Consideratii Generale Asupra Recursului

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA RECURSULUI

1.1. Dispoziții generale

1.2. Noțiunea recursului

1.3. Caracterele juridice ale recursului

1.4. Formele recursului

1.5. Obiectul recursului

1.6. Scopul recursului

1.7. Subiectele recursului

CAPITOLUL II

SESIZAREA INSTANȚEI DE RECURS

2.1. Legitimarea procesuală

2.2. Termenul de declarare

2.3. Cererea de recurs

2.4. Motive de casare

CAPITOLUL III

PROCEDURA PREALABILĂ

3.1. Depunerea recursului

3.2. Efectele cererii de recurs

3.3. Instanța competentă

3.4. Pregătirea judecății

3.5. Procedura de filtrare a recursurilor

CAPITOLUL IV

PROCEDURA JUDECĂȚII

4.1. Judecata propriu-zisă

4.2. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța

4.3. Efectele casării

4.4. Judecata în fond după casare

4.5. Restituirea dosarului

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

R.D. – Revista Dreptul

J.N. – Revista Justiția Nouă

C.D. – Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

Trib. Supr. – Tribunalul Suprem

Plen. Trib. Supr. – Plenul Tribunalului Suprem

Col. civ. – Colegiul civil

Sec. civ. – Secția civilă

Sec. com. – Secția comercială

Sec. cont. adm. – Secția contencios administrativ

Dec. – Decizia

Dec. îndr. – Decizia de îndrumare

C. proc. civ. – Codul de procedură civilă

O.G. – Ordonanța Guvernului

O.U.G. – Ordonanța de urgență a Guvernului

M.Of. – Monitorul Oficial

Ed. – Editura

E.D.P. – Editura Didactică și Pedagogică

Ed. Șt. și Enc. – Editura Științifică și Enciclopedică

Ed. Șt. – Editura Științifică

Op. cit. – Opera citată

Vol. – Volumul

Nr. – Numărul

Art. – Articolul

Pct. – Punctul

INTRODUCERE

Recursul, calea de atac extraordinară prevăzută în Noul Cod de Procedură Civilă, reprezintă o realitate juridică care atestă eventualele motive de nelegalitate semnalate în hotărârile judecătorești pronunțate în apel, fără drept de apel ori a altor tipuri de hotărâri judecătorești enumerate expres de lege.

Interesul manifestat pentru această temă de licență reiese din faptul că doresc să aprofundez cunoștințele teoretice, cât și practice din această materie, dar și pentru a observa unde se trasează bariera între echilibrul celor trei puteri ale statului. Fac referire la hotărârile judecătorești unde magistrații ori alte persoane implicate în procesul civil ar proceda cu exces de putere, aducând astfel atingere principiului echității și a separației puterilor în stat.

Recursul reprezintă etapa prin intermediul căreia, din considerente practice, se poate rezolva răul pricinuit prin emiterea unor hotărâri judecătorești ce favorizează în mod evident anumite părți din cadrul procesului civil. Acest temei injust de favoritism nu ar trebui să persiste într-o societate care se pretinde a fi democratică, însă legiuitorul, precum și numeroși practicieni, îi acordă o importanță deosebită pentru exigențele la care trebuie să se adapte justiția fără a fi perturbată în vreun fel.

Prezenta lucrare de licență, intitulată „Recursul în procesul civil”, are drept obiectiv analiza tuturor aspectelor procedurale ce țin de acest subiect, punctarea aspectelor teoretice și practice în materie, aducând astfel un aport semnificativ prin evidențierea unor cauze ce țin loc de reguli în comprehensiunea acestui subiect.

Întrucât Noul Cod de Procedură Civilă a adus numeroase modificări în ceea ce privește procedura de soluționare a recursului, pe parcursul lucrării, voi expune capitolele într-o ordine diacronică care să puncteze desfășurarea elementelor procedurii într-un mod cât mai simplist pentru ochiul critic al cititorului.

Primul capitol intitulat „Considerații generale asupra recursului” deprinde principalele articolele de lege în materie care ne permit să definim noțiunea de recurs, să enumerăm sugestiv principalele caractere juridice ce acompaniază această procedură, să menționăm formele recursului și în ultimul rând, să punctăm obiectul juridic și scopul pe care îl îndeplinește recursul în contextul justițiabil, precum și subiectele recursului.

Cel de-al doilea capitol, intitulat „Sesizarea instanței de recurs”, va trata problematica legitimării procesuale, a termenului de declarare a recursului, a cererii de recurs ce prezintă suficiente condiții pentru a putea introduce această cale de atac extraordinară, precum și motivele de casare ale recursului.

În capitolul trei, intitulat „Procedura prealabilă”, voi marca începutul procedurii recursului ca activitate premergătoare a acestei etape și voi dezbate următoarele puncte: depunerea recursului și efectele ce le produce cererea de recurs, instanța competentă îndrituită să soluționeze cauza, pregătirea judecății și o procedură care a devenit obligatorie odată cu NCPC, procedura de filtrare a recursurilor.

În fine, ultimul capitol al lucrării mele de licență, intitulat „Procedura judecății”, va arunca o privire asupra următoarei etape a procedurii recursului ce va debuta cu judecata propriu-zisă până la soluțiile pe care le poate pronunța instanța competentă de recurs, voi menține efectele casării ca punct important pentru acest capitol și în ultimă instanță, voi face referiri cu privire la judecata în fond după casare și restituirea dosarului.

Sper ca prin acest demers cu care m-am angajat în conceperea lucrării de licență să aduc o analogie cât mai potrivită pentru viitorii practicieni ce vor urma să îmbrățișeze procedura civilă ca ambiție profesională. De asemenea, datorită faptului că orice procedură este în esență greoaie și complexă, doresc ca prin această tentativă să putem înțelege instituția recursului civil cât mai obiectiv și aerisit posibil.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA RECURSULUI

1.1. Dispoziții generale

,,Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită în condițiile și pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege, desfiinșarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în apel, fără drept de apel sau a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege.ˮ

Reglementarea recursului a suferit diverse încadrări în legislația noastră procesuală. ,,În dreptul românesc, recursul își are originile în secolul al XVIII-lea, la începutul perioadei fanariote, când puterea judiciară, considerată ca o emanațiune sau delegațiune a Domnului, era structurată pe trei grade de jurisdicție ordinară.ˮ Instanțele de prim grad a Principatelor Române erau alcătuite de pârcălabi sau ispravnici, cele de gradul doi erau reprezentate de vornici sau boieri, după caz, iar cele de gradul trei erau reprezentate de Divanul Domnesc. Acesta din urmă se apropia de o Curte de Casație întrucât nu examina procesele în fond, ci doar dacă anumite forme legale erau păstrate.

În Ardeal, recursul era permis contra încheierilor date în etapele de pregătire a procesului ce nu puteau fi atacate separat, cu excepția unor cazuri expres prevăzute de lege.

În Bucovina, procedura recursului era reglementată de Codul de procedură civilă austriac, calea de atac ce putea fi deschisă în urma unor jurnale din prima instanță ce nu rezolvau fondul, dar și împotriva unor hotărâri casabile pe motive de nulitate.

Adoptarea Constituției din 1923 a fost un moment important în reformarea procedurii recursului întrucât dreptul la această cale de atac a fost ridicat la rang constituțional conferinduise o și mai mare importanță căii deoarece nu putea fi suprimată de legiuitor, acesta din urma putând dispune doar asupra modului de exercitare a recursului în limitele interesului general al societății. Totodată, recursul era admisibil în orice materie, indiferent de dispozițiile unor legi speciale, urmând a fi declarate ca neconstituționale acele legi care înlăturau această cale de atac.

Prin Legea pentru Curtea de Casație și Justiție din 1925, recursul a fost reglementat într-un mod mai modern și mai elaborat decât în trecut. Astfel că acesta cunoaște patru categorii de recurs: cel în interesul legii, cel în anulare, unul special în controlul de constituționalitate și cel în casație. Motivele de casare erau mai numeroase și porneau, într-o anumită ordine, de la nulitățile formale și terminau cu cele de fond.

,,În anul 1948, diferitele dispoziții procedurale privitoare la recurs au fost unificate și introduse în Codul de Procedură Civilă. În urma reformei întreprinse în acest an, apelul și recursul au fost reglementate ca două căi ordinare de atac. Cățiva ani mai târziu, apelul a fost suprimat din legislația noastră procesuală, astfel că recursul a rămas singura cale ordinară de atac.ˮ

Prin Legea nr. 59/1993, publicată în M. Of. nr. 177 din 23 iulie 1993, s-a reintrodus în sistemul nostru procesual apelul și s-a reglementat recursul, după modelul din 1948, existând astfel două căi ordinare de atac. Această atribuire legală nu corespunde însă cu conținutul reglementării însăși, deoarece, pe de o parte, motivele de recurs sunt limitativ prevăzute de lege (art. 488 NCPC) și vizează, de principiu, doar legalitatea, iar, sub alt aspect, recursul nu suspendă executarea de drept a hotărârii susceptibile de a fi recurate decât în mod excepțional, în cazuri anume prevăzute de lege.

Prin O.U.G. nr. 138/2000, act publicat în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000, recursul a devenit o cale extraordinară de atac.

Actualmente, sediul materiei pentru această cale de atac îl constituie Capitolul III, Secțiunea 1 al Titlului II – „Căile extraordinare de atac” din Cartea a II-a a Noului Codului de Procedură Civilă. În prezent, recursul își are întinderea legală de la art. 483 NCPC până la art. 502 NCPC inclusiv.

1.2. Noțiunea recursului

În prezent, recursul trebuie caracterizat ca fiind o cale de atac comună, extraordinară, de reformare, nedevolutivă și, în principiu, nesuspensivă de executare silită, prin care se exercită controlul de legalitate de către instanța ierarhic superioară asupra hotărârilor pronunțate de instanța de apel.

Recursul este un instrument procesual, prin care părțile sau procurorul solicită instanței iererhic superioare decât celei care a pronunțat hotărârea exercitarea controlului de legalitate asupra unei hotarâri definitive, dorindu-se reformarea hotărârii.

Recursul reprezintă acea cale de atac comună, adică el se află la dispoziția părților din cadrul procesului; firește că, în temeiul art. 92, alin. 4 NCPC, în condițiile legii, recursul poate fi exercitat și de către procuror.

Recursul este o cale extraordinară de atac, în sensul că, pe de o parte, pot face obiectul acestuia numai anumite hotărâri definitive și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, iar pe de altă parte, motivele de recurs sunt expres și limitativ prevăzute de art. 487 NCPC coroborat cu art. 488 NCPC.

Recursul mai este și o cale de atac de reformare fiindcă se adresează unei instanțe superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, în scopul exercitării controlului judiciar și al casării hotărârii nelegale sau netemeinice.

Recursul reprezintă o cale de atac nedevolutivă, deoarece, în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la această regulă există o singură excepție; potrivit art. 488, alin. 2 NCPC, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat de motivele prevăzute la art. 488 NCPC, instanța având șansa de a examina cauza în privința tuturor aspectelor. ,,În această situație se poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului.ˮ

De regulă, nu pot fi administrate probe noi în această cale de atac deoarece recursul este un mijloc procedural prin intermediul căruia se exercită un control de legalitate și nu un mijloc de a rejudeca cauza. Există însă o excepție: admisibilitatea înscrisurilor noi. Înscrisurile sunt probe care se pot administra ușor și într-un timp scurt, fără a fi necesară amânarea cauzei așa cum se întâmplă în cazul dovezilor. Acestea pot fi folosite în recurs de ambele părți, respectiv atât în susținerea, cât și în combaterea recursului.

În principiu, recursul nu este suspensiv de executare, însă, prin art. 484, alin. 1 NCPC, se arată în mod expres și limitativ că ,,recursul suspendă executarea hotărârii doar în cazurile privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de legeˮ. Suspendarea mai poate interveni și în alte cazuri decât cele precizate în alin. 1, însă trebuie motivată de instanța competentă care dispune această masură.

Totodată, prin art. 20 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 se prevede că „în toate situațiile precizate la primul alineat al textului analizat, suspendarea executării operează în temeiul legii”. Instanța de recurs, pentru motive temeinice, poate reveni asupra suspendării acordate.

Recursul este și o cale de atac subsecventă, în sensul că survine, de regulă, doar după judecarea apelului, adică ,,el nu poate fi exercitat omissio medio, trecând peste apel sau, dacă prin cererea de apel s-au adus critici pațiale hotărârii primei instanțe, restul dispozițiilor intrând în puterea lucrului judecatˮ.

1.3. Caracterele juridice ale recursului

În cadrul acestei secțiuni voi face referire la caracterele recursului în procesul civil. Astfel, recursul are următoarele caractere:

I. Caracter extraordinar

Caracterul extraordinar al căii de atac a recursului rezultă și din calificarea sa legală, calificare atribuită expres chiar de NCPC, prin amplasarea regulilor referitoare la recurs în Cartea II, Titlul II-intitulat “Căile extraordinare de atac”. Acest caracter survine din faptul că poate fi exercitat numai în condițiile legii.

