Consideratii Generale Privind Aparitia Si Crearea Onu

CAPITOLUL I – Consideratii generale privind aparitia si crearea ONU

– Formarea ONU.Istoric si evolutie.Romania in ONU

Formarea ONU

Denumirea:

La 1 ianuarie 1942 , in „Declaratia Natiunilor Unite”, a fost utilizata , pentru prima data, denumirea de Natiunile Unite.

La acea data reprezentantii a 26 de tari si-au exprimat angajamentul guvernelor lor de a continua lupta, impreuna, impotriva Puterilor Axei.

ONU a inceput sa existe oficial la 24 octombrie 1945, cand Carta Organizatiei a fost ratificata de China, Franta, Uniunea Sovietica, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii si, de o majoritate a celorlalti semnatari.

Ziua ONU se sarbatoreste , in fiecare an, pe 24 octombrie.

Secretarul General al ONU este domnul Ban Ki-Moon – Republica Coreea (de la 1 ianuarie 2007), ales de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pentru un mandat de cinci ani, reinoit in iunie 2011. Cel de-al doilea mandat acopera perioada 1 ianuarie 2012 – 31 decembrie 2016. Secretarul General Adjunct al Natiunilor Unite – Suedia Jan Eliasson

Presedintele Adunarii Generale a Natiunilor Unite Antigua si Barbud – John William Ashe

Prsedintele Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite

Sediul principal al ONU se afla la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se afla la Geneva (United Nations Office at Geneva), in cladirea fostei Societati a Natiunilor (Palais des Nations) si la Viena (United Nations Office at Vienna), in cadrul Vienna International Centre.

Documente fundamentale:

In 1945, reprezentantii a 50 de tari s-au intalnit la San Francisco pentru a elabora Carta Natiunilor Unite. Delegatii au deliberat pe baza propunerilor elaborate de reprezentantii Chinei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii si Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA) in perioada august – octombrie 1944.

Carta prezintă drepturile si obligatiile statelor membre si stabileste organele principale si procedurile ONU.

Extract din Carta Natiunilor Unite:

„ NOI POPOARELE NATIUNILOR UNITE,

Hotarite sa izbavim generatiile viitoare de flagelul razboiului care, de doua ori in cursul unei vieti de om, a provocat omenirii suferinte de nespus, sa ne reafirmam credinta in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea persaanei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, precum si a natiunilor mari si mici, sa cream conditiile necesare mentinerii justitiei si respectarii obligatiilor decurgind din tratate si alte izvoare ale dreptului international, sa promovam progresul social si conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate.”

SI IN ACESTE SCOPURI :

Sa practicam toleranta si sa traim in pace unul cu celalalt, ca buni vecini, sa ne unim fortele pentru mentinerea pacii si securitatii internationale, sa acceptam principii si sa instituim metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita decit in interesul

comun, sa folosim institutiile internationale pentru promovarea progresului economic si social al tuturor popoarelor,

AM HOTARIT SA NE UNIM EFORTURILE PENTRU INFAPTUIREA ACESTOR OBIECTIVE

Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentantii lor, reuniti in orasul San Francisco si avind depline puteri, recunoscute ca valabile si date in forma cuvenita, au adoptat prezenta Carta a Natiunilor Unite si infiinteaza prin aceasta o organizatie internationala care se va numi Natiunile Unite.”1

Componenta

In prezent, Organizatia Natiunilor Unite numără 193 de State membre.

Limbile oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan in aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hartie sau „online” sunt traduse in aceste sase limbi. In functie de anumite circumstante, unele conferinte si documente de lucru sunt traduse numai în engleza, franceza sau spaniola.

Organe principale

Sistemul ONU este format din sase organe principale: Adunarea Generala, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutela, Curtea Internationala de Justitie, Scretariatul, precum , și agentii specializate, programe si fonduri de dezvoltare.

Istoric si evolutie;

Evolutia ONU este strans legata de evolutia Uniunii Europene;

Scurt istoric UE:

Constructia Uniunii Europene este marcata de procese de integrare complexe; incepand din anii 1950 si mergand pana in perioada prezenta, cand ratificarea Tratatului de la Lisabona va marca aprofundarea Uniunii. „ Parintii fondatori”, au conceput constructia europeana pornind de la cultura antica romana, potrivit careia relatiile dintre oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu rigoare si claritate, in acest sens dreptul comunitar devine fundamentul constructiei europene, asa cum este el determinat in Tratate, ori in hotararile adoptate de institutiile abilitate, stabilind competente pentru institutii, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum si dintre ele si statele membre. Asemeni oricarui alt sistem de drept si cel comunitar se schimba odata cu evolutia sociala, imbogatindu-se mereu, in principal prin procedura de revizuire a Tratatelor. Tratatele Uniunii Europene au o componenta politica si economica, sunt deschise (permit aderarea la UE), sunt incheiate intre state si organizatii internationale, stabilind modul de functionare a institutiilor UE precum si principiile care stau la baza functionarii lor. O parte din tratatele CE/ UE au avut rolul de a infiinta noi structuri (tratatele fondatoare), altele de a amenda tratatele in vigoare (tratate modificatoare) sau de a mari numarul satelor membre (tratate de aderare) . Comunitatile Europene: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) au reprezentat fundamentul constructiei europene. In pofida faptului ca, initial, masurile Comunitatilor vizau doar sfera economica, acestea au evoluat spre o cooperare politică. Prin „sintagma Comunitatilor Europene” se intelegea un ansamblu de organizatii internationale bazate pe integrarea economică a statelor si pe o limitare a suveranitatii acestora, in beneficiul unor obiective si institutii comune. Statelor –natiune nu li s-a cerut sa renunte la suveranitatea lor, ci sa transfere din competente unei comunitati superioare. Comunitatile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene, instituita prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Desi cele trei Comunitati prezentau caractere generale comune, acestea au fost instituite prin tratate distincte, fiecare având propriul sau regim juridic. In ceea ce priveste sistemul institutional, Tratatul CECO a creat institutii majoritar supranationale: Inalta Autoritate, Consiliul de Ministri , Adunarea parlamentara si Curtea de Justitie. Asemeni modelului federalist, sistemul institutional era format din organe superioare celor din statele membre, avand competenta de a reglementa direct situatia juridica a statelor si a intreprinderilor din industria siderurgica. CEE si CEEA erau dotate cu un sistem institutional propriu, format din cate un Consiliu, o Comisie, o Adunare și o Curte de Justitie. Anumite institutii, respectiv Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene si Adunarea parlamentara deveneau comune CECO, CEE și CEEA. Fiecare comunitate avea insa propria Comisie si propriul Consiliu, din considerente care tineau de atenuarea elementului suprantional . Această situatie va dura pana in 1967 cand va intra in vigoare Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica a Comunitatilor Europene. Declaratia Ministrului francez al afacerilor externe, Robert Shuman, de la 9 mai 1950 a reprezentat un veritabil plan politic, care fundamenta „ bazele intelectuale si juridice ale construcției comunitare" . Lui Shuman îi poate fi atribuit meritul sustinerii politice a acestui proiect, insă conceperea sa i-a apartinut lui Jean Monnet. Acesta a creat în 1945 planul de revitalizare a industriei si economiei franceze prin controlul asupra productiei germane de carbune si otel. . In concret Franta propunea punerea in comun a acestor productii sub gestiunea unei autoritati comune, supranationale și independente, in cadrul unei organizatii deschise si altor state europene, in vederea obtinerii unor solutii comune. Elementul novator, in comparatie cu celelalte organizatii ale epocii il reprezenta integrarea „o nouă forma de fuziune, intr-un ansamblu a partilor componente care pierd in anumite domenii propria lor individualitate”. Pentru început integrarea vizata era una economica și sectoriala, insa aceasta era privita ca o etapa catre integrarea politica. Conform Metodei Monnet „integrarea economiaă premerge integrării politice, iar integrarea sectoriala anunta integrarea globala” . Parintii fondatori au intuit stransa legatura dintre economic si politic. Prin Tratatul de fuziune ( 1967) s-a creat entitatea „ Comunitatile europene” ea deveninand astfel o personalitate juridica. Acesta a fost urmat de Actul Unic European, document deosebit de important (1985), care a marcat un nou pas în evolutia constructiei comunitare, intrucat a contribuit la reformarea institutiilor comunitare si la extinderea competentelor acestora in noi domenii, reprezentand in acelasi timp si o premisa importanta in vederea realizarii Uniunii Europene. Asa cum desavarsirea pietei interioare a fost proiectul Actului Unic, prin Tratatul de la Maastricht se dorea realizarea unei uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele Europei in care deciziile sa fie adoptate cat mai aproape de cetateni. Prin Tratatul de la Maastricht (1992) se creeză o Uniune Europeana fondata pe comunitatile europene si completata prin formele de cooperare și politice prevazute de tratat. UE era o constructie pe trei piloni: Comunitatea Europeana, Politica Externa și de Securitate Comuna (PESC) si cooperarea in materie de justitie si afaceri interne ( JAI) , insa coerenta si unitatea erau asigurate prin cadrul institutional unic. Tratatul deschide o nouă etapa in integrarea europeana, consolidand legitimitatea democratica a institutiilor si dimensiunea sociala a Uniunii, permitând lansarea integrarii politice: instituie cetatenia europeana, generalizeaza principiul subsidiaritatii si al proportionalitatii, ca principii functionale ale Uniunii Europene, rolul Parlamentului este consolidat, tot in plan institutional Tratatul ridica Curtea de Conturi la rang de institutie . In procesul evolutiv al integrarii europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam (1997) se inscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative in reforma institutiilor comunitare in adancirea integrarii, in perspectiva extinderii comunitatilor prin primirea de noi state, in special din centrul și estul Europei, lasand insa in urma teme importante care vor fi solutionate de următorul Tratat. Aportul esential al Tratatului de la Nisa (2000) a fost dat de reformarea cadrului institutional al Uniunii, fapt ce a făcut posibila extinderea Uniunii la un număr impresionant de state. Un alt moment ce ar fi putut deveni esential pentru evolutia Uniunii Europene era adoptarea Constitutiei Europene, această idee a fost insa abandonata , respectand dorinta cetatenilor exprimata prin referendumuri negative. Esența acesteia a fost, însă preluată de Tratatul de Reformă (2007). Uniunea Europeana rezultata integreaza fosta Comunitate Europeana, Politica externa, de securitate si de aparare comuna și Cooperarea politieneasca si judiciara in materie penala, intr-o structura care se doreste a fi unitara. Realizarile Tratatului de la Lisabona pot fi sintetizate in patru elemente: o Europa mai democratica si mai transparenta prin sporirea puterii Parlamentului European (extinderea procedurii codeciziei) si a cetatenilor (initiativa cetateneasca), o Europa mai eficienta gratie modificarilor institutionale, o Europa a drepturilor si valorilor, a libertatii, solidaritatii si securitatii (includerea Cartei Drepturilor Fundamentale în legislatia europeana primara), Europa ca si actor pe scena globala ( instituirea functiei de Inalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe si Securitate Comuna, sustinut de un Serviciu European pentru Actiune Externa,). Este important de mentionat faptul ca Tratatul de Reforma instituie personalitatea juridica a Uniunii Europene, ridica la rangul de institutie Consiliul European, precum si Banca Centrala Europeana, iar functia de presedinte a Consiliului European este transformata in una permanenta de Presedinte al Uniunii, cu un mandat de doi ani si jumatate. Tot ceea ce s-a realizat pana acum este rezultatul unui efort comun, apartinând natiunilor componente, esenta constructei europene fiind continuitatea, conform principiului „ ever closer union” enuntat de fondatorii Uniunii Europene. Cele două dimensiuni majore ale constructiei europene sunt aprofundarea si extinderea. Procesele implicate sunt de natura complexa: economica, politica, sociala, culturala. Aprofundarea presupune adancirea integrarii economice, iar acest proces nu se poate realiza fara o adancire a integrarii politice, insa aceasta din urma nu poate fi posibila fara contributia cetatenilor europeni. Respingerea Tratatului Constitutional, precum si dificultatile intampinate inaintea ratificarii Tratatului de Reforma, au aratat ca nu este posibila aprofundarea Uniunii Europene fara aportul cetatenilor, fara democratizarea procesului de constructie europeană.

Istoric ONU:

1919: Tratatul de la Versailles, a încheiat Primul Război Mondial, deschizând porțile unei noi organizații: Liga Națiunilor, formată prin pacea decisă după discuțiile dintre țări.

1920-1933: Fără să fi primit o influență mai mare, Liga Națiunilor este un fiasco.

1939-1945: Are loc al Doilea Război Mondial în Asia, Europa, Africa de Nord, și Pacific.

24 octombrie 1945: Se înființează Organizația Națiunilor Unite.

Membrii fondatori: Africa de Sud, Arabia Saudită, Argentina, Australia, Belgia, Belarus, Bolivia, Brazilia, Cehoslovacia, Chile, Taiwan, Danemarca, Ecuador, Egipt, El Salvador, Etiopia, Filipine, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, India, Irak, Iran, Iugoslavia, Canada, Columbia, Costa Rica, Cuba, Liban, Liberia, Luxemburg, Regatul Unit, Mexic, Nicaragua, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica Dominicană, Siria, SUA, Turcia, Ucraina, Uniunea Sovietică (mai târziu Rusia), Uruguay, Venezuela.

1946: Liga Națiunilor este desființată oficial.

Afganistan, Islanda, Suedia și Thailanda aderă la ONU.

1947: Pakistan și Yemen devin membri.

1948: Birmania devine membră.

1949: Israel aderă.

1950: Indonezia aderă.

1955: 16 noi membri: Albania, Austria, Bulgaria, Cambodgia, Finlanda, Spania, Ungaria, Iordania, Irlanda, Italia, Laos, Libia, Nepal, Portugalia, România, Sri Lanka.

1956: Japonia, Maroc, Sudan și Tunisia aderă.

1957: Ghana și Malaezia aderă.

1958: Guineea aderă.

1960: 17 noi membri: Benin, Burkina Faso, Republica Centrafricană, Ciad, Coasta de fildeș, Gabon, Camerun, Cipru, Republica Congo,

Madagascar, Mali, Nigeria, Niger, Senegal, Somalia și Togo.

1961: Noi membri: Mauritania, Mongolia, Sierra Leone și Tanzania.

1962: Noi membri: Algeria, Burundi, Jamaica, Ruanda, Trinidad-Tobago și Uganda.

1963: Kenia și Kuweit aderă.

1964: Malawi, Malta și Zambia aderă.

1965: Gambia, Maldivele și Singapore aderă.

1966: Barbados, Botswana, Guyana și Lesotho aderă.

1967: Yemen aderă.

1968: Guineea Ecuatorială, Mauritius și Swaziland aderă.

1970: Fiji aderă.

1971: Bahrain, Bhutan, Qatar, Oman și Emiratele Arabe Unite aderă.

1972: Republica Populară Chineză aderă la ONU, aceasta înlocuind Taiwanul.

1973: Bahamas, Germania de vest și Germania de est aderă.

1974: Bangladesh, Grenada și Guineea-Bissau aderă.

1975: 6 noi membri: Capul Verde, Comore, Mozambic, Papua Noua Guinee, São Tomé și Príncipe și Surinam.

1976: Angola, Samoa și Seychelles aderă.

1977: Djibouti și Vietnam aderă.

1978: Dominica și Insulele Solomon aderă.

1979: Sfânta Lucia aderă.

1980: Sfântul Vincent și Grenadine și Zimbabwe aderă.

1981: Antigua și Barbuda, Belize și Vanuatu aderă.

1983: Sfântul Kitts și Nevis aderă.

1984: Brunei aderă.

1990: Liechtenstein și Namibia aderă. Se unesc Republica Federală a Germaniei cu Republica Democrată Germană, devenind un singur membru.

1991: URSS dispare, Rusia moștenește locul de mebru permanent în Consiliul de Securitate. Șapte noi state aderă: Estonia, Letonia, Lituania, Insulele Marshall, Micronezia, Coreea de Nord și Coreea de Sud.

1992: 13 noi membri: Armenia, Azerbaidjan, Bosnia și Herțegovina, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Croația, Republica Moldova, San Marino, Slovenia, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan.

1993: 6 noi membri: Andorra, Republica Cehă, Eritreea, Macedonia, Monaco și Slovacia.

1994: Palau aderă.

1999: Kiribati, Nauru și Togo aderă.

2000: Tuvalu aderă.

2001: Secretarul General al ONU, Kofi Annan primește Premiul Nobel pentru Pace.

2002: ONU se extinde prin aderarea Elveției și a Timorului de Est

2006: Muntenegru aderă.

2011: Sudanul de Sud aderă.

1.1.3.România în ONU

Deși dorinta Romaniei de a face parte din Organizatia Ntiunilor Unite a fost exprimată oficial inca din 1946, aderarea tarii noastre a fost blocata pana în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a ONU a decis, prin rezolutia A/RES/995 (X), primirea Romaniei în ONU, alaturi de alte 15 state.

România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, precum și în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 și 2007-2009.

România a deținut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al Consiliului de Securitate. Din această poziție a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta ONU referitoare la organizațiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluție privind cooperarea ONU cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității internaționale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005). Concretizarea proiectului inițiat de România are o dublă importanță: este, deopotrivă, prima rezoluție românească adoptată în Consiliul de Securitate și, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU și organizațiile regionale.

În ceea ce privește raportarea la prioritățile de maximă actualitate ale ONU, România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere și aplicare a unor formule eficiente de reformare a sistemului Națiunilor Unite.

România, prin prezența sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizației mondiale, cu influențe asupra situației internaționale la nivel global și în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii a evidențiat eficiența armatei române și disponibilitatea politică a României de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea stabilității internaționale. În acest sens, România urmărește cu atenție evoluțiile conceptuale ale operațiunilor de menținere a păcii, în vederea intensificării și diversificării implicării ei în aceste operațiuni.

România susține eforturile vizând eficientizarea și asigurarea credibilității Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înființat în 2006. În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie 2014.

În noua calitate a României de țară donatoare de asistență pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de țara noastră cu un număr important de instituții ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.

Participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii

Situația participării României la operațiuni de menținere a păcii în cursul anului 2013

În prezent, România ocupă locul 70 din 115 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile ONU de menținere a păcii

Misiunea ONU de Stabilizare în RD Congo (MONUSCO) – 22 experți militari și 15 ofițeri de poliție (bărbați);

Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 1 expert militar (bărbat);

Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI) – 6 experți militari (bărbați);

Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH) – 24 ofițeri de poliție (4 femei, 20 bărbați), dintre care un ofițer de poliție (femeie) este șeful Departamentului de Resurse Umane al MINUNSTAH;

Misiunea ONU din Liberia (UNMIL) – 2 experți militari (bărbați);

Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMIS) – 6 experți militari (bărbați);

Misiunea ONU din Afganistan – 2 experți militari (bărbați);

Departamentul pentru Operațiuni de Menținere a Păcii din cadrul Secretatariatului ONU (biroul din Brindisi-Italia) – 1 ofițer de poliție (bărbat)

În plus, SPP participă cu ofițeri de pază si protecție imediată sub conducerea Departamentului de Siguranță și Protecție (DSS) în misiunile pentru menținerea păcii din Afganistan, Sudan/Khartoum , Sudan/ Darfur si Siria.

