CONSIDERAȚII ETIOLOGICE ASUPRA SINUCIDERII PATOLOGICE ȘI DEZORGANIZĂRII MINTALE (influența consumului de alcool în gestul suicidar) [310667]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

TEMA : CONSIDERAȚII ETIOLOGICE ASUPRA SINUCIDERII PATOLOGICE  ȘI DEZORGANIZĂRII MINTALE (influența consumului de alcool în gestul suicidar)

COORDONATOR

Prof. Univ. Dr. TUDOREL BUTOI

ABSOLVENTĂ

IOANA TEODORA BUTOI

BUCUREȘTI – 2016

CUPRINS

Capitolul I – Actul suicidar din perspective teoretice………………………….pag. 4

– [anonimizat], puncte de vedere și accepțiuni asupra suicidului………………………………………………………..pag. 4-5

– Personalitatea umană din perspectiva sistemică…………………..pag. 5 – 7

– [anonimizat]………………………pag. 7 -8

[anonimizat]

2.1. – Specificitatea gestului suicidar……………………………..pag. 8 – 11

2.2. – Elemente de psihosociologie în sinucidere…………………. pag. 12 – 19

2.3. – Suicidul perspectiva globala………………………………… pag. 20 – 21

[anonimizat]-explicativă a gestului suicidar

3.1. – Dizarmonii adaptative în gestul suicidar…………………………. pag. 21 – 25

3.2 – Actul suicidar din perspectiva conceptului autodistructiv………………………………………………….. pag. 26 – 30

3.3. – Considerații psihanalitice asupra gestului suicidar…………….. pag. 30 – 34

[anonimizat]…………… pag. 34 – 35

4.1. – [anonimizat] ; algoritmul explicativ analitic al gestului suicidar ……………………………………… pag. 36 – 43

4.2. – Explicații teoretice asupra mecanismului de eludare a sinuciderii…… pag. 44 – 46

Capitolul V – [anonimizat]…………………………………………………………. pag. 46

5.1. – Obiectivul cercetării……………………………. pag. 46-47

5.2. – Ipotezele cercetării……………………………… pag. 47

5.3. – Materiale și metode utilizate………………….. pag. 48-50

5.4. – Prelucrarea datelor obținute și interpretarea lor……………. pag. 51-58

[anonimizat]. Concluzii. …………………………. pag. 58-59

BIBLIOGRAFIE

MOTTO………….

[anonimizat],

[anonimizat] [30 :19]

Absurditatea existentei in absurditatea neantului ?

Viata-inspre-moarte si actul autonom al mortii liber alese nu sunt comparabile fara o atenta cumpanire a faptelor, chiar daca rezultatul este in ambele cazuri acelasi…

Jean Améry – despre sinucidere

CAPITOLUL I – ACTUL SUICIDAR DIN PERSPECTIVE TEORETICE

1.1.– [anonimizat], [anonimizat], verbul reflexiv “sinucide,sinucid”, derivă din franțuzescul „suicider” ce se traduce prin „aș lua singur viața, a se omoră”, etimologia acestuia rezultând din contopirea a [anonimizat], respectiv „sine + ucide”.

Substantivul sinucigaș provine de asemenea din franțuzescul suicide și este o persoană care și-a luat singură viața.

[anonimizat]-legal și juridic.

Astfel, dicționarul de psihologie (N. [anonimizat] 1978) definește sinuciderea ca fiind „o formă specifică de conduită deviantă autodistructivă „ și în continuare se explică „…..prin sinucidere nu se urmărește atât moartea, desființarea propriei persoane, cât mai ales fuga de viață, de modul în care se prezintă aceasta în condițiile date”.

De asemenea, reputatul penalist român V. Dongoroz susține că „ suicidul este actul prin care un om lucid, putând să trăiască, își provoacă singur moartea, în afara oricărei obligații etice”.

Nu în ultimul rând, îl amintim pe Emil Durcheim care spune că „ numim sinucidere orice moarte care rezultă mijlocit sau nemijlocit dintr-un act pozitiv sau negativ săvârșit de victima înseși…”.

Așadar, nu există sinucidere decât dacă actul din care a rezultat moartea, a fost săvârșit de victimă în vederea obținerii acestui rezultat. Se naște astfel următoarea întrebare: cum știi mobilul real al pacientului și cum să știi dacă atunci când a luat această hotărâre, a dorit chiar moartea sau dacă nu cumva a urmărit alt scop? Fără îndoială, sinuciderea este înainte de toate, actul cel mai disperat al unui om care nu dorește să mai trăiască.

Așadar, au fost multe încercări de a defini actul siuicidar și nu poate trece neobservată definiția dată de Organizația mondială a sănătății „ sinuciderea este acel act prin care un individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenția mai mult sau mai puțin autentică de a-și pierde viața și este conștient mai mult sau mai puțin de motivele sale” (Cohiers, 1963).

1.2. Personalitatea umană din perspectiva sistemică

Forma cea mai expresivă, poate a îmbinării socialului cu psihologicul, realizată cu participarea conștiinței dar fără să se cuprindă integral în categoriile conștiinței, este comportamentul, categorie fundamentală a psihologiei sociale, desemnând racordul dintre situația în care este plasată o persoană și răspunsul ei la situație, conjuncția dintre condiția psihică a răspunsului și cauza lui externă, obiectivă, sinteza dintre psihologia concretă a omului și cerințele sociale decurgând din status și rol.

Comportamentul ocupă o poziție cheie în sistemul conceptelor psihologiei sociale, el putând fi luat și ca un etalon al determinării apartenenței unor fenomene la clasa celor psihosociale. Așa, de pildă, percepțiile, motivațiile, interesele, atitudinile, sunt în primul rând, fenomene psihologice, dar ele pot deveni și psihosociale de îndată ce capătă o direcție comportamentală. Ele devin cumva fapte publice împărțite între doi sau mai mulți proiecții comportamentale ale eului într-un spațiu multidimensional, capătă coloratură de fapte psihosociale prin determinantele colectiv sau colectivă adăugate termenului de trăire, dispoziție.

În ceea ce privește interacțiunea, aceasta este unul dintre fenomenele și conceptele cheie ale psihologiei sociale, un concept vechi și totuși nou, care face loc viziunii genetice, evolutive în știința de care ne ocupăm, aducând cu sine o interpretare a fenomenelor transpusă în termeni de mecanisme generative.

Interacțiunea este o noțiune cu o sferă foarte largă, un concept universal determinând fenomene ce se petrec nu numai înăuntrul psihismului dar și în afara lui, în lumea miniaturală dar și în cea a galaxiilor și metagalaxiilor.