II. Caracterul comun

Recursul poate fi exercitat în mod direct de părțile din proces, iar în anumite situații și de procuror. Indiferent de cine este exercitat, calitatea manifestată nu se schimbă.

III. Caracter de reformare

Căi de atac de reformare sunt cele care se soluționează de o instanță superioară și nu de instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

,ʼRecursul se manifestă ca o cale de atac calificabilă ca fiind una de reformare în sensul propriu al noțiunii doar atunci când instanța modifică hotărârea atacată, și, eventual atunci când instanța casează cu reținereˮ.

IV. Caracter nedevolutiv

Spre deosebire de apel, recursul este în principiu nedevolutiv, în cadrul judecării acestuia nerealizându-se, în principiu, o reeditare a judecării fondului.

În recurs nu se reexaminează toate elementele cauzei, ci mai degrabă hotărârea, strict sub aspectul neconformării cu legea și prin prisma motivelor de recurs, iar elementul probatoriu este restrictiv, în sensul că doar înscrisurile noi sunt acceptate.

V. Caracterul nesuspensiv de executare

Recursul este în principiu o cale de atac nesuspensivă de executare, exercitarea sa neîmpiedicând, precum în cazul apelului, punerea în executare, pe cale forțată, a hotărârii atacate.

Potrivit art. 484, alin. 1 NCPC: ,,Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de legeˮ.

Conform art. 484, alin. 2 NCPC, instanța de recurs poate dispune, la cererea motivată a părții interesate, suspendarea executării și în alte situații decât cele arătate în art. 484 alin. 1 NCPC. Suspendarea la cerere poate fi dispusă numai cu acordarea unei cauțiuni ce se va stabili, prin încheiere, cu ascultarea părților în camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, chiar înainte de primul termen de judecată, dacă este cazul.

VII. Caracterul subsecvent ori subsidiar

Atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară a apelului, nu mai este permisă exercitarea recursului ”omissio medio”.

Regula funcționează și în ipoteza în care apelul viza doar parțial hotărârea atacată, în atare situație neputând face obiect al recursului, partea din hotărâre neatacată cu apel.

Există totuși o excepție de la acest caracter, și anume: dacă părțile își dau acordul în scris, se poate trece direct la recurs chiar dacă hotărârea era susceptibilă de apel și de recurs. Hotărârea va putea fi atacată înăuntrul termenului de apel, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, însă instanța se va pronunța doar asupra încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material.

1.4. Formele recursului

În cadrul acestei subsecțiuni, voi face mențiuni cu privire la formele recursului. Practica judiciară reține recursul principal, recurs ce poate fi invocat pentru motivele de casare stipulate conform condițiilor art. 488 NCPC, recursul incident și recursul provocat, forme ce pot fi intentate numai în baza dispozițiilor art. 472 și art 473 NCPC, reglementări privitoare la apel care se aplică și recursului.

Este util să menționăm că recursul incident poate fi declarat în conformitate cu condițiile art. 472 NCPC care stipulează că ,,intimatul este în drept, după ce se împlinește termenul apelului, să formuleze apel scriptibil, în procesul care face obiectul apelului inițiat de partea potrivnică, printr-o cerere care să influențeze schimbarea hotărârii date în primă instanțăˮ.

În situația în care „apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin (1) rămâne fără efect”.

Recursul provocat se poate exercita în cazurile prevăzute la art. 473 NCPC care menționează că: ,, în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în primă intanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natiră să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces.ˮ

Aceste două tipuri de recurs se depun de către intimat simultan cu întâmpinarea la recursul principal, iar instanța va înștința apelantul, obligându-l să depune la dosar răspunsul la întâmpinare într-un termen care să nu depășească 10 zile de la data comunicării.

1.5. Obiectul recursului

Spre deosebire de reglementarea din perioada 1952-1993, când recursul avea ca obiect hotărâri de primă instanță, nedefinitive, în prezent, pe calea recursului pot fi atacate numai hotărârile definitive, date fără drept de apel sau date în apel, precum și alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

Textul de primă referință, cât privește hotărârile susceptibile de recurs, este cel al art. 483 alin. 1 NCPC.: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Se poate desprinde o primă categorie a hotărârilor supuse recursului, și anume, hotărârile pronunțate în apel, categorie generic reglementată de legiuitor deoarece ar putea sugera ideea că orice hotărâre care e susceptibilă de apel, e susceptibilă și de recurs.

Trebuie amintit că recursul nu poate fi executat omissio medio, adică fără să se fi exercitat mai întâi calea ordinară a apelului. Soluția e consacrată în mod expres de NCPC prin art. 459, alin. 2, text ce declară recursul ca fiind inadmisibil în cazul în care în prealabil nu s-a exercitat apelul.

Recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter procedural. Nu prezintă importanță dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat deoarece hotărârile atacate sunt doar definitive, nu și irevocabile. Totuși s-a decis că, dacă apelul a fost anulat ori a fost respins ca tardiv sau ca nemotivat, recursul nu poate viza însăși fondul hotărârii atacate, ci numai viciile procedurale legate de anularea sau respingerea apelului pentru neregularitățile arătate.

Cât privește hotărârile pronunțate într-o contestație în anulare, revizuire sau contestație la titlu, se aplică principiul accesorium sequitur principale și deci ele vor fi nesusceptibile de recurs, numai dacă și hotărârile ce au format obiectul acestor mijloace procesuale puteau fi atacate pe calea recursului. În cazul revizuirii pentru contrarietatea hotărârii, calea de atac a recursului este deschisă nu numai dacă hotărârea ce a încălcat puterea de lucru judecat (care urma să se anuleze) este o decizie a unei instanțe de apel, ci și atunci când este o sentință de primă instanță.

O a doua categorie a hotărârilor susceptibile de recurs o reprezintă sentințele pronunțate fără drept de apel. Acestea sunt în număr redus, deoarece constituie excepția de la regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanță pot fi atacate cu apel. Rațiunea existenței acestor excepții privește mai multe aspecte, cum ar fi: importanța redusă a interesului în conflict, urgența soluționării unor cauze.

Astfel de hotărâri date fără drept de apel, susceptibile însă de recurs, sunt arătate în legea de procedură civilă sau în legi speciale. Noul Codul de Procedură Civilă cuprinde următoarele asemenea hotărâri:

-hotărârea dată pentru rezolvarea unui conflict de competență, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare;

-hotărârea dată în materie de perimare, prin care se constată perimarea cererii de chemare în judecată, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare;

-hotărârea prin care cererea de chemare în judecată se respinge în fond, ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins, sentința putând fi supusă recursului în termenul de 15 zile; ,,dacă renunțarea se face în recurs, decizia nu mai poate fi atacată, fiind irevocabilăˮ;

-hotărârea instanței judecătorești asupra acțiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale;

-hotărârea prin care se consfințește învoiala părților etc.

La aceste situații s-a introdus în legea de procedură civilă, alte câteva cazuri noi cu privire la hotărârile care nu sunt supuse apelului, pe care le-am menționat în prezenta lucrare. De asemenea, prin legi speciale, se arată expres dacă hotărârea este supusă apelului sau direct recursului (de exemplu, Legea nr. 32/1968 privind contravențiile, Legea nr. 31/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori etc.).

A treia categorie de hotărâri susceptibile de recurs este aceea a hotărârilor pronunțate în anumite cazuri expres prevăzute de lege. NCPC are caracter de generalitate întrucât nu se indică dacă este vorba de hotărâri date de alte organe cu activitate jurisdicțională decât instanțele judecătorești sau de hotarâri pronunțate de structuri ale sistemului judiciar. În cazul unor hotărâri date de alte organe cu activitate jurisdicțională, recursul constituie forma de realizare a controlului judecătoresc. De exemplu, potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990, actele administrative jurisdicționale pot fi atacate cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale.

În anumite cazuri prevăzute de lege, recursul se poate exercita și împotriva încheierilor judecătorești. În acest sens, se are în vedere regimul juridic al încheierilor premergătoare în materie de apel, astfel cum acesta se are stabilit prin dispozițiile art. 466, alin. 4 NCPC conform căruia ,,împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, dacă legea nu prevede altfelˮ. Dispozițiile de procedură priviind judecata în apel se aplică și în materia recursului în condițiile art. 494 NCPC conform căruia ,,dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recursˮ.

Așadar, încheierile premergătoare se pot ataca, în principiu, numai odată cu fondul cauzei. De la această regulă se abat încheierile prin care s-a întrerupt judecata în fața instanței de apel și care pot fi atacate separat cu recurs. De asemenea, pot fi atacate separat cu recurs și încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, soluția arătată în prevederile art. 466 alin (4) NCPC, articol ce a fost introdus recent în cod, prin O.U.G. nr. 138/2000. Recursul mai poate fi exercitat și împotriva încheierilor prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

În Noul Cod de Procedură Civilă, există anumite dispoziții particulare care deschid calea de atac a recursului și împotriva altor încheieri; este cazul încheierilor prin care instanța se pronunță asupra cererilor de suspendare a executării după introducerea unei contestații în anulare, a unei cereri de revizuire, a unui recurs în anulare sau a unei contestații la executare. În toate aceste situații, art. 414 NCPC dispune că încheierea „poate fi atacată cu recurs, în mod separat” la instanța ierarhic superioară.

Potrivit art. 27 din Legea nr. 56/1993 privind Curtea Supremă de Justiție, părțile pot declara recurs la instanța supremă și împotriva hotărârilor nedefinite sau a actelor judecătorești de orice natură care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel. Din acest text rezultă că recursul special la Curtea Supremă de Justiție poate fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare date de curțile de apel, indiferent dacă s-a întrerupt cursul judecării unui apel sau a unui recurs.

Art. 27 din legea menționată nu acoperă situația în care s-a întrerupt cursul judecării unui recurs în fața tribunalului, și nu în fața unei curți de apel, deși, pentru identitate de rațiune, ar trebui să se recunoască și în acest caz părții interesate posibilitatea de a se plânge, eventual pe calea unui recurs la curtea de apel.

O altă lege ale cărei dispoziții procedurale speciale prevăd posibilitatea atacării cu recurs a unor categorii de încheieri, este cea privind societățile comerciale – Legea nr. 31/1990. Astfel art. 60 din acest act normativ precizează că încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în registrul comerțului sunt supuse numai recursului.

Există însă și unele încheieri care nu sunt susceptibile de exercițiul căii de atac a recursului.

Noul Cod de Procedură Civilă

1.6. Scopul recursului

În art. 483, alin. 3 NCPC se precizează expres scopul recursului în procesul civil. Așadar, recursul a fost gândit pentru a fi utilizat ca și cale de atac ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. El este menit să poată fi exercitat pentru motive de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Un autor proceduralist de renume menționează faptul că „recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, fapt ce rezultă și din structura art. 488 NCPC, care prevede expres și limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt”.

De asemenea, mai este util să reținem și faptul că recursul mai îndeplinește scopul de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție nu este competentă să soluționeze cauza, o altă instanță de grad diferit, ierarhic superioară celei care a pronunțat-o inițial, este competentă să judece recursul în anumite cazuri anume prevăzute de lege, conform trimiterii pe care alin. 4 a art. 483 o face la alin 3. al aceluiași articol menționat.

1.7. Subiectele recursului

Potrivit art. 129 din Constituția României, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Partea interesată

Noul Cod de Procedură Civilă nu definește noțiunea de „parte interesată”, dar se subînțelege că apelul și recursul sunt deschise numai celor care figurează ca părți în procesul de fond. Rezultă că exercițiul căilor de atac nu-l pot avea decât acele persoane care au întrunite condițiile cerute pentru a fi părți în procesul civil, adică calitate și capacitate procesuală, un drept și un interes, au figurat ca părți în procesul de fond. Calitatea procesuală reprezintă o chestiune de legitimare , adică de identificare a celui ce cheamă în judecată, ca fiind titularul dreptului la acțiune și a celui chemat în judecată ca fiind persoana contra căreia legea dă dreptul la acțiune.

Partea care introduce cererea de recurs poartă numele de recurent, iar cel împotriva căruia se declară recursul se numește intimat. Poate avea calitatea de recurent oricare dintre părțile de la judecata în fond, indiferent de poziția procesuală pe care a avut-o, în timpul judecății de fond sau în timpul apelului. Dacă fiecare parte exercită recursul, calitatea de recurent, respectiv intimat se vor reuni în aceeași persoană în ordinea în care părțile au avut calitatea de reclamant respectiv pârât la instanța inferioară.

Intervenienții în interes propriu sau oricare dintre terții care participă la procesul civil care se judecă în primă instanță, dar care nu au exercitat apelul, nu pot să exercite nici recursul. Acest lucru este imposibil deoarece recursul nu se poate exercita trecând peste apel.

Partea care nu a atacat cu apel hotărârea instanței de fond nu va fi primită să exercite recurs împotriva hotărârii pe care o va da instanța de apel în urma apelului unei alte părți, afară de cazul în care instanța de apel îi va crea o situație mai grea decât aceea creată prin hotărârea dată de prima instanță.

