Consideratii Generale Asupra Cailor de Atac

Cuprins

Capitolul I. Considerații generale asupra căilor de atac

1.1. Noțiunea și importanța căilor legale de atac

1.2. Clasificarea căilor legale de atac

1.2.1. Căi ordinare și căi extraordinare de atac

1.2.2. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare

1.2.3. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive

1.2.4. Căi de atac comune și căi de atac speciale

1.2.5. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare

1.2.6. Căile de atac prevăzute de legi speciale

1.3. Aparitia si evolutia contestatiei in anulare in legislatia romana

Capitolul II. Conditii de exercitare si procedura judecarii contestatiei in anulare

2.1. Conditii de exercitare a contestatiei in anulare

2.2. Formele contestatiei in anulare

2.2.1.Contestatia in anulare de drept comun sau obisnuita

2.2.2. Contestatia in anulare speciala

2.3. Procedura judecarii propriu-zise a contestatiei in anulare

2.3.1. Instanța competentă

2.3.2. Cererea pentru contestație în anulare

2.3.3.Termenul pentru exercitarea contestației în anulare

2.3.4.Dezbaterea și judecarea contestației în anulare

Capitolul III Efectele introducerii contestației în anulare

3.1. Admiterea contestației în anulare

3.2. Resingerea contestației în anulare

3.3. Particularitati ale solutionarii contestației în anulare

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I. Considerații generale asupra căilor de atac

1.1. Noțiunea și importanța căilor legale de atac

Desfășurarea raporturilor juridice civile generează, în mod inerent, o serie de conflicte rezultate din neîndeplinirea sau nerespectarea drepturilor și obligațiilor subiectelor de drept implicate în derularea acestora sau atingerile aduse terților neparticipanți. În asemenea cazuri, dreptul ar rămâne iluzoriu dacă n-ar exista posibilitatea ocrotirii și apărării lui

Potrivit art. 21 din Constituție, „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Garantarea accesului liber la justiție este asigurată de prevederile constituționale, dar și de o serie de alte reglementări care mijlocesc și facilitează apărarea drepturilor sau intereselor legale. Acțiunea civilă constituie un asemenea mijloc, prin intermediul căreia se declanșează întreaga activitate judiciară a organelor menite să restabilească ordinea de drept încălcată

Promovarea acțiunii civile declanșează procesul civil, acea activitate a instanței de judecată și a participanților la înfăptuirea justiției, efectuată în condițiile și după prescripțiile legii, în scopul asigurării respectării ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice.

Procesul civil parcurge, de regulă, însă nu în mod obligatoriu, două faze: judecata (cognitio) și executarea silită (executio).

Prima fază este declanșată prin cererea de chemare în judecată, care învestește instanță și sfârșește prin rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate asupra litigiului. La rândul său, faza judecății cunoaște mai multe etape, fiecare dintre ele fiind reglementate de lege și având obiective proprii, dar ca finalitate urmărind să ajungă la pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, de natură a satisface interesele părților din procesul civil, care au apelat la justiție.

Prima etapă este cea scrisă, prealabilă, în cadrul căreia părțile se încunoștințează reciproc prin intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv al întâmpinării sau, după caz, a cererii reconvenționale, asupra pretențiilor și apărărilor, precum și în legătură cu probele ce urmează a fi administrate, în vederea dovedirii lor.

Etapa următoare este cea a cercetării procesului în ședința de judecată, etapă complexă care presupune desfășurarea mai multor activități procesuale, în cadrul cărora părțile au posibilitatea să își susțină apărările și pretențiile în mod real și în contradictoriu, să administreze probe, să le analizeze și să le dezbată. După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării și pronunțării hotărârii cu care se încheie judecata în fond.

De cele mai multe ori, cel puțin una din părțile participante la proces se simte nedreptățită de hotărârea pronunțată, astfel că solicită o nouă judecată la instanța superioară. Posibilitatea de a exercita o cale de atac reprezintă și ea o garanție a dreptului la apărare, astfel încât părțile să nu-și vadă dreptul compromis definitiv prin pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice.

Căile de atac reprezintă o formă concretă de manifestare a acțiunii civile, iar în momentul în care partea interesată apelează la o cale de atac, aceasta devine o componentă a acțiunii civile puse în mișcare. Ele sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești, și, în final, remedierea erorilor săvârșite.

O hotărâre, oricât de criticabilă ar fi, nu poate forma, în principiu, obiectul unei cereri în anulare (specifică actelor juridice), însă este necesar să se recunoască părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercițiul căilor de atac prevăzute de lege.

Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice. Dreptul de a critica hotărârea judecătorească își are originea în epoca romană.

Necesitatea ca hotărârea unui magistrat să fie controlată de un altul, învestit cu puterea instanței superioare, se motiva prin rațiunea existenței cadrului ce permitea îndreptarea erorilor primei instanțe, dar și evitarea reluării aceluiași proces, cu pericolul pronunțării unor hotărâri contradictorii.

In dreptul procesual civil roman, codul din 1865 si legea de organizare a Inaltei Curti de Casatie au consacrat un sistem al cailor de atac care cuprindea doua cai ordinare (opozitia si apelul) si patru cai extraordinare (recursul, revizuirea, contestatia si actiunea recursorie).

Legea din 1929 a redus campul de aplicare al opozitiei, iar legea din 1943 a desfiintat aceasta cale de atac.

In perioada 1948-1952 recursul a devenit o cale ordinara de atac, dispozitiile privind apelul, recursul in interesul legii si recursul in anulare au fost abrogate, pe langa revizuire au fost introduse in cod contestatia in anulare si cererea de indreptare ca fiind cai extraordinare de atac.

Sistemul cailor de atac a fost din nou modificat prin Legea nr. 59/1993, incercandu-se revenirea la sistemul anterior, recursul fiind o cale ordinara de atac, s-a introdus cale extraordinara de atac recursul in interesul legii si reintrodus recursul in anulare. De asemenea, in urma reintroducerii apelului ,dispozitiile privind contestatia in anulare si revizuirea au fost modificate.

In ceea ce priveste dispozitiile noului Cod de procedura civila referitoare la caile de atac, acestea se regasesc in Titlul II, Capitolul I, Dispozitii generale. Si in aceasta reglementare, caile de atac, alaturi de celelalte mijloace procesuale, tind la protectia dreptului subiectiv civil ori a altor interese care se pot realiza numai pe calea justitiei.

De asemenea, se poate constata ca acestea au si menirea de a conduce la pronuntarea unei hotarari legale si temeinice care sa asigure garantia unei judecati corecte iar posibilitatea de a le exercita constituie o garantie a dreptului de aparare, da certitudine partilor ca daca hotararea pronuntata este gresita va putea fi desfiintata.

Astfel, in art. 450 din noul Cod de procedura civila sunt enumerate caile de atac, respectiv, “ calea ordinara de atac este apelul iar caile extraordinare de atac sunt recursul, contestatia in anulare si revizuirea”. In conformitate cu principiul legalitatii, art. 451 din noul Cod de procedura civila (avand denumirea marginala de “Legalitatea caii de atac”), “Hotararea judecatoreasca este supusa numai cailor de atac prevazute de lege, in conditiile si termenele stabilite de aceasta, indiferent de mentiunile din dispozitivul ei”.

De asemenea, se precizeaza ca “ mentiunea inexacta din cuprinsul hotararii cu privire la calea de atac deschisa contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevazuta de lege.

Caile de atac pot fi exercitate numai de partile aflate in proces care justifica un interes, in afara de cazul in care , potrivit legii, acest drept il au si alte organe sau persoane.

Art. 453 din noul Cod de procedura civila, dispune asupra ordinii exercitarii cailor de atac. Astfel, caile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atat timp cat este deschisa calea de atac a apelului. In cazul hotararilor susceptibile de apel, daca acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotarare susceptibila de apel si de recurs poate fi atacata, inauntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanta care ar fi fost competenta sa judece recursul impotriva hotararii date in apel daca partile consimt expres, prin inscris autentic sau prin declaratie verbala, data in fata instantei a carei hotarare se ataca si consemnata intr-un proces-verbal. In acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru incalcarea sau aplicarea gresita a normelor de drept material.

Caile extraordinare de atac pot fi exercitate si concomitent, in conditiile legii, recursul judecandu-se cu prioritate.

Art. 454, avand denumirea marginala “unicitatea caii de atac”, dispune ca o cale de atac poate fi exercitata impotriva unei hotarari doar o singura data, daca legea prevede acelasi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declararii acelei cai de atac.

Calea de atac se indreapta impotriva solutiei cuprinse in dispozitivul hotararii.
Partile pot solicita instantei legal investite cu solutionarea unei cai de atac sa ia act de intelegerea lor cu privire la solutionarea litigiului.

Art. 457 din noul Cod de procedura civila se refera la achiesarea la hotarare, acesta reprezentand renuntarea unei parti la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja impotriva tuturor sau a anumitor solutii din respectiva hotarare. Achiesarea, atunci cand este conditionata, nu produce efecte decat daca este acceptata expres de partea adversa. Achiesarea poate fi expresa sau tacita, totala ori partiala.

Art. 459 din noul Cod de procedura civila prevede ca masurile de administrare judiciara nu pot face obiectul niciunei cai de atac.

In lumina celor prezentate putem concluziona faptul ca calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești reprezintă un remediu posibil și necesar față de erorile judiciare care se pot săvârși, așa încât dezînvestirea instanței care a pronunțat hotărârea nu semnifică și încheierea procesului. Dintr-o asemenea perspectivă, prin exercitarea căii de atac, partea nu urmărește atât anularea hotărârii, cât, mai ales, obținerea unei noi hotărâri, cu desăvârșită eficacitate și efectivitate. Având un asemenea scop și repunând în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii adoptate, căile de atac trebuie să se afle sub semnul rigorii.

1.2. Clasificarea căilor legale de atac

Căile de atac pot fi privite ca ultime praguri jurisdicționale ce împiedică traversarea unei hotărâri care, în esența sa este, contrarie stării de fapt și de drept rezultate din ansamblul probațional incident pricinii, dar care își pot dovedi eficiența numai în măsura în care au fost parcurse.

Existența lor reprezintă un imbold pentru judecător în preocuparea de a clarifica legal raporturile juridice ce îi sunt aduse în față, iar pentru părți și, uneori, pentru procuror principala pârghie de a solicita controlul în instanța care a dat hotărârea ori alta superioară. În acest mod se poate nădăjdui la crearea unei practici unitare, deziderat menit să asigure previzibilitatea de care aminteam, iar justițiabililor să li se insufle încrederea că judecata a fost corectă.Tendința modernă este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac.

În acest sens, unul dintre proceduriștii latino –amat hotărârea nu semnifică și încheierea procesului. Dintr-o asemenea perspectivă, prin exercitarea căii de atac, partea nu urmărește atât anularea hotărârii, cât, mai ales, obținerea unei noi hotărâri, cu desăvârșită eficacitate și efectivitate. Având un asemenea scop și repunând în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii adoptate, căile de atac trebuie să se afle sub semnul rigorii.

1.2. Clasificarea căilor legale de atac

Căile de atac pot fi privite ca ultime praguri jurisdicționale ce împiedică traversarea unei hotărâri care, în esența sa este, contrarie stării de fapt și de drept rezultate din ansamblul probațional incident pricinii, dar care își pot dovedi eficiența numai în măsura în care au fost parcurse.

Existența lor reprezintă un imbold pentru judecător în preocuparea de a clarifica legal raporturile juridice ce îi sunt aduse în față, iar pentru părți și, uneori, pentru procuror principala pârghie de a solicita controlul în instanța care a dat hotărârea ori alta superioară. În acest mod se poate nădăjdui la crearea unei practici unitare, deziderat menit să asigure previzibilitatea de care aminteam, iar justițiabililor să li se insufle încrederea că judecata a fost corectă.Tendința modernă este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac.

În acest sens, unul dintre proceduriștii latino –americani, la care, am mai avut prilejul să ne referim, preciza că: „tendința timpurilor noaste este aceea de a spori puterile judecătorului, și de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiții prompte și ferme asupra necesității de a avea o justiție bună dar lentă”. Evident ,un punct de reflecție și pentru legiuitorul român. Reflecție care trebuie să poarte asupra echilibrului dintre necesitatea unei justiții prompte și indispensabilitatea căilor legale de atac, căci în dreptul modern fără existența acestora ideea de justiție nici nu poate fi concepută.

O clasificare a căilor de atac este posibilă și necesară, pentru a trasa liniile directoare ce le caracterizează, doctrina mai veche și cea nouă stabilind anumite criterii de departajare.

1.2.1. Căi ordinare și căi extraordinare de atac

În funcție de condițiile de exercitare, căile de atac se împart în căi ordinare și căi extraordinare de atac.

Au caracter ordinar căile obișnuite, care nu necesită o normare specială a cazurilor de exercitare și deci sunt apte să declanșeze controlul atât sub aspectul netemeiniciei, cât și pentru nelegalitate, chiar dacă cuprind o motivare succintă sau nu sunt motivate deloc. Singura cale ordinară cunoscută codului este apelul.

După calificarea legală, au caracter extraordinar căile de atac ce pot fi exercitate numai pentru motivele limitativ prevăzute de cod, ce vizează în regulă generală nelegalitatea hotărârii și nimicesc puterea de lucru judecat a acesteia, în tot sau în parte.

În această categorie se înscriu recursul, contestația în anulare și revizuirea.

Această clasificare prezintă o anumită importanță practică în privința executării silite a hotărârii care este suspendată numai pe durata termenului în care poate fi exercitată calea ordinară de atac și pe timpul judecății acesteia, căile extraordinare de atac neavând, de regulă, efect suspensiv.

Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi excitate de oricare dintre părți și pentru orice motiv. Drept urmare , conceptul de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia fără nici un fel de condiții restrictive.

În această privință este de observat că Titlul IV al celei de a II-a cărți vechiul Cod de procedură civilă este consacrat , unei singure căi ordinare de atac, apelul.

Pentru exercitarea căilor ordinare de atac nu trebuie să existe o dispoziție legală expresă în acest sens, însă, dacă se dorește suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziție specială.

Vechiul Cod de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a II-a căilor extraordinare de atac, categorie în care include recursul, contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii. Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condițiile restrictive în care ele pot fi exercitate . În principiu aceste condiții se referă la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare de atac .Dar și sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin.(1) vechiul Cod de procedură civilă, doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Între căile extraordinare de atac menționate există și deosebiri semnificative și care vizează subiecte care le pot exercita și instanțele competente a le soluționa. Dar chiar și sub aspectul condițiilor de exercitare vom nota unele aspecte particulare cu prilejul cercetării căilor extraordinare de atac.

Noul Cod de Procedura Civila abordeaza diferit caile de atac fata de vechiul Codul de Procedura civila, totusi la o prima privire de ansamblu, observam ca art. 456 NCPC pastreaza clasificarea in cai ordinare de atac (apelul) si cai extraordinare de atac (recursul, contestatia in anulare si revizuirea).

1.2.2. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare

Această clasificare este importantă și ea sub multiple aspecte. Doctrina folosește ca principal criteriu de distincție instanța competentă a se pronunța asupra căilor de atac.

Reformarea semnifică o schimbare, reînnoire, care în cazul hotărârii judecătorești nu poate proveni decât din partea unei instanțe superioare, care o analizează într-o altă lumină și poate ajunge la o concluzie diferită decât cea l-a care s-a oprit judecătorul a cărui soluție este contestată. Au caracter reformator apelul și recursul, ambele fiind judecate de instanța imediat superioară.

Spre deosebire, retractarea înseamnă retragerea, revenirea asupra a ceea ce s-a decis, ce înseamnă că instanța care a pronunțat hotărârea are sarcina de a-și reanaliza propria soluție și să o anuleze sau să o schimbe dacă găsește că motivele invocate sunt întemeiate. Sunt căi de retractare contestația în anulare, revizuirea, precum și reexaminarea arătată în art. 1085 C. proc. civ. împotriva încheierii de amendare sau despăgubire.

1.2.3. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive

Această clasificare are drept criteriu distinctiv întinderea atribuțiilor instanțelor competente să se pronunțe asupra căilor de atac exercitate și asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond . Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea de formează obiectul căii de atac.

Calea de atac devolutivă tipică este apelul . El permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanță, cât și asupra dezlegării date problemelor de drept.

Efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.

Uneori, apelul nu are caracter devolutiv, deoarece prin cererea de apel nu se pretinde să aibă loc o judecare sau o rejudecare, ci se solicită desființarea primei hotărâri și respingerea cererii ca urmare a invocării unei excepții peremtorii sau declinarea competenței în favoarea altei instanțe.

Prin căile de atac nedevolutive  se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi, și fără a se determina o nouă judecată în fond a pricinii. Sunt căi de atac nedevolutive: recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.

Căile de atac extraordinare de retractare nu se subsumează clasificării de față, căci astfel cum judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziție specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.

1.2.4. Căi de atac comune și căi de atac speciale

Criteriul acestei distincții vizează dreptul de a exercita căile de atac. Atunci când căile de atac pot fi exercitate de părți sau procuror, ne aflăm în prezența căilor de atac comune. Aceste căi sunt: apelul, recursul, contestația în anulare și revizuirea.

Atunci când dreptul de a exercita căile de atac este recunoscut unui subiect de drept ne aflăm în prezența unei căi de atac speciale. Are acest caracter doar recursul în interesul legii.

Recursul în interesul legii are ca obiect unificarea practicii judiciare pe întreg teritoriul țării și poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale curților de apel.

1.2.5. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare

Această distincție se face în funcție de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite.

În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfățișează ca o cale suspensivă de executare.

Recursul, contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare. Prin excepție de la această regulă recursul se înfățișează ca o cale de atac suspensivă de executare numai când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau lucrări având o așezare fixă.

În asemenea situații efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală în acest sens din partea recurentului. În baza prevederilor Codului de procedură civilă, instanța poate dispune motivat, cu sau fără acordarea unei cauțiuni, suspendarea executării silite și în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea executării silite se poate dispune și în cazul promovării unei cereri de revizuire, dar numai sub condiția dării unei cauțiuni.

1.2.6. Căile de atac prevăzute de legi speciale

Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia căilor de atac, însă prin legi speciale legiuitorul poate stabili și alte instrumente de control al hotărârilor judecătorești sau ale altor organe cu activitate jurisdicțională ce au titulaturi diferite, ca plângere, reexaminare, contestație, opoziție, acțiune în anulare, dar aceeași finalitate, de îndreptare a neregulilor conținute de act.

O analiză exhaustivă ar fi dificilă datorită inconsecvenței de reglementare și atribuirii unor diverse denumiri, ce ne determină să afirmăm că, de lege ferenda, însuși codul, în virtutea puterii de care se bucură, ar trebui să reglementeze separat o singură cale de atac de acest tip, cel puțin sub aspectul titlului dat acesteia, exemplul de urmat fiind art. 1 pct. 2 ce se referă generic la „plângere”.

Precizăm că, de regulă, aceste căi sunt de atributul judecătoriei, dar nu este exclusă competența altor instanțe sau organe jurisdicționale și, tocmai de aceea, insistăm într-o reglementare unitară care să cuprindă, pe materii, instanța competentă și cel puțin o procedură comună, diferențiată eventual de termenele de exercitare.

Plângerea

În cadrul căilor speciale, plângerea este una comună prin care partea își arată nemulțumirea față de actul emis de un organ cu atribuții de jurisdicție exterior instanțelor judecătorești și poate fi formulată, spre exemplu, în materia azilului [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 122/2006], publicității imobiliare (art. 50 din Legea nr. 7/1996), contravențiilor (art. 31 din O.G. nr. 2/2001), împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act (art. 53 din Legea nr. 188/2000) ori a notarului public de a îndeplini un act notarial (art. 100 din Legea nr. 36/1995), salarizării [art. 18 alin. (2), art. 27 alin. (2), art. 42 alin. (2) din anexa VI la Legea nr. 330/2009].

Reexaminarea

De proveniență mai nouă în sistemul de atac, reexaminarea repune în discuție problema soluționată printr-o încheiere a instanței și o întâlnim, spre exemplu, în materia taxelor judiciare de timbru, când o exercită partea nemulțumită de modul lor de stabilire [art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997] sau cea interesată față de cererea de acordare a facilităților de plată [art. 211 alin. (3) din Legea nr. 146/1997]. Caracteristic este că reexaminarea reprezintă singura cale de atac, încheierea instanței care o rezolvă având caracter irevocabil.

Contestația

Este o cale de atac frecvent întâlnită în cele mai diverse materii și vizează activitatea organelor administrativ-jurisdicționale, ale căror „hotărâri” trebuie înțelese în sens larg, ca incluzând orice act, indiferent de denumire, prin care se dă răspuns unei petiții. Așa fiind, poate fi contestată dispoziția primarului prin care se soluționează cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actelor de stare civilă [art. 57 alin. (2) din Legea nr. 119/1996] sau notificarea adresată potrivit Legii nr. 10/2001, deciziile emise de organele de conducere ale entităților deținătoare, în temeiul aceluiași act normativ [art. 26 alin. (3)], hotărârea Comisiei Centrale de Contestații dată în contestația formulată împotriva deciziei de pensionare (art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010), hotărârea colegiului de conducere al curții de apel sau parchetelor de pe lângă acestea ori a Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești în materie de salarizare (art. 18, art. 27 și art. 42 din anexa VI a Legii nr. 330/2009).

În materie electorală, la nivelul administrației publice locale, contestația poate fi formulată: împotriva soluției date de primar întâmpinării privind omisiunile, înscrierile greșite sau erorile din listele electorale; asupra modului de organizare și componenței birourilor electorale; contra soluției de acceptare sau respingere a unei candidaturi [art. 16 alin. (5), art. 39, art. 52 din Legea nr. 67/2004]. Contestația reprezintă calea de atac prin care persoana interesată solicită birourilor electorale sau instanțelor judecătorești respectarea dispozițiilor privind alegerea Camerei Deputaților și Senatului (art. 2 pct. 17 din Titlul I al Legii nr. 35/2008) și poate fi formulată împotriva: deciziei Biroului Electoral Central de admitere sau respingere a protocolului de constituire a alianței electorale [art. 91 alin. (4) și (5)]; modului de formare și componenței birourilor electorale (art. 21); dispoziției biroului teritorial județean al Autorității Electorale Permanente sau primarului, de soluționare a întâmpinărilor privind omisiunile, înscrierile greșite ori alte erori din Registrul electoral, respectiv listele electorale [art. 24 alin. (4), art. 26 alin. (8)]; soluției de acceptare sau respingere a unei candidaturi (art. 32); înregistrării semnelor electorale [art. 35 alin. (6)]; acreditării ori respingerii solicitării de acreditare a reprezentanților presei scrise, radioului și televiziunilor din România, dată de Autoritatea Electorală Permanentă (art. 43).

Mai amintim contestația de competența judecătorului-sindic formulată în procedura insolvenței [art. 33 alin. (4), art. 122 alin. (3) din Legea nr. 85/2006] și cea în domeniul brevetelor de invenție (art. 51 din Legea nr. 64/1991)).

Opoziția

Spre deosebire de trecut, opoziția și-a pierdut din forța dată de o cale de atac, nefiind în prezent reglementată de Codul de procedură civilă, însă o întâlnim în proceduri speciale ca a insolvenței [art. 32 alin. (2) din Legea nr. 85/2006], unde este calificată ca o etapă ce se înscrie în mecanismul complex de declarare de către judecătorul-sindic a stării de insolvabilitate a debitorului și un mijloc de apărare de care beneficiază creditorii, cambiei și biletului la ordin (art. 62, art. 90 din Legea nr. 58/1934) sau cecului (art. 54, art. 68 din Legea nr. 59/1934).

Nu este exclusă în materia dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea necontencioasă reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938, dacă posesia a început sub imperiul acestuia, unde se prezintă ca o piedică ce transformă procedura într-una de drept comun, desfășurată după regulile stricte ale aceluiași act normativ.

Acțiunea în anulare

Este specifică procedurilor privind somația de plată (art. 8 din O.G. nr. 5/2001)) și combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale (art. 13 din O.U.G. nr. 119/2007), cererilor în materie comercială, când se urmărește desființarea unor acte nelegale produse de organele reprezentative ale societăților comerciale (art. 132 din Legea nr. 31/1990), brevetelor de invenție (art. 55 din Legea nr. 64/1991 republicată), concordatului preventiv [art. 32 alin. (1) din Legea nr. 381/2009] sau arbitraj (art. 364 C. proc. civ.). Nu trebuie confundată cu contestația în anulare ce are ca obiect numai hotărâri judecătorești și nici cu acțiunea în nulitatea tranzacției (art. 1712-1716 C. civ.), ce privește condițiile de fond ale contractului judiciar.

1.3. Aparitia si evolutia contestatiei in anulare in legislatia romana

Nefiind initial oranduita in C. proc.civ 1865, contestatia in anulare a luat fiinta si s-a cristalizat in practica judiciara a vremii (1865-1948), prin utilizarea unei fictiuni, denumita “actiune in anulare” si care se sprijinea pe fostele dispozitii ale art. 735 C.proc.civ.1865.

Constatandu-se utilitatea neechivoca a respectivei practici, institutia contestatiei in anulare “a fost consacrata legal ca o cale extraordinara de atac” prin modificarea C.proc.civ 1865 de catre Legea nr. 18/1948.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, comună și suspensivă de executare îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza inadvertențelor de ordin formal.

Ea se poate exercita numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 317 -321 Cod procedură civilă. Această cale de atac a fost instaurată și cristalizată prin practica instanțelor judecătorești, care, pornind de la fostele prevederi ale art. 735 Cod procedură civilă privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură civilă și viciile sau neregularitățile pentru care ele puteau fi anulate, nedeosebind hotărârile judecătorești de celelalte acte de procedură, au procedat la anularea acestora, întocmai cum anulau orice acte de procedură.

Se proceda astfel în urma exercitării unei „acțiuni în anulare”, soluție evident contrară principiului potrivit căruia hotărârile judecătorești, deși acte de procedură, nu pot fi desființate decât prin mijloacele procedurale calificate de lege ca fiind „căi de atac” , soluție însă neîndoielnic utilă.

Cu ocazia modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948, contestația în anulare a fost consacrată legal ca o cale extraordinară de atac , fiind reglementată prin dispozițiile art. 317 -321 Cod procedură civilă, în vigoare și în prezent. Decretul nr. 649/1967 a adus unele îmbunătățiri reglementării contestației în anulare, precizând termenul ei de exercitare împotriva hotărârilor judecătorești nesusceptibile de executare silită. În fine, prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000 s-au adus unele modificări și în această materie: au fost abrogate prevederile art. 318 alin. (2) Cod procedură civilă, potrivit cărora puteau face obiect al contestației în anulare speciale și acele hotărâri ale judecătorilor care, în sensul prevederilor unor legi speciale, judecau în primă instanță: prin dispozițiile art. 320 alin (2) Cod procedură civilă s-a stabilit că întâmpinarea este obligatorie și ea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 59/2001, textul art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă a fost corelat cu motivele recursului – și motive de „ modificare” , nu numai de casare, corespunzător celor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă- iar printr-un articol nou introdus (art. 319 Cod procedură civilă) s-a consacrat ceea ce doctrina și jurisprudența au admis chiar în lipsa unei reglementări : posibilitatea suspendării executării hotărârii.

Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 138/2000 a reluat dispozițiile art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă, cu privire la contestația în anulare specială, precum și ale art. 319 Cod procedură civilă, cu privire la posibilitatea suspendării hotărârii a cărei anulare se cere. Prin această lege, în cuprinsul art. 319 alin (2) Cod procedură civilă, s-au făcut precizări cu privire la termenul în care se poate introduce contestația în anulare.

Capitolul II. Conditii de exercitare si procedura judecarii

contestatiei in anulare

2.1. Conditii de exercitare a contestatiei in anulare

Contestația în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare – art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existența acesteia. La un moment dat, se admiteau chiar acțiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusă în Codul de procedură civilă, alături de alte motive.

In contextul intrarii in vigoare a noului cod de procedura civila, s-a opinat ca respectiva cale de atac intruneste caracterele de a fi “una extraordinara, de retractare, la indemana partilor din proces, nedevolutiva si nesuspensiva de executare, care se poate exercita numai impotriva hotararilor definitive, in cazurile si conditiile prevazute de lege”.

S-a retinut ca, “in substanta, obiectul contestatiei in anulare este acelasi, ea vizand hotarari care nu se mai pot ataca cu recurs, fie ca acesta a fost deja exercitat, fie pentru ca legea il exclude expres”.

2.2. Formele contestatiei in anulare

Sub imperiul reglementării anterioare, doctrina a distins două categorii de contestații în anulare, în funcție de tipul hotărârilor judecătorești ce fac obiectul acestora: contestația în anulare obișnuita, de drept comun, și contestația în anulare speciala.

Această distincție rămâne de actualitate și în noul cod, contestația în anulare obișnuită fiind reglementată în alin. (1) al art. 503, iar cea specială în alineatele următoare ale aceluiași articol.

Din cuprinsul prevederilor art. 503 Cod procedură civilă rezultă că, în funcție de categoriile de hotărâri judecătorești împotriva cărora se poate îndrepta și în funcție de motivele pentru care se poate exercita, contestația în anulare se poate înfățișa în două forme:

Contestația în anulare obișnuită sau de drept comun care se exercită, potrivit art. 503, alin 1 Cod procedură civilă împotriva oricăror hotărâri definitive.

Contestația in anulare specială se exercită, potrivit art. art. 503, alin 2 si 3, Cod procedură civilă, numai împotriva hotărârilor instanțelor de recurs si a hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.

Contestatia in anulare de drept comun sau obisnuita

Alineatul (1) al art. 503 NCPC preia ideea fostului art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, dar într-o redactare mai riguroasă, valorificând și soluțiile jurisprudențiale generate de imperfecțiunile vechiului text.

Articolul 317 CPC 1865 prevedea contestația în anulare „de drept comun” sau obișnuită, cu care, teoretic, se poate ataca orice hotărâre irevocabilă (definitivă, în accepțiunea Noului Cod de procedură civilă) iar în art. 318 se regăsea contestația în anulare specială – pentru cele două motive – obiectul contestației putându-l reprezenta numai o decizie dată în recurs.

Pentru echivalentul art. 317 s-a păstrat în noua reglementare numai primul motiv (acela fiind și motivul care l-a determinat pe legiuitorul din 1948 să introducă această cale de atac). Practic, avem un motiv general, de drept comun, sub aspectul obiectului, respectiv cel prevăzut de art. 503 alin. (1) N CPC „Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata”.

Astfel, se prevede că nereguloritotea procedurii de citare trebuie sâ privească anume pe contestator, și nu partea în mod generic, ceea ce exclude de plano posibilitatea introducerii unei contestații în anulare de către o parte care invocă nelegala citare a unei alte părți din proces.

Potrivit alin. (1) al art. 503, pentru motivul legat de neregularitatea procedurii de citare, hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt toate hotărârile definitive (irevocabile, în terminologia Codului de procedură civilă de la 1865).

Sfera obiectului acestei căi de atac este deci foarte largă, motiv pentru care prima formă a contestației în anulare a fost considerată „obișnuită”.

În sensul art. 634 NCPC și, după cum arată textul invocat, pot fi hotărâri definitive, cele pronunțate în primă instanță, în apel sau în recurs, care, din diferite considerente, nu pot sau nu mai pot fi atacate cu apel sau cu recurs.

Rezultă că, în principiu, sunt supuse contestației în anulare orice hotărâri definitive, indiferent de gradul instanțelor care le-au pronunțat, fără a se ține seama dacă au fost date în primă instanță sau în soluționarea unor căi de atac de reformare ori de retractare – și fiind irelevant faptul dacă prin ele se rezolvă sau nu fondul pricinii ori dacă ele au intervenit în faza de judecată ori în caz de executare silită.

Părțile în contestația obișnuită sunt contestatorul și intimatul. Contestator poate fi numai persoana care a figurat ca parte în hotărârea atacată, persoanele cărora părțile le-au transmis calitatea lor procesuală, precum și procurorul.

Nu pot avea deci calitatea de contestatori terțele persoane care, voluntar sau forțat nu au fost atrase în proces. Față de asemenea persoane, hotărâre pronunțată nu-și produce efectele puterii lucrului judecat. Ele vor putea, dacă este cazul, să exercite contestația la executare, invocând inopozabilitatea titlului executor.