Omul ca parte componentă a materialității, spiritualității, a reușit în evoluția sa, să structureze împreună și în interacțiune cu semenii săi, o lume specifică a existenței și conștiinței umane. Participarea cu succes la activitatea în comun – procurarea hranei, apărarea de dușmani, legăturile reale între oameni, toate acestea au construit încă din zorii istoriei umane, actele de cooperare și reprezentarea lor în plan psihic.

Psihologia ca știință, își propune să explice ființa umană, surprinzând elementele esențiale, definitorii prin care ea se exprimă în cadrul raporturilor sale cu lumea. Acest obiectiv cere cu necesitate studiul psihologic al personalității, deoarece acesta este nucleul, esența ființei omenești. Pentru psihologie, fiecare ființă umană este o personalitate, orice individ are personalitatea lui proprie, distinctă de personalitatea fiecaruia dintre semenii săi. Privită în intimitatea sa, personalitatea este considerată de psihologi un sistem integrativ autoreglat care înglobează un număr de trăsături psihologice ce prefigurează un subiect cu o fizionomie psihologică specifică. Unitatea trăsăturilor psihologice asigură identitatea subiectului și specialitatea reacțiilor sale comportamentale, adică stilul personalității.

Componentele de bază ale personalității sunt temperamentul, caracterul și aptitudinile.

Temperamentul vizează latura dinamo-energetică a vieții psihice, latura care este exprimată de forța și ritmicitatea acesteia. El este dependent de dimensiunea biologică a ființei umane, această latură a personalității marchează rapiditatea și forța relațiilor noastre, este posibil ca ea să fie la baza unor gesturi sau acțiuni puțin controlate, care, uneori, pot avea efecte nedorite de subiect.

Încă din antichitate, Hipocrate, a propus o clasificare a temperamentelor în coleric, sanguin, flegmatic și melancolic.

Colericul este robust sufletește și impulsiv, sangvinicul are o viață psihică echilibrată și o voiciune evidentă, flegmaticul are o rezistență sufletească suficientă, dar este lent în tot ceea ce întreprinde, melancolicul este mai puțin rezistent la efort și exagerat de impresionabil.

Caracterul este pecetea personalității și el înglobează trăsăturile de ordin moral care sunt tipice pentru un subiect. El este principalul nostru reglator în relațiile noastre cu lumea, el mediind atât relațiile noastre cu ceilalți oameni și cu societatea în general, cât și felul în care se raportează subiectul la acțiunile și activitățile specifice mediului în care trăiește.

Spre deosebire de temperament care ste moștenit, caracterul este în cea mai mare parte dobândit. Practic, el se construiește sub impactul condițiilor de mediu și educație, fenomen atestat între altele și de „normalitatea psihologică” a majorității persoanelor care comit acte ce intră sub incidența legii penale, ceea ce înseamnă că în cazul lor este vorba de structurarea psihologică a personalității pe o direcție negativă.

Chiar în cazul unor persoane cu deficiențe fizice sau disfuncții fiziologice,se poate observa că și formarea de calități sau defecte este în raport de relațiile speciale în care acesta se dezvoltă. De altfel, nici satrea fizică avantajoasă a unui subiect, nu duce la formarea unei structuri psihice predominant pozitive.

Aptitudinile sunt trăsături psihofiziologice ce asigură subiectului obținerea unor performanțe superioare într-un domeniu de activitate. Ele se modelează treptat sub influența condițiilor de existență, în special în cadrul unor procese formative special organizate în instituții școlare și sub conducerea unor persoane abilitate în acest sens.

Regula este valabilă și pentru modelarea abilităților necesare în anumite tipuri de activități infracționale, chiar dacă instruirea nu se face în instituții specializate ci sub îndrumarea unor „maeștrii” cu „autoritate profesională” în domeniu. Se stie, de exemplu, că pentru hoții de buzunare sunt decisive finețea, rapiditatea și coordonarea reacțiilor manuale, dar sunt necesare și trăsături de personalitate precum curaj, stăpânire de sine, promptitudinea deciziilor, spiritul observației.

Trebuie subliniat faptul că, aptitudinile nu determină calitatea pozitivă sau negativă a orientării personalității umane.

Altfel spus, fiind doar structuri operaționale, aptitudinile nu joacă un rol definitiv în orientarea persoanei spre acțiuni concordante cu normele morale sau legale ale societății sau neconcordante cu acestea, aceasta fiind în esență, o problemă de caracter. Cu alte cuvinte, omul poate realiza atât binele cât și răul la cel mai înalt nivel, depinde de sistemul de valori pentru care a optat.

1.3.Agresivitatea introproiectată – autoflagelarea

Autoflagelarea – formă particulară de simulare, de ramificație psiho și variopatologică mai amplă, aflată la graniță și făcând trecerea către conduitele autodistructive, în cadrul cărora reprezintă o forma nespecifică de comportament deviant – considerând că suicidul este o formă specifică de reflectare pe plan social a autodistrucției. O serie de autori îi atribuie un caracter de suicid-parțial cu semnificație patologica evidentă. I se atribuie de asemenea, semnificația psihopatologică a caracterului pervers și a comportamentului deviant, întâlnindu- se în masochism, ca aspect particular al perversiunilor sexuale.

Conduita masochistă majoră de automutilare se explică pe plan individual „ prin dorinta de a regăsi sub presiunea unui Supra – Eu excepțional de sever, contactul cu obiectul, al cărui obiect dorește să fie”.

Așadar, personalitatea dizarmonică – autoflagelarea, se explică prin tensiunea agresivă, impulsivitatea, dezinhibarea instinctiv emoțională, perversiuni anestezie psihică în momentele autodescărcării agresive (plăgi, înghițirea unor obiecte).

Observăm că, autoflagelarea este determinată și de anumite condiții de mediu și situația în care se află personalitatea deviantă la un moment dat, caracteristică pentru personalitățile dizarmonice, fiind manifestarea concomitentă a mai multor forme și direcții de exprimare nespecifică a agresivității.

CAPITOLUL II – SUICIDUL PATOLOGIC

2.1. – Specificitatea gestului suicidar

Ereditatea

Când spunem că sinuciderea este ereditară, nu trebuie să ne gândim la faptul că urmașii sinucigașilor moștenind spiritul părinților sunt înclinați a se comporta la fel ca ei în împrejurări similare, ci doar că temperamentul este cel care poate predispune obiecții către un astfel de comportament. Este adevarat că s-au observat cazuri în care sinuciderea s-a repetat în cadrul aceleiași familii cu o regularitate defavorabilă.

Apariția repetată a maladiei la aceeași familie, poate să se datoreze nu caracterului ereditar al bolii propriuzise, ci temperamnetului general care favorizează apariția “ bacilului generator “ de boală. Ceea ce se transmite în acest caz, nu este boala ci terenul propice dezvoltării ei.

