Consideratii Generale Asupra Competentei Instantelor Judecatoresti

Introducere

Noul Cod de procedură civilă, deși nu s-a distanțat semnificativ față de vechea reglementare, a adus mutații semnificative și inedite, atât în ceea ce privește unele instituții tradiționale ale procedurii civile, cât mai ales, cu precădere, în materia competenței de atribuțiune și teritoriale a instanțelor judecătorești.

Totodată, noul Cod de procedură civilă, desăvârșind concepția monistă consacrată de către noul Cod civil, prin unificarea dispozițiilor legii civile cu cele ale legii comerciale, unifică la rândul lui dispozițiile legale care reglementează normele de competență materială a instanțelor judecătorești, eliminând astfel reglementarea diferențiată a normelor de competență în materie civilă și în materie comercială.

Competența materială a judecătoriei; competența materială a tribunalului; competența materială a curții de apel; determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive; pârâtul cu domiciliul sau sediul necunoscut;cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public; competența teritorială alternativă; cereri în materie de tutelă și familie; competența în materia asigurării obligatorii de răspundere; competența în cazul moștenirilor succesive; cereri privitoare la societăți; dispoziții speciale; invocarea necompetenței; strămutarea proceselor; forma cererilor de chemare în judecată; comunicarea actelor de procedură; accesul instanței de judecată la baze de date electronice; refuzul primirii actelor de procedură.

Modificări au fost aduse și în materia competenței materiale a instanțelor judecătorești. Nu se mai detaliază cererile adresate judecătoriilor în materia relațiilor de familie, ci se arată că, aceste instanțe judecă cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

Optiunea actuala a legiuitorului s-a concretizat in reconsiderarea judecatoriilor ca instante destinate solutionarii litigiilor de mai mica importanta, iar consecinta acestei viziuni consta in transferul plenitudinii de competenta a judecatoriilor catre tribunale. In general, s-a urmarit echilibrarea competentei materiale, care a fost reasezata in scopul asigurarii respectarii principiilor pe care tot codul le expune.

În ambianța noilor reglementări instituite prin noul Cod de procedură civilă, lucrarea analizează competența instanțelor judecătorești în materie civilă, analiză raportată și la vechile prevederi, pentru a se putea evidenția atât asemănările cât mai ales deosebirile față de reglementările instituite prin vechiul Cod de procedură civilă.

Lucrarea se caracterizează, sub aspectul formei și al fondului, prin sistematicitatea abordării temei si este structurată în patru capitole și secțiuni urmând, de regulă, structura noului Cod de procedură civilă în materia competenței instanțelor judecătorești, astfel:

Capitolul 1. intitulat „Consideratii generale asupra competenței instanțelor judecatorești” studiaza principiile de organizare si functionare a autoritatii judecatoresti, notiunea, formele și modalitățile competenței si prezinta analiza normelor juridice de competență.

In capitolul II. denumit „Competența materială a instanțelor judecătorești in materie civilă după materie și valoare”, pornind de la noile reglementări, de ordin general, referitoare la competența materială, este analizată competența materială a judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție după materie și valoare si competența acestor instanțe după valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

Capitolul 3. numit sugestiv „Competența teritorială a instanțelor judecătorești” analizeaza competența teritorială generală, competența teritorială în cazul procedurii necontencioase judiciare, competența teritorială convențională, competența teritorială excepțională

Ultima parte a acestei lucrari analizeaza in Capitolul 4. Incidentele procesuale privind competenta instantelor sub urmatoarele aspecte: prorogarea de competență (prorogarea, judecătorească si convențională), excepția de necompetență, conflictele de competență.

Se remarcă de asemenea bibliografia bogată, care cuprinde atât literatură juridică română, cît și tratate, monografii, cursuri și teze de doctorat străine, practică judiciară a instanțelor naționale, site-uri Internet, precum și acte normative.

Capitolul I. Consideratii generale asupra competenței instanțelor judecatorești

Principiile de organizare si functionare a autoritatii judecatoresti

Separația puterilor este unul dintre principiile fundamentale care stă la baza organizării și funcționării oricărui stat de drept, democratic. Puterea judecătorească, justiția este astfel concentrată în mâna unui sistem de organe și autorități care au prerogativa aplicării normelor juridice a căror respectare este garantată la nevoie prin forța de coerciție a statului. Aceasta se manifestă concret prin intervenția autorității judecătorești, a judecătorului care vine să restabilească echilibrul social garantat de legea fundamentală a statului, Constituția.

Apărut ca o necesitate, pe o anumită treaptă a evoluției istorice, statul, care „nu-și poate realiza funcția sa socială decât prin intermendiul dreptului” are, pe lângă funcția legislativă și executivă, o funcție jurisdicțională „ încredințată unor organe proprii a căror misiune este de a soluționa, prin hotărâri susceptibile de execuțiune silită, toate conflictele de drept și toate problemele care-i sunt supuse de cei interesați”

Controlul asigurat de autoritatea judecătorească are în vedere constituționalitatea legilor și a altor acte legislative, legalitatea actelor administrative și respectarea lor și implicit respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Acest control trebuie exercitat în deplină transparență, imparțialitate și independență.

În acest sens, potrivit prevederilor constituționale judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. De asemenea, Legea organizării judiciare, nr. 304/2004 consacră și ea în spiritul Constituției, faptul că „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”.

Organizarea modernă a instanțelor judecătorești este rezultatul unei interesante evoluții istorice. Puterea judecătorească a dobândit o organizare independentă doar în epoca modernă, respectiv o dată cu afirmarea tot mai puternică în Anglia, Franța și apoi în alte state occidentale a principiului separației puterilor în stat. Anterior, justiția se contopea în practică cu funcția executivă și era înfăptuită adeseori de aceleași organe.

În România nu a existat până la revizuirea Constituției din anul 2003 stipulat expres principiul separației puterilor în stat. Abia în toamna anului 2003 s-a prevăzut la art. 1 alin. 4 din Constituția României că organizarea statului are la bază principiul separației și echilibrului puterilor – legislativă, execvutivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.

Recunoașterea puterii judiciare ca putere distinctă a avut consecințe practice importante, în special în ceea ce privește modul de numire, independența judecătorilor și legitimitatea jurisdicțiilor administrative. Independența justiției exprimă în același timp imperativul bunei funcționări a justiței ca serviciu public și totodată oferă garanția libertăților individului și în egală măsură protecția acestuia în fața autorităților statale.

Activitatea jurisdicțională are un conținut și principii care o diferențiază de legislativ și executiv dar nici nu exclude integrarea, puterea jurisdicțională fiind o parte a organizării statale a puterii politice.

Astfel exista principii aplicabile intregului sistem statal–juridic si care firesc sunt aplicabile si justitiei. Exista apoi unele principii proprii justitiei (jurisdictiilor) ca activitate si sistem de autoritati. Exista, de asemenea, principii specifice diferitelor categorii de jurisdictii (sau procese) sens in care se discuta de exemplu de principiile dreptului procesual civil sau principiile dreptului procesual penal.

Toate aceste principii sunt importante . Uneori in activitatea de judecata, in lipsa de text expres sau apropriat judecatorul recurge la analogia dreptului, adica la aplicarea principiilor fundamentale, iar incalcarea principiilor poate atrage nulitatea hotararii judecatoresti sau a altor acte de procedura.

Unele principii privesc organizarea judecatoaresca, altele activitatea sau pozitia justitiei si a judecatorului.

A)  Principiul legalitatii

Este un principiu ce in mod firesc excede justitiei, fiind de esenta statului de drept. Are insa o evidenta aplicabilitate in domeniul justitiei si anume sub doua aspecte; legalitatea instantelor judecatoresti , legalitatea infractiunilor si a pedepselor. In ceea ce priveste primul aspect este de retinut ca pot indeplini functii jurisdictionale, numai acele autoritati statale carora constitutia si legile le recunosc asemena calitati. De asemenea instantele judecatoresti pot rezolva procese numai in limita competentei conferite de lege. Procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevazuta de lege. Sub cel de-al doile aspect se observa ca nu exista infractiune decat daca aceasta este prevazuta de lege si ca nu exista pedeapsa decat daca este prevazuta de lege.

Principiul legalitatii, cu aplicatiunea sa specifica la justitie este consacrat prin art. 125 din Constitutia Romaniei.

B) Justitia este unica si egala pentru toti

Acest principiu presupune folosirea in spete similare a acelorasi regului procedurale si acordarea drepturilor procedurale si acordarea drepturilor procesuale, in mod egal tuturor participantilor.

C) Folosirea limbii oficiale si a limbii materne in justitie

Procedura judiciara se desfasoara in limba oficiala a statului. Persoanelor care nu inteleg limba oficiala trebuie sa li se asigure comunicarea pieselor dosarelor si a tuturor actelor procedurale in limba pe care o cunosc. De aceea li se asigura traducerea printr-un interpret. Constitutia Romaniei contine mai multe dispozitii in acest sens. Dupa ce prin art 127 (1) stabileste ca procedura judiciara se desfasoara in limba romana, prin art. 127 (2) arata ca cetatenii apartinand minoritatilor nationale, precum si persoanele care nu inteleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunostinta de toate actele si lucrarile dosarului, de a vorbi in instanta si de a pune concluzii prin interpret. In procesele penale, prevede deasemena Constitutia, acest drept este asigurat in mod gratuit.

D) Dreptul la aparare

Este nu numai un drept fundamental cetatenesc, ci si un principiu fundamental al justitiei.

E)  Prezumtia de nevinovatie

Este un principiu constitutional potrivit caruia o persoana este considerata nevinovata atata timp cat nu s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva de condamnare. Este una din cele mai puternica garantii ale demnitatii si libertatii umane. Este principiul caruia i se subordoneaza intreaga activitate jurisdictionala. Este prevazut explicit in art. 23 (8) din Constitutia Romaniei.

F)   Independenta judecatorului si supunerea lui numai legii

Este unul din principiile constitutionale ale justitiei. Potrivit acestui principiu, in activitatea sa judecatorul se supune numai legii si constiintei sale.

În societățile moderne, justiția este o funcție fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esențiale ale puterii suverane. Această funcție implică existența unor structuri statale și servicii publice apte să realizeze activitatea jurisdicțională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcționale și autonome.

Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esențiale ale funcționării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiție.

Notiunea de competență

In limbajul comun termenul de competență este definit ca fiind capacitatea unei persoane de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul cunoașterii adanci a problemei in discuție dar și ca fiind capacitatea unei autorități de a exercita anumite atribuții care ii definesc competența.

In limbajul juridic prezintă interes cea de-a doua accepțiune a termenului, cu precizarea că trebuie să distingem după obiectul de studiu al ramurii de drept in discuție, dar și după cum ne raportăm la o autoritate sau la o persoană avand atribuții specifice intr-o anume materie.

Competenta poate fi definita ca fiind aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti sau unui alt organ cu activitate jurisdictionala de a solutiona o anumita pricina.

În dreptul procesual civil, prin competență înțelegem aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau cu activitate jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină civilă, potrivit legii.

În sfârșit, expresia „competență civilă” este generică, ea reflectând faptul că instanțele civile soluționează, de regulă, litigii izvorâte din raporturi juridice de drept privat, în cadrul cărora justițiabilii se află pe poziție de egalitate juridică. Evident, majoritatea litigiilor sunt de drept civil.

În afară de instanțele judecătorești există și alte organe și persoane cărora legea le dă în competență activități jurisdicționale și care rezolvă și ele anumite pricini ce apar în circuitul civil. De pildă comisia pentru soluționarea litigiilor în materie de invenții și mărci, comisiile pentru ocrotirea minorilor, arbitrajul, medierea etc.

Cele mai importante norme ce reglementează competența, se găsesc în noul Cod de procedură civilă, Cartea I, Titlul III, dedicat competenței instanțelor judecătorești, începând cu art. 94 și urm.

De asemenea, alte legi conțin și ele reglementări privind competența, cum ar fi: Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției Codului de procedură civilă” care stabilește că încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești, Lege nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care la art. 124 alin. (1) prevede „Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului” iar la alin. (2) „Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul” ș.a.

De asemena, art. 129 stabilește „Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează în mod corespunzător cu prevederile.

Formele și modalitățile competenței

Sub aspect funcțional, fiecare categorie de instanțe are anumite atribuțiuni jurisdicționale, iar sub aspect procesual, în raport cu natura și obiectul litigiului sau, atunci când este cazul, și a valorii interesului litigios, fiecare instanță este în drept să soluționeze anumite cauze. Datorită acestui dublu aspect, competența materială este funcțională (rationae oficii) și procesuală.

Competența materială, fiind de ordine publică, este reglementată prin norme juridice imperative. Pe cale de consecință, competența materială este o competență absolută, cu toate consecințele juridice ce decurg din această calificare.

