in sensul ca forta ce acționează asupra sa nu poate fi invinsa prin propriile
puteri. Astfel, datorită imposibilitatii fizice de a se misca liber in vederea desfasurarii
activitatii la care este obligate prin lege, persoană este constransa sa săvârșească o
fapta prevazuta de legea penală, pe care, intelegand-o, nu o voieste, dar fiind silit, nu
poate proceda altfel.
Prin urmare, din punct de vedere intelectiv, persoană constransa fizic isi
pastreaza întreaga capacitate de înțelegere a valorii sociale pe care o are fapta
săvârșită, insa sub aspect volitiv ii lipseste voință săvârșirii ei.2
Voință persoanei constranse nu lucreaza, ci este lucrata datorită presiunii
exercitate asupra sa de către fortele straine. Absenta vointei din conținutul intentiei
face ca subiectiv, fapta săvârșită sa nu apartina autorului ei material. Din aceasta
cauza, legiuitorul nostrum, prin dispozitiile art. 46, alin. 1, C. pen., scoate din randul
infracțiunilor pe aceste fapte prevazute de legea penală care sunt comise in condițiile
constrângerii fizice.„„
2.4. CONDIȚIILE CONSTRÂNGERII
FIZICE
1 T. Vasiliu 499.2 I. Mircea, op. cit., p. 74.
22

2.4.1. Consideratii generale

Constrângerea fizică se exercita de către o forta umana sau naturala
prin care sunt ingradite posibilitatile fizice ale unei persoane de a-si desfasura o
anumita activitate utila societatii, la care este obligate prin lege, iar a carei
neindeplinire poate cauza grave consecinte sociale, din care motive este incriminate
de legea penală si sanctionata ca atare.
Studiul amanuntit al constrângerii fizice se face prin prisma condițiilor
sale de existenta. Acest lucru denota o importanta masiva la stabilirea constrângerii
fizice din randul infracțiunilor prevazute de legea penală.
Pt. ca o constrângere fizică sa constituie o cauza de inlaturare a
caracterului penal al faptei, se cer intrunite, cumulative, urmatoarele condiții:
–fapta săvârșită sub presiunea constrângerii trebuie sa fie
prevazuta de legea penală;
–fapta penală trebuie sa se săvârșească datorită exercitarii
unei acțiuni de constrângere fizică asupra făptuitorului;
–persoană constransa trebuie sa se afle in imposibilitatea de a
rezista constrângerii fizice.

2.4.2. Conditia săvârșirii unei fapte prevazuta de legea penală
Pt. a deveni incidenta, institutia constrângerii fizice, este necesar ca fapta
săvârșită din cauza ei sa fie prevazuta de legea penală, fiindca doar in astfel de situatii
se poate pune problema inlaturarii caracterului penal al faptei.
Daca fapta săvârșită sub presiunea acțiunii de constrângere este prevazuta
de legea penală, nu prezinta importanta care este natura sau gravitatea acesteia, daca
fapta s-a consumat sau a ramas in faza de tentative pedepsibila ori daca făptuitorul
este autor, instigator sau complice.
Situatiile de constrângere fizică pot fi foarte diferite in ceea ce priveste
periculozitatea sociala si obiectul lor juridic, determinand comiterea unor fapte
prevazute de legea penală. Faptele săvârșite sub imperiul constrângerii fizice pot fi
comisive, constand intr-o vacțiune determinate de constrângerea fizică. Sub presiunea
unor energii straine se pot săvârși furtul, falsul, santajul, omorul, vatamarea,
distrugerea sau incalcarea regulilor de circulatie. In aceste cazuri, cel constrans face
ceea ce legea interzice. De regula insa, ca urmare a constrângerii fizice, se comit fapte
de invacțiune (omisive), când persoană, care are obligatia legala sa faca ceea ce legea
penală pretinde sub sanctiunea pedepsei, este pusa, datorită constrângerii fizice, in
imposibilitatea de a-si indeplini respectiva obligatie. Astfel, se gasesc in aceasta
situatie: paznicul unui deposit imobilizat de hoti in timpce acestia fura bunurile aflăte
sub paza sa; chirurgul sechestrat in timp ce trebuie sa faca o interventie chirurgicala
23

urgenta, hotaratoare pt. viata bolnavului; soldatul, aflăt in concediu, este tinut in
carantina in timp ce trebuie sa se prezinte la unitate,1denuntul obligator nu a putut fi
facut in timp util fiindca cel obligat a fost sechestrat de o alta persoană etc. Toate
acestea sunt neindepliniri ale unor activitati la realizarea carora persoanele in cauza
sunt obligate prin lege, iar pt. neexecutarea lor, in condițiile obisnuite, ar fi trase la
raspundere penală.

2.4.3. Conditia existentei si exercitarii acțiunii de constrângere
asupra fizicului unei persoane
Este de esenta institutiei pe care o analizam ca fapta prevazuta de lagea
penală sa fie săvârșită din cauza unei constrangeri fizice, irezistibile. Fapta prevazuta
de legea penală nu este rezultatul punerii in vacțiune a energiei fizice a făptuitorului.
Ea este o consecinta a exercitarii influentei unei energii straine asupra energiei fizice a
persoanei constranse.
In viata de toate zilele, folosim, aceeasi expresie—independent de
voință noastra—pt. a putea convinge ca un eveniment oarecare, peliminat sau nu, s-a
consumat intr-un mod diferit de cel voit, dincolo de puterile noastre. Vacțiunea de
constrângere provine de la o forta straina, declansata independent de voință persoanei
constranse.
Conditia ca fapta sa fie săvârșită din cauza unei constrangeri fizice
presupune, in primul rand, interventia unei energii straine, de natura fizică, care sa-l
determine pe faptuitor la incalcarea legii.2
Autorul poate sa săvârșească o fapta prevazuta de legea penală ca
urmare a intervantiei unei asemenea energii, care sa actioneze direct asupra fizicului
sau, fortandu-l sa faca ceva desi nu trebuia sau sa nu faca ceva ce trebuia, cu toate ca
si-a dat seama de consecintele ce se vor produce.
Exista vacțiune de constrângere fizică atunci când energia fizică a unei
persoane este pusa in miscare sau este tinuta in stare de inertie datorită presiunii fizice
exercitate de o forta straina, a carei declansare si desfasurare nu depind de constiinta
si voință persoanei constranse.
In literatura juridica, s-a sustinut parerea ca forta care constringe fizic
trebuie sa fie doar o energie umana. Sustinatorii acestei opinii se bazeaza pe dispozitia
existenta in art. 46 din Codul penal Italian, care vorbeste “de cel constrans de altul”.
Exponentii acestei pareri arata ca in situatia in care forta care constringe este o forta a
naturii, va exista caz fortuit sau forta majora.
1 I. Mircea, op. cit., p. 73.2 N. Giurgiu, op. cit., p. 396.
24

In realitate, constrângerea fizică este o modalitate a fortei majore, a
interventiei unei energii straine, indiferent de natura ei, careia făptuitorul nu-i poate
rezista.
Energia care constringe trebuie sa actioneze direct asupra celui
constrans. Daca acționează indirect, prin hipnotism sau prin darea unor substante
narcotice ori stupefiante1,nu mai poate fi vorba de constrângere fizică, ci eventual de
iresponsabilitate sau betie accidentala completa, deoarece in asemenea cazuri nu este
paralizata doar energia fizică a celui constrans, ci întreaga personalitate a
făptuitorului.
Legiuitorul nu defineste energia straina, dar literatura juridica si
chiar practica judiciara a prezentat diverse situatii de natura sa o concretizeze.
Astfel, energia poate fi animate sau neanimata, umana ori o forta a
naturii, mecanica, electromagnetica sau orice alte situatii care ar putea constitui o
energie strain ace intra in conținutul constrângerii fizice.
Energia este neanimata atunci când persoană este constransa sa
actioneze sa sa nu actioneze sub imperiul unei energii declansate de un fenomen fizic.
Ca exemplu de constrângere fizică aparute datorită interventiei energiei neanimate,
amintim: cazul in care o persoană este proiectata de o energie asupra unor bunuri de
mare valoare pe care le distruge prin cadere; cazul acarului care este impiedicat, de
viscol sau de furtuna, sa schimbe la timp macazul, provocând astfel o catastrofa
feroviara; cazul gardianului care, datorită unui uragan, este trantit la pamant si lipsit
de posibilitatea fizică de a pazi detinutii aflăti la munca, ceea ce da posibilitatea
acestora din urma sa evadeze.
Energia este animata in cazul in care o persoană este constransa de alta sa
loveasca cu cutitul intr-un copil, manevrandu-i pur si simplu mana sau este cazul in
care o persoană este impinsa de o alta si, prin cadere, distruge diverse bunuri sau
vatama pe altul ori produce o coliziune cu accidente grave in traficul rutier.2 Daca un
acar ar fi impiedicat sa schimbe acele, fiind imobilizat de un raufacator, deci de o
energie animate, va exista constrângere fizică daca se va stabili ca acarul nu a putut
opune rezistenta energiei care l-a impiedicat sa actioneze.
Energie animata este si in situatia in care gardianul este imobilizat de un
detinut pt. ca ceilalti sa poata evada.
In acest caz energia animate este si umana, deoarece constrângerea este
exercitata de o persoană fizică.3 Fapta săvârșită de guardian nu va constitui
infrvacțiunea de inlesnire a evadarii, deoarece posibilitatea sa de a opri arestatii a fost
suprimata datorită actelor de violență fizică ce s-au exercitat asupra lui. Persoanele
care au exercitat asupra lui constrângerea, in astfel de cazuri, vor fi pedepsite pt.
sechestrare de persoane(si pt. violentele care eventual au fost exercitate), daca sunt
responsabile.
1 T. Vasiliu si altii, op. cit., p.350.2 N. Giurgiu, op. cit., p. 396.3 V. Mirisan, op. cit., p. 48.
25

Pt. inlaturarea caracterului penal al faptei insa, nu are relevanta daca
persoanele care au exercitat constrângerea sunt sau nu responsabile.
Pe langa tipurile de energii enumerate amintita si energia mecanica. Ea
ar exista atunci când un tren s-ar rasturna peste gardianul ce avea atributii de paza a
detinutilor, iar acestia evadeaza. Pt. aceleași considerente discutate in cazul
gardianului imobilizat de detinuti, nici gardianul scapat cu viata din accidental de tren,
nu comite infrvacțiunea de inlesnire a evadarii.
In toate exemplele date, energia care l-a constrans pe faptuitor este
exterioara acestuia si, avand un character fizic il determina pe acesta din urma, tot
fizic—adica printr-un raport de determinare obiectiva—sa săvârșească o fapta
prevazuta de legea penală.
Acesta este de altfel si motivul pt. care legiuitorul insusi foloseste in
text expresia “fapta prevazuta de legea penală, săvârșită din cauza unei constrangeri
fizice”.1
Energia care-l constringe pe faptuitor poate fi si interioara acestuia,
forta sraina avand ca sursa un process fiziologic intern, a carui aparitie este
independenta de constiinta sau voință făptuitorului. Respectivul process fiziologic
intern prezinta efecte paralizante sau inhibitive pt. faptuitor. De exemplu, o epilepsie
il impiedica pe gestionar sa efectueze o anumita activitate ce tine de atributiile de
serviciu din momentul respective, cu consecinta producerii unei pagube pt. unitate.
Astfel, s-a decis ca gestionarul, care, datorită unei crize de epilepsie, lasa magazia
deschisa pt. scurta vreme, timp in care i se sustrag bunuri din gestiune, nu se face
vinovat de infrvacțiunea de neglijenta in serviciu, deoarece a intervenit o cauza care
face ca fapta san u constituie infrvacțiune.2Pe langa epilepsie, ca proces fiziologic
intern, mai intalnim: atacul de cord, lesinul, hemoptizia etc.
Constrângerea fizică acționează asupra energiei fizice a făptuitorului,
acesta comportandu-se, prin omisiune sau comisiune, ca un instrument, ca o simpla
prelungire a energiei opresoare însăși.
Vacțiunea de constrângere se realizeaza prin forta unei persoane, prin
forta unui animal care nu poate fi stapanit, prin forta unei masini in miscare sau a unui
fenomen natural. In toate cazurile, forta prin care se realizeaza constrângerea se poate
manifesta in mod dinamic, prin dezlantuire de energie, sau in mod static, prin opunere
de rezistenta la vacțiunea persoanei constranse.3
Pt. a se da eficienta dispozitiilor legale referitoare la constrângerea
fizică este necesar sa se constate ca făptuitorul, desi isi da seama de caracterul
socialmente periculos al urmarilor faptelor sale, totusi nu acționează in mod liber, ci
constrans de o putere straina, care ii paralizeaza si ii rapeste orice posibilitate de a
actiona altfel; in acest caz, făptuitorul devine un simplu instrument, care este pus in
miscare sau oprit sa actioneze de către un factor exterior, caruia el nu-i poate rezista in
1 N. Giurgiu, op. cit., p. 396.2 Procuratura locala din Simleul Silvaniei, dos. Nr. 397/1988.3 C. Bulai, op. cit., p. 249.
26

nici un fel, totodata, pt. existenta constrângerii fizice este indiscutabil necesar ca
vacțiunea de constrângere sa se manifeste in mod direct asupra fizicului făptuitorului.
Nu exista aceasta situatie atunci când sotia a participat la infrvacțiunea
săvârșită de sotul ei, determinate de faptul ca acesta se enerva si o batea daca nu-i
aducea la indeplinire cererile lui; in asemenea cazuri nu se poate trage concluzia ca
sotia a lucrat in afără vointei sale, fiind constransa din punct de vedere fizic.1
2.4.4. Conditia imposibilitatii celui constrans de a putea
rezista acțiunii de constrângere
Pt. a fi indeplinite condițiile prevazute de lege privind incidenta
dispozitiilor art. 46, alin. 1 C. pen., nu este sufficient ca fapta prevazuta de legea
penală sa se fi intercalate in raportul de cauzalitate declansatde energia fizică straina
—deci sa fie săvârșită din cauza unei constrangeri fizice – ci mai este necesar ca
făptuitorul sa nu se fi putut sustraga in nici un mod constrângerii, sa nu-i fi putut
rezista, deci, vacțiunea de constrângere trebuie sa fie irezistibila.
In raport cu imprejurarile concrete in care s-a produs interventia
energiei straine, persoană supusa acțiunii de constrângere, vacțiune ce nu depinde de
constiinta sau voință sa, trebuie sa se afle in situatia de a nu putea intrvedea
revacțiunea sau de a opune rezistenta eficace energiei straine, deoarece aceasta,
fiindu-i superioara, ii paralizeaza complet posibilitateade a reactiona fizic.
Imposibilitatea de a opune rezistenta nu trebuie dedusa dupa criterii
apriorice si abstracte, care nu reflecta imprejurarile concrete in care s-a săvârșit fapta.
In stabilirea posibilitatii sau imposibilitatii de a rezista fortei coercitive se va tine
seama, pe de o parte, de natura si intensitatea fortei de constrângere, iar, pe de alta
parte, de puterea, indemanarea, rezistenta fizică a făptuitorului, starea de spirit si
mijloacele de care dispune pt. a se putea opune energiei straine sau de a se sustrage
acțiunii acesteia.
Cu privire la capacitatea făptuitorului, trebuie mentionat faptul ca, in
raport cu aceleași date de fapt poate sa existe sau sa nu existe posibilitatea de a rezista
constrângerii.2 Aceasta posibilitate este pusa in balanta si in cazul existentei unui
complex de imprejurari diferite.
In cazul in care se stabileste ca persoană, fata de care a actionat
constrângerea, avea posibilitatea de a anihila presiunea energiei fizice agresoare cu
mijloace pe care le putea folosi fără pericol pt. ea, dar nu a facut tot ceea ce depindea
de forta si indemanarea sa fizică pt. a se opune energiei straine sau pt. a i se sustrage,
nu va exista constrângere fizică, intrucat persoanei nu i s-a rapit posibilitatea de a-si
determina si dirija singura voință.
1 Trib. Supr., Col. Pen., dec. nr. 2259/1966, in R.R.D. nr. 4/1967, p. 166 si urm.2 C. Bulai, op. cit., p. 250.
27