O asemenea situație se poate întâlni dacă, de exemplu, instanța de fond nu l-a obligat pe intervenientul principal la achitarea cheltuielilor de judecată, dar în apel a fost obligat atât la cheltuielile cu privire la faza fondului cât și la cea a apelului.

Persoanele care participă la activitatea judiciară, în calitate de părți dobândesc o multitudine de drepturi procesuale, legea specificând de asemenea și unele obligații. Activitatea judiciară se desfășoară numai respectând legea și drepturile recunoscute de lege părților.

Unele dintre drepturile părților sunt ridicate de lege la nivelul principiilor de bază ale procesului civil. Așadar fiecare dintre părțile aflate în conflict au drepturi cum ar fi: dreptul la apărare, dreptul de a participa la dezbaterile judiciare, dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil etc.

Printre cele mai importante obligații ale părților se pot menționa: obligația de a exercita drepturile procedurale cu bună-credință, obligația părții care a pierdut de a plăti cheltuielile de judecată etc.

Calea de atac a recursului nu poate fi exercitată în acele cazuri în care partea a renunțat în mod expres la această cale de atac. Observăm că legea acordă un asemenea efect numai renunțării exprese la calea de atac. Cu toate acestea, doctrina a atribuit același efect și achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinței părții de a adera la hotărâre.

În legătură cu această problemă recent s-a exprimat și un alt punct de vedere, anume acela că achiesarea la hotărâre poate fi numai expresă. Soluția se întemeiază pe o interpretare restrictivă a textului menționat anterior; dar, în același timp, se recunoaște necesitatea modificării legislației în sensul atribuirii de efecte depline și achiesării tacite la hotărâre.

B) Procurorul

Ministerul Public constituie o instituție destinată a apăra interesele generale ale societății, precum și drepturile fundamentale ale cetățenilor. Majoritatea autorilor consideră că instituția își are originea în vechiul drept francez. În țara noastră, primele reglementări în materie au fost consacrate în Regulamentele organice.

Potrivit art. 132, alin. 1 din Constituția României: „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției”. În ciuda dispozițiilor clare din legea fundamentală, Ministerul Public, prin organele sale de conducere, a acreditat tot mai mult ideea unei independențe a instituției.

Conform Constituției, Ministerul Public reprezintă interesele societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este determinat în art. 92 alin. 1 NCPC, acesta stabilește atribuțiile procurorului în materie civilă.

Alin. 1 si 2 al art. 92 NCPC prevede faptul că: ”Procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor”.

Dispozițiile cuprinse în acest articol nu conțin precizări privitoare la calitatea procesuală a procurorului. De aceea în literatura de specialitate din țara noastră, dar și în dreptul comparat, s-au format opinii diferite cu privire la calitatea procesuală a procurorului în procesul civil.

Într-o primă opinie se susține că procurorul nu este altceva decât un reprezentant al părților principale. Împotriva acestei păreri s-au formulat păreri pe deplin justificate, deduse din împrejurarea că procurorul nu apără interesele uneia dintre părți, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică. Pe de altă parte se susține că este de neconceput reprezentarea unor părți cu interese contrare. Chiar dacă uneori, procurorul contribuie la apărarea intereselor uneia dintre părți, calitatea sa principală nu poate fi reprezentată în nici un caz cu cea a unui reprezentant.

Opinia dominantă este aceea conform căreia procurorul are calitatea de parte în procesul civil. Iar această calitate trebuie să-i fie recunoscută procurorului indiferent de formele de participare ale acestuia la procesul civil.

În literatura noastră de specialitate, s-a făcut distincția între calitatea de parte în sens procesual și în sens material spre a se sublinia că procurorul este parte în procesul civil doar în prima accepțiune. Noțiunea de parte în procesul civil are un caracter unitar, ea având exclusiv conotații procesuale.

Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societății. Interesul public intervine și atunci când procurorul intervine pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Acest lucru determină și statutul special de parte în procesul civil al procurorului.

Acest statut îi este recunoscut și datorită întinderii prerogativelor procesuale care-i sunt recunoscute procurorului ca parte în procesul civil. Astfel, de pildă, efectele hotărârii judecătorești nu se răsfrâng în mod direct asupra procurorului; el participă la activitatea judiciară în condițiile prevăzute de lege; procurorul poate exercita căile ordinare de atac chiar dacă nu a fost parte în proces în fața instanței de judecată etc.

Dreptul de a exercita căile de atac de către procuror este consacrat de art. 92, alin. 4 NCPC, dar și în art. 63, lit. f) și în art. 68 din Legea nr. 304/2004. Din analiza acestor dispoziții legale nu rezultă nici o limitare în ceea ce privește dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac. Potrivit legii procurorul poate exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale.

Legea are în vedere și dreptul procurorului de a exercita, la fel ca și părțile principale, calea de atac a recursului și a apelului.

Exercitarea recursului de către procuror nu este condiționată de promovarea acțiunii sau de intervenția sa în proces, această soluție este în conformitate cu litera legii, totuși unii autori consideră că ar trebui preconizată o anumită restrângere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac. Însă o hotărâre judecătorească, prin rezonanțele sale sociale nu constituie „o afacere” exclusivă a părților. Întreaga societate este interesată de apărarea ordinii și disciplinii sociale, iar exercitarea căilor de atac –deci și a recursului- reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale societății. O reglementare care recunoaște un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către procuror ar putea conduce și la un exercițiu abuziv al dreptului.

C) Terțele persoane

În principiu, hotărârea judecătorească în materie civilă are putere de lucru judecat numai între părțile litigiante. Ca atare, dreptul de a ataca cu recurs aparține, cu excepția procurorului, numai părților litigiante și succesorilor în drepturi ai acestora, adică persoanelor care au participat la dezbaterea cauzei sau celor ce le reprezintă.

Dreptul de a participa într-un proces civil nu poate fi acordat în mod necondiționat, ci în mod firesc trebuie să fie supus unor cerințe de fond și de formă. În primul rând, și în cazul participării terțelor persoane în procesul civil trebuie să fie întrunite condițiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activități judiciare: capacitatea procesuală de folosință, calitatea procesuală și afirmarea unui interes. Pentru exercitarea formelor de participare a terțelor persoane în procesul civil este necesară și întrunirea condiției capacității procesuale de exercițiu.

Caracterul incident al tuturor formelor de participare a terțelor persoane în procesul civil impune și respectarea unor condiții specifice. Aceste condiții specifice se referă la: existența unui proces civil pendinte și existența unei legături de conexitate între cererea principală și cea de participare a terțului la activitatea judiciară.

Drept urmare, instanța investită cu judecarea acestei căi de atac este obligată de a verifica calitatea procesuală a celui ce a declarat recurs, respectiv dacă a figurat ca parte în judecata în prima instanță. Verificarea se cere deoarece terții care nu au fost părți în procesul civil nu pot declara recurs.

În mod excepțional, cererea de recurs poate fi introdusă și de anumite persoane care nu au participat la judecata de fond. Aceste persoane sunt: orice persoană interesată; dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun, ce formează obiectul litigiului în cazul în care transmiterea a avut loc după pronunțarea hotărârii de fond și înainte de expirarea termenului de recurs; creditorul chirografar care exercită recursul pe calea acțiunii oblice subrogatorii în numele debitorului său, cu excepția cauzelor cu caracter strict personal.

O dispoziție specială ocupă intervenientul accesoriu, întrucât recursul acestuia este condiționat de atacarea hotărârii și de partea în favoarea căruia acesta a intervenit. În caz contrar, recursul intervenientului se consideră neavenit.

CAPITOLUL II

SESIZAREA INSTANȚEI DE RECURS

2.1. Legitimarea procesuală

O persoană trebuie sa aibă discernământul cerut de lege ca să-și poată exercita personal, nemijlocit dreptul de a promova și de a susține recursului. Conform art. 56, alin. 1 NCPC ,,orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecatăˮ.

De asemenea, conform art. 57, alin. 2 NCPC, ,, persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lorˮ.

Potrivit art. 13 NCPC, părțile pot exercita drepturile lor procedurale, fie personal, fie prin mandatar. Cererea de recurs poate fi redactată de mandatar, în numele părții și în baza contractului de mandat încheiat între ei. Orice persoană majoră este prezumată capabilă din punct de vedere al discernământului.

Prin art. 490, alin. 1 NCPC coroborat cu art. 83, alin. 3 și art. 84 NCPC, se arată că întâmpinarea trebuie redactată și semnată de avocatul ori consilierul juridic al intimatului, răspunsul la întâmpinare va fi redactat și semnat de avocatul ori consilierul juridic al recurentului. Prin aceste acte de procedură se va menționa dacă părțile sunt de acord cu recursul pentru a fi soluționat de completul de filtru. Prin urmare, reprezentarea intimatului se face numai prin intermediul avocatului.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 462/2014, a declarat ca fiind neconstituțional art. 83, alin. 3 NCPC, întrucât reprezentarea prin avocat atrăgea cheltuieli în plus pentru părți și părților li se încălca un drept constituțional, și anume, dreptul la apărare și accesul liber la justiție.

2.2. Termenul de declarare

Potrivit art. 485, alin. 1 NCPC, „termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Textul, în teza a II-a, precizează că dispozițiile privitoare la termenul de apel se aplică corespunzător.

Regula privind durata termenului este de 30 zile, dar se întâlnesc și termene mai scurte, de 5 zile (de exemplu în cazul conflictelor de competență, al asigurării dovezilor pe cale principală).

În ce privește punctul de pornire a termenului, acesta curge de la comunicarea hotărârii. Și sub acest aspect, se constată existența unor norme derogatorii de la dreptul comun; de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanței președințiale și împotriva încheierii de asigurare a dovezilor curge de la pronunțarea hotărârii, atunci când ele s-au dat cu citarea părților.

În aplicarea principiului echipolenței în baza art. 485 NCPC, actul comunicării în vederea exercitării recursului este înlocuit cu alte acte echivalente. Aceste cazuri sunt:

1. Cererea adresată instanței de către o parte pentru ca hotărârea să se comunice celeilalte părți; în acest caz termenul începe să curgă de la data când s-a cerut comunicarea.

2. Comunicarea hotărârii odată cu somația de executare; utilitatea practică a acestei reguli se învederează în situația în care comunicarea nu a fost făcută dintr-o omisiune sau, fiind făcută cu încălcarea legii, partea interesată nu a aflat de existența hotărârii decât odată cu somația de executare, precum și atunci când comunicarea nu a ajuns să se facă de instanță, hotărârea pronunțată fiind executorie de drept sau ea dându-se, la cerere, cu execuție vremelnică.

3. Declararea recursului înainte de comunicarea hotărârii. Partea, introducând recurs înainte de a i se comunica hotărârea, se consideră – printr-o ficțiune admisibilă – că hotărârea i s-a comunicat la data depunerii cererii de recurs. Prin această ficțiune se evită ca actul de diligență al părții să se întoarcă împotriva ei și ca un recurs eventual greșit să-i paralizeze dreptul de a obține verificarea hotărârii de către instanța de recurs.

Rezultă că, pentru procuror, termenul de recurs este cel de drept comun, dar el curge de la comunicare, atunci când a participat la judecarea cauzei și de la pronunțarea hotărârii când nu a fost prezent la dezbateri. Rațiunea acestei soluții a fost prezentată în cadrul termenului de apel.

Termenul de recurs, fiind un termen de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de întrerupere și suspendare. Regula enunțată cunoaște totuși unele excepții. Astfel, și în materia recursului se consideră aplicabile dispozițiile art. 485, alin. 1 și 2 NCPC, care consacră posibilitatea întreruperii termenului prin moartea uneia dintre părți sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de recurs se întrerupe și în cazul în care partea a fost împiedicată, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, să exercite calea de atac în termenul stabilit de lege. Nerespectarea termenului prevăzut de lege este sancționată cu decăderea părții din dreptul de a exercita calea recursului. Tardivitatea recursului se invocă în mod obișnuit de partea interesată – intimat – pe cale de excepție.

Termenul de recurs este imperativ și absolut. De aceea, se consideră, pe bună dreptate, că problema tardivității poate fi invocată și de instanță din oficiu.

Trebuie făcute câteva precizări în legătură cu dispozițiile art. 485, alin. 2 NCPC.: „Dacă intimatul nu a invocat prin întâmpinare sau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va socoti făcut în termen”. Din aceste dispoziții, rezultă că decăderea nu operează automat prin simpla scurgere a termenului de recurs; instanța este obligată să verifice îndeplinirea condițiilor necesare pentru pronunțarea decăderii și să statueze în acest sens, dacă se face dovada tardivității.

Pe de altă parte, se observă că prevederile art. 472, alin. 2 NCPC instituie o prezumție de exercitare a recursului în termen. O atare prezumție se aplică doar în una din cele două ipoteze anume determinate de lege: dacă nu se dovedește tardivitatea recursului sau dacă această probă nu rezultă din dosar.