Dacă pentru o fracțiune relativ ridicată din cifra totală a sinuciderilor, s-ar dovedi existența unor antecedente ereditare, atunci am putea admite între cele două elemente un raport de cauzalitate, dupa care sinuciderea ar avea tendința să se transmită ereditar.

Cercetările ce ar putea rezolva clar această chestiune, nu s-au realizat însă niciodată amănunțit. Oricum, ipoteza eredității ar căpăta o oarecare autoritate din chiar neputința de a găsi o altă explicație. Dar există cel puțin două cauze ce ar putea produce același efect.

În primul rând, alienarea mintală este boala ce se transmite cel mai frecvent. Aceasta nu explică totuși cazurile pentru ca nu s-a dovedit că sinuciderea se repetă doar la familiile subiecților. Sinuciderea este molipsitoare.

Procesul este mai frecvent la indivizii a căror constituție îi face predispuși sugestiilor de orice fel și ideii de sinucidere în special. Aceștia sunt înclinați să reproducă tot ceea ce-i nimerește.

În familiile cu sinucideri repetate, s-a întâmplat adesea ca acestea să fie identice în sensul că au avut loc în aceeași manieră și aproximativ la aceeași vârstă (toți au ales spânzurarea, asfixierea etc.). Uneori, asemănarea a mers și mai departe într-un caz des citat în care aceeași armă ce a revenit familiei pe o perioada de mulți ani a fost folosită la sinucideri repetate.

Sexul

La repartizarea pe sexe, s-a observat predominanța sexului masculin, unde, în majoritatea cazurilor, unul din factorii de condiționare, probat la 20-25% din cazuri a fost intoxicația acută pe fondul unor personalități vulnerabile.

Proporția clasică a sinuciderilor raportată pe sex este 2,5-3, în favoarea bărbaților și de aproximativ 1,7-1,9 în favoarea femeilor în privința numărului tentativelor.

Profesia

În sfera fenomenologiei sinuciderii, se remarcă și profesia ca factor determinant al actului suicidar. O meserie stresantă și care solicită din punct de vedere fizic și psihic nu influențeaza negativ un individ cu psihic echilibrat, dar este posbil să aibă urmări negative asupra unui psihic labil.

Profesia în sine coroborată cu mediul profesional în care un individ își exercită activitatea, cu gradul său de aderare la grup, pot constitui factori de stres psihic. O meserie dificilă și solicitantă desfășurată într-un climat de colegialitate și întrajutorare poate place și nu, cand lucrul într-un cerc dezbinat de individualiști este stresant și depresiv. Dacă la acestea se adaugă și probleme de ordin familial și/sau financiar, pot conduce pe individul slab psihic la concluzia că viața nu mai are sens și el trebuie să moară.

De remarcat că cei mai predispuși la suicid sunt medicii și funcționarii, iar ca medie de vârstă, aceasta depășește 30-35 de ani. Medicii, pentru că meseria lor se exercită între viață și moartea pacientului, iar pentru un doctor cele doua noțiuni capătă alte conotații, iar funcționarii de stat din cauza rutinei și a unei vieți profesionale monotone.

Vârsta

Cu privire la grupele de vârstă în mod constant, interesantă sub aspectul frecvenței cele mai scazute, sunt grupele de vârsta 25-45 de ani, urmată de cea de 45-60 de ani, deci în special perioada de plină activitate, însă, reprezintă în același timp și perioadele de evoluție și omogenizare a tulburărilor psihice. Cazurile întâlnite la tinerii adolescenți au fost frecvent motivate de dificultăți de adaptare, eșecuri în școlarizare sau de ordin sentimental, la personalități vulnerabile, dizarmonici precoce ale personalității, uneori remarcând suicidul în grup sau a unui cuplu.

Factorii socio-culturali

Ceea ce este mai important de analizat în această direcție, nu sunt grupările sociale, familiale, profesionale sau religioase, ci gradul de civilizație, nivelul de cultură, structura socială generală.

Pentru adepții doctrinei sociologice, apar ca factori declanșatori ai conduitelor autodistructive :

dezintegrarea grupului social ;

supraintegrarea socială prin insuficienta manifestare a individualității ;

dislocarea anarhică a grupului social.

Pentru adolescenți sau tineri, deficiențele de integrare socială în școală, facultate sau loc de muncă, problemele majore ale sexualității, carențele familiale, perturbările relației copil-părinte, carențele afective sau autoritare din partea părinților, constituie factori favorizanți care însumându-se, formează mecansime complexe care corespund cu factori declanșanți uneori numai de ordin sentimental la fete sau de dificultăți de studiu la băieți.

Starea civilă indică o netă disproporție a conduitelor autodistructive, acestea predominând la celibatari.

La persoanele cu antecedente penale, momentul declanșator al conduitelor distructive este mai rar, cel imediat după comiterea infracțiunii, și mai frecvent după pronunțarea sentinței, începerea executării pedepsei, contactul cu viața socială extracarcerală, schimbarea locului de deținere, punerea în libertate.

În privința locului ales pentru executarea actului distructiv, statisticile arată că, preferat este domiciliul, urmat de locurile publice frecventate, mai rar hoteluri sau locul de muncă.

În ceea ce privește metodele autodistructive, am constatat că predomină mijloacele mecanice clasice, în proporție apropiată cu mijloacele chimice, iar dintre acestea, frecvent utilizate, sunt substanțele pesticide, căutate pentru eficacitatea bine cunoscută în realizarea scopului și găsite cu ușurință din lipsa unor măsuri ferme de siguranță în păstrarea și manipularea lor.

Evoluția progresivă a societății noastre, umanizarea factorilor sociali, îmbunătățirea condițiilor de viață, perfecționarea raporturilor sociale, vor face ca problema suicidului să devină de domeniul patologiei medicale.

Rasa

În primul rând, să vedem ce s-ar înțelege prin rasă : « ansamblul indivizilor asemănători care aparțin aceleiași specii și care transmit din generație în generație caracterele unei varietăți primitive ».

Rasa reprezintă un grup de indivizi care prezintă asemanări. În timp ce slavii în general sunt inclinați spre sinucidere, în țările peninsulei iberice acest fenomen este foarte puțin cunoscut. Faptul că, popoarele ce prezintă aceste diferențe sunt în același timp cele mai civilizate, ne face să întrebăm dacă nu cumva ceea ce diferențiază societățile și grupările etnice este dezvoltarea inegală a gradului lor de civilizație.

În ceea ce privește poparele germanice, s-a constatat că, acestea sunt mai puțin înclinate către sinucidere decât slavii și latinii.