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), ca organism subsidiar (program specializat) al Organizației Națiunilor Unite, a fost înființat în 1965, prin rezoluția 2029 (XX) (1965) a Adunării Generale a ONU. El reprezintă rețeaua globală a ONU în domeniul dezvoltării, cu scopul de a sprijini țările în curs de dezvoltare în vederea atragerii și utilizării corespunzătoare a asistenței pentru dezvoltare. http://www.undp.org.

Programul a identificat și își desfășoară activitatea în patru mari domenii: reducerea sărăciei și îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM; în limba engleză, Millenium Development Goals, MDGs); guvernarea democratică; prevenirea crizelor și reconstrucție; mediu și dezvoltare durabilă.

În prezent, PNUD este prezent în 177 de țari și teritorii.

Prezența PNUD în România

Biroul PNUD la București a fost deschis în anul 1972, începutul cooperării dintre cele două părți fiind, însă, anterior acestui an: la 1 februarie 1972, în țara noastră se desfășurau deja șase proiecte majore, cu un buget total de 41.1 milioane USD (majoritatea suportat de partea română, în timp ce PNUD punea la dispoziție 8,6 milioane USD). România a reprezentat, astfel, prima țară de la est de Cortina de Fier în care Programul a deschis o reprezentanță.

De-a lungul acestei colaborări, PNUD a acordat asistență tehnică și a organizat programe de pregătire pentru experții români în diverse domenii de activitate.

Cadrul legal al cooperării România – PNUD este reprezentat de “Acordul dintre Guvernul României și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare”, semnat la 23 ianuarie 1991, aprobat prin Hotărârea nr. 113 a Guvernului României din 15 februarie 1991. Acordul s-a terminat la sfîrșitul anului 2012.

Încă de la începutul deceniului trecut, PNUD a desfășurat în România o apreciată activitate de asistență și cooperare pentru dezvoltare, cu impact inclusiv în susținerea concretă a aderării României la Uniunea Europeană și NATO. Între altele, PNUD a fost partenerul principal al Guvernului la elaborarea Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă (orizontul 2010-2030), document programatic esențial atât pentru planificarea politicilor sectoriale, cât și în raport cu angajamentele din cadrul UE.

În perioada 2010 – 2012, cooperarea cu PNUD s-a desfășurat într-o formă nouă, partenerială, în domeniile de interes pentru țara noastră, în special din perspectiva statutului de membru al Uniunii Europene, care, printre altele, presupune și definirea unui profil nou, diferit de cel al unui beneficiar clasic de asistență, din partea ONU.

Odată cu încheierea acestei perioade tranzitorii, accentul se va pune pe o formă flexibilă de cooperare între România și PNUD, constând atât în finalizarea pînă în anul 2015 a activităților de tip tradițional, lansate anterior, cât și, îndeosebi, în consolidarea capacităților țării noastre în furnizarea de asistență pentru dezvoltare.

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului

Declarația Mileniului, adoptată în septembrie 2000 la Summit-ul Mileniului, de 191 țări, printre care și România, fixează Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Declarația Mileniului este unica agendă globală în domeniul dezvoltării asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii.

La Summit-ul Mileniului, statele membre și-au fixat un număr de 8 obiective esențiale – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – cu ținte precise de atins până în anul 2015.

Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului sunt:

Reducerea sărăciei severe

Realizarea accesului universal la educația primară

Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor

Reducerea mortalității infantile

Îmbunătățirea sănătății materne

Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli

Asigurarea sustenabilității mediului

Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare

România și ODM-urile

România acordă o importanță deosebită ONU, organizație cu vocație universală, care reprezintă cadrul multilateral cel mai extins pentru abordarea marilor teme globale, printre care și ODM-urile.

ODM-urile au reprezentat pentru România un instrument complementar de mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice și sociale.

După aderarea la Uniunea Europeană, România contribuie la îndeplinirea ODM-urilor nu numai din perspectivă națională, dar și la nivel internațional, prin sprijinul pe care îl acordă țărilor mai puțin dezvoltate. Experiența acumulată de România în procesul de tranziție este de natură a susține eforturilor țărilor interesate de a beneficia de un astfel de sprijin.

Structura si Obiectivele ONU

Structura si functionare:

Adunarea Generală este principala adunare deliberativă a Națiunilor Unite. Compusă din toate statele membre a Națiunilor Unite, adunarea se întâlnește în sesiuni regulate în fiecare an, dar se pot efectua și adunări de urgență. Adunarea este condusă de un președinte, ales dintre statele membre printr-o bază regională rotativă, și de 21 de vicepreședinți.Prima sesiune a fost convocată pe 10 ianuarie 1946 în Methodist Central Hall Westminster din Londra, incluzând reprezentanți a 54 de țări. Când Adunarea Generală votează pe diferite teme, două treimi dintre votanți și voturi sunt necesare. Exemple de întrebări importante includ recomandații privind pacea și securitatea; selecția membrilor unei entități; admiterea, suspendarea sau expulsia unor membri; și decizii bugetare. Alte întrebări sunt decise prin majoritatea voturilor. Fiecare reprezentat al unei țări are un vot. În afară de aprobarea problemelor bugetare, rezoluțiile nu depind de membri. Adunarea poate face orice recomandări pe orice temă pentru ONU, exceptând cele legate de pace și securitate, acestea fiind discutate de Consiliul de Securitate.

Comitetul General – un comitet supraveghetor constând în președintele, vicepreședintele și șefii comitetelor adunării

Comitetul Acreditar – responsabil pentru determinarea acreditării fiecărui reprezentat al unei țări din ONU

Primul Comitet (Dezarmare și Securitate Internațională)

Al Doilea Comitet (Economic și Financiar)

Al Treilea Comitet (Social, Umanitar și Cultural)

Al Patrulea Comitet (Special Politic și Decolonizare)

Al Cincilea Comitet (Administrativ și Bugetar)

Al Șaselea Comitet (Legal)

Consiliul de Securitate este însărcinat cu menținerea păcii și securității în state. În timp ce alte organe ale Națiunilor Unite pot face doar „recomandări” statelor membre, Consiliul de Securitate are puterea să ia decizii obligatorii pe care statele membre au înțeles să le accepte, sub termenii Articolului Cartei 25. Deciziile Consiliului sunt cunoscute ca rezoluțiile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite.

Secretariatul ONU este condus de către Secretarul General, asistat de o echipă internațională de funcționari civili din întreaga lume. Acesta asigură studii, informații, și facilități necesare entităților Națiunilor Unite pentru ședințele lor. De asemenea, preia și efectuează sarcini de la Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, și de la alte entități ONU.

Secretari Generali ai Organizației Națiunilor Unite:

Curtea Internațională de Justiție (CIJ) se află în Haga, Olanda. Aceasta este principalul organ judiciar al ONU. Stabilită în 1945 de Carta ONU, Curtea a fost pusă în funcțiune în 1946, ca succesorul Permanentei Curți Internaționale de Justiție. CIJ este compusă din 15 judecători care dețin funcția pentru 9 ani și sunt numiți de Adunarea Generală; fiecare judecător în funcție trebuie să fie de naționalitate diferită

Consiliul Economic și Social (ECOSOC) asistă Adunarea Generală în promovarea cooperării și dezvoltării economice și sociale globale. ECOSOC are 54 de membri, care sunt aleși de Adunarea Generală timp de trei ani. Președintele este ales pentru un an din puterile mici sau medii reprezentate de ECOSOC. Consiliul are o ședință anuală în iulie, ținută în New York sau Geneva. Văzut separat față de entitățile pe care le coordonează, funcțiile ECOSOC includ strângerea de informații, sfătuirea statelor membre și propunerea de recomandări. Avându-și mandatul extins de coordonare a mai multor agenții, ECOSOC a fost uneori criticat ca fiind nenecesar sau instabil.

Agenții specializate

Carta Organizației Națiunilor Unite stipulează că fiecare organ primar a ONU poate stabili variate agenții specializate pentru a-și îndeplini datoriile. Unele dintre cele mai bine cunoscute agenții sunt Agenția Internațională pentru Energie Atomică, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură), Banca Mondială, și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). ONU efectuează majoritatea acțiunilor umanitare prin aceste agenții. Exemplele includ programe de vaccinare mondiale (prin OMS), ocolirea foametei și malnutriției (prin PAM), și protecția oamenilor vulnerabili sau strămutați (prin Marele Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați – MCNUR)

Națiunile Unite declară în fiecare an o tematică. În general tematicile sunt stabilite de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite, dar unele agenții specializate își aleg singure tematica. Spre exemplu, anul 2005 a fost Anul sportului și al educației, anul 2006 a fost declarat Anul secetei, anul 2009 a fost Anul reconcilierii, iar anul 2010 a fost Anul biodiversității.

Împreună cu Sudanul de Sud ce a aderat pe 14 iulie 2011, în total există 193 de state membre ONU, incluzând toate statele independente necontestate, aparte de Vatican.Carta ONU subliniază regulile pentru a primi statutul de membru:

Aderarea în ONU este permisă oricărui stat ce favorizează pacea și acceptă obligațiile prezente în Carta curentă, putând să le execute binevoitor prin hotărârea Organizației.

Admiterea unui astfel de stat va fi efectuată de Adunarea Generală după recomandările Consiliului de Securitate. Capitolul II, Articolul 4

În adiție, există două state observatoare care nu sunt membre ale Adunării Generale: Sfântul Scaun (care deține control asupra Vaticanului) și Palestina. Insulele Cook și Niue, amândouă state în asociație liberă cu Noua Zeelandă, sunt membri deplini a mai multor agenții specializate ONU și au „capacitatea deplină de a efectua tratate” recunoscută de Secretariat.

Grupul celor 77 este o coaliție liberă a ONU a țărilor în curs de dezvoltare, creată pentru a promova interesele economice ale membrilor ei și pentru formarea unei legături pentru a spori capacitatea de negociere în Națiunile Unite. Șaptezeci și șapte de țări au fondat această organizație, iar până în noiembrie 2013 alte 66 de țări au aderat, însumând 133 de state. Grupul a fost fondat pe 15 iunie 1964 de către „Declarația Comună a celor Șaptezeci și Șapte de State” emisă la Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (CNUCD). Prima întâlnire majoră a avut loc în Alger în 1967, unde Carta Alger a fost adoptată și bazele unor structuri instituționale au fost puse.

Obiective:

Obiective și principii

Obiectivele ONU, conform Cartei ONU, sunt următoarele :

să mențină pacea și securitatea internaționale;

să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului

egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor la autodeterminare;

să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale;

să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU și membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:

egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;

soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;

abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;

statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU și să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;

nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.

ONU, după aprobarea Consiliului de Securitate, trimite forțe pentru menținerea păcii în regiunile unde un conflict armat a încetat de curând, sau a fost suspendat, pentru a încerca impunerea unor acorduri de pace și pentru a descuraja combatanții de la a relua ostilitățile. Deoarece ONU nu are propria forță militară, aceasta este asigurată prin voluntariat de către statele membre. Soldații sunt uneori porecliți „Căștile albastre” din cauza echipamentului specific. Forța de menținere a păcii a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1988.

În septembrie 2013, ONU avea în desfășurare 15 misiuni de menținere a păcii. Cea mai mare era Misiunea de Stabilizare a Națiunilor Unite din Republica Democrată Congo (MSNURDC), care a mobilizat 20.688 oameni. Cea mai mică, Grupul Militar de Observație a Națiunilor Unite din India și Pakistan (GMONUIP), include 42 de oameni responsabili de monitorizarea situației din Jammu și Kashmir. Forțele de menținere a păcii ONU și Organizația Națiunilor Unite pentru Controlul Păcii (ONUCP) au staționat în Orientul Mijlociu încă din 1948, cea mai lungă misiune de menținere a păcii încă în desfășurare.

Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite. Atrocitățile celui de-al Doilea Război Mondial și genocidurile au determinat ca noua organizație să prevină tragedii similare în viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua în considerare și a lua hotărâri asupra violărilor drepturilor omului.

Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre să promoveze „respect universal pentru, și observarea drepturilor omului” și să ia „măsuri împreună și separate” în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală în 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de drepturile omului.

Organizația Națiunilor Unite și diferitele agenții ale sale joacă un rol important în implementarea și respectarea principiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de organizație țărilor ce se află în tranziție spre democrație.

Alte entități ONU responsabile pentru problemele legate de drepturile femeilor includ Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru Statutul Femeilor, creată în 1976; și Institutul Internațional de Cercetare și Educație al Organizației Națiunilor Unite, fondat în 1979. Forumul Permanent al Organizației Națiunilor Unite pentru Probleme Indigene, una dintre cele trei entități cu un mandat ce permite supravegherea problemelor legate de oameni indigeni, și-a ținut prima conferință în 2012.

Alt scop primar a ONU este „să realizeze o cooperație internațională pentru rezolvarea problemelor internaționale legat de un caracter economic, social, cultural sau umanitar.” Numeroase entități au fost create pentru a atinge acest scop, aproape toate fiind sub conducerea Adunării Generale sau a ECOSOC. De la crearea ONU, peste 80 de colonii au obținut independența. Adunarea Generală a adoptat Declarația pentru Acordarea Independenței Țărilor Coloniale și Oamenilor în 1960 fără voturi împotrivă dar mai multe abțineri din partea puterilor coloniale majore. ONU lucrează în favoarea decolonizării prin diferite grupuri, ca Comitetul ONU al Decolonizării, creat în 1962. Din 2013, comitetul listează 17 „Teritorii ce nu se Guvernează Singure” rămase, cel mai mare fiind Sahara de Vest.

„ SCOPURI SI PRINCIPII

ART. 1 Scopurile Natiunilor Unite sint urmatoarele:

1. Sa mentina pacea si securitatea internationala si, in acest scop: sa ia masuri colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor incalcari ale pacii si sa infaptuiasca, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o incalcare a pacii;

2. Sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de ele insele, si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale;

3. Sa realizeze cooperarea internationala in rezolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;

4. Sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.

ART. 2 In urmarirea scopurilor enuntate in Articolul 1 Organizatia Natiunilor Unite si Membrii sai trebuie sa actioneze in conformitate cu urmatoarele Principii:

1. Organizatia este intemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor Membrilor ei.

2. Toti Membrii Organizatiei spre a asigura tuturor drepturile si avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie sa-si indeplineasca cu buna-credinta obligatiile asumate potrivit prezentei Carte. 3. Toti Membrii Organizatiei vor rezolva diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, in asa fel incit pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie.

4. Toti Membrii Organizatiei se vor abtine, in relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei fie impotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.

5. Toti Membrii Natiunilor Unite vor da acesteia intreg ajutorul in orice actiune intreprinsa de ea in conformitate cu prevederile prezentei Carte si se vor abtine de a da ajutor vreunui stat impotriva caruia Organizatia intreprinde o actiune preventiva sau de constringere.

6. Organizatia va asigura ca Statele care nu sint Membre ale Natiunilor Unite sa actioneze in conformitate cu aceste principii in masura necesara mentinerii pacii si securitati internationale.

7. Nici o dispozitie din prezenta Carta nu va autoriza Natiunile Unite sa intervina in, chestiuni care apartin esential competentei interne a unui Stat si nici nu va obliga pe Membrii sai sa supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce insa intru nimic atingere aplicarii masurilor de constringere prevazute in Capitolul VII.”

CAPITOLUL II- PROGRAME SI RAMURI DE ACTIVITATE ALE ONU

2.2.Programe ONU

Programul Alimentar Mondial (World Food Programme) reprezintă cea mai mare agenție umanitară din lume care luptă cu foametea la nivel mondial. Înființată în 1961, agenția promovează o lume în care fiecare om are acces, în orice moment, la hrana necesară pentru o viață activă și sănătoasă.

Organizația internațională face parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite și este finanțată în mod voluntar. Sediul PAM (Programul Alimentar Mondial) se află la Roma, agenția având peste 80 de birouri de țară în întreaga lume. Organizația este condusă în prezent de Ertharin Cousin, al 12-lea director executiv al PAM, care și-a început mandatul la 5 aprilie 2012.

Programul Alimentar Mondial conlucrează cu agențiile ONU înrudite, cu sediul la Roma — Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) și Fondul pentru Dezvoltarea Agricolă (IFAD)—precum și cu alți parteneri — guverne, organizații ONU sau ONG-uri.

În medie, PAM ajunge anual la peste 80 de milioane de persoane prin ajutorul alimentar oferit în 75 de țări. Aproximativ 11.500 de persoane lucrează pentru organizație, din care o mare parte se află în zone îndepărtate, pentru a ajuta direct persoanele sărace.

În decembrie 1994, organismul de guvernare al PAM a adoptat Declarația de misiune (WFP Mission Statement), primul document de acest fel pentru o organizație a ONU. Declarația s-a bazat pe o revizie fundamentală a politicilor, obiectivelor și strategiilor PAM, care vizează statele membre ale organizației, ONG-uri, agenții, mediul academic și membrii personalului. Politicile ce guvernează Programul Alimentar Mondial trebuie să fie orientate către obiectivul eradicării foametei și a sărăciei. Intervențiile sunt necesare pentru îmbunătățirea vieților celor mai săraci, fie permanent sau în perioade de criză, oameni care nu au posibilitatea să producă suficientă hrană sau nu dispun de resursele necesare.

În acord cu mandatul său, care reflectă principiul universalității, PAM continuă să folosească ajutorul alimentar pentru susținerea dezvoltării economice și sociale, să răspundă nevoilor refugiaților și în alte cazuri de urgență, respectiv să promoveze securitatea alimentară la nivel mondial, în concordanță cu recomandările ONU și ale FAO.

Politicile și strategiile de bază care guvernează PAM se concentrează pe furnizarea de hrană pentru a salva vieți, pentru a îmbunătăți nutriția și calitatea vieții celor mai vulnerabile persoane în momente critice și pentru a ajuta la construirea de capital și promovarea independenței persoanelor sărace și a comunităților, în special prin programe de muncă intensivă.

Bordul Executiv, format din 36 de membri, supraveghează activitățile umanitare și de dezvoltare ale PAM. Forul se reunește de trei ori pe an la sediul PAM de la Roma. În cadrul Bordului Executiv, 18 membri sunt aleși de către Consiliul Economic și Social al ONU (ECOSOC) și 18 de către Consiliul FAO.

Planul strategic al PAM pentru 2014-2017 furnizează un cadru pentru operațiunile agenției și rolul său în ''îndeplinirea unei lumi cu zero foamete''. Planul trasează patru obiective majore: 1. salvarea vieților și protejarea mijloacelor de trai în situații de urgență; 2. susținerea securității hranei și a nutriției, precum și reconstruirea mijloacelor de trai în așezări fragile sau în perioade post-conflict;

3. reducerea riscului și ajutarea oamenilor, a comunităților și a țărilor să răspundă nevoilor de hrană și nutriție; 4. reducerea subnutriției și spargerea ciclului foametei.