Calitatea de a exercita contestația în anulare se verifică în persoana contestatorului, care trebuie să justifice interesul de a exercita această cale de atac.

Cazurile în care poate fi exercitată contestația în anulare obișnuită sunt două și numai două, nesusceptibile de multiplicare sau extrapolare, prevăzute de art. 503, alin. 1 Cod procedură civilă:

1.Când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;

2. Când nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Acest prim motiv al contestației în anulare obișnuite implică câteva exigențe de admisibilitate și câteva concluzii:

a) obiect al contestației îl poate constitui orice hotărâre judecătorească definitiva pronunțată într-o cauză în care, potrivit legii, partea trebuie să fie citată la judecată, ca o aplicare a principiilor fundamentale procesuale ale contradictorialității și al dreptului la apărare. Și cum , cu rare excepții, regula este citarea, rezultă că sfera obiectului contestații este foarte largă;

motivul contestației privește „procedura de chemare a părții” , așadar, pe de o parte, împrejurarea dacă s-au respectat sau nu prevederile Codului de procedură civilă cu privire la citarea părților, iar pe de alta, dacă neregularitatea procedurii de citare privește acel participant la procesul civil care are calitatea de „parte”, chiar dacă soluționarea cererii s-a făcut în cadrul unei proceduri necontencioase.

Deși art. 503 alin.1 Cod procedură civilă se referă la neregularitatea „procedurii de chemare a părții”, textul are o semnificație mai largă, el implicând și situații in care partea nu a fost deloc citată și, ca urmare, judecarea cauzei s-a făcut in lipsa ei, întrucât necitarea constituie tot o neîndeplinire a cerințelor legii;

Deși textul vorbește generic de neregularitatea procedurii de citare, totuși, prin combinarea dispozițiilor art. 503 alin.1 Cod procedură civilă cu textele referitoare la citarea părtilor, rezultă cu evidență că, făcându-se aplicarea principiului echipolenței, înfățișarea părții in instanță, în persoană sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură. Cu alte cuvinte, motivul contestației în anulare va avea eficientă numai dacă, din cauza necitării sau a citării în alte condiții decât cele prevăzute de lege, partea nu a fost prezentă în instanță, altmiteri scopul citării fiind îndeplinit prin chiar prezența părții, care va avea însă dreptul să ceară un termen pentru a-și pregăti apărarea;

Întrucât art. 503 alin.1 Cod procedură civilă se referă, la procedura de citare a „ “contestatorului”, înseamnă că va putea exercita contestația în anulare doar contestatorul.

Din cuprinsul art. 503 alin.1 Cod procedură civilă rezultă în terminis că în legătură cu regularitatea procedurii de chemare a părții se are în vedere „ ziua când a avut loc judecata”. Aceasta înseamnă că nu se poate introduce contestația în anulare pe motiv că partea a fost greșit citată pentru unul dintre termenele de judecată care au precedat dezbaterea cauzei, dar la care termene nu s-a dat hotărârea. Pentru viciile procedurii de citare la termenele de judecată intermediare, partea este obligată, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, să invoce nulitatea procedurală pe cale de excepție.

Alte câteva situații s-au bucurat de o atenție deosebită:

– S-a pus problema de a ști ce cale de atac stă la îndemâna părții atunci când neregularitatea procedurală privește atât procedura de citare pentru termenul de judecată, cât și procedura de comunicare a hotărârii, precum și atunci când – în condițiile reglementării anterioare sau ale celei actuale, adăugăm noi, cu o singură cale ordinară de atac – termenul de „recurs” curge de la pronunțare.

S-a opinat în sensul că , pentru ambele ipoteze, contestația în anulare este admisibilă.

Ne alăturăm, dimpotrivă ,celeilalte opinii, în sensul căreia contestația în anulare nu este admisibilă, întrucât:

În aplicarea principiului procedural că o cale extraordinară de atac nu poate fi folosită dacă partea are la îndemână o cale ordinară de atac , art. 503 alin (1) Cod procedură civilă zicând că motivele contestației în anulare’ pot fi arătate ca atare „numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe căile ordinare de atac”, închide părții neregulat citate calea contestației în anulare, dacă ea poate folosi calea ordinară de atac ;

O procedură viciată echivalează cu neîndeplinirea ei și partea va putea invoca neregularitatea pe cale de excepție. În aceste cazuri, prin urmare, numai în mod aparent hotărârea instanței de fond a rămas irevocabilă și recursul nu poate fi considerat tardiv;

Raționamentul este valabil și pentru ipoteza a doua, când termenul de recurs curge de la pronunțare , deoarece , în acest caz, procedura de citare îndeplinește și funcția procedurală a comunicării hotărârii, de care partea , care fusese legal citată, este obligată să ia cunoștință prin propriile sale mijloace;

– Dacă instanța de recurs, după casare, a reținut cauza pentru a se pronunța în fond și a rezolvat fondul printr-o altă hotărâre ulterioară- în care scop fie a dat părților prezente termenul în cunoștință, fie a dispus citarea părților – împotriva acestei decizii de fond se poate declara contestația în anulare, întrucât această hotărâre de fond nu este supusă recursului;

– Dar dacă instanța rezolvă fondul prin aceeași hotărâre prin care a soluționat și recursul ?. Pentru a admite recursul și pentru a evoca totodată fondul, părțile trebuie să fie prezente, așa încât nu s-ar pune problema contestației în anulare. Altminteri, citarea părților pentru un nou termen de judecată este obligatorie, iar partea neregulat citată va putea exercita contestația în anulare.

Cumulativ cu neregularitatea procedurii de citare, mai trebuie îndeplinită și condiția negativa ca respectivul contestator sâ nu fi fost prezent la termenul când s-a judecat pricina.

Această reglementare are în vedere, pe de o parte, că prezența părții la termen acoperă lipsa totală a citării, iar, pe de altă parte, că orice alt viciu al unei citări defectuoase putea fi invocat de parte la acel termen.

În practică s-a decis, spre exemplu, că sunt cazuri de citare nelegală atunci când:

– decesul uneia dintre părți nu a fost adus la cunoștința instanței, cu consecința necitării moștenitorilor;

– necitarea contestatoarei la sediul său principal, dacă o atare obligație era stabilită de lege;

– citarea prin publicitate a părții, deși condițiile pentru aceasta nu au fost îndeplinite;

– nerespectarea condițiilor legale referitoare la cuprinsul citației.

Dimpotrivă, nu sunt întrunite condițiile legii dacă schimbarea sediului nu a fost adusă de contestatoare la cunoștința instanței, astfel cum obligă dispozițiile actualului art. 172 NCPC; dacă procedura de citare, deși a fost legal îndeplinită, din motive neimputabile instanței, contestatorul nu a luat cunoștință de citația care i-a fost comunicată în lipsă ori dacă se invocă numai comunicarea nelegală a hotărârii.

Ambele motive reprezintă aspecte diferite ale aceleiași cauze- nelegalitatea hotărârii ce se atacă, fie pentru că nu s-a observat formele legale cu privire la procedura de chemare a părții, fie pentru că s-au încălcat dispozițiile de ordine publică. Astfel cum s-a observat, respectarea principiului simetriei în reglementare a impus ca situațiile reglementate de Codul de procedură civilă în care un act de procedură este nul sau anulabil, să fie reiterate, intr-o formă relativ identică, și ca motive ale contestației în anulare obișnuite.

În practică, apreciem ca este util sa redam urmatoarea speta:

DECIZIA CIVILA NR.135/R

Pe rol fiind solutionarea contestatiei in anulare formulata de contestatoarea SC O.V.I.G. SA – SUCURSALA BRASOV, impotriva deciziei civile nr.1018/07.12.2012 pronuntata de Tribunalul Brasov, in dosar nr.13083/197/2010 in contradictoriu cu intimatul reclamant O.O. si intimatul intervenient D.A., avand ca obiect „ pretentii ”.

La apelul nominal facut in sedinta publica, se prezinta la pentru contestatoarea SC O.V.I.G. SA – SUCURSALA BRASOV, avocat M.A., lipsa fiind intimatul reclamant O.O. si intimatul intervenient D.A..

Procedura de citare este indeplinita . S-a facut referatul cauzei de catre grefier dupa care;

In conformitate cu dispozitiile art. 159/1 alin. 4 Cod procedura civila instanta din oficiu verifica competenta generala materiala si teritoriala in solutionarea prezentei cauze si stabileste ca este competenta sub toate aspectele potrivit dispozitiilor art. 2 pct. 3 coroborat cu art. 299 alin. 2 Cod procedura civila.

Se constata depusa la dosar,prin serviciul registratura, din partea intimatului reclamant O.O., intampinare, din care un exemplar se inmaneaza reprezentantului conventional al contestatoarei.

Reprezentantul conventional al contestatoarei solicita lasarea cauzei la a doua strigare pentru a lua cunostinta de continutul intampinarii.

Instanta constata ca SC I.C.L. IFN SA ( fosta SC A.L. IFN SA), a depus la dosar, prin serviciul registratura, note scrise prin care solicita comunicarea motivelor contestatiei in anulare pentru a avea posibilitatea sa-si formuleze apararea.

Din verificarile efectuate in dosarul de fond, instanta constata ca prin hotararea recurata a fost admisa exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a intervenientei fortate SC A.L. IFN SA, iar recurenta nu critica solutia instantei de fond data pe exceptie, astfel incat societatea anterior mentionata nu are calitate procesuala pasiva in contestatia in anulare ce formeaza obiectul prezentului dosar, urmand a fi omisa din citativ.

Avand in vedere cererea formulata de reprezentantul conventional al contestatoarei pentru studiul intampinarii, precum si in virtutea respectarii principiului contradictorialitatii care guverneaza procesul civil, instanta dispune lasarea cauzei la a doua strigare in ordinea de pe lista de sedinta.

Se face apelul la a doua strigare a cauzei cand se prezinta, pentru contestatoarea SC O.V.I.G. SA – SUCURSALA BRASOV, avocat M.A., pentru intimatul reclamant O.O., avocat Ghidermic Adina in substituire pentru avocat Gheorghe Cristina, lipsa fiind intimatul intervenient D.A..

Instanta acorda partilor cuvantul in probatiune.

Reprezentantul conventional al contestatoarei solicita emiterea unei adrese catre CN. Posta Romana, pentru a indica data la care a fost comunicata recomandata cu nr. 032021, respectiv data predarii acesteia la posta si data comunicarii catre destinatar.

Reprezentantul conventional al contestatoarei, in sedinta publica prezinta spre vedere instantei si reprezentantei conventionale a intimatului reclamant originalul comunicarii existente la fila 6 din dosar, spre confruntare cu copia vizata pentru conformitate cu originalul.

Cu privire la proba solicitata de contestatoare prin aparator ales, reprezentanta conventionala a intimatului reclamant se opune , deoarece in opinia sa nu are relevanta in cauza, avand in vedere ca nu s-a facut inscrierea in fals cu privire la inscrisul intitulat comunicare.

Instanta dupa deliberare, in ceea ce priveste proba solicitata de contestatoare prin aparator ales, vizand emiterea unei adrese catre CN. Posta Romana, pentru a indica data la care a fost comunicata recomandata cu nr. 032021, respectiv data predarii acesteia la posta si data comunicarii catre destinatar, fata de inscrisurile existente la dosar, o respinge ca nefiind utila, pertinenta si concludenta solutionarii cauzei.

Reprezentantii conventionali ai partilor arata ca nu mai au alte cereri de formulat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanta constata dezbaterile inchise si in temeiul dispozitiilor art. 150 Cod procedura civila acorda cuvantul asupra contestatiei in anulare.

Reprezentantul conventional al contestatoarei solicita admiterea contestatiei in anulare,anularea deciziei pronuntate in recurs cu reluarea judecatii de la cel mai vechi act de procedura efectuat in vederea pronuntarii unei hotarari neviciate, cu cheltuieli de judecata reprezentand taxa de timbru.

Solicita a se avea in vedere ca recursul a fost respins ca tardiv datorita unei greseli materiale, respectiv s-a luat in considerare la solutionarea exceptiei tardivitatii formularii recursului un alt termen decat cel la care a fost comunicata hotararea instantei de fond, 04.07.2012. Cererea de recurs a fost predata cu recomandata la oficiul postal la data de 19.07.2012, rezulta ca acesta a fost declarat in termenul legal.

Reprezentanta conventionala a intimatului reclamant solicita respingerea contestatiei in anulare ca nefondata, sustinerile contestatoarei nu se incadreaza in teza exprimata de art. 318 Cod procedura civila, cu cheltuieli de judecata, reprezentand diferenta de onorariu avocatial neacordata de instanta de recurs.

TRIBUNALUL

Prin Decizia civila nr. 1018/R/7.12.2012 pronuntata de Tribunalul Brasov a fost admisa exceptia tardivitatii formularii recursului, fiind respins recursul formulat de recurenta SC O.V.I.G. SA impotriva Sentintei civile nr. 7177/21.05.2012 a Judecatoriei Brasov ca tardiv formulat si obligata recurenta la plata catre intimatul O.O. a sumei de 2500 lei cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:

Constata ca prin Sentinta civila nr. 7177/21.05.2012 Judecatoria Brasov a admite exceptia lipsei calitatii procesuale a intervenientei fortate S.C. A.L. IFN S.A., a admis actiunea formulata de catre reclamantul O.O. in contradictoriu cu parata S.C. O.V.I.G. S.A.- prin SUCURSALA BRASOV si cu intervenientul D.A. si, in consecinta a obligat parata S.C. O.V.I.G. S.A.- prin SUCURSALA BRASOV sa plateasca reclamantului O.O. suma de 11.502 Euro – sau contravaloarea in lei la cursul oficial al Bancii Nationale a Romaniei din ziua platii – reprezentand despagubiri neacordate in dosarul de dauna RC/BV/09/000253, conform raportului de expertiza tehnica nr. 593712/20.01.2012 intocmit de expert V.V., si care face parte integranta din prezenta hotarare; a obligat parata S.C. O.V.I.G. S.A.- prin SUCURSALA BRASOV sa plateasca reclamantului O.O. suma de 6.062 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut urmatoarele:

„Potrivit procesul verbal seria CC nr. 1936908/09.01.2009 emis de Inspectoratul de Politie al Judetului Brasov, in data de 09.01.2009, intervenientul D.A., dupa ce a schimbat directia de mers a autovehiculului cu nr. inmatriculare B-92-FEE, a avariat autoturismul cu nr. inmatriculare HD-19-CJH. In urma impactului autoturismul proprietatea reclamantului a suferit avarii in valoare de 15.237 Euro, potrivit facturii proforma depuse la fila 13 din dosar.

Potrivit inscrisului de la fila 52, intervenientul avea incheiata asigurare de raspundere civila obligatorie tip RCA pentru autoturismul cu nr. inmatriculare BV-92-FEE la societatea parata, aspect necontestat de aceasta din urma..

Societatea parata a respins dosarul de dauna RC/BV/09/000253B cu motivarea ca „ in urma investigatiilor efectuate de catre reprezentantii de specialitate ai societatii noastre s-a ajuns la concluzia ca nu exista conditii reale de corespondenta si complementarism intre locatia deformatiilor si forma obstacolelor incriminate, necunoscand adevaratele ipoteze de producere ale accidentului”, conform adresei de la fila 17 din dosar.

Potrivit dispozitiilor art. 49 din legea nr. 136/1995 privind asigurarile, asiguratorul acorda despagubiri, in baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguratii raspund fata de terte persoane pagubite prin accidente de vehicule, precum si tramvaie si pentru cheltuielile facute de asigurati in procesul civil. De asemenea, potrivit art. 50 din acelasi act normativ, despagubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plateasca cu titlu de dezdaunare si cheltuielile de judecata persoanelor pagubite prin vatamare corporala sau deces, precum si prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Potrivit dispozitiilor legale mai sus citate si ale art. 129 din codul de procedura civila, potrivit cu care „ partile au obligatia sa-si probeze pretentiile si apararile”, reclamantul in cauza trebuia sa faca dovada faptului ca autoturismul proprietatea acestuia a fost avariat din culpa conducatorului unui autoturism ce detinea un contract de asigurare facultativa tipa RC.

Reclamantul, prin cererea de chemare in judecata, arata ca vinovatia pentru producerea accidentului auto din data de 09.01.2009 a apartinut intervenientului D.A..