Atunci când persoană supusa constrângerii fizice nu are si nu întrevede
nici o posibilitate serioasa de a opune rezistenta acțiunii de constrângere, libertatea sa
de voință este efectiv si complet anihilată si ca atare nu se poate vorbi de vinovatie.1
Daca mai multe persoane au fost constranse si au săvârșit in participatie
o fapta prevazuta de legea penală, trebuie sa se stabileasca pt. fiecare participant ca, in
situatia concreta, nici unul nu a putut opune rezistenta energiei care i-a constrans,
fiindca numai astfel caracterul penal al faptei săvârșite este înlăturat.2
Când constrângerea fizică poereaza doar pt. unele persoane, se va
dispune neinceperea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire penală sau achitarea
acestora, iar pt. celelalte persoane se va dispune trimiterea in judecata si sanctionarea
potrivit infracțiunii comise.
In speta, invinuitii M.N., R.V. si O.P. au fost cercetati pt. faptul ca, intr-
o noapte, au sustras din masina fostului C.A.P. Zauan cantitatea de 1000 kg
ingrasaminte chimice.
S-a stabilit ca primii doi invinuiti s-au deplasat la magazine, unde,
intalnindu-l pe paznicul O.P., i-au aplicat mai multe lovituri peste corp cu o bucata de
fier, cerandu-I sa deschida magazia si sa-i ajute sa sustraga bunurile. Paznicul, fiind in
varsta si lipsit de posibilitati fizice de aparare, a acceptat sa o deschida, iar incercarile
sale de impotrivire la actele de executare au fost curmate de noi violente soldate cu
starea de inconstienta a acestuia. A doua zi,paznicul a anuntat organele competente cu
privire la fapta săvârșită.
In urma administrarii probelor, primii doi invinuiti au fost trimisi in
judecata in stare de arrest pt. infrvacțiunea de talharie, iar fata de paznic s-a dispus
scoaterea de sub urmarire penală, motivandu-se ca lipseste unul din elementele
constitutive ale infracțiunii–latura subiectiva, respective a cooperat fără intentie la
săvârșirea faptei.
Chiar daca, in fond, solutia este corecta–paznicul nefiind
condamnat–totusi, in speta a intervenit o cauza care face ca fapta san u constituie
infrvacțiune, adica o constrângere fizică careia paznicul nu i-a putut rezista.
In acest caz, organul de urmarire penală trebuia sa dispuna scoaterea
de sub urmarire penală a paznicului in baza art. 10, lit. e, Cod procedura penală,
deoarece “exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei”.3
CAPITOLUL 3
1 V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p.376.2 T. Vasiliu si altii, op. cit., p.351.3 Procuratura judeteana Salaj, Zalau (rechizitoriul din 30 aprilie 1990)–dosar nr. 196/1990, solutie
nepublicata, citata de V. Mirisan, op. cit., p. 49-50.
28

CONSTRÂNGEREA MORALĂ _ CAUZA
CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
3.1.NOȚIUNEA DE CONSTRÂNGERE MORALĂ Ș I
CARACTERIZAREA EI
Constrângerea morală, oprimarea liberului arbitru, rezultă din emoțiile
violente ale sufletului sau ale pasiunilor. Dar dîntre toate pasiunile cărora omul le cade
prada, numai teama are ca efect înlăturarea vinovăției.1
Prevăzută în art. 46 din Codul penal în vigoare alături de constrângerea
fizică, constrângerea morală este o cauză care răpește persoanei constrânse
posibilitatea de a-și determina și dirija liber voința, însăși prezența ei excluzând
existența vinovației.
Constrângerea morală constă în paralizarea libertății de voință a omului de
către niște forțe străine lui, ce vin din partea unei persoane fizice, obligându-l la
săvârșirea unei infracțiuni, pe care o ințelege și nu voiește, dar o săvârșeste datorită
unei amenințări cu un pericol grav pt. viața, sănătatea, libertatea proprie sau a altuia,
pericol pe care cel amenințat nu-l poate înlătura altfel.2
Într-o astfel de î mprejurare, constrânsul este silit să aleagă între săvârșirea
unei infracțiuni și suferirea unui rău imediat. Cu toate că fapta infracțională este
ințeleasă de autorul ei material, aceasta nu-i aparține sub imperiul amenințării cu un
pericol grav, ilicit, care nu poate fi înlaturat pe alta cale decât prin săvârșirea
respectivei fapte.
În cazul în care se săvârșeste sub acțiunea unei constrângeri morale o
faptă prevăzută de legea penală, caracterul penal al acestei fapte este înlaturat pt. lipsa
trăsăturii esențiale a vinovăției.
Potrivit art. 46, alin. 2 Cod penal “nu constituie infracțiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin
amenințare cu un pericol grav pentru persoană făptuitorului ori a altuia și care nu
putea fi înlaturat în alt mod”.
Ca și în cazul constrângerii fizice, la constrângerea morală făptuitorul
realizează, ca acționează sub presiunea unei acțiuni de constrângere exercitate prin
amenințarea sa ori a altuia cu un pericol grav, dar, însăși imposibilitatea înlăturarii
pericolului îl face sa adopte conduita impusă prin constrângere, adica săvârșirea unei
fapte penale.
1 J.J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal–Belge, Gaud, Librairie générale de Ad. Hoste, Rue
des Champs,43, 1874, p. 5002 I. Mircea, op. cit., p. 72.
29

Deosebirea dîntre cele doua modalități de realizare a constrângerii este
dată de împrejurarea ca, în timp ce în cazul constrângerii fizice făptuitorul este
determinat fizic să săvârșească o faptă penală, comportându-se ca un simplu
instrument la comanda energiei străine, în cazul constrângerii morale făptuitorul este
determinat pe cale psihică să săvârșească o asemenea fapta, libertatea sa de voință și
vacțiune fiind complet anihilată de amenințarea la care este supus, de a fi expus el sau
altul, la un pericol grav și care nu putea fi înlăturat altfel.
Î n cadrul condițiilor constrângerii fizice am discutat despre
imposibilitatea gardianului de a opri evadații datorită actelor de violență fizică ce s-au
exercitat asupra lui. Se află în stare de constrângere morală iar nu de constrângere
fizică, gardianul care, amenințat cu pistolul de către o persoană, permite evadarea
unor deținuți.1 În aceleași condiții ale constrângerii morale, făptuitorul, amenințat cu
uciderea sa ori a altei persoane, săvârșește un fals în acte publice sau sustrage bunuri
pe care le pune la dispoziția agresorului. Casierul amenințat cu moartea predă cheia de
la casa de bani unui tâlhar,2 neputând înlatura în alt mod pericolul.
Sub protecț ia constrângerii morale se vor află și piloții unui avion de
pasageri obligați sub amenințarea uciderii, să devieze de la ruta normala de zbor și să
aterizeze într-un loc periculos, atât pt. pasageri, cât și pt. persoanele aflate la sol.
Ca reflex al apariției diverselor școli și curente, au fost elaborate o serie
de definiții dare constrângerii morale. Datorită similitudinii definițiilor formulate, în
special de autorii moderni, prezentăm explicativ câteva dîntre ideile de bază ale
respectivilor autori.
Din literatura penală vest-europeană, trebuie menționat Fr. Carrara.
Enunțul instituției constrângerii morale este conceput nediferențiat de alte categorii de
drept penal și constituie rezultatul unei analize ce a permis descoperirea emoției de
teamă ca element intrinsec al constrângerii morale.
Opera lui En. Ferri reprezintă concepția pozitivistă italiană cu privire la
constrângerea morală, concepție ce se caracterizează prin:
-justificarea acțiunii de constrângere în legatură cu natura motivației ce
l-a stimulat pe făptuitor să acționeze;
-încadrarea constrângerii morale în clasa cauzelor justificative negative
-insuficiența elaborare a conceptului acestei categorii penale menținut
la nivelul unor asemănări, impinse până la analogie cu starea de necesitate sau cu
iresponsabilitatea.
Doctrinarii francezi sunt prinși între două păreri contradictorii. Garraud,
Donnedieu de Vabre și Garçon susțineau că instituția studiată apare în momentul
conturării consecințelor amenințării asupra activității voluntare a celui constrâns.
Vidal și Foignet, pretindeau că posibilitățile de vacțiune ale celui constrâns să fie
anihilate total; mai târziu, au adoptat o poziție temperată, potrivit căreia efectele
1 A. Ungureanu, op. cit., p. 222.2 C, Bulai, op. cit., p. 248.
30

amenințării vor fi apreciate prin aplicarea criteriului subiectiv restrâns la
caracteristicile personalității celui constrâns.
Autorii belgieni de drept penal, prîntre care amintim pe J.J. Haus,
tributari influenței franceze, își manifestă originalitatea atunci când includ
constrângerea morală în grupa cauzelor justificative.
Doctrina românească, fără a destina acestei instituții penale un studio
monographic, îi rezervă în cuprinsul tratatelor de specialitate o prezentare descriptivă.
Costa Foru considera constrângerea morală o cauză justificativă, iar Ion
Tanoviceanu o caracteriza ca fiind o cauză de impunitate; doctrinarii Traian Pop și
Nicolae Buzea analizează conținutul și însemnatatea acestei cauze de excludere a
răspunderii penale, după încadrarea sa în art. 130 din Codul penal de la 1936.
Structural, constrângerea morală reprezintă o unitate logica și juridică al
cărei conținut cuprinde un raport de contradictorialitate între cel ce constrânge și cel
constrâns. În procesul faptic de realizare a acțiunii de constrângere, persoana
constransă dobândește poziția de subiect activ, iar constrângatorul devine obiect al
urmăririi penale. Tot în cadrul acestui process faptic apare și condiționarea reciprocă
a conduitelor manifestate de autorul constrângerii, persoană constransă ți victimă.
Din interpretarea prevederilor legale enunțate, rezultă ca această cauză
presupune existenta unei constrângeri din partea unei persoane asupra psihicului
făptuitorului, a carui voință este paralizată datorită amenințării cu un pericol grav.
Amenințarea nu trebuie să altereze funcționarea normală a facultăților psihice,
deoarece dacă se constată că prin amenințare au fost alterate temporar facultățile
psihice, vor fi aplicabile dispozițiile privind iresponsabilitatea.
Făptuitorul are de ales între a suferi pericolul grav sau a săvârși fapta
prevazută de legea penală. Instinctul de conservare îl determină să aleagă calea
săvârșirii faptei pe fondul lipsei posibilității de a-și determina și dirija liber voința.
Activitatea făptuitorului este aparent voită; el ințelege semnificația
faptei săvârșite dar voința lui a fost deformată de tulburarea pe care i-a produs-o
amenințarea, astfel incât a fost determinat să acționeze în sensul voit de cel ce exercită
amenințarea.1
Totuși, în condițiile de constrângere morală fapta se săvârșește cu
voință. Voința de a o săvârși aparține persoanei care amenință pe autorul material.
Persoana care amenință devine autorul moral al săvârșirii faptei penale. El înțelege
periculozitatea socială a faptei pe care o cere spre a fi săvârșită, iar mai important este
ca voiește săvârșirea faptei, motiv pt. care, sub aspect subiectiv, îi aparține în
întregime.
Deci, avem constrângere morală numai atunci când infracțiunea se
comite la cererea unei persoane fizice, adresată direct sau mijlocit autorului material și
este insoțită de o amenințare cu un pericol grav pt. viața, sănătatea, integritatea
1 T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 352.
31

corporală sau libertatea personală a sa ori a altei persoane, care pericol produce celui
amenințat o stare de teamă, de groază și nu poate fi înlăturat prin alte mijloace.1
3.2. CONSTRÂNGEREA MORALĂ ÎN
DREPTUL POZITIV
3.2.1. Etape principale î n evoluția istorică a constrângerii
morale
Cercetarea evolu ției constrângerii morale studiind concomitent
ipostazele acesteia în succesiunea etapelor istorice parcurse și teoriile ce i-au justificat
natura de cauză ce înlătura caracterul penal al faptei, extinde analiza și, prin aceasta,
aprofundează cunoașterea instituției de la condițiile sociale care i-au determinat
apariția și stimulat dezvoltarea până la baza teoretică ce îi explică natura și îi
subliniază utilitatea.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală nu a fost
cunoscută ca o cauza de excludere a răspunderii penale decât în legislațiile penale
moderne. În vechile legiuiri, era dominantă regula ca voință constrânsă este totuși
voință și atrage răspundere.
În lucră rile privitoare la istoria dreptului penal, se găsesc date din care
rezultă că uneori constrângerea morală era socotită ca o modalitate a constrângerii
fizice și anume când constrângerea morală era realizată cu mijloace materiale.2
Inexistența în faza primitivă a societății, constrângerea morală apare în
sclavagism, în reglementarea civilistî a dreptului roman. Jurisconsulții și legiuitorul
roman deosebeau doua categorii de violență, “vis absoluta” sau violență fizică și “vis
compulsive” sau violanță psihică. Ei considerau că violența se conturează atunci când
frica resimțită de cel constrâns este actuală, invincibilă, se exprimă print-un rău
iminent și poate produce un prejudiciu moral sau material. Desi a funcționat o bună
perioada de timp, principiul “coacta voluntas tamen voluntas”,3 cu timpul însă s-a
ajuns până la completa aparare de pedeapsă.
În dreptul barbar, nu se ținea seama de constrângere prin amenințare.
În perioada medievală, regă sim constrângerea morală mai ales în
operele autorilor de drept canonic. Aceștia dădeau constrângerii morale două
accepțiuni: prima, de inspirație și esență pur canonică, iar cealaltă, apărută ca un
corolar al influenței surselor de drept roman.
1 I. Mircea, op. cit., p. 73.2 V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 381.3 “Vointa constransa e totusi vointa”.
32

Sensul canonic propriu-zis facea o deosebire în funcție de intensitatea
constrângerii morale, între “coactio modica” sau primul grad și “coactio violenta”.
Rufinus, Huguccio și alți autori medievali considerau nul efectul primului grad de
constrângere, cel ce privește doar amenințarea, în timp ce, dupa opinia lor, “coactio
violenta” producea consecințe de totala exonerare de raspundere. Cu alte cuvinte,
constrângerea morală înlătura răspunderea morală doar daca era realizată cu mijloace
materiale.
Doctrinele romaniste apărute pt. prima data în decretele lui Papa
Alexandru al III-lea, modificând concepția precedentă, adoptă disțincțiile calitative ale
dreptului roman și fac deosebirea între “vis” și “metus”.
Potrivit definiției lui Paulus “vis” reprezintă “atacul mai puternic
căruia nu i se poate opune rezistență”. “Metus”, conform opiniei jurisconsultului
Ulpian, este “o tulburare a minții provocată de un pericol”.
Consecințele celor două modalități de constrângere morală se mențin în
cadrul civilest al dreptului roman deși, la un moment dat, apare o tendință timidă de
subiectivizare a instituției, atunci când ea pretinde o determinare concretă a curajului
sau fricii manifestate de persoana constransa.
Dacă în Evul Mediu chestiunea constrângerii morale a fost foarte
controversată, unii autori (J. Novelli, J. Clarus) admițând apărarea de pedeapsă, iar
alții (Farinaceus, Tiraguellus) susținând ideea unei pedepse reduse, în epoca modernă
se admite nepedepsirea în caz de amenințare, fixându-se însă condiții restrictive
privind existența ei.1
Epoca modernă se caracterizează prin studii de examinare comparată a
constrângerii morale cu alte categorii penale, în special cu “starea de necesitate” și
“constrângerea fizică”. Între respectivele cauze s-au găsit deosebiri majore, fapt ce a
condus la o definitivare a caracterului și a naturii subiective a constrângerii morale.
În același timp, precizarea constrângerii morale a condus la
reconsiderarea clasificării cauzelor exoneratoare de răspundere penală, determinând
introducerea acesteia într-o altă categorie decăt cea stabilită în epoca anterioară.
Astfel, dacă la început, influența autorilor din perioada Evului Mediu
târziu determină încadrarea constrângerii morale în categoria “faptelor justificative”
pe masură ce caracterul subiectiv al instituției este recunoscut, doctrina clasifică
constrângerea morală în rândul cauzelor ce exclude culpabilitatea.
Unele coduri penale moderne prevăd, în mod expres, constrângerea
morală. Astfel de legiuiri moderne sunt: Codul penal german; Codul penal Italian de
la 1930, art. 46; Codul penal spaniol de la 1928, art. 57, alin. 2 etc.
Alte coduri, din contră, cuprind constrângerea morală în dispoziții
privitoare la constrângere în general, cum ar fi: Codul penal francez, art. 64; Codul
penal Belgian, art. 71; Codul penal olandez, art.40; Codul penal polonez, art. 22 și
altele.2
1 V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 352.2 V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 352
33

3.2.2. Constrângerea morală și excluderea
Infracțiunii
3.2.2.1. “Coacta voluntas tamen voluntas”
Adagiul “coacta voluntas tamen voluntas” stă la baza filosofiei stoice
care, cu privire la constrângerea morală, se pronunță pt. menținerea răspunderii penale
a făptuitorului și pt. aplicarea pedepsei corespunzătoare.
Adepții teoriei stoice considerau că voința constransă rămâne totuși
voință, în caz de constrângere putându-se zice ca o insa voința este oprimată, nu și
suprimată; constrânsul moral ar fi putut sa reziste și să facă altceva decât ceea ce a
facut.
Covarruvias, în secolul al XVI-lea, se pronunța pt. pedepsirea
constransului moral. Jousse, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, aproba
părerea lui Covarruvias, spunând că “amenințările nu trebuie niciodată să facă pe
acela care este amenințat să omoare un nevinovat, ci trebuie mai bine să sufere, în
acest caz moartea, decât să omoare pe altul”.1
Ph. Renazzi, care scrie la sfarșitul secolului al XVIII-lea, susține, de
asemenea, ideile stoiciene; după Renazzi, cel constrans fizic (invitus) va scăpa de
pedeapsă, nu insă și cel constrâns moral (coactus), care poate să aleagă între
infracțiune și răul de care este amenințat; acesta va fi pedepsit chiar în caz de
amenințare gravă, însă i se va da o pedeapsă mai ușoară.
Farinoceu, Tiraqueau si Menochi, penaliști din secolul XVI, au combătut
ideile stoiciene considerând că trebuie să se admite o micșorare de pedeapsă pt.
constrânsul moral. În aceeași perioadă și în secolele următoare au existat autori mai
radicali care s-au pronunțat pt. nepedepsirea constrânsului moral.2