Combinând cele două criterii rezultă că din economia dispozițiilor noului Cod de procedură, ca și de altfel și a vechiului Cod de procedură civilă, în privința formelor și modalităților competenței instanțelor judecătorești vom distinge:

competența de ,,atribuțiune” sau ,,materială” care poate fi examinată, la rândul ei sub aspectul competenței de atribuțiune ,,funcțională” (ratione oficii) și

competența de atribuțiune ,, procesuală” (ratione materiae).

Dar pe lângă competența materială a instanțelor judecătorești analizată sub aspect funcțional și procesual, competența instanțelor judecătorești trebuie analizată și sub aspect teritorial, prin care se delimitează, după stabilirea competenței materiale pentru soluționarea unui litigiu, atribuțiile instanțelor de același grad.

De aceea formele competenței instanțelor judecătorești cuprind competența materială sub aspect funcțional și procesual și competența teritorială, care la rândul ei poate fi generală, alternativă, facultativă, convențională și exclusivă.

Competența materială funcțională.

Competența materială funcțională (raționae oficii) stabilește funcțiile și rolul fiecăreia dintre categoriile de instanțe, care fac parte din sistemul judiciar român (judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și instanțe judecătorești de drept comun și instanțe judecătorești speciale).

Prin competența materială funcțională se stabilește, în primul rând, ierarhia instanțelor judecătorești, în sensul delimitării organelor care desfășoară jurisdicția în fond de cele care exercită controlul judiciar ordinar sau extraordinar. În al doilea rând, prin normele de competență materială funcțională se determină care dintre instanțele judecătorești pot cumula judecata în fond cu judecata în apel sau recurs.

Competența materială funcțională a instanțelor judecătorești era reglementată prin vechiul Cod de procedură civilă, fiind apoi reglementată prin noul Cod de procedură civilă și prin unele legi speciale, unele în vigoare și după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Atât vechiul Cod de procedură civilă cât și noul cod de procedură civilă stabilesc rolul și funcțiile judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul determinării atribuțiunilor jurisdicționale ale acestora.

Competența materială procesuală.

Competența materială procesuală determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele civile care pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe de judecată.

Noul Cod de procedură civilă, față de vechea reglementare, consacră competența materială a instanțelor judecătorești, prin cele două secțiuni distincte, respectiv secțiunea 1 intitulată ,,competența după materie și valoare”, iar secțiunea a 2-a intitulată ,,determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță”, tranșând astfel disputele doctrinare din perioada de incidență a vechiului Cod de procedură civilă.

Atunci când litigii de aceeași natură și cu același obiect sunt distribuite în competența unor instanțe de grade diferite este pus în operă criteriul valoric.

Competența materială procesuală este reglementată de Codul de procedură civilă și unele norme din legi speciale.

Competența teritorială.

După cum am precizat competența teritorială este o modalitate de delimitarea a atribuțiilor instanțelor judecătorești de același grad, după stabilirea competenței materiale a acestora.

Competența teritorială, se poate înfățișa sub mai multe forme:.

competența de drept comun aplicabilă, în principiu, tuturor cererilor, dacă legea nu prevede altfel;

competența ,, alternativă” aceea care conferă reclamantului posibilitatea de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente să soluționeze acel litigiu (art. 113 din Codul de procedură civilă);

competența ,,exclusivă” sau ,,excepțională” desemnând capacitatea exclusivă, specială a unei anumite instanțe de a soluționa un litigiu;

competența ,,convențională” sau ,,contractuală”, desemnând aptitudinea unei instanțe de a soluționa o cerere ca urmare a alegerii acelei instanțe prin voința părților și întrucât legea le-a permis să procedeze astfel – art. 126 alin. 1 din Codul de procedură civilă

Noul Cod de procedură civilă menține în privința reguli de determinare a competenței teritoriale generale regula instituită prin vechea reglementare, respectiv principiul ,,forum rei”, adică instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, dar noua reglementare consacră elemente de noutate în privința excepțiilor de la regula generală instituită prin art. 107, excepții analizate în detaliu în capitolul consacrat competenței teritoriale a instanțelor judecătorești.

1.4. Analiza normelor juridice de competență

Aceste norme au ca obiect o delimitare a atribuțiilor instanțelor judecătorești de atribuțiile recunoscute altor organe de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională (competnța generală), precum și o repartizare a pricinilor între instnțe de grad diferit (competența materială), ori o repartizare între instanțele de același grad (competența teritorială) .

Analiza normelor juridice de competență a fost facută pornind de la dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția republicată care stabilește fără echivoc faptul că: ,,competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai lege”.

Acest text constițuțional trebuie coroborat, de asemenea, cu textul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția republicată, care prevede că organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, care include și competența și procedura de judecată a instanțelor judecătorești, se reglementează numai prin lege organică.

Pornind de la normele constituționale mai sus evocate, analiza normelor juridice privitoare la competența instanțelor judecătorești, a fost analizată atât prin raportare la aceste norme constituționale cât și prin raportare la principiile reglementării competenței, deduse pe calea unei interpretări sistematice a regulilor de procedură civilă, și la caracterul legilor care reglementează prin norme juridice competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, făcând distincție între legile de procedură civilă cu caracter general și legile speciale, precum și între legile imperative și legile dispozitive.

De asemenea, pentru analiza normelor juridice de competență, s-a impus și o analiză a caracterului normelor juridice statuate prin legile de procedură civilă privitoare la atribuțiile instanțelor judecătorești, în raport de care se vor putea constata sancțiunile pentru nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la competență, precum și persoanele care vor putea invoca necompetența instanțelor judecătorești.

Normele de procedură civilă în materia competenței stabilite prin noul Cod de procedură civilă, ca și de altfel și în perioada de incidență a vechiului Cod de procedură civilă, se aplică în orice materii, cu excepția acelora care sunt conferite prin legi organice speciale unor instanțe judecătorești sau prin care s-a instituit o altă procedură de judecată (art. 2 cod proc. civ.).

În raport de caracterul normelor care consacră reguli privitoare la atribuțiile instanțelor judecătorești, se distinge între competența absolută, consacrată prin norme imperative de la care părțile nu pot deroga, și competența relativă care se întemeiază pe reguli care nu prescriu norme obligatorii pentru părți sau pentru instanță.

Pornind de la distincția între competența absolută și competența relativă prin raportare la caracterul normelor juridice de competență, nesocotirea normelor juridice imperative de competență va atrage necompetența absolută, o astfel de necompetență fiind de ordine publică, iar încălcarea normelor juridice de competență dispozitive va atrage necompetență relativă a instanței de judecată, în acest caz fiind vorba despre o necompetență privată, în accepțiunea noului Cod de procedură civilă.

În analiza normelor juridice de competență prin raportare la acțiunea legilor de procedură civilă în timp, pornim de la constatarea că orice act normativ produce efecte juridice în intervalul cuprins de la data intrării în vigoare și până la abrogare, ca atare legea procedurală, ca și orice act normativ, nu are putere retroactivă, principiu neretroactivității legii civile, cu excepția legii penale sau contravenționale, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția republicată. Se consacră astfel binecunoscutul principiu de drept tempus regit actum, potrivit căruia legalitatea oricărui act se analizează prin raportare la normele constituționale și legale în vigoare la data edictării acestora.

Noul cod de procedură reglementează prin capitolul III al Titlului preliminar aplicarea legii de procedură civilă în timp și spațiu, adică sub aspect teritorial.

În ceea ce privește normele juridice de competență prin raportare la aplicarea legii de procedură civilă în timp, noul Cod de procedură civilă, ca și Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, consacră reguli de procedură în cazul:

legii aplicabile proceselor noiprin care se consacră astfel principiul aplicării imediate a legii noi, precum și principiul tempus actum;

legii aplicabile proceselor în curs, prin care consacră principiul de drept tempus regit actum;

legii aplicabile mijloacelor de probă prin care se consacră o derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi, în privința probelor actelor juridice, precum și o aplicabilitate a principiului aplicabilității imediate a legii noi în ceea ce privește administrarea probelor (art. 26);

legii aplicabile hotărârilor, care consacră, de asemenea, principiul tempus regit actum(art. 27).

De la principiul instituit prin art. 25 din noul Cod de procedură civilă, prin dispozițiile tranzitorii și finale instituite prin art. XXIII din Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se instituie o derogare de la principiul mai sus menționat în cazul proceselor în primă instanță, precum și a căilor de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată, la data schimbării, potrivit acestei legi, a competenței instanțelor legal investite, aceste procese urmând să fie judecate de către instanțele competente potrivit Legii nr. 2/2013 și nu legii sub incidența căreia au început aceste procese; în cazul în care instanța investită este desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței competente potrivit legii noi.

O dispoziție specială este instituită prin art. 6 din Legea nr. 76/2012 în privința legii aplicabile termenelor procedurale prevăzute de legile speciale la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, statuându-se că termenele procedurale prevăzute de legile speciale, aflate în curs la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă.

Aplicarea legii de procedură în spațiu este guvernat de principiul teritorialității, principiu consacrat expres de către noul Cod de procedură civilă prin art. 28, și art. 7 alin. 1 din noul Cod civil, iar în cazul raporturilor procesuale cu element de extraneitate, determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit normelor cuprinse în cartea a VII-a.

De la principiul enunțat prin art. 28 din noul Cod de procedură civilă, noul Cod de procedură civilă, în materia raporturilor de drept internațional privat, instituie câteva excepții, referitoare la:

capacitatea procesuală a părților care este guvernată de legea sa națională, în cazul apatridului,

capacitatea procesuală a acestuia este guvernată de legea română (art. 1082);

calitatea procesuală și calificarea pretenției, care se stabilesc conform legii care guvernează fondul raportului juridic dedus judecății (art. 189);

în materia probelor, dispozițiile art. 190 alin.(2) statuează că administrarea probelor în procesul civil internațional este guvernată de legea română, ceea ce constituie o aplicare a principiului prevăzut la art. 1087, administrarea probelor fiind o problemă de procedură.

În ceea ce privește consecințele și efectele principiului teritorialității, unul dintre consecințele principiului teritorialității este acela că, deși instanța română poate să aplice o lege de drept substanțial străină, ea nu poate să aplice legea procedurală străină, fiind așadar exclusă aplicarea legii procedurale străine pe teritoriul statului român.

De asemenea, acțiunea legilor de procedură în timp, în materia raporturilor de drept internațional privat, în conformitate cu dispozițiile instituite prin noul Cod de procedură civilă, produce drept consecințe recunoașterea de plin drept și executarea hotărârilor străine în România, în condițiile art. 1094 și art. 1.102 din noul Cod de procedură civilă.

Analiza normelor juridice de competență prin raportare la acțiunea legilor de procedură civilă asupra persoanelor se realizează prin raportare la principiul constituțional al egalității tuturor cetățenilor în față legii și a autorităților publice, fără privilegii sau discriminări, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României.

De asemenea, noul Cod de procedură, prin art. 1083 alin. (2) face și unele aplicații ale principiului reciprocității în privința condiției străinului, principiu în baza căruia un anumit drept este acordat străinului numai în măsura în care și statul străin acordă cetățeanului statului forului același drept (același tratament).

De asemenea, tot în baza regimului reciprocității, potrivit art. 1084 din Codul de procedură civilă, reclamantul cetățean străin sau persoană juridică de naționalitate străină, nu poate fi ținut să depună cauțiune sau obligat la vreo altă garanție pentru motivul că este străin sau nu are domiciliul ori sediul în România.

În cazul apatrizilor, sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile art. 1082-1085, dar fără a fi cerută condiția reciprocității.

Concluzii:

În dreptul procesual civil, prin competență înțelegem aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești sau cu activitate jurisdicțională de a soluționa o anumită pricină civilă, potrivit legii.

Cele mai importante norme ce reglementează competența, se găsesc în noul Cod de procedură civilă, Cartea I, Titlul III, dedicat competenței instanțelor judecătorești, începând cu art. 94 și urm.

Din analiza dispozițiilor noului Cod de procedură civila, în privința formelor și modalităților competenței instanțelor judecătorești vom distinge:

competența de ,,atribuțiune” sau ,,materială” care poate fi examinată, la rândul ei sub aspectul competenței de atribuțiune ,,funcțională” (ratione oficii) și

competența de atribuțiune ,, procesuală” (ratione materiae).

Normelor juridice de competență au ca obiect o delimitare a atribuțiilor instanțelor judecătorești de atribuțiile recunoscute altor organe de jurisdicție ori cu activitate jurisdicțională (competnța generală), precum și o repartizare a pricinilor între instnțe de grad diferit (competența materială), ori o repartizare între instanțele de același grad (competența teritorială).