Textul de lege menționat nu are doar o semnificație probatorie, ci și implicații cu privire la condițiile de valorificare ale decăderii. Prin edictarea dispoziției legale amintite, s-a urmărit invocarea excepției de tardivitate înainte ca instanța să intre în cercetarea recursului. De altfel, în literatura de specialitate, s-a remarcat că și în ipoteza în care recursul se judecă la primul termen, intimatul trebuie să ridice mai întâi excepția de tardivitate, căci dacă se intră în cercetarea cauzei, recursul urmează să fie considerat în termen.

Totuși, art. 485, alin. 2 NCPC reglementează o situație particulară. În mod obișnuit, problema tardivității se rezolvă pe baza actelor de la dosar. Data depunerii recursului trebuie să rezulte din însăși recipisa de predare a cererii la poștă sau din faptul înregistrării ei la instanța competentă. Textul analizat excede această ipoteză care reprezintă totuși regula. Ori, în această situație, în care tardivitatea rezultă din actele de la dosar, decăderea poate fi invocată în tot timpul judecății.

Se precizează că în schimb, dacă intimatul a invocat excepția tardivității prin întâmpinare, iar instanța trebuie să solicite de la instanța a cărei hotărâre a fost atacată dovezile de comunicare a hotărârii, pentru a putea aprecia asupra excepției”.

Deși pare a fi o prelungire a termenului de recurs, în realitate, legiuitorul a avut în vedere necesitatea îndeplinirii unor cerințe formale, cum sunt neindicarea unor elemente de identificare a părților, a martorilor propuși, lipsa semnăturii și altele. Însuși textul de lege subliniază că cererea se restituie părții „pentru a fi refăcută”. Deci, legea nu are în vedere acele condiții care se referă la exercițiul recursului, ci la partea formală a acestuia.

Cât privește motivele de recurs, dacă recursul nu a fost motivat în termenul legal, acesta este nul.

Recurentul nu se va putea plânge pe calea contestației în anulare specială că nu i-au fost examinate motivele formulate tardiv, chiar dacă acestea ar fi de ordine publică. Ca o excepție de la sancțiunea nulității recursului, când acesta nu a fost motivat în termenul legal, motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu, de instanța de recurs, dar ea este obligată să le pună în dezbaterea părților. Motivele de ordine publică, deci acelea care privesc încălcarea unor dispoziții legale imperative – procesuale sau materiale – pot fi invocate de către parte înaintea instanței de recurs, până la încheierea dezbaterilor în fața acesteia, deci și după expirarea termenului de motivare a recursului. Numai încălcarea normelor dispozitive trebuie semnalate instanței de recurs în termenul fixat de lege pentru depunerea motivelor de recurs.

2.3. Cererea de recurs

La intrarea în vigoare a Noul Cod de Procedură Civilă, în anul 2013, cererea de recurs trebuia să cuprindă, printre altele, obligatoriu, sub sancțiunea nulității, identitatea și domiciliul profesional al avocatului, precum și semnătura acestuia. Cererea trebuia să fie în formă scrisă, ca regulă, de către avocat sau de consilierul juridic, după caz întrucât dispozițiile art. 13, alin. 2 NCPC, teza a doua, arătau că ,,în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate sau susținute decât prin avocat, sau după caz, consilier juridic.ˮ

Totodată, art. 13, alin. 2 NCPC trebuia coroborat cu art. 83, alin. 3 NCPC care preciza că ,,la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat în condițiile legiiˮ.

În anul 2014, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile privitoare la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat, dispoziții cuprinse în art 13, alin.2, art.86, alin. 3 și art. 486, alin. 3 NCPC, sunt neconstituționale. Curtea a motivat decizia arătând că cetățenii ar putea fi descurajați să apeleze la justiție întrucât ,,condiționarea exercitată căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistență judiciară, drept condiție de admisibilitate a recursului, impune ăn sarcina individului atât condiții excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât și costuri suplimentare ți semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetățean pentru plata serviciului justițieiˮ. Concluzionând, angajarea unui avocat pentru formularea și susținerea cererii de recurs a devenit facultativă.

Cererea de recurs va cuprinde conform NCPC identitatea părții în favoarea căreia se exercită calea de atac a recursului, identitatea avocatului și domiciliul său profesional, dacă este cazul, ori pentru persoane juridice, denumirea și sediul. Pentru recurentul care locuiește în străinătate, va fi necesară indicarea unui domiciliu ales în România pentru a i se comunica toate actele de procedură. De asemenea, cererea va cuprinde și identitatea intimatului și indicarea hotărârii atacate.

Cererea de recurs va trebui motivată, fie atunci când se depune, fie separat, printr-un memoriu. Într-o primă instanță, s-ar zice că este o opțiune a părții, dar în realitate, ea este impusă de termenul de recurs.

Dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, atunci aceasta se cunoaște de la bun început și sunt decelabile și nesatisfacțiile, astfel încât acestea se pot deja formula, deoarece criticile se formulează în raport cu considerentele hotărârii atacate. Dacă, însă, termenul de recurs curge de la pronunțare, în ipoteza în care există nemulțumiri, calea de atac poate fi exercitată, dar nu poate fi motivată încă, deoarece nu este cunoscut raționamentul judecătorului care a dat hotărârea.

În atare situație, ca și la apel, avem două termene: unul care curge de la pronunțarea hotărârii, și, apoi, alt termen de durată similară, dar care curge de la comunicare, în care se va face motivarea recursului. Pentru această ipoteză, legea îngăduie să se facă motivarea printr-un memoriu separat.

2.4. Motive de casare

Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. 1 NCPC care prevede că hotărârea atacată cu recurs poate fi modificată sau casată, numai pentru motive de nelegalitate.

În continuare vom analiza distinct motivele de recurs în ordinea în care ele sunt consacrate de art. 488, alin 1 NCPC.

1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale

Este cazul în care fie completul nu a fost compus din numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă sau completul nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege, situație în care se analizează aspectul „cantitativ” al compunerii, fie judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare, situație în care se analizează aspectul „ calitativ al compunerii”.

Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cauzele civile se judecă în primă instanță de judecătorii, tribunale și curțile de apel în complet format dintr-un judecător; apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile în complet de trei judecători. De asemenea, legea prevede situația specială în care conflictele de muncă și asigurări sociale se judecă în primă instanță de către complete formate dintr-un judecător și doi asistenți judiciari.

Nerespectarea dispozițiilor menționate constituie un motiv de nelegalitate, motiv care se referă la compunerea completului de judecată cu un număr mai mare de judecători, cât și cu un număr mai mic de judecători, decât cel legal și determină casarea hotărârii judecătorești în temeiul art. 488 alin. 1, pct. 1 NCPC. În aprecierea legalității compunerii completului de judecată trebuie avut în vedere și faptul că judecătorii stagiari au dreptul să judece numai cauzele prevăzute de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică, iar soluționarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Dacă soluționează alte cauze, hotărârea este susceptibilă de casare.

Tot o problemă de compunere se poate ivi și cu ocazia completului de divergență. Astfel, în condițiile Legii de organizare judiciară nr. 304/2004, completul de divergență se constituie prin includerea în completul de judecată care nu a căzut de acord asupra hotărârii, a unui alt judecător. Aceasta înseamnă că la judecarea punctelor rămase în divergență trebuie să participe în mod obligatoriu cei doi membri inițiali ai completului. Dacă până la reluarea judecății în complet de divergență, unul sau chiar ambii judecători inițiali, nu mai pot participa la judecată, completul nu mai trebuie compus ca pentru divergență ci, pentru respectarea principiului continuității, pricina trebuie repusă pe rol pentru ca părțile să pună din nou concluzii, în fața unui alt complet, compus numai din doi judecători.

În primul motiv de recurs se integrează și nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la recuzare. Constituie însă un motiv de recurs numai situația în care partea interesată a formulat cererea de recuzare în termenul legal, iar instanța a respins-o și judecătorul respectiv a participat la soluționarea cauzei.

O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa era obligatorie potrivit legii.

Situațiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează nesocotirea unor norme de natură imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de recurent, ci și de intimat, chiar după expirarea termenului pentru depunerea motivelor de recurs, de procuror și de instanța din oficiu. Prin excepție de la această regulă, recuzarea reprezintă o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată, iar normele care o reglementează au o natură dispozitivă, astfel că nerespectarea legii constituie un motiv de recurs ce trebuie formulat în termenul prevăzut pentru depunerea motivelor de recurs.

2. Hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii sau de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii.

Cel de-al doilea motiv de casare este prevăzut de lege în scopul respectării principiului continuității dezbaterilor. Continuitatea implică, în prezent, o singură condiție, anume aceea ca hotărârea să fie pronunțată de judecătorii care au participat la soluționarea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigențe constituie motiv de nelegalitate și atrage după sine casarea hotărârii atacate. Nulitatea hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu prilejul pronunțării, cât și hotărârea redactată ulterior.

Cerința enunțată nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare judecății în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiție ca judecătorii care au soluționat fondul să pronunțe și hotărârea.

Și în acest caz, temeinicia motivului se analizează prin cercetarea hotărârii respective, a încheierii de dezbateri, atunci când s-a amânat pronunțarea, pentru a vedea dacă acestea poartă semnăturile judecătorilor ale căror nume sunt înscrise în practică.

Acest al doilea motiv de casare a unei hotărâri judecătorești este de ordine publică, astfel că poate fi invocat de către oricare dintre părți, de procuror și chiar de instanță din oficiu.

3. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanț, invocate în condițiile legii.

Cel de-al treilea motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competența instanțelor judecătorești.

Deși textul vizează casarea hotărârii atunci când s-a încheiat competența „altei” instanțe, se consideră că același temei de drept poate fi invocat pentru casare dacă, prin declinarea greșită în favoarea unei alte instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională, instanța și-a încălcat propria sa competență. Aceasta deoarece, în caz de casare a hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. 1, pct. 3 NCPC, instanța va trimite dosarul spre judecare instanței judecătorești competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent. Or, instanța competentă poate fi chiar accea care a declinat greșit judecarea pricinii.

În legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. 1, pct. 3, s-a observat în doctrină că textul nu distinge între competența absolută și competența relativă, părțile având posibilitatea de a se plânge pe calea recursului atât în cazul nesocotirii normelor de competență generală, cât și a celor de competență jurisdicțională. De aceea, prin intermediul acestui motiv se poate invoca atât necompetența generală, cât și necompetența materială și teritorială. În privința acesteia din urmă se impune precizarea că numai încălcarea competenței teritoriale absolute poate fi invocată direct în recurs. Lipsa competenței teritoriale relative poate fi invocată în recurs numai de către pârât, și numai dacă a fost invocată prin întâmpinare depusă în termen înaintea primei instanțe, sau oral, până la prima zi de înfățișare, iar aceasta a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei, și la fel a procedat și instanța de apel.

Și acest motiv de casare este de ordine publică, afară de cazul în care s-a încălcat competența teritorială relativă.

4. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești

Acest motiv reprezintă o situație mai gravă de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, depășirea atribuțiilor judecătorești dăunând interesului public.

O formulare diferită, dar cu un conținut asemănător era cuprinsă și în fosta Lege a Curții de Casație, care se referea la săvârșirea unui „exces de putere”, în sensul că judecătorii „au trecut în atribuțiile altei puteri constituite în Stat”.

În doctrina mai recentă, unii autori au ajuns la concluzia că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a instanței de judecată „în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică”, ea „săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească”. Alți autori remarcau că „excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcțiile ce revin autorităților publice, partajate la nivelul sistemului etatic, și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale”.

Jurisprudența a evidențiat câteva din cazurile ce pot constitui o depășire a atribuțiilor instanțelor judecătorești: realizarea unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative, aplicarea unor texte abrogate sau unei legi înainte de intrarea ei în vigoare, precum și refuzul de a recunoaște valoarea juridică unor dispoziții normative în vigoare.

Totodată, ,,interpretarea și aplicarea greșită a unor dispoziții procedurale nu constituie o depășire a atribuțiilor judecătoreștiˮ.

Cel de-al patrulea motiv de casare nu poate fi confundat cu cel privitor la încălcarea competenței unei alte instanțe. Deosebirea dintre cele două motive este aceea că al doilea motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de procedură privitoare la atribuțiile instanțelor judecătorești din cadrul aceluiași sistem sau în raport cu alte organe având atribuțiuni jurisdicționale, pe când, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competențe constituționale în cadrul întregului sistem al autorităților statale și implicit ocrotirea principiului separației puterilor în stat.

5. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

Conform art. 488, alin. 1, pct. 5 NCPC, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488, alin. , pct. 5 NCPC se pot include ,,cele mai varii neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, nesocotirea principiului publicității, oralității, contradictorialității etcˮ.

Se includ în conținutul său atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordin privat. De aceea, casarea unei hotărâri judecătorești pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obține în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Nulitatea absolută poate fi valorificată de fiecare dintre părți, de procuror și de instanța din oficiu, chiar dacă viciul procedural nu a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse în termen. Cu toate acestea, în doctrină s-a susținut că nulitatea absolută nu poate fi invocată direct în fața instanței de recurs dacă pentru dovedirea ei este nevoie de administrarea altor probe decât cele aflate la dosar. Astfel că partea interesată va trebui să recurgă la invocarea neregularității procedurale, în condițiile prevăzute de lege, pe calea contestației în anulare. Cu toate acestea, arareori se pot ivi dificultăți de natură probatorie întrucât nulitățile de ordine publică rezultă de cele mai multe ori din actele de la dosar.