3.2.2.2. Justificarea utilitar ă
1 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 844.2 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 845.
34

Pedepsirea persoanei constr ânse nu ar avea nici o utilitate pt. societate
deoarece făptuitorul, fiind silit să săvârșească fapta prevazută de legea penală, nu
reprezintă un pericol pt. societate.
Justificarea utilitar ă este susținută de P. Rossi, care afirmă că, în cazul
constrângerii morale, persoanei constrânse îi este răpită facultatea de alegere, liberul
arbitru. În aceste condiții, actul infracțional al celui constrâns este rezultatul unei
manifestări independente de voința acestuia, ceea ce înlătură utilitatea oricărei
sancțiuni.
Rossi ne întreabă: “Pentru ce să-l pedepsim pe constrânsul moral? Ce
utilitate ar atrage ordinea socială dintr-o astfel de pedeapsă? … Actul este ilegitim, dar
pedeapsa va fi ea oare folositoare?’’Rossi are dreptate când afirmă că este inutil a
pedepsi constrânsul moral, deoarece fie pedeapsa va fi mai mica decât fapta săvârșită,
iar în acest caz pedeapsa nu-și produce efectele în întregime, fie va fi mai mare, iar
atunci va fi contrar tuturor principiilor de a aplica o pedeapsă cu atât mai grea cu cât
constrângerea ar fi mai mare.
Solidari cu afirmațiile lui Rossi s-au aratat și alți autori precum Pufendorf,
J. Novelli, J. Clarus si T. Canonico. Dintre ideile cu care aceștia se alătură opiniei lui
Rossi, trebuie menționat Pufendorf, care consideră că persoana constrânsă este doar
un simplu instrument în săvârșirea infracțiunii, cât și T. Canonico care afirmă că
constrânsul moral dispune de o libertate de voință foarte mică.
Ca o dovadă a existenței, din cele mai vechi timpuri, a ideilor ridicate
împotriva pedepsirii constrânsului moral, rămane afirmația lui Ciceron: ‘’Propterea
quod omnes, quarum in alterius manu vita posita est, sarpius illud cogitant, quid posit
is cujus in ditione ac potestate sunt, quam quid debeat facere’’.1
Cu privire la inutilitatea pedepsei, distingem câteva aspecte principale:
–în lipsa amenințării, persoana constransă nu ar săvârși fapta
prevăzută de legea penală;
–făptuitorul nu este o persoană periculoasa, periculozitatea socială
apărând o data cu vacțiunea de constrângere;
–între amenințarea care constrânge și amenințarea pedepsei,
totdeauna, cea dintâi va fi mai puternică, mai actuală și mai eficientă.
Legea penală nu poate intervene cu îngrădirile și sancțiunile sale, decăt
acolo unde activitatea omului poate și trebuie sa fie îngrădită. Acolo unde însă omul
nu poate să facă altfel decăt ceea ce întreaga sa fire îi impune, intervenția legii devine
nu numai iraționala, dar și ineficace. Or, este normal ca cel ce se vede amenințat de un
pericol, să caute să se salveze; instinctul său de conservare îl face să reacționeze, toata
ființa sa iși strigă dreptul de a nu fi lovită iar, în aceste condiții, omul face ceea ce ar
1 “oricine vede viata lui in mana altuia, cugeta mai mult la ceea ce poate acela, sub puterea si la
discretia caruia se afla, decat la ceea ce este dator sa faca”.
35

face orice om.1 Legea nu poate cere oamenilor de a se comporta ca niște eroi.2 O astfel
de lege care ar cere omului să nu fie om ar fi crudă, artificială și neputincioasă.3
3.2.2.3. Identitatea mobil-scop
Cu privire la momentul volitiv al laturii psihice a infracțiunii, în
prezent se consideră că fapta persoanei constrânse nu dobăndește caracter penal
întrucat amenințarea i-a răpit libertatea.
În plan psihic, constrângerea morală poate fi explicată și prin prisma
identității între mobil și scop. Procesul psihic de determinare a activității voluntare,
implicat în orice conduită umană, presupune relația teleologică între mobilul
stimulator și scopul urmărit.
Între mobil expresie a trebuinței, și scop, prefigurare ideală a condițiilor
de satisfacere a trebuinței, se constată o identitate obiectivă și subiectivă.
Caracterul obiectiv al echipolenței termenilor amintiți rezultă din
echivalența substanței nevoii stimulatoare și natura valorii destinate satisfacerii ei, în
timp ce identitatea subiectivă a acestora decurge din personalitatea unitară a agentului
interesat.
Orice activitate umană realizează această unitate de substanță și expresie
subiectivă între mobil și scop. Atunci când unui om îi este sete, nevoia de apă
constituie mobilul acțiunii întreprinse de acesta în vederea satisfacerii trebuinței
respective, în timp ce scopul conduitei sale este obținerea împlinirii lipsei resimțite.
Atât mobilul activității cât și scopul propus se formează în funcție de aceeași
substanță obiectivă—deshidratarea—iar atitudinea față de această nevoie ca și
comportamentul adoptat exprimă personalitatea celui interesat.
Unitatea obiectivă și subiectivă a mobilului cu scopul este, prin urmare,
constituită, ceea ce stabilește un raport nemijlocit între activitatea întreprinsă și
agentul acesteia, între efectele conduitei și răspunderea ce revine autorului ei.
Similar și în ipoteza săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală,
autorul faptei penale desfășoara o activitate, în cadrul căreia echivalența între natura
obiectivă și subiectivă a mobilului și scopului este prezentă.
Spre deosebire de aceste situații ce reflectă condițiile normale de
desfașurare a conduitei umane, în cazul constrângerii morale, egalitatea termenilor
menționați dispare. Activitatea desfășurata de persoana constrânsă prezintă un mobil
distinct de cel al constrângătorului, iar finalitatea urmarită de persoana constrânsă se
deosebește de scopul vizat de către cel ce constrânge.
Făptuitorul, deși săvârșește fapta impusă de către cel ce constrânge, este
stimulat de motivația generată de teama provocată prin amenințarea proferată de
1 V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 351.2 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 847.3 V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 351
36

constrângator, în timp ce mobilul acestuia din urmă se constituie din substanța unei
trebuințe ce va genera infracțiunea.
În acest fel s-a conturat deosebirea dintre mobilul celor doua activități,
ceea ce împiedică producerea echivalenței psihice între motivație și finalitate, explică
psihologic imposibilitatea reținerii vinovăției în sarcina constrânsului moral.
3.2.3. Constrângerea morală în dreptul
penal român
3.2.3.1. Istoricul reglementarii în codurile penale
anterioare
Vechile noastre legiuiri nu prevedeau, în mod expres, constrângerea
morală.
Codul penal Stirbey din 1850 prevedea forța majoră in art. 52, printre
cauzele care apărau de pedeapsă, arătând că “nu se socotește nici crima, nici vină când
pârâtul va fi fost silit de putere la care n-a putut sta împotrivă’.1 Desigur că, în aceasta
noțiune de constrângere intră și constrângerea morală.
Codul penal de la 1864, de asemenea, nu prevedea constrângerea morală;
dar, pe baza principiilor fundamentale, doctrina și jurisprudența română au admis
apărarea de pedeapsă, față de cel care a lucrat sub imperiul constrângerii morale.
Atât Codul penal din Ardeal, cât și Codul penal din Bucovina cuprindeau
dispoziții cu privire la amenințare. Amenințarea sau constrângerea morală era
prevăzută de Codul penal transilvanean în art. 77, care spunea că “Nu este imputabilă
infracțiunea aceluia care a săvârșit-o fiind constrâns printr-o forță căreia nu a putut
rezista sau prin amenințări, care constituiau un pericol direct pt. viața sa, pt.
integritatea sa corporala sau pt. viața sau integritatea corporala a unor persoane din
intimitatea sa, daca pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod”.
Legiuitorul, pt. a se face cât mai bine ințeles, a prevăzut în art. 78 că:
”Persoane din intimitatea cuiva sunt: rudele și afinii în linie ascendentă și
descendentă, frații, verii primari și rudele și mai apropiate decât aceștia, părinții și
copiii prin adopțiune și educațiune, soții și logodnicii, soții fraților și frații soților”.2
De asemenea, Codul penal din Bucovina cuprindea în denumirea
generică de “constrângeri” din § 2 lit. g, amenințarea:”Vacțiunea ori comiterea nu se
va socoti deci crimă: g)Dacă faptul s-a săvârșit sub imperiul unei constrângeri
neânlaturabile, ori din cauză de legitimă apărare”.3 Faptul că constrângerea morală stă
1 V. Mirisan, op. cit., p. 43.2 Ion I. Predoviciu, Codul penal din Transilvania, Tipografia Adolf Sonnenfeld Soc. Anon, Oradia
Mare, 1923, p. 23-24.
3 C-tin G. Ratescu, s.a., op. cit., p. 318.
37

alături de legitima apărare în Codul penal bucovinean, înseamnă că era prevăzută
drept o cauză exoneratoare de răspundere penală.
Codul penal Carol II din 1936 reglementa constrângerea fizică și
constrângerea morală printre cauzele care apărau de răspundere penală sau o
micșorau, originea acestor cauze se află în Codul penal transilvanean și în Codul penal
bucovinean.
Codul penal de la 1936 prevede, în mod expres, în art. 30, constrângerea
morală:”Nu răspunde de infracțiune acela ce a săvârșit faptul, sub influența unei
constrângeri morale, produsă prin o amenințare care constituia un pericol direct pt.
viața, integritatea corporală, sănătatea și libertatea, fie a propriei sale persoane, fie a
unei rude sau a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecțiune și dacă
pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace”.
Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale constituia infracțiune,
dar făptuitorul nu răspundea penal. Deși era înlăturată răspunderea penală, subzistă
caracterul penal al faptei. Astfel, constrângerea morală producea aceleași efecte ca și
cauzele de înlaturare a răspunderii penale (amnistia, grațierea, prescripția).
Reglementarea constrângerii morale în Codul penal din 1968 este
asemănătoare cu cea din Codul penal român în vigoare. Legiuitorul a instituit în cazul
constrângerii morale o cauză distinctă de împiedicare a constituirii infracțiunii.
3.2.3.2. Situația în legea penală în vigoare
Al ături de constrângerea fizică, legitima apărare, starea de necesitate,
cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea și eroarea de fapt, constrângerea
morală este prevazută în Titlul II al actualului Cod penal și anume în Capitolul V
intitulat “Cauzele care inlatură caracterul penal al faptei”(art. 44-51 C. pen.).
Potrivit art. 46, alin. 2 C. pen.:”Nu constituie infracțiune fapta prevăzută
de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitata prin
amenințare cu un pericol grav pt. persoana făptuitorului sau a altuia și care nu putea fi
înlăturat în alt mod”.
În Codul penal anterior, constrângerea morală era prevăzută separat de
constrângerea fizică. Neexistând deosebiri esențiale, actualul Cod penal prevede cele
două forme de constrângere în același articol 46.
Textul din Codul penal anterior arată că nu răspunde de infracțiune
acela care a săvârșit fapta “sub influența” unei constrângeri morale, ceea ce însemnă
că influența constrângerii nu trebuia sa fie determinate. Codul penal în vigoare, ținând
seama de esența acestei cauze, a folosit o terminologie corespunzătoare, în sensul că
fapta trebuie să fie săvârșită “din cauza” constrângerii morale.1 Totodată, nu s-a mai
prevăzut condiția ca pericolul să fie “direct”, deoarece s-a considerat că este inutilă,
știindu-se că pericolul amenință o persoană.
1 T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 353.
38

În Codul penal anterior, sfera valorilor sociale era limitată la: viață,
integritatea corporală, sănătatea și libertatea, fie a propriei persoane, fie a unei rude,
fie a unei persoane de care făptuitorul era legat printr-o temeinică afecțiune.1 Se
observă astfel, că efectele constrângerii morale se refereau doar la anumite persoane.
Actualul Cod penal extinde aceste efecte față de orice persoană, în spiritul ideii de
solidaritate ce trebuie să existe între oameni, în general.
Succint prezentate, argumentele de mai sus dovedesc cu prisosință
superioritatea actualei reglementari în raport cu prevederile Codului penal anterior.
3.3. COORDONATA SOCIAL Ă ȘI COORDONATA AFECTIVĂ
ALE CONSTRÂNGERII MORALE
3.3.1. Libertatea
No țiunea constrângerii morale se constituie în funcție de conceptele
libertății, răspunderii penale și fricii, care, datorită însemnătății deținute în procesul de
cristalizare a acțiunii de constrângere, dobândesc valoarea de coordonate.
Libertatea, coordonată socială, definită prin raportul stabilit între
înțelegerea necesității și vacțiunea eficientă corespunzatoare, este direct interesată în
precizarea cadrului social de manifestare a constrângerii morale.
Libertatea îi ofera subiectului de drept posibilitatea de a alege între mai
multe conduite. Starea de libertate a persoanei se exteriorizează, se realizează prin
ansamblul de manifestari corespunzătoare drepturilor recunoscute de societate prin
lege.2
Această stare de libertate poate fi deseori afectată, încălcată printr-o
multitudine de fapte și acte ale omului, care sunt diferite ca gravitate. Astfel, s-a
impus reacția și intervenția legii penale, incriminându-se fapta prin care se aduce
atingere, se limitează sau se oprimă libertatea voinței.
O hotărare, care, așa dupa cum arată Engels, exprimă “capacitatea de a
decide în cunoștință de cauză”, actualizează libertatea pt. că este rezultatul motivației
psihice trăite de autorul ei și tinde la rezolvarea scopului urmărit de acesta.
Persoana constrânsă își pierde libertatea, întrucât este silită să adopte o
decizie impusă. Procesul faptic, ascendant în decursul consumării și datorită căruia
constrânsul moral își pierde libertatea, se desfașoară între persoanele implicate în
vacțiunea de constrângere morală (autorul moral al constrângerii morale, autorul
1 V. Dongoroz, Gh. Daranga, S. Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemes, Mihai Popovici, Petre
Sarbulescu, Vasile Stoican, Noul Cod Penal si Codul Penal Anterior–prezentare comparative,
Bucuresti, 1969, p. 338.2 V. Dongoroz si altii, vol. III, 1971, p. 284.
39

material, victima–când este cazul).Procesul faptic debutează sub forma amenințării
adresata de cel ce constrânge făptuitorului și se sfârșeste prin molestarea sau
prejudicierea victimei.
3.3.2. Frica
Infracțiunea, ca orice activitate umană, exprimă personalitatea autorului ei
în toate cele trei componente psihice: volitivă, afectivă și intelectivă. Studiul fiecareia
contribuie la cunoașterea stiințifică a categoriei penale analizate, ceea ce, în cazul
constrângerii morale, presupune, în special, examinarea emoției de teamă.
Enunțul fricii definește aceasta stare emoțională ca un reflex afectiv
generat de o dificultate de adaptare a organismului la caracteristicile unei situații
insolite. Ea dobandește, prin rolul îndeplinit în cadrul procesului de declanșare a
activității umane, o autentică funcție motivațională.
Mobil al comportamentului uman, teama constituie geneza emoțională a
constrângerii morale primind in același timp o semnificație morală și o consacrare
juridică. Examinarea fricii, în ipoteza de componentă afectivă, generantă a acțiunii de
constrângere, implică studierea acestei emoții ca element al activității desfășurată de
faptuitor pus in condițiile specifice constrângerii morale.
Structura manifestărilor voluntare realizată prin parcurgerea celor patru
stadii componente, apariția motivației, conflictul de motive, decizia și realizarea
acțiunii, adaptată situației caracteristice constrângerii morale reliefează chestiuni
deosebite, în special la nivelul motivației și conflictului de motive. Acestea, motivația
și conflictul de motive, au ca sursă un stimulant complex, înfățițând alternative:
suportarea unei dureri sau săvârșirea unei fapte prevazute de legea penală.
Caracterului alternative al solicitarii exterioare îi corespunde apariția
motivației care este de doua feluri: biologica și socială.
Motivația biologică, dând expresie “fricii de durere” tinde spre realizarea
alternativei salutare sub aspect fizic, vital, a celui constrâns. Motivația socială se cere
satisfacută prin inobediența la amenințare.
Conflictul motivațional, în limitele căruia are loc drama genetică a
motivului triumfător, determinant al deciziei, solicită interesul deosebit al cercetării
psihologice întreprinsă în vederea explicarii sensului și conținutului acțiunii de
constrângere. Rezolvarea acestui conflict motivațional se obține prin demarcarea
calitativă a fiecareia din motivațiile amintite, pt. că de ponderea argumentelor
confruntate depinde inhibarea unuia, ceea ce permite manifestarea integrală a celuilalt.
Motivația biologica, reflectată emoțional că “ frica de durere” este expresia
unui motiv originar, spontan și general, emergență directă a instinctului de conservare.
Intensitatea reacțiunii determinate de iritarea sau stimularea acestui instinct primar,
recunoscută de știință, îi explică pe deplin consecințele motivaționale.
40

Motivația socială are un caracter derivat ș i detine prin aceasta o energie
actualizantă secundară. Caracterul ei reflexiv dotat cu o forță propulsivă inferioară,
dar explicația deplină a eșecului suportat de argumentul social și reusita motivației
biologice.
Semnificaț ia etică, acordată faptei generate de teamă, este consecința
evaluarii axiologice a obiectului apărat de cel constrâns ca și a motivației ce i-a
determinat activitatea.
Pe plan subiectiv, motivația specifică “fricii de durere” trăită de cel
oprimat, exprimă prin tendința de salvgardare a valorilor periclitate, ce o imprimă
conduitei acestuia, esența ei morală.
În acest fel, existând o identitate axiologica între motivația și rezultatul
activității, concretizate în ocrotirea unor fundamentale valori sociale și individuale,
activitatea specifică constrângerii morale este cuprinsă deplin în câmpul etic.
Consacrarea juridică se produce prin pătrunderea elementului etic corespunzator
situației constrângerii morale în consțiința juridică a societății și apoi, prin
reglementarea ei corespunzatoare într-o categorie a dreptului penal.
Frica, “dominanta afectivă” în motivatia celui ce suportă o constrângere
morală, apare din punct de vedere juridic ca “mobil” al activității întreprinse de
persoana amenințată. Ridicată prin structura instituției la rangul unui factor causal,
teama subliniază, în același timp, imporțanta mobilului, atât pt. categoria penală a
constrângerii morale, cât și pt. sistemul elementelor de conținut ale conceptelor
penale.
Examinarea coordonatei afective a cautat să demonstreze că frica
condensează “sâmburele emoțional’ al constrângerii morale. Ea se actualizează atunci
când subiectul cercetat pretinde că frica, declanșată de amenințarea celui ce
constrânge, i-a motivat săvârșirea faptei.