În analiza normelor juridice de competență prin raportare la acțiunea legilor de procedură civilă în timp, pornim de la constatarea că orice act normativ produce efecte juridice în intervalul cuprins de la data intrării în vigoare și până la abrogare, ca atare legea procedurală, ca și orice act normativ, nu are putere retroactivă, principiu neretroactivității legii civile, cu excepția legii penale sau contravenționale, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția republicată. Se consacră astfel binecunoscutul principiu de drept tempus regit actum, potrivit căruia legalitatea oricărui act se analizează prin raportare la normele constituționale și legale în vigoare la data edictării acestora.

Noul cod de procedură reglementează prin capitolul III al Titlului preliminar aplicarea legii de procedură civilă în timp și spațiu, adică sub aspect teritorial.

Capitolul II. Competența materială a instanțelor judecătorești in materie civilă după materie și valoare

2.1. Precizări prealabile privind competența materială a instanțelor judecătorești

Competența materială presupune repartizarea pricinilor între instanțe de grad diferit.

După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de competența instanțelor judecătorești, iar nu a organelor din afara acestui sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competența judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat, a curții de apel sau atunci când este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevăzute de lege, dacă este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dată fiind importanța covârșitoare a normelor de competență pentru optimizarea procesului de realizare a justiției, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute de lege.

În reflectarea aceluiași rol, legiuitorul prin noul Cod de procedură civilă reglementează mai detaliat și într-o altă formă competența instanțelor judecătorești în materie civilă.

Astfel, cu titlu general, noul Cod de procedură civilă reglementează următoarele aspecte referitoare la competența instanțelor de judecată:

– competența materială, determinată după materie și valoare și respectiv după valoarea obiectului cererii introductive de instanță (art. 94- 106);

– competența teritorială (art. 107- 121);

– dispoziții speciale (art. 122-128);

– incidente procedurale privitoare la competența instanței (art. 129- 147).

Printre modificările de esență aduse de noul Cod de procedură civilă în materia competenței instanțelor judecătorești, prin raportare la prevederile Codului de procedură civilă în vigoare, pot fi menționate detalierea categoriilor de litigii care intră în competența diferitelor instanțe judecătorești, cu precădere a judecătoriilor, printr-o mai clară delimitare a competențelor, precum și criteriile de determinare a competenței după materie și valoare respectiv după valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

Pornind de la noile reglementări, de ordin general, referitoare la competența materială, este analizată competența materială a judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție după materie și valoare si competența acestor instanțe după valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

Competența materială presupune repartizarea pricinilor între instanțe de grad diferit. După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de competența instanțelor judecătorești, iar nu a organelor din afara acestui sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competența judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat, a curții de apel sau atunci când este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevăzute de lege, dacă este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.2. Competența materială a judecătoriilor

În primă instanță, judecătoria judecă toate procesele și cererile în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Prin urmare, judecătoria are plenitudinea de competență pentru judecata în primă instanță, de vreme ce judecă toate procesele și cererile în afara acelora care prin excepție sunt date în competența altor instanțe.

Aceasta înseamnă că ori de câte ori prin lege nu se prevede competența unei alte instanțe sau organ de jurisdicție de a judeca o pricină în primă instanță, cererea trebuie adresată judecătoriei.

Drept urmare pentru ca judecătoria să fie competentă nu este necesară o lege specială în acest sens.

Art.1 pct.1 din vechiul C. Proc. Civ., stabilește nu numai competența materială a judecătoriei, ci chiar competența sa generală, deoarece exclude din atribuțiile sale soluționarea proceselor și cererilor date prin lege „ alte instanțe „ trebuie să se înteleagă, nu numai instanțele judecătorești prevăzute de legea de organizare judiciară ci și alte organe cu activitate jurisdicțională cum ar fi Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Intervenții și Mărci, Consiliul Superior al Magistraturii, etc.

Noul Cod de procedură civilă a schimbat regula privind instanța cu plenitudine de competență care, până la aparitia noului Cod, era judecătoria.

Potrivit art. 94 C. proc. civ., judecătoriile judecă:

1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:

a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;

d) cererile de evacuare;

e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;

g) cererile posesorii;

h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;

i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;

j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;

2. Ca instanță de control judecătoresc, potrivit punctului 2 al aceluiași articol, judecătoriile judecă căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

3. Orice alte cereri date prin lege în competența lor. Așa spre exemplu, potrivit prevederilor art. 54 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații „Constatarea dizolvării se realizează prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripție se află sediul asociației, la cererea oricărei persoane interesate”. De asemenea, eventualele contestații privind dizolvarea sunt soluționate prin hotărârea judecătoriei în a cărei circumscripție se află sediul asociației, la cererea oricărei persoane interesate, sentința pronunțată de judecătorie fiind executorie și este supusă numai apelului.

Constatăm că după adoptarea noului Cod de procedură civilă dispozițiile art. 483 alin. (2) care reglementează categoriile de hotărâri judecătorești care nu sunt supuse recursului, statuează nu enumeră printre categoriile de hotărâri judecătorești care nu pot fi supuse recursului cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. j), care vizează orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la

200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști. Ar rezulta așadar ca aceste cereri vor putea fi supuse apelului, iar împotriva hotărârii pronunțate în apel se va putea formula și recurs.

Ca atare, se poate concluziona faptul că în contextul noului Cod de procedură civilă, judecătoriile au competență specială, cantonată la cererile enumerate limitativ de art. 94 pct. 1, această competență fiind analizată pe larg în cuprinsul tezei.

În privința competenței judecătoriilor de a soluționa litigii referitoare la drepturi de creanțe, după abrogarea dispozițiilor art. 94 pct. 2 din noul Cod de procedură civilă, această competență este consacrată legislativ prin dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j), care vizează cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv.

2.3. Competența materială a tribunalului

În conformitate cu art. 2 din vechiul Cod de procedură civilă , rezulta că tribunalele judecă în primă instanță:

a) procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum și procesele și cererile în această  materie al căror obiect este neevalabil în bani;

 b)  procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are ovaloare de peste 5 miliarde lei, cu excepția cererilor de împărțeală  judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevalabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;

c) conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe;

d)  procesele și cererile în materie de contencios administrativ, înafară de cele date în competența curților de apel;

e) procesele și cererile în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială;

f) procesele și cererile în materie de expropriere;

g) cererile pentru încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopției;

h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale;

i) cererile pentru recunoașterea, precum și cele pentru încuviințarea executării silite a hotărârilor date în țări străine.

Din prevederile cuprinse în art. 2 pct. 2 din vechiul Codul de procedură civilă rezultă că în calitate de instanțe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Art. 2 pct. 3 din vechiul Codul de procedură civilă prevede competențat ribunalelor de a judeca ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. În fine, pct. 4 al art. 2 din vechiul Codul de procedură civilă dispune că tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competența lor.

Din prevederile acelui articol, cât și din modul în care era structurat rezulta o dublă competență pentru tribunale, și anume: o competență ca instanță de fond și o competență ca instanță de control judiciar, la rândul ei dublă, căci vizează atât apelul cât și recursul. Mai mult, pct. 4 instituia o competență diversă.

 De asemenea, din economia acestor prevederi se pot face aprecieri cu privire la natura competenței materiale a tribunalelor,și anume dacă este una de excepție, așa cum rezultă din principiul că instanța de drept comun în fond este judecătoria, ori este totuși tribunalul la rându-i instanțăde drept comun, în considerarea unor anumite categorii de litigii, care revin în primă instanță în competența tribunalului.

Plenitudinea de competență materială în soluționarea cauzelor civile după intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă la 15 februarie 2013 revine tribunalelor, conform art. 95 pct. 1, potrivit căruia, acestea judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Se produce astfel o mutație deosebită în ceea ce privește situația anumitor cauze civile sau de altă natură care se soluționau de regulă de către judecătorii.

Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă:

1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;

2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;

3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competența lor. Așa de exemplu, tribunalele sunt competente să rezolve conflictele de competență dintre două judecătorii situate în raza lui de competență.

Potrivit acestuia, tribunalul este competent sa judece atat ca prima instanta, cat si ca instanta de apel si de recurs. In acest sens, tribunalul judeca in prima instanta „toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor instante„.

Noua reglementare nu mai enumera limitativ domeniile in care competenta de a judeca in prima instanta revine tribunalului, asa cum facea fostul art. 2 din Vechiul Cod de procedura civila, fiind astfel extinsa sfera de competenta materiala a tribunalului.

Prin raportare la art. 94 C. proc. civ. care stabileste competenta pentru judecata in prima instanta a judecatoriei in cazul cererilor evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor (profesionisti sau nu), observam ca in cazul in care valoarea obiectului cererii de chemare in judecata este mai mare de 200.000 lei, competenta judecatei in fond a cauzei apartine tribunalului.

Atunci cand competenta de a judeca in prima instanta apartine judecatoriei, tribunalul va judeca apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorie in prima instanta. De asemenea, tribunalul are competenta de a judeca recursuri, in cazurile anume prevazute de lege, precum si orice alte cereri date prin lege in competenta lor.

Legea nr. 62/2011 a dialogului social, stabilește la art. 201 alin. (1) „Tribunalul și curtea de apel soluționează cererea sau, după caz, apelul, potrivit procedurii prevăzute pentru soluționarea conflictelor colective de muncă”.

Tribunalul București are competența specială în legătură cu înregistrarea partidelor (Legea nr. 14/2003).

În materie fluvială și maritimă, tribunalele județene Galați și Constanța, au competență specială.

II.4. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție

În temeiul art. 4 Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. în orice alte materii date prin lege în competența sa.

Acest text coroborat cu art. 299 alin. (2) din vechiul Codul de procedură civilă și 329 alin.(2) din vechiul Codul de procedură civilă rerezenta cadrul juridic al materiei.

Noua reglementare prevede in art. 97 Codul de procedură civilă , faptul ca Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competența sa.

Așa spre exemplu, potrivit prevederilor art. 142 alin. (1) C. proc. civ., cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă, dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este și cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranță public.

În privința competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție aflată în fruntea ierarhiei instanțelor judecătorești și al cărui rol este conferit prin art. 126 alin. 3 din Constituție, noul Cod de procedură civilă, prin art. 97, reia unele dintre atribuțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilite prin art. 4 din vechiul Cod de procedură civilă, la care adaugă însă ca element de noutate cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

În vederea realizării acestor competențe de către Înalta Curte de Casație și Justiție, noul Cod de procedură civilă, consacră Titlul III din cod unor dispoziții privind asigurarea unei practici judiciare unitare vizând recursul în interesul legii (art. 514-518) și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-521).

De asemenea, o altă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că în accepțiunea noului Cod de procedură civilă recursul în interesul legii nu este calificat ca fiind o cale extraordinară de atac, ca atare el nu are ca efect retractarea hotărârii atacate sau anularea acesteia, efectul recursului în interesul legii fiind acela de a determina o jurisprudență unitară a instanțelor judecătorești.

Tot în privința recursului în interesul legii, noul Cod de procedură civilă, față de vechea reglementare, aduce unele elemente de diferențiere notabile în privința calității procesuale a părților care pot formula recursul în interesul legii, statuând prin art. 514 că pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție nu soluționează apeluri, ci doar recursuri, ea soluționând recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de către curțile de apel în primă instanță sau pronunțate în apel, în cazurile expres prevăzute de lege, concluzie ce se desprinde din conținutul art. 97 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă care nu distinge în privința hotărârile pronunțate de curtea de apel după cum acestea sunt pronunțate în primă instanță sau în apel.

Totodată, se impune a se reliefa faptul că, potrivit art. 21 din Legea nr. 304/2004, astfel cum acest articol a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă pe lângă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel. Evident că, în această ipoteză, soluționarea recursurilor de către Secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi făcută doar în temeiul unei dispoziții legale exprese prevăzută în noul Cod de procedură civilă sau în acte normative speciale, aceasta întrucât, după cum am precizat, determinarea competenței instanțelor judecătorești și stabilirea căilor de atac constituie atribuții excluse ale legiuitorului și nu a judecătorului.

În contextul în care Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a soluționa recursuri, elementele de noutate aduse prin dispozițiile noului Cod de procedură civilă, vizează procedura de filtrare a recursurilor care sunt de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și instituția recursului incident și a recursului provocat, care se exercită în cazurile prevăzute la art. 472 și 473 din noul Cod de procedură civilă.

Având în vedere modificările substanțiale aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, o importanță deosebită este acordată în cuprinsul tezei Secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție și a competenței acestor secții în soluționarea recursului în interesul legii și dezlegarea unor chestiuni de drept care se va face de către completul prevăzut la art. 514 și respectiv 520 din noul Cod de procedură civilă.

Se impune, de asemenea că recursul în interesul legii și dezlegarea unor chestiuni de drept nu se soluționează de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale cărei atribuții sunt stabilite expres prin art. 25 din Legea nr. 304/2004, în completul care se formează în cadrul Secțiilor Unite pentru realizarea competențelor care revin acestei secții.