In dovedirea sustinerilor sale privind cauza producerii accidentului, reclamantul a depus la dosarul cauzei procesul verbal de constatare intocmit cu ocazia accidentului – fila 8 – si declaratia data de catre intervenientul fortat, care recunoaste faptul ca accidentul auto in urma caruia autoturismul reclamantului a fost avariat s-a produs din culpa sa.

Cu privire la temeiul solicitarii reclamantului de obligare a paratei la plata de despagubiri, la dosarul cauzei au fost depuse la fila 52,53 dovada faptului ca parata recunoaste faptul ca intre aceasta si proprietarul autoturismului condus de intervenientul D.A. s-a incheiat o asigurare tip RCA.

In ceea ce priveste valoarea reparatiilor efectuate la autoturismul avariat, reclamanta a depus la dosarul cauzei factura proforma din data de 29.01.2009 emisa pe numele acesteia pentru suma de 15.327 Euro.

Parata, prin intampinarea formulata, a contestat sustinerile reclamantei in ceea ce priveste faptul ca avariile suferite de autoturismul proprietatea acesteia au fost rezultat impactului cu autoturismul condus de catre intervenientul D.A. in modalitatea descrisa de cei doi conducatori auto.

In dovedirea acestor sustineri partile au solicitat efectuarea unei expertize specialitatea auto avand ca obiectiv sa se stabileasca dinamica producerii accidentului, stabilirea rezultatului accidentului – respectiv daca este vorba de o dauna totala – si a cuantumului despagubirilor.

In concluziile raportului de expertiza efectuat in cauza, precum si in raspunsul la obiectiunile formulate de catre parata – fila 154 -, expertul V.I. arata ca avariile suferite de autoturismul reclamantului in urma impactului si care au fost descrise in autorizatia de reparatii eliberata de politie conduc la concluzia ca mecanismul de producere al accidentului auto din data de 09.01.2009 a fost cel descris de cei doi conducatori auto. Astfel, expertul arata ca avariile din partea stanga a autoturismului reclamantului au putut fi produse in urma deplasarii spre dreapta a autoturismului condus de catre inetervenientul D.A., iar avariile din partea dreapta au fost rezultatul impactului cu ghivecele de flori stradale, in urma coliziunii celor doua vehicule.

Instanta apreciaza ca raportul de expertiza efectuat in cauza nu confirma sustinerile paratei, potrivit cu care avariile la autoturismul suferite de autoturismul reclamantului nu au fost rezultat al impactului cu autoturismul condus de catre intervenientul D.A.. Practic, parata nu a facut dovada ca avariile constatate de catre organele de politie cu ocazia intocmirii procesului verbal seria CC nr. 1936908/09.01.2009 au avut alta cauza decat cea retinuta de agentul constatator si relatata de catre cei doi conducatori auto.

Avand in vedere probele administrate in cauza instanta apreciaza ca reclamanta a facut dovada indeplinirii conditiilor prevazute de art. 49 si 50 din legea nr. 136/1995, motiv pentru care apreciaza respingerea dosarului de daune RC/BV/09/000253B de catre parata ca fiind neintemeiata.

In ceea ce priveste valoarea despagubirilor pentru repararea autoturismului proprietatea reclamantului, din concluziile raportului de expertiza reiese ca aceasta este de 11.502 Euro.

In ceea ce priveste sustinerile paratei potrivit cu care aceasta nu ar putea fi obligata decat la plata sumei de 24.652,52 lei, avand in vedere declaratia reclamantului din data de 26.01.2009, instanta le va respinge avand in vedere faptul ca la dosarul cauzei nu exista nici o dovada ca aceasta a achitat suma respectiva.

Pentru motivele mai sus mentionate instanta apreciaza actiunea formulata de catre reclamanta ca fiind intemeiata, urmand a o admite si, in consecinta, obliga parata la plata catre reclamanta a sumei de 11.502 Euro – sau contravaloarea in lei la cursul oficial al Bancii Nationale a Romaniei din ziua platii – cu titlu de despagubiri neacordate in dosarul de dauna nr. RC/BV/09/000253B, conforma raportului de expertiza efectuat in cauza.

Avand in vedere culpa procesuala a paratului instanta, in baza dispozitiilor art. 274 din codul de procedura civila,obliga parata sa plateasca reclamantei suma de 6.062 lei reprezentand cheltuieli de judecata – onorariu avocat, onorariu expert si taxe de timbru.”

Impotriva acestei sentinte a formulat recurs parata SC O.V.I.G. SA, solicitand modificarea in tot a acesteia, in sensul respingerii actiunii.

In dezvoltarea motivelor de recurs se arata, in esenta, ca instanta de fond se bazeaza in admiterea actiunii pe expertiza tehnica auto intocmita de catre expert ing. V.I., in care se mentioneaza faptul ca lucrarea a fost realizata doar pe baza actelor dosarului, evenimentul rutier avand loc in 2009, fara insa a se efectua simulari pe autovehicule similare sau alte investigatii care sa demonstreze totusi daca avariile autovehiculului cu nr. de inmatriculare HD-19-CJH se puteau sau nu produce in urma impactului cu autovehiculul cu nr. de inmatriculare B-92-FEE.

Expertul a considerat in intreg cuprinsul raportului ca sunt serioase dubii asupra posibilitatii producerii accidentului asa cum este descris de catre persoanele implicate.

Expertiza tehnica extrajudiciara, fiind efectuata imediat dupa producerea evenimentului rutier, la locul evenimentului si in conditiile unor investigatii amanuntite, demonstreaza faptul ca evenimentul, astfel cum a fost descris de catre cei doi conducatori auto implicati, nu are corespondenta, iar expertiza judiciara efectuata demonstreaza exact contrariul.

Analizand cererea de recurs in raport de prevederile art. 301 si 103 din C.pr. civ. se retine ca aceasta este tardiv introdusa.

Aceasta deoarece conform art. 301 C.pr. civ. termenul de recurs in cazul acestei hotarari este de 15 zile de la comunicare, neexercitarea caii de atac in termenul legal atragand potrivit prevederilor art. 103 C.pr. civ decaderea din acest drept, cu consecinta respingerii cererii ca tardiv formulata.

Dovezile de comunicare a sentintei instantei de fond releva faptul ca procedura s-a indeplinit fata de recurenta parata la data de 02.07.2012.

Rezulta ca termenul de depunere a recursului a expirat la data de 18.07.2012, acesta fiind inaintat cu data de 19.07.2012, tardiv.

Recurenta nu a dovedit ca a fost impiedicata de o imprejurare mai presus de vointa sa sa exercite cererea in termen, astfel incat instanta va admite exceptia de tardivitate invocata din oficiu cu consecinta respingerii recursului ca tardiv.

In privinta solicitarii intimatului O. G. de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 5000 de lei, reprezentand onorariu avocatial, tribunalul retine faptul ca, in aprecierea onorariului la care va fi obligata partea cazuta in pretentii, instanta trebuie sa aiba in vedere atat valoarea pricinii, cat si proportionalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregatirea apararii. Constatand ca in speta aparatorul ales al intimatului a redactat doar intampinarea, in conditiile in care cauza a fost solutionata la al doilea termen de judecata prin admiterea exceptiei tardivitatii formularii recursului, in baza art. 274 alin. 3 C.pr.civ., tribunalul va reduce cuantumul onorariului la care va fi obligata recurenta la suma de 2500 lei.

Impotriva acestei decizii a formulat contestatie in anulare recurenta contestatoare SC O.V.I.G. SA, solicitand anularea deciziei si reluarea judecatii de la cel mai vechi act de procedura, cu cheltuieli de judecata.

In motivarea contestatiei se arata ca Decizia civila nr. 1018/R/7.12.2012, pronuntata de Tribunalul Brasov este gresita deoarece s-a respins ca tardiv formulat recursul declarat.

Mai arata contestatoarea ca instanta de recurs a retinut ca in mod gresit Sentinta civila nr. 7177/21.05.2012 a Judecatoriei Brasov i-a fost comunicata la data de 02.07.2012, conform procesului verbal de predare-primire, in loc de data de 04.02.2012, data postei.

Cum termenul de recurs este de 15 zile libere, reiese ca acesta a fost formulat in termen.

In drept au fost invocate prevederile art. 318 C. pr. civ..

Prin intampinarea depusa intimatul O.O. a solicitat respingerea contestatiei in anulare si mentinerea deciziei tribunalului, cu cheltuieli de judecata. In motivare se arata ca dovada de comunicare a sentintei s-a facut prin afisare la sediul contestatoarei la data de 02.07.2012, iar recursul a fost formulat la data de 19.07.2012, cu depasirea termenului de 15 zile prevazut de lege.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului.

In drept au fost invocate prevederile art.115 C.pr. civ.. Contestatia in anulare a fost legal timbrata cu 10 lei taa judiciara de timbru si 0,3 lei timbru judiciar.

Examinand actele si lucrarile dosarului, raportat la cele sustinute de contestatoare, instanta constata ca cererea este intemeiata, urmand sa admita contestatia in anulare pentru motivele care vor i aratate in continuare:

Astfel, potrivit art. 318 C. pr. civ., hotararile instantelor de recurs mai pot fi atacate cu contestatie cand dezlegarea data este rezultatul unei greseli materiale sau cand instanta, respingand recursul sau admitandu-l numai in parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

In cauza de fata, Sentinta civila nr. 7177/21.05.2012 a Judecatoriei Brasov i-a fost comunicata recurentei la data de 03.07.2012, asa cum reiese de pe stampila postei aplicata pe dovada de comunicare a sentintei.

Este adevarat ca functionarul postal a trecut pe dovada de comunicare data de 02.07.2012, dar aceasta doar dintr-o eroare materiala intrucat nu putea sa comunice o sentinta inainte de venirea acesteia la posta.

Mai mult decat atat, toate dovezile de comunicare ale sentintei catre toate partile au ca data de sosire la posta data de 03.07.2012, acestea avand o data ulterioara de comunicare de catre agentul postal,motiv care intareste convingerea instantei ca data trecuta de functionarul postal se datoreaza unei erori materiale.

Cum recursul a fost formulat de contestatoare la data de 19.07.2012 (data postei), iar Sentinta civila nr. 7177/21.05.2012 a Judecatoriei Brasov i-a fost comunicata recurentei la data de 03.07.2012, reiese fara putinta de tagada ca acesta a fost formulat in termenul de 15 zile de la comunicare, conform art.301 C: pr. civ. si numai dintr-o greseala materiala instanta de recurs a admis exceptia tardivitatii si a respins recursul ca tardiv formulat.

Prin urmare, Decizia civila nr. 505/RC/17.04.2009 a fost data cu incalcarea dispozitiilor art. 318 C. pr. civ..

Fata de cele aratate, instanta, in baza art. 320 C. pr. civ., rap. la art. 318 C. pr. civ, va admite contestatia in anulare formulata de recurenta contestatoare SC O.V.I.G. SA, in contradictoriu cu intimatii O.O. si D.A., impotriva Deciziei civile nr. 1018/R/7.12.2012, pronuntata de Tribunalul Brasov, pe care o va anula.

Instanta stabileste termen pentru rejudecarea recursului in data de 08.03.2013, cand se vor cita partile.

Fata de prevederile art. 274 C. pr. civ, cazand in pretentii, instanta va obliga intimatul O.O. la plata catre recurenta contestatoare SC O.V.I.G. SA a sumei de 10,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand taxa judiciara de timbru si timbru judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII DECIDE:

Admite contestatia in anulare formulata de recurenta contestatoare SC O.V.I.G. SA, cu sediul ales la SCA P., M. si A. din Brasov, str. , nr. x, bl. x, sc.x, ap. x, jud. Brasov, in contradictoriu cu intimatii O.O., cu domiciliul ales la SC A G.&G. din Brasov, B-dul I. M., nr. x, ap. x, jud. x si D.A., cu domiciliul in Brasov, A. C., nr. x, bl. x, ap. x, jud. B., impotriva Deciziei civile nr. 1018/R/7.12.2012, pronuntata de Tribunalul Brasov, pe care o anuleaza.

Stabileste termen pentru rejudecarea recursului in data de 08.03.2013, cand se vor cita partile. Obliga intimatul O.O. la plata catre recurenta contestatoare SC O.V.I.G. SA a sumei de 10,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecata. Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica din data de 08.02.2013.

Contestatoarea a invocat dispozitiile art. 318 teza I c.pr.civ., respectiv apreciaza ca dezlegarea data de catre instanta de recurs este „rezultatul unei erori materiale”, constand in determinarea gresita a momentului de la care incepea sa curga termenul de recurs – 02.07.2012, in conditiile in care stampila postei de pe dovada de indeplinire a procedurii de citare avea data de 03.07.2012.

In opinia mea, in mod corect instanta de recurs ce a pronuntat decizia nr. 1018/R/7.12.2012, ce face obiectul prezentei contestatii in anulare, a stabilit ca moment de incepere a curgerii termenului de recurs data de 02.07.2012, data indicata olograf de agentul procedural pe dovada de comunicare a hotararii recurate aflata la fila 199 din dosarul de fond.

Acest moment este impus instantei de judecata de dispozitiile art. 100 alin. 4 c.pr.civ., conform carora procesul verbal incheiat de cel insarcinat cu comunicarea unui act procedural „face dovada pana la inscrierea in fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a incheiat”.

In interpretarea acestor dispozitii, in opinia mea, judecatorul nu are libertatea de a alege intre mentiunile olografe ale agentilor procedurali referitoare la aspectele constatate personal de acestia (categorie in care in mod evident se incadreaza si data comunicarii actului procedural) si alte dovezi intrinseci sau extrinseci actului procedural referitoare la aceste aspecte, ci este obligat sa tina cont de cele aratate de agentul procedural.

Singurul mod in care aceste mentiuni cu privire la aspecte constatate personal de agentul procedural pot fi inlaturate este inscrierea in fals, procedura care nu a fost insa urmata in cauza. Este adevarat ca aceasta procedura este una dificila sub aspect probator, dar ratiunile legiuitorului referitoare la solutia legislativa impusa prin art. 100 alin. 4 c.pr.civ. nu pot fi cenzurate/modificate de judecatorul cauzei, care are doar obligatia de interpretare si aplicare a legii.

In acest sens au fost pronuntate decizii de speta si de alte instante, aspect important, chiar daca, in dreptul romanesc practica judiciara nu este considerata izvor de drept, prin prisma interesului de aplicare unitara a legii (decizia nr. 4134/2000 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, decizia nr. 1468/1998 pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti).

2.2.2. Contestatia in anulare speciala

În actuala reglementare, hotărârile instanțelor de recurs și cele ale instanțelor de apel nesupuse recursului pot fi atacate cu contestație în anulare atât pentru motivul nelegalei citări, prevăzut de alin. (1), cât și pentru o serie de alte motive expres și limitativ prevăzute, ca și în vechea reglementare, de actualul alin. (2) al art. 503.

Față de art. 318 CPC 1865, noul text plasează ca motiv de contestație specială pe cel referitor la necompetență și, în plus, adăugă motivele constând în încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și la nepronunțarea asupra unuia dintre recursurile sau, după caz, apelurile declarate în cauză.

În literatura si practica judiciara se face constant deosebirea între motivele de casare si argumentele aratate în sprijinirea acestor motive. Art. 318 teza II Cod procedura civila avea în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de catre recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor de casare pe care îl sprijina.

Instanta de recurs este astfel în drept sa grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unor motive de casare pentru a raspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanta de recurs sa arate considerentele pentru care a gasit ca motivul de casare este neîntemeiat, chiar daca nu a raspuns la toate argumentele recurentului.

Prin decizia nr.133/CA din 20 aprilie 2006, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondat recursul declarat de M.C. în reprezentarea numitei M.L., împotriva sentintei nr.34/CA din 6 februarie 2006, pronuntata de Tribunalul Satu Mare, pe care a mentinut-o în totul.

În motivele de recurs, recurenta prin mandatarul sau a adus critici privind nelegalitatea sentintei, întemeiate pe prevederile art.304 pct.9 Cod procedura civila, critici ce pot fi grupate în sustinerea nelegalitatii sentintei ca urmare a încalcarii prevederilor art.10 din Legea nr.300/2004 privind autorizarea persanelor fizice si a asociatiilor familiale, care desfasoara activitati economice în mod independent.