3.4.CONDIȚIILE CONSTRÂNGERII
MORALE
3.4.1.Considerații generale
Fiind exercitat ă sub forma unei amenințări cu un pericol grav, de
neînlăturat, la adresa făptuitorului sau a altei persoane, constrângerea morală înlătură
caracterul penal al faptei săvârșite de cel constrâns; orice persoană care s-ar afla în
situația constrânsului, ar proceda la fel.
Vacțiunea infracțională trebuie sa fie produsul unei voințe libere spre a
putea fi imputată infractorului.1 Or, în cazul constrângerii morale actul de voință este
1 G. Antoniu, St. Danes, M. Popa, 1995, op. cit., p. 74.
41

deformat, deoarece s-a produs sub imperiul constrângerii pe care a exercitat-o
amenințarea.
Gravitatea amenințării trebuie examinată și evaluate în raport cu persoana
celui amenințat și cu împrejurarile în care s-a produs amenințarea. În deplină
concordanță cu necesitatea existenței unei amenințări se află pericolul ce inspiră
teamă făptuitorului. Acest pericol trebuie sa fie suficient de grav, astfel incât
persoanei constrânse sa-i fie imposibil să-l înlăture.
Pt. existența constrângerii morale trebuie îndeplinite cumulativ, trei
condiții:
–să existe o vacțiune de constrângere exercitată asupra psihicului unei
persoane, de către o alta persoană prin amenințare:
–persoana amenințată sau o alta persoană sa fie expusă unui pericol
grav;
–pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea
faptei prevazută de legea penală.1
Între aceste condiții trebuie să existe o legatură de la cauză la efect, adică
vacțiunea de constrângere să fie cauza pericolului grav, iar pt. înlăturarea acestuia să
fie necesară săvârșirea unei fapte prevazută de legea penală.
3.4.2.Condiția exercitării unei constrângeri prin
amenințare asupra unei persoane de către o alta
persoană
Atunci când o persoană se află sub presiunea unei puternice temeri
provocată prin amenințarea venită din partea unei alte persoane, spunem că există
vacțiune de constrângere morală. Este de esența instituției pe care o analizăm, ca fapta
penală să fie săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată printr-o
amenințare pt. persoana constransă sau pt. altă persoană.
Aceast a înseamnă că fapta nu este rezultatul unei manifestări de voință și
vacțiune liberă din partea făptuitorului, ci acesta, desi acționează lucid și în deplină
cunostință de cauză asupra semnificației faptei sale și a consecințelor ei, o săvârșește
ca efect al unei determinări psihice generate de temerea producerii răului cu care este
amenințată.
Sub imboldul acestei determinări psihice, voința nu s-a putut manifesta în
condiții normale, procesul volitiv a fost deformat prin constrângerea fireasca pe care a
exercitat-o groaza, frica, disperarea celui amenințat, automatizate și galvanizate de
instinctul de conservare. Putem spune că, în urma procesului de determinare psihică,
manifestat prin amenințarea cu un pericol grav, are loc anihilarea voinței persoanei
constrânse.
1 V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 377.
42

Așadar, constrângerea morală este o stare psihica determinate de presiunea
sentimentului de teamă, provocat prin amenințare.
Amenințarea trebuie să fie exercitata de o persoană fizică, care, prin
intermediul persoanei constrânse, urmărește săvârșirea faptei prevăzute de legea
penală, bazându-se pe presiunea constrângerii. Legea nu prevede expres această
condiție, dar ea rezultă din însăși natura lucrurilor. În alte legislații (spre exemplu,
Codul penal Italian) se precizează că “amenințarea trebuie determinată de cineva”,
deci de o persoană fizică.
Amenințarea trebuie să conțină alternative: fie persoana amenințată
îndeplinește cerința constrângătorului, fie ea sau o alta persoană, va suferi o vătămare.
Împrejurarea creată nu elimină răspunderea penală a constrângătorului, ci, dimpotrivă,
va răspunde integral de fapta săvârșită prin constrângere, ca și cum ar fi săvârșit-o el
însuși.
Se subînțelege, deși legea nu prevede, că amenințarea poate fi directă sau
indirectă, orală sau scrisă etc. Amenințarea se produce dacă este de natură să alarmeze
persoana constrânsă.
Actele de amenințare pot fi pure sau insoțite de violențe fizice, impunându-
se astfel, să se stabilească dacă fapta a fost săvârșită datorită constrângerii fizice sau
morale.1
În practică se întâlnesc situații când cele doua forme de constrângere
interferează, iar în măsura în care nu se poate determina care a fost decisivă, se va
considera că ambele au lipsit fapta de caracter penal.2
Amenințarea cu un pericol grav însoțită și de violențe fizice, dar care,
singure, nu ar paraliza voință făptuitorului, trebuie considerate numai o constrângere
morală.3
Indiferent dac î este directă ori indirectă, orală sau scrisă, etc., amenințarea
trebuie să fie serioasă, deoarece numai în acest fel individual poate să constientizeze și
să realizeze ca nesăvârșind fapta prevazută de legea penală, răul se va răsfrânge
asupra lui sau asupra altei persoane. Situația respectivă îi cauzează individului
constrâns o tulburare de ordin afectiv, care-l determină să acționeze în sensul indicat
de autorul moral, de constrângator.
Seriozitatea amenințării se apreciază în raport de situația concretă din
fiecare cauză, de persoana făptuitorului și a celui care amenință, de vârstă, sex,
sănătate, stare psihică etc., urmând a se concluziona dacă amenințarea a produs sau nu
o teamă serioasă.4
În speță, inculpatul care se află la conducerea Direcției cercetari penale
din fostul Departament al Securității Statului, a ordonat unor subofițeri din subordinea
1 V. Mirisan, op. cit., p. 51.2 C. Bulai, Drept Penal, partea generala,Casa de Editura si presa Sansa, Bucuresti, 1992, p. 236.3 V. Mirisan, op. cit., p. 52.4 V. Mirisan, op. cit., p. 52.
43

sa să înceapă ancheta penală și să fie introduce in arest patru persoane care au
răspândit manifeste în perioada 23 noiembrie–20 decembrie 1989.
Inculpatul a primit la rândul sau, de la fostul adjunct al ministrului de
interne, ordinul de a nu pune în libertate pe cei reținuti.
Prima instan ță l-a achitat pe inculpat, soluție confirmată în apel, pe
considerentul că acesta, datorită condițiilor impuse de regimul totalitar, a acționat sub
imperiul unei puternice temeri pt. sine și pt. familia sa, orice insubordonare
presupunând reacții grave pt. ei din partea organelor superioare.
Recursul declarat de procuror împotriva acestei hotărâri este întemeiat.
Ordinul primit de inculpate de la adjunctul ministrului de interne era
vădit nelegal și, ca atare, nu trebuie executat de către acesta. Aceasta, întrucat un
ordin lipsit de condițiile legalității nu poate justifica exonerarea de răspundere penală
a celui care îl execută.
Inculpatul, primind ordinal ilegal și ordonând la rândul său executarea
acestuia, s-a implicat în cunoștință de cauză într-o activitate potrivnică legii și a avut
reprezentarea ca reținerea nelegală și anchetarea inculpaților sunt făcute cu încălcarea
dispozițiilor legale.
A admite că sunt apărate de răspundere persoanele culpabile din punct
de vedere penal, pe considerentul că s-a acționat din ordin superior, ar însemna să se
justifice comiterea pe această cale a oricaror infracțiuni și a paraliza înfăptuirea
justiției.
În consecință, recursul se admite și se dispune condamnarea
inculpatului.1
Astfel de cazuri, precum acesta de mai sus, s-au mai întâlnit de-a lungul
timpului. Un exemplu eficace ar fi condamnarea criminalilor de razboi fasciști pt.
infracțiunile de genocid comise în timpul celui de-al doilea război mondial, în lagărul
de la Auschwitz. Acești criminali s-au apărat susținând că au comis atrocități imputate
“ din ordin”.2
Practica judiciar ă a subliniat că nu există amenințare atunci când un
funcționar, exercitandu-și în mod legal atribuțiile de serviciu, pornește o cercetare
împotriva unei persoane care ar putea să-și piardă libertatea, ca urmare a constatărilor
făcute. Fapta funcționarului care își exercită atribuțiile în cadrul unei activități
procesuale prevăzute de lege nu poate constitui o amenințare. Dacă cel împotriva
căruia se face cercetarea, caută să-l corupă pe funcționar, fapta celui ce încearcă
mituirea nu este săvârșită datorită constrângerii morale, căci cercetarile efectuate în
baza prevederilor legii nu pot fi considerate o amenințare.3
1 Curtea Suprema de Justitie, sectia militara, decizia nr. 29 din 14 mai 1997, Revista Dreptul, nr.
7/1998, p. 142.2 G. Antoniu, St. Danes, M. Popa, 1996, op. cit., p. 201, 202.3 T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 354.
44

De asemenea, nu se poate vorbi de o amenințare, în sensul legii. Nici în
cazul când persoana care a săvârșit o infracțiune este amenințată că va fi denunțată,
fiindcă cel care exercită amenințarea își îndeplinește o îndatorire cetățenească.1
Aprecierea seriozității amenințării se face în raport de situația concretă
din fiecare cauză, pt. a se stabili corect dacă amenințarea a produs o teamă serioasă.
În speță , instanța a reținut că inculpate M. F. a operat în libretul C.E.C. al
fiului său o depunere de 1000 lei, modificând și soldul de la depunerea reală de 800
lei la 1800 lei.
Fiind trimisă în judecată pt. săvârșirea infracțiunii de fals material în
înscrisuri oficiale (art. 288, alin. 1 C pen.), inculpata s-a apărat afirmând că a fost
constransă să săvârșească fapta deoarece soțul său, care îi daduse această sumă de
bani pt. a fi depusă pe libretul fiului lor minor, bănuind că banii nu au fost depuși, i-a
cerut sa-i arate carnetul C.E.C., iar răspunsul ei că libretul se află la locul de muncă,
după ce a maltratat-o, au mers împreună la locul de muncă al inculpatei. Aici,
inculpate, a intrat și, pt. a evita o altă bătaie, din partea soțului, a falsificat libretul în
sensul arătat.
Libretul a fost apoi predat cumnatului inculpatei spre p ăstrare, iar acesta a
observat ca la rubrica unde s-a operat depunerea lipsește ștampila agentiei C.E.C.
astfel, libretul a fost dus la agenție pt. a se cere lămuriri și fapta a fost descoperită.
Cercetând cu atenție declarația inculpatei, concluzionăm că fapta prevăzută
de legea penală nu a fost săvârșită în stare de constrângere morală, deoarece nu a
existat o vacțiune de constrângere asupra inculpatei pt. a falsifica libretul, ci pt. a da
explicații asupra sumei nedepuse, falsul fiind săvârșit din inițiativa inculpatei.
În plus, săvârșirea faptei nu era singura modalitate de a înlatura pericolul
unor noi brutalități.2
Observăm, în această speță, că amenințarea nu este serioasa, deoarece
exista posibilitatea de a evita săvârșirea infracțiunii de către inculpată.
3.4.3.Condiția expunerii la un pericol grav a celui
amenințat sau a altei persoane
Aflăndu-se sub presiunea unei puternice temeri provocate prin amenințare,
persoana constrânsă trebuie să aibă sentimentul că se găsește expusă unui pericol.
Pericolul trebuie să fie grav, adică să privească un rău ireparabil sau greu
de remediat. Răul cu care este amenințat făptuitorul îl poate privi fie pe acesta, fie pe
o altă persoană.3
1 N. Giurgiu, op. cit., p. 401.2 Jud. Mures, sent. Pen. 2427 din 1980, in R.R.D. nr. 9/1982, cu note de Ionel Muresan si Vasile
Papadopol.3 N. Giurgiu, op. cit., p. 401.
45

Sentimentul de solidaritate uman ă ce caracterizează societatea
îndreptățește pe orice membru al ei să acționeze împotriva unui pericol grav, chiar
dacă respectivul pericol este îndreptat împotriva altuia.
Vacțiunea de constrângere exercitată prin amenințare trebuie să fie atât de
intensă încât să inspire făptuitorului temerea puternică că se găsește expus, el ori altul,
unui pericol grav și imediat. Este vorba aici,1de o teamă serioasă în fața unui pericol
însemnat și deosebit de grav care paralizează voința celui amenințat, și nu de o teamă
de cei pe care părinții o inspiră fiului lor, teamă reverențioasă. Simpla temere
reverențială față de părinți ori de persoana cărora li se datorează recunoștința sau față
de superiori, nu poate fi socotită ca o amenințare cu un pericol grav.2
Pericolul poate s ă privească oricare din valorile sociale legate de persoana
omului, respectiv viașț, sănătatea, integritatea corporală, libertatea, demnitatea etc., fie
că este vorba de persoană constrânsă, fie că este vorba de o altă persoană, independent
de existența vreunei legături între aceasta și cel amenințat. Legea penală apară și
încurajează, și în acest caz, sentimentul de solidaritate și relațiile de ajutor reciproc
împotriva agresiunii.3
Acest pericol trebuie s ă privească numai valori importante legate de
existența, conservarea și dezvoltarea persoanei, ci nu valori mai puțin importante, ca
drepturi patrimoniale sau bunuri, pt. că este inadmisibil ca periclitarea unui obiect de
îmbrăcăminte să trezească în conștiința făptuitorului o temere de natură a-l constrânge
să săvârșească fapte prevăzute de legea penală.
Deși legea nu cere, se deduce că, între răul cu care se amenință și cel care
ar rezulta din săvârșirea faptei să existe o anumita proporție. Exemplul tipic dat în
literatura juridică este convingător, amenințarea cu bătai ușoare nu va justifica
niciodată săvârșirea infracțiunii de omor. În practica judiciara, s-a decis că deși textul
art. 46, alin. 2 CC. pen., nu condiționează înlaturarea caracterului penal al faptei de
existența vreunei proporții între pericolul cu care era amenințat făptuitorul și cel
rezultat din săvârșirea faptei, totuși această cerință rezultă implicit din celelalte
condiții ce caracterizează constrângerea morală.4
De asemenea, pericolul cu care este amenințat făptuitorul trebuie să fie
actual sau iminent deci, pe cale de a se produce. Dacă făptuitorul are posibilitatea
evitarii răului viitor, el nu va putea beneficia de înlaturarea caracterului penal al
faptei.
Amenințarea adresată unei persoane, careia i se solicită să comită o
infracțiune deoarece, în caz contrar, în urmatoarele zile va fi ucisă, nu constituie o
constrângere psihică, întrucât lipsește iminența producerii pericolului grav, existând
posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace (anunțarea autoritatilor). De asemenea, o
scrisoare de amenințare cu un pericol deosebit de grav sau o amenințare prin telefon
1 G. Antoniu, St. Danes, M. Popa, 1996, op. cit., p. 201.2 V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 378.3 C, Bulai, op. cit., p. 251.4 Trib. Suprem., sent. Pen., d. nr. 2052/1976, in V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alphabetic al
practicii judiciare in materie penal ape anii 1976-1989, Editura stiintifica, Bucuresti, 1982, p. 78.
46