II.5. Competența materială a instanțelor judecătorești după valoarea obiectului cererii introductive de instanță

Noul Cod de procedură civilă, reglementează prin două secțiunii distincte competența materială a instanțelor judecătorești după materie și valoare, cât și competența materială a instanțelor judecătorești după valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

Rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat determinarea competenței materiale a instanțelor judecătorești după valoarea obiectului cererii introductive de instanță a fost aceea că, în cazul în care litigii de aceeași natură au fost distribuite în competența unor instanțe de grade diferite, criteriul ,,obiectiv” de determinare a competenței după materie nu este suficient pentru determinarea competenței, motiv pentru care legiuitorul a recurs la criterii subsidiare precum sunt cele instituite prin art. 98-106 din noul Cod de procedură civilă, prin raportare la valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

O precizare care se impune a fi reliefată este aceea că valoarea obiectului cererii se stabilește de către reclamant prin cererea introductivă de instanță în funcție de elementele de calcul avute de el în vedere, fără a se avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele sau alte asemenea, indiferent de data scadenței și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății. Totodată, nu este exclus ca respectivele elemente sau criterii de stabilire a valorii să fie precizate de lege (cum este cazul art. 103 din Codul de procedură civilă, privitor la cererile care au ca obiect un drept de prestații succesive, sau dispozițiile art. 104 alin. (1) din Codul de procedură civilă în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale).

Concluzii:

Competența materială presupune repartizarea pricinilor între instanțe de grad diferit. După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de competența instanțelor judecătorești, iar nu a organelor din afara acestui sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competența judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat, a curții de apel sau atunci când este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevăzute de lege, dacă este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Capitolul III. Competența teritorială a instanțelor judecătorești

3.1. Competența teritorială generală

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta necesită o delimitare a atribuțiilor instanțelor de același grad, știut fiind faptul că sistemul de drept românesc, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, numără pe orizontală mai multe instanțe de același grad. În acest context, pentru a cunoaște instanța căreia trebuie să ne adresăm pentru soluționarea unui litigiu, nu este suficientă doar determinarea competenței de atribuțiune (competența materială), ci, după determinarea competenței materiale pentru soluționarea unui litigiu, trebuie să stabilim sub aspect teritorial, care dintre instanțele de același grad este competentă de a soluționa cauza respectivă.

Avem în vedere acea formă a competenței teritoriale ce instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanței din circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul. 

In vechea reglementare, Regula derivă din prevederile art. 5 Codul de procedură civilă și corespunde adagiului clasic actor sequitur forum rei, în baza căruia reclamantul este cel care se deplasează la domiciliul pârâtului. În acest sens, în favoarea pârâtului operează o prezumție de nevinovăție, în virtutea căreia se consideră că acțiunile personale, pârâtul nu datorează nimic reclamantului, atât timp cât procesul nu s-a judecat.

 Textul de lege prevedea și ipotezele în care pârâtul are domiciliul în străinătate sau domiciliul nu este cunoscut, situații în care cererea se depune la instanța reședinței sale din țară.

Dacă ambele (domiciliul și reședința) sunt necunoscute reclamantului, instanța competentă este cea în a cărei circumscripție se află domiciliul ori reședința reclamantului.

Prevederile art. 7 Codul de procedură civilă se aplica situației în care pârâtul este persoană juridică, situație în care instanța competentă este cea în a cărei crcumscripției își are sediul principal.

Dacă pârâtul este o asociație ori o societate fără personalitate juridică, art. 7 alin. (3) Codul de procedură civilă prevede că instanța competentă este cea în raza căreia își are domiciliul persoana căreia, potrivit înțelegerii dintre asociați, i s-a încredințat președenția sau direcția respectivei formațiuni.

Dacă nu se cunoaște domiciliul ori persoana cu rol de conducere, cererea se poate depune la instanța de domiciliu a oricăruia dintre asociați.

Dacă cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâți, aceasta se poate depune la instanța în raza căreia își are domiciliul oricare dintre pârâți, indiferent că sunt persoane fizice ori juridice, singura condiție este de a avea calitatea de debitor principal,după cum dispune art. 9 Codul de procedură civilă.

Prevederile art. 8 Codul de procedură civilă acoperea situația în care calitatea de pârât aparține statului, direcțiilor generale ori altor organe de stat, când are incidență competența alternativă între instanțele fie din capitala țării, fie din reședința județului unde își are domiciliul reclamantul. În cazul capitalei, competența aparține Judecătoriei sector 4București.

Regulile competenței de drept comun se aplică tuturor categoriilor de acțiuni civile, cu excepția celor pentru care legea a prevăzut o altă competență.

Noul Cod de procedură civilă consacră competenței teritoriale Titlul III, capitolul II, (art.107- 121), precum și unele dispoziții speciale prevăzute în capitolul III, menținând regulile de determinare a competenței teritoriale din vechiul Cod de procedură civilă și consacrând prin art. 107 regula generală sau principiul ,,Actor sequitur forum rei”, adică cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Dar noul Cod de procedură, pe lângă regula de drept comun statornicită prin art. 107, conține dispoziții referitoare la posibilitatea alegerii competenței, precum și unele dispoziții derogatorii de la regula de drept comun.

Competența teritorială generală (regula ,,forum rei”), este acea formă a competenței teritoriale când reclamantul introduce cererea la instanța de drept comun, adică la instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului..

După cum se poate constata din analiza coroborată a dispozițiilor alin. (1) și alin. (2 ) a art. 107 din noul Cod de procedură civilă, regula ,,forum rei” înscrisă în art. 107 vizează ipoteza în care domiciliul sau sediul pârâtului este cunoscut întrucât prin alin. (2) al art. 107 legiuitorul reglementează competența teritorială generală în ipoteza în care domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, ipoteză în care cererea se introduce la instanța în a cărei circumscripțiese află reședința sau reprezentanța acestuia, iar dacă nu are nici reședința ori reprezentanța cunoscută, la instanța în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța, după caz.

Așadar, legea prevede faptul că de vreme ce reclamantul este cel care declanșează procesul civil, acesta trebuie să se deplaseze la instanța în circumscripția căreia domiciliază pârâtul, iar nu invers.

Dar, prin art. 108 din noul Cod de procedură civilă, asemenea vechii reglementări, se instituie drept reper subsidiar al competenței teritoriale reședința sau reprezentanță pârâtului, sau, după caz, domiciliul, sediul, reședința ori reprezentanța reclamantul.

O altă constatare care se impune a fi reliefată este aceea că din analiza coroborată a dispozițiilor alin. (1) și alin. (2) ale art. 107 din noul Cod de procedură civilă rezultă că, în determinarea competenței teritoriale generale , se are în vedere domiciliul sau sediul pârâtului la data formulării cererii de chemare în judecată, concluzie care derivă din conținutul alin. (2) al art. 107, care statuează că instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă ulterior sesizării pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul. Rezultă așadar din analiza coroborată a celor două aliniate ale art. 107 că, competența teritorială stabilită inițial, adică prin raportare la domiciliul sau sediul pârâtului de la data formulării cererii de chemare în judecată rămâne neschimbată și în ipoteza în care după data sesizării instanței pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.

Se poate concluziona că normele de competență teritorială generală instituite prin noul Cod de procedură civilă instituie și cazuri de competență teritorială alternativă, dar aceste cazuri de competență teritorială sunt reglementate de către legiuitor prin raportare la competența generală a instanțelor judecătorești.

3.2. Competența teritorială în cazul procedurii necontencioase judiciare

Procedura necontencioasă judiciară este reglementată prin Cartea a III-a din noul Cod de procedură civilă intitulată ,,Procedura necontencioasă judiciară”.

În acest context, referitor la domeniul de aplicare a procedurii necontencioase judiciare, dispozițiile art. 527 din noul Cod de procedură civilă statuează că cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum și cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire și asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți.

Noul Cod de procedură civilă, aduce elemente de noutate în privința determinării competenței teritoriale în cazul cererilor necontencioase judiciare, față de prevederile art. 332 din vechiul Cod de procedură civilă, statuând prin art. 528 alin. (3) că în cazul în care competența teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 528, cererile necontencioase se vor îndrepta la instanța în a cărei circumscripție petentul își are, după caz, domiciliul, reședința, sediul ori reprezentanța, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului București sau, după caz, la Tribunalul București.

Sub acest aspect, constatăm că dispozițiile art. 528 alin. (3) constituie o reglementare extinsă a regulilor generale pentru determinarea competenței teritoriale stabilite prin art. 107 din noul Cod de procedură civilă

III.3. Competența teritorială convențională

Competența teritorială convențională sau contractuală este ceea care conferă părților posibilitatea de a stabili, prin acordul lor, adică înainte de ivirea unui litigiu odată cu încheierea actelor juridice de drept substanțial (convențiilor) competența unei anumite instanțe în soluționarea unui litigiu concret.

Reprezentativ este decizia pronuntata in Dosar 1312 (21.10.2008), cu privire la competență teritorială stabilită în mod convențional, redata in cele ce urmeaza:

Autor: Curtea De Apel Craiova – Secția Comerciala

Domenii: Competență Teritorială;

În acest din urma caz însa, competenta teritoriala este alternativa numai în situatia în care alegerea s-a facut în favoarea partii care va declansa, ulterior procesul, deci în favoarea viitorului reclamant. În aceasta situatie, reclamantul poate sesiza fie instanta aleasa prin conventie, fie instanta competenta teritorial potrivit regulilor de drept comun.

Daca însa alegerea instantei a fost facuta în interesul ambelor parti sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecata, adica în interesul pârâtului, competenta teritoriala nu mai este alternativa, reclamantul fiind tinut, conform principiului fortei obligatorii a contactelor reglementat de art.969 C. civ., sa actioneze la instanta aleasa prin conventie.

Prin sentinta nr. 731/3.09.2008 pronuntata de Tribunalul Olt s-a admis exceptia necompetentei teritoriale si s-a declinat competenta de solutionarea actiunii la Tribunalul Bucuresti – Sectia Comerciala.

Pentru a hotarî astfel, tribunalul a retinut ca, potrivit art.8 alin. 2 din contractul de antrepriza depus la dosar, partile au convenit ca litigiile sa fie solutionate de instantele de judecata din localitatea unde îsi are sediul beneficiarul, în cauza de fata pârâta SC S.E. COMPANY SA.

Întrucât conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante, conform dispozitiilor art.969 C.civ., reclamanta avea obligatia sa respecte aceasta clauza, în speta fiind înlaturata posibilitatea sa, prevazuta de art.12 C.p.civ, de a alege între instantele alternativ competente.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta.

Recursul este nefodat.

Conform dispozitiilor art.5 alin. 1 din OUG nr.119/2007, cererea privind creanta de plata a pretului se depune la instanta competenta pentru judecarea fondului cauzei în prima instanta iar, potrivit prevederilor alin. 4 al aceluiasi articol, judecatorul verifica din oficiu competenta instantei, procedând conform legii.

Ca urmare, competenta teritoriala de solutionare a ordonantei de plata se determina potrivit regulilor prevazute de lege pentru solutionarea fondului si se retine ca, potrivit principiului prevazut de art.12 C.p.civ., reclamantul are alegerea între mai multe instante deopotriva competente.

Competenta teritoriala este alternativa în ipotezele reglementate de art.10 C.p.civ si în cazul alegerii instantei prin conventia partilor.

În acest din urma caz însa, competenta teritoriala este alternativa numai în situatia în care alegerea s-a facut în favoarea partii care va declansa, ulterior, procesul, deci în favoarea viitorului reclamant. În aceasta situatie, reclamantul poate sesiza fie instanta aleasa prin conventie, fie instanta competenta teritorial potrivit regulilor de drept comun.

Daca însa, alegerea instantei a fost facuta în interesul ambelor parti, sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecata, adica în interesul pârâtului, competenta teritoriala nu mai este alternativa, reclamantul fiind tinut, conform principiului fortei obligatorii a contractelor, reglementat de art.969 C.civ., sa actioneze la instanta aleasa prin conventie.

Ca urmare, Curtea a retinut ca Tribunalul Olt a facut în cauza o corecta aplicare a dispozitiilor art.969 C.civ., dând eficienta clauzei prevazute de parti în art.8 alin. 2 din contractul de antrepriza, conform careia litigiile se solutioneaza la instantele de judecata din localitatea unde îsi are sediul beneficiarul SC S.E. COMPANY SA, debitoarea chemata în judecata în cererea privind emiterea unei ordonante de plata.

Fata de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat, potrivit dispozitiilor art.312 alin. 1 C.p.civ.

Noul Cod de procedură civilă, într-o manieră asemănătoare reia dispozițiile art. 19 din vechiul Cod de procedură civilă prin art. 126 cu titlul marginal ,,alegerea de competență”, statuând că: ,,părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă[alin. (1)]; în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată nescrisă[alin. (2)] ”.

Constatăm totodată că în timp ce vechiul Cod de procedură civilă enumeră expres cazurile în care părțile nu pot să dispună de alegerea de competență teritorială, noul Cod de procedură civilă face doar trimitere la cazurile în care competența teritorială este exclusivă.

În considerarea faptului că, competența teritorială convențională nu are un caracter absolut, prin alin. (2) al art. 126 se instituie o limitare a competenței teritoriale convenționale, sub sancțiunea considerării ca nescrise a oricărei convenții contrare, în cazul litigiilor din materia protecției drepturilor consumatorilor.

III.4. Competența teritorială excepțională

Această formă a competenței teritoriale este cea care determină capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate anumite cauze civile.

Sediul materiei îl constituia dispozițiile art. 13-16, dar acestea sunt în strânsă legătură cu dispozițiile art. 19 din vechiul Codul de procedură civilă, care consacră legea competenței teritoriale alternative în pricini privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 13-16 Codul de procedură civilă.

Într-o manieră sintetică, se apreciază că normele de competență teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de moștenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile privitoare la persoane, în situații reglementate prin legi speciale vizând alte materii precum și în materii necontecncioase.

 Așadar, în toate asemenea cazuri prevăzute în mod expres de lege,este competentă numai acea instanță pe care o indică norma imperativă,fără posibilitate de derogare.

Art. 13 din vechiul Codul de procedură civilă stabilește competența teritorială exclusivă în materia acțiunilor imobiliare, desemnând ca instanță competentă pe cea în a cărei circumscripție se află bunul imobil în litigiu.

În ipoteza în care imobilul este situat în circumscripția mai multor instanțe, se aplică norma de competența teritorială de drept comun. Deși textul de lege nu precizează in terminis natura acțiunilor imobiliare cărora se aplică, docrina a apreciat că aceste prevederi se aplică numai acțiunilor reale imobiliare, nu și celor personale.

Rezultă, pe de o parte, că art. 13 Codul de procedură civilă vizează acțiunea în revendicare, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie și acțiunea posesorie,iar pe de altă parte, că acțiunile personale imobiliare cad sub incidența art. 5 sau art. 10 pct. 1și 2 Codul de procedură civilă.

Vechiul Codul de procedură civilă stabilește competența instanței în a cărei circumscripție a avut ultimul domiciliu defunctul, în materie de moștenire pentru cererile prevăzute expres la pct. 1-3 ale aceluiași articol.

Competența e excepțională prevăzută în materie de moștenire încetează odată cu finalizarea procedurii succesorale, adică după soluționarea definitivă a procesului de partaj.

Vechiul Codul de procedură civilă stabilește competența instanței unde se află sediul principal al societății – fie comercială, fie civilă căci legea nu distinge.

Vechiul Codul de procedură civilă se referă numai la societățile comerciale stabilind competența teritorială tot după criteriul sediului principal și în materie de faliment și reorganizare judiciară.

La aceste norme se adaugă  și cea înscrisă în art. 607 din vechiul Codul de procedură civilă și care stabilește, în materie de divorț , competența în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripție se află cel din urmă domiciliu comun al soților.

Noul Cod de procedură civilă consacra normele de competență teritorială exclusivă in mod exres expres prin, art. 114 alin. (1), privind cererile în materie de tutelă și familie; art. 117 în materia cererilor privitoare la imobile; art. 118 în materia cererilor privitoare la moștenire; art. 119 în materia cererilor privitoare la societăți; art. 120 în materia cererilor privitoare la insolvență și concordatul preventiv; art. 121 în materia cererilor formulate împotriva unui consumator, precum și prin acte normative speciale.

Concluzii:

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta necesită o delimitare a atribuțiilor instanțelor de același grad, știut fiind faptul că sistemul de drept românesc, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, numără pe orizontală mai multe instanțe de același grad. În acest context, pentru a cunoaște instanța căreia trebuie să ne adresăm pentru soluționarea unui litigiu, nu este suficientă doar determinarea competenței de atribuțiune (competența materială), ci, după determinarea competenței materiale pentru soluționarea unui litigiu, trebuie să stabilim sub aspect teritorial, care dintre instanțele de același grad este competentă de a soluționa cauza respectivă.

Avem în vedere acea formă a competenței teritoriale ce instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanței din circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul. 

Capitolul IV. Întinderea competenței instanței sesizate

4.1. Prorogarea de competență

În ipoteza în care instanța este sesizată pe lângă cererea principală și cu anumite cereri accesorii, adiționale, incidentale, cu apărări sau excepții, după verificarea competenței sale referitoare la capătul principal de cerere, judecătorul va trebui să procedeze și la verificarea competenței referitoare la soluționarea unor astfel de cereri accesorii capătului principal de cerere.

În vederea verificării și stabilirii instanței competente pentru soluționarea cererilor subsecvente cererii principale, judecătorul va recurge la dispozițiile art. 123 și art. 124 din noul Cod de procedură civilă. Prorogarea de competență mai poate fi și judiciară, atunci când ea are loc în temeiul unei hotărâri judecătorești sau convențională și când ea are loc prin voința părților.

4.1.1. Prorogarea legală

Prorogarea legală a competenței intervine în cazurile expres prevăzute de lege. In vechiul C. Proc.Civ. aceasta se regasea la art. 9, art.17 și art. 164, astfel:

– Potrivit art. 9 din vechiul C. proc.civ., instanța sesizată de reclamant devine competentă să soluționeze litigiul și în raport cu pârții care domiciliază în circumscripțiile altor instanțe;

– Conform art. 17 din vechiul C. Proc.civ., cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Textul avea în vedere următoarele situații:

cazul în care reclamantul, prin aceeași acțiune, valorifică mai multe drepturi, formulând mai multe capete de cerere, care- dacă ar fi formulate separat- ar putea atrage diverse competențe;

cazul în care, în cursul unui proces se formuleză cereri cu caracter incidental privind luarea de măsuri asiguratorii, asigurarea dovezilor sau luarea unor măsuri provizorii, va fi competentă să le soluționeze tot instanța sesizată cu acțiunea principală.

Dacă cererile incidentale erau de competența instanțelor judecătorești, prorogarea putea să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială sau teritorială exclusivă, întrucât art. 17 din vechiul C. proc.civ., este înscris în titlul „ dispoziții speciale „ ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut intenția de a deroga de la normele anterioare de competență materială și teritorială.

Însă, dacă cererile incidentale ar fi de competența unor organe de jurisdicție din afara sistemului instanțelor judecătorești, prorogarea nu poate avea loc, cu încălcarea normelor de competență generală, pentru că nu există un temei legal pentru aceasta.

Pentru a evita riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, până la soluționarea cererii incidentale de către organul de jurisdicție competent, instanța va putea suspenda judecata în condițiile art. 244.1 din vechiul C.proc.civ.

instanța sesizată cu acțiunea principală este competentă să soluționeze și cererea reconvențională, precum și cererile de intervenței voluntară sau forțată;

dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii principale, legea prevde în anumite cazuri posibilitatea disjungerii, caz în acre, instanța care a devenit competentă prin efectul prorogării în baza art. 17 din vechiul C. proc.civ., își va păstra competența de a soluționa cererea incidentală și ulterior disjungerii.

Potrivit art. 164 din vechiul C. proc. civ, conexitatea constituia, de asemenea, un caz de prorogare legală de competență. Așadar, părțile puteau cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau instanțe deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și ale căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură. Întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părțile nu au cerut-o. Dosarul va fi trimis instanței mai întâi investite, afară numai dacă amândouă părțile cer trimiterea lui la una din celelalte instanțe. Când una din pricini este de competența unei instanțe și părțile nu o pot înlătura, întrunirea se face la acea instanță.

După cum am precizat, dispozițiile art. 123 din noul Codul de procedură civilă instituie prorogarea legală a instanțelor judecătorești în trei cazuri strict determinate de acest text legal, respectiv în cazul cererilor accesorii, adiționale și al cererilor incidentale.

În privința cererilor adiționale la care face referire textul art. 123 din noul Cod de procedură civilă, aceste cereri sunt formulate de către reclamant , întrucât pârâtul într-un proces declanșat de reclamant are posibilitatea de a formula în cadrul acțiunii principale formulate de reclamant cererea reconvențională, care nu are semnificația unei cereri adiționale.

Prorogarea legală de competență operează în baza art. 123 și în cazul cererilor incidentale, în care se pot include pe lângă cererea reconvențională, formele de participare a terțelor persoane în procesul civil, reglementate prin secțiunea a 3-a din Titlul II a noului Cod de procedură civilă: intervenția voluntară; intervenția forțată (chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului, introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane).

La rândul său, art. 1073 din Codul de procedură civilă, având denumirea marginal ,,cereri incidentale” prevede că: ,,instanța competentă să judece cererea originară este, de asemenea, competentă să judece :

a)cererile de intervenție, cu excepția cazurilor când asemenea cereri ar fi fost formulate numai pentru a-l sustrage pe intervenient de la jurisdicția normal competentă;

b)cererea reconvențională.

Se impune de asemenea precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, competența instanței sesizate cu cererea principală se prorogă și în privința cererilor accesorii sau a cererilor incidentale, chiar dacă aceste cereri formulate separat ar cădea în competența de atribuțiune a unei alte instanțe. Se poate concluziona în acest context faptul că, competența instanțelor care soluționează cererea principală este o competență exclusivă.

Alineatul (2) al art. 123 stabilește prorogarea legală a competenței instanței care soluționează cererea principală și în ipoteza în care competența de soluționare a cererii principale este stabilită de lege în favoarea unei secții specializate sau a unui complet specializat. Ultimul aliniat art. 123 reglementează un caz de aplicare a principiului indivizibilității procesului civil, statuând că atunci când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părțile.

Prorogarea legală de competență este consacrată legislativ prin noul Cod de procedură civilă și prin dispozițiile art. 124, având denumirea marginală ,,apărări și incidente procedural și care prevede că: ,, instanța competentă să judece cererea principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe [alin. (1)]; incidentele procedurale sunt soluționate de instanța în fața căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel [alin. (2)]”.

Acest text legal consacră principiul potrivit căruia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, aceasta întrucât judecătorul acțiunii este în măsură să cunoască toate raporturile dintre părți și să rezolve toate mijloacele de apărare, excepțiile și incidentele procedurale apărute în fața sa.

O particularitate în aplicarea principiului judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției a reprezentat-o, în materia contenciosului administrativ, până la modificarea Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 76/2012, soluționarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ nu de către instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, dacă acesta nu era secția de contencios administrativ a tribunalului sau a curții de apel, ci de către instanțele de contencios administrativ competente.

Prin modificările și completările aduse Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin Legea nr. 76/2012, au fost aduse modificări de substanță în materia excepției de nelegalitate, fiind totodată păstrate unele dispoziții din vechea reglementare, care au creat și vor crea în continuare controverse doctrinare și jurisprudențiale.

Astfel, în vederea asigurării compatibilității Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu normele procedurale instituite prin noul Cod de procedură civilă, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 au fost modificate și adaptate dispozițiilor art. 124 din noul Cod de procedură civilă car , după cum am remarcat, consacră principiul potrivit căruia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificat prin Legea nr. 76/2012, instanța investită cu fondul litigiului și în fața căruia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond este competența să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

După cum rezultă cu claritate din conținutul art. 124 al noului Cod de procedură civilă, regula judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției comportă și excepții, legiuitorul referindu-se expres la chestiunile prejudiciale care potrivit legii se soluționează de către alte instanțe decât cele care soluționează cererea principală și care dobândesc autoritate de lucru judecat în fața instanței sesizate cu acțiunea principală.

Întrucât aceste chestiunii prejudiciale de a căror soluționare depinde soluția dată fondului litigiului sunt de competența altor instanțe decât cele care soluționează cererile principale, constituind de multe ori surse de tergiversare a procesului, judecătorul este obligat să suspende judecarea cererii principale până la soluționarea irevocabilă a chestiunilor prejudiciale.

Prorogarea judecătorească

Prorogarea Prorogarea judiciară, varietate a prorogării legale, este acea formă a prorogării de competență care poate opera în temeiul și prin efectul unei hotărâri judecătorești prin care o instanță este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluționarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de atribuții a altor instanțe.

Prorogarea judiciară a competenței poate opera doar în cazurile determinate expres de lege, precum: în cazul delegării altei instanțe, în condițiile determinate de art. 147 din noul Cod de procedură civilă; în cazul strămutării procesului civil (art. 140 din Noul Cod de procedură civilă); în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie (art. 261 Noul Cod de procedură civilă); în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare de către instanța de apel la o altă instanță de același grad [art. 498 alin. (2)].

Prorogarea judecătorească de competență intervine în temeiul unei hotărâri judecătorești, conform vechii reglementari :

În cazul delegării instanței ( art. 23 c.proc.civ );

În cazul recuzării tuturor judecătorilor unei instanțe ori atunci când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată ( art. 33 C.proc.civ );

În caz de strămutare a pricinilor ) art. 40 alin. 3 c.proc. civ );

În caz de admitere a recursului și casare cu trimitere spre rejudecare la o anumită instanță decât cea care a judecat fondul, dar egelă la gard ( art.312 alin. 5 C.proc.civ);

Administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie ( art.169 alin. Ultim C.proc.civ ) însă prorogarea competenței este parțială, în sensul că vizează numai administrarea probei respective, iar nu și soluționarea fondului.

În toate aceste situații, cauza va fi soluționată nu de instanța competentă în mod obișnuit, ci de către o instanță egală în grad, stabilită prin hotărâre judecătorească, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunțate de această instanță va fi soluționată de instanța superioară acesteia și nu de instanța superioară celei care în mod obișnuit ar fi trebuit să rezolve cererea.

Prorogarea convențională

Prorogarea convențională este acea formă de prorogare a competenței care se realizează prin acordul de voință al părților litigante. Ea este consacrată legislativ prin art. 126 din noul Cod de procedură civilă care prevede că: ,,părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Din analiza acestui text legal, se poate concluziona că acesta conferă părților alegerea doar a instanței din punct de vedere teritorial, context în care prorogarea convențională în acest caz este denumită competență teritorială convențională. Legea exclude, în mod expres, de la posibilitatea de a alege o altă instanță numai cazurile de competență exclusivă, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 118-121.

Prorogarea convențională a competenței intervine în temeiul unei înțelegeri a părților în acele cazuri în care legea permite părților să deroge de la regulile de competență pe care le stabilește, deci în cazul competenței teritoriale reglementate de norme de ordine privată.

Prorogarea convențională a competenței poate rezulta din înserarea în contractul încheiat de părți a unei clauze atributive de competență sau dintr-o convenței separată prin care părțile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie judecată de o altă instanță decât cea care este în mod normal competentă.

Convenția se poate face și verbal, însă numai în fața instanței alese care va lua act de înțelegerea părților și încheierea de ședință.

Convenția trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Părțile să aibă capacitate procesuală de exercițiu iar consimțământul lor să fie liber și neviciat;

Convenția părților să fie expresă;

În convenție să se determine exect instanța aleasă;

Instanța aleasă de părți să nu fie necompetentă absolut

O formă de manifestare a convenției părților privind prorogarea competenței o constituie așa numita alegere de domiciliu, când părțile stabilesc competența în favoarea instanței de la domiciliul ales.

Dacă această alegere s-a făcut în favoarea părții care va fi chemată în judecată ( pârâtului) sau a ambelor părți,reclamantul urmează să sesizeze instanța de la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui care va introduce cererea de chemare în judecată (reclamantului),acesta are, opțiunea de a sesiza fie instanța de la domiciliul ales , fie instanța competentă potrivit legii.

În situația în acre părțile au stabilit competența în favoarea altei instanțe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii,. Să soluuționeze pricina și totuși reclamantul sesizează această din urmă instanță, pârâtul va putea cere declinarea competenței, însă numai până la prima zi de înfățișare, deoarece competența are un caracter relativ.

4.2. Excepția de necompetență

Este posibil, ca deși instanța sesizată să fie competentă, să nu existe la această instanță cerințele necesare pentru judecată ori pentru pronunțarea hotărârii în condiții de deplină obiectivitate. De aceea, legiuitorul a prevăzut posibiliatea stabilirii unei alte instanț e care să judece prin instituțiile delegării instanței și strămutării pricinilor.Pe de altă parte, este posibil, ca instanța sesizată să nu fie competentă, sau, în orice caz, să fie contestată.

Necompetența este situația în care o instanță judecătorească este sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluționa întrucât nu are competența să o judece.

Excepția de necompetență este reglementată prin art. 129 din noul Cod de procedură civilă, având denumirea marginală ,,excepția de necompetență”. În mod asemănător, dispozițiile art. 245 din noul Cod de procedură civilă definesc excepțiile procesuale ca fiind ,, mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”.

Rezultă așadar, din conținutul acestui text legal, care distinge între excepțiile procesuale și excepțiile de fond că excepția de necompetență intră în categoria excepțiilor procesuale care se deosebesc de excepțiile de fond.

Mijlocul procedurii de invocare a necompetenței instanței la care litigiul se află pe rol, în curs de judecată, este excepția de necompetență.

Normele procedurale prin care este reglementată invocarea excepției de necompetență sunt prevăzute prin art. 130 din noul Cod de procedură civilă, care stabilește și regimul juridic al excepției prin care poate fi invocată necompetența instanțelor judecătorești.

Din analiza textului citat ,rezultă că acesta reglementează stabilirea în mod diferit a două ipoteze de invocare a necompetenței de ordine publică, prin distingerea a două grade de gravitate a încălcării normelor de competență de ordine publică, respectiv necompetența generală a instanțelor judecătorești și necompetența materială și teritorială de ordine publică. O atare soluție legislativă este criticabilă și discutabilă, fiind totodată artificială și chiar incomprehensibilă, deoarece instituirea unor grade de gravitate deosebite este greu de imaginat, iar încălcarea normelor absolute de competență, fie ea generală ori materială sau teritorială este deosebit de păgubitoare pentru ordinea juridică.

Excepția de necompetență se invocă în mod diferit, după cum norma de competență ce se consideră că ar fi încălcată este absolută (competenșă generală, materială sau teritorială exclusivă) sau relativă (competență teritorială, în celelalte cazuri decât cea exclusivă).

Excepția de necompetență absolută poate fi invocată de oricare dintre părți, procuror sau instanță din oficiu, în orice fază a judecății.

Părțile nu pot conveni să deroge de la regulile competenței absolute, așadar, viciile necompetenței absolute nu pot fi acoperite prin voința expresă sau tacită a părților.

Dacă necompetența absolută nu a fost ridicată în fața primei instanței, poate fi invocată direct în apel ori în recurs, prin cererea de apel sau recurs, ori , cel mai târziu la prima zi de înfățișare sub sancțiunea decăderii.

Excepția de necompetență relativă poate fi invocată numai de către pârât în fața primei instanțe, până în prima zi de înfățișare. Mai mult, excepția de necompetență relativă trebuie invocată înaintea altor excepții, inainte de a se intra în dezbaterea fondului sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca această excepție. Se înțelege că pârâtul nu va putea ridica excepția, pentru prima dată în fața instanței de apel sau de recurs.

Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor ce reglementează această competență, părțile pot conveni expres sau tacit să deroge de la dispozițiile legii, prorogând competența instanței.

În privința soluționării excepției de necompetență și a soluțiilor pronunțate de instanțele în fața cărora au fost invocate aceste excepții, în noul Cod de procedură civilă, prin art. 132, se reglementează aceste chestiuni într-o manieră puțin diferită de vechea reglementare. Astfel, în accepțiunea art. 132 din noul Cod de procedură civilă: ,,când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent [alin. (1)]; dacă instanța se declară competentă, va trece la soluționarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză [alin. (2)]; dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent [alin. (3)]; dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară [alin. (4)]”.

Din conținutul acestor dispoziții legale rezultă categoriile de hotărâri pe care le poate pronunța instanța de judecată, respectiv încheiere când instanța se declară competentă și care poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză, deci odată cu hotărârea pronunțată asupra fondului, și hotărâre în cazul în care instanța de judecată se declară necompetentă, în condițiile art. 132 alin. (3) și alin. (4), care, după caz, nu este supusă niciunei căi de atac, sau este supusă recursului la instanța imediat superioară.

În ceea ce privește efectele hotărârii pronunțate de instanța care soluționează excepția de necompetență, hotărârea de declinare a competenței de către instanța sesizată către instanța judecătorească sau organul cu activitate jurisdicțională produce un dublu efect: de dezinvestire a instanței sesizate cu acțiunea principală și de investire a altei instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională. Rezultă așadar că în privința instanței căreia i s-a declinat competența, hotărârea de dezinvestire nu se impune cu autoritate de lucru judecat, în fața instanței sau altui organ căruia i s-a trimis cauza spre soluționare, putându-se ivi un conflict negativ de competență în cazul în care instanța căreia i s-a declinat competența se declară la rândul ei necompetentă să soluționeze cauza.

4.3. Conflictele de competență

Există conflict de competență în situația în care două sau mai multe ionstanțe judecătorești ori alte organe de activitate jurisdicțională se consideră deopotrivă competente să soluționeze un litigiu sau se consideră toate necompetente și își declină recipăroc competența.

În primul caz, conflictul se numește pozitiv, iar în cel de-al doilea negativ, însă în ambele situații se impune soluționarea conflictului fie pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii ( în cazul conflictului pozitiv ), fie pentru că interesul reclamantului de a obține o hotărâre trebuie satisfăcut ( în cazul conflictului negativ).

Pentru a exista conflict pozitiv, trebuie ca cel puțin două instanțe ă se fi declarat competente, iar în cazul conflictului negativ trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Să existe două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeeași pricină ( aceleași părți, același obiect și aceeași cauză );

Instanțele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;

Cel puțin una dintre instanțe să fie competentă să soluționeze cererea care a generat conflictul;

Declinările între instanțele sesizate să fie reciproce.

Cazurile în care apar conflicte de competență sunt reglementate prin art. 132 din noul Cod de procedură civilă, din conținutul aceluiași text de lege putându-se desprinde și situațiile generatoare de conflicte care permit și o clasificare a conflictelor de competență.

Astfel, situația reglementată de art. 132 pct. 1 generează un conflict pozitiv de competență, în sensul că două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă să soluționeze aceeași cauză, refuzând să își decline competența în favoarea altei instanțe sau organ cu activitate jurisdicțională. Ipoteza reglementată de art. 132 pct. 2 generează un conflict negativ de competență, în sensul că două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă necompetente să soluționeze același proces și își declină reciproc competența.

Dispozițiile art. 134 din noul Cod de procedură civilă instituie obligația instanței în fața căreia s-a ivit conflictul de competență de a suspenda din oficiu judecata cauzei și de a înainta dosarul instanței competente să soluționeze conflictul.

Conflictele de competență dintre instanțele judecătorești, pozitive sau negative se rezolvă pe calea regulatorului de competență de către instanța superioară comună instanțelor aflate în conflict.

Dispozițiile art. 135 din noul Cod de procedură civilă, având denumirea marginal ,,soluționarea conflictului de competență”, determină atât instanța competentă să soluționeze conflictul de competență cât și procedura aplicabilă pentru soluționarea conflictului de competență.

După cum se poate constata, primul alineat determină competența de soluționare a conflictelor ivite între două instanțe judecătorești, instanța competentă în această ipoteză determinându-se pe baza principiului potrivit căruia ea aparține instanței imediat superioare și comună instanțelor aflate în conflict.

Al doilea alineat reglementează o problemă nesoluționată prin vechea reglementare, care a creat discuții doctrinare și jurisprudențiale, respectiv aceea a conflictului de competență dintre o instanță judecătorească și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ipoteza reglementată prin alin. (3) al art. 135, vizează conflictul de competență ivit între o instanță judecătorească și un organ cu activitate jurisdicțională, soluția legislativă în această ipoteză fiind aceea prin care se acordă prioritate instanțelor judecătorești în soluționarea unui astfel de conflict, ceea ce este conform cu realitatea că doar instanțele judecătorești beneficiază de plenitudine de jurisdicție în activitatea de administrare a justiției.

Ultimul alineat al art. 135 stabilește procedura de judecată a soluționării cererii privitoare la conflictul de competență, în urma căreia instanța investită cu soluționarea acestui conflict pronunță o hotărâre care, în mod tradițional, este cunoscută sub denumirea de regulator de competență. În acest context, alin. (4) al art. 135 statuează că cererea se soluționează de către instanța competentă să judece conflictul, în camera de consiliu, și fără citarea părților, deci în regim de urgență, întrucât printr-o astfel de hotărâre nu se soluționează fondul litigiului dedus judecății.

De asemenea, hotărârea prin care instanța soluționează conflictul de competență este definitivă și obligatorie pentru instanța desemnată, care nu mai are posibilitatea de a-și verifica propria competență, căci ne aflăm în fața unei hotărâri judecătorești care a statuat în mod definitiv asupra competenței.

Hotărârea rămasă irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat. După această dată, dosarul se trimite instanței care a fost stabilită ca fiind competentă, instanța respectivă fiind obligată, dacă nu au apărut temeiuri noi, neverificate de instanța acre a pronunțat hotărârea să judece cauza, nemaiputând să-și verifice competența.

In practica redam mai jos o speta reprezentativa celor expuse: Dosar Nr. 334 (21.09.2005). Prin sentinta nr.3/2005 Tribunalul Suceava – sectia comerciala, contencios administrativ si fiscala declinat competenta de solutionare a cererii formulata de SC „M” SRL Falticeni impotriva paratei SC „ BE” SRL Falticeni, motivat de faptul ca potrivit art.7 al.1 Cod pr.civila cererea impotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanta sediului ei principal.

Investita cu solutionarea acestei cereri, Judecatoria Falticeni prin sentinta civila nr. 586 din 27 aprilie 2005, constatand ca nu este competenta din punct de vedere material sa rezolve aceasta pricina intrucat potrivit art.2 pct.1 lit. d teza a II-a Cod pr.civila procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect este neevaluabil in bani sunt de competenta tribunalului, a declinat competenta de solutionare în favoarea Tribunalului Suceava.

Constatand totodata existenta unui conflict negativ de competenta, conform art.22 pct. 2 Cod pr.civila, a dispus inaintarea cauzei catre Curtea de Apel Suceava pentru a se pronunta asupra conflictului de competenta.

Curtea prin sentinta nr. 334 din 21 septembrie 2005, pronuntata in camera de consiliu, a stabilit competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Suceava.

Pentru a hotari astfel a retinut ca prin cererea introductiva reclamanta a solicitat rezilierea unui contract, cerere care este neevaluabila in bani.

Potrivit disp.art.2 pct.1 lit.a Cod pr.civila tribunalele judeca in prima instanta procesele si cererile in materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei, precum si procesele si cererile in aceasta materie, al caror obiect este neevaluabil in bani.

In consecinta cererea reclamantei de reziliere a contractului de inchiriere cade in competenta de solutionare a Tribunalului Suceava.

Referitor la disp.art.7 al.1 Cod pr.civila, avute in vedere de Tribunalul Suceava in sentinta de declinare a competentei catre judecatorie, s-a precizat ca acestea reglementeaza competenta teritoriala a instantelor, competenta ce se analizeaza in urma determinarii competentei materiale a instantelor judecatoresti.

Noul Cod de procedură reglementează, față de vechea reglementare, pentru prima dată prin art. 136 procedura de soluționare a conflictelor de competență dintre două secții sau complete specializate ale aceleiași instanțe judecătorești. Astfel, noul Cod de procedură civilă, în acord cu prevederile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prevede prin art. 136 că dispozițiile privitoare la soluționarea conflictelor de competență se aplică și la conflictele de competență care apar între secțiile specializate sau completele specializate ale aceleiași instanțe judecătorești. Un asemenea conflict se soluționează de către secția instanței stabilită la art. 135 corespunzătoare secției înainte căreia s-a ivit conflictul.

În ipoteza în care conflictul apare între două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție conflictul se soluționează de Completul de 5 judecători.

Potrivit art. 137 din Codul de procedură civilă, în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente rămân câștigate judecății și instanța competentă investită cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Soluția legislativă consacrată prin art. 137 din Codul de procedură civilă este o consecință a principiului că probele deja administrate în fața instanței necompetente aparțin cauzei, iar valorificarea lor chiar în fața instanței necompetente are menirea de a contribui la o mai bună administrare a justiției prin economisire de timp și cheltuieli pe care le-ar implica refacerea probelor în fața instanței căreia i s-a declinat competența.

Concluzii:

În ipoteza în care instanța este sesizată pe lângă cererea principală și cu anumite cereri accesorii, adiționale, incidentale, cu apărări sau excepții, după verificarea competenței sale referitoare la capătul principal de cerere, judecătorul va trebui să procedeze și la verificarea competenței referitoare la soluționarea unor astfel de cereri accesorii capătului principal de cerere. În vederea verificării și stabilirii instanței competente pentru soluționarea cererilor subsecvente cererii principale, judecătorul va recurge la dispozițiile art. 123 și art. 124 din noul Cod de procedură civilă.

Prorogarea de competență poate fi legala, judiciară, atunci când ea are loc în temeiul unei hotărâri judecătorești sau convențională și când ea are loc prin voința părților.

Este posibil, ca deși instanța sesizată să fie competentă, să nu existe la această instanță cerințele necesare pentru judecată ori pentru pronunțarea hotărârii în condiții de deplină obiectivitate. De aceea, legiuitorul a prevăzut posibiliatea stabilirii unei alte instanț e care să judece prin instituțiile delegării instanței și strămutării pricinilor.Pe de altă parte, este posibil, ca instanța sesizată să nu fie competentă, sau, în orice caz, să fie contestată.

Necompetența este situația în care o instanță judecătorească este sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluționa întrucât nu are competența să o judece.

Mijlocul procedurii de invocare a necompetenței instanței la care litigiul se află pe rol, în curs de judecată, este excepția de necompetență.

Concluzii

Apărut ca o necesitate, pe o anumită treaptă a evoluției istorice, statul, care nu-și poate realiza funcția sa socială decât prin intermendiul dreptului are, pe lângă funcția legislativă și executivă, o funcție jurisdicțională încredințată unor organe proprii a căror misiune este de a soluționa, prin hotărâri susceptibile de execuțiune silită, toate conflictele de drept și toate problemele care-i sunt supuse de cei interesați.

Conflictele de natură civilă pot fi depășite pe cale amiabilă, în cadrul așa-ziselor modalități nejurisdicționale, de soluționare a diferențelor ce apar, și „în care compromisul este conștientizat , formulat sau în care intervine o terță persoană pentru a realiza concilierea.

Noul Cod de procedură civilă, deși nu s-a distanțat semnificativ față de vechea reglementare, a adus mutații semnificative și inedite, atât în ceea ce privește unele instituții tradiționale ale procedurii civile, cât mai ales, cu precădere, în materia competenței de atribuțiune și teritoriale a instanțelor judecătorești.

Organizarea modernă a instanțelor judecătorești este rezultatul unei interesante evoluții istorice. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esențiale ale funcționării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiție.

Principiile de organizare si functionare a autoritatii judecatoresti sunt: principiul legalitatii, justitia este unica si egala pentru toti, folosirea limbii oficiale si a limbii materne in justitie. dreptul la aparare, prezumtia de nevinovatie, si  independenta judecatorului si supunerea lui numai legii.

Competenta poate fi definita ca fiind aptitudinea recunoscuta de lege unei instante judecatoresti sau unui alt organ cu activitate jurisdictionala de a solutiona o anumita pricina.

În afară de instanțele judecătorești există și alte organe și persoane cărora legea le dă în competență activități jurisdicționale și care rezolvă și ele anumite pricini ce apar în circuitul civil. De pildă comisia pentru soluționarea litigiilor în materie de invenții și mărci, comisiile pentru ocrotirea minorilor, arbitrajul, medierea etc.

Cele mai importante norme ce reglementează competența, se găsesc în noul Cod de procedură civilă, Cartea I, Titlul III, dedicat competenței instanțelor judecătorești, începând cu art. 94 și urm.

De asemenea, alte legi conțin și ele reglementări privind competența, cum ar fi: Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, Legea nr. 273/2004 privind procedura adopției Codului de procedură civilă” care stabilește că încuviințarea adopției este de competența instanțelor judecătorești, Lege nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care la art. 124 alin. (1) prevede „Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului” iar la alin. (2) „Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competența revine tribunalului în a cărui circumscripție teritorială a fost găsit copilul” ș.a.

De asemena, art. 129 stabilește „Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează în mod corespunzător cu prevederile

Sub aspect funcțional, fiecare categorie de instanțe are anumite atribuțiuni jurisdicționale, iar sub aspect procesual, în raport cu natura și obiectul litigiului sau, atunci când este cazul, și a valorii interesului litigios, fiecare instanță este în drept să soluționeze anumite cauze. Datorită acestui dublu aspect, competența materială este funcțională (rationae oficii) și procesuală.

Dar pe lângă competența materială a instanțelor judecătorești analizată sub aspect funcțional și procesual, competența instanțelor judecătorești trebuie analizată și sub aspect teritorial, prin care se delimitează, după stabilirea competenței materiale pentru soluționarea unui litigiu, atribuțiile instanțelor de același grad.

De aceea formele competenței instanțelor judecătorești cuprind competența materială sub aspect funcțional și procesual și competența teritorială, care la rândul ei poate fi generală, alternativă, facultativă, convențională și exclusivă.

Analiza normelor juridice de competență a fost facută pornind de la dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția republicată care stabilește fără echivoc faptul că: ,,competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai lege”.

Acest text constițuțional trebuie coroborat, de asemenea, cu textul art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituția republicată, care prevede că organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, care include și competența și procedura de judecată a instanțelor judecătorești, se reglementează numai prin lege organică.

Pornind de la normele constituționale mai sus evocate, analiza normelor juridice privitoare la competența instanțelor judecătorești, a fost analizată atât prin raportare la aceste norme constituționale cât și prin raportare la principiile reglementării competenței, deduse pe calea unei interpretări sistematice a regulilor de procedură civilă, și la caracterul legilor care reglementează prin norme juridice competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, făcând distincție între legile de procedură civilă cu caracter general și legile speciale, precum și între legile imperative și legile dispozitive.

Normele de procedură civilă în materia competenței stabilite prin noul Cod de procedură civilă, ca și de altfel și în perioada de incidență a vechiului Cod de procedură civilă, se aplică în orice materii, cu excepția acelora care sunt conferite prin legi organice speciale unor instanțe judecătorești sau prin care s-a instituit o altă procedură de judecată (art. 2 cod proc. civ.).

Dată fiind importanța covârșitoare a normelor de competență pentru optimizarea procesului de realizare a justiției, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute de lege.

În reflectarea aceluiași rol, legiuitorul prin noul Cod de procedură civilă reglementează mai detaliat și într-o altă formă competența instanțelor judecătorești în materie civilă.

Astfel, cu titlu general, noul Cod de procedură civilă reglementează următoarele aspecte referitoare la competența instanțelor de judecată:

– competența materială, determinată după materie și valoare și respectiv după valoarea obiectului cererii introductive de instanță (art. 94- 106);

– competența teritorială (art. 107- 121);

– dispoziții speciale (art. 122-128);

– incidente procedurale privitoare la competența instanței (art. 129- 147).

Printre modificările de esență aduse de noul Cod de procedură civilă în materia competenței instanțelor judecătorești, prin raportare la prevederile Codului de procedură civilă în vigoare, pot fi menționate detalierea categoriilor de litigii care intră în competența diferitelor instanțe judecătorești, cu precădere a judecătoriilor, printr-o mai clară delimitare a competențelor, precum și criteriile de determinare a competenței după materie și valoare respectiv după valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

În primă instanță, judecătoria judecă toate procesele și cererile în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Aceasta înseamnă că ori de câte ori prin lege nu se prevede competența unei alte instanțe sau organ de jurisdicție de a judeca o pricină în primă instanță, cererea trebuie adresată judecătoriei (art. 94 C. proc. civ.).

Ca instanță de control judecătoresc, potrivit punctului 2 al art. 94 C. proc. civ, judecătoriile judecă căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

Plenitudinea de competență materială în soluționarea cauzelor civile după intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă revine tribunalelor, conform art. 95 pct. 1, potrivit căruia, acestea judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Se produce astfel o mutație deosebită în ceea ce privește situația anumitor cauze civile sau de altă natură care se soluționau de regulă de către judecătorii.

Noua reglementare prevede in art. 97 Codul de procedură civilă , faptul ca Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competența sa.

Noul Cod de procedură civilă, reglementează prin două secțiunii distincte competența materială a instanțelor judecătorești după materie și valoare, cât și competența materială a instanțelor judecătorești după valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

Rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat determinarea competenței materiale a instanțelor judecătorești după valoarea obiectului cererii introductive de instanță a fost aceea că, în cazul în care litigii de aceeași natură au fost distribuite în competența unor instanțe de grade diferite, criteriul ,,obiectiv” de determinare a competenței după materie nu este suficient pentru determinarea competenței, motiv pentru care legiuitorul a recurs la criterii subsidiare precum sunt cele instituite prin art. 98-106 din noul Cod de procedură civilă, prin raportare la valoarea obiectului cererii introductive de instanță.

O precizare care se impune a fi reliefată este aceea că valoarea obiectului cererii se stabilește de către reclamant prin cererea introductivă de instanță în funcție de elementele de calcul avute de el în vedere, fără a se avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele sau alte asemenea, indiferent de data scadenței și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății. Totodată, nu este exclus ca respectivele elemente sau criterii de stabilire a valorii să fie precizate de lege (cum este cazul art. 103 din Codul de procedură civilă, privitor la cererile care au ca obiect un drept de prestații succesive, sau dispozițiile art. 104 alin. (1) din Codul de procedură civilă în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale).

În ceea ce privește competența teritorială, aceasta necesită o delimitare a atribuțiilor instanțelor de același grad, știut fiind faptul că sistemul de drept românesc, cu excepția Înaltei Curți de Casație și Justiție, numără pe orizontală mai multe instanțe de același grad. În acest context, pentru a cunoaște instanța căreia trebuie să ne adresăm pentru soluționarea unui litigiu, nu este suficientă doar determinarea competenței de atribuțiune (competența materială), ci, după determinarea competenței materiale pentru soluționarea unui litigiu, trebuie să stabilim sub aspect teritorial, care dintre instanțele de același grad este competentă de a soluționa cauza respectivă.

Competența teritorială generală (regula ,,forum rei”), este acea formă a competenței teritoriale când reclamantul introduce cererea la instanța de drept comun, adică la instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului. Dar noul Cod de procedură, pe lângă regula de drept comun statornicită prin art. 107, conține dispoziții referitoare la posibilitatea alegerii competenței, precum și unele dispoziții derogatorii de la regula de drept comun.

Se poate concluziona că normele de competență teritorială generală instituite prin noul Cod de procedură civilă instituie și cazuri de competență teritorială alternativă, dar aceste cazuri de competență teritorială sunt reglementate de către legiuitor prin raportare la competența generală a instanțelor judecătorești.

Referitor la domeniul de aplicare a procedurii necontencioase judiciare, dispozițiile art. 527 din noul Cod de procedură civilă statuează că cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum și cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire și asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți.

Noul Cod de procedură civilă, aduce elemente de noutate în privința determinării competenței teritoriale în cazul cererilor necontencioase judiciare, față de prevederile din vechiul Cod de procedură civilă, statuând prin art. 528 alin. (3) că în cazul în care competența teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 528, cererile necontencioase se vor îndrepta la instanța în a cărei circumscripție petentul își are, după caz, domiciliul, reședința, sediul ori reprezentanța, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se vor îndrepta, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului București sau, după caz, la Tribunalul București. Sub acest aspect, constatăm că dispozițiile art. 528 alin. (3) constituie o reglementare extinsă a regulilor generale pentru determinarea competenței teritoriale stabilite prin art. 107 din noul Cod de procedură civilă

Competența teritorială convențională sau contractuală este ceea care conferă părților posibilitatea de a stabili, prin acordul lor, adică înainte de ivirea unui litigiu odată cu încheierea actelor juridice de drept substanțial (convențiilor) competența unei anumite instanțe în soluționarea unui litigiu concret.

Noul Cod de procedură civilă, prin art. 126 cu titlul marginal ,,alegerea de competență”, arata că: ,,părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă [alin. (1)]; în litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată nescrisă[alin. (2)] ”.

În considerarea faptului că, competența teritorială convențională nu are un caracter absolut, prin alin. (2) al art. 126 se instituie o limitare a competenței teritoriale convenționale, sub sancțiunea considerării ca nescrise a oricărei convenții contrare, în cazul litigiilor din materia protecției drepturilor consumatorilor.

Normele de competență teritorială exclusivă se aplică în materie reală imobiliară, în materie de moștenire, în materie de societate, în materie de faliment, în pricinile privitoare la persoane, în situații reglementate prin legi speciale vizând alte materii precum și în materii necontecncioase. Noul Cod de procedură civilă consacra normele de competență teritorială exclusivă in mod exres expres prin, art. 114 alin. (1), privind cererile în materie de tutelă și familie; art. 117 în materia cererilor privitoare la imobile; art. 118 în materia cererilor privitoare la moștenire; art. 119 în materia cererilor privitoare la societăți; art. 120 în materia cererilor privitoare la insolvență și concordatul preventiv; art. 121 în materia cererilor formulate împotriva unui consumator, precum și prin acte normative speciale.

În ipoteza în care instanța este sesizată pe lângă cererea principală și cu anumite cereri accesorii, adiționale, incidentale, cu apărări sau excepții, după verificarea competenței sale referitoare la capătul principal de cerere, judecătorul va trebui să procedeze și la verificarea competenței referitoare la soluționarea unor astfel de cereri accesorii capătului principal de cerere.

În vederea verificării și stabilirii instanței competente pentru soluționarea cererilor subsecvente cererii principale, judecătorul va recurge la dispozițiile art. 123 și art. 124 din noul Cod de procedură civilă. Prorogarea de competență mai poate fi și judiciară, atunci când ea are loc în temeiul unei hotărâri judecătorești sau convențională și când ea are loc prin voința părților.

Prorogarea legală a competenței intervine în cazurile expres prevăzute de lege. Dispozițiile art. 123 din noul Codul de procedură civilă instituie prorogarea legală a instanțelor judecătorești în trei cazuri strict determinate de acest text legal, respectiv în cazul cererilor accesorii, adiționale și al cererilor incidentale.

Prorogarea judiciară, varietate a prorogării legale, este acea formă a prorogării de competență care poate opera în temeiul și prin efectul unei hotărâri judecătorești prin care o instanță este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluționarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de atribuții a altor instanțe.

Prorogarea judiciară a competenței poate opera doar în cazurile determinate expres de lege, precum: în cazul delegării altei instanțe, în condițiile determinate de art. 147 din noul Cod de procedură civilă; în cazul strămutării procesului civil (art. 140); în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie (art. 261); în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare de către instanța de apel la o altă instanță de același grad [art. 498 alin. (2)].

Prorogarea convențională este acea formă de prorogare a competenței care se realizează prin acordul de voință al părților litigante. Ea este consacrată legislativ prin art. 126 din noul Cod de procedură civilă care prevede că: ,,părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Este posibil, ca deși instanța sesizată să fie competentă, să nu existe la această instanță cerințele necesare pentru judecată ori pentru pronunțarea hotărârii în condiții de deplină obiectivitate. De aceea, legiuitorul a prevăzut posibiliatea stabilirii unei alte instanț e care să judece prin instituțiile delegării instanței și strămutării pricinilor.Pe de altă parte, este posibil, ca instanța sesizată să nu fie competentă, sau, în orice caz, să fie contestată.

Necompetența este situația în care o instanță judecătorească este sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluționa întrucât nu are competența să o judece.

Dispozițiile art. 245 din noul Cod de procedură civilă definesc excepțiile procesuale ca fiind ,, mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără a pune în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”.

Normele procedurale prin care este reglementată invocarea excepției de necompetență sunt prevăzute prin art. 130 din noul Cod de procedură civilă, care stabilește și regimul juridic al excepției prin care poate fi invocată necompetența instanțelor judecătorești.

Excepția de necompetență absolută poate fi invocată de oricare dintre părți, procuror sau instanță din oficiu, în orice fază a judecății.

Există conflict de competență în situația în care două sau mai multe ionstanțe judecătorești ori alte organe de activitate jurisdicțională se consideră deopotrivă competente să soluționeze un litigiu sau se consideră toate necompetente și își declină recipăroc competența.

În primul caz, conflictul se numește pozitiv, iar în cel de-al doilea negativ, însă în ambele situații se impune soluționarea conflictului fie pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii ( în cazul conflictului pozitiv ), fie pentru că interesul reclamantului de a obține o hotărâre trebuie satisfăcut ( în cazul conflictului negativ).

În ambianța noilor reglementări instituite prin noul Cod de procedură civilă, lucrarea analizează competența instanțelor judecătorești în materie civilă, analiză raportată și la vechile prevederi, pentru a se putea evidenția atât asemănările cât mai ales deosebirile față de reglementările instituite prin vechiul Cod de procedură civilă.

Bibliografie

Tratate, lucrari de specialitate:

Apostu Ioan, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă. Ed.Național, București 1997

Bodoașcă Teodor, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed.All Back, București 2002

Ciobanu V. M., Boroi G., Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă Ediția a III-a Ed. All Back, 2005

Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă., Teoria generală, vol.I, Ed. Național, București 1996

Ciobanu V. M., Unele probleme referitoare la hotărârea de strămutare a pricinilor civile, A.U.B. 1983

Condoiu Minodora, Drept procesual civil, Ediția a III-a, Ed.Fundației România de Mânie, București 2007

DaghieViorel, Daghie Dragoș, Fuică Benone, Ivan Nora, Elemente de procedură civilă și administrativă, Vol. I. Universitatea „Dunarea de Jos”, Galați 2005

Dan E., Codul de procedură civilă adnotat, Ed.Librăriei SOCEC & Comp., Societate anonimă,

Deleanu Ion, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10 / 2006, p. 68-86;

Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Vol.I.,Ed.Servo-Sat, Arad, 2001

Deleanu Ion., Tratat de procedură civilă, vol.I,Ed.2,Ed.C.H.Back, 2007

DEX, Editura Academiei RSR , București 1975

Garsonnet, Traite theorique et pratique de procedure civile,II,Ed.II

Ghimpu V. S., Breboi Gh., Mohanu Gh., Popescu A., Urs I., Dicționar juridic, Ed. Albatros, Bucurețti 1985

Herovanu V. E., Principiile procedurii judiciare, Vol.I București, 1932

Heroveanu E., Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupa” N.Stroilă, 1932 Vol.I

Leș Ioan, Comentariile codului de procedură civilă, Ed.All Back, București 2001,

Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Back, București 2001

Luburici M., Teoria generală a dreptului, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București 1994

Măgureanu Florea, Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed.All back, București 2002

Porumb V. G., Drept procesual civil român, Editura Didactică și Pedagogică, Bucurețti 1966

Stoenescu I., S.Zilberstein, Dpret procesual civil.Teoria generală. Ed.Didactică și Pedagogică, București 1977

Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil.Volumul I, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed.Universul Juridic, București 2008

Legislatie

Lege nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 5 martie 2014

Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13.09.2005

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012 

Legea nr. 544 / 2004 legea contenciosului administrativ, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07/12/2004

Codul de pocedura civila

Constituția României

Surse web

www.cdep.ro

www.lege5.ro

www.dreptonline.ro

www.jurisprudenta.com

www .portal.just.ro

=== bіblіоgrafіе ===

Bibliografie

Tratate, lucrari de specialitate:

Apostu Ioan, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă. Ed.Național, București 1997

Bodoașcă Teodor, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, Ed.All Back, București 2002

Ciobanu V. M., Boroi G., Drept procesual civil.Curs selectiv.Teste grilă Ediția a III-a Ed. All Back, 2005

Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă., Teoria generală, vol.I, Ed. Național, București 1996

Ciobanu V. M., Unele probleme referitoare la hotărârea de strămutare a pricinilor civile, A.U.B. 1983

Condoiu Minodora, Drept procesual civil, Ediția a III-a, Ed.Fundației România de Mânie, București 2007

DaghieViorel, Daghie Dragoș, Fuică Benone, Ivan Nora, Elemente de procedură civilă și administrativă, Vol. I. Universitatea „Dunarea de Jos”, Galați 2005

Dan E., Codul de procedură civilă adnotat, Ed.Librăriei SOCEC & Comp., Societate anonimă,

Deleanu Ion, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10 / 2006, p. 68-86;

Deleanu Ion, Tratat de procedură civilă, Vol.I.,Ed.Servo-Sat, Arad, 2001

Deleanu Ion., Tratat de procedură civilă, vol.I,Ed.2,Ed.C.H.Back, 2007

DEX, Editura Academiei RSR , București 1975

Garsonnet, Traite theorique et pratique de procedure civile,II,Ed.II

Ghimpu V. S., Breboi Gh., Mohanu Gh., Popescu A., Urs I., Dicționar juridic, Ed. Albatros, Bucurețti 1985

Herovanu V. E., Principiile procedurii judiciare, Vol.I București, 1932

Heroveanu E., Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupa” N.Stroilă, 1932 Vol.I

Leș Ioan, Comentariile codului de procedură civilă, Ed.All Back, București 2001,

Leș Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Back, București 2001

Luburici M., Teoria generală a dreptului, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București 1994

Măgureanu Florea, Drept procesual civil, ediția a VI-a, Ed.All back, București 2002

Porumb V. G., Drept procesual civil român, Editura Didactică și Pedagogică, Bucurețti 1966

Stoenescu I., S.Zilberstein, Dpret procesual civil.Teoria generală. Ed.Didactică și Pedagogică, București 1977

Tăbârcă Mihaela, Drept procesual civil.Volumul I, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed.Universul Juridic, București 2008

Legislatie

Lege nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 5 martie 2014

Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 827 din 13.09.2005

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012 

Legea nr. 544 / 2004 legea contenciosului administrativ, Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07/12/2004

Codul de pocedura civila

Constituția României

Surse web

www.cdep.ro

www.lege5.ro

www.dreptonline.ro

www.jurisprudenta.com

www .portal.just.ro