În cea ce privește nulitățiile relative, acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai în anumite condiții. Este necesar ca mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată în fața instanței de fond, iar aceasta să o fi respins sau să fi omis să se pronunțe asupra ei; deopotrivă, este necesar ca neregularitatea procedurală respectivă să fi fost reiterată fără succes în fața instanței de apel.

,,Există totuși și unele excepții relative care pot fi invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs. Este vorba doar de acele excepții pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, în fața instanței a cărei hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularitățile procedurale care vizează însăși hotărârea pronunțată în instanța de apel.ˮ

6. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricii

Motivarea hotărârii judecătorești este un element foarte important al acestui act procedural.

,,Nemotivarea hotărârii constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină decizia judecătorului, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii și cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, cu o nemotivareˮ.

Situațiile în care se poate ajunge la o nemotivare sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, adică din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea evidentă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și motivarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nejustificarea soluției din dispozitiv sau justificarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. De asemenea, jurisprudența a mai stabilit că motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare. Tocmai de aceea doctrina apreciază că acest motiv „vizează mai mult netemeinicia, decât nelegalitatea hotărârii recurate”. Cu toate acestea, nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.

7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Nerespectarea autorității de lucru judecat constituie un motiv de ordine publică, dăunând nu doar părților, ci și prestigiului justiției. Acest motiv de casare este nou introdus de NCPC, unii autori neapreciind statutul conferit de legiuitor autorității de lucru judecat, motivând că există și alte principii sau reguli a căror însemnătate pot fi asimilate cu cea pe care o include autoritatea de lucru judecat și care nu au fost destinate ca motive de casare.

Cel de-al șaptelea motiv poate fi invocat atât de părți, cât și de procuror sau de instanță din oficiu.

8. Hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cel de-al nouălea motiv de recurs vizează esențialmente nelegalitatea hotărârii atacate și conține două ipoteze distincte: a) pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal și b) pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prima ipoteză se poate ivi în acele situații în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabilii dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greșită a legii. De aceea este necesar să se facă distincția dintre cele două situații care, în legislația mai veche, se constituiau în motive distincte de recurs. Unul din aceste motive viza situația când hotărârea era „lipsită de bază legală”.

Astfel cum sugestiv remarcau unii autori „lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată”. Și concluziile acelorași autori sunt deosebit de pertinente în sensul unei corecte determinări a sintagmei folosite de art. 304 pct.9 C.proc.civ. În acest sens se remarcă că hotărârea nu este motivată în drept și este vorba de o lipsă totală de motivare. Într-adevăr, în cazul unei motivări greșite în drept ne aflăm în prezența celei de-a doua ipoteze.

A doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a legii. Situațiile practice care se încadrează în această ipoteză sunt dintre cele mai variate, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice deși aceasta nu era incidentă în cauză, aplicarea legii române, deși raportul cu un element de extraneitate era cârmuit de o lege străină.

Acest motiv de recurs se referă la nesocotirea normelor de drept material. Legiuitorul în art. 488 alin (1) pct. 8 NCPC. folosește conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie să avem în vedere și încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme juridice prevăzută într-o ordonanță guvernamentală sau în orice alt act normativ.

Codul de procedură civilă prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu în instanța de recurs care, însă, este obligată să le pună în dezbaterea părților. Rezultă deci că, dacă recurentul nu-și motivează deloc recursul sau nu îl motivează în termen și nici nu este vorba de motive de ordine publică care pot fi invocate direct în recurs,- nu va mai putea să-l motiveze oral ori să dezvolte oral motivele depuse tardiv și nici nu se va putea plânge pe calea contestației în anulare că nu i-au fost examinate asemenea motive. Pe de altă parte, intimatul nu poate fi obligat să combată motivele depuse tardiv.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea acestora într-unul din motivele prevăzute de lege.

CAPITOLUL III

PROCEDURA PREALABILĂ

3.1. Depunerea recursului

Potrivit art. 490, alin.1 NCPC ,,recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulitățiiˮ. Nulitatea fiind expresă, vătămarea se prezumă , partea care invocă nulitatea fiind scutită de sarcina de a proba vătămarea suferită.

Textul este de strictă interpretare. Prin urmare, motivele de recurs formulate separat de cererea de recurs nu trebuie depuse, sub pedeapsa nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Sunt legi speciale care prevăd că cererea de recurs se depune la instanța de recurs. De pildă:

– recursul împotriva hotărârii prin care este soluționată contestația asupra respingerii de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi se depune la instanța competentă să-l soluționeze, sub sancțiunea nulității;

– cererea de recurs împotriva încheierii prin care s-a încuviințat efectuarea unei expertize care să constituie mijloc de probă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului se depune la curtea de apel competentă;

– cererea de recurs împotriva hotărârii prin care tribunalul a soluționat contestația privind înregistrarea sau respingerea candidaturilor se depune la instanța competentă să-l soluționeze, sub sancțiunea nulității.

Cererile de recurs prezentate direct sau primite prin poștă, curier ori fax se înregistrează mai întâi în registrul general de dosare, în formă informatizată sau scrisă, după care registratorul le predă președintelui instanței, care le va rezolva în aceeași zi. La cererea primită prin poștă se va atașa și plicul în care a fost expediată.

Persoanei care se prezintă nemijlocit la instanță cu cererea de recurs i se va elibera, dacă solicită, dovada scrisă a depunerii cererii.

Registratorul va verifica dacă cererile de recurs, formulate sparat, au fost prezentate în numărul de exemplare necesar pentru comunicare și atașare la dosarul cauzei.

Cererile de recurs motivate sau motivele scrise de recurs formulate separat, expediate prin poștă în număr insuficient de exemplare, se vor înregistra așa cum au fost primite, indicându-se numărul de exemplare pe cerere și în registru. După înregistrare, cererile de recurs se predau grefierului arhivar.

Până la expedierea dosarelor în recurs, aceste cereri se păstrează în mape.

După primirea recursului, grefierul arhivar va efectua mențiunile în registrul de evidență a recursurilor.

În materia recursului, întâmpinarea este obligatorie și se depune într-un termen de 30 de zile. Răspunsul la întâmpinare este și el obligatoriu., soluție desprinsă din coroborarea art. 490 NCPC privind depunerea recursului cu art. 471, alin. 5 NCPC privind depunerea cererii de apel.

Prin întâmpinare, părțile trebuie să declare dacă sunt de acord cu recursul, atunci când este admisibil în principiu, pentru a putea fi soluționat de completul de filtru întrucât acest complet se pronunță fără a cita părțile.

3.2. Efectele cererii de recurs

Cererea de recurs produce mai multe efecte:

– învestește instanța cu soluționarea recursului.

Ca și în cazul apelului, pentru declanșarea controlului judiciar pe cale recursului este necesară sesizarea instanței.

Odată depusă cererea de recurs, se deschide o nouă etapă a procesului civil, în care cauza nu mai e analizată în fond ci sunt verificate doar aspectele limitativ îngăduite prin art. 488 NCPC

– suspendă executarea hotărârii atacate.

1. Suspendarea de drept a executării

Cererea de recurs suspendă de drept executarea hotărârii atacate numai în anumite cazuri, prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 484 alin (1) NCPC, recursul suspendă executarea hotărârii numai în cazurile privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege.

În situațiile menționate, recursul este suspensiv de executare numai dacă a fost exercitat în termen, deoarece la împlinirea termenului de recurs hotărârea poate fi pusă în executare silită.

Sunt și legi speciale care prevăd că recursul exercitat împotriva hotărârilor pronunțate în temeiul lor este suspensiv de executare. De pildă, recursul este suspensiv de executare în materie de contencios administrativ, în materia contravențiilor, în materia adopției, în materia răspunderii disciplinare a magistraților.

2. Suspendarea la cerere a executării

Hotărârea definitivă este executorie, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 433 NCPC.

Cu toate acestea, prin art. 482 alin (2) NCPC se ocupă de suspendarea la cerere a executării hotărârii.

Astfel:

– la cerere, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate și în alte cazuri.

Din acest text rezultă că acordarea suspendării trebuie să fie motivată, nefiind suficient, pentru admiterea cererii, faptul că s-a declarat calea de atac. În aceeași măsură însă, trebuie motivată și respingerea cererii de suspendare.

Cererea de suspendare a hotărârii supuse recursului se soluționează de completul care a fost investit cu soluționarea cauzei în recurs. Dacă cererea de suspendare se înregistrează mai înainte de sosirea dosarului, acesta se va repartiza în procedura aleatorie;

– suspendarea la cerere a executării hotărârii poate fi acordată numai după depunerea unei cauțiuni ce se va stabili, prin încheiere, cu ascultarea părților în camera de consiliu, scop în care acestea vor fi citate în termen scurt, chiar înainte de primul termen de judecată, dacă este cazul.

Încheierea prin care se stabilește cauțiunea nu este supusă nici unei căi de atac, care se aplică în mod corespunzător, reglementează posibilitatea atacării separate numai a încheierii prin care instanța se pronunță asupra suspendării.

În schimb, încheierea de suspendare poate fi atacată separat cu recurs. Durata de exercitare a termenului de recurs se face cu condiția ca acesta să fi fost exercitat în termen. În aplicarea regulii conform căreia atunci când „tace” norma specială se completează cu norma generală, înseamnă că încheierea de suspendare poate fi atacată cu recurs în termen de 30 zile de la data comunicării, așa cum prevede art. 485 alin (1) NCPC.

Cât privește locul depunerii cauțiunii, se prevede că suma datorată de parte cu titlu de cauțiune se depune, după caz, la trezoreria statului, Casa de Economii și Consemnațiuni sau la orice altă instituție bancară pe numele părții respective, la dispoziția instanței sau, după caz, a executorului judecătoresc;

– pentru motive temeinice, instanța poate reveni asupra suspendării acordate,.

Motivele temeinice, care trebuie dovedite de intimat, sunt împrejurări ulterioare acordării suspendării, de natură să-l prejudicieze pe intimat prin neexecutarea hotărârii atacate de cealaltă parte.

Cauțiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acestuia cel îndreptățit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluționat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauțiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea părții adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

În privința soluționării cu celeritate a cererii de suspendare, art. 484 alin (4) reține că, termenul de judecată, pentru care se face citarea, este stabilit în așa manieră să nu fie mai mare de 10 zile de la primirea cererii de suspendare. În 48 de ore completul de judecată se pronunță printr-o încheiere motivată.

3.3. Instanța competentă

Noul Cod de procedură civilă arată în mod expres care este instanța competentă să soluționeze recursul, referindu-se la Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de drept comun ce urmărește examinarea conformității hotărârii atacate cu regilile de drept aplicabile. Având în vedere că în anumite cazuri legea suprimă dreptul de apel, deosebim mai multe situații după cum urmează:

– atunci când legea nu permite exercitarea apelului, recursul declarat împotriva hotărârilor judecătoriilor este de competența tribunalelor;

– recursul introdus contra hotărârilor tribunalelor (date fără drept de apel) se judecă de către curțile de apel;

– hotărârile curților de apel pot fi atacate cu recurs la Curtea Supremă de Justiție.

Pentru cazurile de excepție în care Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță, recursul contra hotărârilor pronunțate este de competența Completului de 9 judecători din cadrul Înaltei Curți.

Recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate în apel este de competența instanței ierarhic superioare, care poate fi, după caz, Curtea de Apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.4. Pregătirea judecății

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părțile, instanța a cărei hotărâre este recurată va înainta instanței de recurs dosarul, împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

Președintele instanței de recurs va verifica dacă procedura de comunicare a fost îndeplinită în mod corect, după care va fixa termen de judecată și va dispune citarea părților și comunicarea motivelor de recurs.

După comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată. Această obligație este prevăzută de Noul Cod de procedură civilă. Consecințele nedepunerii întâmpinării sunt aceleași cu cele arătate în legătură cu neformularea ei în fața instanței de fond, adică decăderea intimatului din dreptul de a mai invoca anumite apărări și excepții de procedură.

O dispoziție procedurală importantă era stabilită de lege, înainte de aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.138/2000, prin Legea nr.219/2005, în legătură cu întocmirea unui raport asupra recursului. Potrivit fostului art.308 alin.(3) C.proc.civ., după fixarea termenului de judecată președintele completului „poate întocmi un raport asupra recursului sau poate desemna un alt membru al completului în acest scop”. Același text statua ca la Înalta Curte de Casație și Justiție acest raport se poate întocmi și de un magistrat asistent.

Reglementarea menționată a fost dată în urma modificării art.308 alin.(3) C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr.65/2004. Precizăm că anterior acestei intervenții modificatoare a Codului de procedură civilă depunerea raportului era obligatorie, împrejurare ce rezultă din redactarea imperativă a textului.