nu sunt de natură să creeze constrângerea psihica care înlatură caracterul penal al
faptei.
O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească răul cu care se amenință,
este de a fi injust.1 Nu există constrângere morală când persoana care a săvârșit o
infracțiune este amenințată că va fi denunțată, deoarece cel ce exercită amenințarea își
îndeplinește o îndatorire cetățenească.2 Astfel, fiind legală amenințarea, nu va exista o
constrângere psihică de natură să determine ca fapta prevazută de legea penală să nu
aibă caracter penal.
Pt. ca teama s ă fie de asa natură încât să provoace voință, trebuie ca răul
de care suntem amenințati să fie grav. Totodată, răul de care ne temem trebuie să fie
sigur. Nu este suficient ca noi să fim convinși de realitatea pericolului, deoarece o
teama utopică nu scuză pe nimeni; trebuie să existe realmente sau, cel puțin, ca noi să
avem motive să o credem.3
În speță, în sarcina inculpatului s-a reținut că a săvârșit acte de
complicitate la infracțiunea de delapidare.
În fața instantei, el a susținut că a săvârșit fapta sub imperiul constrângerii
morale și anume, datorită temerii pe care i-a inspirit-o amenințarea gestionarului,
autor al delapidării, că îl va îndepărta din serviciu daca nu-i va da concurs, deoarece el
era recidivist.
Existența posibilității înlăturării pericolului cu care făptuitorul pretindea
că a fost amenințat prin alte mijloace, cum ar fi anunțarea organelor superioare sau a
autorităților publice, face că în această speță să nu existe constrângere morală.4
3.4.4.Condiția săvârșirii faptei penale datorită
inevitabilității pericolului
Constrângerea morală presupune exercitarea amenințării în asemenea
împrejurări încât făptuitorul este, practice, lipsit de posibilitatea alegerii altei
alternative sau a unui alt mijloc de a scăpa de pericol, decât acela de a săvârși fapta
penală care îi este pretinsă de agresor.
Această inevitabilitate a pericolului este cea care trezește celui amenințat
teama puternică ce impiedică luarea în mod liber a hotărârii și dispunerea asupra
acțiunii sau inacțiunii sale.5 Astfel, cel amenințat (constrâns) nu se mai află în fața
unei alternative pe care ar putea să o resolve liber, ci în fața unei constrângeri datorită
căreia este nevoit să se supună.
În cazul în care făptuitorul ar fi putut evita răul cu care a fost amenințat,
prin incunoștințarea autorităților, prin alarmarea altor persoane, prin obținerea unei
1 V. Mirisan, op. cit., p. 53.2 T. Vasiliu, op. cit., p. 53.3 J.J. Haus, 1874, op. cit., p. 500.4 C.S.J., dec. pen. 3834 din 1991, Dreptul nr. 10/1992, p. 78.5 M. Basarab, Drept penal, 2001, p. 151.
47

tranzacții sau prin alte mijloace,1 condiția inevitabilității nu este îndeplinită și nu
există constrângere morală, întrucât el avea posibilități mai puțin dăunătoare pt.
înlăturarea pericolului grav.
Aprecierea posibilit ății de înlaturare a pericolului nu se va face după
criterii apriorice sau abstracte. Dimpotrivă, posibilitatea înlăturării pericolului se va
examina în contextul faptei reale, ținându-se seama de toate împrejurările anterioare și
concomitente ale acesteia, de natura amenințării, de mijloacele cu care s-a acționat, de
starea și, în special, de condiția psihică și emotivitatea persoanei constrânse moral, de
vârsta, sănătate, de gravitatea pericolului, de raportul de forțe, de existența altor
mijloace obiective de anihilare a agresiunii și de posibilitatea folosirii lor eficiente de
către această persoană și, în general, de orice împrejurări susceptibile de a pune in
lumină situația reală– obiectivă și subiectivă– în care s-a săvârșit fapta prevăzută de
legea penală.
Iată cum s-a ținut cont de vârsta, sănătatea, condiția psihică și
emotivitatea persoanei constrânse în speța următoare.
Prin sentin ța penală nr. 209 din 20 octombrie 1998, Tribunalul Botoșani
l-a condamnat pe inculpat pt. comiterea în concurs real, a infracțiunilor de viol,
prevazută de art. 197, alin. 2, lit. b, cu aplicarea art. 41-42 C. pen., și incest, prevăzută
de art. 203 cu aplicarea art. 41-42 C. pen., reținând ca, în perioada martie-august 1998
a întreținut mai multe raporturi sexuale cu fiica sa în vârstă de 16 ani.
Apelul inculpatului, prin care s-a cerut achitarea pt. infracțiunea de viol,
a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 15 din 3 februarie 1999 a Curții de
Apel Suceava.
Din raportul de expertiz ă psihiatrică a rezultat că minora are
discernământul mult diminuat, datorită unei afecțiuni psihice.
Aceasta împrejurare, conjugate și cu calitatea de părinte pe care o avea
făptuitorul (cu autoritate asupra copiilor săi), conduc la concluzia că sunt indeplinite
condițiile săvârșirii infracțiunii de viol prin constrângere morală, victima neputându-
se exprima liber și conștient voința.2
În cazul în care mai multe persoane au fost constrânse și au săvârșit în
participație o faptă prevazută de legea penală este necesar a se stabili pt. fiecare
participant ca, în respectiva împrejurare, nici unul nu a putut înlătura pericolul grav la
care au fost expusi, deoarece numai în acest caz fapta nu constituie infracțiune. Fie că
operează pt. toate persoanele, fie operează doar pt. unele dintre acestea, în cazul
constrângerii morale se va dispune neânceperea urmăririi penale, scoaterea de sub
urmarire penală sau achitarea persoanelor în favoarea cărora a operat constrângerea
morală. În caz contrar, față de aceste persoane se va dispune trimiterea în judecată și
sancționarea potrivit infracțiunii săvârșite.
1 N. Giurgiu, op. cit., p. 402.2 Trib. Botosani, sent. Pen., nr. 209 din 20 octombrie 1998, Revista Dreptul, nr. 5/2000, p. 118.
48

O spe ță soluționată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați, prin
neânceperea urmăririi penale, ne prilejuieste o discuție în legatură cu condițiile ce se
cer a fi îndeplinite pt. reținerea constrângerii morale.
În fapt s-a reținut că faptuitoarele, față de care s-a luat măsura
neânceperii urmăririi penale, având calitatea de lucratoare la S.N.P. Petrom, Sucursala
Galați, au întocmit documente (facturi, chitanțe fiscale) în care au atestat date nereale,
au distrus o parte din aceste documente, iar o parte le-au folosit ajutând în acest fel pe
inculpatul I.I., șef de depozit, să delapideze sume mari de bani.
Prin rechizitoriul dat în dosar nr. 647/1999, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Galați a dispus printre altele neânceperea urmăririi penale față de
făptuitoarele O.M., H. Z. și A. H., pt. săvârșirea infracțiunilor de fals intelectual, uz de
fals, complicitate la delapidare și distrugere de înscrisuri.
Motivarea în drept a soluției de neurmărire pronunțată în legatură cu
faptuitoarele sus-menționate se întemeiază pe dispozițiile art. 46, alin. 2 C. pen.,
considerându-se că acestea au fost constrânse moral să procedeze în acest fel. În mod
concret, inculpatul I.I.,având funcția de șef de depozit, le-a amenințat pe făptuitoare că
dacă nu executa dispozitiile lui (care erau nelegale) le dă afară din serviciu.
Să analizăm însă, dacă în speța sus-menționată erau sau nu întrunite
reținerii constrângerii morale- cauza care înlatură caracterul penal al faptei.
Conform art. 46, alin. 2 C. pen., nu constituie infracțiune fapta prevazută
de legea penală, săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
amenințarea cu un pericol grav pt. persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi
înlăturată în alt mod.
Din acest text al legii, rezultă că, pentru a se putea reține această cauză de
înlaturare al caracterului penal al faptei; trebuie să fie indeplinite următoarele condiții:
– să existe o vacțiune de constrângere săvârșite asupra psihicului
persoanei;
– vacțiunea de constrângere (amenințare) să creeze un pericol
grav pentru persoana amenințată sau pentru altă persoană ;
– pericolul cu care se amenință să nu poată fi înlăturat decât prin
săvârșirea faptei penale .
Observăm că în speță nu era îndeplinită decât prima dintre aceste condiții:
amenințarea adresată faptuitorilor că le va da afară din serviciu.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție – crearea unui pericol grav –
este adevarat că, în general, existența unui loc de muncă și păstrarea acestuia
reprezintă o valoare importantă, dar în cazul concret examinat trebuie să remarcăm
faptul că amenințările inculpatului, care nu avea atribuții privind desfacerea
contractului de munca a faptuitoarelor, nu puteau constitui o bază solidă care să creeze
un pericol grav. De altfel, pericolul rezultat din amenințare trebuie să fie un rău
ireparabil sau greu de reparat. În orice caz, această valoare – ocrotirea locului de
munca – nu poate fi invocate in justificarea săvârșirii infracțiunii, mai ales a unor
49

infracțiuni cu consecințe deosebit de grave care afectează patrimoniul unității în care
făptuitorul își are locul de muncă.
Cu privire la cea de-a treia condi ție – pericolul să nu fi putut fi înlăturat
altfel decât prin comiterea infracțiunii – aceasta nu este îndeplinită deoarece,
făptuitoarele aveau altă cale pentru a înlătura pericolul cu care erau amenințate, ele
putând să denunțe organelor competente neregulile săvârșite de acesta.
De aceea, soluția aleasă de faptuitoare de a-l ajuta pe inculpat, timp
îndelungat, la săvârșirea infracțiunii de delapidare, timp în care au falsificat sau
distrus documente oficiale, sub motivul că au fost amenințate cu desfacerea
contractelor de muncă, nu poate fi acceptată drept o cauză care înlătura caracterul
penal al faptelor penale.
În acest sens s-a pronunțat și suprema noastra instanță care a decis ca:”Nu
există constrângere daca inculpatul, complice la delapidare, a dat ajutor autorului să
comită infracțiunea, datorită temerii pe care i-au inspirat-o amenințările acestuia că îl
va îndepărta din serviciu deoarece este recidivist”1 ,sau că “în ipostaza prevazută de
art. 46, alin.2 C. pen., privind constrângerea morală, caracterul penal al faptei este
înlăturat… numai dacă săvârșirea acesteia era unica posibilitate de a înlatura
pericolul”.
Iată motivele pt. care soluția de neâncepere a urmăririi penale față de
făptuitoare, fără a căror activitate ar fi fost practic imposibilă săvârșirea infracțiunii de
delapidare de către inculpate, singurul trimis în judecata, este greșită, în cauză nefiind
aplicabile prevederile art. 46, alin. 2, din Codul penal.2
De asemenea, în practica judiciara s-a hotarat că nu poate fi apărat de
răspundere pt. constrângere morală, funcționarul care săvârșește o delapidare spre a
satisface cererile de bani ale unei persoane care îl șantajează, pt. că avea posibilitatea
să o denunțe autorităților, evitând răul cu care era amenințată în alt mod decât prin
săvârșirea unei infracțiuni.
Prin urmare, în cazul constrângerii morale, caracterul penal al faptei
săvârșite este înlăturat numai dacă, pt. faptuitor, săvârșirea unei fapte prevazute de
legea penală era singura posibilitate de a înlatura pericolul.3
1 Trib. Suprem., sent. Pen., dec. nr. 3834/1971, in V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alphabetic de
practica judiciara pe anii 1969-1975, Editura stiintificasi Enciclopedica, Bucuresti, 1977, p. 100.2 Gigel Potrivitu, avocet—Baroul Galati, Revista Dreptul, nr. 11/2000, p. 133-134.3 T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 355.
50

3.5. AMENINȚAREA ȘI PERICOLUL ATRIBUTE
ALE CONSTRÂNGERII MORALE
3.5.1. Amenințarea- mijloc de realizare a
constrângerii morale
Semnificatia semantica a cuvantului “ amenințăre” subliniaza caracterul de
vacțiune ca sic el de rezultat stimulator la teama si infricosare al activitatii desfasurate
de autorul ei.
Sensul juridic al acestui termen a fost stability prin:
– dispozitiile partii generale din Codul Penal Romin de la 1936- art.
183, pct. 6;
– cuprinsul art. 193 din partea speciala a Codului Penal Romin actual
ca si in elaborarile doctrinaire.
Din studiul acestor enunturi se poate constata ca amenințarea cuprinde note
distinctive specifice ce permit delimitarea acesteia de constrângerea morală si
contribuie in acelasi timp la stabilirea diferentierilor dîntre constrângerea morală si
alte cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei.
In acest sens, observam ca infrvacțiunea de amenințăre, prevazuta de
partea speciala a Codului penal, este deosebita de amenințarea integrate in conținutul
constrângerii morale, intrucat aceasta din urma nu este, spre deosebire de amenințăre,
o vacțiune cu finalitate proprie, ci un mijloc psihic determinant la săvârșirea scopului
urmarit de cel amenințat.
Este o greseala sa limitezi termenul de constrângere morală numai la
amenințăre. Constrângerea morală este pt. amenințăre, ceea ce este genul pt. specie,
amenințarea fiind doar o modalitate a acesteia.
Constrângerea morală isi incorporeaza amenințarea ca element essential
darn u unic, si o depaseste prin scopul propus.
Prin amenințarea adresata se obtine timorarea si prin aceasta,
dererminarea persoanei oprimate la săvârșirea faptei impuse ce cel ce constringe.
Fiind o vacțiune cu relevanta juridical, ea confera autorului calitatea de subiect de
drept penal prevazut cu toate atributele de varsta, discernamant si responsabilitate,
cerute de legea penală.
O fapta este considerate ca fiind săvârșită din cauza amenințării, atunci
când aceasta săvârșire a fost “necesara si indispensabila” inlaturarii pericolului la care
se gasea expus cel amenințat sau o alta persoană, daca amenințarea se realize. Când
cel amenințat nu are nici o alta posibilitate de a inlatura pericolul,va fi silit sa
săvârșească efectiv infrvacțiunea.
Scopul amenințării proferate de către cel care constringe reprezinta un
element de diferentiere a acesteia fata de infrvacțiunea de amenințăre. Apoi el
constituie, dupa cum si textul art. 46, alin. 2 C. pen., o exprima implicit, un element al
51

constrângeriimorale, constand in dubla finalitate urmarita de amenințarea adresata:
directa, de timorare a celui constrans, si mijlocita, de realizare a infracțiunii vizate de
autorul moral al acțiunii de constrângere.
Amenințarea folosita in constrângerea morală, datorită caracterului
teleologic, si-a gasit o forma proprie de exprimare realizata prin indicarea ambelor
posibilitati: fie de săvârșire a actului infractional, fie de suportare a prejudiciului. Ea
se poate infaptui prin diverse moduri: orale, grafice, simbolice, gesture, atitudini, fapte
si alte activitati. Oricare dîntre aceste moduri va fi efficient daca amenințarea pe care
o exprima este explicita si intruneste si celelalte condiții legale.
Seriozitatea amenințării este una din condițiile pretense unei amenințări
apte sa alarmeze persoană constransa. Autenticitatea sau seriozitatea exprima
aptitudinea amenințării de a pricinui raul proferat si se apreciaza prin aplicarea unor
criterii subiective si obiective. Criteriile subiective stabilesc calitatea intentiei care a
animat pe autorul amenințării, iar criteriile obiective au in vedere facultatea de
alarmare de care dispun mijloacele materiale utilizate de autorul constrângerii.
Valoarea primejduita prin constrângere morală este, conform textului
penal, un atribut exclusive al persoanei ce poate aparține fie direct celui amenințat, fie
altui individ. In timp ce in prima situatie, cel amenințat detine dubla calitate de obiect
al amenințării si de poseosr al valorii primejduite, in cea de-a doua situatie, cel
constrans este o alta persoană decat cea periclitata.
Spre deosebire de vechea redactare, in zilele noastre, relatia dîntre
subiectul constrans sic el primejduit se constituie la nivelul unor raporturi sociale ce
impugn recunoasterea ca valoare suprema a oricarei finite umane.
Desi constrângerea, prin redactarea textului art. 46, alin. 2 C. pen., are in
vedere numai persoană celui constrans, deci un singur subiect, este posibil cazul mai
multor persoane amenințate concomitant, in aceleași condiții cu provocarea unui
prejudiciu comun in ipoteza neindeplinirii injonctiunii date.
In acest caz, cu toate ca exista o pluralitate de persoane si o unica sursa
de constrângere, fiecare din participantii grupului, datorită specificului subiectiv, strict
intim, al procesului psihic declansat de amenințăre, vor trai singuri, independent de
ceilalti emotiile specifice constrângerii morale.
3.5.2. Pericolul
Primejdia parcursa de cel constrans prin amenințăre reprezinta reflectarea
in constiinta sa a survenirii unui rau real si concret sau a suportarii unui prejudiciu.
Conotatia pericolului include un dat temporal, ce despatre prezentul de
momentul, mai mult sau mai putin indepartat al producerii prejudiciului, conjugat cu o
componenta materiala, formata din vacțiunea pagubitoare exercitata de autorul moral
asupra sau in legatura cu cel amenințat.
52