Potrivit statisticilor FAO din 2014, în lume sunt 805 milioane de persoane înfometate, iar 98% trăiesc în țări în curs de dezvoltare. Distribuția lor este următoarea: 536 de milioane în zona Asia — Pacific, 227 milioane în Africa, 37 de milioane în America Latină/Caraibe și 15 milioane în țări dezvoltate. Trei sferturi din acești oameni trăiesc în zone rurale, în special în sate din Asia și Africa. Potrivit estimărilor, 146 de milioane de copii din țările în curs de dezvoltare au o greutate sub cea normală, ca rezultat al foamei cronice. Adesea, foametea de care suferă copiii este moștenită: până la 17 milioane se nasc cu o greutate sub standarde, anual.

Femeile reprezintă principalii producători de hrană la nivel mondial. Totuși, tradițiile culturale și structura socială reflectă un impact mai puternic al foametei și sărăciei asupra femeilor, decât asupra bărbaților. Potrivit UNICEF, aproximativ 50% din femeile însărcinate din țările în curs de dezvoltare suferă de insuficiență de fier, cauza principală a anemiei. Lipsa fierului reprezintă cauza decesului provocat de hemoragie la naștere pentru 315.000 femei, anual, conform informațiilor furnizate de Programul Alimentar Mondial.

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare

Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), ca organism subsidiar (program specializat) al Organizatiei Natiunilor Unite, a fost infiintat în 1965, prin rezolutia 2029 (XX) (1965) a Adunarii Generale a ONU. El reprezinta reteaua globala a ONU in domeniul dezvoltarii, cu scopul de a sprijini tarile in curs de dezvoltare in vederea atragerii si utilizarii corespunzatoare a asistentei pentru dezvoltare.

Programul a identificat si isi desfasoara activitatea in patru mari domenii: reducerea saraciei si indeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM; în limba engleză, Millenium Development Goals, MDGs); guvernarea democratică; prevenirea crizelor și reconstrucție; mediu și dezvoltare durabilă.

În prezent, PNUD este prezent în 177 de țari și teritorii.

Biroul PNUD la București a fost deschis în anul 1972, începutul cooperării dintre cele două părți fiind, însă, anterior acestui an: la 1 februarie 1972, în țara noastră se desfășurau deja șase proiecte majore, cu un buget total de 41.1 milioane USD (majoritatea suportat de partea română, în timp ce PNUD punea la dispoziție 8,6 milioane USD). România a reprezentat, astfel, prima țară de la est de Cortina de Fier în care Programul a deschis o reprezentanță.

De-a lungul acestei colaborări, PNUD a acordat asistență tehnică și a organizat programe de pregătire pentru experții români în diverse domenii de activitate.

Cadrul legal al cooperării România – PNUD este reprezentat de “Acordul dintre Guvernul României și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare”, semnat la 23 ianuarie 1991, aprobat prin Hotărârea nr. 113 a Guvernului României din 15 februarie 1991. Acordul s-a terminat la sfîrșitul anului 2012.

Incă de la începutul deceniului trecut, PNUD a desfasurat în Romania o apreciata activitate de asistenta și cooperare pentru dezvoltare, cu impact inclusiv in sustinerea concreta a aderarii Romaniei la Uniunea Europeană si NATO. Intre altele, PNUD a fost partenerul principal al Guvernului la elaborarea Strategiei Nationale pentru Dezvoltare Durabila (orizontul 2010-2030), document programatic esențial atat pentru planificarea politicilor sectoriale, cat si în raport cu angajamentele din cadrul UE.

In perioada 2010 – 2012, cooperarea cu PNUD s-a desfasurat intr-o forma noua, parteneriala, in domeniile de interes pentru tara noastra, in special din perspectiva statutului de membru al Uniunii Europene, care, printre altele, presupune și definirea unui profil nou, diferit de cel al unui beneficiar clasic de asistenta, din partea ONU.

Odata cu incheierea acestei perioade tranzitorii, accentul se va pune pe o forma flexibila de cooperare între Romania si PNUD, constand atat în finalizarea pina in anul 2015 a activitatilor de tip traditional, lansate anterior, cat si, indeosebi, in consolidarea capacitatilor tarii noastre în furnizarea de asistenta pentru dezvoltare.

2.3 Ramuri de activitate ale ONU:

ONU isi desfasoara activitatea in domenii cheie de mentinere a pacii si prosperitatii economice, sociale, protejarea mediului, drepturilor omului si dezvoltare ,la scara globala.

Cele mai importante domenii de activitate sunt:

Pace si securitate;

Dezvoltare;

Drepturile omului si a copiilor;

Afaceri umanitare;

Lege internationala;

Departamente si programe de implementare si dezvoltare a acestor obiective:

Departamentul de afaceri economice si sociale;

Departamentul de Comert si Dezvoltare;

Programul Natiunilor Unite pentru mediu;

Programul de Dezvoltare Asezarilor umane;

Programul Natiunilor Unite impotriva crimei si a drogurilor;

Programul de dezvoltare a Natiunilor Unite;

Departamentul Natiunilor Unite de Sport pentru Dezvoltare si Pace;

Departamentul ONU pentru reducerea riscurilor de producere a dezastrelor naturale.

Departamentul ONU pentru Afaceri Economice si Sociale: (UNDESA)

Aceasta organizatie lucreaza in stransa legatura cu guvernele aflate la conducere si diversi parteneri economici, pentru a sprijini tarile din jurul lumii sa isi atinga scopurile economice, sociale ,de dezvlotare personala si de mediu.

Departamentul pentru Afaceri Economice și Sociale (DESA), condus de Wu Hongbo, abordează o multitudine de teme de interes deosebit pentru comunitatea internațională, de la dezvoltarea durabilă, reducerea sărăciei, populația, egalitatea de gen, până la politica macroeconomică, finanțarea dezvoltării, inovarea în sectorul public, politica în domeniul pădurilor, schimbările climatice.

DESA asigură sprijinul pentru procesele interguvernamentale privind chestiunile legate de dezvoltare în cadrul Adunării Generale a ONU și Consiliului Economic și Social (ECOSOC), comisiilor lor funcționale și organismelor de experți. Departamentul are sediul la ONU – New York și are 9 divizii, fiecare dintre acestea acționând în promovarea dezvoltării. A sprijinit mai mult de 35 de summit-uri și conferințe importante din 1990 pe teme diverse de la dezvoltarea durabilă și promovarea femeilor până la criza economică globală, finanțarea dezvoltării și îmbătrânirea populației.

Departamentul de Comert si Dezvoltare (UNCTAD)

UNCTAD ,care este guvernat de cele 194 de state membre, este departamentul din cadrul Natiunilor Unite, responsabil cu problemele de dezvoltare, in particular comertul international, principalul pilon al dezvoltarii economice. Activitatea departamentului poate fi insumata prin trei cuvinte: gandeste, dezbate si gaseste solutii.

Reflectii privind evolutia economica reprezinta nucleul UNCTAD-ului.Acesta realizeaza analize inovatoare , care reprezinta baza in recomandarile de actiune a celor care implementeaza politicile economice.UNCTAD este deasemenea si un forum unde reprezentanti din mai multe tari pot dialoga liber despre diverse probleme privind economia globala.

UNICEF

In 1946 ,dupa cel de-al doilea razboi mondial, copiii europeni se confrunta cu foametea si boala. In decembrie, a aceluiasi an ,este creat UNICEF pentru a aprovizona copiii cu mancare, haine, asistenta sociala si medicala.

In 1953 UNICEF devine membru permanent al Natiunilor Unite.Adunarea Generala a ONU, ii extinde mandatul pe perioada nedeterminata, iar in 1959 adopta Declaratia pentru Drepturile Copiilor. In anul 1961, dupa o decada de concentrare asupra sanatatii si integritatii copiilor, isi indreapta atentia si in domeniul educatiei. In 1965 UNICEF primeste Premiul Nobel pentru pace.

Programul Natiunilor Unite impotriva crimei si a drogurilor (UNDOC)

UNDOC- este un lider global in lupta impotriva drogurilor si crima la nivel international. A luat fiinta prin fuziunea dintre Programul de Combatere a consumului de droguri si Centrul International de prevenire a crimei organizate. UNDOC opereaza in toate regiunile lumii printr-o retea de birouri locale. Se bazeaza pe contributii voluntare, in principal din partea guvernelor, care constituie 90 la suta din bugetul sau.

Inaltul Comisariat pentru Problemele Refugiatilor al Natiunilor Unite (UNHCR)

Inaltul Comisariat pentru Problemele Refugiatilor al ONU, a fost infiintat pe 14 decembrie 1950 de Adunarea Generala a Organizatiei. Agentia este imputernicita sa conduca si sa coordoneze actiuni internationale pentru a proteja si rezolva problemele refugiatilor din intreaga lume. Scopul sau principal este sa apere drepturile si interesele refugiatilor. Lucreaza pentru a se asigura ca toata lumea isi poate exercita dreptul de a cere azil si de a gasi un refugiu sigur in alt stat, cu optiunea de a se reintoarce oricand acasa, a se integra la nivel local, sau a se stabili in alta tara. Deasemenea sprijina persoanele apartide. In mai mult de sase decenii , agentia a ajutat zeci de milioane de oamnei sa-si inceapa o viata noua.Numele Marelui Comisar este Antonio Guterres.

Fondul pentru populatie al Natiunilor Unite (UNFPA)

Este principala agentia a Natiunilor Unite care lucreaza pentru a creea o lume in care orice sarcina este dorita, fiecare nastere este sigura si potentialul maxim al tuturor tinerilor este atins.

Agentia creeaza perspective ca femeile si copiii sa se bucure de conditii de viata santoase si productive. De cand Fondul pentru Populatie al Natiunilor Unite si-a inceput activitatea in 1969 numarul, si rata mortalitatii in randul femeilor, din cauza complicatiilor la nastere, s-a injumatatit. Familiile sunt mai mici si mai sanatoase. Organizatia activeaza in domenii precum: probleme maternale, probleme ale adolescentilor, egalitatea intre sexe, apararea drepturilor omului, probleme de imbatranire a populatiei, schimbari climatice, migrari, urbanizari, combaterea saraciei, planning familial etc.

Programul Natiunilor Unite pentru Protejarea Mediului (UNEP)

Misiunea programului ONU este de a oferi un exemplu, de a fi ” o umbrela” , sub care se se adune diversi membri intresati in protejarea mediului, inspirand , informand, si impulsionand natiuni si oameni sa-si imbunatateasca calitatea vietii fara a o compromite pe cea a generatiilor viitoare.

Este o organizatie cu un rol foarte important si cu o provocare uriasa pe care trebuie sa o solutioneze , avand in vedere multitudinea de probleme de mediu , climatice, si epuizare de resurse materiale cu care omenirea se confrunta din ce in ce mai mult.

Principalii piloni de dezvoltare ai organizatiei sunt:

Schimbariile climatice;

Dezastre si conflicte;

Managementul ecosistemului;

Gunernare pentru mediu;

Chimicale si Deseuri;

Eficientizarea Resurselor;

Monitorizarea Mediului;

Agentia Natiunilor Unite de intrajutorare pentru refugiatii palestinieni din Orientul Apropiat (UNRWA)

Este fondata aproape in intregime pe contributii voluntare ale Statelor Membre ONU.In urma conflictului Arabo-Israelit din 1948, agentia este infiintata prin rezolutia 302(IV) a Adunarii Generale in data de 8 decembrie 1949, pentru a oferi ajutor direct refugiatilor palestinieni. A devenit functionala in mai 1950.In absenta unei solutii la problema reprezentata de refugiatii palestinieni , Adunarea Generala, a reinoit in mod repetat, mandatul organizatiei, cea mai recenta extindere este pana pe 30 iunie 2017.

Organizatia Natiunilor Unite pentru Drepturile Femeiilor (UN-Women)

Aceasta organizatie este dedicata sustinerii egalitatii dintre sexe si consolidarea pozitiei femeii in societate.

Programul Natiunilor Unite pentru Urbanizare (UN-Habitat)

Desi Adunarea Generala a Natiunilor Unite si-a indemnat membrii, in mai multe ocazii, sa abordeze problema urbanizarii, deabia in anul 1970 actiuni tangibile, desi timide, au fost interprinse pentru a controla rapida , si uneori necontrolata, crestere a oraselor.

La 1 ianuarie 1975, Adunarea Generala a ONU, a infiintat Fundatia Natiunilor Unite pentru Habitat si Asezari Umane (UNHHSF), prima agentie oficiala a Organizatiei dedicata urbanizarii. Mai apoi, sub egida, Programului Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), sarcina sa a fost sa asiste programul natiunii legat de asezarile umane prin oferirea de capital si asistenta tehnica , in special in tarile in curs de dezvoltare.

Reformele au plasat Programul Natiunilor Unite de Urbanizare in mijlocul agendei de dezvoltare a ONU pentru reducerea saraciei, cu o structura si un personal mai oragnizat si eficient, si cu un set de programe si prioritati mai relevante si centrate pe problema. Datorita acestei structuri si a noului mandat Programul contribuie la obiectivele principale ale Sistemului Natiunilor Unite de reducere a saraciei si promovarea unei dezvoltari sustenabile.

Astazi partenerii sai variaza de la o gama larga de guverne si autoritati locale la o gama larga de organizatii internationale non-guvernamaentale si grupuri sociale.

CAPITOPLUL III – PROPUNERI DE REFORMA ALE ONU IN SECOLUL 21

– STUDIU DE CAZ –

3.1 – Propuneri de reforma ale ONU pana in secolul 21;

Cu totii stim ca societatea evolueaza , tehnologia evolueaza , oamenii se schimba , totul in jurul nostru e in plin proces de transformare asadar , e de la sine inteles , ca institutiile si organizatiile care reglementeaza activitatea omului sa fie supuse unor transformari, modificari , imbunatatiri.

La randul sau si ONU a trecut , si cu siguranta va mai trece, prin anumite procese de reforma.

Pana in secolul prezent au avut loc mai multe incercari de reformare . Un program pentru reforma a fost propus in 1997, pe 14 iulie , marturie fiind un raport al Secretarului General.

Raportul contine doua parti : o introducere precum si o relatare tematica succinta a principalelor elemente ale reformei. Partea a doua include o discutie detaliata a intregului set de masuri luate , explicatii , planul de actiune specific si recomandari.

In raport se regasesc urmatoarele idei:

Stabilirea unei noi structuri de management si conducere;

Infiintarea unei pozitii de adjunct a Secretarului General;

Stabilirea unui grup de fuctionari cu vechime;

Dezvoltarea si consolidarea Comitetelor Executive, a grupurilor sectoriale , care includ departamentele, fondurile si programele Natiunilor Unite.

Descentralizarea , la nivel decizional , in cadrul tarilor membre si consolidarea Natiunilor Unite sub „un singur steag”.

Stabilirea unui Departament Strategic de Planificare;

Asigurarea solventei financiare prin stabilirea unui Fond Monetar de Rulaj , pana la un milion de dolari, finantat prin contributii voluntare sau alte mijloace pe care statele membre le sugereaza , implementand astfel o solutie de durata la situatia financiara a Organizatiei;

Reducerea a 12 entitati de secretariat la numai 5 si consolidarea a 5 structuri interguvernamentale in 2.

Schimbarea culturii manageriale prin:

Eliminarea a aproximativ 1000 de posturi de functionari , reducerea costurilor administrative cu o treime , imbunatatirea performantelor , si per total reducerea costurilor pe termen lung;

Instituirea unei evaluari amanuntite a resurselor umane prin

introducerea unor politici si practici prin care este evaluata competenta personalului si gradul de indeplinire a conditiilor angajarii;

– promovarea progresului sustinut si sustenabil , ca prioritate centrala a Natiunilor Unite, concretizat prin : gruparea fondurilor si programelor ONU, cu teluri ce privesc dezvoltarea si progresul , intr-un mare Grup de Dezvoltare a Natiunilr Unite , care va facilita consolidarea si cooperarea intre ele fara a le compromite elementele distinctive sau identitatea.

– mutarea resurselor investite in administrativ in activitati de dezvoltare

– gasirea unor solutii noi , inovatoare pentru a obtine noi finantari , infiintarea un Departament de Finantare a Dezvoltarii;

Axarea politicilor normative si functiilor de cunoastere a Secretariatului pe structurile interguvernamentale ale Natiunilor Unite , precum si consolidarea acestor capacitati , functii , politici prin grupul Economic si Probleme Sociale;

Imbunatatirea abilitatilor Organizatiei de a pune la dispozitie trupe de mentinere a pacii si alte operatiuni de teren , in timp cat mai scurt;

Consolidarea capacitatii ONU de implementare a pacii dupa un conflict – cu ajutorul Departamentului de Probleme Politice;

Imbunatatirea eforturilor internationale de combatere a crimei organizate, consumului de droguri si terorism.

Extinderea activitatilor de protejare a drepturilor umane prin reorganizarea si restructurarea secretariatului responsabil cu problemele dreptrurilor omului, si integrarea acestora in toate activitatile principale si programe ale ONU.

Avansarea agendei privind dezarmarea prin stabilirea unui Departament pentru Dezarmare si Reglementare a Armamentului.

Imbunatatirea vitezei de reactie si raspuns la problemele umanitare prin crearea unui Birou de Coordonare a Situatiilor de Urgenta pentru a inlocui Departamentul de Probleme Sociale;

Implementarea unei mari schimbari in strategia de informare, comunicare, si functii ale ONU, pentru a aface fata necesitatilor schimbatoare ale Organizatiei.

Natiunile Unite este un experiment nobil de cooperare intre oameni. Intr-o lume care este diviziata de multe interese si atribute diversificate , Natiunile Unite doreste sa creeze o viziune inclusiva : o comunitate a natiunilor , intrajutorare intre oameni, constientizarea faptului ca e un singur pamant , suntem un tot unitar. Desigur , misiunea istorica a Natiunilor Unite , nu e numai de a actiona asupra, de a mentine , ci si de a extinde punctele comune care exista intre natiuni – surmontand spatiul, distanta , pentru a atinge si imbunatati cat mai multe vieti , si peste timp sa puna la dispozitia viitoarelor generatii mostenirea materiala si culturala pe care o conservam pentru ei. Carta Natiunilor Unite , conceputa avand la baza experienta istorica distructiva a doua razboaie mondiale , inca proaspete in constiinta umana , a imbratisat toate aceste aspiratii si a pus la dispozitie instrumentele institutionale si legale de urmarire si atingere a acestor obiective.

Rolul Natiunilor Unite in decolonizare a inceput aproape imediat ce aceasta a luat fiinta si a ramas una din cele mai importante realizari. Cei insarcinati cu mentinerea pacii in numele Natiunilor Unite au ajutat la ameliorarea disputelor regionale si misiunile sale umanitare au alinat suferinta pe tot globul. Problemele cu care se confrunta tarile in plina dezvoltare au stat la baza activitatilor economice ale ONU.

Fluxul lin al tranzactiilor internationale este posibil datorita traiectelor trasate de Natiunile Unite si a agentiilor sale. Oamenii de pe glob sunt mai sanatosi , duc vieti mai lungi si mai productive datorita eradicarii bolilor , promovarea unor standarde nutritionale , dezvoltarea agriculturii, a campaniilor de alfabetizare Natiunile Unite activeaza puternic si in domeniile problemelor de mediu , drepturile femeilor si a copiilor , dezvoltarii sociale , reducerea traficului de droguri , a retelelor transnationale criminale si terorism.

Cu toate acestea exista o discrepanta mare intre aspiratii si realizari.

In ciuda unei prosperitati fara precedent si a evolutiilor tehnologice , globalizarea productiei si a finantelor , nici Guvernele, nici Natiunile Unite , nici sectorul privat , nu a gasit cheia pentru a eradica saracia persisitenta care afecteaza mare parte din populatie. Inechitatile in economia globala reprezinta o provocare greu de surmontat pentru stabilitatea internationala; inegalitatile in distribuirea bogatiilor , intre fortele care dirijeaza integrarea economica si fragmentarea politica , intre impactul uman si calitatile sistemului unitar de suport al vietii . Mai multe forte dezintegratoare ajutate de iechitati si intoleranta , continua sa dezbine natiuni si oameni ; in timp ce conflicte puternice , alimentate de prejudecati , neajunsuri si uneori simpla anarhie , sfideaza in egala masura granite nationale si norme internationale.

Obiectivele fundamentale ale acestei reforme au fost acelea de reducere a prapastiei dintre scopuri si realizari.

Prima masura a constat in efectuarea unor modificari organizatorice , de management. Al doile tip de masuri au fost de natura complementara , ce rezida in jurisdictia Statelor Membre , inclusiv structura si functionarea birourilor interguvernamentale , care au nevoie de aprobarea lor.

In ultima etapa alte cateva propuneri sunt dezbatute si deliberate si se stabileste un plan de actiune pe termen lung.

Reforma nu este un eveniment , e un proces . Acest proces nu inceteaza odata cu prezentarea unui raport ; el traseaza niste linii de urmat , un reper , vine cu solutii la structuri si programe pentru a-si maximiza reusitele. Scopul sau este flexibizarea Natiunilor Unite , inarmarea cu parghii pentru a face fata oricarei situatii care s-ar putea ivi.

Raportul de restructurare a prezentat urmatoarele strategii:

Strategia 1: Consolidarea personalului Natiunilor Unite;

Pentru a-si indeplini misiunea si a se adapta la provocarile noului secol , ONU , depinde de calitatea si competenta personalului sau. Art. 101 paragraful B din Carta Natiunilor Unite prescrie ca angajatii organizatiei trebuie sa intruneasca cele mai inalte standarde de eficienta , competenta si integritate. Aceasta viziune va sta la baza eforturilor urgente a Secretariatului General pentru a imbunatati eficienta cu , care sunt manageriate resursele umane si de a intari serviciile civile internationale. Secretariatul viitorului va fi mai mic , mai bine pregatit, , mai versatil , mobil , mai bine manageriat si mult mai bine integrat , ca si echipa , la nivel global. Devotamentul personalului Natiunilor Unite , multi dintre care in ultimii ani si-au riscat , sau chiar pierdut viata in numele Organizatiei, este impresionant. Numirea unor functionari seniori de catre Secretarul General este un punct critic pentru performanta Organizatiei . Secretarul General trebuie sa puna in balanta calitatile manageriale si de lider , necesare pentru a asigura standarde inalte de performanta; in putine alte zone de activitate responsabilitatile Secretarului General sunt asa importante precum in numirea si alegerea potrivita a persoanelor care vor ocupa aceste pozitii.

Pentru rezolvarea acestor probleme s-au intreprins mai multe actiuni , precum o noua strategie manageriala a Secretarului General , aprobata de Adunarea Generala si un nou Cod de Conduita.

Strategia 2: Crearea unui „divident pentru dezvoltare ” din economiile in domeniul administrativ precum si alte costuri.

Natiunile Unite a cheltuit un prea mare procentaj din bugetul sau , pe administratie si alte costuri administrative , inclusiv informatii publice. Pe 17 martie 1997, Secretarul General a stabilit un tel specific pentru a reduce asemenea cheltuieli din bugetul Secretariatului , cu o treime , si a realoca acest „divident” activitatilor economice si sociale. S-a propus crearea unui Cont de Dezvoltare care sa fie finantat din economiile rezultate.

Costuri in momentul prezentarii Costuri la 1 ianuarie 2002

propunerii de reforma

Costuri administrative, administratie, informatii publice;

Costurile programelor ONU desfasurate;

Strategia 3: Imbunatatirea flexibilitatii si responsabilitatii liniei de manageri;

Prea des predarea programelor mandatate este ingreunata de birocratia excesiva , si reguli , si responsabilitatea pentru managementul resurselor se afla in mainile administratiilor care nu raspund pentru predarea programelor. Acest lucru este ineficient. Managerii trebuie sa aiba autoritate in luarea deciziilor si sa isi asume responsabilitatea pentru resursele financiare si umane pentru a putea finaliza si a putea fi trasi la raspundere pentru sarcinile pe care le-au primit. In acest sens Secretarul General va lua masuri pentru a instaura cu maxima autoritate si responsabilitate functionarii care raspund de resursele financiare si umane.

Strategia 4: Simplificarea proceselor, procedurilor si regulilor;

Scopul principal al regulilor si proceselor administrative este de a sprijini realizarea activitatilor mandatate , asigurand in acelasi timp transparenta si legitimitatea .Multele straturi de norme , ordonante emise, reguli etc, au incheiat uneori o acctiune chiar inainte de a incepe , creeand frustrari managerilor si amenintand promulgarea eficienta a programelor propuse. Acest lucru s-a intamplat cu precadere in domeniul resurselor umane. Pentru a elimina acest neajuns , regulile si ordonantele administrative ale Organizatiei au fost revazute si rationalizate.

Strategia 5: Bugetarea pe baza rezultatelor obtinute , trecerea de la micr-management la macro-responsabilitate;

Pentru a imbunatati rezultatele se propune o bugetare in functie de rezultate Urmand un trend prezent in multe tari dezvoltate sau in curs de dezvoltare , acest proces urmareste fixarea pe planificare , bugetare, raportare si evaluare , de la cum sunt facute anumite lucruri la ce s-a realizat , ce s-a obtinut efectiv. Acest lucru inseamna identificarea costurilor actuale de producere a unor rezultate si de a aloca resursele in functie de acest aspect.Aceasta noua abordare va reprezenta baza trecerii de la micro-management in procesul de bugetare la ceea ce ar putea deveni o noua etapa de cooperare , transparenta si asumare a responsabilitatii pentru atingerea rezultatelor determinate de Statele Membre.

Strategia 6: Extinderea si consolidarea serviciilor;

S-a urmarit revizia tuturor serviciilor precum : aprovizionarea, tehnologie informationala si telecomunicatii , servicii personale care includ: asistenta medicala, financiara, transport si trafic , securitatea si protectia muncii , facilitati manageriale, de printare, arhivare si inregistrare , toate acestea pentru a imbunatati si eficientiza activitatile angajatilor.

Strategia 7: Crearea unui ONU „electronic”;

In data de 30 iunie 1997, fundatia pentru crearea unui ONU electronic, a fost turnata. Toate misiunile permanente din New York au fost conectate la internet, au fost pregatite pentru a accesa Siteul Global al Natiunilor Unite, si documente pe sistemul optic. Ca rezultat la acesta actiune „Jurnalul Zilnic”, este disponibil in format electronic , inainte de inceperea unor sedinte , documentele pot fi transmise electronic catre capitale si o varietate mare de informatii se afla la indemana reprezentantilor , usor de gasit si de accesat. Aceasta schimbare simpla ne arata ce e posibil datorita revolutiei in tehnologia informationala.

Startegia 8: Instituirea unui sistem de gestionare a crizelor;

Multe dintre activitatile pe care sistemul Natiunilor Unite , trebuie sa le intreprinda la cererea diferitelor structuri guvernamentale implica mai mult decat o organizatie care desfasoara activitati si au interese directe in domeniul in cauza.Coordonarea acestei activitati a fost in mare parte responsabilitatea masinariei Comitetului Administrativ de Coordonare.

Cu nevoia crescanda pentru o abordare sistematica si integrata a progresului , procesele traditionale de coordonare trebuie sa fie suplimentate cu o serie de aranjamente practice care sa reprezinte instrumente utile in rezolvarea acestor mici dificultati ce pot aparea.

Comunicarea si informarea publicului;

Echipa de Acctiune pentru Reorientarea Activitatilor de informare a publicului a Natiunilor Unite , a fost infiintata de Secretarul General dupa anuntul sau din 17 martie 1997. A fost creat pentru a pune bazele reorientarii informatiilor publice . Conform Echipei, functia de comunicare ar trebui plasata in inima strategiei de management a Organizatiei.

Mesajele globale ale Natiunilor Unite , activitatile si informatiile trebuie redimensionate intr-o structura relevanta.

Natiunile Unite este in principiu un forum de impartasire si prezentare a unor idei. O cultura comunicationala trebuie sa existe in intreaga Organizatie si exercitata de toti functionarii seniori , ambasadori , delegati , si marea familie ONU.

Scopul reformarii Organizatiei Natiunilor Unite este de a consolida o institutie indispensabila si de a o pregati pentru provocarile viitorului. Reforma nu este doar un exercitiu intrinsec de reducere a costurilor si personalului . Este un exercitiu pentru a asigura relevanta Organizatiei intr-o lume aflata intr-o continua schimbare si de a se asigura ca acele mandate care ii sunt date de cele 185 de State Membre sunt indeplinite in mod eficient cu ajutorul resurselor care ii sunt puse la dispozitie pentru a atinge acest scop.

Raportul realizat in 1997 prezinta o schita pentru viitor. Descrie provocarile cu , care se confrunta Natiunile Unite si pasii pe care Secretarul General ii face pentru a le rezolva , si propune un parteneriat pentru viitor cu Statele Membre.

Acest raport acopera toate zonele importante si strategice precum si functiile organizatiei , si stabileste pentru fiecare domeniu agenda de reforma. Sunt teme comune dealungul intregului raport care portretizeaza impreuna o noua si transformata Organizatie care functioneaza ca o Natiune Unita si la nivel de tara; mai bine pregatita pentru crizele politice si umanitare cu un personal foarte bine calificat , cu un rol mai puternic in cooperarea in domeniul progresului , a dezvoltarii; o Organizatie care este mai bine condusa , capabila sa reduca costurile pentru a avea „un divident pentru dezvoltare”.

Acest raport reprezinta piatra de temelie a tuturor reformelor care vor urma.

3.2 – Reforma ONU din anul 2000 si pana in prezent;

In raportul privind reformele emis de sefii de state si de guverne în anul 2000 la summitul ONU, Secretarul General al Organizatiei, Kofi Annan, a numit trei obiective strategice, care au constituit din acel moment un punct de referinta important în cadrul dezbaterii cu privire la reforma:

Agenda de dezvoltare: eliberare de sărăcie;

Agenda de securitate: eliberare de teamă;

Agenda de mediu: viitorul ecologiei;

Cu toate ca Natiunile Unite pot fi caracterizate ca avand o capacitate deosebita de adaptare , reforma Organizatiei se află încă de la evenimentele epocale ale anilor 1989/90 pe unul din locurile fruntase ale agendei internationale. Varwick și Knelangen rezumă în fragmentul de mai jos cele mai importante puncte ale acestei reforme:

"Cu toate ca exista nenumarate diferende în ceea ce priveste forma și functiile pe care Natiunile Unite urmează sa le aiba pe viitor, nimeni nu se indoieste de necesitatea unei reforme cuprinzatoare. Atat Carta cat și insași Organizatia au nevoie de o actualizare fundamentala:multe prevederi ale Cartei s-au dovedit imposibil de realizat , sau sunt astazi depașite ( asa numitele clauze privind statele dusmane; In schimb, noi domenii precum prevenirea crizelor, protecția mediului ambiant, probleme privind populatia etc. nu apar deloc sau sunt insuficient reprezentate in Carta;

Compunerea Consiliului de Securitate reflecta in ceea ce priveste Membrii Permanenti situatia de la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar numărul Membrilor Nepermanenți, structura Națiunilor Unite de la începutul anilor saizeci;

Dreptul de veto al celor cinci Membri Permanenți este resimtit ca fiind discriminatoriu și nejustificat;

Unul din organele principale – Consiliul de Tutela – si-a suspendat activitatile din pricina lipsei domeniilor pe care urma să le administreze si monitorizeze;

Activitatile Adunarii Generale sunt complicate si se intind prea mult in timp, rolul Consiliului Economic si Social isi pierde din ce in ce mai mult din greutate, si, in fine,o coordonare eficienta a sistemului general cu toate redundantele sale este din ce in ce mai putin posibila."

Pentru a veni in intampinarea celor mai multe din reformele necesare Carta ONU ar trebui modificata. Procedura de urmat in acest sens și menționata in Articolele 108 si 109 prevede insa:

votul unei majoritati de două treimi din Adunarea Generala,

ratificarea de catre doua treimi din statele membre,

printre care trebuie sa se numere toti cei cinci Membri Permanenti ai Consiliului de Securitate.

Barierele sunt asadar semnificative, reformele putand fi impiedicate doar de unul din cei cinci Membri Permanenți ai Consiliului de Securitate. Mai mult, pentru a forma o majoritate în vederea modificarii Cartei, 127 de state membre ale Adunarii Generale trebuie castigate de partea reformelor.

Tipologia propunerilor de reformă:

Reforme pentru sporirea eficientei – aceste reforme vizeaza o mai mare capacitate de actiune si mai bune posibilitati de interventie in domeniile centrale ale ONU;

Reforme institutionale – aceste reforme vizeaza modificarea si adaptarea institutiilor la noile provocari;

Reforme fundamentale – aceste reforme vizeaza modificarea fundamentala a principiilor ONU;

Aniversarea de 50 de ani de existenta a Organizatiei Natiunilor Unite din anul 1995 și discutiile privind Global Governance ca raspuns la provocarile globalizarii au amplificat si mai mult dezbaterea cu privire la reforma. In 1997, Secretarul General ONU Kofi Annan si-a prezentat programul de reforma si a purces la transpunerea masurilor care vizau Secretariatul condus de el. Aceste reforme fac parte din prima tipologie, ele au fost masuri care vizau cresterea eficientei. Printre cele mai importante reforme din cadrul tipului doi ("Reforme instituționale") se numara Reforma Consiliului de Securitate:"Modernizarea celui mai important organ principal al Natiunilor Unite este una din cele mai mari provocari pentru Organizație si totodata un test decisiv in ceea ce priveste capacitatea sa de a se reforma, pentru ca in acest proiect se ascund toate problemele unei schimbari la nivel instituțional."

Consiliul de Securitate (CS) reprezinta organul Organiztției Natiunilor Unite care, potrivit Cartei Natiunilor Unite, are raspunderea principala pentru metinerea pacii si securitatii internationale.

Initial, CS avea o componenta de 11 membri, dintre care 5 permaneti și 6 nepermanenti. In anul 1963, Carta Ntiunilor Unite a fost amendata pentru a permite cresterea numarului membrilor nepermanenti de la sase la zece state. Aceasta a fost singura tentativa reusita de restructurare a Consiliului, inregistrata în cei 67 de ani de existenta a ONU. In prezent Consiliul are 15 membri, dintre care 5 permanenti (Franta, Rusia, China, SUA si Marea Britanie) si 10 nepermanenti (alesi de catre Adunarea Generala a ONU pentru un mandat de 2 ani).

Principalele grupuri de state, conturate in procesul de reforma, sunt:

1. Grupul celor 4 (G4 – Brazilia, Germania, India și Japonia) urmărește obtinerea unor noi locuri de membri permanenti. Propune un CS cu 25 de membri, care sa adauge numarului actual de membri sase noi membri permanenti (membrii G4 si 2 state africane) și patru noi membri aleși.

2. Grupul „Uniting for Consensus” (UFC) – ai carui principali membri sunt: Italia, Argentina, Pakistan, Mexic- sustine un CS cu 25 de membri, suplimentarea fiind numai la categoria de membri nepermanenti și/sau crearea unei noi categorii de membri, semi-permaneti.

3. Uniunea Africana (« Consensul de la Ezulwini ») propune un proiect cu 26 de membri, conform caruia, din totalul noilor locuri, Africii ii vor fi atribuite 2 permanente cu drept de veto și 2 nepermanente.

4. ACT reprezinta un grup trans-regional de 21 de state care promoveaza necesitatea revizuirii modalităților de lucru ale CS, in vederea cresterii responsabilitatii membrilor acestuia in fata intregii comunitati ONU si pentru a spori transparenta activitatii sale.

Principala controversă are în vedere numărul TOTAL de membri pe care ar trebui sa-l aiba Consiliul reformat și repartizarea acestora pe categorii (membri permanenti si nepermaneti).

La nivelul ONU au avut loc dezbateri pe 5 teme majore, conduse de facilitatori din rândul statelor membre: categorii de membri, dreptul de veto, magnitudinea extinderii, metodele de lucru și relatia cu AG.

România sustine reforma CS, astfel incat Consiliul sa devina mai transparent si eficient. Un punct important il reprezinta cresterea reprezentarii Grupului est-european, din care face parte Romania, prin alocarea unui loc suplimentar de membru nepermanent.

Revitalizarea Adunarii Generale a Organizatiei , care se afla pe agenda ONU inca din 1991, a fost dezbatuta in cadrul unui grup de lucru ad-hoc ,al Adunarii Generale , deschis spre participre tuturor statelor. Discutiile s-au centrat pe autoritatea si rolul Adunarii Generale , metode de lucru , relatiile cu celelalte organisme ale ONU, (Consiliul de Securitate) , precum si procesul de selectie a Secretarului General.

Reforma ECOSOC (Consiliul Economic si Social) – are ca scop maximizarea eforturilor si activitatilor structurii , in domeniul economic si social.

Coerenta sistemului ONU:

In procesul de reforma a Organizatiei Natiunilor Unite, cresterea gradului de coerenta, a reprezentat unul dintre obiectivele majore. In anul 2006, Secretarul Generel al ONU, a stabilit un grup de actiune, (High Level Panel), prin care sa exploreze modalitatile de a transforma Organizatia, intr-o structura mai coerenta si eficienta in domeniile: dezvoltare , asistenta umanitara si mediu, luand in considerare aspecte privind dezvoltarea durabila, egalitatea de sanse dintre femei si barbati si drepturile omului . La sfarsitul anului 2006 s-a prezentat raportul „Delivering as one”, care a formulat propuneri de crestere a coerentei sistemului ONU , la nivel central si operational, in teren.

Consultarile interguvernamentale care au urmat au abordat urmatoarele teme majore: finantare, guvernare si reforma institutionala, egalitate intre sexe, ca si practici de afaceri, drepturile omului, mediu si probleme de ordin umanitar. In iulie 2008 a fost prezentat Raportul asupra realizarilor în domeniu, a carui concluzie a fost continuarea consultarilor intre statele membre.

In timpul Summitului Mileniului din anul 2000, s-au stabilit poate cele mai importante obiective de reforma ale ONU, aceste obiective au atacat direct cele mai presante probleme cu, care se confrunta societatea in contextul socio-politic actual. Pe baza acestora, si ca raspuns la acestea, au urmat toate celelalte incercari de reforma din secolului 21. Cele opt obiective esentiale au tinte precise de atins pana in anul 2015.