Utilitatea raportului la care se referea fostul art.308 alin.(3)-(5) C.proc.civ. era de necontestat. Informarea instanței de recurs asupra hotărârii atacate și asupra motivelor care au determinat adoptarea lor era de natură să contribuie la o bună cunoaștere a cauzei și la pronunțarea unei soluții finale temeinice și legale. Dispozițiile art. 308 alin. (3)-(5) C.proc.civ. au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005.

Comentariul de față nu poate face abstracție de o soluție novatoare care a fost introdusă în Codul de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.58/2003, și care impunea parcurgerea unei proceduri privitoare la admisibilitatea în principiu a recursului. Practic, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 a reglementat o veritabilă procedură de filtrare a recursurilor, instituție care, dacă ar fi fost păstrată în legislația noastră procesuală, putea contribui la degrevarea instanței supreme de o serie de recursuri ce nu corespundeau unor exigențe, în special, de ordin formal.

Introducerea unui asemenea filtru la instanțele superioare, mai cu seamă la instanța supremă, reprezintă o tendință ce s-a manifestat tot mai accentuat, în ultimele decenii, și în alte țări europene, ca Franța, Germania și Suedia. O atare soluție este destinată să degreveze instanțele supreme de o supraaglomerare considerată uneori de doctrină ca scandaloasă.

În dreptul comparat, admisibilitatea sau autorizarea recursului se raportează uneori și la alte condiții decât cele de natură formală, cum sunt cele de ordin financiar (se autorizează doar recursurile în cauzele în care interesul în litigiu depășește un anumit plafon valoric) sau chiar de oportunitate. Astfel, de pildă, în Germania în cazul litigiilor a căror valoare nu depășea suma de 60.000 DM (înainte de intrarea în vigoare a monedei unice) era necesară autorizarea recursului.

Legiuitorul german a stabilit și alte criterii, considerate obiective, cum sunt cele privitoare la importanța de principiu pe care o ridică cauza sau îndepărtarea deciziei atacate de jurisprudența Curții Federale sau a Senatului curților supreme ale federației. Și în Suedia, apelurile de valoare redusă sunt supuse unei autorizări asemănătoare, iar accesul la Curtea Supremă pe cale recursului este condiționat de stabilirea unui precedent de instanța supremă sau de producerea unei erori grave de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată.

În Canada, Curtea Supremă este ultima instanță de apel pentru toate tribunalele canadiene, iar recursul la această instanță nu se poate exercita decât pe baza unei autorizări prealabile. Autorizarea este necesară deoarece în dreptul canadian se consideră că „ doar un apel serios poate subzista” și poate în acest mod contribui „la o mai bună administrare a justiției”. Sistemul autorizărilor este larg răspândit și în celelalte țări de common law (Anglia, S.U.A. etc.).

Considerațiile de drept comparat evidențiază utilitatea instituției menționate și aptitudinea ei de a contribui, într-o manieră extrem de semnificativă, la descongestionarea instanțelor supreme de o supraaglomerare nejustificată, apăsătoare pentru înalții magistrați ai acestora, și dăunătoare însăși procesului de optimă administrare a justiției. Sunt argumente care ar trebui să încline balanța în favoarea menținerii unei asemenea instituții procedurale și în legislația noastră. Eliminarea procedurii de filtraj, deși poate determina unele efecte pozitive, este de natură să lipsească instanța supremă de un mijloc eficient ce putea conduce la o relativă degrevare a acesteia de recursurile inadmisibile sau care nu îndeplineau unele cerințe de formă. Renunțarea legiuitorului la procedura de filtraj a fost determinată, în mare măsură și de statuarea instanței constituționale privitoare la caracterul neconstituțional al unora din dispozițiile procedurale ce reglementau această instituție. Într-adevăr, instanța constituțională a considerat că anularea sau, după caz, respingerea recursului în condițiile prevăzute de fostul art. 308 alin. (4) C.proc.civ. , respectiv pentru neîndeplinirea condițiilor de formă sau pentru motivarea greșită ori insuficientă a recursului, fără citarea părților și fără să se lase recurentului posibilitatea de a oferi explicațiile necesare cu privire la condițiile de admisibilitate a recursului, constituie o evidentă încălcare a principiului liberului acces la justiție și a dreptului la apărare.

Neconstituționalitatea art. 308 alin. (4) C.proc.civ. a vizat însă numai dispozițiile privitoare la pronunțarea deciziei de anulare sau respingere a recursului „fără citarea părților” (în cadrul procedurii de admitere în principiu), iar nu întreaga procedură de filtraj. Reformele actuale din justiție, și mia ales imperativele de ordin practic, vor demonstra justețea recentelor soluții legislative sau, dimpotrivă, oportunitatea unor noi intervenții normative.

Legiuitorul a adoptat totuși, recent, măsuri pentru descongestionarea instanței supreme. În acest context, menționăm doar modificarea adusă art. 299 alin. (2) C.proc.civ. prin Legea nr. 219/2005. Potrivit acestui text, „recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel”.

Textul are o semnificație deosebită nu numai în privința competenței de soluționare a recursurilor ci chiar a amenajării întregului nostru sistem judiciar. În viziunea actuală a legiuitorului instanța supremă nu mai poate fi considerată ca o instanță cu plenitudine de jurisdicție în materie de recurs. Fostul art. 299 alin. (2) C.proc.civ. inducea o atare idee, întrucât el prevedea fără echivoc, că recursul se soluționează de instanța supremă „dacă prin lege nu se prevede altfel”.

3.5. Procedura de filtrare a recursurilor

Cu caracter de noutate proiectul viitoarei reglementări introduce o procedură de filtrare a recursurilor. Potrivit art. 487 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă: „Când recursul este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele instanței sau președintele de secție, primind dosarul de la instanța a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluție, măsuri în vederea stabilirii aleatorii a unui complet format din 3 judecători, care va decide asupra admisibilității în principiu a recursului”.

În cadrul acestei proceduri se constată reînvierea și detalierea unor mai vechi prevederi (în prezent abrogate – dispariție regretată de doctrină) privind întocmirea unui raport asupra recursului.12 Acest raport va verifica dacă recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 482 din noul Cod, dacă există motive de ordine publică ori dacă recursul este vădit nefondat.

De asemenea, raportul va conține, atunci când este cazul, referiri la jurisprudența Curții Constituționale, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și poziția doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată. Completul de filtru va putea anula sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă nici unei căi de atac.

Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil și toți membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casare și Justiție, completul se poate pronunța asupra fondului recursului, fără citarea părților, printr-o decizie definitivă, care se comunică părților (art. 487 alin. 6 din noul Cod).

În cazul în care recursul nu poate fi soluționat de completul de filtru, acest complet vapronunța, o încheiere de admitere în principiu a recursului și va trimite dosarul pentru stabilirea aleatorie a altui complet și a termenului de judecată pe fond a recursului (art. 487 alin. 7 din noul Cod). Sub aspectul soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de recurs, în mod firesc acestea au rămas aceleași – verificând toate motivele invocate și judecând recursul, instanța îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui (art. 490 alin. 1 din noul Cod).

CAPITOLUL IV

PROCEDURA JUDECĂȚII

4.1. Judecata propriu-zisă

În fața instanței de recurs compunerea completului este guvernată, fără excepție, de principiul colegialității, acesta fiind alcătuit in trei judecători atât la tribunal cât și la curțile de apel, sau la Curtea Supremă de Justiție. Recursul declarat împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile instanței supreme se judecă de Completul de 9 judecători din cadrul Curții Supreme de Justiție. De altfel, compunerea completului de judecată pentru judecarea recursului este stabilită în mod expres de lege.

Judecătorul care a pronunțat hotărârea de fond nu poate lua parte la judecarea recursului, fiind incompatibil.

Actele instanței care sunt făcute fără respectarea acestor cerințe, pot fi desființate.

La termenul fixat pentru judecată, cauzele vor fi strigate potrivit ordinii stabilite prin lista care se afișează cu cel puțin o oră înainte de a începe ședința, urmând să se treacă la judecată numai dacă se constată că procedura de citare este îndeplinită cu toate părțile.

Dacă nu este alt motiv de amânare, judecata recursului începe cu citirea raportului dacă este cazul, pentru ca întreaga instanța să ia la cunoștință de datele esențiale ale cauzei, precum și pentru a fi semnalate eventualele excepții de procedură sau de fond, care ar face inutilă cercetarea în fond a recursului precum: excepția de necompetență, excepția lipsei de calitate sau a dovezii calității de reprezentant, tardivitatea, netimbrarea, etc. Desigur că și părțile pot invoca asemenea excepții – iar excepțiile relative numai de partea interesată -, instanța urmând să se pronunțe asupra lor înainte de a intra în judecata în fond a acestei căi de atac.

După citirea raportului și rezolvarea excepțiilor, președintele va da cuvântul părților, mai întâi recurentului, apoi intimatului și, dacă este cazul, procurorului. Când recursul a fost introdus de către procuror acesta va avea cuvântul primul, apoi partea în favoarea căreia a exercitat calea de atac și la sfârșit intimatul.

Recurentul va dezolta oral motivele de casare depuse înauntrul termenului de recurs. Trebuie precizat faptul că nu se poate proceda la schimbarea motivării cererii de chemare în judecată direct în calea de atac a recursului. Intimatul va răspunde la fiecare motiv de recurs formulat de recurent. Motivele de ordine publică invocate din oficiu de instanță vor fi puse în discuția prealabilă și contradictorie a părților.

Instanța de recurs este, în principiu, datoare să exmineze toate motivele de recurs invocate prin cererea de recurs. Soluția se impune cu necesitate mai cu seamă în acele în acele împrejurări în care ar urma să se respingă sau să se admită doar în parte recursul.

De asemenea, doctrina consideră că este recomandabil ca instanța de recurs să realizeze un exmen aprofundat al tuturor motivelor de casare invocate în termen de recurent, spre a oferi astfel un sprijin real și eficient instanței de trimitere. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât controlul judiciar are ca finalitate și îndrumarea instanțelor inferioare asupra corectei aplicări a legii în activitatea de judecată. Problemele de drept dezlegate de instanța de recurs sunt obligatorii pentru judecătorii de la instanța de trimitere.

Art. 492 alin (1) NCPC. precizează că în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.

Drept urmare, textul consacră o regulă esențială: inadmisibilitatea probelor noi în recurs. Această regulă se întemeiază pe o rațiune precisă, anume aceea că esențialmente recursul nu este o cale de atac devolutivă , ci un mijloc procedural prin care nu se rejudecă cauza, ci se realizează doar un examen al hotărârii atacate. Soluția este cu atât mai firească azi când recursului i s-a conferit și caracterul unei căi extraordinare de atac.

Această îngrădire în privința probațiunii există numai pentru etapa recursului. După casare, poate fi administrată orice probă necesară pentru soluționarea cauzei.

Textul citat instituie și o notabilă excepție, deopotrivă de semnificativă, ale cărei rațiuni sunt simple. Într-adevăr, înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu ușurință și în fața instanței de recurs, iar ele nu presupun, de regulă, amânarea succesivă a judecății, astfel cum se poate întâmpla în cazul producerii altor dovezi. De aceea, legea declară admisibile doar înscrisurile în recurs.

Astfel, înscrisurile noi sunt toate actele scrise, emanate de la părți sau de la un terț, care ar fi putut înrâuri soluția cauzei dacă ar fi fost folosite de instanța a cărei hotărâre a fost atacată.

Nu pot fi privite ca înscrisuri, ci rămân tot probe testimoniare, declarațiile date de martori chiar în formă autentică, după judecarea cauzei în primă instanță.

De asemenea, nu au valoare de înscrisuri nici rapoartele de expertiză.

Conceptul de înscris, folosit de art. 305 C.proc.civ., nu are nicio semnificație particulară în materia recursului, astfel cum are, de pildă, în cazul revizuirii. Doctrina și jurisprudența au conturat de-a lungul timpului sfera de aplicare a regulii enunțate și a excepției la care ne referi. Facem această precizare întrucât un text similar celui actual exista și în epoca anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr.59/1993. Tocmai de aceea soluțile pronunțate anterior își păstrează întocmai actualitatea.

Fosta instanță supremă, printr-o importantă decizie de îndrumare, a statuat că prin înscrisuri în sensul dispozițiilor legale, se înțeleg și actele relațiile scrise solicitate de instanță de la diferite autorități publice.

Înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părți, respectiv atât în susținerea cât și în combaterea recursului. Legea nu a stabilit inițial o limită de timp privind folosirea înscrisurilor în fața instanței de recurs. Așa fiind, s-a admis de docrină că înscrisurile pot fi depuse în tot cursul judecării recursului.

Este posibil ca înscrisurile depuse de către una dintre părți să fie contestate de către partea adveră. Se ridică problema dacă instanța de recurs poate proceda ea însăși la verificarea de scripte sau poate declanșa procedura falsurilor. Într-o opinie se susține că răspunsul al trebui să fie negativ întrucât asemenea procedee presupun verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului.