Astfel, se remarca natura de proces diacronic, caracteristica componentei
temporale, care pretinde existenta unei durate corespunzatoare pt. ca procesele psihice
generate de frica sa apara, sa se desfasoare si sa-si produca efectul afectiv maxim. Un
rau intempestiv, fără durata de reprezentare perceptibila pt. persoană constransa, ca si
o primejdie, prelungita in timp până la pierderea oricarui efect emotional, nu
constituie pericolul cerut de constrângerea morală.
Cu privire la obiectul primejduit privit in general, datorită complexitatii
vietii si personalitatii umane, un tablou complet al valorilor ce pot forma obiectul
prejudiciului ,este dificil de completat.In aceasta ordine de idei este remarcabil ca art.
46, alin. 2 C. pen., spre deosebire de dispozitiile similar cuprinse in codul abrogate, nu
mai apeleaza la o enumerare taxativa a valorilor ce pot constituiobiectul constrângerii
morale, ci folosind o exprimare generica, se refera numai la pericolul grav pt.
persoană făptuitorului.
Apreciind comparative redactarea actuala cu cea din trecut, ca si
formularea unor categorii penale limitrofe constrângerii morale, cum este legitima
aparare, ajungem la concluzia ca legiuitorul a lasat posibilitatea unei interpretari
extensive a textului discutat. Teoretic, se poate ca, in functie de personalitatea celui
constrans, cerintele existentei lui sa depaseasca numarul determinat al atributalor
esentiale, indispensabile oricarei persoane, ceea ce pt. practica judiciara se impune
identificarea valorii devenita indispensabila pt. persoană constransa. In acest sens,
valorile sociale recunoscute unanim ca obiect al constrângerii morale, ca viata,
integritatea corporala, sanatatea si libertatea pot fi deposit, iar daca nu inlocuite, cel
putin alaturate altor attribute ce detin o importanta esentiala identical acestora.
Gravitatea pericolului indica gradul de intensitate a primejdiei reprezentata de
amenințăre.
Momentul concret de materializare a pericolului presupune aplicarea
unui criteriu obiectiv, necesar pt. precizarea extensiunii prejudiciului suportat de
valoarea periclitata in cazul realizarii amenințării si alt criteriu, subiectiv, privind
stabilirea efectului produs de perspective materializarii raului asupra persoanei
constranse.Criteriul obiectiv tinde sa stabileasca probabilitatea producerii
prejudiciului si a intinderii lui, in timp ce criteriul subiectiv urmareste sa precizeze
consecintele pe care posibilitatea consumarii prejudiciului le produc in psihicul celui
constrans.
Daca analizarea criteriului obiectiv implica numai discutii privitoare la
caracterul concret sau abstract al condițiilor de survenire a prejudiciului si la
cuantificarea proportiilor eventualei pagube, criteriul subiectiv ridica frontal problema
aplicarii metodelor psihologice in opera de instituire si mai ales de aplicare a dreptului
penal. Aici se pune întrebarea daca poate fi cercetata, pe cale experimentala, reactia
psihica a celui amenințat si daca procesul penal ofera posibilitatea unei asemenea
experimentari. Cercetarile de laborator, riguroasele experiente ca si aparatura moderna
adaptata acestor cerinte, au permis investigarea experimentala a starilor affective
generate de constrângerea morală.
53

Astfel, verificarea asertiunilor celui constrans impune o “diagrama
emotionala”, obtinuta de organelle judiciare prin utilizarea întregului aparataj
procedural, care va pretinde, in primul rand, examinarea personalitatii individului
constrans. Personalitatea, dand unitate caracteristica comportamentului persoanei, se
va manifesta si in cazul starilor psihofizice traite de cel constrans. Cunoscând
psihologia personalitatii umane vom putea aprecia mai competent modul de
manifestare al fiecarui individ uman in stari specifice de teama, ceea ce poate facilita
obtinerea unui diagnostic correct. Problema cailor oferite de procesul penal pt.
introducerea tehnicilor experimentale de investigare a psihicului celui constrans, este
usor de solutionat fie prin utilizarea unui personal judiciar format sau pregatit in
aceasta directie, fie pe calea procedurala a expertizelor de specialitate.
54

CAPITOLUL 4
PREZENTAREA COMPARATIVA SI A CONCURSULUI
CONSTRÂNGERII FIZICE SI MORALE CU ALTE
CAUZE CARE FAC CA FAPTA SA NU CONSTITUIE
INFRVACȚIUNE
4.1. Consideratii generale
Prezentarea comparative a constrângerii fizice si morale fata de celelalte
cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei, impunand determinarea notelor
caracteristice fiecareia, ajuta la dobandirea unui spor de precizie in definirea si analiza
categoriilor analizate.
Constrângerea, atat cea fizică, cat sic ea morală, poate veni in concurs cu
eroarea de fapt, legitima aparare, starea de necesitate si cazul fortuit.
Constrângerea fizică poate intra in concurs cu iresponsabilitatea si cu
minoritatea sub 14 ani atunci când persoană constransa se află si intr-una din aceste
stari, relevanta ramanand t. rezolvarea cazului, constrângerea fizică care va atrage
raspunderea penală a agentului ce a exercitat constrângerea asupra iresponsabilului
sau minorului.
La randul ei, constrângerea morală prezinta numeroase asemanari si
deosebiri cu constrângerea la darea de mita (art. 255, alin. 2 C. pen.) cauza speciala
care face ca fapta san u constituie infrvacțiune.
Totodata, in anumite imprejurari este posibil sa existe un concurs între
constrângerea fizică sic ea morală.
Concursul cauzelor care fac ca fapta san u constituie infrvacțiune nu se
realizeaza prin suprapunerea laturilor si caracteristicilor proprii (niciodata identice) ci
printr-o corelare de substituire siccesiva, făptuitorul trecând de sub imperiul unei
cauze sub a alteia, pt. ca in final, sa poata fi invocate toate aceste cauze.1
1 N. Giurgiu, op. cit., p. 398.
55

4.2. Constrângerea fizică si constrângerea morală
Constrângerea fizică isi gaseste notele distincte fata de cea
morală la nivelul surselor, consecintelor exercitate asupra procesului etiologic,
absentei pericolului si a amenințării.
In acest sens, in timp ce constrângerea morală este generate numai de o
activitate umana, forta majora poate fi declansata si de alte energii. Consecintele
constrângerii morale intereseaza procesele psihice traite de cel constrans, pe când
forta majora se rasfrange exclusive asupra corpului agentului pasiv; consecvent sursei
diferite si consecintelor deosebite produse de fiecare din categoriile comparate,
constrângerea fizică nu mai implica ca elemente structurale “ amenințarea” si “
pericolul”.
Constrângerea fizică intra in concurs cu constrângerea morală când
determinarea irezistibila a unei persoane la săvârșirea unei fapte prevazuta de legea
penală, se face succesiv prin acte de presiune psihica si fizică (ambele inlaturand
libertatea de voință si vacțiune a făptuitorului).1
Concursul d între constrângerea morală si forta majora se limiteaza la cel
produs între amenințăre, ca atribut al constrângerii morale si faptele ce compun
constrângerea fizică. In acelasi timp, pot aparea situatii in care forta majora reprezinta
instrumental de realizare al pericolului declansat de cel ce realizeaza vacțiunea de
constrângere morală. Cu alte cuvunte, constrângerea fizică poate fi, uneori, insotita de
amenințări dupa cum, la randul ei constrângerea morală poate fi realizata prin
mijloace materiale (fizice). De exemplu: ca urmare a amenințării cu un pericol grav, o
persoană sufera un soc care o pune in imposibilitatea de a reactiona fizic la
amenințarea la care a fost supusa.2
Atat starea de constrângere fizică, cat sic ea de constrângere morală pot,
uneori, avea ca sursa doua sau mai multe acțiuni de constrângere. De exemplu, un
military este pus in imposibilitatea de a se prezenta la unitate fiind sechestrat; vrand sa
se elibereze, este ranit grav si abandonat intr-un loc pustiu, asa ca din nou este
constrans fizic si deci, pus in imposibilitatea de a se prezenta la unitate. Fapta de
dezertare in acest caz, este datorata constrângerii fizice complexe.3
4.3. Constrângerea fizică sau morală si eroarea de fapt

Constrângerii fizice sau morale i se poate suprapune o eroare de fapt a
făptuitorului constrans.
Persoană supusa acțiunii de constrângere fizică, datorită unei erori de
fapt, evalueaza gresit natura si intensitatea energiei straine, socotind ca orice
posibilitate de a opune rezistenta ar fi exclusa. La fel si persoană constransa moral,
1 N. Giurgiu, op. cit., p. 398.2 C, Bulai, op. cit., p. 251.3 V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 378.
56

datorită unei erori de fapt, considera vacțiunea de constrângere ca fiind neinlaturabila
si astfel cedeaza presiunii morale. In aceste situatii, eroarea de fapt
completeazaconstrângerea fizică si, impreuna, inlatura caracterul penal al faptei.1 Cu
alte cuvinte, efectele erorii de fapt se suprapun peste constrângere accentuand
consecintele acesteia privind inlaturarea vinovatiei.
Atat constrângerea cat si eroarea de fapt trebuie constatate prin probe
certe, stabilindu-se preponderenta uneia dîntre ele asupra autorului faptei. In raport de
aceasta se va stabili care cauza a facut ca fapta sa nu constituie infrvacțiune: eroarea
de fapt sau constrângerea.2
Întregirea acțiunii de constrângere prin suprapunerea unei erori de fapt
trebuie sa fie cercetata in raport cu imprejurarile din momentul săvârșirii faptei, iar nu
pe baza de criterii abstracte.3 Astfel, eroarea de fapt devine o completare a
constrângerii fizice si morale, iar impreuna întregesc cauza de inlaturare a caracterului
penal al faptei. Atunci când nu se constata eroarea de fapt, nu-si va gasi aplicatie nici
constrângerea fizică sau morală.
Sub aspect civil, in cazul concursului de suprapunere a constrângerii
fizice sau morale cu eroarea de fapt, persoană constransa va putea fi obligate la plata
unor despagubiri, in masura in care se va stabili ca a actionat cu un anumit grad de
culpa.
4.4. Constrângerea fizică sau morală si legitima aparare
Omul amenințat de alt om, ca si omul silit de necesitate sau nevoia de a se
apara este moraliceste constrans.4 La fel si cel constrans fizic, reactionand impotriva
acțiunii energiei straine umane, săvârșește o fapta prevazuta de legea penală.5
Astfel, daca cel constrans săvârșește o fapta prevazuta de legea penală
impotriva celui ce exercita constrângerea, vor fi aplicabile dispozitiile privind legitima
aparare.
Constrângerii fizice si morale I se poate suprapune legitima aparare daca
persoană supusa acțiunii de constrângere, pt. a se sustrage de la aceasta vacțiune,
săvârșește o infrvacțiune, inlaturand astfel urmarile pe care le-ar fi produs vacțiunea
de constrângere. In cazul acesta, constransul sechestreaza, ucide sau vatama grav
persoană constrangatoare, constrângerea fizică sau morală constituind atacul material,
direct, imediat si injust impotriva caruia s-a săvârșit fapta si care a creat starea de
legitima aparare.
Condițiile cerute pt. existenta constrângerii fizice sau morale vor intra in
concurs cu cele cerute pt. existenta legitimei aparari, vacțiunea de constrângere
1 T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 352.2 V. Mirisan, op. cit., p. 59.3 V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 379.4 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 841.5 V. Mirisan, op. cit., p. 60.
57

initiala constituind atacul prevazut de art. 44 C. pen., in raport cu vacțiunea de
lagitima aparare consecutiva.
Fapta săvârșită in aceasta stare de legitima aparare isi pastreaza acest
character, chiar daca nu a reusit sa inlature constrângerea fizică sau morală. Evident,
daca persoană constransa săvârșește fapta impusa de cel ce constringe, vor fi
aplicabile dispozitiile art. 46 C. pen.
Cert este faptul ca, daca la amenintere (constrângerea morală) victima este
un innocent, la legitima aparare victima este agresorul care sufera consecinta propriei
sale fapte.1
Constrângere morală si legitima aparare se deosebesc prin geneza
distincta, obiect periclitat diferit si natura pericolului grav ce se gaseste in conținutul
fiecareia din cele doua cauze.
Cu privire la geneza distincta a celor doua cauze, trebuie mentionat ca in
timp ce legitima aparare este ocazionata de atacul unei persoane, constrângerea
morală este rezultatul unei opresiuni atat de accentuate incat anihileaza riposte celui
constrans.
In cazul constrângerii morale valoarea primejduita este limitata la
“persoană”, pe când in cazul legitimei aparari, aceasta valoare se extinde si asupra
drepturilor persoanei precum si la interesele obstesti.
Natura pericolului parcurs de cel constrans implica o deosebita intensitate,
intrucat legea il pretinde “inevitabil”. Legitima aparare ia in considerare un pericol ce
virtual poate fi evitat prin riposte data celui ce ataca.
Invocarea constrângerii morale, si in genere a oricarei cauze care inlatura
caracterul penal al faptei, nu exclude posibilitatea de a invoca concomitant si o alta
cauza de acelasi fel, între acestea neexistand incompatibilitate.2
4.5. Constrângerea fizică sau morală si starea de necesitate
Daca persoană supusa acțiunii de constrângere, incercând sa opuna
rezistenta acesteia, este nevoita sa aduca atingere unei terte persoane ori unui interes
public,3 vom fi in prezenta unei stari de necesitate aflăta in concurs cu constrângerea
fizică sau morală. In cazul acesta, persoană constransa recurge la o vacțiune de salvare
prin sacrificarea unor valori ce nu-i apartin.
Constrângerii fizice sau morale I se poate suprapune peste starea de
necesitate consecutive oricarei constrangeri, si o stare de necesitate in sens invers, de
natura sa anihileze efectele acțiunii de constrângere. De exemplu: o persoană este
sechestrata intr-o incapere si pusa astfel in imposibilitatea de a face, la timp, un
denunt obligator; pt. a inlatura constrângerea, cel sechestrat distruge usa, loveste pe
1 I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 841.2 T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 355.3. C, Bulai, op. cit., p. 252.
58

cei care vor sa-I impiedice fuga si reuseste până la urma sa faca denuntul. El
beneficiaza, pt. aceste fapte, de dispozitiile privitoare la starea de necesitate.1
Practica de urmarire penală a cunoscut o situatie complexa asemanatoare:
un sofer a fost constrans sa transporte bunuri furate, dar pe traseu, intentionat, a
provocat un accident, deteriorand autovehiculul si vatamand corporal pe aggressor.
Fapta de distrugere este săvârșită in stare de necesitate, iar vatamarea corporala asupra
celui care exercita constrângerea, in stare de legitima aparare.2 Intra astfel, in concurs
trei cauze care fac ca fapta san u constituie infrvacțiune: constrângerea morală, starea
de necesitate si legitima aparare.
Un alt exemplu privtor la concursul d între starea de necesitate si
constrângerea fizică ar fi acela in care birjarul, fiind constans fizic de forta cailor sa
treaca cu trasura peste un copil, cu ultimele puteri reuseste sa se sustraga acțiunii
fortei majore trecând pe langa copil dar ranind cateva persoane de pe marginea
drumului. Fapta sa este săvârșită in condițiile cerute pt. existenta constrângerii fizice
suprapuse condițiilor cerute la starea de necesitate. Este necesar insa ca aceste cerinte
de incidenta ale respectivelor cauze sa existe in momentul ectiunii de salvare.
Starea de necesitate este demarcate specific de constrângerea morală prin
natura caracteristica a iminentei pericolului deosebita la fiecare dîntre ele, ca si prin
modul de structurare a situatiei alternative ce confrunta specific, in fiecare din
situatiile date, pe cei interesati.
Daca la constrângerea morală pericolul este creat intotdeauna de o
energie umana rationala, la starea de necesitate pericolul este creat de energii ale
naturii, de energia animalelor si mai rar de o energie umana. Totodata, la
starea de necesitate pericolul este de obicei efectiv si producerea lui este fortuita; in
cazul constrângerii morale pericolul este actual sau imminent adica este in curs de
desasurare sau urmeaza a se produce intr-un viitor foarte apropiat de momentul
exercitarii amenințării.
4.6. Constrângerea fizică sau morală si cazul fortuit
Constrângerii fizice sau morale i se poate adauga si un caz fortuit.
Persoană constransa, dorind sa inlature vacțiunea de constrângere, efectueaza acte de
rezistenta care, datorită interventiei imprejurarii fortuite, produc un rezultat ce nu
putea fi prevazut.
De exemplu, persoană constransa moral sau fizic il dezarmeaza pe agresor
dar, din greseala, arma se descarca si raneste o alta persoană aparuta intamplator in
acel loc.
1. V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 379-380.2 V. Mirisan, op. cit., p. 60-61.
59