Acetea sunt:

Eradicarea saraciei si foametei;

Realizarea accesului universal la educatia primara;

Promovarea egalitatii intre sexe si afirmarea femeilor;

Reducerea mortalitatii infantile;

Imbunatatirea sanatatii materne;

Combaterea HIV/SIDA,malariei si altor boli;

Asigurarea sustenabilitatii mediului;

Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

Raportul Secretarului General :”In larger freedom:towards development, security and human rights for all”, din 21 martie 2005, a fost gandit ca un raspuns a rezultatelor obtinute de la adoptarea Declaratiei Mileniului din anul 2000, o concluzie, si de ce nu, un reper de urmat pe viitor.

Raportul cuprinde 6 capitole , si subcapitolele acestora, dupa cum urmeaza:

Capitolul I: Introducere: o oportunitate istorica in 2005.

A:Provocarea unei lumi in continua schimbare;

B: O mai mare libertate :dezvoltare, securitate si drepturile umane;

C:Actiunea colectiva ca imperativ;

D: E timpul sa actionam;

Capitolul II: Eliberarea de lipsuri.

A: O viziune impartasita, pentru dezvoltare;

B: Strategii nationale;

C: Realizarea obiectivului 8, negot si finantare pentru dezvoltare durabila;

D: Asigurarea sustenabilitatii mediului;

E: Alte prioritati de actiune globala.

F: Provocarea pe care o reprezinta implementarea schimbarilor;

Capitolul III: Eliberarea de frica.

A: O viziune a securitatii colective;

B: Prevenirea terorismului catastrofic;

C: Arme nucleare, biologice si chimice;

D: Reducerea riscului si prevalentei de razboaie;

E: Folosirea fortei;

Capitolul IV: Libertatea de a trai cu demnitate.

A: Domnia legii;

B: Drepturile omului:

C: Democratie;

Capitolul V: Consolidarea Natiunilor Unite :

A:Adunarea Generala;

B: Consiliile;

C: Secretariatul;

D: Coerenta sistemului;

E: Organizatiile regionale;

F: Reformarea Cartei Natiunilor Unite.

Capitolul VI: Concluzie: oportunitatea si provocarea noastra.

Raportul, dupa cum se poate observa, vizeaza toate zonele importante si de activitate ale ONU. La sfarsitul acestuia Secretarul General prezinta punctele de dezbatere si care necesita restructurare , statelor membre.

Raportul de 63 de pagini a Secretarului General, Kofi Annan, reprezinta pentru New York Times „O propunere de largire a Consiliului de Securitate pentru a tine cont in primul rand de relatiile globale de putere, de restructurare a discreditatei Comisii a Drepturilor Omului, de a redefini terorismul pentru folosirea lui pe viitor sub justificarea rezistentei nationaliste” Pentru cotidianul englez The Guardian, mai putin prozaic, acest raport este “o tentativa de a gasi un teren comun intre Nord si Sud”. Raportul este rezultatul eforturilor unei comisii independente finalizate in noiembrie 2004. Textul indica directiile principale ale unei reforme a organizatiei internationale ce raspunde numeroaselor critici care ii sunt aduse. Astfel, in problema Comisiei Drepturilor Omului, Kofi Annan isi asuma criticile venite de la Washington, declarand ca “unele state au devenit membre ale acestui organ al Natiunilor Unite nu pentru a lupta in favoarea drepturilor omului, ci pur si simplu pentru a se proteja de critici sau pentru a-si permite sa critice alte tari “. In prezent, printre membrii acestei comisii figureaza Cuba si Libia. Annan sugereaza inlocuirea Comisiei, care numara 53 de membri, cu un comitet mai restrans ai carui participanti nu ar mai fi alesi pe criterii regionale, ci prin votul a doua treimi din sufragiile Adunarii Generale a ONU. In problema terorismului, secretarul general avanseaza urmatoarea definitie: “Terorismul este un act ce are ca obiectiv sa provoace moartea sau ranirea grava a unor civili sau non-combatanti, cu scopul de a intimida guvernele, populatia sau organizatiile internationale.” Kofi Annan a insistat asupra necesitatii de a-i “convinge pe toti cei care ar fi tentati sa sustine terorismul ca nu este nici un mijloc acceptabil, nici unul eficace de a-si sustine cauza.” In sfarsit, in ceea ce priveste Consiliul de Securitate, Annan lasa Adunarii Generale grija de a alege intre diversele propuneri care circula, dar insista asupra necesitatii de a ajunge la un acord inainte de marea reuniune a sefilor de guvern care va avea loc in septembrie, si care va avea ca scop renovarea Natiunilor Unite. The Guardian aminteste ca Annan a insistat asupra unui lucru: “Nu vom ajunge la dezvoltare fara securitate, nici la securitate fara dezvoltare, nu vom ajunge nici la una nici la cealalta fara respectarea drepturilor omului. Daca luptele pentru toate aceste cauze nu sunt puse pe acelasi plan, nici una nu va avea succes.” New York Times prefera sa puna accentul pe faptul ca “aceasta initiativa a lui Kofi Annan soseste in momentul in care Natiunile Unite sunt sub focul criticii pentru mai multe scandaluri, anumiti membri ai Congresului american cerand deja demisia secretarului general inainte de sfarsitul mandatului sau, prevazut pentru sfarsitul lui 2006.”

La peste zece ani de la adoptarea Declarației Mileniului sunt evidente unele progrese în îndeplinirea ODM-urilor, principiile acestora fiind din ce în ce mai mult încorporate în strategiile de dezvoltare naționale, reformând politicile și creând instituții pentru a implementa aceste planuri în mod eficient. Progresele nu sunt echilibrat distribuite și sunt limitate de impactul principalelor provocări globale, de la criza financiară și economică, creșterea prețurilor la produsele alimentare de bază, efectul schimbărilor climatice, până la persistența zonelor de instabilitate și conflict. Capacitatea instituțională scăzută a țărilor în situații de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare și reconstrucție influențează negativ îndeplinirea ODM-urilor.

Documentul care a fost adoptat cu prilejul Reuniunii la nivel înalt din septembrie 2010 oferă o evaluare asupra stadiului îndeplinirii ODM-urilor în plan global și se concentrează preponderent asupra trasării liniilor directoare și a definirii unor modalități concrete de acțiune la nivel internațional.

Printr-un comunicat de presă (2 iulie 2012), ONU a anunțat faptul că trei ținte importante privind sărăcia, locuințele insalubre și apa au fost atinse – Raportul privind ODM-urile pe 2012. Totodată, se arată că pentru prima dată de la începutul monitorizării tendințelor sărăciei, atât numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă, cât și ratele sărăciei s-au redus în fiecare regiune în curs de dezvoltare, inclusiv Africa sub-sahariană, unde ratele se mențin ridicate.

La 25 septembrie 2013 a avut loc, la New York, Evenimentul special al președintelui Adunării Generale a ONU privind ODM-urile. În cadrul reuniunii a fost adoptat documentul de concluzii (outcome document).

România și ODM-urile: România acordă o importanță deosebită ONU, organizație cu vocație universală, care reprezintă cadrul multilateral cel mai extins pentru abordarea marilor teme globale, printre care și ODM-urile.

ODM-urile au reprezentat pentru România un instrument complementar de mobilizare, la nivel intern, în domeniul dezvoltării economice și sociale.

După aderarea la Uniunea Europeană, România contribuie la îndeplinirea ODM-urilor nu numai din perspectivă națională, dar și la nivel internațional, prin sprijinul pe care îl acordă țărilor mai puțin dezvoltate. Experiența acumulată de România în procesul de tranziție este de natură a susține eforturilor țărilor interesate de a beneficia de un astfel de sprijin.

Reforma ONU în Politica de Securitate Internațională

În decursul istoriei sale, ONU, și-a continuat dezvoltarea și adaptarea la sfera internațională, cât și intra-organizațională. Această dezvoltare continuă a consemnat importante modificări instituționale și de substanță, însă matricea după care ONU își ghidează politicile a rămas neschimbată. Funcționalitatea strategică a ONU se fondează pe ideea de coexistență între sisteme și forțe opuse în modelul de distribuire al puterii.În condițiile date, rolul acestei structuri internaționale este prevenirea conflictelor globale, atât în sfera politicului, cât și la nivelul relațiilor economice. Pe de altă parte, „Modelul coexistențeipașnice” a dispărut odată cu prăbușirea lumii bipolare și a marelui vrăjmaș al Vestului, Uniunea Sovietică.După cum ne precizează și Octavian Dumitru în cartea sa, definirea imperativelor politice, ale reformei sistemului de securitate internațională, cât și a vectorilor de acțiune ale ONU, cuprind: „erodarea suveranității naționale[…]apariția unor amenințări supra-naționale sau sub-naționale” – ceea ce implică, direct, apariția unor noi pericole la adresa păcii și securitătii globale.

Aceste fenomene noi produc inevitabil reconfigurarea sistematizată atât a ONU cât și a celorlalte organisme internaționale, precum NATO și UE, abilitate cu protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și a securității internaționale.

Pe lângă aceste fenomene de periclitare a securității, mai identificăm și prevalarea unei noi forțe neconvenționale, formal denumită și recunoscută ca: „non-statul”.

Tipologia „non-statului”, este o emanație a secolului XXI în materie de real agresor al stabilității și securității internaționale. Acest nou tip de amenințare cuprinde: flagelul organizațiilor teroriste; sindicate internaționale ale crimei organizate; traficul internațional de droguri și armament; Acestea toate reprezintă pericole care aduc atingere suveranității naționale clasice și ameninta pacea, echilibrul și securitatea internaționala.

Din alt punct de vedere, tot ca principiu determinant al reformei ONU în domeniul securității, este vizată și reforma Consiliului de Securitate a ONU.

Reforma acestui organism superior, este acceptată și recunoscută unanim ca o necesitate la adresa reconfigurării hărții geopolitice a secolului XXI. Această reformă intra-organizațională ar consemna schimbarea conceptului original care a stat la baza Cartei ONU, cu privire la acordarea unui statut distinct celor 5 mari puteri învingătoare din cel de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, în decursul timpului, au fost avansate numeroase propuneri din rândul statelor membre, cu privire la lărgirea numărului membrilor din cadrul Consiliului de Securitate, până la 24-25. Putem menționa aici faptul că activitatea intensă de lobby, la nivel internațional și în cadrul ONU, aparține unor state membre, precum: Germania, Japonia, India, Brazilia, Nigeria, Africa de Sud, țări care aspiră la calitatea de membru permanent.

Rolul ONU în Politica Dezarmării și Controlul armamentelor

În esență, controlul armanentelor este, alături de alianțe și de echilibrul puterii, un real instrument prin care se garantează normalitatea militară și securitatea internațională.Prin controlul armamentelor înțelegem aplicarea unui plan, aranjament sau tratat internațional, menit să stabilească nivelul acceptabil și inadmisibil al armamentului, limitele proliferării prin restricții cu privire la utilizarea lui.O caracteristică definitorie a politicilor de control al armamentelor este reducerea instabilității în mediul militar.În acest context, revenind la implicațiile ONU în domeniul politico-militar, putem menționa că în urma înfrângerii din Războiul din Golf (1991), Iraqului i s-au impus anumite restricții prin hotărâri (rezoluții) ale Consiliului de Securitate. Aceste sancțiuni cuprindeau monitorizarea intensă a nivelului de înarmare, natura armamentului din dotarea armatei cât și reducerea numărului de sisteme de armament strategic, în ideea diminuării capacității ofensive iraqiene.

De-a lungul istoriei sale, ONU a organizat o serie de forumuri mondiale pe diverse tematici care au cuprins problema dezarmării, cât și eficientizarea politicilor controlului de armament în regiunile care reprezintă factori periclitanți la adresa securității internaționale. După cum am precizat mai devreme, de-a lungul timpului, aceste forumuri organizate de ONU au abordat problema securității, pericolele putând fi și de altă natura, precum: interzicerea experiențelor nucleare; exercitarea unui control al armamentelor din spațiul cosmic; eforturi în domeniul interzicerii armelor chimice; dezarmarea în domeniul armamentului convențional; înființarea unor zone neutre și libere de arme nucleare; reducerea bugetelor militare etc.

Discuțiile referitoare la reforma ONU au început de fapt în 1945 – anul creării acestei organizații. Ultima oară, Consiliul de Securitate al ONU a fost extins de la 11 până la 15 membri în anul 1965. Totodată, nu s-a schimbat numărul membrilor permanenți cu drept de veto. Ei sunt ca și mai înainte 5: Marea Britanie, China, Rusia, SUA și Franța. Restul sunt membri nepermanenți și sunt aleși în fiecare an pe bază de rotație din toate cele 193 de state membre.

Aproape toate țările ONU sunt convinse că organizația are nevoie de o modernizare a structurilor. Principalele divergențe se referă la modul cum trebuie efectuat acest lucru. Aici mai este încă mult până la un consens.

Noua componență a Consiliului de Securitate trebuie să „reflecte pluralismul comunității mondiale”, a declarat Lavrov în interviul pentru postul de televiziune Russia Today.

„Susținem ferm acest lucru (reforma) și suntem convinși că țările în curs de dezvoltare, în primul rând noi lideri economici și financiari, ca de exemplu India și Brazilia, trebuie să fie reprezentați în Consiliul de Securitate. Noi am saluta primirea lor în calitate de membri permanenți. Desigur, cu condiția că va fi adoptată o decizie referitoare la crearea unor locuri pentru membri permanenți. Așa ceva va provoca o ruptură mare în cadrul Organizației Națiunilor Unite”.

În ultimii ani este activ discutată problema adăugării la membri permanenți ai Consiliului de Securitate a Braziliei, Germaniei, Indiei și Japoniei. Însă, împotriva Japoniei se declară China. În locul ei, Beijingul solicită includerea Africii de Sud.

Structura Consiliului de Securitate a rămas cu mult în urma realităților lumii contemporane, consideră președintele Institutului de Studii Strategice și analiză, Aleksandr Konovalov.

„Întrebarea este cum trebuie să se desfășoare includerea unor membri noi. ONU este deseori criticată pentru incapacitatea de a adopta decizii concrete. Dacă va fi mărit numărul membrilor permanenți cu drept de veto, acest lucru va complica și mai mult găsirea unor soluții comune”.

Consiliul de Securitate al ONU se confruntă cu probleme mult mai serioase decât reformarea pur cantitativă, este de părere directorul Institutului Internațional de Expertiză Politică, Evgheni Mincenko.

„Problema constă și în faptul că în ultima vreme au fost utilizate tehnologii care permit ignorarea Consiliului de Securitate al ONU, în general. S-au început operațiuni militare fără consultări cu Consiliul de Securitate. Au existat situații, când Consiliul de Securitate a adoptat rezoluții, care apoi au fost interpretate într-un sens foarte larg. Acesta a fost cazul introduceri unei zone de interdicție aeriană deasupra Libiei. Totul s-a transformat într-o operațiune militară foarte amplă”.

Piatra unghiulară este dreptul de veto al celor 5 membri permanenți ai ONU. Cu ajutorul lui ei pot bloca orice decizii ale organizației, lucru de care s-au folosit nu o dată.

Ceremonii de amploare nu au avut loc anul acesta. Ce poate fi sărbătorit în timpul crizei din Ucraina, războaielor din Libia, Irak, Afganistan, epidemiei de Ebola, sărăciei și foametei în sec. XXI? În mesajul său consacrat acestei date importante, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon a recunoscut că ONU nu a avut de-a face niciodată cu atâtea focare de război în întreaga lume, printre care și cel din centrul Europei, în Ucraina.

Discuțiile legate de reforma ONU, despre care se vorbește în ultimii 30 de ani, s-au intensificat o dată cu declanșarea „evenimentelor ucrainene”. În vară, Franța a propus să fie modificat sistemul dreptului de veto de care dispun cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU: Rusia, China, Statele Unite, Marea Britanie și Franța. Parisul a cerut „cvintetului” să se abțină de la folosirea dreptului de veto pentru blocarea unor acțiuni care au ca scop prevenirea sau încetarea violențelor. Inițiativa, cum spun diplomații, nu a găsit înțelegere. De altfel, în perioada existenței ONU Statele Unite s-au folosit cel mai mult de dreptul de veto, iar în prezent acuză Moscova și Beijingul de utilizarea excesivă a acestui drept.

Rusia se pronunță și ea pentru reforme. Însă aceste reforme trebuie să se bazeze pe un consens deplin și nu pe impunerea voinței celor puternici, a declarat președintele Rusiei, Vladimir Putin.

„Eu nu sunt de acord în principiu cu teza cu privire la faptul că ONU nu mai este eficientă. Trebuie să știm să utilizăm mecanismele și instrumentele organizației. Trebuie să fim răbdători și să lucrăm cu profesionalism, să respectăm alte puncte de vedere, să tindem către consens. ONU va funcționa mai bine dacă va fi un instrument de deservire a intereselor unei țări? În cazul de față, SUA. Eu consider că trebuie să urmăm calea reformelor și să fie respectate în mod obligatoriu două condiții. În primul rând, majoritatea participanților trebuie să fie de acord cu varianta propusă. În al doilea rând, trebuie să se păstreze în mod obligatoriu bazele eficienței ONU. Printre altele, prerogativele și drepturile Consiliului de Securitate al ONU”.

În prezent, situația legată de ONU se deosebește foarte puternic de cea care a fost în momentul creării organizației și chiar și în urmă cu 30 de ani, este convins Aleksandr Tevdoi-Burmuli, profesor la Institutul de Relații Internaționale din Moscova. Utilizarea forței, ocolind ONU, s-a intensificat în anii 1990 și 2000 și organizația nu a putut să se opună acestui lucru din cauza divergențelor dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.

„Este vorba despre profesionalismul politicienilor, al experților. Despre calitatea perceperii situației. Trebuie să începem nu cu reforma ONU, ci cu reforma relațiilor reciproce. În final, schimbarea vectorului relațiilor reciproce trebuie să ducă la o nouă structură instituțională. Este inutil să începem cu reforma ONU atunci când nu există relații reciproce normale”.

Apariția pe scena internațională a noi state, dar și dezvoltarea economică și militară semnificativă a altora, a condus la o multipolarizare evidentă a lumii. În acest context, la nivel regional și nu numai, s-au creat diferite grupuri de state care au demarat o serie de acțiuni în vederea reformării structurii Consiliului de Securitate, dar și a efcientizării și legitimizării proceselor decizionale. Unele dintre aceste demersuri statale individuale s-au concretizat în organizarea unor grupuri de națiuni, care au ca scop reformarea Consiliului, fie în ceea ce privește extinderea acestuia, fie eficientizarea acțiunilor întreprinse. Strategiile G4 și restructurarea Consiliului de Securitate Grupul de state G4, din care fac parte Germania, India, Japonia și Brazilia, reprezintă unul dintre cele mai vocale grupuri de state care și-au exprimat interesul pentru restructurarea Consiliului, dar și pentru obținerea unui loc permanent în cadrul acestuia. Cele patru state au pornit pe dificilul drum către așa-numitul grup “P5”, având ca argumente contribuțiile financiare și militare semnificative pe care le-au direcționat către acțiunile de menținere a păcii și securității internaționale întreprinse de ONU, dar și rolul tot mai important pe care îl excercită la nivel regional și global. De asemenea, acestea își motivează demersul și prin faptul că structura Consiliului de Securitate nu se mai regăsește în contextul internațional actual, mult diferit de cel existent la momentul înfințării ONU. Structura propusă de statele G4 cuprinde 25 de membri, dintre care șase noi membri permanenți (din Africa două state, din Asia două state, câte unul din America Latină și din Europa de Vest) și patru membri nepermanenți aleși (câte un loc pentru Africa, Asia, America Latină și Grupul est european – GEE). Necesitatea reprezentării în Consiliu într-un numar mai mare a statelor în curs de dezvoltare care au devenit poli semnificativi de putere, dar și nevoia reprezentării continentului african în rândul statelor ce ocupă locuri permanente, au fost aduse deseori în dezbaterile din cadrul Adunării Generale a ONU. Dar nu numai reuniunile oficiale ale Națiunilor Unite au fost scena pe care statele G4 și-au exprimat interesele, ci și întâlnirile la nivel regional sau întâlnirile bilaterale, în cadrul cărora încearcă să găsească parteneri pentru drumul către obținerea unui loc permanent în CS. Misiunea statelor G4 este cu atât mai dificială, întrucât reformarea CS presupune suportul unei vaste majorități și anume două treimi din totalul statelor membre ONU, dar și de votul pozitiv al statelor membre permanente al Consiliului de Securitate, care se bucură de dreptul de veto. Ban Ki-Moon vrea o Germanie mai vizibilă militar la nivel internațional Germania și-a conturat obiectivele în ceea ce privește reforma Consiliului de Securitate, făcând apel la rolul important pe care îl are la nivel regional și internațional, fiind cea mai puternică economie a Europei și având cea mai numeroasa populație din regiune. Totodată, reprezentanții germani mizează și pe contribuția financiară și politică importantă pe care au orientat-o către acțiunile Națiunilor Unite, Germania situându-se pe locul al treilea în ceea ce privește resursele financiare puse la dispoziția ONU. Unul dintre obiectivele pe termen lung ale Germaniei, dar și al altor state europene este reprezentat de un loc permanent în cadrul CS pentru Uniunea Europeană, dar Franța și Marea Britanie ar renunța cu greu la statutul pe care îl au în acest moment. De asemenea, un loc pentru Uniunea Europeana poate fi cu greu pus in practică, în condițiile în care statele europene nu au o politică externă comună puternic conturată, iar un consens în această direcție ar fi dificil de obținut. Dar deși statul german s-a implicat semnificativ din punct de vedere politic și economic în acțiunile întreprinse de ONU, implicarea de ordin militar est în continuare într-un grad foarte limitat. Societatea germană este încă foarte sceptică și rezervată în a lăsa statul german să își asume astfel de responsabilități, ca urmare a imaginii pe care Germania a căpătat-o în urma celui de-al Doilea Război Mondial și pe care a încercat în mod constant să o îmbunătățească. La ora actuală, deși situația s-a schimbat semnificativ, implicarea militară a Germaniei în diferite teatre de operațiuni este încă un subiect sensibil nu doar la nivel guvernamental, cât și ca dezbatere publică. În cadrul unui interviu acordat recent de către Secretarul General al ONU, Ban Ki-Moon, cotidianului german Der Spiegel, acesta și-a exprimat în mod direct aprecierea pentru contribuția financiară și politică a Germaniei, dar a solicitat și un rol mult mai activ în termeni militari, menționând trupele germane convocate pentru operațiunile din Afghanistan, Mali sau Liban. Totodată, Ban Ki-Moon a făcut apel și la o implicare a Germaniei în stabilizarea situației conflictuale existente acum în Republica Centrafricană. Acesta a menționat că a făcut aceste solicitări cancelarului german Angela Merkel, dar și ministrului de externe Frank-Walter Steinmeier, dar încurajează în mod evident o dezbatere publică mult mai activă la nivelul societății germane asupra viitorului rol internațional al Germaniei. Rămâne de văzut dacă Germania va reuși să își transforme dividendele de ordin economic și politic în cele de ordin militar. În timp ce bugetul pentru apărare a stagnat sau chiar a scăzut în cele mai multe dintre statele europene, Rusia și China și-au majorat bugetele aferente acestui an pentru prima dată în ultimii cinci ani. Puterile economice emergente își doresc o prezență permanentă în Consiliul de Securitate Unele dintre argumentele pe care le aduce India în demersul său sunt legate de faptul ca statul indian a trimis numeroase trupe în foarte multe dintre acțiunile militare de menținere a păcii coordonate de Națiunile Unite, în condițiile în care tot mai multe state sunt reticente în a se implica militar într-un grad semnificativ. De asemenea, India invocă și faptul că prezența celei mai numeroase democrații de pe glob pe un loc permanent în CS ar conduce la o reprezentare mult mai echitabilă și democratică a populației la nivelul Consiliului de Securitate. Totodată, rolul semnificativ pe care il ocupă în regiunea sud-asiatică, o regiune volatilă din punct de vedere politic și militar sau creșterea economică susținută și constantă pe care a demonstrat-o pe parcursul ultimilor ani constitue argumentele ce se găsesc în negocierile conduse de India. Obiectivul statului indian este însă contra-argumentat de numeroase voci, cu precădere cele ale statelor din regiunea asiatică, Pakistan și China, care îsi văd poziția amenințată de o eventuală prezență a Indiei pe unul dintre locurile permanente ale CS. Pakistanul chiar își motivează decizia, declarând că un stat care nu respectă rezoluțiile Consiliului de Securitate, făcând referire la conflictul indiano-pakistanez asupra regiunii Kashmirului, nu poate pretinde un loc permanent în cadrul acestuia. Reprezentanții chinezi și-au articulat atitudinea împotriva demersurilor statelor G4, subliniind și faptul că structura Consiliului de Securitate nu poate fi asemănată cu structura unei adunări generale a acționarilor unei companii, unde fiecare membru este răsplatit și acționează în funcție de aportul financiar sau militar (în acest caz) adus. Contribuțiile militare și economice semnificative reprezintă însa, unul dintre criteriile de baza în ceea ce privește accederea în Consiliul de Securitate, urmat apoi și de criteriul reprezentării geografice echitabile. Cu siguranță China nu își doreste reformarea CS prin lărgirea grupului de state ce ocupă locuri permanente și mai ales deschiderea ușilor pentru state puternice economic și politic din imediata sa vecinătate, cum sunt India și Japonia. Brazilia și Japonia și-au demarat campaniile de reformare a Consiliului de Securitate în cadrul G4, argumentând că actuala formulă a Consilului nu se mai regăsește în contextul internațional al secolului XXI, iar o repartizare geografică mult mai echitabilă ar acorda un grad de legitimitate mult mai ridicat acțiunilor ONU. Brazilia este considerată la ora actuală cel mai important lider al Americii Latine, făcând parte și din așa numitul grup BRICS, al celor mai puternice economiii în curs de dezvoltare. Astfel, ca urmare a rolului economic dobândit la nivel internațional, Brazilia urmărește să își asigure și interesele de securitate din regiune, prin țintirea unui loc permanent în CS. Deși are suportul Rusiei și statelor europene (Franța și Marea Britanie), Brazilia încă nu a primit din partea Statelor Unite ale Americii un sprijin oficial clar. Se asteaptă însă, din partea administrației Obama, o politică mult mai conturată și mai eficientă în ceea ce privește gestionarea relațiilor cu statele Americii Latine. Japonia mizează foarte mult în cadrul negocierilor pe prezența sa în topul statelor care acordă cel mai ridicat ajutor financiar sub forma asistenței oficiale pentru dezvoltare. Cine se opune planurilor G4? Deși argumentele națiunilor G4 pot fi considerate pertinente, există și o serie de voci care și-au conturat poziții ferme împotriva obiectivelor statelor G4, așa cum este grupul “Uniting for Consensus” sau “The Coffee Club” cum mai este cunoscut, grup condus de Italia, ce are în componență state precum Pakistan, Mexic, Argentina, Coreea de Sud, Spania, Indonezia. Acest grup promovează ideea reformării Consiliului de Securitate, dar își dorește o creștere a numărului de locuri ne-permanente de la zece la douăzeci, motivându-și obiectivele prin faptul că o creștere a numărului de locuri permanente ar conduce inevitabil la o ineficientizare a proceselor decizionale și așa îngreunate de dreptul de veto al celor cinci state, dar și la o creștere a intereselor diferitelor state ca urmare a privilegiilor rezultate. Reprezentanți italieni chiar au acuzat la un moment dat că statele G4 recurg în cadrul întâlnirilor și negocierilor cu membrii ONU, cu precădere state sub-dezvoltate sau în curs de dezvoltare, la promisiuni de ordin economic pentru a-și atinge obiectivele. Poziția României în procesul de reformării CS România face parte din grupul geopolitic regional est-european căruia îi sunt acordate două locuri în Consiliul de Securitate: un loc permanent, cel al Rusiei, și un loc ne-permanent. Statul român și-a exprimat în repetate rânduri susținerea reformării structurii CS, participând la numeroase conferințe și negocieri interguvernamentale, ce au supus dezbaterii aceste inițiative. Poziția oficială a reprezentanților români este aceea de sprijinire a unei structuri ce presupune acordarea încă unui loc ne-permanent Grupului Est-european în cadrul CS, dar și eficientizarea și transparența proceselor decizionale. Reformarea CS este un subiect foarte des adus în discuție, mai ales în contextul multipolarizării tot mai accentuate a scenei economice internaționale, dar și a problemelor de securitate survenite după momentul 11 septembrie 2001. Noul președinte al Adunării Generale a ONU, John Ashe, reprezentant al statului insular Antigua și Barbuda, ce și-a început în luna septembrie a acestui an mandatul de doi ani, își propune intensificarea și conturarea unei noi structuri CS, conforme cu imperativele de securitate actuale, În acest context, la inceputul lunii noimebrie a anului trecut, secretarul de stat pentru afaceri globale, Mihai Dobre, a primit în audiență la solicitarea acestora, pe ambasadorii statelor G4 la București, ocazie care a permis și discutarea reformării ONU și a CS. Presedintele Traian Basescu (2005) chiar și-a exprimat în mod public sprijinul acordat statelor precum Germania, Japonia și India pe drumul către un loc permanent în cadrul Consiliului. Sprijinul Romaniei acordat Germaniei în acest sens, poate fi vazut și în condițiile în care, Germania este statul cu care România desfășoară cele mai importante schimburi comerciale, dar și în contextul procesului de accedere a țării noastre la Spațiul Schengen. De asemenea, relațiile economice indiano-române se află într-un proces continuu de dezvoltare, companiile indiene căutând noi piețe de desfacere in zona est-europeană, piața petrolieră și industria de apărare fiind considerate priorități strategice în relațiile bilaterale economice cu România. Cea mai recentă prezență a României în cadrul CS a fost în mandatul 2007-2008.

3.3 Reforma ONU in contextul globalizarii;

Deoarece ONU s-a format la sfarsitul celui mai sangeros conflict din istorie este de inteles de ce fondatorii sai au fost preocupati, in primul rand, de nevoia de a „ izbavi generatiile viitoare de flagelul razboiului”. In plus, marea misiune istorica a noii organiztii intrenationale a fost hotarata si modelata de puterile aliate invingatoare in razboiul impotriva „statelor inamice”. Cooperarea dintre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate a fost elementul de baza al eficientei sistemului postbelic de pace si securitate internationala.

ONU nu a avut niciodata intentia de a rezolva toate problemele lumii. De aceea este important sa se mentina la un nivel realist asteptariile asupra a ceea ce organizatia poate sa faca. Echilibrul necesar intre mijloace si aspiratii tinde sa fie asigurat printr-un efort dublu: rezistenta organizatiei in raport cu presiunea de a prelua efectiv sau teoretic sarcini si responsabilitati pe care nu are mijloacele sa le duca la indeplinire, pe de o parte, si fair-play-ul statelor membre, luate individual, de a nu deversa in pasivul ONU probleme perene pe care lipsa lor de vointa politica sau urmarirea exclusiva a propriilor interese le mentin nerezolvate, pe de alta parte.

Desi ONU a facut obiectul unor continue modificari institutionale si de substanta, matricea sa conceptuala a ramas neschimbata, bazata pe ideea de coexistenta intre sisteme si forte opuse in modelul de distribuire a puterii. In aceste conditii prevenirea conflictelor globale a fost numitorul comun al actiunii, in sfera politica si in relatiile economice. Modelul „coexistentei pasnice” a disparut brusc, odata cu prabusirea blocului sovietic. Schimbariile in institutiile internationale nu s-au produs la fel de rapid. Una dintre explicatii este ca ele nu au reflectat numai relatiile Est-Vest, ci si pe cele la scara globala.

In prezent, ramane de clarificat care este modelul de relatii pe care sa se sprijine reforma. De pilda, in opinia lui Perczynski, ONU trebuie sa se adapteze la trei „mega-tendinte”, respectiv globalismul( un sistem caracterizat prin adancirea legaturilor si interdependentelor economice internationale, pe de o parte, si prin aparitai de probleme a caror solutionare este imposibila daca nu este conceputa la scara globala, pe de alta parte), nationalismul( generat de apatitia unor noi state-natiune si regandirea conceptului de intres national si raison d' etat ) si regionalismul ( formarea grupurilor integratoare regionale si afirmarea lor in Europa, dar si in cele doua Americi si Asia).

Intr-unul dintre numeroase rapoarte consacrate reformei, definirea noului context global, in care ONU este chemata sa-si indeplineasca functiile, este facuta prin intermediul a doua fenomene cuprinzatoare: erodarea suveranitatii nationale(1) si aparitia unor amenintari supranationale sau subnationale la adresa pacii si securitatii internationale si a supravietuirii umane(2). Impreuna, aceste fenomene, ar conduce la reconfigurarea sitemului international, punand probleme noi guveranrii globale. Una dintre consecintele cele mai importante este cresterea fortei si influentei protagonistilor non-statali, evolutie vazuta fie ca o amenintare la adresa suveranitatii nationale si a puterii statelor, fie ca o expresie a unui potential nou de revitalizare a fortelor care determina actiunea statelor si accentuarea democratiei. Noile amenintari, precum terorismul international, sindicatele internationale ale crimei, traficul international de droguri aduc si ele atingere suveranitatii nationale clasice si ameninta pacea si securitatea internationala. Isi face loc un nou concept de securitate , in care amenintarile la adresa integritatii teritoriale sunt de ordin secundar.

Este neindoielnica dificultatea conceptualizarii directilor de reforma a ONU, ca modalitate de adaptare la problemele ridicate de globalizare. Ezitarea decurge si din lipsa unui consens politic asupra posibilitatilor si directiilor de de gestionare a acesteia din urma. Asa cum subliniaza Held si altii, „pana cand nu vom sti ce inseamna de fapt globalizarea, nu vom putea saintelegem cum ne afecteaza vietile, identitatiile si politicile.” In opinia acestor autori , globalizarea este definita, in esenta, de conexiunile dintre diferitele regiuni ale lumii – culturale sau criminale , financiare sau legate de mediu – si de caile prin care se schimba si se amplifica in timp. Se poate spune ca majoritatea mutatiilor generate de Held si coautori – reprezinta teme valabile pentru agenda sistemului ONU:

Gestionarea fluxurilor migratorii , avand in vedere ca tentativele de reglementare nu au reusit pe plan international;

Deplasarea, odata cu oamenii, a valorilor culturale, ideiilor si credintelor. Afirmarea statelor-natiune a fragmentat procesul globalizarii culturale. Odata cu diseminarea progresului tehnologic, mobilitatea unor valori si idei creste si ea;

Intreruperea legaturii exclusive dintre statul teritorial si puterea politica. Noi institutii leaga statele suverane intre ele si regrupeaza suveranitatea dincolo destatul national.ONU ramane o creatie interstatala cu multe lipsuri, insa mai important este ca ea livreaza bunuri publice vitale;

Intarirea si expansiunea dreptului international constituie un beneficiu al globalizarii contemporane . Dreptul international penetreaza suveranitatea statala in materi de razboi, crime impotriva umanitatii, ecologie si drepturile omului;

Mobilitatea violentei organizate, care beneficiaza de aceiasi infrastructura care faciliteaza fluxurile globale de bunuri, forta de munca si capital, genereaza noi riscuri globale care impun o actiune multilaterala. Paradoxul si noutatea sunt ca securitatea nationala a devenit o afacere multilaterala;

Globalizarea economiei, care face ca nici o activitate economica sa nu mai poate fi izolata de concurenta globala;

Globalizarea degradarii mediului nu mai este un fenomen local, cum a fost pana la mijlocul secolului trecut. Dupa ce industrializarea Occidentului si a tarilor socialiste si-a adus contributia la degradarea mediului, acum se industrializeaza Sudul, fortat de cresterea exponentiala a populatiei.

ONU, prin reforma, trebuie sa reactioneze la toate aceste schimbari. Organizatia nu are insa o existenta obiectiv independenta. In noile conditii, dtatele nationale membre, prinse intre fortele globale si cererile locale, isi vor reconsidera rolurile si functiile, in raport cu ele insele si cu mediul global. Ceea ce nu inseamna ca statele isi vor pierde puterea, ci ca sunt fortate sa lucreze mai mult impreuna cu altele, inclusiv prin sistemul ONU, pentru producerea de bunuri globale. Este vorba de transformarea puterii, nu de declinul ei. Exercitiul puterii economice si politice a statelor este, in prezent, inradacinat intr-o conceptie a comunitatii, locala si limitata teritorial. Faptul ca globalizarea a rupt corespondenta clara dintreteritoriul national, suveranitatea si comunitatea politica democratica, impune transformarea politicii si redefinirea institutiilor si practicilor promovate de ONU.

Benjamin Bassin identifica patru functii principale ale ONU in contextul guvernarii globale:

In virtutea naturii sale de unic organism interguvernamental universal, ONU constituie un forum natural de legitimizare ( sau de negare a legitimitatii) a ideilor, doctrinelor si orientarilor utile in context interguvernamental. Aceasta functie de legitimizare pentru sfera economica sociala ar corespunde functiei similare in domeniul politic si de securitate, cum este, de exemplu, legitimizarea de catre Consiliul de Securitate a operatiilor de mentinere sau de impunere a pacii;

In stransa legatura cu functia de mai sus, apare potentialul ONU de a modela agenda internationala, de a facilita si a influenta elaborarea de noi politici. Pe masura accelerarii globalizarii, ONU ca forum global de discutie poate reprezenta, intr-adevar, o pepiniera fertila de idei, care pot veni inclusiv din partea statelor mici. Rolul ONU in crearea unei constiinte globale in domeniul protectiei mediului inconjurator este concludent in acest sens, mai ales ca motorul schimbarilor nu l-au constituit marile puteri;

ONU, organismele si agentiile sale specializate, fiecare in domeniile lor respective de competenta, actioneaza in calitate de creatori de reguli, standarde si norme internationale. O functie centrala a sistemului este formularea, aprobarea, promulgarea unui cadru normativ, monitorizarea sa si, pe cat posibil, determinarea statelor de a-l pune in aplicare;

Sistemul ONU va continua sa functioneze ca un canal de acordare a asistentei economice si tehnice si sa actioneze ca un catalizator pentru activitatile operationale, orientate spre stimularea dezvoltarii.

Globalizarea, dupa procesul decolonizarii si sfarsitul razboiului rece, constituie a treia modificare fundamentala a contextului in care ar trebui sa fie definita anvergura si obiectivele reformei ONU. Potentialul viitor al sistemului Natiunilor Unite nu poate fi utilizat, daca nu se accepta ajustarile esentiale in araport cu realitatile globale in schimbare. ONU a fost creata sa serveasca interesele unui grup de state, intre care dominau cele occidentale, dintre care mai multe detineau colonii. Intre timp, ordinea mondiala respectiva a fost transformata prin universaliatatea participarii, prin agende care reflecta interconexiuni globale multiple si prin cresterea importantei societatii civile globale, dar, mai ales, a fortelor globale de piata, care reuseste adesea sa evite mecanismele de reglementare reprezentate de state.

Proiectia reformei nu trebuie sa se faca doar in lumina restrictiilor si obstacolelor existente, ci in cea a incorporarii imperativelor viitorului. Noul model al dezvoltarii globale ar putea fi inspirat din conceptia de viata a tuturor cetatenilor lumii. Partenerii internationali fiind inegali, este inevitabil ca aceste schimbari sa poata avea loc fara acceptul statelo bogate si puternice de a intretine sisteme internationale de guvernare globala. O serie de elemente raman constante in orice noua ecuatie a schimbarii. Printre ele, fundamentele sunt natura mandatului substantial atribuit organizatiei, increderea politica si dimensiunea resurselor care ii sunt acordate.

Una dintre problemele perene pentru activitatea unei organizatii de anvergura globala precum ONU este decalajul permanent dintre interesele individuale ale membrilor sai si obiectivele globale. Evident ca aceste interese nu vor coincide niciodata si ca, de fapt, statele membre folosesc ONU in mod preponderent pentru a-si servi propriile interese. Cu toate acestea, diferenta de interes nu este un obstacol insurmontabil. Ea poate fi redusa , pe mai multe cai, la o dimensiune care sa permita organizatiei sa ramana productiva si relevanta. Impulsul si strategia de reforma pot fi modelate in formule de compromis, daca sunt realizate doua conditii preliminare.

Prima dintre ele este recunoasterea diferentelor de motivatie si largirea platformei de interes comune ale statelor, mai ales in conditiile accelerarii globalizarii economice si actiuni puternice a fenomenelor transfrontaliere, pentru care granitele politice nu mai sunt repere sau obstacole majore. Aceasta recunoastere, deja marcanta in plan programatic, nu-si gaseste suficienta reflectare in practica, mai ales in cazul proiectelor de reforma.

A doua priveste atragerea protagonistilor nonstatali la dezbaterea deciziilor si punerea lor in aplicare, astfel incat multilateralismul si universalitatea sa se afirme prin noi mijloace de expresie. Sub presiunea societatii civile , aceasta evolutie se produce deja intr-un ritm accelerat, dar chiar cand pragul retinerii politice a unei structuri interguvernamentalle prin excelenta va fi fost trecut, atunci vor aparea probleme noi, institutionale si organizatorice, pe care propunerile teoretice de reforma va trebui sa le abordeze.

De la infiintarea sa, ONU si-a dezvoltat o capacitate considerabila de a trata o gama larga de probleme internationale complexe. A jucat un rol vital in decolonizarea si in afirmarea libertatii popoarelor. Organizatia mondiala a fost locomotiva dezvoltarii intensive si codificarii dreptului international. A definit drepturile omului pentru comunitatea globala si a pus in practica mecanisme de protectie a acestora. A constientizat la nivelul liderilor politici acuitatea unor teme globale, precum mediul inconjurator, populatia, drepturile omului, dezvoltarea sociala, conditia femeii si a construit elemente de consens ale unei agende internationale de prioritati in aceste domenii. Agentiile specializate ale sistemului au definit si consolidat noi normative si reglementari in numeroase sfere ale interactiunii internationale sau au furnizat ajutor umanitar si asistenta in regiuni aflate in suferinta pe intreaga planeta, dezvoltand noi sensuri ale notiunii de solidaritate, fara precedent in istoria omenirii. In ciuda realizarilor sale remarcabile, lipsurile si esecurile ONU s-au bucurat, in general, de mai multa atentie, conturandu-se, asfel, o imagine dezechilibrata, circumstantiala si partinitoare asupra rolului ei. Insisi membrii sai si-au exprimat adesea insatisfactia fata de performantele organizatiei, omitand faptul ca aceasta nu poate fi abitioasa si mai eficienta decat i-o permit, prin resurse si mandat, statele membre. In realitate, si in mod paradoxal, practic in toate activitatile sale, de la mentinerea pacii la dezvoltare, de la drepturile omului la acordurile in domeniul mediului, organizatiei i se cere sa joace un rol mai amplu si sa isi asume responsabilitati noi intr-o perioada in care guvernele sunt tot mai preocupate sa-si reduca cheltuielile publice, inclusiv contributiile financiaresi de alta natura puse la dispozitie. Guvernele vor acorda sprijinul necesar numai daca vor vedea actiunea ONU ca esentiala in promovarea intereselor lor. Nu se poate astepta ca ele sa investeasca in formule total noi de organizare internationala sau guvernare globala.

Este de dorit ca reforma ONU, in special in atributiile sale din sfera economica si a dezvoltarii, sa se sprijine pe o platforma bine definita sau, cel putin, armonizata. Schimbarea mecanismelor ONU in contextul globalizarii inseamna valorificarea potentialului ca interesele statelor sa fie astfel concentrate incat raspunsul colectiv dat efectelor globalizarii sa fie dintre cele mai eficiente. Paul Taylor numeste acest imperativ al armonizarii consonanta.

Transformarea organizatiei urmeaza sa se faca in consonanta cu schimbarile geopolitice globale, astfel incat sa asigure dezvoltarea unor reguli, proceduri si centre de luare a deciziilor multilaterale. Este importanta relatia sa cu alte forme de organizare a societatii internationale si cu noile presiuni orizontale. Mecanismele internationale vor fi intarite maximizand capacitatea de control comun a guvernelor, care va fi in mod inevitabil limitata daca aceste interese nu converg. Abilitatea statelor in a rezista perturbarilor generate de fortele transnationale poate fi marita, iar acolo unde mecanismele universale nu sunt suficiente, se va putea afirma rolul guvernarii locale. In ciuda diminuarii sferei de relevanta absoluta a notiunii de suveranitate, statele vor continua sa aiba responsabilitatea principala in protejarea si ridicarea bunastarii popoarelor lo. Asa cum se afirma intr-un raport al grupului de lucru independent cu privire la viitorul Natiunilor Unite „Niciun nivel de guvernare globala nu va compensa absenta intr-o tara a unei bune guvernari interne, a unor relatii sociale santoase si a unor standarde de viata decente”. Pentru ca statele-natiune sa fac fata problemelor globale, ele au nevoie de mecanisme prin care sa lucreze impreuna. Aceasta este insasi ratiunea de a fi a ONU, careia i s-a increditat un mandat global de facilitare a cooperarii internationale.

Reforma ONU, acceptata ca necesara de majoritatea membrilor sai, raspunde sau nu unor interese de moment. Dincolo de retorica, poate fi detectata o anumita tipologie a membrilor ONU, in functie de orientarea guvernelor lor spre organiztie si de statutul lor in ierarhia statelor la nivel global si regional.

O clasificare interesanta, din acest punct de vedere, o ofera tot Taylor. Grila pe care o propune surprinde o gama foarte larga de interese, care, prin efectul de neutralizare reciproca, favorizeaza in mod implacabil inertia. O trecere in revista a acestora este utila pentru a stabili adevaratu potential de reforma. Exista un grup mic, dar puternic, care ar dori cel mult o reforma a la carte, dar nu una care sa bulverseze structurile actuale de decizie. In aceasta categoria ar intra:

Statele care au in cadrul organizatiei o pozitie apropiata de propriile aspiratii: Statele Unite, China, Federatia Rusa. Acestea vad ONU ca instrument al politicii lor externe si au controlul asupra oricaror incercari semnificative de schimbare si reforma.

Statele cu o pozitei care le depaseste statutul real (Marea Britanie, Franta).

O alta categorie cuprinde forte si tendinte reformatoare, dar nu inspirata neaparat de intarirea sistemului ONU, ci de rectificarea propriilor lor pozitii in sistem:

Statele care promoveaza reforma (Germania si Japonia), intr-cat sunt contribuitori semnificativi la bugetul organizatiei si vad o nepotrivire intre rolul lor global si statutul in cadru ONU.

Statele care vor reforma, intrucat spera ca aceasta sa le aduca un rol mai mare decat il au in configuratia globala (Brazilia, India, Nigeria) si care isi promoveaza in acest fel si aspiratiile de ridicare a statutului lor pe plan regional.

Exista si un grup de state autentic reformatoare, exemplare in privinta contributiilor nete fata de organizatie, prin resurse finaciare voluntare si elaborarea de concepte, prin asistenta oferita pentru dezvoltare si participare la operatiuni de mentinere a pacii. Ele au fost permanent la originea unor reforme partiale substantiale in diferite domenii si, prin actiunea lor, rezolva probleme si intaresc organizatia ( Canada, Suedia, Olanda, Norvegia, Finlanda). Aceste state nu pretind cresterea rolului lor formal in cadrul organizatiei, desi sunt contributori unanim apreciati si se bucura de o recunoastere si un statut informal superior celui formal.

In fine, cele mai multe dintre celelalte state folosesc notiunea de reforma mai mult ca modalitate de exprimare a nevoii de schimbare, dar nu prezinta programe concrete si realiste, care sa se distinga organic de formatul uni liste de doleante:

Statele care cer multe de la organizatie (majoritatea tarilor sub-dezvoltate), de la care asteapta solutionarea problemelor lor economice si sociale. Acestea isi aduc o contributie nesemnificativa la mijloacele organizatiei, fiind preponderent bebficiare in plan politic si al mobilizarii de resurse.

Statele nemultumite de relatiile actuale de putere ( Cuba, Sudan, Malaezia, Algeria ), care vad nevoia reformarii ONU, dar in acelasi timp, sunt beneficiare ale sistemului. Acestea promoveaza actiunea colectiva prin care da-si intareasca pozitia lor relativa intr-o organizatie mai populista.

Statele care au facut sau fac obiectul unor sanctiuni ONU, ostilizate de politica acesteia, dar care ar fi pierdut si mai mult in afara organizatiei si care au cerut reforme care sa duca la reducerea substantiala a influentei marilor puteri.

Directiile unui proces de reforma trebuie sa plece de la cuantificarea acestor pozitii, deoarece anumite tari, daca sunt stimulate in directia obiectivelor lor, se pot transforma din factori de inertie in elemnte dinamice ale reformarii. Se poate observa, ca interesele reale de reformare a organizatiei, nu a relatiilor de putere, sunt destul de reduse. Prin urmare, nu este inutila cauarea unei instante independente care sa evolueze ex aequo et bono parametrii reformei.

De astfel, o directie similara de analiza este propusa si de alti autori si practicieni in domeniu organizatiilor internationale, care considera ca sunt necesare trei ingrediente fundamentale pentru procesul decizional si modul de rezolvare a problemelor: articularea intereselor si agregarea grupurilor de interese, elaborarea de norme si aplicarea in practica a acestora. Exercitiul este util, deoarece astfel se poate ajunge la cristalizarea unor formule de actiune colectiva concreta, bazate pe o relatie echilibrata intre interese si puterea de decizie.

Daca, sa presupunem, reforma ONU ar viza doar operatiunile de mentinere a pacii, interventia umanitara sau operatiunile de constrangere prevazute in capitolul VII al Cartei ONU, principalul forum care ar satisface cele trei repere este Consiliul de Securitate. Reforma va depinde, deci, de acordul general dintre membrii unui grup mai restrans.respectiv statele recunoscute ar avea resursele adecvate si angajamentul de a actiona concret si eficient pentru a apara si intari sistemul.

Daca reforma in acelasi domeniu ar fi conditionata de acordul general intre toti membrii ONU, inclusiv al celot care nu vor contribui niciodata direct la actiuni colective, evident rezultatul va fi mai greu de obtinut.

In domeniul economic-social reforma se impune, printre altele, si datorita nevoii de mai multe resurse. Deciziile asupra cheltuielilor din bugetele regulate trebuie sa fie responsabile si realiste si sa implice pe marii contributori intr-un stadiu timpuriu al dezbaterii. Aceasta conditie exclude procedurile prin care dezcordul donatorilor asupra unor cheltuieli particulare sa fie eludat de catre beneficiari.Configuratia statelor din aceasta categorie va fi diferita de cea evocata anterior, pentru aceste procese fiind relevante si numeroase tarti dezvoltate, mijlocii si chiar mici cu contributii semnificative la finantarea programelor de dezvoltare. In mod similar, reforma in domeniu economic si social nu va fi posibila atat timp cat discutia va fi dezechilibrata de forta numerica a tarilor in dezvoltare, daca politicile si propunerile lor vor fi exclusiv militante, unilaterale si lipsite de pragmatism.

De asemenea, cand este vorba de reforma care vizeaza procesele de elaborare de recomandari de politica generala in organisme de larga reprezentivitate, precum Adunarea Generala, in care nu se iau decizii de natura obligatorie pentru state, sunt implicate drepturi si responsabilitati pentru toti membrii organizatiei. Ceea ce nu exclude dreptul acestora de a fi consultati in legatura cu deciziile din primele doua categorii sau pe acela de a impune limite asupra a ceea ce ei considera actiune inacceptabila.

Momentul de varf al noii ere in dialogul ONU cu comunitatea de afaceri s-a manifestat in luna iulie 2002. Astfel, in efortul de atragere a altor actori decat entitatile guvernamentale, in realizarea obiectivelor globale comune ale comunitatii internationale si in dezvoltarea pe traiectoriile concepute in raport cu nevoile umane, una dintre initaitivele semnificative intreprinse in sistemul ONU este cea privind „Pactul Global”.

Propunerea a fost facuta, la 31 ianuarie 1999, la Forumul Economic Mondial (Davos) de catre Secretarul General al ONU. Cu aceasta ocazie, el a lansat catre liderii mondiali ai afacerilor, invitatia sa ajute la constructia dimensiunilor sociale si ecologice necesare sustinerii noii economii mondiale si a transforamarii globalizarii intr-un instrument util tuturor categoriilor de oamnei. Faza operationala a Pactului a fost lansata, la 26 iulie 2000, la New York, cu ocazia unei reuniuni la care au participat conducatori ai circa 50 de companii si sefi de organizatii din domeniul dezvoltarii, muncii, drepturile omului si mediului. Pactul global este un proces deschis de angajamente, care prevede un spatiu comun pentru dialog, actiune si cunoastere reciproca. Nu este un instrument cu ambitii normative sau un cos de conduita, ci o platforma bazata pe un ansamblu de valori desemnate sa promoveze cunoasterea institutionala. Foloseste transparenta si dialogul pentru identificarea si diseminarea bunelor practici bazate pe principii universale. Pactul global cuprindea initial 9 principii institutionale, extrase din „Declaratia universala a drepturilor omului”, „Principiile fundamentale cu privire la drepturile la locul de munca”ale Organizatiei Internationale a Muncii, precum si „Declaratia si principiile de la Rio” cu privire la mediu si dezvoltare.

Cele 9 principii originare ale Pactului Global, care trebuie acceptate si aplicate de companiile private vizeaza trei domenii: drepturile omului (1,2), standardele de munca (3-6), mediul inconjurator (7-9):

Sprijinirea si respectarea protectiei drepturilor internationale ale omului in sfera lor de relevanta;

Asigurarea masurilor necesare pentru a nu fi complice in incalcari ale drepturilor omului;

Libertatea de asociere si recunoasterea efectiva a dreptului la negociere colectiva;

Eliminarea tuturor formelor de munca fortata sau obligatorie;

Abolirea efectiva a muncii copiilor;

Eliminarea discriminarii in ceea ce priveste angajarea si ocuparea fortei de munca;

Sprijinirea precautiei in abordarea problemelor legate de mediu;

Realizarea de initiative pentru promovarea unei mai mari responsabilitati ecologice;

Incurajarea dezvoltarii si diseminarii tehnologiilor sanatoase din punct de vedere ecologic.

In anul 2004, participantii la Pactul Global au inclus un al patrulea domeniu- coruptia- si al zecelea principiu: combaterea coruptiei sub toate formele sale.

Noul principiu, a fost salutat de Secretarul General, Kofi Annan, care a calificat coruptia ca pe „unul dintre cele mai periculoase obstacole in calea cresterii si a dezvoltarii”. Companiile sunt chemate sa actioneze conform acestor principii in propriile lor sfere de activitate. Pactul promoveaza bunele practici, nu aproba activitatile corporatiilor ca atare.

Modelul sugerat de Pactul Global nu este unul fara fisuri, intrucat comunitatea de afaceri, acceptand principiile aferente celor trei domenii, pledeaza pentru mentinerea si respectarea unei alte game de valori, respectiv cele legate de responsabilitatea economica a companiilor fata de clienti, angajati si actionari.

Ca orice idee noua in curs de cristalizare, Pactul Global este vulnerabil si expus la numeroase aprecieri critice, in special din partea organizatiilor neguvernamentale. De remarcat, mai ales, ostilitatea unor organizatii neguvernamentale fata de riscul de a se conferi legitimitate si responsabilitate unor companii acuzate de incalcari ale normelor ecologice si ale drepturilor omului. Unele critici, ca si indemnurile la prudenta, sunt justificate, dar nu se cuvine sa inhibe cautarea de solutii si progresul spre atragerea sectorului privat la realizarea obiectivelor ONU.

CONCLUZIE

Dupa primul deceniu de functionare a sistemului, in contextul specific al ONU, s-a vorbit despre nevoia de reformare, ca astare de lucruri, si despre recursul la reforma, ca metoda de adaptare la mediu. Exista o anumita ciclicitate in frecventa referirilor si in insistenta cu care reforma este adusa in atentia opiniei publice internationale. Ea depinde de inceputul mandatelor noilor Secretari Generali, de momentele aniversare si de schimbarile in administratia sau politica unor tari influente, determinate in momente electorale. Accentul este pus pe coordonatele de schimbare necesare, in vederea realizarii aspiratiei organizatiei mondiale de a juca un rol semnificativ in gestionarea unor manifestari ale globalizarii.

Evolutia ONU fiind un proces permanent de adaptare la noi responsabilitati, constrangeri si raporturi de forta si influenta intre membrii sai, reforma a fost si ea o preocupare constanta in interiorul sistemului si in afara acestuia. Prezenta pana la ubicuitate, pe toate continentele si in toate temele de rezonanta globala, organizatia a fost expusa continuu atitudinii critice si monitorizarii publice. In ciuda persisitentei unor zone de umbra, putine institutii publice sunt mai transparente. Prin urmare, printre mijloacele la dispozitia cercetatorului, nu lipsesc studiile academice, propunerile statelor, programele elaborate de Secretariat si alte numeroase forme de diagnosticare a situatiei organizatiei in diverse etape ale existentei sale si de descriere a scenariilor de reforma. Caracteristice majoritatii acestor contributii au fost explicarea nevoii de reforma si conceperea acesteia in functie de vectorii majori ai eficientei- cum este cazul celor mai multe dintre reformele structurale si de reconfigurare institutionala, fie ai reprezentativitatii- din categoria celor vizand schimbarea componentei orgsnelor principale sau subsidiare ale ONU ori a reponsabilitatilor tematice atribuite diverselor organisme.

Este firesc ca statele detinatoare ale privilegiilor calitatii de membru permanent al Consiliului de Securitate sa nu doreasca schimbari fundamentale care pot declansa reasezari ale distributiei putrii prin schimbari constitutionale sau institutionale. Trei dintre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate- reprezentand prin excelenta Nordul dezvoltat- vor manifesta o atitudine mai putin angajata fata de ipoteza intaririi rolului ONU in sfera dezvoltarii. Aceste state nu vor incuraja alocarea mai multor resurse organizatiei si afirmarea sa ca autoritate mondiala abilitata sa descrie reguli de conduita care ar putea alterea raporturile de putere pe care economia de piata, politica institutiilor financiare internationale si comertul mondial in forma sa actuala le ingaduie si intretin.

De aici, preferinta lor pentru reforme in domeiul economic si social care urmaresc folosirea mai eficienta de catre statele beneficiare, sau de catre ONU, in serviciul statelor sarace, a resurselor existente consacrate dezvoltarii, in paralel cu preferinta pentru conditionalitate si bilaterism in monitorizarea asistentei economice. O astfel de atitudine se poate justifica, din punct de vedere economic, avand in vedere experienta regimurilor totalitare postcoloniale care au irosit sau deturnat resurse, in primele decenii ONU ale dezvoltarii. In plus, prezinta avantajul ca asigura controlul donatorilor si beneficiile acestora si indeparteaza riscul unor reguli elaborate la nivel multilateral in care interesele majoritatii – tarile in dezvoltare- ar putea afecta modelul actual de distribuire a fortei economice.

Dispersia geoeconomica a grupului membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate nu produce efecte evidente in situarea fata de tematica economica. China, in ciuda dezvoltarii economice constante, se pretinde, in continuare, in categoria tarilor in dezvoltare, exprima solidaritate cu tarile sarace, cere responsabilizarea Nordului fata de accentuarea decalejelor economice. Ea insa nu a beneficiat de asistenta tarilor bogate , ci tocmai de mecanismele pietei mondiale, utilizand cu abilitate in propriul beneficiu potentialul oferit de globalizare.

Rusia nu poate sa aiba decat o atitudine prudenta in abordarea temelor acute ale dezvoltarii la nivel global, in conditiile evidente in care pe plan intern nu este definitiva conturarea raportului dintre interventia statului si neoliberalismul economic. Totodata, o voce raspicata a Rusiei in sfera economica- ar fi putin credibila si datorita contributiilor sale, relativ neglijabile, la bugetul regulat al ONU, la asistenta economica in favoarea tarilor in dezvoltare si la finantarea voluntara a fondurilor si programelor ONU.

In concluzie, din partea nucleului de forta al membrilor ONU, de care depinde orice modificare substantiala a Cartei si a prioritatilor organizatiei, apetitul de reforma este minim. Desigur, afirmarea tot mai vizibila a Uniunii Europene, in elaborarea si punerea in practica a unor politici in domeniu dezvoltarii, anunta un potential considerabil de viitor. Deocamdata, construirea laborioasa a compromisului asupra politicii externe comune nu permite asumarea unor viziuni prea indraznete. Segmentul cel mai dinamic continua sa fie cel al tarilor nordice (carora li se adauga, prin profilul sau de donator, Olanda). Asa se explica saoliditatea propunerilor lor de reforma in domeniu economic si social, printre care „proiectul nordic” este unul dintre cele mai coerente , influentand deja reformele intra muros.

De cealalta parte, tarile in dezvoltare au o viziune mai radicala dar mai simplista asupra reformei. In lipsa consolidarii unor formule care depasesc conditia de doleante generice si care sa le apropie de pragmatism si realism economic, pozitiile lor asupra reformei nu pot fi incadrate decat tot celor conservatoare . Un conservatorism explicit, de aceasta data, nu prin preferinta pentru statu-quo, ci prin imobilitatea conceptelor si prin inertia neproductiva a unei solidaritati de tip ideologic. In afara conceptului de noua ordine economica internationala nu a fost inregistrata nici o tentativa coerenta si compacta de reformare a ONU sau a relatiilor economice internationale. Majoritatea progreselor institutionale si conceptuale realizate sub auspiciile ONU nu au avut la origine tarile in dezvoltare.

ONU este inainte de toate reprezentarea unei idei de ordine si cooperare international. Ea nu a fost vreodata intentia sau expresia unei suprastructuri globale ci, mai degraba, schita unei infrastructuri de care statele sa se foloseasca in realizarea unor interese comune. Ideea a supravietuit in ciuda schimbarilor fundamentale ale mediului in care ONU a operat. Inceputa ca un instrument de consolidare a pacii, dupa cea mai mare conflagratie mondiala, ea a incorporat pe langa logica invingatorilor si proiectul unei lumi in care dreptul international protejeaza si drepturile popoarelor si ale indivizilor, pana atunci atat de vulnerabile in confruntarea cu puterea bruta. Diferentele dintre invigatori si invinsi estompandu-se, vitalitatea organizatiei s-a consolidat prin asumarea unor noi valori. Confruntarea de interese a imbracat noi forme. Principalii exponenti ai fortelor aflate in divergenta s-au schimbat succesiv in contextul postcolonialismului, al impactului razboiului rece si, ulterior, al disparitiei uneia dintre taberele ideologice. Responsabilitatile vitale ale ONU s-au extins, reflectand fiecare epoca si aspiratiile, de la securitatea statala la securitatea umana, de la dezvoltarea cu orice pret la dezvoltarea durabila, de la drepturile omului la cele ale mediului natural. Toate etapele noi prin care a trecut, inclusiv etapa actuala a globalizarii economice si tehnologice, cu intreaga sa impetuozitate si viteza de raspandire, nu au gasit-o niciodata complet nepregatita. In acelasi timp, organizatia nu este o institutie ireprosabila, o retea savanta de tratare a maladiilor globale, un panaceu universal. Ea este o institutiepolitico-sociala imperfecta, construita de state, imperfecte si ele in abilitatea de guvernare, in proiectia de valori, ca si in capacitatea de reprezentare a intereselor popoarelor in numele carora au intrat in oraganizatie. ONU se afla la intersectia doctrinelor care aspira sa fie explicatia si solutia marilor probleme ale epocii contemporane. Inainte de a se consolida ca expresie a interguvernamentalismului, a rezistat tentatiilor si suspicunilor de supranationalism. In forma sa de multilaterism generos si universal, inca stirbit de unilaterismul sau minilaterismul marilor puteri, organizatia trebuie sa faca deja fata presiunii globalismului ca forta integratoare a problemelor, a potentialului de raspuns si a partenerilor. Suflul reformator este asteptat, in primul rand, in asumarea cu mai multa vigoare a temelor dezvoltarii. IN aceste conditii, reforma poate deveni, mai presus de toate, o necesara manifestare de vointa.

Reforma ONU este ocazia reafirmarii izvoarelor sale de legitimitate. Autoritatea si rolul organizatiei sunt repuse in mod constant in discutie, ca jurisdictie sau domenii de preocupare, pe planul principiilor sau al confruntarii de interese. Reprezentarea democratica, autoritatea morala, competenta operationala sunt elementele unei configuratii expuse permanent criticilor justificate sau nemeritate. Globalizarea impune schimbarea din mers a unei organizatii care nu si-a epuizat nici macar ajustarile coordonatelor sale genetice, determinate de natura evenimentelor si a proiectului care a dus la crearea sa. Noile fenomene transfrontaliere si subtile manifestari de accentuare a interdependentelor apartin panopliei complexe de responsabilitati atribuie ONU, nu atat in litera, cat in spiritul Cartei. In principiu, asumarea unui rol semnificativ in gestionarea unor consecinte ale globalizarii raspunde vocatiei sale universale. In practica, recunoasterea si realizarea acestui rol nu decurg de la sine, existand suficiente forte capabile sa controleze nestingherite fragmente ale libertatii globale in detrimentul ideii de interes public. Reforma inseamna reconfigurarea raporturilor de influenta si de competenta intre protagonistii relevanti pe plan global. ONU este o organizatie eminamente interguvernamentala dar, in asumarea responsabilitatii globale, trebuie sa-si atraga resursele de influenta si de reprezentativitate ale societatii civile. In acelasi timp, organizatia se afla la o rascruce in abordarea realista a temelor dezvoltarii si in exercitarea unei legitime influente asupra consecintelor sociale ale globalizarii. ONU nu dispune de mijloacele necesare pentru a se angaja de una singura in confruntarea cu fenomenele transfrontaliere negative. Are nevoie nu numai de cooperarea statelor membre, ale caror capacitate de control si mijloace s-au diminuat ca efect al globalizarii economice, dar si de resursele economice si financiare ale sectorului privat. Au aparut forme alternative deinformare, dezbatere, coordonare si actiune globala. ONU trebuie sa ramana nucleul inconturabil de valori in jurul carora vor fi construite parteneriate pragmatice si eficiente. De aceea, o directie fundamentala a oricarui proiect de reforma este catalizarea procesului de coagulare a unor interese comune, de expansiune a valorilor publice. Toate energiile sunt necesare, reforma ONU fiind o chestiune de reprezentare.

Nevoia de guvernare la scara globala pune tuturor categoriilor de entitati nonstatale probleme noi, care depasesc familiare privind modelele consacrate de dominatie si declin. Multe dintre aceste entitati au dobandit o statura internationala considerabila , fiind protagonistii plitici in nume propriu. Luati impreuna si ajutati de revolutia in domeniul tehnologiilor informatiei si comunicatiilor, acestia reprezinta o forta reala in relatiile internationale. ONU nu poate decat sa-si intareasca credibilitatea, daca va crea conditii mai adcvate pentru dialogul cu aceste forte.

Realitatile economiei globale sunt complexe si pornesc de la recunoasterea crescanda a reciprocitatii intereselor si preocuparilor comune. Aceasta presupune ca protagonistii vor tranzactiona idei si principii, vor invata unii de la altii, vor face schimb de resurse si isi vor adapta rolurile in conformitate cu solicitarile dinamice ale globalizarii. Astfel, guvernele nationale sunt tot mai mult chemate sa elaboreze relatii strategice si tactice cu organizatii neguvernamentale, in timp ce acestea din urma, percepute in mod traditional ca ostile guvernului cauta adesea sa lucreze impreuna cu ele si nu neaparat impotriva lor.

Practica trecuta a relatiilor internationale interstatale nu ofera suficiente solutii de adaptare la paradigmele curente transanationale si la diversitatea protagonistilor nonstatali. Aceasta afirmatie este valabila si in cazul incercarilor de adaptare a comunitatii de afaceri la politica mondiala. Imaginea traditionala a relatiilor internationale care au in centrul lor statul este pusa la incercare. Nu numai ca firmele si agentii lor in forma asociatilor de afaceri sunt capabili sa afecteze rezultatele temelor de pe agenda internationala, inserandu-se in momente critice ale proceselor de elaborare a politicilor, dar ele constituie factori tot mai activi ai guvernarii globale, prin crearea de regimuri de autoreglementare si elaborare de standarde.

In aceste conditii, conceptualizarea traditionala a structurilor si proceselor din relatiile internationale trebuie sa fie reevaluata. In contextul actual, diplomatiamultilaterala este chemata sa se adapteze la un mediu in care presiunile din afara si din interiorul statelor erodeaza capacitatea guvernelor in multe privinte. Obiectivele politice in medii de negocieri complexe nu mai pot fi atinse numai cu autoritatea =, expertiza si resursele materiale ale guvernelor nationale. Posibilitatile de interactiune intre institutiile multilaterale interguvernamentale, companii si miscari soaciale globale sunt tot mai numeroase. Aceste schimbari intaresc constrangerile legate de pastrarea si exercitarea autonomiei protagonistilor, din trei perspective: resurse tangibile, acces la cunostinte si expertiza, legitimitate. Astfel spus, ei vor cauta sa-si conserve autonomia de a-si determina obiectivele cheie, dar recunosc, in acelasi timp, ca resursele aflate in posesia altora sunt critice pentru capacitatea de a si le reliza. Aceasta impune utilizarea de strategii mobilizatore, in care toate partile aduc mediilor politice o combinatie de resurse fata de care nici obiectivele nu pot fi relizate, nici conflictele diplomatice rezolvate.

In lumina exceptionalei varietati a intereselor, perceptiilor si directiilor opiniilor critice, nu este deloc de mirare ca majoritatea propunerilor de reforma enuntate in interiorul sistemului nu sunt foarte indraznete. Semnificatia acordata pana acum cuvantului reforma era: (a) amelirarea functionarii Secretariatului (prin modificarea organigramei, reducerea numarului de posturi, schimbarea unor relatii functionale, reasezarea configuratiei din teren a reprezentantelor ONU); (b) modificarea prioritatilor (suprimarea unor programe depasite si concentrarea resurselor pe obiective critice); (c) reorganizarea mecanismelor interguvernamentale cum ar fi cazul „ revitalizarii” ECOSOC sau fuzionarii unor organisme subsidiare.

Este adevarat ca, fiind construita ab ovo sa functioneze sub imperiul principiului suveranitatii, ONU are dificultati in a conduce statele membre spre o reforma sustinuta de o teorie a schimbarii, de legitimare a globalizarii si a depasirii statului-natiune. Pe de alta parte, data fiind dimensiunea globala a problemelor de pe agenda sa nu inseamna ca organizatia detine responsabilitatea pentru fiecare dintre ele si toate impreuna. Este, de aceea, necesara clarificarea cat mai exhaustiva a rolului sau, in raport cu care se pot stabili obiective reliste, resurse corespunzatoare si criterii riguroase de evaluare. De fapt, domeniile in care acum, in era globalizarii, se impune rolul ONU, se afirma de la sine si fac inevitabila actiunea organizatiei. Nu exista, insa, nici suficienta luciditate pentru a se depasi pragul psihologiei prin care sa se renunte la retorica politica sterila, care mentine pe agenda dezvoltarii teme care supravietuiesc propriei utilitati, si nici destul pragmatism pentru a se defini obiective mai putin ambitioase, dar mai realiste.

In ultima analiza, reforma mijloacelor de actiune in sfera economica si sociala nu este o imposibilitate tehnica, functionala sau interzisa de evolutia mecanismelor pietii. Demersul este direct proportional cu cantitatea de vointa si energie politica de care s-ar folosi si de gradul de acceptare a ei de catre toate fortele semnificative, nu numai din punctul de vedere al celor care asteapta mai multe rezultate de la actualul sistem, dar si al celor din partea carora se asteapta mai multe resurse. Prin urmare, nu modul institutional de organizare al ONU este piedica decisiva, ci mai ales reprezentarile proprii ale statelor membre cu privire la ce inseamna reforma. Nu intamplator cele mai fezabile studii si propuneri nu au venit din partea unor organisme interguvernamentale, ci a unor entitati si experti independenti. Ideile de reforma, oricat de convigatoare si pertinente ar fi, nu pot fi afirmate in practica decat daca sunt insusite de statele membre responsabile pentru aplicarea de politici la nivel national si international. Compromisul necesar pentru acceptarea unei platforme colective de actiune nu este facil. Terminarea razboiului rece nu a epuizat meniul divergentelor existente, ci doar a relevat dimensiunea acuta a faliei Nord-Sud.

Lipsa unei pozitii coerente si cuprinzatoare privind reforma decurg si din proliferarea retelelor de cooperare internationala bazate pe progresul comunicatiilor si pe ascendenta unor noi categorii de protagonisti: Societati transanationale, fundatii private, organizatii neguvernamentale si organizatii regionale. Acestia sunt, adesea, capabili sa produca date si analize sau sa intervina, mai eficient decat organizatiile care apartin sistemului, in realizarea de proiecte de cooperare tehnica. Astfel spus, statele, mai ales cele bogate, nu mai au aceeasi nevoie de institutiile sistemului ONU, mai ales daca acestea au componente politice, structuri administrative si proceduri de lucru care nu le satisfac propriile proiectii.

O multitudine de scenarii sunt prezentate din toate perspectivele: personalitati politice, experti, diplomati, profesori, organizatii neguvernamentale. Obiectivul acestor propuneri este, in general, sa raspunda preocuparilor vizavi de asa-numitele „esecuri” atribuite ONU in incercarile de a rezolva conflictele interne sau de a atenua riscurile de destabilizare a economiei mondiale. Ele sunt contributii teoretice substantiale, dar se prezinta, din nefericire, sub forma unui meniu a la carte, ceea ce nu ajuta la omogenizarea perceptiei si a necesarei vointe politice comune privind realizarea reformei.

Exista, cel putin doua optiuni politice de la a caror asumare s-ar impune construirea scenariilor de reforma. Una ar fi consolidarea mijloacelor ONU de stimulare a unei cooperari constructive globale, astfel incat sa fie satisfacute, intr-o masura decenta, nevoile economice si sociale ale vastei majoritatii a populatiei mondiale, inspirate de valorile solidaritatii si de constiinta destinului comun. Alta ar constitui-o instrumentalizarea organizatiei in a promova valorile Nordului, cele care au condus la evolutia pozitiva a acestor societati pana la nivelul unei bunastari extinse la nivelul tuturor catagoriilor populatiei, la stabilitate politica si pace sociala, la integrare si capacitate de proiectie a propriilor valori. Deosebirile de nuantaintre cele doua optiuni sunt notabile. Prima nu a produs rezultatele asteptate nici dupa momentele de varf, cand ONU promova un anumit model de planificare, iar sprijinul politic din partea sistemului socialist atinsese apogeul, ca si mijloacele consacrate de lumea dezvoltata pentru asistenta oficiala in favoarea dezvoltarii. A doua mai are nevoie de timp ca sa-si arate roadelepe plan global, chiar daca experienta europeana a schimbat datele problemei. Ceea ce nu inseamna insa, ca ONU nu se poate reforma pe sine insasi, pe baza unui prragmatism orientat spre rezultate care ar apropia ambele optiuni de maximul de relevanta si viabilitate.

Totodata, prin analogie cu regimurile democratice, spiritul reformator si independenta organizatiei nu ar putea fi decat intarite daca alegerea secretarilor Generali s-ar face pe baza unui program si a unei viziuni de reforma. In acest fel, una dintre cele mai obscure forme de manifestare a subiectivismului celor cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate ar fi eliminata. Mai mult, s-ar completa un deficit de transparenta si de meritocratie, perceptia asupra reformei ar fi cunoscuta si utilizata im mod competitiv spre binele organizatiei. Pentru ca, inainte chiar de a fi o exprimare de vointa, reforma este si o chestiune de reprezentare.