Contrar sustinerilor recurentei, nu s-a putut retine aplicarea gresita a legii câta vreme art.18 din Legea nr.300/2004, a fost modificat prin art.1 din Legea nr.378/2005, în sensul ca "activitatile economice care fac obiectul prezentei legi, sunt cele prevazute în cadrul clasificarii activitatilor din economia nationala – CAEN, aprobata prin H.G. nr.656/1997, publicata în Monitorul Oficial al României – Partea I – nr.301 din 5 noiembrie 1997, actualizata prin Ordinul Presedintelui Institutului National de Statistica nr.601/2002, publicat în M.O. al României, Partea I, nr.908 din 13 decembrie 2002, si a caror desfasurare de catre persoane fizice autorizate sau asociatii familiale nu necesita autorizare în baza unei legi speciale".

Vazând si prevederile art.II ale Legii nr.378/2005, prin care s-a prevazut ca pentru aplicarea corespunzatoare a art.18 din aceeasi lege, "Agentia Nationala pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii si Cooperatie va modifica împreuna cu institutiile prevazute la art.23 din aceeasi lege, normele metodologice de aplicare a Legii nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice si a asociatiilor familiale, care desfasoara activitati economice în mod independent, aprobate prin Hotarârea Guvernului nr.1766/2004, prin crearea unei liste cu activitatile reglementate prin legi speciale", câta vreme aceasta lista nu a fost modificata, s-a apreciat ca, solutia instantei de respingere a actiunii se încadreaza în textele legale aplicabile.

Cererea de schimbare a codului activitatii CAEN de la nr.9305 la nr.8514 a fost respinsa cu motivarea ca tratamentul prin bioenergie nu este inclus printre activitatile enumerate în anexa nr.I a H.G. nr.1766/2004. Aceasta motivare a instantei de fond nu putea fi retinuta ca o critica de nelegalitate, deoarece instanta nu a dat suprematie unui act normativ de rang inferior, ci a avut în vedere prevederile art.I din Legea nr.300/2004, precum si normele metodologice de aplicare ale acestei legi ce prevad în mod limitativ activitatile ce puteau fi desfasurate de catre persoane fizice sau asociatii familiale autorizate, judecatorul neputând adauga noi activitati.

Nu s-a putut retine nici încalcarea dispozitiilor art.30 si 31 alin.2 din Legea nr.26/1990, câta vreme legiuitorul a prevazut ca "se vor putea face mentiuni care sa arate mai precis persoana comerciantului sau felul comertului sau", ori mentiunea Clinica "Sfânta Maria" nu ar aduce o astfel de precizare.

S-a apreciat ca nefondate sunt si criticile referitoare la încalcarea prevederilor art.41 alin.1 din Constitutia României, conform caruia "dreptul la munca nu poate fi îngradit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de munca este libera".

Chiar daca nici Constitutia României si nici Legile nr.300/2004, ori nr.26/1990 nu interzic activitatea referitoare la sanatatea umana – tratamente prin bioenergie, pentru autorizarea desfasurarii unei astfel de activitati, reclamanta trebuia sa se încadreze în cerintele legii speciale, întrucât înregistrarile impuse de lege au drept scop pe de o parte sa asigure evidenta privind existenta si activitatea comerciantilor, iar pe de alta parte ocrotirea intereselor generale ale societatii si chiar ale comerciantilor însisi.

Recunoscând libertatea exercitarii unei activitati, statul stabileste în interesul societatii regulile dupa care se desfasoara o activitate comerciala, si evident modificarea unei astfel de activitati, astfel ca, refuzul intimatei Primaria Municipiului S.M. nu a putut fi apreciat ca nefondat, raportat la actele normative mai sus indicate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat contestatie în anulare contestatorul M.C. – în calitate de împuternicit al sotiei sale M.L., solicitând admiterea contestatiei, anularea deciziei atacate si reluarea judecatii de la cel mai vechi act de procedura efectuat în vederea pronuntarii unei hotarâri neviciate.

În motivarea contestatiei, contestatorul a precizat ca instanta a respins recursul ca nefondat, solutie la care a ajuns ca urmare a cercetarii motivelor de recurs prin prisma sustinerilor si intereselor intimatilor pârâti si nu prin prisma literei legii, a drepturilor prevazute în constitutia acestei tari.

Primul motiv de recurs a acuzat aplicarea gresita a prevederilor art.10 din Legea nr.300/2004. Ei au solicitat înscrierea codului CAEN nr.8514 în autorizatia ce a fost preschimbata în baza prevederilor art.10 din Legea nr.300/2004 si nu a art.18. Acest cod nr.8514 a fost trecut în autorizatia eliberata la data de 29 martie 1994 de Consiliul Judetean S.M. în baza Decretului – Lege nr.54/1990, autorizatia având nr.6995.

Art.18 are în vedere recunoasterea calificarii dobândite în strainatate în afara sistemului de învatamânt si nu poate constitui temei legal pentru refuzul primarului si al instantei, de înscriere în autorizatie a codului CAEN 8514.

Astfel, art.18 este corelat cu art.10 si ca atare instanta nu a cercetat în conditiile art.304/1 Cod procedura civila, motivul de recurs privind gresita aplicare a prevederilor art.10.

Ca instanta nu a cercetat motivul de recurs în conditiile art.304/1 Cod procedura civila, rezulta si din art.II al Legii nr.378/2005 coroborat cu art.7 alin.1 din Legea nr.300/2004.

Lista invocata de primar pentru a-si justifica refuzul de înscriere în autorizatie a codului CAEN 8514 si considerata si de catre instanta ca fiind legal aplicabila, a fost abrogata odata cu modificarea art.18 din Legea nr.378/2005.

De altfel, anexa nr.I a HG nr.1766/2004 este identica cu anexa nr.3 a Ordinului nr.701/17.12.2003, la care facea trimitere vechiul art.18 din Legea nr.300/2004 si cuprinde lista activitatilor economice pentru care se recunoaste automat calificarea.

Ori, Legea nr.300/2004 prin art.10 nu limiteaza activitatile ce le pot desfasura persoanele fizice la lista celor care li se recunosc calificarea dobândita în strainatate.

Ambiguitatile si necorelarile din actele normative au fost exploatate de primar spre a refuza înscrierea codului CAEN 8514 si a induce instantele în eroare.

A invocat si ca nu a fost cercetat prin prisma art.304/1 Cod procedura civila, motivul de recurs privind încalcarea prevederilor art.30 si 31 din Legea nr.26/1990.

Solicitarea sa de rezervare si atribuire a denumirii M.L.- Cabinet Bioenergetic – Clinica "Sfânta Maria" este întemeiata pe dispozitiile articolelor mentionate si nu face altceva decât sa promoveze o denumire purtata din anul 1994 de la autorizarea activitatii de tratamente prin bioenergie.

Sustinerea primarului si a ORC ca s-ar induce în eroare cu aceasta denumire, este falsa si evident potrivnica, din moment ce în localitatea respectiva exista si "Clinica Sfântul Anton" în cadrul caruia îsi desfasoara activitatea medici de deferite specializari, fara ca denumirea sa îi faca pe pacienti sa acuze ca au fost derutati, ca au vrut sa mearga la biserica dar au ajuns la medici.

Prin întâmpinare, intimatul Primarul Municipiului S.M. a solicitat respingerea contestatiei în anulare pe considerentul ca nu s-a facut dovada incidentei prevederilor legale cuprinse în art.317 – 321 Cod procedura civila.

Examinând contestatia în anulare formulata de contestatorul M.C., în reprezentarea sotiei sale M.L., instanta a apreciat ca aceasta este nefondata.

Potrivit art.318 teza II Cod procedura civila (text invocat de contestator ca temei legal pentru promovarea contestatiei în anulare) "hotarârile instantelor de recurs mai pot fi atacate cu contestatie….. când instanta, respingând recursul sau admitându-l numai în parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

În literatura si practica judiciara, se face constant deosebirea între motivele de casare si argumentele aratate în sprijinirea acestor motive. Art.318 Cod procedura civila, are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de catre recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept încadrate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijina.

Instanta de recurs este astfel în drept sa grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a raspunde printr-un considerent comun, fiind suficient ca instanta de recurs sa arate considerentele pentru care a gasit ca motivul de casare este neîntemeiat, chiar daca nu a raspuns la toate argumentele recurentului.

În speta, instanta de recurs a raspuns criticilor recurentului întemeiate pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, apreciind ca nefondate sustinerile acestuia referitoare la gresita aplicare a unor prevederi legale, respectiv art.18 din Legea nr.300/2004, art.30 si 31 alin.2 din Legea nr.26/1990 si art.41 alin.1 din Constitutia României.

Nu se putea sustine astfel necercetarea acestor motive de recurs prin prisma art.304/1 Cod procedura civila, cum sustine contestatorul, iar pe de alta parte, în doctrina si practica judiciara s-a statuat ca art.306 alin.2 Cod procedura civila, potrivit caruia, instanta de recurs poate sa retina, din oficiu motive de casare de ordine publica, nu se aplica prin analogie, în materia contestatiei în anulare.

De asemenea, prin calea de atac extraordinara a contestatiei în anulare, legiuitorul nu a urmarit sa deschida partilor calea recursului la recurs care sa fie solutionat de aceeasi instanta.

În consecinta, în baza considerentelor expuse, în temeiul dispozitiilor art.320 Cod procedura civila, contestatia în anulare formulata de contestatorul M.C. în reprezentarea sotiei sale M.L., a fost respinsa ca nefondata.

Contestația in anulare specială se exercită, potrivit art. art. 503, alin 2 si 3, Cod procedură civilă, numai împotriva hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, pentru unul dintre următoarele motive:

când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata si

când hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;

Când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

Când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

Când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Motivul privitor la necompetență, prevăzut la art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC, se referă exclusiv la necompetență instanței care a pronunțat hotărârea care se atacă, și anume a instanței de recurs sau, după caz, a instanței de apel, în condițiile alin. (3) al aceluiași articol.

Prin urmare, este exclus ca pe calea contestației în anulare să se invoce motive privitoare la o eventuală necompetență a instanței care a judecat într-o fază procesuală anterioară. Această nouă reglementare se integrează în viziunea actualului cod, care a limitat semnificativ posibilitatea invocării excepției de necompetență în diferite stadii ale procesului civil.

De asemenea, trebuie precizat, în contextul descris anterior, că necompetența instanței care a pronunțat hotărârea contestată trebuie să fi fost absoluta și excepția de necompetență să fi fost invocată în fața acelei instanțe, însă instanța să fi omis a se pronunța asupra ei. Textul nu circumstanțiază în sensul că excepția trebuie să fi fost invocată chiar de contestator, de unde se poate deduce că este suficient sâ fi fost invocată de orice parte litigantâ sau chiar din oficiu.

Cât privește motivul referitor la necompetența absolută a instanței – motiv de contestație în anulare de drept comun în reglementarea anterioară -, în practica judiciară s-a statuat că este admisibilă contestația în anulare în ipoteza în care instanța de judecată, prin depășirea competenței, a soluționat o excepție de neconstituționalitate.

Încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței reprezintă un motiv nou de contestație în anulare și un temei pentru a se reconsidera practica instanțelor judecătorești din ultimii ani, care, pe bună dreptate, nu asimila nelegala alcătuire a instanței cu necompetența acesteia.

Motivul prevăzut de pct. 1 teza a ll-a de la art. 503 alin. (2) se regăsește și ca motiv de casare a hotărârii în recurs, fiind prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, dar, așa cum arătam și la motivul privitor la necompetență, nelegala alcătuire a instanței trebuie să vizeze însăși instanța de recurs sau de apel care a pronunțat hotărârea contestată, iar excepția nelegalei alcătuiri trebuie să fi fost invocată în fața respectivei instanțe, care a omis a se pronunța asupra ei.

Motivul potrivit căruia hotărârea contestată trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare a art. 318 CPC 1865, fiind înlocuit cuvântul greșeală cu sinonimul eroare.

Jurisprudența generată de aplicarea acestui articol își păstrează actualitatea: acest motiv al contestației în anulare speciale se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale – cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată -, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

Pe calea contestației în anulare nu pot fi cenzurate erorile materiale strecurate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, pentru îndreptarea cărora legiuitorul a pus la dispoziție procedura îndreptării hotărârii reglementată de art. 442 NCPC.

În soluționarea contestației în anulare pentru acest motiv, instanța trebuie să se raporteze la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă.

În ceea ce privește omisiunea cercetării unui motiv de casare, acest motiv al contestației în anulare speciale, se remarcă în primul rând faptul că el privește exclusiv hotărârile instanțelor de recurs, nu și pe cele ale instanțelor de apel care nu sunt supuse recursului, așa cum se prevede expres în alin. (3) al art. 503. Explicația se datorează, credem, împrejurării că numai recursul poate fi exercitat pentru motive de casare expres și limitativ prevăzute de lege; altminteri, neanalizarea unor motive de apel, în limitele devoluțiunii, poate crea părții un prejudiciu similar, dat fiind că nu are deschisă calea recursului.

În al doilea rând, remarcăm că, spre deosebire de reglementarea din art. 318 CPC 1865, art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC nu mai prevede în mod expres condiția ca omisiunea de cercetare a motivului de casare să se fi produs din greșeală.

Credem că prin eliminarea sintagmei „din greșeală" nu se produce nicio modificare în sensul ori scopul reglementării și că își păstrează valabilitatea interpretarea dată vechiului text, conform căreia necercetarea motivului trebuie să fi fost rodul unei omisiuni, și nu una deliberată.

Astfel, sub imperiul vechii reglementări, s-a decis că, în cazul în care instanța de recurs a analizat, într-adevăr, doar un motiv de casare pe care l-a găsit nefondat și a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi analizate și celelalte, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentă nu se datorează unei omisiuni săvârșite din greșeală de instanță, ci a avut un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Jurisprudențial, s-a mai statuat că reglementarea acestui motiv de contestație a vizat posibilitatea cenzurării hotărârii instanței de recurs exclusiv și limitat la motivul de casare omis, în caz contrar deschizându-se calea unui recurs la recurs.

Contestația în anulare pentru acest motiv poate fi promovată doar de recurent, intimatul nejustificând un interes legitim și actual, iar decizia pronunțată în rejudecare, ca urmare a anulării hotărârii instanței de recurs, va fi limitată, din punct de vedere al analizei, la motivul de casare a cărui necercetare a atras anularea.

Prin cercetarea motivelor de casare trebuie înțeleasă analiza motivelor de recurs, astfel cum au fost formulate de parte prin cererea de recurs, iar nu omisiunea instanței de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de recurent, acestea trebuind să fie subsumate unuia dintre motivele de recurs prevăzute de lege. Pe de altă parte, cercetarea la care face trimitere textul de lege, fără a fi interpretată ca obligând instanța să răspundă în parte tuturor argumentelor, trebuie să constituie o examinare în mod real a criticilor supuse controlului judiciar, și nu doar o reluare a concluziilor instanțelor inferioare, în caz contrar putându-se aduce atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a răspuns acestuia sau omisiunea instanței de a cerceta motive de casare depuse tardiv ori care ar fi trebuit invocate de instanță din oficiu. De asemenea, în măsura în care motivul de casare omis a fi cercetat

Nu pot face obiectul cenzurii pentru acest motiv nici omisiunea instanței de a acorda cheltuieli de judecată, partea îndreptățită având deschisă calea unei acțiuni pentru recuperarea cheltuielilor de judecată determinate de conduita culpabilă a celeilalte părți, nici refuzul instanței de a acorda un termen pentru lipsă de apărare.

Contestația în anulare va putea fi promovată doar în ipoteza în care recursul a fost admis doar în parte, nu și atunci când a fost admis în totalitate sau anulat ca netimbrat.

Pe de altă parte, dacă omisiunea vizează motivul de ordine publică invocat oral de recurent, fie pus în discuția părților din oficiu de către instanță, contestația în anulare pentru acest motiv este admisibilă.

Textul anterior corespondent, respectiv art. 318 CPC 1865, a făcut obiectul unui control de constituționalitate, Curtea Constituțională statuând că dispozițiile legale care reglementează contestația în anulare specială pentru motivul constând în omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra vreunuia dintre motivele de casare nu contravin principiului autorității de lucru judecat – principiu care nu are o consacrare constituțională -, întrucât instanța învestită cu judecarea contestației este chemată să examineze motivele de casare pe care instanța de recurs a omis să le cerceteze.

Cat priveste omisiunea pronunțării asupra unui recurs/apel, acesta este un motiv nou introdus, prevăzut la pct. 4 de la alin. (2) al art. 503, fiind logic ca, dacă în cazul necercetării unui motiv de recurs să se poată exercita contestație în anulare, atunci, afortiori, această cale de atac să fie deschisă când se omite un întreg recurs.

Aceeași este reglementarea și în cazul în care se omite pronunțarea asupra unuia dintre apelurile exercitate în cauză, conform alin. (3) al art. 503 NCPC.

Pentru a fi incident acest motiv, și nu cel prevăzut de pct. 3 al textului de lege menționat, trebuie ca din dispozitivul deciziei date de instanța de recurs sau de apel să lipsească mențiunea referitoare la soluția dată respectivei căi de atac: admitere, respingere, anulare, perimare.

Credem că o asemenea lipsă poate fi valorificată pe calea contestației în anulare, chiar dacă în considerentele deciziei se face vorbire despre acel recurs sau apel ori despre motivele care ar atrage o soluție sau alta cu privire la acea cale de atac, deoarece lipsa mențiunii din dispozitiv echivalează cu lipsa certitudinii că au avut loc o deliberare și un consens al membrilor completului asupra soluției acelei căi de atac.

Procedura judecarii propriu-zise a contestatiei in anulare

Procedura contestației în anulare reprezintă ansamblul regulilor în temeiul cărora o instanță de judecată își poate retracta, în cazurile determinate de lege, propria sa hotărâre. Dispozițiile privitoare la procedura contestației în anulare se completează în mod corespunzător cu prevederile dreptului comun.

 Contestația se judecă de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, cu citarea părților și cu precădere față de alte cauze. Instanța competentă poate dispune, la cererea părții interesate, suspendarea executării.

Cererea privind exercitarea contestației în anulare urmează să cuprindă elementele necesare pentru orice cerere care se adresează instanțelor judecătorești. Ea va cuprinde și unele cerințe specifice privitoare la:

– arătarea hotărârii atacate și a instanței care a pronunțat-o;

– motivele contestației, precum și dovezile pe care se întemeiază.

 Asupra contestației în anulare se poate pronunța una din următoarele soluții: admiterea și respingerea cererii.

2.3.1. Instanța competentă

Contestația în anulare fiind o cale extraordinară de retractare a hotărârilor judecătorești, ea se produce la instanța a cărei hotărâre se atacă .

Nu se poate introduce o contestație în anulare la instanța de recurs dacă se atacă hotărârea instanței de apel.

In conformitate cu art. 505 din noul Cod de procedura civila contestatia in anulare se introduce la instanta a carei hotarare se ataca iar instanta competenta poate fi:

-judecatoria, pentru hotararile care nu sunt supuse apelului si nici recursului;

-judecatoria si tribunalul pentru hotararile date in prima instanta, fara drept de apel, neatacate in recurs.

-judecatoria si tribunalul pentru hotararile date in prima instanta care nu au fost atacate cu apel;

-tribunalul si curtea de apel pentru hotararile date in apel, fara drept de recurs, precum si cele neatacate cu recurs;

-tribunalul, curtea de apel si instanta suprema pentru hotararile date in recurs, chiar daca prin acestea s-a solutionat fondul pricinii;

Soluția prevăzută de alin. (1) al art. 505 NCPC este identică celei din reglementarea anterioară, art. 319 alin. (1) CPC 1865 statuând în sensul că instanța competentă este cea a cărei hotărâre se atacă, instanță la care se și introduce contestația în anulare.

În ceea ce privește însă alcâtuirea instanței, spre deosebire de reglementarea din art. 24 CPC 1865, art. 41 alin. (1) NCPC prevede, printre cazurile de incompatibilitate, că judecătorii care au pronunțat o hotărâre prin care au soluționat cauza nu pot lua parte la judecarea aceleiași pricini în contestația în anulare.

În atare situație, se va reveni asupra jurisprudenței care statua în sensul că, fiind o cale de atac de retractare, judecătorii care au pronunțat hotărârea atacată cu contestație în anulare nu sunt incompatibili.

Alineatul (2) al art. 505 NCPC prevede regula conform căreia, pentru motive diferite ale contestației în anulare, care ar atrage competențe diferite, nu operează prorogarea de competență.

Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC presupune existența a două contestații în anulare, una împotriva deciziei date în recurs pentru vreunul din motivele prevăzute la art. 503 alin. (2) și încă una introdusă împotriva hotărârii recurate, pentru citare nelegală.

Credem că textul are în vedere ipoteza în care se formulează o contestație în anulare pentru motive diferite, dintre care unele privesc hotărârea instanței de recurs, iar altele pe cea a instanței de apel, pronunțată în aceeași cauză.

Dacă contestatorul a făcut o singură contestație în anulare, instanța de recurs va trebui să își decline competența în privința motivului privind citarea nelegală la termenul la care a avut loc judecata în apel și să rețină spre soluționare doar contestația care vizează celelalte motive. În acest caz, instanța de recurs ar trebui să suspende judecata până la soluționarea de către instanța de apel a contestației în anulare. În cazul în care contestația în anulare de competența instanței de apel este admisă, instanța de recurs urmează să respingă contestația în anulare a cărei judecată a fost suspendată ca lipsită de obiect, având în vedere dispariția hotărârii atacate cu recurs.

Invers, dacă se suspendă la instanța de fond (de apel) după ce se respinge contestația în anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanța să se pronunțe și pe contestația suspendată la instanța de fond

În atare situație, instanța sesizată – fie cea de recurs, fie cea de apel – ar trebui să constate că unele motive privesc, în realitate, hotărârea unei alte instanțe și să își decline în parte competența, nu să se pronunțe ea însăși asupra contestației în întregul său, fie chiar și în sensul de a o constata parțial inadmisibilă, pentru motive care nu privesc hotărârea dată de respectiva instanță.

Rezumând, contestația în anulare se adresează după caz:

a) Unei instanțe de fond, de apel sau de recurs, cerându-i să-și desființeze propria sa hotărâre, dată în condiții neregulate – lipsă sau viciu al procedurii de citare în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei – sau pentru incompetența absolută a instanței;

b) Unei instanțe de recurs, cerându-i să-și desființeze propria sa decizie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau să-și completeze judecata, când s-a omis să se cerceteze unul din motivele de casare.

2.3.2. Cererea pentru contestație în anulare

Spre deosebire de contestația la executare , cererea pentru contestație în anulare se poate face indiferent de orice executare , înainte de o eventuală executare și în situația în care o executare propriu-zisă nici nu are loc. Spre deosebire de apel și de recurs a căror motivare este legată de cunoașterea conținutului hotărârii atacate prin aceste căi de atac, contestația în anulare în principiu poate fie exercitată chiar mai înainte de redactarea hotărârii. Întrucât dispozițiile legale în materie nu cuprind norme derogatorii de la cele de drept comun, urmează că, în ce privește cuprinsul cererii de contestație, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, arătându-se însă, totodată, temeiurile contestatiei, „motivele” acesteia.

În ceea ce privește motivarea contestației, alin. (2) al art. 505 NCPC prevede în mod expres că aceasta se face în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea contestației.

Această soluție consacră regula că motivarea contestației în anulare se face în termenul de declarare, o interpretare similară fiind dedusă la nivel doctrinar și jurisprudențial chiar pe marginea dispozițiilor art. 319 alin. (2) CPC 1865.

Noul cod prevede pentru prima dată și sancțiunea nemotivârii contestației în anulare în termenul legal, și anume nulitatea acesteia.

Când cererea este făcută prin mandatar sau reprezentant legal, trebuie să se alăture dovada împuternicirii, în afară de cazul când împuternicirea rezultată din lucrările anterioare ale dosarului. Legea nu prevede obligația pentru instanță de a comunica o copie intimatului de pe contestația în anulare. Întâmpinarea este obligatorie și ea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată- art. 508 alin. 2 Cod procedură civilă.

In fine, prin analogie cu soluția dată asupra cererii de revizuire in materie penală, dacă se modifică circumscripțiile teritoriale, instanța care a judecat hotărârea ce se atacă rămâne competentă să judece contestația în anulare.

Cu privire la unele dintre hotărârile atacate care, eventual, ar putea face obiectul contestației în anulare putem face unele precizări.

Cât privește ordonanța de adjudecare, în condițiile reglementărilor anterioare, s-a considerat în jurisprudență și de către o parte a doctrinei că aceasta fiind o hotărâre judecătorească, ea poate face obiect al contestației în anulare. În condițiile reglementărilor actuale „actul de adjudecare” fiind „întocmit” de executorul judecătoresc, evident acesta nu mai poate fi considerat o hotărâre judecătorească și, în consecință, el nu poate fi atacat cu o contestație în anulare.

Ordonanța președințială fiind incontestabil o hotărâre judecătorească, este susceptibilă de atac și pe calea contestației în anulare.

Este admisibilă contestația în anulare și în materie necontencioasă, din moment ce, procedura necontencioasă se întregește cu dispozițiile procedurale de drept comun, iar dispozițiile speciale derogatorii nu există.

Cât privește hotărârile pronunțate în materie de strămutare, s-a considerat, în doctrină și in jurisprudență , că acestea nu pot face obiect al contestației în anulare, întrucât Codul de procedură civilă interzice exercițiul oricărei căi de atac.

Soluția mi se pare strict formală și, din acest motiv, discutabilă: ar fi una dintre situațiile în care, cu totul contrar principiilor procedurale, s-ar admite existența unei hotărâri în condițiile de vădită și condamnabilă neregularitate procedurală.

2.3.3.Termenul pentru exercitarea contestației în anulare

În reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum hotărârea care formează obiectul contestației era sau nu susceptibilă de executare silită, distincție care a generat o serie de discuții referitoare la calificarea hotărârii ca fiind susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată și de momentul exercitării contestației la executare, deși între această din urmă instituție și contestația în anulare nu există foarte multe asemănări.

Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună reglementarea unui termen unic. Astfel, potrivit art. 506 al.1 NCPC „Contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă”, iar la al. 2 al aceluiași articol se precizează că ” Contestația se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancțiunea nulității acesteia”.

Spre deosebire de reglementarea anterioară – art. 319 alin. (2) CPC 1865 -, care distingea, cât privește termenul de exercitare a contestației, după cum hotărârile atacate erau sau nu susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe cale de executare silită, art. 506 NCPC nu mai face o asemenea distincție.

Textul prevede un termen unic, de 15 zile, care începe să curgă de la data comunicării, și, totodată, prevede și un termen limită, de un an de la data la care hotărârea a rămas definitivă.

Vechea reglementare prevedea că termenul de 15 zile începe să curgă de la momentul la care contestatorul a luat la cunoștință de hotărâre, moment care putea fi dovedit cu orice mijloc de probă. Această prevedere era plasată în contextul în care nu toate hotărârile se comunicau, ci doar cele care erau supuse apelului sau recursului.

Conform actualului art. 427 alin. (1) NCPC, hotărârea se comunică din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce explică prevederea conform căreia termenul de introducere a contestației în anulare începe să curgă de la data comunicării hotărârii atacate.

Termenul limită de un an calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii este preluat din vechea reglementare, cu deosebirea că atunci se făcea referire la caracterul irevocabil al hotărârii.

Acest termen de un an are rolul de a contribui la certitudinea raporturilor juridice și de a limita în timp durata unui proces. Nu are semnificația de a lăsa la latitudinea părților să formuleze contestație în anulare alternativ, în 15 zile de la comunicarea hotărârii sau într-un an de la data rămânerii definitive.

Cu alte cuvinte, dacă termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii a fost depășit, contestația va fi privită ca tardivă, chiar dacă la data introducerii sale nu se epuizase termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În anumite situații, hotărârea care se atacă este deja definitivă de la data pronunțării; dacă, prin ipoteză, comunicarea acesteia va avea loc după mai mult de un an de la această dată, atunci partea nu ar mai putea introduce contestație în anulare, prevalându-se de termenul de 15 zile de la data comunicării.

2.3.4.Dezbaterea și judecarea contestației în anulare

Contestația se judecă, în principiu, potrivit regulilor aplicabile la instanța de fond sau, după caz, la instanța de recurs. Ea se judecă de urgență și cu precădere –art. 508 alin.1 Cod procedură civilă.

Primul alineat al art. 508 NCPC reia din vechea reglementare regula conform căreia contestația în anulare se judecă în regim de urgență, cu precădere față de alte cauze care nu sunt considerate având acest regim, dar conține în plus precizarea că sunt aplicabile dispozițiile procedurale privind judecata finalizată cu hotărârea contestată, adică, după caz, judecata în primă instanță, în apel, în recurs etc. Desigur, aceste reguli sunt aplicabile în măsura în care nu există altele derogatorii, specifice fazei contestației în anulare.

Și sub imperiul noii reglementări își păstrează valabilitatea soluțiile jurisprudențiale privitoare la cadrul procesual, în sensul că în procedura contestației în anulare nu pot fi părți persoane străine de proces, chiar dacă acestea ar justifica un interes, eventualele prejudicii cauzate de executarea hotărârii atacate putând fi invocate pe calea contestației la executare. Interesul-care trebuie dovedit în persoana contestatorului-aparține părții care a pierdut recursul și constă în folosul practic urmărit prin rejudecarea acestuia.

O prevedere derogatorie de la regula de mai sus se regăsește în alin. (2) al art. 508, care, pe lângă obligativitatea întâmpinării, prevede faptul că de întâmpinare contestatorul ia cunoștință de la dosar.

Cu alte cuvinte, în această cale de atac întâmpinarea nu se comunica părții potrivnice, prin derogare de la regula instituită în art. 206 pentru judecata în primă instanță, în art. 471 alin. (6) pentru apel sau în art. 490 cu trimitere la art. 471 pentru recurs. Explicația ar putea fi aceea că se urmărește o judecată accelerată, conformă primului alineat al art. 508, dar credem că se sacrifică astfel simetria comunicării actelor de procedură din oficiu, ca parte a egalității de tratament pe care o reclamă exigențele unui proces echitabil.

În orice caz, sunt de părere că dispoziția procedurală din art. 508 alin. (2) nu trebuie interpretată stricto sensu, adică în sensul de a-l obliga pe contestator să ia cunoștință de întâmpinare prin citirea exemplarului depus la dosar, ci cel puțin de a-i permite acestuia sâ beneficieze de o copie a întâmpinării, nu din oficiu, ci la cerere.

Instanța, până la judecarea contestației în anulare, poate să suspende executarea hotărârii atacate.

Dacă instanța sesizată printr-o contestație în anulare poate să desființeze însuși titlul executor, atunci se înțelege a fortiori sau a maiori ad minus că ea poate să împiedice provizoriu executarea lui.

Soluția este similară celei din reglementarea anterioară, respectiv art. 3191 CPC 1865, în sensul că instanța sesizată cu judecarea contestației în anulare poate să dispună suspendarea hotărârii contestate – neavând o obligație în acest sens, ci doar o facultate -, iar pentru aceasta trebuie îndeplinită preliminar condiția dării unei cauțiuni.

Sub vechea reglementare, s-a decis ca nemotivarea contestației în anulare în termenul prevăzut de lege determină respingerea acesteia ca inadmisibilă – I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 1363/2008, nepublicată, idem, p. 638.

Articolul 506 NCPC trimite la dispozițiile art. 484 din același cod care reglementează suspendarea executării din materia recursului, așa încât, pentru dezvoltări, trimitem la comentariul aferent acestui articol.

Își păstrează actualitatea soluțiile jurisprudențiale, conform cărora condiția plății unei cauțiuni nu exclude dovada motivelor care să justifice măsura suspendării, soluția contrară fiind de natură să aducă atingere în mod arbitrar autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive.

„A nu recunoaște instanței, care este pe punctul de a desființa radical titlul ce se execută, dreptul de a anticipa prin măsura suspendării acest rezultat și de a împiedica astfel uneori crearea unei situații ireparabile, înseamnă a ne opri la litera textelor și la o interpretare exegetică”. De altfel, cum iarăși s-a precizat , în multe cazuri contestație în anulare se introduce după ce s-a pășit la executarea silită a hotărârii și, în aceste cazuri, contestația în anulare implică, prin însăși consecințele ei, o contestație la executare, din moment ce se tinde la desființarea titlului executor. Partea ar putea chiar să introducă concomitent și o contestație la executare, cerând, în baza art. 403 Cod procedură civilă, suspendarea executării până la judecarea contestației in anulare, ceea ce ar constitui o chestiune prejudiciară.

Motivele care îndreptățesc instanța sa suspende executarea hotărârii a cărei anulare se cere nu se confundă cu motivele contestației în anularew. Prin urmare, o cerere de suspendare a executării în care doar se reiterează motivele contestației în anulare va fi privită ca nemotivată și va putea fi respinsă.

Dispozițiile care reglementează procedura aplicabilă judecății contestației în anulare din vechea reglementare au fost declarate constituționale în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Constituțională statuând că, dat fiind caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac, verificările instanței se rezumă la respectarea anumitor norme procedurale.

Judecarea contestației în anulare se face după regulile de la instanța de fond, iar dacă este vorba de o decizie a instanței de recurs, potrivit regulilor aplicabile în fața acestei instanțe.

Întrucât în cadrul procedurii extraordinare a contestației în anulare, ca și în cadrul fazelor obișnuite ale procesului, părțile beneficiază de toate garanțiile legale ale unui proces echitabil, dispozițiile criticate nu încalcă prevederile art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Capitolul III Efectele introducerii contestației în anulare

3.1. Admiterea contestației în anulare

Admiterea cererii se face dacă instanța constată că motivele invocate sunt întemeiate. Efectele admiterii contestației în anulare diferă în funcție de natura hotărârii atacate:

– dacă contestația s-a îndreptat împotriva unei hotărâri de fond, se va dispune anularea acesteia și reluarea judecății de la ultimul act de procedură considerat valabil;

– dacă hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță de recurs, se va anula atât hotărârea prin care s-a soluționat recursul, cât și cea dată asupra fondului după casare cu reținere. În asemenea situații, judecata va fi reluată pentru a se pronunța o soluție nouă

Admiterea contestației va determina anularea hotărârii și rejudecarea procesului, alin. (3) al art. 508 statuând, ca regulă, că instanța va pronunța o singură hotărâre și, prin excepție, doar în măsura în care rejudecarea la același termen nu este posibilă, va pronunța anularea, urmând să stabilească un termen pentru rejudecare.

În acest din urmă caz, hotărârea de anulare nu va putea fi atacată decât odată cu hotărârea pronunțată în rejudecare, desigur, dacă aceasta este supusă vreunei căi de atac.

3.2. Resingerea contestației în anulare

Contestația în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare – art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existența acesteia. La un moment dat, se admiteau chiar acțiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost introdusă în Codul de procedură civilă, alături de alte motive.

În practică se întâlnesc frecvent contestații în anulare inadmisibile – în sens larg – pentru că există tendința justițiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestația în anulare este un instrument la îndemâna părții, având în vedere, în primul rând, taxele judiciare de timbru relativ reduse, prevăzute în această materie

Respingerea cererii se face în ipoteza în care se constată că motivele invocate sunt neîntemeiate. După respingerea cererii nu se poate promova o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi. Hotărârea pronunțată asupra contestației în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

Dispozițiile art. 504 alin. (1) mențin din reglementarea anterioară principiul subsidiaritâții acestei cai extraordinare de atac, potrivit cu care, ca regulă, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru motive pe care contestatorul ar fi avut posibilitatea să le invoce pe calea apelului sau recursului.

Jurisprudența referitoare la inadmisibilitatea contestației în anulare exercitate pentru motive nevalorificate în cadrul căii ordinare de atac își menține actualitatea (cu amendamentul că recursul este privit ca o cale extraordinară de atac).

De altfel, actualmente, soluția inadmisibilității unei atare contestații în anulare, pe care au adoptat-o instanțele sub vechea reglementare, este expres prevăzută de art. 504 alin. (1).

Prin excepție, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, contestația în anulare de drept comun poate fi promovată dacă motivul a fost invocat prin recurs, fiind însă respins pentru verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă recursul, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond.

Întrucât textul citat se referă exclusiv la recurs și la specificul acestuia, atunci când se contestă o hotărâre dată de o instanță de apel nesupusă recursului, în condițiile art. 503 alin. (3), excepția nu operează, chiar dacă apelul a fost respins fără a fi fost cercetat în fond.

Apoi, trebuie remarcat că ipotezele în care se deschide calea contestației în anulare împotriva hotărârii instanței de recurs sunt două, dar ambele au ca premisă invocarea motivului de recurs și, chiar dacă textul nu o spune expres, contestația în anulare este deschisă doar recurentului, adică acelei părți care invocase nelegalitatea propriei citări într-o fază procesuală anterioară.

Prima ipoteză este aceea în care motivul invocat nu a fost primit, pentru că presupunea ca instanța de recurs să facă verificări de fapt incompatibile cu structura acestei căi de atac.

A doua ipoteză este aceea în care recursul însuși a fost respins fără a fi cercetat în fond. Textul nu se referă și la soluțiile de admitere a recursului, de anulare sau de perimare a acestuia, de unde se desprinde ideea că numai în cazul respingerii recursului se poate exercita contestația în anulare pentru motivul invocat de parte și neanalizat.

Referitor la acest din urmă aspect, în practica judiciară s-a apreciat că nu ne aflăm în ipoteza admisibilității contestației pentru necercetarea în fond a recursului dacă acesta a fost anulat ca netimbrat sau dacă a fost admis ca urmare a admiterii unei excepții.

Actuala reglementare vine însă cu o condiție în plus față de art. 317 CPC 1865, în sensul că recursul trebuie să fi fost respins fără o cercetare pe fond fără vina părții.

În lipsa acestei condiții expres prevăzute, s-a decis, de pildă, că un recurs respins ca tardiv declarat deschide calea contestației în anulare, pentru că nu a fost cercetat pe fond. Am criticat această soluție pe considerentul că un recurs tardiv este ca și inexistent și că o contestație în anulare, în aceste condiții, permitea eludarea dispozițiilor art. 303 CPC 1865 referitoare la termenul de recurs. Cu atât mai mult, conform actualei reglementări, neintroducerea recursului în termenul legal nu poate fi disociată de vina părții, așa încât nu credem că ar putea deschide calea contestației în anulare.

Referitor la prevederile art. 317 alin. (1) CPC 1865, Curtea Constituțională a constatat că acestea sunt constituționale, prin aceea că răspund finalității urmărite de legiuitor de a preveni tentativele de tergiversare a cauzei, prin invocarea abuzivă în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare a unor motive care ar fi putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului, dând astfel satisfacție exigențelor pe care le reclamă accesul liber la justiție, pe care îl asigură în limite rezonabile, precum și celor privind dreptul la un proces echitabil.

Inadmisibilitatea unei noi contestații împotriva aceleiași hotărâri. Alineatul (3) al art. 504 restrânge, de asemenea, condițiile de exercitare a contestației în anulare printr-un text care este clar, spre deosebire de art. 321 CPC 1865, care prevedea că nu se poate face o nouă contestație pentru motive ce au existat la data celei dintâi.

O decizie a Curtii de Apel, reprezentativa in acest sens o redam in cele ce urmeaza:

Secția civilă, dosar nr-, Deczia Civilă Nr.71/ Ședința publică din 28 ianuarie 2010:

S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de către contestatorul împotriva deciziei civile nr. 1210 din 26.11.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA – secția civilă – în dosar nr- în contradictoriu cu intimatul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă personal contestatorul, lipsă fiind intimata OCPI. Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că prin registratura instanței reprezentanta contestatorului avocat depune la dosar împuternicirea avocațială și un set de acte.

Instanța constată că mai există înregistrată contestație în anulare înregistrată sub nr. dosar – din 4.01.2010 cu termen de judecată fixat la data de 3.02.2010 Completul C3 având același obiect și aceleași părți cu prezenta contestație în anulare înregistrată sub nr- cu termen de judecată fixat la data de 28.01.2010 Completul C 4.

Prin urmare, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.164 Cod procedură civilă dispune conexarea dosarului nr- la prezentul dosar nr-.

Contestatorul depune la dosar taxa judiciară de timbru in suma de 10 lei, timbru judiciar de 0,15 lei și concluzii scrise.

Nemaifiind formulate alte cereri și probe de administrat instanța acordă cuvântul asupra contestației în anulare.

Contestatorul solicită potrivit concluziilor scrise, admiterea contestației, anularea deciziei civile nr.1210/26.11.2009, pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA – secția civilă – în dosarul nr- prin care s-a respins recursul declarat de petentul împotriva deciziei civile nr.309/01.07.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul cu același număr, în materia unei plângeri împotriva încheierii de CF.

În deliberare, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la această instanță sub nr- în data de 29.12.2009, contestatorul a solicitat anularea deciziei civile irevocabile nr.1210/26.11.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, prin care s-a respins recursul declarat de petentul împotriva deciziei civile nr.309/01.07.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul cu același număr, în materia unei plângeri împotriva încheierii de CF.

Ulterior, la data de 04.01.2010, același contestator a mai înregistrat o nouă contestație în anulare, înregistrată sub nr.- al Curții de APEL TIMIȘOARA, având același obiect, aceleași părți și aceeași cauză juridică, împotriva aceleiași decizii civile irevocabile nr.1210/26.11.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, prin care s-a respins recursul declarat de petentul împotriva deciziei civile nr.309/01.07.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul cu același număr, în materia unei plângeri împotriva încheierii de CF.

În acest context, la termenul de azi – 28.01.2010 – curtea, în temeiul art.163-164.pr.civ. pentru a nu da naștere la hotărâri contradictorii în una și aceeași materie și dată fiind identitatea de obiect, de părți și de cauză juridică, a dispus conexarea dosarului nr.- al Curții de APEL TIMIȘOARA, la dosarul prezent, înregistrat la această instanță sub nr- în data de 29.12.2009, contestatorul a solicitat anularea deciziei civile irevocabile nr.1210/26.11.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosarul nr-, prin care s-a respins recursul declarat de petentul împotriva deciziei civile nr.309/01.07.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul cu același număr, în materia unei plângeri împotriva încheierii de CF.

Contestatorul, prin apărător calificat și-a motivat în drept contestația cu disp.art.318 pr.civ. susținând ambele ipoteze ale acestei norme, argumentând că instanța de recurs a săvârșit în primul rând o eroare materială atunci când a interpretat disp.art.50 din 7/1996-republicată, atunci când a decis că OCPI A nu are calitate procesuală pasivă, în raport cu Încheierea de Cf nr.78070/2008, care i-a fost comunicată doar petentului – contestator și astfel, în accepțiunea contestatorului, domnia sa este singura "persoană interesată" în înțelesul normei și tot astfel, plângerea sa a fost corect îndreptată împotriva OCPI

Totodată, în același cadru al erorii materiale imputate instanței de recurs se regăsește și susținerea contestatorului privind greșita calificare de către curte a cererii de notare a acceptului de donație, ca și o cerere de intabulare, de aici derivând greșita interpretare de către instanța de recurs a disp.art.22,26 și 38 din 7/1996-republicată, care definește clar operațiunea de notare în CF, diferită de operațiunea de intabulare.

Datorită acestei erori, instanța de recurs a invocat în motivarea sa decizia nr.72/2007 a ÎCCJ, dată în interesul legii și care privește consacrarea lipsei calității procesuale pasive a de Cadastru și Publicitate Imobiliară în materia plângerilor împotriva încheierilor de CF, care însă nu își găsește aplicabilitatea în speță, în opinia contestatorului, întrucât domnia sa nu a chemat în judecată și alte persoane, raportul juridic concret privind doar o operațiune de notare a unui accept de donație provenit de la oferta autoarei.

În sfârșit, referindu-se și la incidența celei de-a doua ipoteze a disp.art.318 pr.civ. contestatorul a criticat decizia dată în recurs și pentru motivul că aceasta a omis să răspundă în fapt și în drept la criticile aduse de recurent deciziei pronunțate în apel d e Tribunalul Arad, care viza tocmai chestiunea de fond a plângerii domniei sale, ceea ce este contrar și disp.art.261 alin.1 pct.5 pr.civ.

Intimată OCPI A, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Curtea, analizând contestația în anulare formulată de către contestatorul, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de acesta, cu aplicarea disp.art.320 pr.civ. rap.la art.318 pr.civ. – ambele ipoteze, va constata că aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, Curtea va constata că pentru a fi incidentă prima ipoteză a art.318 pr.civ. privind eroarea materială, aceasta, potrivit unei doctrine și jurisprudențe consacrate, trebuie să poate asupra unor greșeli de nume, de date, de socoteli ori greșita reținere a unor excepții, cum ar fi cele de netimbrare sau insuficientă timbrare sau de reținere eronată a excepției de tardivitate a recursului (ca urmare a calculării greșite a termenului de recurs) ori reținerea eronată a unor motive care au atras constatarea nulității recursului și nicidecum presupuse erori de judecată. Or, potrivit argumentelor și motivelor prezentate de contestator, ceea ce se impută instanței de recurs se referă la o posibilă greșită interpretare a disp.art.50 din 7/1996-republicată, alături de o greșită interpretare a disp.art.22,26 și 38 din același act normativ, ceea ce echivalează cu o potențială eroare de judecată comisă de instanța de recurs, însă acest tip de eroare nu poate fi corectată prin intermediul căii extraordinare de atac a contestației î anulare, care este o cale de retractare, incidentă doar în cazuri expres și limitativ prevăzute de Codul d e procedură civilă, astfel cum au fost descrise mai sus.

În aceeași ordine de idei, Curtea va constata că nici ipoteza II a art.318 pr.civ. nu este incidentă în prezenta speță și astfel, instanța de recurs nu a încălcat disp.art.261 alin.1 pct.5 pr.civ. cu trimitere la prev. art.298 și 316.pr.civ. întrucât nu avea datoria să mai analizeze motivele de recurs privind fondul acestuia, câtă vreme a constatat prezența unei excepții dirimante, cum este cea legată de lipsa calității procesuale pasive a OCPI A, care de altfel a și fost singura parte împricinată în litigiul având ca obiect plângerea împotriva Încheierii de CF nr.78070/2008 dată de OCPI

În acest context, Curtea, cu trimitere și la decizia civilă nr.72/2007 a ÎCCJ, dată în interesul legii, va reafirma modul de interpretare a disp.art.50 din 7/1996-republicată și în particular, a sintagmei "persoană interesată", constatând că această calitate o pot avea doar persoanele fizice și/sau juridice care au drepturi tabulare și care pot fi potențial afectate prin emiterea unei încheieri de CF, indiferent dacă aceasta vizează o procedură de intabulare sau numai de notare, chiar și provizorie, a unui act sau fapt juridic și de aici rezultă foarte clar și fără echivoc că Oficiile de Cadastru și publicitate Imobiliară nu pot avea o astfel de calitate, de "persoană interesată", pentru că în concretă, această calitate o pot avea doar persoanele care au intabulate sau notate drepturi în CF 16665 A, incluzându-se aici și autoarea ofertei de donație, doar cu titlu exemplificativ.

În concluzie, câtă vreme instanța de recurs a reținut incidența acestei excepții dirimante, a lipsei calității procesuale pasive a OCPI A, potrivit art.137 pr.civ. și care decidea soarta procesului pe această excepție, în exclusivitate, nu mai avea nevoie să treacă mai departe, la analizarea motivelor de fond ale recursului, astfel că nu se poate imputa instanței de recurs o omisiune în privința analizării tuturor motivelor de recurs cu care fost investită.

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.320 pr.civ. rap.la art.318 pr.civ.va respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de către contestatorul împotriva deciziei civile nr.1210/26.11.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.

Va constata că nu sunt aplicabile disp.art.274 pr.civ. întrucât intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive în numele legii, decide: Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatorul , împotriva deciziei civile nr. 1210 din 26.11.2009 pronunțată de Curtea de APEL TIMIȘOARA în dosar nr-.

În legătură cu vechiul text, arătam că din exprimarea laconică a legiuitorului nu rezulta foarte clar dacă o nouă contestație nu se poate face pentru motive care au existat:

a) la data înregistrării celei dintâi contestații sau

b) la data soluționării celei dintâi contestații.

În doctrină s-a afirmat, oarecum tangențial, că, „după respingerea primei contestații, se va mai putea face din nou contestație, dar numai pentru motive noi, ce nu au existat la data primei contestații. De aici rezulta că, după ce s-a formulat o primă contestație, atât timp cât aceasta încă nu s-a soluționat, se poate face o a doua contestație, chiar pentru motive care ar fi putut fi invocate în prima, dacă, bineînțeles, nu a expirat termenul legal pentru exercitarea căii de atac.

Actualul alin. (3) al art. 504 NCPC statuează expres inadmisibilitatea unei noi contestații în anulare împotriva aceleiași hotărâri, chiar daca se invoca alte motive.

Cum textul nu face nicio distincție după cum motivele existau sau nu la data formulării sau judecării celei dintâi, o nouă contestație în anulare nu mai poate fi exercitată, chiar dacă în ea s-ar invoca alte motive decât cele din prima contestație.

Această prevedere se referă exclusiv la situația în care una și aceeași parte uzează pentru a doua oară de calea contestației în anulare. Așadar, dacă ulterior formulării unei contestații în anulare de către una dintre părțile litigante se introduce o nouă contestație în anulare, de către o altă parte din proces, cea de-a doua nu va putea fi respinsă ca inadmisibilă, în baza art. 504 alin. (3) NCPC.

3.3. Particularitati ale solutionarii contestației în anulare

Concluzionana putem spune ca admițând contestația în anulare, instanța procedează, după caz:

dacă s-a admis contestația pentru că partea nu a fost legal citată pentru termenul când a avut loc judecata, anulând hotărârea atacată instanța va proceda la rejudecarea cauzei, pronunțând o altă hotărâre. Dar, admițând contestația în anulare, instanța va păși de îndată la judecarea în fond a cauzei sau ea va aștepta ca hotărârea dată să rămână irevocabilă?

Părerile sunt împărțite, substanțial și subtil motivate:

-Ar trebui, ca mai întâi, să se dea o hotărâre de admitere în principiu a contestației în fond, evitându-se astfel o judecată inutilă în cazul în care hotărârea dată în contestație ar fi reformată. S-a invocat de asemenea un argument de analogie, dedus din dispozițiile fostului art. 158 alin. 3 Cod procedură civilă, în sensul cărora, dacă instanța se declară incompetentă, ea va trimite dosarul instantei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, „de îndată ce hotărârea a devenit irevocabilă”.

– dacă s-ar proceda în sensul arătat, secvențional spunem noi, prin propunerea mai întâi a unei hotărâri de admitere în principiu a contestației în anulare , aceasta „ar atrage o tărăgănare inutilă a judecătii” . S-a invocat și în sprijinul acestei opinii un argument de analogie, dedus însă din dispozițiile Codului de procedură civilă – „o materie apropiată”- conform cărora „dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”, ceea ce înseamnă că instanța care a admis cererea de revizuire pășește de îndată la revizuirea hotărârii atacate: S-a mai spus că referirea este „inexactă”, textul vizând o cu totul altă ipoteză. În schimb,în combaterea primei soluții, se poate arăta că sunt și alte cazuri în care legea prevede continuarea judecării de fond, chiar dacă există riscul desființării ulterioare a hotărârii (de exemplu, dacă instanța a respins excepția de necompetentă, ea va trece la judecarea fondului, apelul sau recursul urmând a se face o dată cu atacarea hotărârii pe fond).

În ce ne privește, ne atașăm primei soluții. Eventuala tărăgănare a judecății ni se pare a fi un risc – de altfel posibil de aplatizat – mult mai mic decât acela ce ar decurge din reformarea hotărârii dată în contestație. Analogia nu presupune exactitatea textelor, ci numai asemănarea lor. În mod deosebit însă, considerăm că admiterea contestației în anulare are „semnificația” rezolvării unei „chestiuni prejudiciale” și pentru ca aceasta rezolvare să-și impună autoritatea cu prilejul judecării în fond, ea trebuie să devină irevocabilă;

b) Dacă s-a admis contestația în anulare pentru motivul necompetentei absolute a instanței care a pronunțat hotărârea atacată, anulându-se aceasta hotărâre se va pronunța o hotărâre de declinare în favoarea instanței competente sau a altui organ jurisdicțional competent. Se vor aplica, firește, normele comune ale Codului de procedură civilă. Trimiterea dosarului făcându-se numai după ce hotărârea de declinare a competentei a rămas irevocabilă;

c) Dacă s-a invocat ca motiv al contestației în anulare faptul că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și contestația este admisă, se desființează hotărârea pronunțată în recurs, iar calea de atac se rejudecă;

d)În fine, atunci când se admite contestația în anulate pentru că instanța de control judiciar, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, se poate ajunge fie la anularea hotărârii atacate, dacă prin cercetarea motivului omis se impune casarea totală, fie la completarea judecății, dacă nu a fost cercetat un motiv de natură să impună numai o casare parțială, ceea ce s-a stabilit prin cercetarea celorlalte motive de casare rămânând dobândit cu puterea lucrului judecat.

In acest două ultime ipoteze, nu se pune problema examinată la prima ipoteză, intrucât deciziile instanțelor de recurs nu sunt susceptibile de recurs. S-ar putea însă ivi o altă situație, anume aceea când, după casare – cu reținere sau cu trimitere – se introduce contestație în anulare împotriva deciziei pronunțate în recurs. S-a considerat firesc ca, față de eventualitatea admiterii contestației, să se suspende judecata fondului până la soluționarea ei.

Admițându-se contestația în anulare, rejudecarea fondului sau, după caz, a recursului, se va face sub beneficiul principiului non reformatio in peius.

Potrivit art. 508 alin.4 Cod procedură civilă, hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată. Întrucât contestația în anulare are, sub aspect procedural, un caracter accesoriu, în raport cu judecata propriu –zisă în fond sau în recurs, textul art. 508 alin.4 Cod procedură civilă exprimă de fapt principiul în sensul căruia accesoriul urmează soarta principalului.

Așa fiind, dacă s-a atacat cu contestație în anulare o hotărâre a unei instanțe de fond, hotărârea asupra contestației va fi și ea – în condițiile legii –supusă apelului sau recursului, dacă contestația în anulare s-a îndreptat împotriva unei decizii date de instanța de recurs, hotărârea dată asupra contestației este și ea irevocabilă.

Cât privește termenul pentru exercitarea căii de atac împotriva hotărârii date în contestație în anulare, acesta este cel de drept comun, chiar dacă hotărârea atacată cu contestație este susceptibilă de apel sau de recurs într-un termen special, întrucât termenul special este, prin natura lui, nu numai derogatoriu, dar și de strictă interpretare.

Concluzii

Sistemele de drept moderne nu pot fi concepute fără căile de atac,  ideea  de  a  conferi posibilitatea îndreptării unor erori de judecată, pentru ca în final hotărârea să reflecte adevărul obiectiv, reprezentând una dintre garanțiile unei justiții corecte, specifice statelor democratice. 

Greșeala de judecată poate rezulta nu numai din interpretarea greșită  a  legii  sau  din  neexercitarea  rolului  judecătorilor  în procesul  civil,  ci  și  din  faptul  că  părțile au uneori tendința să prezinte o situație de fapt diferită de realitate, cu scopul de a obține anumite avantaje oferite de procedura judiciară. 

Noul Cod de procedură civilă4 nu aduce noutăți fundamentale în privința căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești, regăsindu‐se ca și în Codul de procedură civilă din 1865, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea, dar schimbă substanțial  obiectul acestora, trasând o delimitare evidentă între căile de atac extraordinare și apel. 

Creată pe cale jurisprudențială în dreptul nostru procesual, contestația în anulare a fost acceptată inițial în aplicarea fostelor prevederi ale art. 735 C. pr. civ. din 1865, care nu făceau distincție între actele de procedură și hotărâri judecătorești.

Practic,  instanțele  soluționau  cereri  în  anularea  hotărârilor judecătorești,  deși legea nu reglementa o atare posibilitate, de vreme ce nulitatea se putea constata numai prin intermediul căilor de atac recunoscute de lege. 

Consacrarea sa legislativă a fost realizată abia prin Legea nr. 18/1948,  modificările  ulterioare  păstrându‐i  trăsăturile  specifice unei  căi  de  atac  extraordinare, de retractare, nesuspensivă de executare, deschisă părților din proces, care se află în ipotezele prevăzute  de normă. 

În  aplicarea  art.  317‐321  C.  pr.  civ.  anterior,  contestația  în anulare  era  și  încă  mai  este  exercitată  frecvent,  în  special  împotriva  hotărârilor  instanțelor  de  recurs, invocându‐se nereguli procedurale care cu greu ar putea fi încadrate în ipotezele textelor în materie. 

Tendința destinatarilor normei procedurale de a transforma o cale de atac  extraordinară  într‐una  deschisă  unor  situații  care determină  în  final  schimbarea  soluției de fond este înfrântă în aplicarea legii de o interpretare restrictivă a  prevederilor, reglementând  căile  extraordinare  de  atac,  pe  care  noul  Cod  de procedură  civilă  le‐a  restrâns  și  mai  mult,  în  special  în  materia recursului. 

În materia contestației în anulare, pe temeiul jurisprudenței și a doctrinei care au sesizat lipsa dintre ipotezele textului art. 317  C. pr. civ. a celei care privește încălcarea unor norme de organizare judiciară,  legiuitorul  a  adăugat  această  situație,  fără  însă  ca prin atare extindere să se producă anumite consecințe asupra caracterului extraordinar al acestei căi de atac. 

Dimpotrivă,  precizările  aduse  în  materie  prin  intermediul termenilor  utilizați  determină  restrângerea  posibilității  de exercitare  a  acestei  căi  de  atac  în  cazurile  deja  consacrate,  dar utilitatea  contestației  în  anulare  apare  ca  evidentă  în  contextul pronunțării unor hotărâri irevocabile, în noua accepțiune a codului definitive,  care  nu  mai  pot  fi  atacate  cu  recurs,  pronunțate  de  o instanță neconstituită legal. 

Soluția jurisprudenței, de a admite anularea unei hotărâri judecătorești în temeiul dispozițiilor consacrate în Codul de procedură civilă, nu era însă în concordanță cu principiul tradițional potrivit căruia o hotărâre judecătorească poate fi desființată numai prin căile de atac expres determinate de lege. De aceea s-a simțit nevoia reglementării unui mijloc procedural distinct de acțiunea în anulare și care să fie organizat în cadrul căilor de atac , cu scopul de a permite desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate în condiții neprocedurale.

Constestația în anulare și-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condițiilor restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părților un mijloc procedural eficient pentru a obține o nouă judecata în cazul săvârșirii unor importante neregularități procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialității.

Dispozițiile cuprinse în Codul de procedură civilă consacră două forme ale contestației în anulare: contestația în anulare obișnuită și contestația în anulare specială. Diferența dintre cele două forme ale contestației în anulare are ca temei obiectul și motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestația în anulare obișnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătorești definitive, în timp ce contestația în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanță.

Cele două forme ale contestației în anulare se întemeiază pe motive diferite și limitativ prevăzute de lege. Condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare sunt deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare. De aceea, se impune cercetarea distinctă a celor două forme ale contestației în anulare.

Bibliografie

Tratate si lucrari de specialitate

Bacaci Al., Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Buta Gh., Jurisdicția comercială. Teorie și jurisprudență, Ed. Lumina Lex, București, 2003;

Ciobanu V. M., Nicolae M., Noul Cod de procedura civila. Comentat si adnotat, Ed. Universul Juridic, 2013;

Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997;

Condoiu M., Procesul civil. Forma, materia și metoda, Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Deleanu I., Tratat de procedura civila, Ed. Servo Sat, 2000;

Leș I., Tratat de drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Măgureanu Fl., Drept procesual civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Mocanu M. C., Căile de atac de retractare în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

Pivniceru M. M., Noul cod civil si reglementarile anterioare. Prezentare comparative, Ed. Hamangiu, 2013;

Pivniceru M. M.,  Protea G., Contestația în anulare Practică judiciară, Ed. Hamangiu;

Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Tabacu A., Contestatia in anulare si revizuirea, Ed. Universul Juridic;

Tăbârcă M., Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2005;

Legislatie

Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție (republicată în M. Of. nr. 541 din 8 august 2007), cu modificarile si completarile ulterioare.

O.G. nr. 5 din 19 iulie 2001 privind procedura somației de plată, publicată în M. Of. nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobată prin Legea nr. 5/2003 (M. Of. nr. 26 din 20 ianuarie 2003).

Legea nr. 67 din 25 martie 2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale (republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007).

Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006), cu modificarile si completarile ulterioare.

O.U.G. nr. 119 din 24 octombrie 2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale (M. Of. nr. 738 din 31 octombrie 2007). Ordonanța transpune Directiva nr. 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăților în tranzacțiile comerciale (J.O. nr. L 200 din 8 august 2000)

Legea nr 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali (M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008).

Legea nr. 381 din 10 decembrie 2009 privind introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc (M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009).

Jurisprudenta:

Decizia Curtii Constituționale nr. 10/2003, în” Monitorul oficial al României”, nr. 153 din 10 martie 2003.

Trib. Suprem, secția civilă, decizia nr. 31/1974, în „Culegere de decizii”, 1974

Trib. Suprem, sectia civilă, Decizia nr. 2749/1973, în „Culegere de decizii”, 1973

Trib. Suprem, sectia penală, Decizia nr. 658/1950, în „Justiția nouă”,1951, nr.6

Surse web.

www.cdep.ro

www.lege5.ro

www.lege-online.ro

www.dreptonline.ro

www.jurisprudenta.com

www.jurisprudentacedo.com

www.legeaz.net

www .portal.just.ro

=== bibliоgrafiе ===

Bibliografie

Tratate si lucrari de specialitate

Bacaci Al., Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983;

Buta Gh., Jurisdicția comercială. Teorie și jurisprudență, Ed. Lumina Lex, București, 2003;

Ciobanu V. M., Nicolae M., Noul Cod de procedura civila. Comentat si adnotat, Ed. Universul Juridic, 2013;

Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997;

Condoiu M., Procesul civil. Forma, materia și metoda, Ed. C.H. Beck, București, 2009;

Deleanu I., Tratat de procedura civila, Ed. Servo Sat, 2000;

Leș I., Tratat de drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

Măgureanu Fl., Drept procesual civil, ed. a XI-a, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Mocanu M. C., Căile de atac de retractare în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2014;

Pivniceru M. M., Noul cod civil si reglementarile anterioare. Prezentare comparative, Ed. Hamangiu, 2013;

Pivniceru M. M.,  Protea G., Contestația în anulare Practică judiciară, Ed. Hamangiu;

Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Tabacu A., Contestatia in anulare si revizuirea, Ed. Universul Juridic;

Tăbârcă M., Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2005;

Legislatie

Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenție (republicată în M. Of. nr. 541 din 8 august 2007), cu modificarile si completarile ulterioare.

O.G. nr. 5 din 19 iulie 2001 privind procedura somației de plată, publicată în M. Of. nr. 422 din 30 iulie 2001, aprobată prin Legea nr. 5/2003 (M. Of. nr. 26 din 20 ianuarie 2003).

Legea nr. 67 din 25 martie 2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale (republicată în M. Of. nr. 333 din 17 mai 2007).

Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenței (M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006), cu modificarile si completarile ulterioare.

O.U.G. nr. 119 din 24 octombrie 2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte comerciale (M. Of. nr. 738 din 31 octombrie 2007). Ordonanța transpune Directiva nr. 2000/35/CE privind combaterea întârzierii plăților în tranzacțiile comerciale (J.O. nr. L 200 din 8 august 2000)

Legea nr 35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali (M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008).

Legea nr. 381 din 10 decembrie 2009 privind introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc (M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009).

Jurisprudenta:

Decizia Curtii Constituționale nr. 10/2003, în” Monitorul oficial al României”, nr. 153 din 10 martie 2003.

Trib. Suprem, secția civilă, decizia nr. 31/1974, în „Culegere de decizii”, 1974

Trib. Suprem, sectia civilă, Decizia nr. 2749/1973, în „Culegere de decizii”, 1973

Trib. Suprem, sectia penală, Decizia nr. 658/1950, în „Justiția nouă”,1951, nr.6

Surse web.

www.cdep.ro

www.lege5.ro

www.lege-online.ro

www.dreptonline.ro

www.jurisprudenta.com

www.jurisprudentacedo.com

www.legeaz.net

www .portal.just.ro