Cu privire la constrângerea fizică si cazul fortuit trebuie precizate cateva
idei ce diferentiaza aceste doua cauze. La cazul fortuit, oricat de vigilant ar fi omul, nu
poate fi prevazuta interventia energiei straine si nici consecintele acestei interventii.
In cazul constrângerii fizice datorate unei forte majore, persoană
constransa isi da seama de interventia energiei straine, de urmarile faptei sale, dar nu
poate opune rezistenta fizică energiei straine care il constringe.
Cu privire la cauzele care fac ca fapta san u constituie infrvacțiune,
studiate pe parcursul acestui capitol, pecizam ca existenta condițiilor acestor cauze nu
este înlăturata de invocarea constrângerii fizice sau a constrângerii morale, ci chiar se
suprapune acestora din urma.
4.7. Constrângerea morală si constrângerea la darea de mita
Constrângerea la darea de mita este o cauza speciala care face ca fapta de
dare de mita sa nu constituie infrvacțiune. Ea este prevazuta in art. 255, alin. 2 din
partea speciala a Codului Penal Român.potrivit art.255,alin.2
C.pen.,promisiunea,oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui functionar sau altui
salariat “nu constituie infrvacțiuneatunci cind mituitorul a fost constrins prin orice
mijloace de către cel care a luat mita”.
Atit constringerea morală cit si constringerea reglementata de
art.255,alin 2C pen., fac ca fapta savirsita sa nu constituie infrvacțiune , deci , implicit
, sa fie exclusa existenta vinovatiei. Astfel ,ori de de cite ori va opera una din aceste
cauze , procurorul , in cursul urmaririi penale si instanta , in faza de judecata , vor
proceda , dupa caz, la scoaterea de sub urmarire penală sau achitarea invinuitului ori
inculpatului in temeiul art. 10 lit. e.Cod procedura penală si art 11, pct.1,lit b, Cod
procedura penală, existind o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.
Între constringerea prevazuta de art.255, alin. 2 C. pen. sic ea din art.
46,alin.2,C pen., deosebirea consta in faptul ca, pentru existenta celei dintii nu se cer
condițiile necesare pentru constringerea morală , respective amenințarea cu un pericol
grav si imposibilitatea de a fi înlăturata in alt mod.1
Pentru existenta acestei cauze speciale care face ca fapta de dare de
mita san u constituie infr vacțiune , trebuie sa fie indeplinite urmatoarele condiții:
a.sa nu existe o constringere prin orice mijloace din partea celui
care a luat mita;
b.mituitul sa exercite constringerea asupra mituitorului ;initiative nu
trebuie sa apartina mituitorului, ci mituitul care exercita
constringerea prin orice mijloace de natura a provoca o asemenea
presiune psihica, rezultata din teama de a suferi in mod imminent
un grav prejudiciu. Dispozitiile art.255, alin. 2, C penal., nu nsunt
aplicabile in situatia in care initiative darii de mita a apartinut
1 S. Kahane,Explicatiile teoretice ale Codului Penal Romin , vol.IV,Bucuresti, 1972,p.142.
60

mituitorului chiar daca , ulterior, functionarul care a primit mita a
staruit pe lânga cel dintii sa-i aduca bunurile oferite.1
c.Constringerea trebuie sa aiba un character real, adica sa fie de
natura sa suprime sau sa restringa libertatea ori capacitatea de
autodeterminare a persoanei asupra careia este exercitata . incit sa
o sileasca la o conduita impusa sau pretinsa de infractor ,2ea nu
trebuie sa fie determinate de un interes al făptuitorului pentru a
obtine cu prioritate un avantaj in raport cu alte persoane. Instanta
suprema a decis ca , in situatia in care mituitorul , in dorinta de a
obtine un avantaj ( in speta , de a fi incadrat in munca cu prioritate
) a dat inculpatului o suma de bani, in loc sa sesizeze organele de
stat pentru a lua masurile necesare asigurarii unor condiții legale
de solutionare a cereri sale , consringerea prevazuta de art.255,
alin.2, C.pen., sa nu poata fi retinuta. 3
d.Constringerea sa fie anterioara promisiunii sau ofertei efectiv
infaptuite;daca ar fi ulterioara , nu ne-am gasi in in prezenta unei
cauze speciale care face ca fapta sa nu aiba caracter penal,
deoarece infrvacțiunea de dare de mita se consuma in momentul
promisiunii, oferii sau darii de bani ori alte foloase.

Aplicarea dispozitiei absolutorii pentru mituitor este legata ,
deci, de satisfacerea a doua condiții:4
a.mituitorul sa denunte fapta autoritatilor inainte sau dupa pornirea
procesului penal;
b. denuntul sa fie anterior pornirii procesului penal chiar impotriva sa.
In cazul prevazut de art.255, alin. 2, C. pen., constringerea se poate realiza
prin orice mijloace,deci nu njumai prin amenințarea cu un pericol grav.
Daca la constringerea morală autorul are de ales între raul cu care este
amenințat si savirsirea faptei prevazute de legea penală , la constringerea de dare de
mita cel consrins are , in, principiu , posibilitatea de optiune, dar starea de alarmare in
care se gaseste in determina sa opteze pentru alternative de a ceda in fata
constringerii.
Trebuie precizat insa ca oricare din aceste cauze ( generala sau speciala )
se caracterizeza prin provocarea unui sentiment de teama , legat de iminenta suportare
a unui prejudiciu generator de presiune psihica de natura sa inlature posibilitatea
liberei determinari si dirijari a vointei.
1 Trib. Supr.,dec.pen.nr.2878/1972, in culegere de decizii ale Trib.Supr.,1972,p. 358.2 O.A. Stoica, Drept penal, partea speciala , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti,m 1976,p.119.3 Trib. Supr., sent. Pen. nr.786/1977, in R.R.D.,nr.11/1977, p.66.4 Berthold Braunstein , Dreptul Penal al R.P.R., partea speciala – partea a II-a , Editura de stat
didactica si pedagogica , Bucuresti , 1960,p.397
61

Valoarea periclitata prin vacțiunea făptuitorului – in cazul constringeri
morale – este limitata la persoană omului ( viata , integritatea corporala , sanatatea ,
libertatea), pe care , in cazul prevazut de art. 255, alin.2, C pen., poate fi orice valoare
care sa reprezinte un interes deosebit pentru cel constrins , inclusiv valorile de ordin
patrimonial.
Un exemplu de constringere de acest gen s-a ivit intr-o cauza solutionata
de Procuratura locala Simleu.1
Astfel , fata de invinuitii L.V. si O.I. s-a dispus inceperea urmaririi
penale pentru infr vacțiunea de dare de mita . prevazuta de art.255,alin.1 , C pen. In
fapt , s-a retinut ca in primele luni ale anului 1993 invinuitii au efectuat excursii in
Ungaria , ocazie cu care a indeplinit funtia de conducator de grup.
Din probele administrate rezulta ca organelle vamale , sub diferite
pretexte , refuzau grupului iesirea din tara sau era tinut perioade mari de timp pina i se
permitea trecerea prin vama. In acest timp, membri grupului erau supusi unor situatii
grele determinate de epuizarea alimentelor si de temperature scazuta din timpul iernii.
Ca urmare a acestei situatii si pentru a nu pierde contravaloarea excursiei , membrii
grupului luau hotarirea sa adune bani sau bunuri pe care le ofereau vamesilor pentru
ale permite trecerea frontierei . De altfel, ghidul si membrii grupului au inteles ca
vamesii permit trecerea doar cu conditia acordarii unor atentii constind in sume de
bani si alte bunuri.
In raport cu acesteelemente , s-a apreciat ca a intervenit o cauza
speciala care face ca fapta savirsita san u constituie infrvacțiune, respective
constringerea prevazuta de art.255, alin.2, C. pen.,dispunindu-se scoaterea de sub
urmarire penală a conducatorilor de grup pentru infrvacțiunea de mita.
In speta , constringerea s-a materializat prin intoarceri repetate la
punctual de control alvamei, mentinerea indelungata in condiții de frig si epuizare a
hranei , riscul nerealizarii excursiilor dorite si pierderea contravalorii excursiilor
achitate in prealabil.
A existat o opinie, potrivit careia s-a sustinut ca pentru a opera
prevederile art. 255,alin.2, C. pen., este necesar ca mita data sa fie data in urma unei
constringeri morale.2 Consideram eronata aceasta opinie, deoarece prevederea in
norma speciala de incriminare face referire lnumai la infrvacțiunea de dare de mita ,de
unde concluzia ca suntem in orezenta unei cauze speciale de constringere care face ca
fapta san u constituie infractine. Legiuitorul nu ar avea nici un motiv sa reglementeze
inca o data constringerea morală in partea speciala a Codului penal, din moment ce
partea generala a Codului penal ,o cuprinde printer cauzele care inlatura caracterul
penal alfaptei.
1 Dosarele nr.263/P si 264/1993, ale Procuraturii locale Simleul Silvaniei ( rezolutii de scoatere de sub
urmarire penala) – nepublicate, citate dupa V.Mirisa, op.cit.,p.57.2 Trib. Supr.,dec. pen. nr. 26/1975, nepublicata . citata de V. Dobrinoiu, Traficarea functiei si a
influentei in dreptul penal ,Editura stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1983,p.157.
62

Chiar si numai din acest motiv, constringerea morală reglementata in art.46,
alin.2 C.pen. se deosebeste de consringerea prevazuta in art.255, alin.2 C. pen.
CAPITOLUL 5
63

EFECTE JURIDICE SI ASPECTE PROCESUALE
5.1.EFECTELE JURIDICE ALE CONSTRINGERII
FIZICE SI MORALE
5.1.1. Inlaturarea caracterului penal a l faptei si a raspunderii penale
Lipsindu-i latura subiectiva ,ca urmare a paralizarii vointei celui constrins,
fapta savirsita sub aspectul constringerii fizice sau morale nu constituie infrvacțiune.
Intrucit aceste fapte care inlatura caracterul penal al faptei se intemeiaza pe
lipsa trasaturii esentiale a vinovatiei, existenta lor produce efecte “ in personam “.
Fapta este explicabil deoarece numai persoanele care acționează efectiv la comanda
acțiunii de constringere sunt lipsite de libertate de voință si vacțiune.
Constringerea , atit fizică, catsi cea morală , inlatura caracterul penal al faptei
savirsite sub presiunea constringerii de către cel constrins. Desigur , se pot ivi cazuri
in care vacțiunea de constringere a fost efectuata de doua sau mai multe persoane; in
astfel de situatii fiecare persoană va beneficia in parte de cauza de excludere a
vinovatiei. De exemplu , insotitorii unui camion au fost constinsi, sub amenințarea cu
arma, sa lase sa fie luata incarcatura aflăta in vehicul.1
Daca, alaturi de persoană constrinsa acționează o alta persoană , in
mod liber si deliberat sau din culpa , pentru savirsirea sau inlesnirea savirsirii faptei
prevazute de legea penală , aceasta persoană va raspunde potrivit dispozitiilor legale
inculcate si a formei sale de vinovatie , neputind invoca lipsa libertatii sale de voință
si vacțiune.
In cazul savirsiri unei fapte din cauza unei acțiuni de constringere
venita de la o alta prsoana care a exercitat constringere in od deliberat si in scopul
violarii unei norme penale , persoană care a generat consringerea va raspunde pentru
fapta savirsita de cel constrins.
Constringerea fizică si morală exclude vinovatia numai pentru cel
constrins, sa comita fapta, nu si pentru cel care a constrins.2 Acesta din urma va
raspunde penal pentru instigare la infrvacțiunea savirsita de cel constrins, in condițiile
unei participatii improprii reglementate de art.31 C.pen., in modalitatea intentiei si a
lipsei de vinovatie.
Atunci cind persoană fata de cares-a exercitat constringerea a opus
rezistenta sin u a savirsit fapta , autorul moral al constringerii va fi sanctionat , dupa
caz, pentru instigare neurmata de executare (art.29 C. pen. ) sau pentru infrvacțiunea
de amenințăre (art. 193 C. pen).
Se poate intimpla ca o persoană sa fie prin constringere silita sa
participle , ca autor sau complice , la savirsirea unei infracțiuni , ceilalti participanti
1 V. Dongoroz si colab,I, op. cit.,p380.2 M.Basarab, vol II, op .cit., p52
64

actionind neconstrinsi ; in acest caz , persoană persoană constrinsa nu va raspunde ca
participant de contributia sa la comiterea infracțiunii, caracterul penal al acestei
contributii fiind înlăturat.
Persoană care constringe este participant la fapta comisa de autor.astfel,
silirea paznicului de bariera prin acte de violență savirsite cu intentie,sa-si paraseasca
postul – daca prin aceasta s-ar pune in pericol siguranta mijloacelor de transport pe
caile ferate – contituie infrvacțiunea de instigare la parasirea postului prevazute de
art.25 raportat la art.275, alin. 1, C. pen., cu apilcarea art.31 C. pen.( in condițiile
participatiei improprii.)1
Structura constringerii morale determina apariria unor situatii
caracteristice in aplicarea tratamentului penal, vizind stabilirea pozitiei penale a celui
ce constringe si participatia penală.
Schematic , situatiile ce pot surveni se caracterizeaza fie in varianta
autoruylui unic, fie in varianta pluralitatii autorilor constringerii morale.
Varianta autorului unic se poate realize in ipoteza “ auto runic si participatie
improprie “ sau in ipoteza “ auto runic cu participatie improprie si proprie”, in cadrul
careia pot sa apara modalitățile “ aport nedeterminat” sau “ determinat” al tertelor
persoane.
In limita variantei pluralitatii autorilor mai poate sa intervina ipoteza “
participatiei proprii” pentru infr vacțiunea de amenințăre, in concurs cu participatia
improprie pentru a doua fapta savirsita de cel constrins.
Fata de aceste situatii , cel ce constringe desfasoara:
•o activitate de autor al amenințării adresata celui constrins;\
•o activitate de instigator ( impropriu)referitoare la fapta
prevazuta de legea penală savirsita de cel constrins;
•o activitate de instigator ( propriu), in ipoteza unei
participatii proprii realizata de cel ce constringe, prin
instigarea altore persoane la savirsirea uneia din cele doua
infracțiuni.
Actionand , persoană ce exercita vacțiunea de consatrangerese inscrie in
una sau mai multe din aceste cazuri , dobandind calitatea penală corespunzatoare cu
aplicarea tratamentului juridic indicat.
Nu poate exista vinovatie cind făptuitorului ii lipseste libertatea de
vacțiune, respective libertatea de hotarire. Fără vinovatie, fapta nu prezinta character
penal si astfel , nu constituie infrvacțiune. Nefiind infrvacțiune , fapta savirsita sub
imperiul constringerii fizice sau morale nu atrage nici raspunderea penală a
făptuitorului.2
In textele Codului penal de la 1936, constringerea fizică si constringerea
morală inlaturau raspunderea penală ,darn u si caracterul penal al faptei. Cu alte
1 Trib.Supr.,sectia militara, dec. pen. nr.24/1986, in R.R.D. nr. 7/1987, p.75.2 C. Bulai A. Filis, C. Mitrache, Institutii de drept penal,Curs intensive pentru examenul de licenta,
Editura Trei Bucuresti,2001,p.166.
65

cuvinte, fapta savirsita din cauza unei constringeri fizice sau morale constituia
infrvacțiune , respectivele cauze producind aceleași efect ca si cauzele de inlaturare a
raspunderii penale ( amnistia, prescriptia etc.).
Codul penal actual considera ca fapta prevazuta de legea penală , daca
este savirsita in condițiile constringerii fizice sau penale , nu constituie infrvacțiune.
Infrvacțiunea este singurul temei alraspunderii penale; lipsa acesteia
atrage implicit si lipsa raspunderii penale.
Constringerea fizică si constringerea morală au ca efect inlaturarea caracterului penal
al faptei savirsite sub presiulea acțiunii de constringere, numai daca persoană
constrinsa nu are nici o posibilitate de a se opune pentru a inlatura pericolul. Daca , de
pilda , cel constrins fizic poate opune rezistenta cu mijloace ce ii stau la indemina ari ,
daca cel constrins moral poate recurge la alte mijloace de inlaturare a pericolului , nu
beneficiaza de dispozitiile legale mentionate.
5.1.2. Inlaturarea raspunderii civile
Din cele prezentate anterior ,am vazut ca persoană supusa constringerii
fizice sau morale nu raspunde penal pentru consecintele faptei sale.
De regula , persoană care savirseste fapta in stare de constringere fizică
sau morală,nu raspunde nici pentru consecintele civile ale faptei sale,producewrea
acestira fiind straina de libera sa voință. Obligatia acoperirii unui eventual prejudiciu
va cadea in sarcina presoanei care a exercitat vacțiunea de constringere .
Solutia este intemeiata pe împrejurarea ca ca persoană constrinsa a actionat ca un
simplu instrument in mana autorului constringerii.
Daca , insa persoană constinsa nu s-a aflăt in eroare de fapt cu privire la
existenta de intensitate a acțiunii de constringere ori a capacitatii de rezistenta in fata
acesteia , in masura in care se va face dovada propriei sale culpe,va fi obligate la
despagubiri civile in baza art.346, alin. 2 C pen.
Potrivit art.346, alin.2,C. pen.”cind achitarea s-a pronuntat… pentru ca
instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau ca
lipseste vreounul din elementele constitutive ale infracțiuni, instanta poate oblige la
repararea pagubei potrivit legi civile”.
In toate cazurile insa , fără exceptie, persoană care a efectuat vacțiunea de
constringere va raspunde civil pentru toate pagubele provocate.