Cu toate acestea, verificarea de scripte și procedura falsului nu sunt decât incidente în soluționarea normală a recursului, iar acestea nu pot fi sustrase din competența instanței sesizate cu cererea principală. Pe de altă parte, dacă nu s-ar admite verificarea de scripte și declanșarea procedurii falsului, folosirea înscrisurilor în recurs ar fi restricționată în mod nejustificat și în lipsa oricărei dispoziții a legii. În ipoteza casării hotărârii atacate, instanța de recurs poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului să se facă de instanța care rejudecă fondul.

Potrivit art. 494 NCPC, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care acestea nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul care reglementează calea de atac a recursului.

Prin prisma acestei prevederi urmează a constata că procesul civil poate fi stins și în fața instanței de recurs prin actele de dispoziție următoare: renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul subiectiv, achiesarea și tranzacția.

Incidentele procedurale se soluționează de către instanța de recurs în conformitate cu dispozițiile dreptului comun în materie. Astfel, renunțarea la judecată se poate face numai cu învoirea celeilalte părți.

Potrivit acestui text dupa intrarea în dezbaterea fondului renunțarea se poate face numai cu acordul părții adverse. De asemenea, renunțarea la recurs se poate face atât personal de către recurent cât și printr-un mandatar cu procură specială. O atare renunțare se poate face atât la instanța la care se depune recursul, cât și direct în fața instanței de recurs. În toate cazurile asupra renunțării poate decide numai instanța de recurs.

Desistarea recurentului poate viza și dreptul subiectiv. Când o atare renunțare intervine în faza recursului ea determină anularea în tot sau în parte a hotărârii atacate. Soluția este prevăzută în mod expres de art. 496 alin (2) NCPC în materia recursului aplicabilă și în cazul când ea intervine în această fază a recursului.

Una din condițiile impuse de Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale este înregistrarea contractului de societate și a statutului la instanța în a cărei rază teritorială își va avea sediul societatea. În cazul societăților în nume colectiv și în comandită simplă, la înregistrare, judecătorul va verifica, îndeplinirea condițiilor cu privire la cuprinsul contractului de societate după care va dispune înscrierea actului în registrul comerțului și la administrația financiară unde societatea își va avea sediul, precum și publicarea în Monitorul Oficial.

În cazul societăților pe acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată, președintele instanței, primind cererea de autorizar, va fixa un termen de înfățișare și va cere avizul Camerei de comerț și industrie din teritoriul unde se va afla sediul viitoarei societăți. Dacă prin contractul de societate ori statut se încalcă orice normă imperativă, instanța va autoriza funcționarea societății numai dacă se aduc clauzelor respective modificările necesare. Împotriva sentinței instanței se poate face recurs în termen de 15 zile de la pronunțare.

În practica instanțelor noastre judecătorești privind înregistrarea societăților comerciale s-a observat o lipsă de uniformitate cu privire la data la care hotărârea rămâne definitivă: în timp ce unele instanțe admit renunțarea la recurs, altele insistă să se aștepte scurgerea termenului de 15 zile pentru a certifica definitivarea hotărârii de înregistrare a unei societăți comerciale.

Dacă renunțarea nu este făcută de către solicitant, în cele mai multe cazuri din cauza necunoașterii acestui drept procesual, instanța, în exercitarea rolului său activ, să îi aducă la cunoștință posibilitatea exercitării lui. Este de la sine înțeles că accelerarea datei la care o hotărâre judecătorească de înregistrare a unei societăți comerciale rămâne definitivă este o problemă cu totul diferită de aceea a redactării hotărârii care, de regulă, este mai târzie.

4.2. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța

Reglementarea actuală precizează cu mult mai multă rigoare soluțiile ce pot fi pronunțate de către instanța de recurs. Potrivit art. 496 alin (1) NCPC, instanța poate pronunța următoarele soluții: admiterea recursului, respingerea recursului, anularea sau perimarea lui.

În principiu, soluția respingerii recursului este una care nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunță în toate acele cazuri în care instanța de recurs găsește hotărârea atacată ca fiind legală. În acest caz hotărârea atacată devine irevocabilă. O atare soluție este rezultatul examinării hotărârii atacate în raport cu motivele de recurs invocate de recurent sau în raport de cele indicate de instanță din oficiu. De aceea, în practică în asemenea împrejurări instanța dispune respingerea recursului ca nefondat.

În doctrină și jurisprudență, s-a decis că la soluția respingerii trebuie să se oprească instanța de recurs și atunci când constată că hotărârea nu este motivată sau motivarea este necorespunzătoare, dacă decizia încorporată în dispozitivul hotărârii este legală. În acest caz instanța va menține hotărârea atacată dar va proceda la motivarea soluției sau la substituirea acesteia cu propria sa motivare.

Există și cazuri în care se poate dispune respingerea recursului fără să se fi procedat la o prealabilă examinare în fond a acestuia. Astfel, recursul poate fi respins ca tardiv introdus sau ca inadmisibil. Un caz special de respingere a recursului este prevăzut de lege în materia divorțului. Astfel, apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusținut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. De asemenea, recursul în interesul uneia dintre părți se respinge ca neavenit dacă această cale de atac nu a fost exercitată și de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenție.

În fine, există și unele situații în care se dispune anularea recursului când instanța constată că este netimbrat sau insuficient timprat, neregulat introdus sau nemotivat .

Admiterea recursului se poate pronunța atunci când instanța găsește întemeiate motivele de casare invocate sau ridicate din oficiu. Soluția se poate pronunța și în cazul în care instanța a constat că numai unul dintre motivele de recurs este întemeiat. Admiterea recursului poate determina modificarea sau casarea hotărârii atacate, respectiv desființarea acesteia. Sunt soluții expres precizate de art. 496 alin (1) NCPC.

Actuala reglementare este clarificatoare și sub aspectul determinării cazurilor în care se pronunță modificarea și a celor în care se pronunță casarea hotărârii atacate.

Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 498 alin (1) NCPC, soluțiilor vor îmbrăca diferite forme: instanța a acordat mai mult decât ce s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii .

Modificarea hotărârii atacate se mai poate realiza și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Este posibil ca recursul să fie admis pentru mai multe temeiuri, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea hotărârii atacate. În mod evident, că în asemenea situații nu se pot pronunța ambele soluții, căci acestea se exclud în mod logic. De aceea, pentru o atare ipoteză, art. 498 alin (2) NCPC a prevăzut soluția casării în întregime a hotărârii atacate, spre a se „ asigura o judecată unitară”.

Inovațiile legiuitorului vizează enunțarea a încă două cazuri de casare: când instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și ipoteza în care modificarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară administrarea de probe noi. Prima ipoteză este firească și ea se raportează la toate acele împrejurări în care instanța a cărei hotărâre a fost atacată a soluționat procesul pe baza unor excepții peremptorii, care au făcut inutilă cercetarea fondului. Al doilea motiv nu se încadrează în motivele clasice de casare, ceea ce rezultă din formularea textului, care precizează că soluția casării se pronunță doar în cazul în care este necesară administrarea de probe noi.

Vechea reglementare procesuală sugera distincția dintre casarea totală sau parțială a hotărârii. Astfel fostul art. 312 alin. (1) lit.b) C.proc.civ. consacra soluția casării hotărârii atacate „ în întregul ei sau în parte”. Aceste dispoziții procedurale nu au mai fost reproduse cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993.

O atare distincție se impune în continuare chiar și în lipsa unor dispoziții procedurale exprese. Autoritatea lucrului judecat se răsfrânge, asupra problemelor care nu au format obiectul recursului, dar și asupra persoanelor ce s-au abținut de la exercitarea acestei căi de atac. Pe de altă parte, în dreptul modern principiul îl reprezintă nulitatea parțială a actului juridic, nu nulitatea totală, iar această regulă trebuie să își găsească aplicațiune și în materie procedurală. De altminteri, casarea poate fi totală și din punct de vedere al părților litigiante. Așa fiind, deosebirea dintre casarea totală și cea parțială se impunea a fi făcută în continuare și în domeniul hotărârilor judecătorești.

Dinstincția dintre casarea totală și casarea parțială prezintă interes practic pentru a se determina limitele în care urmează să se facă rejudecarea cauzei. În unele cazuri decizia de casare explicitează în termeni neechivoci limitele în care s-a dispus casarea, respectiv dacă casarea este totală sau numai parțială. Dar, chiar și în lipsa unor precizări – în practică adeseori nu se explicitează limitele casării- instanța de rejudecare va putea stabili cu multă ușurință dacă în cauză s-a stabilit o casare totală sau parțială.

O atare determinare se poate face prin raportarea deciziei de casare la limitele învestirii instanței de recurs și la părțile care au exercitat calea ordinară de recurs. Ori de câte ori criticile aduse prin recurs vizează numai unele aspecte ale cauzei sau numai raporturile dintre unele părți litigiante casarea va fi parțială. Dar aceasta nu are un caracter absolut, căci hotărârea poate fi criticată și pentru un singur motiv, iar dacă acesta este de ordine publică poate determina nulitatea absolută și totală a hotărârii judecătorești. Pe de altă parte, asemenea motive de ordine publică pot fi ridicate și de instanță din oficiu, iar dacă sunt reținute ca întemeiate provoacă aceeași consecință procedurală.

Casarea unei hotărâri judecătorești nu constituie o ultima ratio, căci finalitatea trebuie să fie pronunțarea unei soluții legale, lucru ce se realizează prin rejudecarea cauzei în fond. În acest sens, art. 497 NCPC precizează neechivoc că, în caz de casare, curțile de apel și tribunalele „ vor judeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”. Textul este lămuritor și în privința hotărârilor pe care le pronunță instanța de recurs. Astfel, în cazul în care cauza se judecă în fond chiar la termenul în care s-a dispus admiterea recursului instanța pronunță o singură decizie. Legea prevede însă posibilitatea ca instanța să acorde un termen în vederea soluționării cauzei în fond. În cazul acesta, deși textul nu o spune în mod expres, instanța va pronunța două decizii, una prin care se pronunță asupra recursului și alta prin care soluționează fondul după casare.

Codul procesual civil se referă și la posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la o altă instanță. Prin urmare, din punct de vedere al instanței căreia îi revine sarcina de a rejudeca cauza trebuie să facem distincția între casarea cu reținere și casarea cu trimitere.

În sistemul procesual în vigoare ca și în cel anterior, regula o reprezintă casarea cu reținere. Regula casării cu reținere se aplică însă numai în cazul recursurilor soluționate de curțile de apel sau de tribunale.

Casarea cu trimitere reprezintă o situație de excepție și ea poate fi dispusă numai în cazurile strict determinate de art. 498 alin (2) NCPC. Potrivit art. 498 alin (2) NCPC. „instanțele prevăzute la alin (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanța care a pronunțat hotărârea casată ori la altă instanță de același grad cu aceasta, din aceeași circumscripție. Dispozițiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetență, de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și de încălcare a autorității de lucru judecat”.

În caz de casare cu trimitere sau rejudecare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru rejudecarea fondului. Atât la judecarea recursului, cât și la rejudecarea cauzei după casarea hotărârii recurate.

4.3. Efectele casării

Dacă ne uităm la condițiile art. 500 alin (1) NCPC, vom observa că hotărârea casată nu are nicio putere. Datorită faptului că nu produce nici un efect, ea nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat. Potrivit dispozițiilor art. 430 alin (4) NCPC, când hotărârea va fi supusă apelului ori recursului, efectul autorității de lucru judecat este provizoriu.

De aici reieș consecințe în sfera executării în temeiul hotărârii casate. Prin urmare, art. 500 (2) NCPC stipulează că actele de executare ori de asigurare făcute în baza unei hotărâri casate sunt desființate de drept, în cazul în care instanța nu dispune altfel.

Pentru a fi desființate, este necesar ca instanța să sesizeze că nu trebuie să se administreze dovezi care să ateste săvârșirea acestor acte. După cum indică un autor, această măsură va fi luată „preventiv” de instanța de judecată.

Totodată, se mai menține faptul că „instanța nu ar putea în mod similar și în privința actelor de executare, deoarece art. 642 prevede că, dacă s-a desființat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desființate de drept, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, sunt aplicabile dispozițiile privitoare la întoarcerea executării”

4.4. Judecata în fond după casare

Casarea unei hotărâri judecătorești nu reprezintă ultima etapă a procesului civil,ci ea determină cu necesitate rejudecarea cauzei în fond și pronunțarea unei noi hotărâri.

Caracterul obligatoriu al deciziei de casare

Hotărârea prin care s-a dispus casarea,fixează limitele în care se va face judecarea după casare,potrivit unor reguli valabile atât pentru cazul rejudecării chiar de către instanța care a dispus casarea cât și pentru situația situația rejudecării de către o altă instanță.

Conform art. 501 alin. (3) NCPC, hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ceea ce privește modul în care au fost dezlegate problemele de drept ridicate de cauza supusă judecății,din acest punct de vedere apreciindu-se chiar că hotărârea din recurs are,asupra instanței de rejudecare,puterea și valoarea unui izvor de drept.