Factorii cosmici

Doi factori s-au remarcat cu influența în privința sinuciderii : clima și temperatura.

În realitate, este însă greu de aflat ce raport poate fi între clima temeprată și tendința spre sinucidere, constatându-se sinucideri în orice zonă indiferent de climă. Cauza reala a diferențelor ce apar între popare din punctul de vedere al sinuciderii, nu trebuie căutată în virtuțile misterioase ale climei, ci în maniera în care civilizația este distribuită în țările dintr-o zonă climaterică.

Dacă am încerca să găsim rațional anotimpul cel mai favorabil sinuciderii, am spune că cerul trebuie sa fie cât mai întunecat, temperatura cât mai joasă sau cât mai ridicată. În acest context, s-a afirmat pe bună dreptate că țările cețoase și reci sunt cele mai favorabile dezvoltării fenomenului de sinucidere. Această teorie a fost combătută însă de statisticile actuale care arată că, sinuciderile nu ating valoarea maximă nici iarna nici toamna, ci în cel mai frumos anotimp, atunci când natura este cea mai frumoasă și cu temperatura cea mai dulce.

Astfel , dacă am împărți anul în două semestre – unul mai clad în intervalul martie-august iar celălalt mai rece, în septembrie-februarie, vom observa că pimul semestru numară întotdeauna cele mai multe sinucideri. Nu există țară care să facă excepție de la această regula. Deci vara este anotimpul cel mai propice pentru sinucidere.

2.2. – Elemente de psihosociologie în sinucidere

Cunoscut în întreaga istorie umana și în toate civilizațiile, suicidul intră frecvent sub incidența organelor judiciare, în ceea ce privește motivația și diferențierea sa de infracțiunea de omor sau de moarte accidentală, pe care nu odată, încearcă să le mascheze. Suicidul constituie cea mai frecventă urgență psihiatrică căci, el ajunge să constituie a patra cauză a mortalității generale sau chiar a doua pentru grupa de vârstîă15-19 ani.

Tentativele suicidare sunt de zece ori mai numeroase decât actele reușite. Aparent neizbutite din diferite motive (intervenția altor persoane, mijloace neadecvate) analizate atent, ele se dovedesc însă a nu fi intenții autentice ci modalități de reacție paradoxală ca efect al unui “scurtcircuit” mintal, ori conduite special concepute spre a provoca spaimă, remușcări, reconsiderări afective ale prietenilor, părinților, profesorilor. Frcevent, îndeosebi la adolescenți, ele demonstreaza neputința acestora de a înțelege sensul fatal, ireversibil al actului și trebuie tratate cu toată seriozitatea.

1. Motivația și formele suicidului

Ca orice act uman voluntar, mai mult sau mai puțin pregătit, spontan, și actul suicidal este motivat. Neputința de a-i releva întotdeauna motivația profundă, nu trebuie să conducă la aprecierea ei ca nemotivație. Autorii sunt unanimi în a considera actul suicidar ca expresie a unei stări psihopatologice dominante depresiv, principalul factor de risc al suicidului.

Conform motivațiilor și semnificațiilor psihologice, sunt cunoscute următoarele tipuri de suicid :

SUICID EȘEC EXISTENȚIAL – frecvența actelor suicidare crește în perioadele de criză economică, faliment și șomaj. O analiză arată că, nu atât starea de sărăcie în sine motivează suicidul ci mai ales schimbarea brutală a condiției socio-economice – trecerea de la bogăție la sărăcie.

SUICID EUTANASIV – disperarea determinată de o suferință romantică grea, dureroasă, figurează printre cele mai frecvente motivații de suicid. Actul este cel mai adesea construit și premeditat pentru iluminație ideativă îndelungată și o fixație abuzivă ascunsă mediului social.

SUICID LUCRATIV – sau șantaj, lasă totdeauna o șansă eșecului – telefon la prieteni, alegerea unor mijloace neletale, etc. Femeile utilizează frecvent mijloace toxice și medicamentoase pentru eșecuri sentimentale și conflicte cu partenerul. Este întâlnit la persoanele isterice și impulsive.

SUICID EVITARE – sau fuga, are semnificația evitării unor sancțiuni sau a unor consecințe civile ori penale la adult (azi director, contabil, medic, mâine deținut). Cu aceeași semnificație se mai întâlnește și în condițiile medio-sociale deosebite : detenție, încazarmare, etc.

SUICID « SCURTCIRCUIT EMOȚIONAL » – reprezintă expresia unei stări de mare încărcătură tensională și a neputinței descărcării ei aspura persoanelor sau situației generatoare. Apare frecvent la vârstele adolescenței și la psihopații impulsivi, explozivi, având mai degrabă semnificția de fugă, îndepărtare de situație fără deliberare asupra sensului fatal al acestuia.

SUICID DE TIP « ROMEO ȘI JULIETA » – este puternic învestit afectiv și se întâlnește frecvent la bătrâni după pierderea partenerului de viață.

SUICID AUTOPEDEPSIRE – este motivat prin idei și sentimente de autoculpabilitate, inutilitate socială, negație, etc.

Constituie un risc major în cazuri de psihoză depresivă, melancolie, tulburări depresive de involuție, având de regulă, un caracter violent suicidar specific melancolicului – bolnavul uzând frecvent de aruncarea pe fereastră, de pe terasă, acoperișuri și de spânzurare.

2. Distribuția suicidului

DUPĂ SEX : autorii sunt unanimi în a considera că tentativele suicidare sunt mai frecvente de două ori la femei, iar suicidul reușit este mai frecvent la bărbați.

DUPĂ VÂRSTĂ : peste jumatate din sinucideri se consumă sub varsta de 30 de ani. În intervalul următor, incidența maximă este atinsă în jurul vârstei de 65 de ani.

DUPĂ STAREA CIVILĂ : toate studiile araăa ăa rata suicidului este categoric mai ridicată la persoanele celibatare, văduve, divorțate mai puține în mediul rural și semnificativ mai multe în cel urban.

3. Unele particularități ale suicidului

La adolescenți – suicidul are un caracter nedeliberat, impulsiv și imperativ, cu o motivație superficială sau exagerată și cu preferință spre intoxicația medicamentoasă.

La fete – sunt frecvente tentativele suicidare și amenințările cu sinuciderea care îmbracă mai degraba semnificația cererii disperate de ajutor și mai puțin dorința morții.

La vârstnici – suicidul are de regulă, un caracter organizat, planificat. Aceștia fac ordine în treburi, rezolvă problemele rămase și își anunță deschis sau disimulat intenția.

Frecvența ridicată cunosc suicidurile la toxicomani și alcoolici din care aproximativ 20% încearcă să se sinucidă fie datorită stării depresive consecutive ingestiei drogului, alcoolului, fie stării de criză datorată neadministrării sale.

Bărbații recurg la mijloace mai violente și sigure, ceea ce explică procentul mai ridicat de reușită în rândul acestora.

4. Alte forme de suicid potrivit clasificării lui Alex Thio

Teorii psihiatrice și sociologice

Alex Thio diferențiază pe drumul suicidului, mai mulți călători cu variate feluri de experiențe. Unii amenință că se vor sinucide dar niciodată nu pun în aplicare asemenea afirmații. Alții încearcă să-și suprime propria voință dar nu reușesc. În sfârșit, pot fi diferențiate 3 categorii de suicid :

SUICID AMENINȚARE- indivizii care recurg la acest tip vor mai mult să trăiască decât să moară, iar amenințările lor sunt folosite ca drept mijloace de atingere a anumitor scopuri. Ca atare, își pun în aplicare amenințările mai ales când există în mod real pericolul de a nu-și atinge scopurile propuse. Studiile arata că, în cel putin 40% din asemenea cazuri, indivizii au mai avut serioase tentative de sinucidere n trecut.

SUICID TENTATIVĂ – spre deosebire de cei care amență, cei care încearcă să se sinucidă, sunt mult mai ambigui în istețimea lor.

Adesea, ei afirmă că « nu mi pasă dacă mor sau trăiesc ». Aceștia pot numai să arate altora cât sunt de depresivi sau că nu pot dormi, dar omit utilizarea cuvântului sinucidere. Cei mai mulți nu reușesc în comunicarea intențiilor lor către alte persoane. Cercetările arată că numai între 14 și 53 % din cei care încearcă să se sinucidă sunt cunoscuți a fi încercat anterior să comunice altora intenția lor ambiguă de a muri. Când însă reușesc să comunice mesajul, cei care îl recepționează nu prea îl iau în serios datorită caracterului relativ vag al acestuia.

Cele mai frecvente metode folosite sunt : tăiatul venelor, asfixierea cu gaz, ingerarea unei cantități mari de medicamente, etc. Deși acestea pot fi letale, ele mai reprezintă însă o speranță față de metodele ce asigură reușita suicidului cum ar fi împușcarea sau spânzurarea. De aceea, cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar iminentă.

Unii autori și unele cercetări arată că cele mai multe tentative de suicid pot fi descrise ca « drumul spre viață» și nu spre moarte.

Studiile statistice au evidențiat faptul că, între suicidul tentativă și cel reușit există un raport aproape invers. Astfel, în ceea ce privește tentativa de a se sinucide, cele mai multe cazuri aparțin femeilor mai mult decat bărbaților, tinerilor (22-44 ani) mai mult decât celor mai în vârstă (55-65 ani) celor care provin din clasele de mai jos mai mult decât celor din clasele superioare.

SUICIDUL REUȘIT (VERO) – aproximativ 2/3 din cei care se sinucid, sunt recunoscuți a fi având cel puțin o tentativă de sinucidere în perioadele anterioare.

De asemenea, cei mai mulți dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Cei ce reușesc să se sinucidă sau o categorie aparte, mixtă, care cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum și acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.

Pornind de la notele lăsate de sinucigași renumiți și de la relatările celor care au încercat să se sinucidă, putem descrie cel puțin 4 tipuri de sentimente suicidare :

– sinucigașii pot avea sentimente de scuză și apărare în raport cu alte persoane, de obicei rude sau prieteni apropiați (mama, tata, frate, sora, copii). Revelator în acest sens, este exemplul unei sinucigașe care își cere scuze față de soț, tată și mamă, printr-o notiță pe care a lăsat-o la vedere : « Tom, te iubesc atât de mult, dar tu mi-ai spus că nu mă mai vrei și nu mă mai iubești. Niciodată nu m am gandit că m-ai putea lăsa să merg pe acest drum, dar acum, la sfârșitul lui, este cel mai bun lucru pentru mine. Tata, îții produc atât de mult rău, dar trebuie să crezi și să accepți că asta e. Mama, te iubesc foarte mult, tu nu ai eșuat, eu însă da. Îmi pare rău că acesta este modul în care trebuie să îmi iau rămas bun, iartă-mă și fii fericită. Soția și fiica voastră ».

– sinucigașii pot avea sentimente vindicative față de alții sau față de sine. Acuzând pe alții pentru mizeria și distrugerea lor, ei caută să se răzbune, „pedepsindu-i” pe aceia. Ex: „Tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai întradevăr așa ceva, deși eu mă îndoiesc…De asemenea, lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu tot restul vieții tale. Tu ai fost un ticălos și un crud. Soția ta”.

– sinucigașii pot deveni mărinimoși și generoși față de lumea pe care o abandonează. În notițele pe care aceștia le lasă, aceștia cer ca, după ce mor, cadavrul să fie donat instituțiilor medicale sau dacă sunt bogați cer ca banii și averea să fie donate societăților de caritate. Alții, îi iartă pe cei care i-au făcut să sufere.

De multe ori, sinucigașii pot deveni inundați de sentimente suprarealiste și aceasta se poate întampla chiar în momentele de sfârșit ale vieții. Tensiunea puternică care i-a condus către suicid începe să scadă și un calm copleșitor pune stăpânire pe ei. În timpul stării de calm, ei sunt dominați de sentimente sprarealiste. De exemplu, cei care își taie venele, spun că n-au simțit deloc durerea și că, vederea și mirosul sângelui i-au determinat să se întaorcă la realitate și la viață. Unii sinucigași au avut orgasm urmat de un sentiment liniștitor de relaxare și apoi un somn confortabil și adânc.

În ceea ce privește răspunsul persoanelor care au o anumită legătură cu sinucigasul, se pare că, de cele mai multe ori, acesta constă într-un sentiment de vinovăție. Sinuciderea parentală este puternic traumatizantă pentru copii, mai ales pentru cei mai mici, care, fiind copleșiți de sentimentele de vinovăție, pot fi confruntați cu serioase dezorganizări mintale. Adulții, de asemenea, pot cu mare dificultate, să evite agresiunea sentimentelor de vinovăție. Ei adesea se autoacuză pentru că nu au reușit să surprindă la timp intenția suicidară și să prevină suicidul sau pentru faptul că ar fi făcut ceva ce a cauzat decizia suicidară.

Teoria lui Durkheim a dat naștere la o multitudine de interpretări, însă pornind de la conceptele lui, au fost elaborate noi teorii moderne dintre care cele mai importante sunt: teoria trifactorială – Andrew Henry și James Short și teoria integrării statutului – Jack Gibbs și Walter Martin.