5.2.ASPECTE PROCESUALE
O anumita fapta concreta săvârșită de o persoană are un caracter
penal când inmanuncheaza trasaturile esentiale prevazute de legea penală ( pericolul
social , vinovatia si prevederea faptei de către legea penală).
66

Caracterul penal al faptei , ca insusire sintetica ce exprima un anumit
specific al faptei incriminate,1poate fi retinut numai dupa ce organele judiciare
constata, pe de o parte ,existenta trasaturilor esentiale ale infracțiunii, iar pe de alta
parte ,ca nu exista vreo cauza legala care ar conduce la excluderea vreuneia din
aceste trasaturi.2
Uneori vacțiunea penală nu poate fi exercitata datorită unor
cauze(imprejurari,situatii de fapt)prevazute de lege. In prezenta acestor cauze,
vacțiunea penală nu are aptitudinea functionala de a dinamiza procesul penal.
Asemenea cauze fac san u fie sau san u mai fie posibila tragerea la raspunderea
penală. Constatarea acestor cauze se face pe cale judiciara , in cadrul procesului
penal ,fapt ce infkuenteaza atit desfasurarea acestuia , cit si modul de solutionare a
cauzei.3
Ori de cate ori organele judiciare constata existenta unei cauze care
inlatura caracterul penal al faptei, tragerea la raspundere penală nu este posibila,
deoarece aceste cauze impiedica realizarea eficienta a uneia dîntre trasaturile
esentiala ale infracțiunii fără de care fapta nu are character penal. Indiferent daca
aceasta cauza este cunoscuta sau nu, procesul penal se declanseaza si se efectueaza
cercetari sub aspectul faptei săvârșite. Pt. dovedirea acestor cauze se pot administra
oricare dîntre mijloacele de proba prevazute de lege.
Virtual, aceste cauze isi produc efectul chiar din momentul ivirii lor,
dar, fiind cauze prevazute de legea penală, retinerea si constatarea lor trebuie sa se
faca insa pe cale judiciara de către organelle competente. In concret, efectul lor
opereaza numai dup ace au fost constatate si retinute ca atare de către organelle
judiciare.
Daca pe parcursul desfasurarii procesului penal, se constata ca a existat o
astfel de cauza, vacțiunea penală nu poate fi pusa in miscare ori nu mai poate fi
exercitata. Pronuntandu-se asupra existentei sau inexistentei cauzelor respective,
organul de urmarire penală sau instanta de judecata, in temeiul art. 10, lit. e C. proc.
pen., va dispune – dupa caz– scoaterea de sub urmarire penală, achitarea ori
continuarea desfasurarii procesului penal.
Constatarea existentei constrângerii fizice sau morale se face in cadrul
procesului penal. Datorită faptului ca fapta săvârșită sub vacțiunea constrângerii este
prevazuta de legea penală, procesul penal trebuie sa fie pornit prin inceperea
urmaririi penale, constatarea existentei condițiilor respectivei cauze urmand sa se
faca in cursul desfasurarii procesului.
Solutiile pe care le pot da organelle judiciare in prezenta constrângerii
fizice sau morale sunt: scoaterea de sub urnarire, daca procesul se află in faza de
urmarire penală, si achitarea daca procesul se află in faza judecatii. Solutia clasarii
nu este, in mod practic, posibila deoarece fiecare cauza care inlatura caracterul penal
1 V.Dongoroz si colab.,I,op.cit.,p.331.2 V.Ionescu, Legitima aparare si starea de necesitate,Bucuresti,1972.3 Ion Gh. Gorganeanu , Actiunea penala , Bucuresti, 1998, p. 100.
67

al faptei exclude vinovatia unei anumite persoane si, in consecinta, nu se poate vorbi
de inexistenta invinuitului sau inculpatului in cauza.1
In cazul concursului cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei
se va tine seama de condițiile fiecarei cauze aflăte in concurs. Spre deosebire de
cazul fortuity, unde imposibilitatea de prevedere este obiectiva, fiind lipsit de
relevanta daca făptuitorul este cunoscut sau nu, in cazul constrângerii, organelle
judiciare trebuie sa-l cunoasca sis a-l examineze, de la caz la caz, deoarece efectele
se produc “in personam”.
In cadrul procesului penal, organelle judiciare vor stabili o data cu
solutionarea cazului si faptul daca persoană constransa va fi obligate, in masura
stabilirii culpei, la repararea prejudiciilor materiale sau, acest lucru va reveni celui
care a exercitat vacțiunea de constrângere.
Existenta constrângerii fizice sau morale trebuie sa fie in raport cu
imprejurarile de fapt. Numai astfel se poate aprecia in mod just indeplinirea
condițiilor pt. retinerea constrângerii. Daca in asemenea imprejurari condițiile
constrângerii nu sunt indeplinite, dar se constata ca au fost exercitate anumite
presiuni asupra făptuitorului, acestea vor putea fi avute in vedere ca circumstante
atenuante judiciare2(de exemplu: din imprejurarile cauzei rezulta ca existenta
posibilitatii de a opune rezistenta energiei straine sau de a inlatura pericolul prin alte
mijloace, dar făptuitorul a cedat cu usurinta unei temeri exagerate).
Ca o circumstanta atenuanta se prezinta si constrângerea morală izvorata
din simpla temere reverentiala ( copiii fata de parinti, elevii fata de profesori,
subalternii fata de superiori etc.).
Procesul penal privind fapta săvârșită de persoană constransa trebuie
extins la persoană sau persoanele care au săvârșit vacțiunea de constrângere, de
fiecare data când se constata existenta constrângerii fizice si morale.
CONCLUZII
Studiul intitulat “ Constrângerea fizică si morală” incearca, printr-o
imbinare a metodei sintetice cu cea analitica, abordarea unei teme mai putin
explorata de literature jiridica, iar practica judiciara nu a fost constanta in
pronuntarea unor solutii legale si temeinice.
1 I. Neagu, Drept procesual penal, Bucuresti, 1988, p. 184.2 Ion GH. Gorganeanu, op. cit., p. 111-112.
68

Tema prezinta o importanta deosebita pt. dreptul penal, avand
implicatii teoretice si practice de netagaduit cu privire la existenta infr acțiunii.
Luate separate, printr-o analiza detaliata, am constatat ca, continuturile
conceptelor de constrângere fizică si constrângere morală sunt exprimate similar de
majoritatea prestigiosolor autori de drept penal actuali, care considera ca
constrângerea fizică si morală reprezinta o cauza care inlatura caracterul penal al
faptei datorită lipsei de vinovatie a făptuitorului. Cu privire la lipsa de vonovatie a
făptuitorului care si-a indeplinit rolul de instrument al infracțiunii, am tratat in
Capitolul 2 al prezentei lucrari amprenta lasata de lipsa factorului volitiv din
conținutul intentiei in cadrul acțiunii de constrângere.
De fiecare data, am cautat sa pun in lumina aspectele esentiale ale
institutiei cercetate, expunand obiectiv opinii in raport cu care mi-am argumentat
propriul punct de vedere.
Fără pretentia ca am reusit in totalitate sa epuizez aspectele
problematicii dezvoltate, am realizat o prezentare a notiunilor generale, a istoricului
reglementarii, a definitiilor si condițiilor cauzelor respective referindu-ma si la
conexiunile cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, precum si la
efectele si aspectele procesuale. Constatam, totodata, evolutia constrangrii morale de
la o conceptie obiectiva la alta subiectiva si delimitarea cadrului emotional si social
de către coordonatele constrângerii morale.
Am acordat atentie si constrângerii–cauza speciala–care face ca
fapta de dare de mita sa nu constituie infrvacțiune, printr-o prezentare comparative a
acesteia cu constrângerea morală, cauza care inlatura caracterul penal al faptei.
De lege ferenda, propunem ca noul Cod penal sa consacre denumirea
de “cauze care fac ca fapta sa nu constituie infrvacțiune”, realizandu-se astfel o
perfecta corelare între titlul si definitia acestor cauze.
Printr-o analiza intemeiata pe o ampla documentare, cuprinzand atat
literature juridical romina, cat si literature straina (franceza, italiana), in cele cinci
capitole ale sale, lucrarea ofera o viziune de ansamblu asupra constrângerii fizice si
morale.
Studiul întreprins subliniaza superioritatea cercetarii stiintifice materialist
dialectice, atat prin profunzimea analizei structurale obtinute, cat si prin varietatea
campului deschis investigatiei epistemologice.
ABREVIERI
alin. – alineat;
art. – articol;
C.S.J. – Curtea Suprema de Justitie;
Col. pen. – Colegiul penal;
69

C. pen. – Cod penal;
C. proc. pen. – Cod procedura penală;
dec. pen. – decizie penală;
dos. – dosar;
nr. – numar;
op. cit. – opera citata;
p. – pagina;
R.R.D. – Revista Romana de Drept;
sent. pen. – sentinta penală;
s. p. – sectia penală;
s. m. – sectia militara;
Trib. Jud. – Tribunalul Judetean;
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem;
urm. – urmatoarele.
BIBLIOGRAFIE
I.ACTE NORMATIVE
70

1.Codul Penal si Codul de Procedura Penală, Editura Lumina Lex,
Bucuresyi, 1997.
2.Constitutia Romaniei.
II.LITERATURA DE SPECIALITATE
1.Antoniu G. – Codul penal cu explicatii
suplimentare
St. Danes, Marin Popa pe intelesul tuturor, Editura Societatii
Tempus Romania, Bucuresti, 1996.
2.Antoniu G., Sistemul cauzelor care inlatura vinovatia, in Revista de Drept
Penal, Anul I, nr. 2, serie noua, Bucuresti, 1994.
3.Badulescu George St. – Codul penal adnotat cu jurisprudenta si
George T. Ionescu doctrina romana si franceza, Editura
Tipografia “Curierul Judiciar”,
Bucuresti,
1911.
4.Basarab Matei – Drept penal. Partea generala, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1983.
5.Basarab Matei – Drept penal. Partea generala. Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1997.
6.Basarab Matei – Drept penal. Partea generala, vol. II,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

7.Bobos G. – Teoria generala a dreptului,
Universitatea
Independenta “D. Cantemir”, Cluj
Napoca
1993.
8.Boroi Al. – Drept penal. Partea generala, Editura All
Beck, Bucuresti, 1999.
71

9.Braunstein Berthold – Dreptul penal al R.P.R., partea speciala—
Partea a II-a, Editura de stat Didactica
Si Pedagogica, Bucuresti, 1960.
10.Bulai C. – Manual de drept penal. Partea generala,
Editura All, Bucuresti, 1997.
11.Bulai C. – Drept penal. Partea generala, Casa de
Editura si presa Sansa, Bucuresti, 1992.
12.Bulai C. – Drept penal romin, I, Bucuresti, 1987.
13.Bulai C. – Drept penal. Curs selective pentru
C. Mitrache, licenta, Editura Press Mihaela,
A. Filipas Bucuresti, 1997.
14.Bulai C., A. Filipas, -Instituții de Drept Penal – curs selectiv
C. Mitrache pentru examenul de licenta, Editura
Trei, Bucuresti, 2001.
15.Butiuc C-tin – Elemente de drept penal, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
16.Carrara Fr. – Programa, ed. 11, nr. 284-331.
17.Codul penal francez, Legea nr. 92-683-686/22 iulie 1992.
18.Diaconescu Horia – Violență si efectele sale in dreptul romin,
Editura Aius, Craiova, 1995.
19.Dobrinoiu V. – Traficarea functiei si a influentei in dreptul
Penal, Editura Stiintifica si Enciclopedica
Bucuresti, 1983.
20. Dobrinoiu V. – Coruptia in dreptul penal romin, Editura
Atlas Lex, Bucuresti, 1995.
21. Dobrinoiu V. – Drept penal. Partea generala, Editura
Gh. Nistoreanu, I. Pascu, Europa Nova, Bucuresti, 1997.
Al. Boroi, I. Molnar,
V. Lazar
22.Dongoroz V. – Drept penal, Bucuresti, 1939.
23. Dongoroz V. – Drept penal (reeditarea editiei din 1939),
Asociatia Romana de Stiinte Penale,
72

Bucuresti, 2000.
24.Dongoroz V., – Noul Cod penal si Codul penal anterior.
Gh. Daranga, S. Kahane, Prezentare comparative, Editura Politica,
D. Lucinescu, A. Nemes, Bucuresti, 1968.
M. Popovici,
P. Sarbulescu, V. Stoican
25.Dongoroz V., S. Kahane, – Explicatii teoretice ale Codului Penal Romin,
I. Oancea, I. Fodor, vol. I, Editura Academiei Romane, Bucuresti,
N.Iliescu, C. Bulai, 1969.
26. Dongoroz V., S. Kahane, – Explicatii teoretice ale Codului Penal
Romin,
I. Oancea, I. Fodor, partea speciala, vol. III, Editura Academiei,
N.Iliescu, C. Bulai, Bucuresti, 1971.
R. Stanoiu, V. Rosca
27.Eliescu M. – Raspunderea civila delictuala, Bucuresti,
1972
28.Garçon – Code penale annoté, art. 64, nr. 56-150.
29.Garraud R. – Traité théoretique et practique du droit penal
Vol. III.
30.Georgescu I. B., Revista penală, anul IV, nr. 2, februarie,
1937.
C. I. Dianu, G. I. Bontea
31.Giurgiu Narcis – Legea penală si infrvacțiunea, Editura
Gamma.
32.Gorganescu Ion Gh. – Vacțiunea penală, Bucuresti, 1998.

33.Haus J. J. – Principes Généraux du Droit Penal – Belge,
Gand, Librairie genérale de Ad. Hoste, rue
Des Champs, 43, 1874.
34.Ionescu V. -Legitima aparare si starea de necesitate,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972.
35.Kahane S. – Explicatii teoretice ale Codului penal
romin,
Vol. IV, Bucuresti, 1972.
36.Manoliu Marius A. C. – Cazul fortuit si forta majora in dreptul
73

Penal, editia a II-a, Bucuresti, 1942.
37.Mic dictionar enci clopedic, – Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1978.
38.Mircea Ion – Vinovatia in dreptul penal romin.
39.Mirisan Valentin – Consideratii privind unele cauze care
Inlatura caracterul penal al faptei,
Editura Gil, Zalau, 1996.
40.Mitrache C-tin – Drept penal. Partea generala, Casa de
Editura si presa Sansa, Bucuresti, 1998.
41.Neagu Ion – Drept Procesual Penal, Editura Academiei
R.S.R., Bucuresti, 1988.
42.Niculeanu Costel – Elemente de drept penal. Partea generala,
Editura Novus, Craiova, 1994.
43.Niculeanu Costel – Curs de drept penal- partea generala,
Editura
Sitech, Craiova, 2000.
44.Oancea I. – Drept penal. Partea generala, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.
45.Oancea I. – Tratat de drept penal. Partea generala,
Editura All, Bucuresti, 1994.
46.Papadopol V., – Repertoriu alfabetic al practicii judiciare
M. Popovici in materie penal ape anii 1976-1989,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1982.
47. Papadopol V., – Repertoriu alfabetic al practicii judiciare
M. Popovici in materie penal ape anii 1969-1975,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1977.
48.Ponea Adina – Introducere in studiul culpei, Craiova, 1997.
49.Pop T. – Drept penal comparat. Partea generala,
Institutul de Arte bGrafice “Ardealul”,
Cluj, 1923.
50.Predoviciu Ion I. – Codul penal din Transilvania, Tipografia
Adolf
Sonnenfeld Soc. Anon., Oradia-Mare,
1923.
51.Ratescu C-tin G., – Codul penal “ Regele Carol II”, vol. I,
I. Ionescu- Dolj, Partea generala, art. 1-183, Editura
I. Gr. Periteanu, Librariei SOCEC et. Co S.A.,
Bucuresti,1973
V. Dongoroz,
74

N. Asnavorian,
Traian Pop, N. Pavelescu,
Mihail I. Papadopolu.
52.Sima C-tin – Codul penal adnotat, Editura Atlas Lex,
Bucuresti, 1996.
53.Somacescu Simona – Drept penal. Partea generala, Editura Ager,
Tg-Jiu, 2001.
54.Stefani G., G. Levasseur – Droit penale general, troisieme
edition,Dalloz,
Paris, 1987, p. 366.
55. Stefani G., G. Levasseur – Droit Penale general et procedure penale,
Tome
I, Troisieme edition, Dalloz, 1968.
56.Stoica O. A. – Drept penal. Partea speciala, Editura
Didactica
Si Pedagogica, Bucuresti, 1976.
57.Tanoviceanu I. – Tratat de drept si procedura penală, vol. I,
Tipografia “Curierul judiciar”,
Bucuresti,1924
58.Ungureanu Augustin – Drept penal român. Partea generala, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1995.
59.Vasiliu T., G. Antoniu, – Codul penal al R.S.R. comentat si adnotat.
St. Danes, Gh. Daranga, Partea generala, Editura Stiintifica,
D. Lucinescu, D. Popescu, Bucuresti, 1972.
V. Papadopol, D. Pavel,
V. Ramureanu
60.Zorgo Beniamin – Ce este voință? Bucuresti, 1969.
III.REVISTE DE SPECIALITATE
1.Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1972.
2.Revista Romana de Drept, nr. 4/1967.
3.Revista Romana de Drept, nr. 11/1977.
4.Revista Romana de Drept, nr. 9/1982.
5.Revista “Dreptul”, nr. 10/1992.
6. Revista “Dreptul”, nr. 7/1998.
7. Revista “Dreptul”, nr. 5/2000.
8. . Revista “Dreptul”, nr. 11/2000.
75

76