În ceea ce privește stabilirea elementelor de fapt ale cauzei,instanța de rejudecare are deplină libertate de apreciere,putând să rețină o altă stare de fapt la aceleași constatări din hotărârea atacată și casată.

Art. 501 alin. (3) NCPC instituie regula obligativității hotărârii de casare în ceea ce privește necesitatea administrării unor noi probe.

Același articol de lege prevede că după casare,instanța de fond va judeca din nou,ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Atunci când hotărârea este casată instanța care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la problema ca a atras casarea,ea nu are dreptul să repună în discuție acea parte din hotărâre care nefiind casată a intrat în puterea lucrului judecat.

Exemple de practică judiciară:

Împrejurarea că,ulterior casării cu trimitere spre rejudecare,instanța de trimitere se desesizează pentru un motiv de necompetență,nu este de nature să înlăture aplicarea regulii înscrise în art. 501 alin. (3) NCPC.

Atunci când instanța de recurs a decis că acțiunea formulată de reclamant la prima instanța e inadmisibilă,iar prin cererile precizatoare și de întregire formulate la rejudecarea cauzei după casare are loc modificarea cadrului juridic al acțiunii inițiate,reclamantul formulând în realitate o altă acțiune,nu se poate reține că instanțele ar fi încălcat prevederile art. 501 alin (3) NCPC referitoare la limitele casării și caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept datede instanța de recurs.

Administrarea probelor în etapa reținerii spre rejudecare după casare

Art. 501 alin (4) NCPC prevede că în cazul rejudecării după casare,cu reținere sau cu trimitere,sunt admisibile orice probe prevăzute de lege.

Compunerea completului care rejudecă în fond cauza este aceeași ca a instanței care a soluționat recursul,în același complet sau într-un complet format din alți judecători.

În situația în care a fost cu trimitere completul va fi compus din numărul de judecători prevăzut de legea de organizare judiciară pentru judecata în primă instanță,sau în apel,respectând dispozițiile art. 41-42 NCPC.

Când casarea a fost cu reținere,fondul va fi rejudecat de trei judecători,fără să fie aceeași care au soluționat recursul,când pentru rejudecare s-a acordat un termen.

Atunci când hotărârea recurată este modificată,rejudecarea se face la același termen,fondul va fi soluționat de completul care a admis recursul.

O discuție aparte ridică interpretarea art. 492 alin (1) NCPC, potrivit căruia în instanța de recurs nu se pot produce probe noi,-cu excepția înscrisurilor-mai precis dacă acest text este aplicabil și în cazul rejudecării în urma casării cu reținere.

Unii autori au arătat că în cazul în care “prin depunerea înscrisurilor noi nu se lămuresc raporturile juridice dintre părți și apare necesitatea de a se administra noi probe,instanța de recurs casează sentința atacată și,după caz,reține cauza spre a o rejudeca în fond,sau o trimite pentru rejudecare (…).Dacă apare necesitatea de a se administra și alte probe,a căror efectuare ar fi de natură să atragă amânarea judecății,instanța de recurs casează sentința…reținând cauza spre a o rejudeca în fond”.

Conform altor autori,pot fi administrate probe noi altele decât înscrisurile în faza procesuală în discuție,arătând că într-adevăr recursurile formulate pe netemeinicia sentinței nu se pot sprijini pe alte probe noi în afară de înscirsuri,însă “dacă se admite recursul și se casează hotărârea primei instanțe,numai atunci,cu ocazia rejudecării fondului după casare,se pot admite și efectua probe noi:audieri de martori,interogatorii,expertise, cercetări locale.În acest caz probele trebuie să fie indicate prin cererea de recurs nu pentru a fi efectuate în scopul admiterii recursului,ci cu ocazia judecării fondului,în ipoteza că recursul va fi admis”.

Legiuitorul a permis în sistemul nostru,instanței de recurs să cumuleze mai multe funcții.Pe lângă cea principală de a decide cine va rejudeca sau de a învesti în instanța de trimitere în cazul trimiterii spre rejudecare și o funcție secundară de instanță de fond când reține cauza spre rejudecare sau modifică hotărârea.

Hotărârile prin care se rejudecă fondul după casare,deschid căi diferite de atac:contestația în anulare specială are ca obiect “hotărârile instanțelor de recurs”. În această categorie intrând “numai deciziile pronunțate cu prilejul exercitării controlului judiciar,iar nu și cele date în fond după casare”.Revizuirea se referă la hotărârile date de o instanță de recurs,doar când este vorba de o hotărâre care evocă fondul.

Instanța de recurs nu are puterea să decidă asupra existenței sau inexistenței unui fapt sau asupra veridicității unui mijloc de probațiune,ci le poate declara nesigure,iar în cazul când ele constituie elemente de bază în soluționarea procesului,să constate ca fondul cauzei nu a fost cercetat și să caseze cu trimitere.

Procedura rejudecării de către instanța de trimitere

În cazul casării cu trimitere,instanța care rejudecă este instanța care a pronunțat hotărârea casată sau o altă instanță de același grad.

Instanța de rejudecare va fi compusă dintr-un număr de judecători corespunzător fazei procesuale în care a fost trimisă cauza respectiv prima instanță ori apel,din complet nemaiputând face parte judecătorul care a pronunțat hotărârea casată,conform dispozițiilor art. 41-42 NCPC acesta fiind incompatibil.

În cazul casării totale vor putea fi administrate pentru prima dată cereri noi,adiționale sau incidentale. În ipoteza casării parțiale,judecata s-ar relua de la actul anulat,și doar în cazul în care trimiterea spre rejudecare este facută la prima instanță.

Hotărârea pronunțată în rejudecarea după casare cu trimitere este supusă căilor de atac,apel sau recurs,în funcție de gradul instanței de trimitere,de natura și valoarea litigiului.

Părțile vor putea invoca din nou, să dispună de toate mijloacele de apărare și toate excepțiile pe care le-au ridicat înaintea instanței care a judecat înainte de casare,cu excepția celor rezolvate prin decizia care a admis recursul.

Actele de procedură și probele care au precedat și susținut hotărârea casată sunt menținute chiar în caz de casare totală,cu excepția celor desființate de instanța de recurs.

În toate cazurile în care se pune problema analizării de către instanța de rejudecare a apărărilor și cererilor părților,vor trebui respectate regulile generale privind efectele hotărârii de casare,respective obligativitatea acesteia și limitele ei,inclusiv principiul non reformatio în pejus.

4.5. Restituirea dosarului

În cadrul ultimei secțiuni a acestui capitol, vom expune câteva mențiuni cu privire la restituirea dosarului. Așadar, dosarul se restituie pentru executare ori conservare la cea dintâi intanță, după ce mai trece, în caz particular, pe la instanța de apel.

Regula instituită de art. 115 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, menține că dosarele restituite din căile de atac pentru executare sau conservare se vor înregistra în ziua cu pricina la registrul general de dosare și în registrul informativ (specificându-se și data restituirii).

În situația desființării ori casării hotărârii care va trimisă spre rejudecare, practica generală este de a înregistra dosarul cu același număr, însă cu indicativul „Rj”, cu precizarea tuturor celorlalte dosare incorporate, făcându-se referire la celelalte poziții inițiale din registrul general și cel informativ.

Când se desființează hotărârea ori se casează și se face trimiterea la altă instanță, parchet ori altui organ competent, se va comunica de îndată soluția instanței ce a fost investite întâia oară, pentru a se putea face specificațiile obligatorii în registrul general și informativ.

CONCLUZII

Scopul realizării unei justiții sănătoare și eradicarea pe cât posibil a lacunelor administrative ne îndrituiește să credem că recursul, în aparență o cale de atac extraordinară destul de dificilă de înțeles, are importante valori juridice ce asigură obiectivitatea și echitatea justiției.

Ceea ce ne-am propus pe parcursul acestei lucrării de licență a fost să atragem atenția asupra noilor aspecte de procedură civilă, cât și o coroborare cu vechea reglementare în semnalarea beneficiilor ce s-au apus pe această parte în materie. Consider, personal, că procedura recursului a facilitatat cu mult competența și atribuțiile judecătorilor proceduraliști, iar elementele de inovație nu pot fi decât lăudate și de către viitorii practicieni care vor sesiza aceeași realitate juridică.

Având cel de-al doilea grad de jurisdicție pentru controlul hotărârilor judecătorești, recursul are meritul de a restabili ordinea de drept și refacerea drepturilor subiective ale părților în vederea asigurării unor condiții mult mai bune față de cele pronunțate în fond.

Ordinea diacronică cu care am ales să tratez fiecare capitol în parte mi-a permis să apreciez logica acestei căi de atac extraordinare mai mult față de o cunoaștere abstractă a articolelor de lege. Cu siguranță, în urmă conceperii acestei lucrării de licență am ajuns să aprofundez foarte multe aspecte de procedură civilă legate de recurs, încât nu-l mai pot percepe ca pe un subiect greoi de comprehensat.

Realizarea unui control de către o instanță superioară în orice materie, fie că ne referim la sfera juridică, a economicului, a educației etc. are urmări semnificative pentru bunul mers al lucrurilor, iar prin analizarea recursului în cadrul acestei lucrării de diplomă am reliefat aceste greșeli de judecată care sunt obligatorii a fi înlăturate pentru a examina noile împrejurări sub alți ochi critici.

Această cale de atac are tot meritul de a fi salutată de orice parte, fiindcă prin el activitatea de judecată este una reformată și care aduce un aport pozitiv în vederea realizării justiției cu respectarea principiilor de drept. Realitatea socio-economică din prezent poate fi una cât se poate de complicată, așa încât este nevoie de reglementarea unei astfel de instituții de drept procesual civil.

Deși recursul a avut și critici la adresa sa, putem observa că pe calea reformării și schimbării dispozițiilor legale ale Noului Cod de procedură civilă, acesta marchează un progres și elimină treptat din perceperea sa opiniile critice ce s-au concretizat de-a lungul timpului.

În concluzie, este util să mențin ideea că recursul a fost gândit pentru a i se implemente articolele de lege în mod expres și limitativ pentru asigurarea unei justiții corecte și obiective, iar această cale de atac va asigura mereu un control al legalității suplimentar față de hotărârile judecătorești susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Sperăm ca prin această analiză ce am incorporat-o în prezenta lucrare de licență să clarificăm anumite aspecte de procedură și să ne permitem înțelegerea procedurii într-un mod cât mai simplist și natural.

BIBLIOGRAFIE

I. Cărți, monografii, articole:

Boroi G., Rădescu D., Codul de procedură civilă: completat și adnodat, Editura All, București, 1994.

Boroi G. (coord), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Volumul I, Editura Hamangiu, București, 2013.

Boroi G., Conferințele. Noul Cod de procedură civilă, Institutul Național al Magistraturii, București, 2012.

Ciobanu V. M., (1996), Tratat teoretic și practic de procedură civilă, București, Ed. Național

Ciurea A., Fișe de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Condoiu M., Procesul civil, forma materia și metoda, Editura C. H. Beck, București, 2009.

Daghie V., Căile de atac de reformare în procesul civil, Editura Național,București, 1997.

Deleanu I.,Tratat de procedură civilă, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001.

Deleanu I., Tratat de procedură civilă vol. I,Editura C.H. Beck, București, 2007

Fabian G., Drept instituțional comunitar, Editura Sfera juridică, București, 2006

Fodor M., Drept civil și procesual civil, Editura Universul Juridic, București, 2007.

Florea Măgureanu, Înscrisurile, mijloacele de probă în procesul civil, Editura Lumina Lex, București, 1997-1996

Gânfălean I., Drept procesual civil: Judecata în primă instanță.Hotărârea judecătorească.Căile de atac, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.

Leș I., Participarea părților în procesul civil, Editura C.H.Beck, București, 2000.

Leș I., Tratat de drept procesual civil, Editura C..H.Beck, București, 2008

Leș I., Sancțiunile procedurale în materie civilă, Editura Hamangiu, București, 2008.

Leș I., Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013

Lohănel M., Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2011.

Lohănel M., Noutăți în procedura de judecată a recursului din perspectiva Noului Cod de procedură civilă, pag. 1-3

Pivniceru M. M., Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2006.

Spinei S., Recursul în procesul civil, Editura Hamangiu, București, 2008.

Sztranyiczki Szilárd, Elemente de noutate a instituției recursului și a asistenței juridice în recurs, în lumina Noului Cod de procedură civilă, Analele Universității Sapientia, 2011.

Tabacu A., Drept procesual civil, Editura Universul juridic, București, 2008.

Tăbârcă M., Drept procesual civil, Editura Universul juridic, bucurești, 2008.

Tăbârcă M., Drept procesual civil – Căile de atac, Editura Universul Juridic, București, 2014.

Velescu A., Recursul civil, Editura Științifică,București, 1965.

Zilberstein S., Ciobanu V. M., Drept procesual civil Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică și Pedagogică,București,1980.

Zilberstein S., Ciobanu V. M., Recursul și recursul extraordinar în procesul civil, Editura științifică și enciclopedică, București 1996.

Velescu A.,Recursul civil,Editura Științifică,București,1965.

II. Legislație

Noul Codul civil

Noul Cod de procedură civilă

Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești