Consideratii Generale Asupra Cailor Legale de Atac

Considerații generale asupra căilor legale de atac

Secțiunea 1.Noțiunea și importanța căilor de atac de retractare

Procesul civil este activitatea desfășurată de instanță,organul de executare și alte organe ori persoane care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile deduse judecății și executării silite a hotărîrilor judecătorești sau a altor titluri executorii,conform procedurii stabilite de lege.

Căile de atac apar ca un mijloc de redirecționare a litigiului pe calea prescrisă de lege ,un instrument de reparare a neajunsurilor constate în instanțele anterioare,de natură să restabilească”adevărul juridic”pe care trebuie să îl reflecte o hotărâre judecătorească,rei iudicata pro veritate accipitur.

Căile de atac pot fi privite ca ultimele praguri jurisdicționale ce împiedică traversarea unei hotărâri care,în esența sa este,contrarie stării de fapt și de drept rezultate din ansamblul probațional incident pricinii ,dar care își pot dovedi eficiența numai în măsura în care au fost parcurse

Încă de la începuturile dreptului ,în desfășurarea procesului civil,a apărut necesitatea ca o hotărâre pronunțată în urma unei judecăți să fie controlată de o altă instanță superioară,pentru a se permite îndreptarea erorilor săvîrșite de judecatori.

Procesul civil este așa cum am arătat,o activitate care se desfășoară în timp,de obicei în mod neîntrerupt,începând cu cererea prin care instanța este sesizată și sfîrșind cu punerea în executare a hotărârii pe care instanța o pronunță în cauză. Această activitate este opera participanților la procesul civil și constă dintr-o serie de acte de procedură și raporturi juridice procesuale,care se stabilesc între ei.Printre participanți se numără ,în mod necesar ,părțile litigante și organele create de lege ,cu atribuții în domeniul justiției și anume instanța de judecată ,procurorul și organele de executare.

Caile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea greșelilor săvîrșite.Ele sunt indispensabile în orice sistem procesual,pentru remedierea eventualelor greșeli de judecată sau de ordin strict procedural.De aceea legiuitorul a acordat importanța cuvenită reglementării detaliate a modului de exercitare a căilor legale de atac.

Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice.Dreptul modern se caracterizează,în general,print-o mare diversitate de organizare a căilor de atac.

Existența căilor de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale și le conferă posibilitatea de a soluționa remedierea eventualelor erori judiciare.De asemenea,existența

căilor legale de atac este de natură să garanteze și calitatea actului de justiție,judecătorii fiind obligați să-și respecte îndatoririle lor,îndeosebi acelea privitoare la imparțialitate.

În dreptul modern instanțele judecătorești sunt organizate,într-un sistem piramidal.

Secțiunea 2.Clasificarea căilor de atac de retractare

Căile extraordinare de atac sunt:recursul,contestația în anulare și revizuirea.

Contestația în anulare se clasifică în:

-contestație în anulate obișnuită

-contestație în anulate specială

Căile de atac se pot clasifica în mai multe moduri,dar în continuare sunt prezentate cele mai semnificative:

I) Conform criteriilor condițiilor de exercitare ,folosit în art.456 C.pr.civ.:

Căi ordinare și căi extraordinare de atac

Căile de atac ordinare sunt acelea care pot să fie exercitate de orice parte din proces sau de orice alt participant căruia i s-a recunoscut dreptul la calea de atac,iar,pentru a fi exercitate ,nu este necesar ca un text de lege să prevadă posibilitatea folosirii lor.În schimb,dacă se dorește suprimarea căii de atac ordinare,se impune o mențiune expresă în acest sens.

Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condițiile de exercitare a căilor legale de atac.Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părți și pentru orice motiv.Drept urmare,conceptul de cale ordinară de atac evocă ideea unei liberalități depline de exercitare a acesteia,fără niciun fel de condiții restrictive.

Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele strict determinate de lege.Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condițiile restrictive în care ele pot fi exercitate.

Codul de procedură civilă califică apelul ca fiind cale de atac ordinară,iar recursul,contestația în anulare și revizuirea ca fiind căi extraordinare de atac.

Importanța practică a acestei clasificări vizează următoarele aspecte:

Executarea silită a hotărârii este suspendată pe durata termenului în care poate fi exercitată calea de atac ordinară,iar apoi pe timpul judecării acesteia,în vreme ce căile de atac extraordinare,nu au în principiu efect suspensiv;

Cât timp este deschisă calea de atac ordinară,nu se poate recurge la o cale de atac extraordinară,însă căile de atac extraordinare se pot folosi concomitent(de exemplu contestația în anulare si revizuirea);

În unele situații, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă,dacă partea interesată putea sa invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare,dar nu a facut-o;(de exemplu dacă a expirat termenul de apel,hotărârea primei instanțe devine nu numai definitivă,ci și irevocabilă).

II) În funcție de instanța competentă să judece calea de atac,există:

Căile de atac de reformare si căile de atac de retractare

Aceasta clasificare este importantă și ea sub multiple aspecte.Doctrina folosește ca principal criteriu de distincție instanța competentă a se pronunța asupra căilor de atac.Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluționează de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată spre a se declanșa controlul judiciar.Sunt considerate căi de atac de reformare apelul și recursul.În schimb,căile de retractare sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată.Fac parte din această categorie contestația în anulare si revizuirea.Aparent nu ar fi normal ca aceeași instanță să judece și calea de atac exercitată împotriva propriei hotărâri neexistând niciun argument care să permită celei de a doua hotărâri o valoare superioară primei hotărîri,de verme ce judecătorii sunt de același nivel.Trebuie precizat ca prin căile de atac de retractare se invocă anumite împrejurări,limitativ prevăzute de lege,care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate,astfel incât instanțele nu își controlează propria hotărâre,ci judecă unele aspecte noi.

III) În funcție de faptul dacă provoacă sau nu o nouă judecată în fond:

Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive

Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond.Acesta se realizează numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac.Calea de atac devolutivă tipică este apelul .Celălalte căi de atac au un caracter nedevolutiv ,căci ele nu pot determina în pricipiu,o nouă judecată în fond(exemplu:recursul,contestația în anulare ți revizuirea).

Celălalte căi de atac nu se însumează clasificării de față,căci ele ocupă o poziție specială,chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.

IV)În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces direct la exercitarea căilor de atac :

Căi de atac comune și căi de atac speciale

Criteriul acestei dinstincții vizează dreptul de a exercita căile de atac.Când acest drept aparține părților sau procurorului ne aflăm în prezența unei căi de atac comune.Când acest drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezența unei căi de atac

speciale.Au acest caracter recursul în interesul legii și recursul în anulare.

V) În funcție de faptul dacă termenul de exercitare a căii de atac și exercitarea căii de atac suspendă sau nu executarea hotărârii atacate,căile de atac sunt:

Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare

Acestă dinstincție se face în funcție de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite.În sistemul procesual în vigoare numai apelul se infățișează ca o cale suspensivă de executare.Recursul,revizuirea și constestația în anulare sunt căi de atac nesuspensive de executare.

Totuși,în cazurile în care sentința este executorie provizoriu-de drept,conform art.448 C.pr.civ.,sau acordată de instanță,în condițiile art.449 C.pr.civ.-apelul numai este suspensiv,dar instanța de apel poate să încuviințeze suspendarea execuției vremelnice

Secțiunea 3: Reguli comune privind instituirea și exercitarea căilor de atac

Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată

Căile de atac presupun existența unei hotărâri judecătorești,despre care partea interesată afirmă că ar conține unele greșeli sau o injustiție.Rezulta că obiectul căilor de atac numai este pretenție concretă a reclamantului(ca în cazul cererii de chemare în judecată),ci chiar hotărârea judecătorească atacată.Este insă necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căilor de atac,sau cel puțin al uneia dintre acestea.Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul căii de atac ordinare,cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege,în timp ce căile de atac extraordinare pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege.

Manifestarea de voință a părții interesate,în sensul exercitării căii de atac(subiectele căilor de atac)

Acestă regulă constituie o formă de manifestare a principiului disponibilității, specific procesului civil.Folosirea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna celor interesați,cei care le exercită trebuie să își manifeste în mod expres voința în acest sens și să arate și motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca nefiind nelegală și netemeinică.Deci,instanța competentă să soluționeze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu,și este necesar ca o parte sau chiar mai multe să își manifeste expres voința prin intermediul unei cereri scrise,respectând condițiile impuse de lege.Calea de atac poate fi exercitată și de către procuror,ori de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște calitate procesuală.Totuși,atunci când posibilitatea exercitării căii de atac de către persoane sau organe care nu au avut calitatea de părți în proces este prevăzută de lege în mod expres

Legalitatea căilor de atac.

În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărîri judecătorești.Principiul enunțat decurge și din prevederile înscrise în articolul 128 din Constituție.Acest text consacră dreptul părților și al Ministerului Public de a folosi căile de atac dar adaugă că ele se pot exercită în condițiile legii.

Ierarhia căilor de atac(ordinea exercitării căilor de atac).

Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal.Acesta înseamnă ca în pricipiu nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atât timp cât partea are la dispoziție o cale ordinară de atac.

Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac.

Dreptul de a exercita o cale de atac este în principiu,unic și se epuizează odată cu exercitarea lui.Aceasta înseamnă că nimănui nu îi este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac.În caz contrar,excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă.

Altfel spus,aceeași cale de atac nu poate fi declanșată din nou pentru motive care existau la data exercitării celei dintâi,chiar dacă s-ar invoca alte aspecte decât cele deja rezolvate prin hotărârea anterioară

Neagravarea situației părții în propria cale de atac

Codul de procedură civilă nu a consacrat,în mod expres, așa cum a facut-o Codul de procedură penală,pricipiul neagravării situației părții în propria sa cale de atac-non reformațio in pejus-.Cu toate acestea o parte a doctrinei și practica judiciară au considerat în mod constant ca acest principiu se aplică și în materia civilă.

Partea din hotărâre care poate fi atacată

Având în vedere că,potrivit art.430 alin.(2),autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul,precum și considerentele pe care acesta se sprijină,inclusiv cele prin care s-au rezolvat o chestiune litigioasă,în mod firesc, în condițiile art.461 alin.(1) ,calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dipozitivul hotărârii.

Calea de atac se exercită împotriva dispozitivului hotărârii ,pentru că dipozitivul este cel care se pune în executare.

Însă,odată atacată soluția înscrisă în dispozitiv,în mod natural critica va avea ca obiect și considerentele pe care se sprijină dispozitivul –așa –numitele considerente decisive,necesare care explică,susțin dispozitivul și se reflectă în el-,tocmai pentru că autoritatea de lucru judecat le va viza în egală măsură.

Înțelegerea părților în căile de atac

În condițiile art.462.,părțile pot solicita instanței legal învestite cu soluționarea unei căi de atac să ia act de înțelegerea lor cu privire la soluționarea litigiului.Dispozițiile art.438-441 C.pr.civ. se aplică în mod corespunzător.

Prin trimiterea la prevederile art.438-441 C.pr.civ. s-a sbliniat faptul că,și în căile de atac,instanța va lua act de tranzacția părților urmând procedura stabilită pentru jduecata în primă instanță.

Achiesarea la hotărâre

Achiesarea la hotărâre constituie un act de dispoziție pe care îl săvârșește partea care a pierdut procesul ori partea care,deși nu a căzut în pretenții ,are interes să renunțe la calea de atac pentru ca,față de ea,să nu se mai calculeze termenul de definitivare a hotărârii de la data comunicării,ci de la data actului de dipoziție.

Capitolul II Contestația în anulare

Secțiunea I Noțiune și importanță

2.1 Noțiune

Organizarea și funcționarea sistemului judiciar este expresia suveranității statale,fiecare țară având dreptul autonom să traseze conduita jurisdicțională,într-un cod demn de urmat atât de participanții interesați nemijlocit în realizarea drepturilor subiective ,cât și de autoritatea învestită cu puterea de a tranșa un anumit diferend.Dreptul afirmat se concretizează în normarea precisă a instumentelor procesuale de salvgardare a intereselor private ,din care principalul îl constiuie acțiunea civilă întregită cu toate elementele ce o compun,inclusiv căile de atac deschise după parcurgerea procedurii în căile de atac oridinare.

Cunoscute încă în legiuirile străvechi, căile de atac au avut un parcurs ascendent,devenind proprii fiecărei țări care le-a adoptat si adaptat în funcție de realitățile economico-sociale și necesitatea asigurării unei stabilități a circuitului juridic,realizabilă prin eficientizarea actului de justiție generată de previziunea soluției jurisdicționale,finalizată prin epuișarea oricprui mijloc de desființare a ei.

Nefiind inițial orânduită in Codul de procedură civilă de la 1865,contestația în anulare a luat ființă și s-a cristalizat în practica judiciară a vremii (1865-1948),prin utilizarea unei ficțiuni,denumită”acțiune în anulare” și care se sprijinea pe fostele dipoziții ale art.735 C.proc.civ.1865.

Contestația în anulare a fost o creație a practicii judiciare,introdusă în Cod în anul 1948,ca o cale de atac extraordinară,de retractare comună,nedevolutivă și nesuspensivă de executare,și menținută,cu unele modificări în Noul Cod.

Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive,în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.Sediul materiei în constituie art.503-508 NCPC.În literatură se vorbește de două feluri de contestație în anulare ,una obișnuită (de drept comun),reglementată de art,503 alin.1 și alta specială,reglementată de art.503 alin.2.

O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare numai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare ,chiar dacă se invocă alte motive(art.504 alin.3).

Contestația în anulare a fost definită ca fiind “o cale extraordinară de atac,de retractare,prin care se cere înseși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată,în cazurile și condițiile prevăzute de lege,să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată”.

Unii autori au surprins o altă trăsătură specifică instituției,respectiv că aceasta este”nesuspensivă de executare”.

Potrivit unei definiții mai recente,contestația în anulare este “o cale de atac extraordinară,comună și de retractare,prin a cărei exercitare se urmărește retractarea (anularea)hotărârii atacate și rejudecarea cauzei ori completarea judecății”.

În contextul intrării în vigoare a noului cod de procedură civilă,s-a opinat că respectiva cale de atac întrunește caracterele de a fi “una extraordinară,de retractare, la îndemâna părților din proces,nedevolutivă și nesuspensivă de executare,care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive ,în cazurile și condițiile prevăzute de lege”.

S-a reținut că “în substanța,obiectul contestației în anulare este același ,ea vizând hotărâri care nu se mai pot ataca cu recurs,fie că acesta a fost deja exercitat,fie pentru că legea în exclude expres”.

2.2 Importanță

Hotărârea judecătorească este punctul final al unui drum judiciar deseori anevoios,ale cărui intersecții de raționamente converg spre un rezultat ce ar trebui să rezolve raporturile juridice dintre părți și care,într-un sistem ideal,s-ar bucura de deplină încredere a judecății unei singure instanțe.Suspiciunile nu pot fi ignorate și oricare dintre părțile litigante cugetă,în firea umană,dacă există o posibilatate de îndreptare a unor erori strecurate în gândirea judecătorului care a tranșat conflictul.Aici intervine rolul căilor de atac ,menite să sporească încrederea că un număr mai mare de judecători va putea sad ea o dezlegare justă raporturilor juridice deduse judecății,că sunt mai multe minți laminate care pot să descopere adevărul la care speră.

Căile de atac pot fi private ca ultime praguri jurisdicționale ce împiedică traversarea unei hotărâri care,în esența sa este,contrarie stării de fapt și de drept rezultate din ansamblul probațional incident pricinii,dar care își pot dovedi eficiența numai în măsura în care au fost parcurse.

Existența lor reprezintă un imbold pentru judecător în preocuparea de a clarifica legal raporturile juridice ce îi sunt aduse în față ,iar pentru părți și,uneori,pentru procuror principal pârghie de a solicita controlul în instanța care a dat hotărârea ori alta superioară.În acest mod se poate nădăjdui la crearea unei practice unitare ,deziderat menit să asigure previzibilitatea de care aminteam,iar justițiabililor să li se insufle încrederea că judecata a fost corectă.

Secțiunea 2 Obiectul si motivele contestației în anulare

2.1 Obiectul contestației în anulare.

Obiectul contestației în anulare este reglementat diferit în funcție de motivele pentru care se poate exercita această cale extraordinară de atac.

Potrivit alin.(1) al art.503,pentru motivul legat de neregularitatea procedurii de citare,hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt toate hotarârile definitive(irevocabile,în terminologia Codului de procedură civilă de la 1865.

Prin hotărâri definitive se ințeleg cele definite astfel în art,634 NCPC și,după cum arată textul invocat,pot fi hotărâri pronunțate în primă instanță,în apel sau în recurs,care,din diferite considerente,nu pot sau numai pot fi atacate cu apel sau recurs.

Alineatele (2)și (3) ale art,503 reglementează o altă serie de motive pentru care se poate exercita calea de atac a contestației în anulare,dar care privesc exclusiv hotărîrile instanțelor de recurs și hotărârile instanțelor de apel care,potrivit legii,nu pot fi atacate cu recurs.

2.2 Motivele contestației în anulare

Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu

încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și,deși se invocase excepția corespunzătoare ,instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;

Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

Instanța de recurs,respingând recursul sau admițându-l în parte,a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen;

Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Dispozițiile alin.(2) pct.1,2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care,potrivit legii,nu pot fi atacate cu recurs.

Natura juridică.Contestația în anulate este calificată ca o cale de atac extraordinară,de retractare,comună și nesuspensivă de executare.

Sub imperiul reglementării anterioare,doctrina a distins două categorii de contestații în anulare,în funcție de tipul hotărârilor judecătorești ce fac obiectul acestora:

Contestația în anulare obișnuită,de drept comun;

Contestația în anulare specială.

Această dinstincție rămâne de actualitate și în noul cod,contestația în anulare obișnuită fiind reglementată în alin.(1) al art.503,iar cea specială în alineatele următoare ale aceluiași articol.

Secțiunea 3 Contestația în anulare obișnuită

Motive:nelegala citare.Contestația în anulare obișnuită,care se poate exercita împotriva oricărei hotărâri definitive, indiferent de instanța de la care provine și indiferent dacă prin hotărâre s-a rezolvat sau nu fondul,ci este limitată la un singur motiv:contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata,dar numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe căile de atac,de reformare,adică apel sau recurs(art.503 alin.1 și art.504 alin.1).Rezultă deci că partea nu are opțiune între căile de atac de reformare și contestația în anulare ,deoarece ori de câte ori partea avea la dispoziție apelul sau recursul și nu le-a folosit,contestația în anulare este inadmisibilă.În ipoteza în care a fost neregulat îndeplinită atât procedura de citare pentru termenul când a avut loc judecata,cât și procedura de comunicare a hotărârii ,ori când termenul de apel sau de recurs curge de la pronunțare(procedura de citare îndeplinește atunci și funcția de comunicare),contestația este inadmisibilă,deoarece este deschisă ,după caz,calea apelului sau recursului.La fel și în cazul în care comunicarea s-a făcut legal ori dacă se invocă numai comunicarea nelegală a hotărârii.În art.504 alin.2 se introduce însă o atenuare a acestei condiții severe,prevăzându-se că totuși contestația este admisibilă atunci când motivul a fost invocat,prin cererea de recurs,dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt-incompatibile cu recursul-,fără vina părții,a fost respins fără a fi fost judecat în fond.

Alineatul (1) al art.503 NCPC preia ideea fostului articol 317 alin.(1) pct.1 CPC 1865,dar într-o redactare mai riguroasă,valorificând și soluțiile jurisprudențiale generate de imperfecțiunile vechiului text.Astfel,se prevede că neregularitatea procedurii de citare trebuie să privească anume pe contestator,și nu partea în mod generic,ceea ce exclude de plano posibilitatea introducerii unei contestații în anulare de către o parte care invocă nelegala citare a unei alte părți din proces.

Cumulativ cu neregularitatea procedurii de citare,mai trebuie îndeplinită și condiția negativă ca respectivul contestator să nu fi fost prezent la termenul când s-a judecat pricina.Această reglementare are în vedere,pe de o parte,că prezența părții la termen acoperă lipsa totală a citării, iar,pe de altă parte,că orice alt viciu al unei citări defectuoase putea fi invocat de parte la acel termen.

În practică s-a decis ,spre exemplu ,că sunt cazuri de citare nelegală atunci când:

Decesul uneia dintre părți nu a fost adus la cunoștința instanței,cu consecința necitării moștenitorilor;

Necitarea contestatoarei la sediul său principal,dacă o atare obligație era stabilită de lege;

Citarea prin publicitate a părții ,deși condițiile pentru aceasta nu au fost îndeplinite

Nerespecatarea condițiilor legale referitoare la cuprinsul citației.

Dimpotrivă,nu sunt întrunite condițiile legii dacă schimbarea sediului nu a fost adusă de contestatoare la cunoștința instanței,astfel cum obligă dispozițiile actualului art.172 NCPC;dacă procedura de citare ,deși a fost legal îndeplinită,din motive neimputabile instanței,contestatorul nu a luat cunoștință de citația care i-a fost comunicată în lipsă ori daca se invocă numai comunicarea nelegală a hotărârii.

Secțiune 4 Constestația în anulare specială

În actuala reglementare,hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului pot fi atacate cu contestație în anulare atât pentru motivele nelegalei citări,prevăzute de alin.(1),cât și pentru o serie de alte motive expres și limitativ prevăzute –nota subsol,ca și în vechea reglementare,de actualul alin.(2) al art.503.

Contestația în anulare specială se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive ale instanțelor de recurs,pentru încă 4 motive:

1)Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și,deși se invocase excepția corespunzătoare,instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra ei;

Motivul privitor la necompetență,prevăzut la art.503 alin.(2) pct.1 NCPC,se referă exclusiv la necompetența instanței care a pronunțat hotărârea care se atacă,și anume a instanței de recurs sau,după caz,a instanței de apel,în condițiile alin.(3) al aceluiași articol.

Prin urmare,este exclus ca pe calea contestației în anulare să se invoce motive privitoare la o eventuală necompetență a isntanței care a judecat într-o fază procesuală anteriaoră.Această nouă reglementare se integrează în viziunea actualului cod,care a limitat semnificativ posibilitatea invocării excepției de necompetență în diferite stadii ale procesului civil.

De asemenea,trebuie precizat,în contextul descris anterior,ca necompetența instanței care a pronunțat hotărârea contestată trebuie să fi fost absolută și excepția de necompetență să fi fost invocată în fața acelei instanțe,însă instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei.Textul nu circumstanțiază în sensul că excepția trebuie să fi fost invocată chiar de contestator,de unde se poate deduce că este suficient să fi fost invocată de orice parte litigantă sau chiar din oficiu.

Cât privește motivul referitor la necompetența absolută a instanței-motiv de contestație în anulare de drept comun în reglementarea anterioară-,în practica judiciară s-a statuat că este admisibilă contestația în anulare în ipoteza în care instanța de judecată,prin depășirea competenței,a soluționat o excepție de neconstituționalitate.

2)Alcătuirea instanței.Încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței reprezintă un motiv nou de contestație în anulare și un temei pentru a se reconsidera practica instanțelor judecătorești din ultimii ani,care,pe bună dreptate,nu asimila nelegala alcătuire a instanței cu necompetența acesteia.

Motivul prevăzut de pct.1 teza a II-a de la art.503 alin.(2) se regăsește și ca motiv de casare a hotărârii în recurs,fiind prevăzut de art.488 alin.(1)pct.1 NCPC,dar,așa cum arătam și la motivul privitor la necompetență,nelegala alcătuire a instanței trebuie să vizeze însăși instanța de recurs sau apel care a pronunțat hotărârea contestată,iar excepția nelegalei alcătuiri trebuie să fi fost invocată în fața respectivei instanțe,care a omis să se pronunțat asupra ei.

2)Când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale,de ex:s-a respins recursul ca tardiv,deși din plicul aflat la dosar rezultă că a fost depus în termen prin scrisoarea recomandată ori s- anulat recursul ca netimbrat,deși la dosar exista chitanța de plată a taxei de timbru.Nu este vorba de greșeli de judecată pe fond și nici de erori materiale care să poată fi rectificate prin procedura prevăzută de art.442 NCPC,la care ne-am referit.

Jurisprudențagenerată de aplicarea acestui articol își păstrează actualitatea;acest motiv al contestației în anulare speciale se referă la săvârșirea unei erori materiale ,în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale-cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate,soluționarea recursului în absența motivelor de recurs,care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă,mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale,pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată-,pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată,iar nu greșeli de judecată,de apreciere a probelor,de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Pe calea contestației în anulare nu pot fi cenzurate erorile materiale strecurat în cuprinsul hotărârilor jduecătorești,pentru îndreptarea cărora legiuitorul a pus la dispoziție procedura îndreptării hotărârii reglementată de art.442 NCPC.

În soluționare acontestației în anulare pentru acest motiv,instanța trebuie să se raporteze la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă.

3)Când instanța de recurs ,respingând recursul sau admițându-l în parte a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen.În cazul în care,urmare a admiterii recursului,casarea a fost totală,partea nu are deschisă calea contestației în anulare,deoarece cu prilejul judecării în fond va putea invoca motivele omise.Pe de altă parte,trebuie reținut că legea se referă la motive de casare,nu la argumente în dezvoltarea motivelor,care pot fi grupate pentru a se răspunde printr-un considerent comun.

În ceea ce privește acest motiv al contestației în anulare speciale,se remarcă în primul rând faptul că el privește exclusiv hotărârile instanțelor de recurs,nu și pe cele ale instanțelor de apel care nu sunt supuse recursului,așa cum se prevede expres în alin.(3) al art.503.Explicația se datorează,credem, împreujurării că numai recursul poate fi exercitat pentru motive de casare expres și limitativ prevăzute de lege;altminteri,neanalizarea unor motive de apel,în limitele devoluțiunii,pot crea părții un prejudiciu similar,dat fiind că nu are deschisă calea recursului.

În al doilea rând,remarcăm că,spre deosebire de reglementarea din art.318 CPC 1865,art.503 alin.(2) pct.3 NCPC numai prevede în mod expres condiția ca omisiunea de cercetare a motivului de casare să se fi produs din greșeală.

Credem că prin eliminarea sintagmei’’din greșeală’’nu se produce nicio modificare în sensul ori scopul reglementării și că iși păstrează valabilitatea interpretarea dată vechiului text,conform căreia necercetarea motivului trebuie să fi fost rodul unei omisiuni,și nu una deliberată.

Astfel,sub imperiul vechii reglementări,s-a decis că, în cazul în care instanța de recurs a analizat,într-adevăr,doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat,motivându-și soluția,de ce nu pot fi analizate și celălalte,neanalizarea tututror motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță,ci a avut un caracter deliberat,iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzuratepe calea contestației în anulare,deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Jurisprudențial,s-a mai statuat că reglementarea acestui motiv de contestație a vizat posibilitatea cenzurării hotărârii instanței de recurs exclusiv și limitat la motivul de casare omis,în caz contrar deschizându-se calea unui recurs la recurs.

Contestația în anulare pentru acest motiv poate fi promovată doar de recurent,intimatul nejustificând un interes legitim și actual,iar decizia pronunțată în rejudecare,ca urmare a anulării hotărârii instanței de recurs,va fi limitată,din punct de vedere al analizei,la motivul de casare acărui necercetare a atras anularea.

Prin cercetarea motivelor de casare trebuie înțeleasă analiza motivelor de recurs,astfel cu mau fost formulate de parte prin cererea de recurs,iau nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent,acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de recurs prevăzute de lege.Pe de altă parte,cercetarea la care face trimitere textul de lege,fără a fi interpretată ca obligând instanța să răspundă în parte tuturor argumentelor,trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar,și nu doar o reluare a concluziilor instanțelor inferioare,în caz contrar putându-se aduce atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art.6 parag.1Convenția europeană a drepturilor omului.

Pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs ,analizând motivul de casare,a răspuns acestuia sau omisiunea instanței de a cerceta motive de casare depuse tardiv ori care ar fi trebuit invocate de instanță din oficiu.De asemenea,în măsura în care motivul de casare omis a fi cercetat se subsuma și doar sprijinea,în realitate,motivele de casare ce au fost analizate de instanța de recurs,contestația în anulare nu poate fi admisă pentru acest motiv.

Nu pot face obiectul cenzurii pentru acest motiv nici omisiunea instanței de a acorda cheltuieli de judecată,partea îndreptățită având deschisă calea unei acțiuni pentru recuperarea cheltuielilor de judecată determinate de conduita culpabilă a celeilalte părți,nici refuzul instanței de a acorda un termen pentru lipsă de apărare.

Constestația în anulare va putea fi promovată doar în ipoteza în care recursul a fost admis doar în parte,nu și atunci când a fost admis în totalitate sau anulat ca netimbrat.

4)Instanța de recurs nu s- a pronunțat asupra unuia dintre recursurile/apel declarate în cauză.Motivele 1,2 și 4 pot fi totuși invocate și în legătură cu hotărârile instanțelor de apelcare,potrivit legii,nu pot fi atacate cu recurs(art.503 alin.3).

Secțiunea V Condiții de admisibilitate

1)Contestația în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art.503 alin.(1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului.

2)Cu toate acestea,contestația poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs,dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt imcompatibile cu recursul sau dacă recursul,fără vina părții,a fost respins fără a fi cercetat în fond.

3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare numai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare,chiar dacă se invocă alte motive.

A.Contestația în anulare obișnuită. Admisibilitate.

Primele două alineate ale art.504 se referă exclusiv la contestația în anulare obișnuită,așa după cum rezultă din referirea care se face doar la art.503 alin.(1).

Dispozițiile art.504 alin.(1) mențin și reglementarea anterioară principiului subsidiarității acestei căi extraordinare de atac ,potrivit cu care,ca regulă,contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru motive pe care contestatorul ar fi avut posibilitatea să le invoce pe calea apelului sau recursului.

Față de acest text,înseamnă că hotărârea definitivă,susceptibilă de contestație în anulare de drept comun,este,în primul rând,o hotărâre împotriva căreia nu se poate exercita apel sau recurs ,fie pentru că hotărârea nu este susceptibilă de o asemenea cale de atac,fie pentru că partea care a exercitat contestația în anulare nu avea interes să exercite apelul sau recursul.Deci,este vorba despre o hotărâre dată în recurs,în apel,atunci când decizia nu este susceptibilă de recurs,în contestație în anulare sau în revizuire exercitate asupra unei hotărâri date în recurs ori în apel,dacă hotărârea din apel nu poate fi atacată cu recurs,potrivit legii.

Jurisprudența referitoare la inadmisibilitatea contestației în anulare exercitate pentru motive nevalorificateîn cadrul căii ordinare de atac își menține actualitatea(cu amendamentul că recursul este privit ca o cale extraordinară de atac).

De altfel,actualmente,soluția admisibilității unei atare contestații în anulare,pe care au adoptat-o instanțele sub vechea reglementare,este expres prevăzută de art.504 alin.(1).

Trebuie avută în vedere și derogarea instituită prin art.504 alin.(2) în temeiul căruia,cu toate acestea,contestația poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea de recurs,dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul,fără vina părții,a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Drept urmare ,contestația în anulare ar putea fi exercitată și împotriva unei sentințe,atunci când nelegala citare pentru ultimul termen de la judecata în primă instanță a constituit un motiv de recurs,însă instanța a respins recursul ,întrucât pentru analiza acestui motiv erau necesare verificări de fapt care nu puteau fi făcute numai pe baza probelor deja administrate în cauză și nici a înscrisurilor noi din recurs,ori recursul a fost respins fără să fi fost cercetat în fond,deci în temeiul unei excepții procesuale.

În acest ultim caz,pentru admisibilitatea contestației în anulare se va verifica dacă recursul a fost respins în temeiul unei excepții procesuale,deși partea nu a avut nicio culpă.Numai după ce se va determina lipsa culpei părții în soluția de respingere sau de anulare a recursului,va fi examinată temeinicia contestației în anulare.

Prin excepție,potrivit alin.2 al aceluiași articol,contestația în anulare de drept comun poate fi promovată dacă motivul a fost invocat prin recurs,fiind însă respins pentru verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul,fără vina părții ,a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Întrucât textul citat se referă exclusiv la recurs și la specificul acestuia,atunci când se contestă o hotărâre dată de o instanță de apel nesupusă recursului,în condițiile art.503 alin.(3),excepția nu operează,chiar dacă apelul a fost respins fără a fi fost cercetat în fond.

Apoi,trebuie remarcat că ipotezele în care de deschide calea contestației în anulare împotriva instanței de recurs sunt două,dar ambele au ca premisă invocarea motivului de recurs și,chiar dacă textul nu o spune expres,contestația în anulare este deschisă doar recurentului,adică acelei părți care invocase neregularitatea propriei citări într-o fază procesuală anterioară.

Prima ipoteză este aceea în care motivul invocat nu a fost primit ,pentru că presupunea ca instanța de recurs să facă verificări de fapt incompatibile cu structura acestei căi de atac.

A doua ipoteză este aceea în care recursul însuși a fost respins fără a fi cercetat în fond.Textul nu se referă și la soluțiile de admitere a recursului,de anulare sau de perimare a acestuia,de unde se desprinde ideea că numai în cazul respingerii recursului se poate exercita contestația în anulare pentru motivul invocat de parte și neanalizat.

Referitor la acest din urmă aspect,în practica judiciară s-a apreciat că nu ne aflăm în ipoteza admisibilității contestației pentru necercetarea în fond a recursului dacă acesta a fost anulat ca netimbrat sau dacă a fost admis ca urmare a admiterii unei excepții.

Actuala reglementare vine însă cu o condiție în plus față de art.317 CPC 1865 ,în sensul că recursul trebuie să fi fost respins fără o cercetare pe fond fără vina părții.

În lipsa acestei condiții expres prevăzute ,s-a decis,de pildă,ca un recurs respins ca tardiv declarat deschide calea contestației în anulare,pentru că nu, a fost cercetat pe fond.

Am criticat,această soluție pe considerentul că un recurs tardiv este ca și inexistent și că o contestație în anulare ,în aceste condiții,permitea eludarea dispozițiilor art.303 CPC 1865 referitoare la termenul de recurs.Cu atât mai mult ,conform actualei reglementări,neintroducerea recursului în termenul legal,nu poate fi disociată de vina părții,așa incât nu credem că ar putea deschide calea contestației în anulare.

Referitor la prevederile art.317 alin.(1) CPC 1865,Curtea Cosntituțională a constatat că acstea sunt constituționale ,prin aceea că răspunde finalității urmărite de legiuitor de a preveni tentativele de tergirversare a cauzei,prin invocarea abuzivă în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare a unor motive care ar fi putut fi invocate pe calea apelului sau recursului,dând astfel satisfacție exigențelor pe care le reclamă accesul liber la justiție,pe care îl asigură în limite rezonabile ,precum și

celor privind dreptul la un proces echitabil.

Pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun nu interesează dacă prin hotărârea definitivă s-a pronunțat sau nu o soluție asupra fondului raportului juridic litigios.

Ca atare,sunt susceptibile de contestație în anulare și hotărârile prin care s-a pronunțat o soluție formală-cum ar fi anularea cererii,perimarea,respingerea ei ca tardivă,etc.-,cele pronunțate asupra ordonanței președințiale date cu citarea părților,hotărârile de expedient.

După cum sunt supuse contestației în anulare de drept comun hotărârile pronunțate după rejudecarea procesului,urmare a casării sau anulării hotărârii.

De asemenea ,atunci când judecata contestației în anulare sau a revizuirii de face cu citarea părților,și hotărârea dată în aceste căi de atac de susceptibilă de contestație în anulare obișnuită,de drept comun.

Întrucât,în condițiile art.144 alin.(1),cererea de strămutare se judecă de urgență,în camera de consiliu,cu citarea părților din proces,iar alin.(2) prevede că, hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă,înseamnă că hotărârea din strămutare este susceptibilă de contestație în anulare de drept comun.

De asemenea,pot fi atacate prin intermediul contestației în anulare de drept comun încheierile prin care se finalizează judecata unei cereri,ca de pildă încheierea de îndreptare a erorilor materiale dată cu citarea părților;încheierea de lămurire a hotărârii;încheierea pronunțată în materie necontencioasă.

În schimb, nu sunt supuse acestei căi de atac încheierea dată asupra cererii de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată,respectiv încheierea dată asupra cererii de reexaminare a amenzii sau despăgubirii.

B.Inadmisibilitatea unei noi contestații împotriva aceleiași hotărâri.

Alineatul(3) al art.504 restrânge,de asemenea condițiile de exercitare a constetației în anulare printr-un text care este clar,spre deosebire de art.321 CPC 1865 ,care prevedea că nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi .

În legătură cu vechiul text,arătăm,că din exprimarea laconică a legiuitorului nu rezultă foarte clardacă o nouă contestație în anulare nu se poate face pentru motive pentru motive care au existat;

a)la data înregistrării celei dintâi contestațiii

b)la data soluționării celei dintâi contestații.

În doctrină s-a afirmat ,oarecum tangențial,că,”după respingerea primei contestații,se va mai putea face din nou contestație ,dar numai pentru motive noi,ce nu au existat la data primei contestații”.

De aici rezultă că,după ce s-a formulat o primă contestație ,atât timp cât aceasta nu s-a soluționat ,se poate face o a doua contestație ,chiar pentru motive ce ar fi putut fi invocate în prima,dacă,binențeles,nu a expirat termenul legal pentru exercitarea căii de atac.

Actualul alin.(3) al art.504 NCPC statuează expres inadmisibilitatea unei noi contestații în anulare împotriva aceleiași hotărâri,chiar dacă se invocă alte motive.

Cum textul nu face nicio distincție după cum motivele existau sau nu la data formulării sau judecării celei dintâi , o nouă contestație în anulare nu nai poate fi exercitată,chiar dacă în ea s-ar invocă alte motive decât cele din prima contestație.

Această prevedere se referă exclusiv la situația în care una și aceeași parte uzează pentru a doua oară de calea contestației în anuare.Așadar,dacă ulterior formulării unei contestații în anulare de către una din părțile litigante se introduce onouă contestație în anulare ,de către o altă parte din proces ,cea de-a doua nu va putea fi respinsă ca inadmisibilă,în baza art.504 alin.(3) NCPC.

În fine,art.504 alin.(3) stabilește că,o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de aceeași parte cu nouă contestație în anulare,chiar dacă se invocă alte motive.

S-a vrut astfel să se evite șicana ,facută prin introducerea de contestații succesive ,și să se confere părții care a obținut câștig de cauză într-un proces siguranța că nu va fi acționată din nou în judecată.

Partea care a exercitat odată contestația în anulare împotriva unei hotărâri ,nu mai poate exercita o nouă contestație în anulare,chiar pentru alte motive,indiferent dacă la data primei contestații cunoștea sau ar fi putut să cunoască motivele invocate ulterior.Ca atare,nu interesează aspectul subiectiv ăn aprecierea admisibilității unei noi contestații în anulare.Simplul fapt că aceeași parte exercită o nouă contestație în anulare împotriva aceleiași hotărâri,este de natură să atragă inadmisibilitatea căii de atac.În schimb,cealaltă parte poate ,la rândul ei,să formuleze contestație în anulare,fie înainte,fi după soluționarea contestației exercitate de către adversarul său. Desigur,odată exercitată contestația,prevederile art.504 alin.(3) C.pr.civ.vor deveni incidente și față de aceasta.

B.Condiții de admisibilitate a contestației în anulare speciale. Din cuprinsul art.503 și urm.C.pr.civ. rezultă că trei sunt condițiile minime de admisibilitate a acestei contestații:

a)Hotărârea atacată să fie pronunțată în recurs.Astfel cum s-a mai precizat ,rezultă că nu poate face obiectul acestei contestații în anulare o decizie pronunțată la judecata fondului după casarea cu reținere,nicio o hotărâre dată în revizuire sau într-o altă contestație în anulare.Tot ceea ce art.503 alin.(3) C.pr.civ. admite-prin analogie și cu totul justificat-este posibilitatea atacării cu o contestație în anulare specială a unei hotărâri a instanței de apel care, potrivit legii,nu poate fi atacată cu recurs,exceptând însă,logic,în acest caz,motivul prevăzut de pct.3 de la alin.(2) al art.503 C.pr.civ.pentru exercitarea contestației ;b)Contestatorul să-și sprijine contestația în anulare pe unul dintre motivele arătate expres și limitativ de art.503 alin.(2) C.pr.civ.;c) Dacă partea are mai multe motive pentru exercitarea contestației în anulare ,binențeles,dintre cele prevăzute de lege,ele trebuie invocate deodată,printr-o singură contestație;chiar dacă se invocă alte motive,o hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de aceeași parte cu o nouă contestație în anulare.

1)Contestația în anulare pentru motivul prevăzut la art.503 alin.(2) pct.1 C.pr.civ. este admisibilă numai în acele situații în care ,cumulativ,necompetența sau nelegala alcătuire a instanței pot fi invocate direct în recurs și,în al doilea rând ,partea a formulat critici/a invocat excepții sub aceste aspecte,iar instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Poate fi invocată direct în recurs excepția necompetenței chiar a instanței de recurs de a soluționa recursul.Dacă instanța de recurs omite să se pronounțe asupra acestei excepții ,contestația în anulare este admisibilă.

Pe de altă parte ,având în vedere dispozițiile art.130 alin.(1)conform cu care,necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii,înseamnă că se poate invoca direct în recurs ,atât ca motiv de recurs,cât și ca excepție procesuală,necompetența generală,respectiv faptul că cererea este de competența unui organ fără

activitate jurisdicțională sau de competența unei instanțe străine.Numai dacă instanța d erecurs omite să analizeze această critică/excepție,devine admisibilă contestația în anulare.În schimb,dacă instanța de recurs analizează problema necompetenței,contestația în anulare nu mai este admisibilă,întrucât dezlegarea chestiunii menționate a intrat în autoritate de lucru judecat.Or, de vreme ce contestația în anulare este o cale de atac de retractare,nu se poate cere aceleiași instanțe să revină asupra hotărârii ei,intrată în autoritate de lucru judecat.

Și contestația în anulare prin care se invocă nelegala alcătuire a completului de judecată este admisibilă numai dacă neregularitatea procedurală ar putea fi invocată direct în recurs,iar partea interesată a formulat această critică în recurs și instanța a omis să o examineze.

Astfel,ar putea fi invocată direct în recurs nelegalitatea alcăturii primei instanțe sau nelegalitatea alcăturii instanței de apel atunci când:

-la judecată a participat un judecător flat în în situația de incompatibilitate prevăzută la art.41 C.pr.civ.;

– hotărârea a fost pronunțată de alti judecători decât aceia în fața cărora s-au pus concluzii în fond;

– instanța nu a fost alcătuită cu numărul de judecători cerut de lege;

– procurorul nu a participat la judecată,deși era obligatoriu să pună concluzii etc…

În procesul în care sentința este susceptibilă atât de apel,cât și de recurs,pentru admisibilitatea contestației în anulare urmează a fi avută în vedere și cerința de la art.488 alin(2) C.pr.civ.,chiar pentru situațiile în care se invocă încălcarea unor norme imperative privitoare la alcătuirea completului,dintre cele înscrise în art.41 C.pr.civ.De asemenea dacă în cauză există un motiv de incompatibilitate dintre cele prevăzute la art.42 C.pr.civ,iar încheierea de respingere a recuzării a fost atacată în condițiile art.53 alin.(1) C.pr.civ,și instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra criticii,în măsura în care sunt îndeplinite și celălalte cerințe ale art.502 alin.(2) pct.3 C.pr.civ.ar putea fi exercitată contestația în anulare prevăzută de acest text.Îm această situație,partea nu are deschisă calea contestației în anulare reglementată de art.503 alin(2) pct.1 C.pr.civ.,pentru că aspectul menționat nu poate fi invocat pe calea excepției direct în recurs.

2)Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Pentru verificarea erorilor materiale nu trebuie să fie necesară o reexaminare a fondului cauzei sau reaprecierea probelor.Drept urmare,eroarea materială care deschide calea contestației în anulare trebuie să fie una evidentă.

În orice caz,contestația în anulare nu poate fi primită atunci când se invocă stabilirea eronată a situației de fapt ,în urma aprecierii probelor sau a interpretării faptelor,întrucât aceasta echivalează cu o greșeală de judecată.

De asemenea, eroarea materială nu trebuie să fie consecința interpretării unui text de lege,pentru că practic,s-ar ajunge la judecarea din nou al aceluiași recurs.De pildă,contestația în anulare nu ar fi admisibilă atunci când instanța a stabilit greșit momentul de împlinire a termenului de recurs.

3) Instanța de recurs ,respingând recursul sau admițându-l în parte ,a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Contestația în anulare pentru acest motiv poate fi exercitată împotriva deciziilor date asupra recursului,nu și împotriva celor pronunțate la judecata fondului după casarea cu reținere ori împotriva hotărârilor date în apel care,potrivite legii,nu pot fi atacate cu recurs.

De asemenea,contestația în anulare este admisibilă atunci când recursula fost respins sau admis în parte,nu și în caz de casare totală.

Față de formularea clară a textului ,contestația în anulare poate fi exercitată numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv cu care a fost învestită,nu și atunci când s-a invocat ,în recurs,faptul că instanța de apel este cea care nu a analizat toate criticile apelantului.

Contestația în anulare este admisibilă numai dacă dezvoltarea motivelor de recurs formulate de parte făcea posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele de casare prevăzute la art.488 C.pr.civ.

4) Instața de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Admisibilitatea contestației în anulare pentru acest motiv este dată de faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat deloc asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză,iar nu de neanalizarea fondului unui recurs,respins în temeiul unei excepții procesuale.În acest ultim caz,instanța a dat o dezlegare recursului.

În schimb ,dacă motivarea soluției date recursului este superficială nu este deschisă calea contestației în anulare.

În fine,atunci când instanța de recurs omite sî se pronunțe asupra unui recurs,cel care a declarat recursul nu are un drept de opțiune între exercitarea contestației în anulare și formularea unei cereri de completare a hotărârii,întrucât numai urmare a admiterii unei contestații în anulare,și anulării deciziei din recurs,se poate ajunge la rejudecarea a tuturor recursurilor îndreptate împotriva unei hotărâri.Or,această soluție se impune pentru că recursurile împotriva aceleiași hotărâri trebuie să fie judecate împreună,de vreme ce au același obiect,respectiv hotărârea atacată.

Secțiunea VI Procedura de soluționare a constetației în anulare

Cererea

În lipsa unui text care să reglementeze cuprinsul cererii vizând contestația în anulare ,aceasta redactată cu respectarea cerințelor art.148 C.pr,civ.

Față de dispozițiile art.83 alin.(4) C.pr.civ.,sub sancțiunea nulității ,la redactarea cererii și a motivelor de contestație în anulare persoanele fizice vor fi asistate și,după caz,reprezentate numai de un avocat,cu excepția cazurilor prevăzute la art.13 alin.(2) C.pr.civ.

Când cererea este făcută orin mandatar sau reprezentant legal,trebuie să se alăture dovada împuternicirii ,în afară de cazul când împuternicirea rezultă din lucrările anterioare ale dosarului.

Iar față de art.84 C.pr.civ.,persoanele juridice pot fi reprezentate convențional numai prin consilier juridic sau avocat,în condițiile legii.

În temeiul art.26 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru,pentru formularea contestației în anulare se datorează taxă de timbru de 100 lei.

Cât privește motivarea cererii ,în condițiile art.506 alin.(2),contestația se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin.(1),sub sancțiunea nulității acesteia.

Termenul de motivare a contestației în anulare este de 15 zile atunci când de la comunicarea hotărârii și până la împlinirea duratei de un an de la rămânerea definitivă a acesteia este un interval de timp mai mare de 15 zile.În caz contrar ,contestația trebuie să fie motivată în termenul care a arămas până la împlinirea duratei de un an.

Sancțiunea nemotivării contestației în anulare sau a nemotivării acesteia în termenul menționat este nulitatea .

b)Părțile contestației în anulare

În respectarea principiului disponibilității ,precum și a faptului că hotărârea judecătorească produce efecte relative,pot să exercite contestație în anulare doar persoanele care au avut calitatea de parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

Drept urmare,întrucât terții interveninenți a căror cerere nu este admisă în principiu nu dobândesc calitatea de parte în proces ,nu pot avea legitimare procesuală în contestația în anulare cei ale căror cereri de intervenție au fost respinse ca inadmisibile.După cum,persoanele care ar fi avut interes să participe la judecată,dar nu au intervenit în proces ,nu pot promova calea de atac.

Pentru aceleași motive ,terțul care nu a fost atras în soluționarea cererii necontencioase nu poate să exercite contestație în anulare. Față de art.534 alin.(4) C.pr.civ.,acestă persoană are la dispoziție calea apelului împotriva încheierii prin care s-a pronunțat cererea.Așadar,terțul dobândește

calitatea de parte în procesul respectiv prin exercitarea apelului.Numai în aceste condiții ar avea acces la calea extraordinară de atac.

Legitimarea procesuală activă este condiționată nu numai de calitatea de parte în proces,ci și de interesul în promovarea contestației.

Astfel,lipsa procedurii de citare poate fi invocată numai de partea față de care s-a produs neregularitatea procedurală;necompetența generală poate fi invocată de oricare dintre părți;omisiunea analizării unui motiv de recurs poate fi invocată numai de către recurent,deoarece numai el este prejudiciat etc.

Având în vedere dispozițiile art.92 alin(4) C.pr.civ.,procurorul poate să exercite contestația în anulare numai dacă a participat la judecarea cauzei în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

Termen de exercitare

Termenul în care poate fi exercitată contestația în anulare ,în oricare dintre formele sale ,nu depinde de faptul dacă hotărârea ce se atacă este sau nu executorie.

Astfel,conform art.506 alin.(1),contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii,dar nu mai târziu de un an de la data de când hotărârea a rămas definitivă.

Termenul de exercitare a contestației în anulare este de 15 zile și curge de la momentul obiectiv al comunicării hotărârii în integralitatea sa,fiind lipsit de relevanță faptul că,anterior comunicării,partea luase cunoștință doar de dispozitivul hotărârii .

Pe de altă parte ,indiferent cât timp ar trece de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data comunicării acesteia,limita maximă în timp până la care poate fi formulată contestație în anulare este de un an de la data de când hotărârea a rămas definitivă.În alte cuvinte,dacă de la data comunicării hotărârii și până la data împlinirii duratei de un an de la rămânerea definitivă a acesteia a rămas mai puțin de 15 zile ,partea are la dispoziție pentru exercitarea contestației în anulare numai intervalul de timp respectiv,iar nu 15 zile.

Întrucât nu se prevede altfel,și procurorul trebuie să exercite contestația în anulare în termenul și în limitele prevăzute la art,.506 alin.(1) C.pr.civ.

Legal,teoretic și practic trebuie să se distingă între exercitarea contestației în anulare și motivarea acesteia ,mai ales că ambele urmează a fi săvâșite în același termen de 15 zile prevăzut de art.506 C.pr.civ.:în cazul introducerii contestației în anulare după împlinirea termenului ,sancțiunea etse respingerea ei ca „tardivă”;în cazul nemotivării contestației în anulare în termenul arătat sau în cazul motivării ei după împlinirea termenului ,sancțiunea este „nulitatea contestației”.

Pentru ambele ipoteze ,sancțiunea este imperatavă și irepresibilă ,existând doar posibiliatea repunerii în termen pentru exercitarea contestației și motivarea ei ,în condițiile prevăzute de art.183 C.pr.civ.

Instanța competentă

Conform art.505 alin.(1),contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă .

Textul consacră caracterul de cale de atac de retractare al contestației în anulare ,indiferent de motivul invocat.

Ca atare,contestația în anulare se va adresa:

primei instanțe,instanței de apel,instanței de recurs,de contestație în anulare sau de revizuire,atunci când contestația este întemeiată pe dispozițiile art .503 alin.(1) C.pr.civ;

instanței de recurs sau instanței de apel ,după caz,dacă se invocă drept temei prevederile art.503 alin.(2) și (3) C.pr.civ;

Art.505 alin.(2) arată că,în cazul în care se invocă motive care atrag competențe diferite,nu operează prorogarea competenței.

Atunci când prin aceeași cerere se invocă motive de contestație în anulare care,în aplicarea prevederilor art.505 alin.(1) C.pr.civ.,atrag competența unor instanțe diferite,fiecare instanță va

analiza acele aspecte care sunt de competența sa iar pentru restul motivelor va dispune declinarea.

De pildă,dacă se invocă faptul că partea nu a fost legal citată în etapa apelului și,deși a invocat acest aspect în recurs,instanța de recurs a pronunțat o hotărâre susceptibilă de contestație în anulare pentru oricare din motivele de la art.503 alin.(2) C.pr.civ.,contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art.503 alin.(1) C.pr.civ. se va adresa instanței de apel,iar contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art.503 alin.(2) C.pr.civ.,la instanța de recurs.

Alcătuirea completului de jduecată nu este diferită față de aceea din cauza în care s-a pronunțat hotărârea atacată .Dar ,în raport cu natura acestei căi de atac ,judecătorii sunt incompatibili? În ambianța fostelor reglementări și în raport cu prevederile ex-art.24 C.pr.civ.,s-a considerat că judecătorii nu sunt incompatibili. Soluția este –și trebuie să fie-radical alta și cu totul justificat.În sensul jurisprudențial C.E.D.O., chiar și numai „aparențele”de parțialitate pot avea aparență,”elementul determinant constând în a ști dacă aprehensiunile celui interesat pot fi considerate ca justificate în mod obiectiv.Or,cum toate motivele contestației în anulare speciale pot fi,practic,considerate și greșeli de judecată ,la aprecierea admisibilității contestației ,de către aceeași judecători care au pronunțat hotărârea atacată,nu putem ignora nici delicata lor situație de a-și recunoaște cu culpa,nici orgoliul de a-și păstra soluția pronunțată .Suficiente motive pentru o aprehensiune obiectivă de posibilă incorectitudine.

Suspendarea executării

În condițiile art.507,instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere,sub condiția dării unei cauțiuni.Dispozițiile art.484 se aplică în mod corespunzător.

Suspendarea executării hotărârii atacate cu contestație în anulare este de competența instanței care va soluționa contestația ,iar nu de competența instanței de executare.

Suspendarea executării poate fi dispusă până cel mult la judecarea contestației în anulare.

Însă,în aplicarea art.484 alin.(7) C.pr.civ.,pentru motive temeinice instanța poate reveni asupra suspendării acordate.

Pentru ca instanța învestită cu judecarea contestației în anulare să dispună suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere,este obligatorie depunerea unei cauțiuni,al cărei cuantum,față de trimiterea la art.484 C.pr.civ.,va fi fixat în limitele prevăzute de art.718 alin.(2) și (3) C.pr.civ.

Cererea de suspendare se judecă în camera de consiliu ,cu citarea părților printr-un agent procedural al instanței sau prin alt salariat al acesteia ori prin modalitățile prevăzute la art.154 alin.(4) și (5) C.pr.civ.

Termenul de jduecată se stabilește astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare.

Judecata cererii de suspendare a executării va fi făcută de către completul căruia i-a fost repartizată spre soluționare contestația în anulare.

Completul se pronunță,în cel mult 48 de ore de la judecată,printr-o încheiere motivată ,care este definitivă.

Prin urmare,indiferent care va fi calea ade atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii ce se va pronunța asupra contestației în anulare ,încheierea ce se dă asupra suspendării nu este susceptibilă de apel sau de recurs.

Cât privește reprezentarea părților la judecata cererii de suspendare,în aplicarea art.83 alin.(4) C.pr.civ.,atunci când contestația în anulare este exercitată împotriva unei hotărâri date în primă instanță sau în apel,persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt manadatar. Dacă hotărârea atacată a fost dată în recurs,reprezentarea poate fi făcută numai prin avocat.

În cazul în care s-a solicitata suspendarea executării unei hotărâri date în contestație în anulare sau în revizuire ,reprezentarea părților va fi făcută în aceleași condiții în care s-a realizat în cursul judecării căii de atac respective.

Față de art.84 C.p.civ.,persoanele juridice,respectiv entitățile prevăzute la art.56 C.pr.civ.vor fi reprezentate prin avocat sua consilier juridic ,în condițiile legii.

f) Procedura de judecată

Întrucât contestația în anulare este o cale de atac de retractare completul care o judecă va fi compus cu același număr de judecători ca și completul care a pronunțat hotărârea atacată,afară de cazul în care ulterior a intervenit o lege nouă de organizare judiciară care să prevadă altfel.

La judecata căii de atac se va ține cont de prevederile art.41 alin.(1) conform cu care,judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s- soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel ,recurs,contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare.

În condițiile art.508 alin(1),contestația în anulare se soluționează de urgență și cu precădere ,potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.

Față de acest text ,o primă particularitate a procedurii de urmat pentru soluționarea contestației în anulare constă în aceea că judecata se face de urgență și cu precădere.

O a doua particularitate este aceea că,urmare a faptului că este o cale de atac de retractare,judecata contestației în anulare se face cu respectarea corespunzătoare a dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.

Așadar,judecata contestației în anulare se face potrivit regulilor de procedură urmate ,după caz,în primă instanță,apel,recurs,contestație în anulare sau revizuire.

Consecință a particularităților procedurii de soluționare a contestației în anulare,dacă judecata în etapa în care s-a pronunțat hotărârea atacată s-a făcut cu citarea părților,părțile vor fi citate și pentru soluționarea contestației în anulare.

Dacă s-a dispus citarea ,înmânarea citației poate fi făcută în condițiile art.159 teza a II-a conform cu care,în cazuri urgente sau atunci când legea prevede în mod expres,judecătorul poate prevede scurtarea termenului de înmânare a citației ori actului de procedură,despre aceasta făcându-se mențiune în citație sau în actul de procedură.

Art.508 alin.(2) prevede că,întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de jduecată.Contestatorul va lua cunoștință de conținutul acesteia de la dosarul cauzei.

Prin abatere de la regula fixată în art.508 alin.(1) C.pr.civ.,indiferent care a fost procedura urmată în etapa în care s-a pronunțat hotărârea atacată cu contestație în anulare,întâmpinarea nu este comunicată contestatorului.

Având în vedere dispozițiile art.63 alin.(2) C.pr.civ.,în etapa contestației în anaulare este admisibilă cererea de intervenție accesorie.

În condițiile art.508 alin.(3),dacă motivul de contestație este întemeiat,instanța va pronunța o singură hotărâre prin care se va anula hotărârea atacată și va soluționa cauza.Dacă soluționarea cauzei la același termen nu este posibilă,instanța va pronunța o hotărâre de anulare a hotărârii atacate și va fixa termen în vederea soluționării cauzei printr-o nouă hotărâre.În acest ultim caz,hotărârea de anulare nu poate fi atacată separat.

Urmare a admiterii contestației în anulare ,hotărârea atacată va fi anulată și va fi rejudecat procesul,cu aplicarea regulilor specifice etapei procesuale în care se afla cauza în momentul în care s-a pronunțat hotărârea anulată.

Anularera hotărârii va fi totală atunci când contestația a fost întemeiată pe motivul prevăzut la art.503 alin.(1) C.pr.civ.sau la art.503 alin.(2) pct.3 și 4 C.pr.civ.,anularea va fi totală în cazul în care soluția ce se va da motivului de recurs ori recursului neanalizat va fi de naturp să influențeze și soluția asupra celorlalte motive sau recursuri ce au fost analizate/judecate prin decizia contestată.În caz contrar,anularea poate fi parțială.

Rejudecarea cauzei poate fi la data la care este soluționată contestația în anulare,caz în care se va pronunța o singură hotărâre,atât asupra contestației ,cât și asupra „cauzei” respective.

În situația în care părțile nu au pus concluzii decât asupra contestației în anulare ori pentru soluționarea cauzei este necesară adminsitrarea de dovezi suplimentare,se va pronunța o hotărâre prin care se va admite contestația ,se va anula hotărârea atacată și se va fixa termen pentru

rejudecarea cauzei printr-o altă hotărâre.Dacă s-a procedat astfel hotărârea de anulare nu piate fi atacată separat,ci numai odată cu hotărârea prin care s-a dispus asupra rejudecării.

În funcție de motivul pentru care s-a admis contestația în anulare ,rejudecarea cauzei poate însemna faptul că se reia procedura de judecată în etapa procesuală în care s-a aflat înainte de pronunțarea hotărârii anulate pentru că partea nu a fost legal citată;se dispune declinarea competenței ori respingerea cererii ca fiind inadmisibilă sau ca nefiind de competența instanțelor române,după caz;se reia procedura de judecată de la momentul la care s-a produs eroarea materială;se reanalizează motivul de recurs sau recursul nesoluționat.

În cazul în care decizia din recurs a fost anulată parțial,pentru că instanța nu a analizat un motiv de recurs ori un recurs,se impune rejudecarea în limita motivului sar recursului omis a fi soluționat .Conform art.508 alin(4),hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Indiferent,după cum instanța admite sau respinge contestația în anulare ,hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Pornind de la art.504 alin.(1) și (2) C.pr.civ.,care stabilește condițiile de admisibilitate a contestației în anulare de drept comun,și de la art.503 alin.(2) C.pr.civ.,care stabilește că sunt susceptibile de contestație în anulare specială numai hotărârile din recurs,respectiv cele de apel,atunci când hotărârea nu este susceptibilă de recurs,practic,apelul nu poate fi exercitat niciodată împotriva unei hotărâri date în contestație în anulare ,în oricare dintre formele sale.

Recurs s-ar putea exercita numai împotriva hotărârii date asupra contestației în anulare de drept comun,exercitată în condițiile art.504 ali.(2) C.pr.civ. ,prin care se invocă lipsa procedurii de citare în apel.

În tăcerea legiuitorului ,calea de atac se va exercita în același termen ,și va începe să curgă de la același moment ca și în cazul hotărârii atacate.

Cap III REVIZUIREA

Secțiunea I Noțiune și importanță

Având în vedere criteriile de clasificare ale căilor de atac,revizuirea este o cale extradinară de atac,de retractare,nedevolutivă,comună și nesuspensivă de executare.

Spre deosebire de recurs care,față de art.459 alin.(2) teza I C.pr.civ,este inadmisibil dacă nu a fost exercitat apelul,respectiv față contestația în anulare de drept comun,față de art.504 alin.(1) C.pr.civ. ,nu poate fi declanșată dacă partea putea să invoce lipsa procedurii de citare pe calea apelului sau recursului,admisibilitatea revizuirii nu este condiționată de exercitare a apelului sau recursului.

Astfel ,prin raportare la apel,este de luat în considerare art.459 alin.(1) conform cu care,căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.

Drept urmare,atâta timp cât partea are deschisă calea de atac a apelului,nu poate recurge la revizuire,cele două căi de atac neputând fi exercitate concomitent.Însă,faptul că partea nu a declarat apel nu este de natură să atragă inadmisiblitatea revizuirii,în lipsa unui text similar art.459 alin.(2) C.pr.civ.,respectiv art.504 alin (1) C.pr.civ.

Cât privește raportul cu recursul,cele două căi de atac pot fi promovate concomitent,exercitarea revizuirii nefiind condiționată de exercitarea prealabilă a recursului.În caz de exercitare concomitentă,față de art.459 alin.(3) C.pr.civ.,recursul va fi judecat cu prioritate ,ceeea ce poate atrage suspendarea revizuirii,conform art.413 alin.(1) pct.1 C.pr.civ.

Reglementarea revizuirii .”Revizuirea” este reglementată de art.509 și urm.,cuprinzând dipoziții cu privire la :

-obiectul revizuirii;

-motivele de revizuire;

-instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire;

-termenele de revizuire;

-suspendarea executării;

-reperele fundamentale pentru judecarea cererii de revizuire;

-soluțiile posibile în urma admiterii cererii de revizuire;

-căile de atac față de hotărârea dată asupra revizuirii.

Nu pot fi constate modificări „substanțiale” relevante în raport cu reglementarea anteriaoră,modificări care,de altfel,în raport cu ambianța constantelor acestei instituții procesuale,ar fi fost,poate,inportune.

Prin O.U.G. nr.138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă au fost reformulate unele motive de revizuire ,s-au făcut unele precizări cu privire la termenul de revizuire și la judecarea cererii de revizuire.

Prin O.U.G. nr.58/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă ,aprobată ,cu modificări și completări ,prin Legea nr.195/2004,urmare a abrogării dispozițiilor cu privire la recursul în anulare ,s-a adăugat un nou motiv de revizuire:Dacă,Curtea Europeană a Drepturilor Omului,a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorită unei hotărâri judecătorești,iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuire hotărârii pronunțate.

Prin Legea nr.219/2005,pentru aprobarea O.U.G nr,138/2000,în materia revizuirii s-a intervenit numai sub două aspecte:pct.4 al ex-art.322 C.pr.civ a fost completat in fine cu ipoteza când „un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză”;alin.(2) al ex-art.328 C.pr.civ. a fost completat făcându-se precizarea „cu excepția cazului în care instanța de revizuire este Înalta Curte de Casație și Justiție ,a cărei hotărâre este irevocabilă”.

Din cuprinsul actualei reglementări,comparativ cu cea anterioară,pot fi sesizate,prima facie ,câteva deosebiri:în legătură cu obiectul revizuirii ,nu se mai precizează că acesta îl constituie „hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare”.precum și „hotărârile date de o instanță de recurs,atunci când evocă fondul”, ci doar se menționează că acesta îl constituie „hotărârile pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul.

Termenul „revizuire” ,potrivit cu sensul lui comun,ar trebui să semnifice existența unor posibilități largi de aplicare și să presupună examinarea multilaterală a hotărârii atacate.Dar , cum revizuirea nu este unicul mijloc de înlăturare a erorilor din cuprinsul hotărârilor judecătorești,motivele ei,prevăzute de art.322 pct.1-9 C.pr.civ.,sunt expres și limitativ arătate.

Definirea revizuirii și trăsăturile acesteia.Revizuirea este o cale de atac care are ca obiect cererea adresată,de regulă,instanței care a pronunțat hotărârea atacată de a și-o retracta,pentru unul din motivele expres și limitativ prevăzute de lege,și de a statua din nou în fapt și în drept,dacă este cazul.

Revizuirea se caracterizează prin următoarele:

a)Ea este o cale extraordinară de atac,trăsătură care rezultă din faptul că ea are ca obiect hotărâri definitiveînzestrate deci cu puterea lucrului judecat ,poate fi exercitată numai în cazurile limitativ prevăzute de lege și,în pricipiu ,nu este suspensivă de executare;

b)Este o cale de atac de retractare ,în sensul că-în afara unei singure situații -cererea de revizuire se adresează instanței care a soluționat pricina,cerându-i să revină asipra hotărârii date;

c) Este o cale de atac comună ,aflându-se la dispoziția acelora care au fost ei inșiși părți în proces sau care au fost reprezentați în proces.Pe lângă revizuent și intimat ,pe temeiul art,45 alin.(3) C.pr.civ mai poate cere revizuirea și reprezentatul Ministerului Public;

d)Este o cale de atac nesuspensivă de executare,trăsătură ce derivă din natura extraordinară a revizuirii.Totuși,art.325 C.pr.civ.prevede că,,instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere,sub condiția depunerii unei cauțiuni,,;

e)Revizuirea se justifică ,de regulă,prin aceea că,involuntar,instanța a săvîșit o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată,fie în raport cu materialul existent la data pronunțării hotărârii,fie în raport cu noile împrejurări,apărute ulterior pronunțării hotărârii.

Secțiunea II Obiectul revizuirii

Sub aspectul obiectului revizuirii,art.509 alin.(1) C.pr.civ. prevede că poate fi cerută revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul.

În ceea ce insteresează materia revizuirii ,”a evoca fondul”în primă instanță înseamnă a examina raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză.

În căile de atac, evocarea fondului presupune schimbarea situației de fapt în urma analizei probelor sau în urma aplicării altor dispoziții legale la împrejurări de fapt deja stabilite,de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic litigios. Drept urmare,hotărârile prin care se resping căile de atac,păstrându-se situația de fapt,nu sunt susceptibile de revizuire.Numai dacă din considerentele deciziei rezultă că instanța a schimbat situația de fapt ,păstrând totuși soluția atacată,revizuirea este admisibilă.În egală măsură,faptul că se admite calea de atac nu înseamnă,numai prin aceasta,că este reanalizată situația de fapt ,astfel încât să se considere ca s-a evocat fondul.

După cum,nu sunt susceptibile de revizuire hotărârile intermediare,respectiv acelea prin care se admite apelul,recursul,contestația în anulare,revizuirea și se trimite cauza spre rejudecare ori se fixează termen pentru evocarea fondului.

Conditii de admisibilitate a cererii de revizuire :

-prin hotărârea care face obiectul revizuirii,instanța să se fi pronunțat asuora fondului sau să fi evocat fondul ,exceptând ipotezele prevăzute de art.509 alin.(2) C.pr.civ.,în care revizuirea este admisibilă chiar dacă nu s-a evocat fondul.

-Cererea de revizuire nu poate aparține decât aceluia care are legitimare procesuală ca revizuent;

-Revizuentul să justifice interesul pentru exercitarea căii de atac,el fiind susceptibil de sancționare cu amendă judiciară și de condamnare la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a cererii de revizuire;

-Cererea de revizuire să se sprijine pe unul dintre motivele expres și limitativ arătate de art.509 alin.(1) C.pr.civ.

-Cererea să fie făcută în termenul prevăzut de art.511 C.pr.civ. și ea să fie adresată instanței competente,potrivit cu criteriile arătate de art.510 C.pr.civ.

-Partea însăși trebuie să manifeste diligența necesară pentru exercitarea cererii de revizuire ,exigență care rezultă din modul de calcul al termenelor pentru înaintarea cererii .

-Atunci când motivul pe care se sprijină cererea de revizuire rezultă din manopere dolosive,prin care instanța a fost indusă în eroare ,revizuentul să nu fi fost el însuși autorul acestor manopere-nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

În aceste condiții,pot constitui obiect al revizuirii:

Hotărârile pronunțate în primă instanță prin care s-a analizat fondul pretenției deduse judecății,și care au rămas definitive prin neapelare,în condițiile art.634 alin.(1) pct.3 C.pr.civ.,ori prin anularea ,perimarea sau respingerea apelului în temeiul unei excepții procesuale,decizia fiind fără drept de recurs ori nu a fost atacată cu recurs,potrivit art.634 alin.(1) pct.4 C.pr.civ.

În aceste cazuri,este susceptibilă de revizuire sentința,pentru că instanța de apel nu a schimbat situația de fapt reținută de prima instanță;

Hotărârile prin care instanța de apel evocă fondul,adică acelea prin care s-a admis apelul și,fie s-a anulat sentința și s-a rejudecat fondul prin aceeași decizie,fie s-a schimbat sentința.

Întrucât în etapa apelului s-a dat o altă soluție asupra fondului,atunci decizia instanței de apel este cea care poate fi atacată cu revizuire,cu condiția ca eventualul recurs exercitat împotriva ei să fie respins,anulat sau perimat;

Hotărârile prin care s-a admis recursul și s-a casat hotărârea atacată,instanța pronunțându-se asupra raporturilor juridice deduse judecății,precum și hotărârile date în fond după casarea cu reținere,lucru posibil atunci caând recursul este jduecat la tribunale sau curți de apel,Înalta Curte de Casație și Justiție casând întotdeauna cu trimitere.

Dacă instanța de recurs a decis să caseze cu trimitere ,atunci se va verifica dacă hotărârea dată după rejudecare este sau nu atacabilă cu revizuire ,în raport cu criteriile menționate.

În situația în care instanța de recurs admite recursul și,casând cu reținere,respinge apelul,dar nu ca efect al reaprecierii probelor admisnitrate și schimbării situației de fapt,ea nu evocă fondul. Numai dacă, după casarea cu reținere ,instanța de recurs admite apelul urmare a analizei probelor și schimbării situației de fapt,se pronunță o hotărâre susceptibilă de revizuire.

Hotărârile pronunțate în revizuire și contestație în anulare,prin care s-au admis căile de atac și s-a rejudecat fondul.

Și de această dată,pentru a verifica dacă s-a evocat sau nu fondul,vor fi avute în vedere aceleași criterii,distinct după cum hotărârea atacată a fost dată în primă instanță sau într-o cale de atac.

Hotărârea poate avea ca obiect și hotărâri care nu evocă fondul.Astfel,în condițiile art.509 alin.(2), pentru motivele de revizuire prevăzute la alin.(1) pct.3,dar numai în ipoteza judecătorului,pct.4.pct.7-10 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută:

s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lcuru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

obiectul prinicii nu se afla în ființă;

un judecător,martor sau expert,care a luat parte la judecată ,a fost condamnat definitv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății,când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză.În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,instanța de revizuire se va pronunța mai întâi ,pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate.În acest ultim caz,la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;

un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență,dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză;

după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,reținute de partea potrivinică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților;

s-a casat ,s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;

statul ori alte persoane juridice de drept public,minorii și cei puși sub interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apere;

există hotărâri definitive potrivnice,date de instanțe de același grad sau de grade diferite,care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

partea a fost împiedicată să se infățișeze la judecată și să înștințeze instanța despre aceasta,dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești,iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;

după ce hotărârea a devenit definitivă,Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză ,declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acestei excepții;

Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin.(1) pct.3,dar numai în ipoteza judecătorului,pct.4,pct.7-10 sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Obiectul revizuirii. Alineatul (1) al art.509 păstrează,într-o formă mai restrânsă ,regula din vechea reglementare ,conform căreia pot fi atacate cu revizuire hotărârile care vizează fondul pricinii,respectiv hotărârile pronunțate asupra fondului, precum și cele care evocă fondul.

Prin excepție,pentru motivele limitativ prevăzute de alin.(2) al art.509,pot face obiect al revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul.

Credem că difența cu care operează primul alineat are în vedere hotărârile pronunțate în primă instanță și,respectiv,pe cele pronunțate în căile de atac,adică apel,recurs sau rejudecare pe fond după admiterea contestației în anulare.

Astfel,în categoria hotărârilor pronunțate asupra fondului intră acelea pronunțate în prima instanță și prin care cauza este soluționată pe fond,adică privitor la caracterul fondat sau nefundat al cererii de chemare în judecată,și nu în baza unei excepții care,odată admisă ,face de prisos analiza fondului.

În căile de atac,instanța se pronunță asupra caracterului nefundat sau fondat al căii de atac și este posibil ca hotărârea să evoce sau nu fondul pricinii.

În art.322 CPC 1865 ,formularea potrivit căreia erau supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare ,precum și cele date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul și era ambiguă,deoarece putea lăsa a se înțelege că doar pentru hotărârile instanței de recurs trebuie îndeplinită condiția evocării fondului.Totuși,majoritatea autorilor au interpretat textul în sensul că evocarea fondului este o condiție pe care trebuie să o îndeplinească orice hotărâre pentru a fi supusă revizuirii (deși se admitea,în același timp,că anumite motive de revizuire puteau fi invocate și ămpotriva unor hotărâri care nu evocă fondul).

Din acest punct de vedere,actuala redactare a textului nu lasă loc de interpretare asupra faptului că ,în afară de cazurile prevăzute de alin.(2) al art.509,antamarea fondului cauzei prin care hotărârea a cărei revizuire se cere este o condiție de admisibilitate.

Astfel ,unii autori sau practicieni au apreciat că evocarea fondului înseamnă soluționarea cauzei pe fond,și nu în temeiul unei excepții.

Alții au considerat că evocarea fondului înseamnă reținerea unei alte situații de fapt,când este vorba de soluționarea pricinii într-o cale de atac.

Referitor la această chestiune,am împărtășit punctul de vedere potrivit căruia hotărârea pronunțată în apel întrunește condiția de a evoca fondul ,indiferent dacă apelul a fost admis sau respins-dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac-, cu excepția cazului în care apelul a fost respins ca tardiv,ca inadmisibil ori pentru alt motiv care a împiedicat cercetarea sa pe fond.

Arătăm,totodată,că este foarte important să se prevadă care hotărâre evocă fondul,atunci când pricina a fost soluționată și în apel,pentru că numai astfel partea poate să știe care este hotărârea pe care o poate ataca pe calea revizuirii,cu respectarea termenul prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

Îndreptarea căii de atac împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul va atrage respingerea cererii de revizuire ca inadmisiblă și, de cele mai multe ori,imposibilitatea de a mai exercita în termen aceeași cale de atac împotriva hotărârii susceptibile de a fi revizuită.

La nivel jurisprudențial,sub imperiul vechii reglementări ,s-a decis că intră în categoria hotărârilor menționate mai sus: sentințele primei instanțe rămase definitive ( în terminologia Codului de procedură civilă 1865),precum și cele pronunțate în apel și recurs,în măsura în care acestea evocă fondul.

În ceea ce privește noțiunea de evocare a fondului de către instanța de recurs ,practica judiciară a statuat că nu îndeplinesc această condiție hotărârile prin care recursul a fost respins ca tardiv,nefundat sau a fost anulat ori când recursul a fost admis,cu consecința casării deciziei pronunțate în apel și menținerea hotărârii primei instanțe.

De asemenea,nu îndeplinesc condiția referitoare la evocarea fondului deciziile intermediare,precum cea prin care instanța a admis contestația în anulare și a stabilit un termen pentru rejudecarea recursului sau cea prin care contestația în anulare a fost respinsă,deciziile prin care instanța s-a pronunțat asupra recursului în anulare (anterior abrogării prin dispozițiile O.U.G nr.58/2003),hotărârile de declinare a competenței,cele prin care se solționează cererea de strămutare ,cele prin care instanța ia act de învoiala părților sau cele în care sunt cenzurate soluțiile pronunțate cu privire la excepții procesuale sau incidente procedurale.

În actuala reglementare,pentru o corectă înțelegere și aplicare a art.509,acesta trebuie corelat cu art.459 NCPC referitor la ordinea exercitării căilor de atac.

Primul alineat al textului la care facem trimitere prevede că nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.

Cu alte cuvinte,dacă o hotărâre pronunțată în primă instanță-asupra fondului pricinii-este susceptibilă de a fi atacată cu apel,ea nu poate fi atacată cu recurs,contestație în anulare sau revizuire.

Nu crede că textul instituie această interdicție doar pe perioada termenului de apel și,odată expirată această perioadă fără declanșarea căii de atac,partea interesată să poată formula o cale extraordinară de atac.

Faptul că legiuitorul a înțeles să nu mai premită opțiunea între apel și căi extraordinare de atac rezultă din alineatul al doilea al art.459,în care,cu referire expresă la recurs și doar pe baza acordului părților,se derogă de la regulă și devine posibilă exercitarea directă a recursului împotriva unei hotărâri supuse atât apelului ,cât și recursului.

Situația este diferită în ceea ce privește căile extraordinare de atac , în legătură cu care alin.(3) al art.459 prevede expres că pot fi exercitate și concomitent,în condițiile legii.

Aceasta înseamnă că o hotărâre susceptibilă de recurs poate fi atactă și cu contestație în anulare sau revizuire ,indiferent dacă recursul a fost exercitat sau nu.

Condițiile legii la care se referă textul au în vedere,desigur,observarea termenelor legale și a motivelor pentru care pot fi declanșate diferitele căi de atac .Concomitent,în înțelesul legii ,nu înseamnă introduse la aceeași dată,ci exercitate deopotrivă contra aceleiași hotărâri,dar în termenele statornicite de lege pentru fiecare parte.

Dacă legiuitorul a lăsat un drept de opțiune al părților cu privire la căile extraordinare de atac și chiar posibilitatea ca acestea să fie declarate concomitent,în ceea ce privește judecata lor a instituit regula că recursul se va judeca cu prioritate.Așadar,dacă împotriva unei hotărâri au fost introduse recurs și revizuire,judecata revizuirii se va suspenda până la soluționarea recursului.

Dacă împotriva aceleiași hotărâri au fost introduse revizuire și contestație în anulare ,nu mai există obligativitatea soluționării cu prioritate a uneia sau alteia dintre cele două căi de atac,ceea ce nu înseamnă că,în funcție de datele concrete ale speței,instanța sesizată nu poate dispune suspendarea judecății uneia până la soluționarea celeilalte.

Secțiunea III Motivele revizuirii

1)Instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au mai cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Primul motiv de revizuire prevăzut de art.509 NCPC ,preluat întocmai din art.322 pct.2 CPC 1865,dă expresie principiului disponibilități în procesul civil și are în vedere ipotezele extra petita/minus petit/plus petita,iar soluțiile jurisprudențiale dezvoltate în baza acestuia își mențin actualitatea.

Astfel, s-a decis că nu se încadrează în ipotezele vizate de textul de lege menționat omisiunea instanței de a se pronunța asupra cererii privin acordarea unui nou termen pentru angajarea unui apărător sau asupra unui excepții procedurale invocate de parte, schimbarea temeiului acțiunii –instanța putând pune în discuție temeiuri noi de drept,neinvocate de parte-,nepronunțarea instanței asupra unui motiv de exercitare a căilor de atac.

De asemenea,nu constituie motiv în revizuire în sensul pct.1 al art.509,în varianta extra petita,trimiterea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cauzei spre rejudecare altei instanțe decât cea care a pronunțat hotărârea casată,atunci când se consideră că interesele bunei adminsitrări a

justiției impun o atare soluție,în absența unei cereri de strămutare formulate de revizuent,întrucât art.497 NCPC (art.313 CPC 1865) nu impune o atare condiție.

Referitor la motivul de revizuire în varianta minus petita,practica judiciară a statuat că,în acest caz,nepronunțarea instanței trebuie să vizeze un”lucru cerut” ,noțiune care trebuie interpretată ca referindu-se la cererea concretă,cele accesorii sau subsidiare ,nu diferitele argumente care susțin sau combat aceste cereri sau soluții de admitere doar în parte a unei căi de atac.

În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art.509 pct.1 în varianta plus petita ,practica judiciară a statuat că trebuie să privească cererea introductivă de instanță.De asemenea,nu constituie plus petita și,prin urmare,nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii hotărârea instanței de recurs care,admițând recursul și respingând apelul,a menținut hotărârea primei instanțe și situația de fapt reținută de aceasta,hotărârea prin care a fost soluționată cauza,deși părțile nu ceruseră judecata în lipsă,hotărârea prin care instanța s-a pronunțat asupra cererii al cărei obiect a fost majorat în cursul dezbaterilor.

2) Obiectul pricinii nu se afla în ființă. Cel de-al doilea motiv de revizuire,preluat ca atare din art.322 pct.3 CPC 1865 ,are în vedere prin sintagma „obiectul pricinii nu se află în ființă” ideea de dispariție fizică a bunului.

Condiția nu este îndeplinită atunci când bunul continuă să existe fizic ,dar a fost ocupat,sau atunci când hotărârea vizează plata unei sume de bani și a dobânzilor.

În cazul hotărârilor cu condamnare alternativă,cererea de revizuire este lipsită de interes ,deoarece debitorul poate fi obligat ,în temeiul unei aemenea hotărâri,să plătească suma de bani stabilită de instanță ca reprezentând contravaluarea lucrului.

3)Un judecător,martor sau expert,care a luat parte de judecată ,a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoar la pricină sai dacă hotărârea s-a dat în tmeiul unui înscris declarat fals în cursu ori în urma judecății.

Punctul 3 al art.509 NCPC reia o parte din motivele de revizuire reglementate anterior de art.322 pct.4 CPC 1865 ,cărora le aduce însă precizări suplimentare.

Astfel,cât privește condamnarea pentru o infracțiune privitoare la pricină,pe lângă caracterul definitiv al condamnării ,prevăzut și de reglementarea anterioară,respectiv declararea ca fals a unui înscris pe care se sprijină hotărârea judecătorească,se isntituie condiția suplimentară ca această împrejurare să fi influențat soluția pronunțată în cauză.

De asemenea ,prin valorificarea soluților jurisprudențiale exprimate sub imperiul reglementării anterioare,tezs a II a a pct.3 reglemetează expres posibilitatea instanței învestită cu soluționarea cererii de revizuire de a se pronunța ,pe cale incidentală,cu privire la existența sau inxistența infracțiunii invocate,dar numai atunci când constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,fie ca urmare a faptului că acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau exercitată,fie pentru că a intervenit amnistia sau o altă cauză de scoatere de sub urmărire penală ,dovada impedimentului legal incumbând revizuentului.

Prin „înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății” se ințelege nu doar înscrisul reținut ca atare odată cu stabilirea săvârșirii unei infracțiuni, ci și înscrisul al cărui conținut nu este real,chiar dacă prin operațiunea de alterare a realității nu s-a comis o infracțiune ,dovada conținutului nereal al înscrisului urmând a fi făcută în fața isntanței de revizuie,dacă instanța penală nu a mai fost sesizată,întrucât organele deco cercetare și urmărire penală au considerat că nu s-a săvârșit o infracțiune.

Nu îndeplinește condițiile înscrisului fals înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea judecătorească și care a fost revocat ulterior de către organul emitent.

Conform alin.(2) al art.509 NCPC ,în cazul în care condamnarea definitivă vizează un judecător,hotărârea judecătorească este supusă revizuirii,chiar dacă nu evocă fondul procesului. Prevederea este explicabilă prin aceea că,pe de o parte,condamnarea judecătorului crează cel puțin aparența faptului că nu a avut loc un proces echitabil,iar,pe de altă parte,limitarea excepției doar la cazul condamnării judecătorului își are rațiunea în aceea că deznodământul procesului a fost decis de acesta.

Textul mai prevede că la judecată va fi citată și persoana care este învinuită de săvârșirea infracțiunii ,în cazul în care constatarea săvârșirii acesteia nu se mai poate face pe cale penală.

Nu se precizează însă în ce calitate va fi citată acea persoană,ce acte procedurale se voi îndeplini față de aceasta și care vor fi efectele hotărârii în ceea ce o privește.

4) Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Punctul 4 al art.509 NCPC reglementează motivul de revizuie constând în sancțiunea disciplinară a judecătorului pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență,completând și aducând precizări suplimentare față de reglementarea anterioară,cuprinzând în teza a II-a art.322 pct.4 CPC 1865.

Astfel,se prevede expres că sancționarea disciplinară trebuie să privească un judecător, nu un magistrat,care poate fi,în accepțiunea legii române și un procuror.

Se impune condiția caracterului definitiv al sancțiunii aplicate ,precum și condiția ca împrejurările pentru care a intervenit sancționarea să fi influențat soluția pronunțată în cauză.

Revizuirea este,de asemena,admisibilă pentru acest motiv,chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.

Dispozițiile art.322 pct.4 CPC 1865 ,care își regăsesc corespondent în art.509 pct.3 și 4 NCPC, au fost declarate constituționalr, Curtea Constituțională statuând că prin aceste reglementări nu numai că nu se incalcă dispozițiile constituționale privitoare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil,ci se asigură soluționarea litigiului cu respectarea garanției privind aflarea adevărului,prin punerea părților la adăpost de orice suspiciune de denaturare a adevărului generată de condamnarea defiitivă a judecătorului,martorului sau expertului pentru o infracțiune privitoare la pricină,falsificării înscrisurilor,neglijenței ori abuzurilor magistraților în acea cauză.

5) După darea hotărârii,s-au descoperit înscrisuri doveditoare,reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Punctul 5 al art.509 NCPC reia întocmai prima teză din art.322 ,pct.5 CPC 1865.

În legătură cu acest text,s-a decis că nu îndeplinește condițiile sale înscrisul emis după pronunțarea hotărârii atacate prin revizuire,chiar dacă acesta constată o situație fundamental diferită de cea reținută de instanță și care este anterioară pronunțării hotărârii,și nici cel ale cărui existență și conținut erau cunoscute părților în timpul judecății.

Prin noțiunea de înscris doveditor trebuie înțeles acel înscris nou care,dacă ar fi fost cunoscut la data pronunțării hotărârii atacate,ar fi putut conduce la o altă soluție pe fond decât cea adoptată.De asemenea, nu îndeplinește condițiile înscrisului reținut de partea potrivnică un articol publicat într-o revistă sau o declarație extrajudiciară.

Evenientele produse după pronunțarea hotărârii atacate și actele prin care se materializează mijloacele de probă nu intră în conținutul noțiunii de „înscris”,pentru a justifica promovarea revizuirii.

Statuând în cadrul controlului de constituționalitate ,Curtea Constituțională a declarat că dispozițiile care reglementează acest motiv de revizuire nu contravin principiului constituțional al egalității în drepturi,în condițiile în care textul de lege permite oricărei părți,indiferent de poziția procesuală avută în proces,să declanșeze procedura revizuirii dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege,în acest caz nefiind vorba despre un control judiciar,ci despre o nouă judecată pe temeiul unor elemente noi.

6) S-a casat,s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Teza a II a a pct.5 de la art. 322 CPC 1865 se regăsește acum reformulată în pct.6 al art.509 NCPC și are în vedere situația în care s-a casat ,s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Noul text enumeră soluțiile pronunțate în legătură cu hotărârea ce a influețat procesul în actuala terminologie a codului.

Soluția conform căreia poate fi considerat un „înscris nou” o hotărâre judecătorească ulterioară,pronunțată într-o acțiune introdusă înainte de soluționarea definitivă a litigiului finalizat cu hotărârea pentru care se cere revizuire ,poate fi pe deplin actuală,chiar din perspectiva pct.6 al art.509 NCPC.

7) Statul ori alte persoane juridice de drept public,minorii și cei puși sub interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apere.

Referitor la acest motiv de revizuire,față de formularea din art.322 pct.6 CPC 1865,dispozițiile pct.7 al art.509 NCPC au în vedere următoarele categorii de subiecte de drept:statul sau alte persoane juridice de drept public,minorii,persoanele puse sub interdicție judecătorească –categorii care se includ în sfera „incapabililor”la care făcea referire art.322 pct.6 CPC 1865- și persoanele puse sub curatelă-categorie care include ,potrivit art.178 NCC ,și dispăruții care nu au lăsat un mandatar sau administrator general.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile pct.7,trebuie ca starea de incapacitate să existe în persoana revizuentului la momentul soluționării cauzei prin hotărârea supusă căii de atac,lipsa de apărare să fi fost totală,indiferent de cauza care a determinat-o ,iar nu apărare incompletă sau greșită.

În ceea ce privește apărarea cu viclenie,practica judiciară a reținut ca încadrându-se în această categorie apărarea prin care se tinde la prejudicierea părții reprezentate,în scopul asigurării unui beneficiu nelegitim părții adverse.

Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv,chiar dacă hotărârea atacată nu evocă fondul.

8) Existența unor hotărâri definitive potrivnice ,date de instanțe de același grad sau de grade diferite,care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Pentru a fi aplicabil motivul de revizuire prevăzut de pct.8 al art.509 NCPC,se prevede condiția ca prin hotărârile potrivnice să se încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

În vechea reglementare,condiția nu era formulată expres,ci doar descrisă prin trimitere la tripla identitate-de obiect,de părți și de cauză- care trebuia să existe în cele două procese finalizate cu hotărâri potrivnice.Doctrinar și jurisprudențial, textul vechi a fost interpretat în sensul că revizuirea era menită să să sancționeze tocmai încălcarea autorității de lucru judecat și că hotărârea care urma a fi revizuită în atare situație nu putea fi decât ultima hotărâre,în niciun caz prima,deși în unele cereri de revizuire se solicita acest lucru.

Actualul text, mai clar decât precedentul ,valorifică această viziune,iar soluțiile jurisprudențiale generate sub imperiul vechii reglementări își păstrează valabilitatea ,în sensul că trebuie ca hotărârile potrivnice să întrunească cerința triplei identități ,de cauză,de obiect și de părți ,cu mențiune că hotărârile trebuie pronunțate în dosare separate,și nu pe parcursul ciclurilor procesuale ale aceleiași pricini.

Cu alte cuvinte,dacî în două procese identice s-au pronunțat soluții contrare ,cea de-a doua hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi și va fi anulabilă prin procedura revizuirii.

În noua reglementare ,art.430 alin(2) NCPC prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul,precum și considerentele pe care acesta se sprijină,inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.Această nouă prevedere legalănu va permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că prin considerente contravine dispozitivului unei hotărâri anteriaore sau viceversa,dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite,între care nu există identitate de părți,de obiect și de cauză.O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de excepție în cadrul celui de-al doilea proces.

De asemenea,admisibilitatea revizuiri pentru contrarietate de hotărâri este condiționată de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat decât în cel de-al doilea proces sau,dacă o atare excepție a fost invocată instanța să fi omis a se pronunța asupra ei,soluția contrară fiind de natură să nesocotească autoritatea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre.

În jurisprudența anterioară s-a decis că hotărârile pronunțate în cererile de ordonanță preșendințială ,având ca obiect luarea unor decizii vremelnice în cazuri grabnice,nu au autoritate de lucru judecat în ce privește soluționarea fondului,în consecință,nu poate fi vorba de hotărâri potrivnice,atât timp cât nu tranșează fondul litigiului,ci se mărginesc la luarea unor măsuri asupra cărora se poate reveni în același cadru. Prin urmare,neavând acest caracter,hotărârile respective nu sunt susceptibile de a fi revizuite.Partea nemulțumită de existența a două hotărâri contradictorii pronunțate în acest cadru procesual poate să solicite justiției soluționarea litigiului în fond,fie să introducă o nouă cerere de ordonanță președințială,în cazul în care ar socoti că este îndreptățită să o facă.Soluția respectivă a fost prevăzută în mod expres în cadrul actualei reglementări,în conținutul articolului 1001 NCPC.Astfel, art.1001 alin.(2) prevede în mod expres că ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului ,iar potrivit art.1001 alin.(3),dacă prima hotărâre care a intrat sub autoritatea lucrului judecat este o hotărâre pronunțată pe fond,aceasta are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanță președințială .De asemenea ,autoritatea d elucru jduecat poate privi două ordonanțe președințiale,cu condiția însă ca împrejurările care au stat la baza adoptării lor să nu se modificat.

9) Partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta ,dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.

În ceea ce privește motivul de revizuire constând în imposibilitatea de prezentare a părții prevăzut de art.509 pct.9 NCPC ,acesta este preluat ca atare din art.322 pct.8 CPC 1865 și,așa cum s-a statuat sub vechea reglementare,este aplicabil doar atunci când imposibilitatea de înfățișare vizează partea,iar condițiile privind imposibilitatea de prezentare și imposibilitatea de înștiințare a instanței trebuie îndeplinite cumulativ.

Revizuirea este admisibilă pentru acest motiv,chiar dacă hotărârea atacată evocă fondul.

10) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constat o încălcare a drepturilor și libertăților fundădamentale datorată unei hotărâri judecătorești ,iat consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.

Referitor la acest motiv de revizuire,spre deosebire de reglementarea anterioară din art.322 pct.9 CPC 1865 ,pct.10 al art.509 NCPC nu mai prevede condiția ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Rațiunea acestei eliminări constă în aceea că,cel puțin la nivel teoretic ,întotdeauna există și alte remedii ale încălcării constatate ,care nu intră neapărat în atribuțiile puterii judecătorești.Or,o asemenea condiție ar putea avea drept consecință limitarea severă a posibilității admiterii cererii de revizuire.

Așa cum s-a decis și sub imperiul vechii reglementări ,pentru a se reține incidența acestui motiv de revizuire,este necesar ca în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicităsă fi fost constatată de Curtea Europeană o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale,această încălcare să își aibă cauza în hotărârea judecătorească supusă revizuirii ,iar consecințele încălcării să continue să se producă.

Potrivit alin.(2)al art.509,nu este obligatoriu ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul.

11) După ce hotărârea a devenit definitivă,Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Textul art.509 pct.11 în vedere ipoteza constând în admiterea unei excepții de neconstituționalitate în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere,intervenită după ce hotărârea a devenit definitivă.

Acest motiv se corelează cu prevederea din art.29 din Legea 47/1992,conform căreia sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate nu mai atrage suspendarea judecății.

Așa fiind,este firesc ca de avantajul admiterii excepției de neconstituționalitate să poată beneficia și partea care a invocat-o în propria sa cauză.

Secțiunea IV Procedura de soluționare a cererii de revizuire

Instanța competentă. Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

În cazul dispozițiilor art.509 alin(1) pct.8,cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanțele de recurs la care se referă aceste dispoziții este Înalta Curte de Casație și Justiție ,cererea de revizuire se va judeca de acestă instanță.

În cazul în care se invocă motive care atrag competențe diferite ,nu va opera prorogarea competenței.

În principiu ,instanța de revizuire este instanța de fond;dar aceasta poate fi ,după cay,și instanța de apel sau cea de recurs,dacă acestea ,judecând respectivele căi de atac ,s-au pronunțat în cele din urmă și în fond.

Principiul care rezultă din modul de distribuire a competenței în materie de revizuire este acela că o instanță inferioară în grad de jurisdicție nu poate examina hotărârea instanței superioare.

Instanța soluționează cererea de revizuire în acceași compunere ca și în cauza în care s-a pronunțat hotărârea atacată,dacă ,între timp,nu s-au modificat regulile cu privire la alcătuirea completurilor de judecată ,reguli care,cum se știe,sunt de aplicare imediată.

Competența instanței în materie de revizuire este de ordine publică,așa încât nu este admisibilă prorogarea convențională de competență,iar în ceea ce ne privește,considerăm că judecătorul este dator să-și invoce din oficiu necompetența.

Termen de exercitare. Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti:

-în cazurile prevăzute la art.509 alin.(1) pct.1,de la comunicarea că,între timp,nu s-au modificat regulile cu privire la alcătuirea completurilor de judecată ,reguli care,cum se știe,sunt de aplicare imediată

-în cazul prevăzut de art.509 alin (1)pct.2,de la cel din urmă act de executare;

-în cazurile prevăzute la art.509 alin.(1) pct.3,din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de ondamnare a judecătorului,martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul,dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale.În lipsa unei astfel de hotărâri,termenul curge de la data când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatatea infracțiunii nu se mai poate face prinstr-o hotărâre penală,dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

-în cazul prevăzut la art.509 alin(1) pct.4,din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea prin care a fost sancționat disciplinar definitiv judecătorul ,dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de sancționare disciplinară;

-în cazul prevăzut la art.509 alin.(1) pct.5,din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă;

-în cazul prevăzut la art.509 alin.(1) pct.6,din ziua în care partea a luat cunoștință de casarea,anularea sau schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere,dar nu mai târziu de un an de la dat rămânerii definitive a hotărârii de casare,anulare sau schimbare;

-în cazurile prevăzute la art.509 alin.(1) pct.7,din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoștință de hotărâre ,dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a acesteia; în cazul minorilor,persoanelor puse sub interdicție judecătorească sau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data de la care cel interesat a luat cunoștință de hotărâre,dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacității depline de exercițiu sau ,după caz,de la înlocuirea tutorelui persoanei pusă sub interdicție ,de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului;

-în cazul prevăzut la art.509 alin.(1) pct.8 ,de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

-În cazul prevăzut la art.509 alin.(1) pct.9,termenul de revizuire este de 15 zile și se socotește de la încetarea împiedicării.

-pentru motivele prevăzute de art.509 alin.(1) pct.10 și 11,termenul este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului,respectiv a deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României,Partea I.

Revizuirea se motivează prin însăși cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia,sub sancțiunea nulității.

Dacă prin aceeași cerere se invocă motive diferite de revizuire,prevederile alineatului (4) se aplică în mod corespunzător pentru fiecare motiv în parte.

Suspendarea executării . Instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere,sub condiția dării unei cauțiuni.Dspozițiile art.484 se aplică în mod corepsunzător.

Procedura de judecată. Cererea de revizuire se soluționeză potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată.

Întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.Revizuentul va lua cunoștință de conținutul întâmpinării de la dosarul cauze.

Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Dacă instanța încuvințează cererea de revizuire,ea va schimba,în tot sau în parte,hotărârea atacată,iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice,ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dtă în revizuire ,în josul originalului hotărârii revizuite.

Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Dacă hotărârea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice ,calea de atac,este recursul.În cazul în care revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție ,recursul este de competența Completului de 5 judecători.

Și în actuala reglementare,rămânem consecvenți interpretării conform căreia intenția legiuitorului este accea de a suprima calea de atac a apelului atunci când hotărârea a cărei revizuire se cere este supusă atât apelului ,cât și recursului,și nu accea de a deschide calea recursului în situația în care hotărârea suspusă revizuirii este pronunțată în recurs.

Așadar,dacă o curte de apel soluționează o cerere de revizuire a unei hotărâri date de tribunal în apel,hotărârea dată în revizuire va putea fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Tot astfel,dacă Înalta Curte de Casație și Justiție judecă o cerere de revizuire împotriva unei hotărâri date de o curte de apel-în primă instanță sau ca instanță de apel-,hotărârea dată de instanța supremă în revizuire va fi supusă recursului,iar acesta ,conform art.513 ali.(6),se va soluționa de cptre Completul de 5 judecători.

În schimb ,dacă Înalta Curte de Casație și Justiție va judeca o cerere de revizuire împotriva unei hotărâri pronunțate de o curte de apel în recurs sau împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs de ea însăși ,hotărârea dată în revizuire nu va fi suspusă recursului.șAceasta,deoarece art.513 alin.(6) trebuie coroborat cu art.513 alin.(5),în sensul că pentru revizuirea pe hotărâri potrivnice legiuitorul a înțeles să limiteze prin alin.(6) numărul căilor de atac la una singură-recursul-,și nu să deschidă calea de atac a recursului împotriva unei hotărâri care ,în condițiile alin.(5),ar fi definitivă.

Soluțiile instanței de revizuire .În contextul reglementării revizuirii în procesul civil nu se prevede parcurgerea obligatorie a unor etape procedurale distincte:admiterea în principiu sau retractarea hotărârii atacate și hotărârea finală,pe baza dezbaterilor contradictorii ,a probelor administrate și a concluziilor puse de părți,adică pe baza judecării propriu-zise a revizuirii.Art.513 alin.(4) C.pr.civ. prevede doar că,atunci când se încuvințează cererea de revizuire,instanța va schimba ,în tot sau în parte ,hotărârea atacată.

Indiferent însă de aceste motive și de soluțiile date,noua hotărâre nu trebuie ca,inevitabil,să fie contrară hotărârii retractate.

Retractarea hotărârii,urmare a admiterii cererii de revizuire,are efecte inevitabile asupra tuturor hotărârilor ulterioare,care au fost consecința hotărârii retractate.

Hotărârea supra cererii de revizuire are,firește,autoritate de lucru judecat.

Două consecințe imediate și directe pot fi deduse din această constatate:partea nu va putea invoca din nou același motiv de revizuire care a fost respins,nici măcar pe baza unor noi probe;partea va putea face însă o altă cerere de revizuire pentru un alt motiv sau alte motive decât cele judecate,apărute ulterior respingerii primei cereri de revizuire.