TEORIA TRIFACTORIALĂ – potrivit acesteia, suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici, psihologici, economici. Suicidul este definit ca un act de agresiune orientat către sine și datorat unei anumite forme de frustrație în viață. Factorul sociologic constă în două subcomponente: sistemul rațional slab și restrângerea extremă slabă. Termenii se aseamană cu cei ai lui Durkheim referitori la integrarea și reglarea socială inadecvată. În privința factorului psihologic al suicidului, Henry și Short consideră că, un superego puternic ce rezultă din internalizarea disciplinei și cerințelor aspre parentale, produce o înaltă probabilitate psihologică a suicidului.

Dacă unii indivizi au fost condiționati de părinții lor să-și dezvolte o conștiinta puternică, ei vor fi înclinați în mai mare măsură să se bazeze pe ei înșiși decât pe alții pentru problemele lor și probabil se vor sinucide în loc să ucidă pe alții. Privitor la factorul economic, autorii arată că, ratele suicidului cresc în timpul crizelor economice și scad în timpul perioadelor de prosperitate. Deci, perioada de criză este cauza principală a ratelor înalte a sinuciderii.

TEORIA INTEGRĂRII STATUTULUI

Și aceasta pleacă de la teoria lui Durkheim, Gibbs și Martin reformulând de fapt teoria durkheniană. Din cele patru tipuri de suicid, ei îl rețin doar pe cel egoist deoarece explicațiile privind cauzele lui sunt cel mai puțin ambigui. În legătută cu această formă, Durkheim afirmă în lucrarea sa „Suicidul” că „suicidul egoist variază invers în raport cu gradul de integrare a grupurilor sociale din care individul formează o parte. Această afirmație este tradusă în Postulatul numărul unu cu intenția de a reformula teoria lui Durkheim : rata suicidului intr-o populație variază invers în raport cu stabilitatea și durabilitatea relațiilor sociale din cadrul acestei populații”. Așadar conceptul de integrare este înlocuit cu cel de stabilitate și durabilitate.

Întrucât nici acest concept nu poate fi măsurat, autorii au fost obligați să-l relaționeze cu altul prin intermediul postulatului numărul doi. “Stabilitatea și durabilitatea realațiilor sociale în cadrul populației variază direct cu măsura în care indivizii din această populație se conformează cerințelor structurate, sancționate social și așteptărilor plasate asupra lor de alții.” Autorii introduce un nou concept – conformitatea socială, dar realizând că nici acesta nu poate fi măsurat, ei au fost nevoiți să apeleze la un nou concept formulând Postulatul numărul trei: “Măsura în care indivizii dintr-o populație se conformează cerințelor structurate și sancționate social precum și expectațiilor plasate asupra lor de către alții variază invers față de măsura în care indivizii din acea populație sunt confruntați cu conflicte de rol”.

Prin urmare, Gibbs și Martin, formulează următoarea teoremă: “rata suicidului variază invers cu nivelul integrării statutului în acea populație”.

Alte teorii reprezentative:

Teoria înțelesurilor suicidare formulată de Jack Douglas, care consideră că în procesul ce conduce spre suicide, indivizii atribuie anumite înțelesuri specifice actelor suicidare. Acestea sunt influențate de înțelesurile generale pe care societatea le atașează suicidului.

Înțelesurile generale sunt de trei tipuri:

acțiunile suicidare sunt pline de înțeles, membrii unei societăți pun intenția de autodistrugere pe seama unor motive precum depresia, intenția de a sfârși propria viață;

ceva este rău în mod fundamental cu situația socială a persoanei sinucigașe. Sinucigașii comit actul iar membrii societății au adesea în minte pe alții care vor fi blamați pentru suicid;

ceva este fundamental rău cu însăși persoana sinucigașă, având în vedere că persoanele care se sinucid sunt considerate anormale.

La rândul lor, aceste înțelesuri generale determină indivizii înclinați spre suicid să construiască înșelesuri specifice pentru ei înșiși, care sunt divizate de Douglas în patru tipuri:

Suicidul este o cale de schimbare a imaginii de sine pe care și-au format-o alții în această lume sau Dumnezeu.

Suicidul este o cale de transportare a sufletului din această lume în altă lume – suicidul religios.

Suicidul este un mod de abținere a sentimentelor altora precum mila, simpatia, etc.

Suicidul este o cale de răzbunare adică arma prin care alții vor fi determinați să se simtă vinovați de cauzarea morții.

Teoria procesului suicidar formulată de Jerry Jacobs accentuează asupra aspectului negativ a înțelesurilor suicidare în sensul că ele descurajează sinucigașii. Jacobs descurajează pașii în devenirea sinucigașului:

indivizii se găsesc ei înșiși față în față cu problemele neașteptate intolerabile;

ei văd aceste probleme nu ca pe niște incidente izolate ci ca parte a istoriei îndelungate a problemelor;

ei cred că moartea este singurul mod de a rezolva problemele;

ei sunt convinși de raționamentul lor;

definind suicidul ca pe o soluție necesară, ei simt că nu au posibilitatea de a-l respinge, simțindu-se astfel liberi de răspunderea pentru împiedicarea suicidului și de sentimentul de vinovăție.

După clasificarea lui Jousset și Moreau de Tours

Sinuciderea maniacă – se datorează fie halucinațiilor , fie concepțiilor delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol imaginar sau pentru a asculta un ordin primit „de sus”.

Halucinația sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată și rezultă de aici tentativa de sinucidere, apoi într-o clipă scena se schimbă iar dacă încercarea a eșuat nu mai este reluată cel puțin pentru moment.

Sinuciderea melancolică – e legată de o stare generală de depresie, de tristețe exagerată ce-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze în mod corect relațiile sale cu cei din jur. Plăcerile nu-l mai atrag, vede totul în negru iar viața i se pare pe cât de plictisitoare, pe atât de dureroasă. Cum această poziție este constantă, aoar și ideile de sinucidere care sunt de o mare fixitate. Voi exemplifica cu un caz concret: o tânără fată născută din părinți sănătoși a fost obligată după o copilărie petrecută la țară, să plece la oraș pentru a-și desăvîrși educația. Din acest moment, ea a simțit plictiseală inexplicabilă, un gust pronunțat pentru singurătate și o dorință de moarte. Ca atare, a ales varianta înnecului și căutând un loc mai îndepărtat, a înțeles că fapta ce o va comite este o crimă și a renunțat. Fiind în continuare chinuită de temeri, necazurile pe care le-a resimțit în intensitate, în final s-a aruncat de pe o stâncă, zdrobindu-se.

Această sinucidere se deosebește de prima prin caracterul său crunt. Bolnavii din această categorie își pregătesc cu grijă mijloacele de execuție iar în urmărirea țelului dovedesc o perseverență și o ingeniozitate, incredibile.

Sinuciderea obsesivă – în acest caz, sinuciderea nu are un motiv real sau imaginar și este cauzată doar de ideea fixă a morții care domină spiritul bolnavului. El este obsedat de ideea de a se omorâ, chiar dacă știe că nu are nici un motiv rezonabil. Cum subiectul își dă seama de caracterul absurd al dorinței sale, încearcă la început să lupte, dar pe toată perioada rezistenței sale, este trist, chinuit și resimte în cavitatea epigastrică o anxietate ce crește în fiecare zi. De aceea, se mai folosește denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să renunțe la luptă și să se omoare, neliniștea încetează și calmul revine. Dacă tentativa eșuează, ea este suficientă uneori pentru a micșora dorința sa maladivă. S-ar putea spune că subiectul și-a depășit obsesia. Dorința de a muri este o nevoie instinctivă asupra căreia nici gândirea, nici raționamentul, nu au vreo putere.

2.3. – Suicidul perspectiva globală

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătaății, raportat la 100.000 locuitori, “cifra neagră” a suicidului pentru regiunile Europei centrale și de vest este de 18.

Peste numărul mediu se situează țări ca Ungaria, Austria, Finlanda, iar sub 18 cazuri/100.000 locuitori – Irlanda, Grecia, Italia.

Din punct de vedere statistic, cifrele sunt discutabile prin prisma modului de înregistrare a dosarelor privind suicidul având în vedere imposibilitatea stabilirii adevărului în cazul unor morți violente (suiciduri camuflate prin accidente rutiere).

Raportat la criteriile de profesie și situația familială, statisticile se prezintă astfel :

Meseria (profesia) Vârsta

34-45 ani 45-55 ani 55-65 ani

Munictori agricoli 47,1 – -98,1+ +146+

Comercianți 24,2 – -41,2+ +47,6+

Funcționari publici 20,2 – -27,3+ +37,8+

Medici 16,4- -24,9+ +25,2+

Profesori 14,3- -16,7+ +27,9+

Statut matrimonial Bărbați Femei

Celibatari 72,9 18

Căsătoriți 32,8 10,4

Văduvi 93,7 20,3

Divorțați 46,9 11,2

Trăgând concluziile de rigoare, observăm faptul că, bărbații sunt mai frecvenți ca femeile în statisticile celor ce recurg la suicid, raportul fiind de unu-patru.

În ceea ce privește primul tabel, observăm că cele mai puține acte de suicid au loc în categoria 35-45 de ani, iar cele mai multe, la categoria 55-65 de ani. Cifra cea mai mare a fost înregistrată la munictori aă căror număr crește vertigionos spre 55-65 de ani. O posibilă explicație ar fi aceea că, în această perioadă, un munictor obosește fizic și nu mai dă randamentul de altădată iar sentimentul de inuitilitate își spune cuvântul. Totodată, observăm că, cele mai puține acte de suicid le au profesorii.

Cel de-al doilea tabel ne prezintă relația dintre suicid și situația matrimonială a subiecților. Și aici observăm numărul mare de bărbați ce recurg la actul suicidar, cei mai numeroși fiind văduvii, urmați de celibatari. Cei dintâi probabil nu pot suporta ideea de a trăi singuri, mai ales dacă decesul partenerului de viață are loc la o vârstă înaintată. Din unele studii, a reieși faptul că, existența copiilor reprezintă un factor de diminuare a riscului de sinucidere.

Potrivit datelor O.M.S., factorii de risc determinanți pentru actul suicidar ar fi următorii : tentative anterioare, vârstă înaintată, deces în familie, familie dezbinată, divorț, alcoolism, boală cronică, singurătate, eșec profesional, depresii, etc.

Totodată, pentru a încerca prevenirea fenomenului putem apela la anumiți factori de protecție, precum : prietenii, hobby-uri, vacanțe, copiii, viața sănătoasă și succes profesional.

CAPITOLUL III – TULBURAREA MINTALA DIN PERSPECTIVA CAUZAL-EXPLICATIVA A GESTULUI SUICIDAR

3.1. – Dizarmonii adaptative în gestul suicidar

Sub aspect psihosocial, adaptarea constă în reflectarea corectă și comportarea adecvată cerințelor mediului social și este mijlocită de procesele și funcțiile psihice. Astfel, percepția permite orientarea imediată în mediul înconjurător, gândirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite cauze și condiții sau explicarea unui fenomen, limbajul face posibilă comunicarea inter-umană, memoria stochează informația utilă adaptării, imaginația oferă o rezolvare mai eficientă unor situații, afectivitatea situează individul pe o anumită poziție față de evenimentele ambianței, voința îl susține în atingerea scopurilor propuse, aptitudinile îi asigură reușita și eficiența activităților desfășurate, caracterul îi pune de acord conduita cu cerințele și normele culturale și etice ale colectivității.

Psihicul apare deci, ca principalul instrument al adaptării omului la mediu. Fără a fi unică, prima condiție în procesul anevoios și continuu al adaptării și integrării sociale a omului, o reprezintă starea sa de sănătate mintală, respectiv gradul de dezvoltare și integritate funcțională a mecanismelor interne ale psihicului. Așadar, nu orice eșec adaptativ are drept cauză afectarea sănătății mintale, după cum nu totdeauna, patologia mintală apare ca evidentă în răspunsul individului la solicitările ambianței.

Domeniul patologiei mintale, azi obiect de studiu al unor discipline ca psihopatologia și psihiatria, a captat dintotdeauna atenția și interesul publicului larg, al învâțaților vremii și mai târziu, al oamenilor de știință ridicând în fața acestora numeroase întrebări de ordin teoretic și practic, ca de ex : ce este boala mintală și care îi sunt cauzele ? Ce rol joac[ă diverșii factori de mediu în apariția sa? Este ea vindecabilă? Ce trebuie făcut cu bolnavii psihici?

Afectând în diferite grade adaptarea individului la mediu, tulburarea mintală poate să-l aducă pe individ în conflicte cu legea, cu semenii, cu autoritățile, bolnavii mintali ca și infractorii sănătoși putând comite acte antisociale îndreptate asupra persoanei, proprietății, statului, bunelor moravuri.

Cauze din cele mai diverse, unele cunoscute (genetice, traumatice, toxice) altele încă nu, pot produce modificări cantitative și calitative ale diverselor procese și funcțiuni psihice grupate după cum urmează:

Tulburările de percepție

Percepția se realizează prin participarea văzului, auzului, pipăitului și a celorlalte simțuri și permite individului orientarea imediată în mediul ambiant.

Tulburările de percepție mai frecvent întâlnite, sunt:

hiperestezia – în care individual percepe și este vizibil deranjat de stimuli cotidieni pe care altădată nu-I percepea ori nu-l deranjau, ca spre exemplu, picăturile de apă sau scârțâitul ușii, ciripitul păsărilor, etc.

hipoestezia – reprezintă situația inversă, când individual dă atenție și acționează numai la stimuli de intensitate ridicată. Se întâlnește consecutive epuizării neurogenetice a organismului.

Din categoria tulburărilor predominant calitative, fac parte:

iluziile, mai frecvent întâlnite la bolnavii mintali sunt cele de genul “déjà vu”, adică impresia individului că o persoană pe care o vede pentru prima dată îi este cunoscută, o confundă și se comportă în consecință. Se întâlnește și fenomenul invers “jamais vu”.

La omul sănătos, confuzia durează doar câteva momente, la individul bolnav ea persistă și alimentează ideile delirante.

halucinațiile – se caracterizează prin:

proiecția spațială a stimulului, fie pe câmpul perceptiv (aude sau vede obiecte în imediata sa apropiere), fie în afara sa (se aude strigat).

atitudinea necritică a individului față de tulburare, bolnavul este convins de existența stimulului, acționează în consecință: asistă pasiv, ascultă atent, apar riposte verbale continue sau intermitente, având fie un conținut măgulitor fie unul injurios. Prezența halucinațiilor desemnează totdeauna o tulburare mintală majoră, niciodată o stare nevrotică sau psihopatie.

Tulburările de memorie

Memoria stochează informația ce s-a dovedit utilă adaptării individului, conferind continuitate și logică acestuia.

Modificările memoriei sunt reprezentate de:

hiperamnezia – care constă în creșterea capacității de evocare a unor fapte, evenimente de mult fixate și care păreau uitate. De precizat că, se întâlnește după ingestia unor substanțe psihostimulante. În patologia medicală, aceasta se întâlnește în stările maniacale dar și în paranoia când individual reconstituie ușor evenimente menite să-I justifice ideile sale de persecuție, o vorbă, un gest, o glumă, o replică, etc.

hipoamnezia – care constă în scăderea capacității de fixare și evocare a unor fapte, evenimente, situații. Se întâlnește în stările de convalescență când se variază și cu scăderea capacității de concentrare a atenției.

amnezia – constă în pierderea memoriei. Cel mai adesea ea este întâlnită în urma unor traumatisme cranio-cerebrale, boli neurologice, intervenții neurochirurgicale.

Un cunoscut psihiatru compară memoria cu jurnalul intim scris în cursul vieții. Astfel, la individul amnezic, acest jurnal nu a fost bine întocmit, îi lipsesc paginile de la început (amnezie de evacuare) sau pagini recent petrecute (de fixare).

Tulburările calitative ale memoriei – para-amneziile – presupun disocieri ale amintirilor fie de locul producerii lor, fie de moment în care s-a petrecut. Astfel:

confabulația – constî în elaborarea de către individ a unor date sau fapte imaginare la care acesta ar fi participat direct, având convingerea realității celor declarate.

criptomnezia – constă în prezentarea unor lucrări, opera ca pe creații proprii. Fenomenul invers constă în nerecunoașterea propriilor fapte.

ecmnezia – se concretizează printr-o evocare vie și foarte intensă a unor amintiri puternic încărcate afectiv. Spre exemplu, persoana care se agită și fuge, în minte revenindu-I scena din timpul războiului când a fost internată într-un lagăr.

Tulburările de gândire

Tulburările de ritm ale gândirii se manifestă prin:

exacerbarea ritmului gândirii – care constă în năvala de idei din mintea individului care se produc rapid, tumultuous, persoana vorbește mult, fiind greu de înțeles și de urmărit.

Încetinirea ritmului și fluxului ideației – se întâlnește la epileptici, în cazul stărilor depressive, când indivizii realizează asociații puține, lăsând impresia de vâscozitate mintală.

Tulburările de conținut ale gândirii sunt reprezentate de:

obsesii – amintiri supărătoare care domină mintea individului. Acesta le percepe caracterul supărător dar nu le poate alunga din conștiință în ciuda eforturilor pe care le face și uneori a caracterului lor absurd.

delirul – reprezintă convingerea falsă a individului despre realități inexistente sau autentice dar incorrect interpretate. În cazul delirului, individual este convins de realitatea lui și cel mai adesea îl transpune în conduita sa. Prezența ideii delirante ca și a halucinațiilor, desemnează totdeauna, o tulburare mintală gravă, niciodată o tulburare ușoară. Ideea delirantă este în contradicție cu realitatea, este neurotică, durabilă, la orice argumente sau logică, toate acestea conferindu-i aspectul patologic.

În ceea ce privește delirurile expansive, acestea traduc in general o notă de bună dispoziție sufletească. În schimb cele depressive, au ca idee generală nota de tristețe și suferință, individual considerându-se vinovat și responsabil pentru fapte reale sau imaginare.

Delirurile paranoide traduc în general ideea de frustrare, revendicare. Astfel, individual are impresia că ar fi pus sub observație, supravegheat, urmărit, că se conspiră împotriva lui.

Tulburările afectivității:

Confruntat cotidian cu solicitări din cele mai diverse, omul dezvoltă anumite reacții afectiv-emoționale față de acestea, în funcție de seminificația lor pentru sine.

Principalele tulburări afective sunt:

eutimia – reprezintă starea de bine și echilibru a individului. Varianta sa patologică o constituie euphoria maniacală, caracterizată printr-o veselie și o bună dispoziție ieșită din comun. Individul este vessel, exuberant, bine dispus, gesticulează abundant.

depresia – poate apărea în urma unor evenimente sa situații dramatice sau în lipsa acestora, nejustificată. În această ultimă variantă, în ideația bolnavului apare ideea nevinovăției, inutilității, a negării propriului corp și trebuințe. Prima intenție apărută și ultima care dispare din mintea bolnavului depresiv este intenția de a se sinucide sau de a-și omorâ familia.

anxietatea – este o stare emoțională resimțită ca încordare, tensiune, teamă nelămurită. În starea normală este starea dinaintea unui examen, rezultat, ce se însoțește de perturbări nevrogene: transpirație, tulburări respiratorii sau digestive.

Tulburările de voință

Voința reprezintă capacitatea individului de a depăși prin effort obstacolele ivite pentru atingerea scopurilor propuse. Principala tulburare a voinței iconstă în scăderea capacității de effort, mobilizare și inițiativă. Se întâlnește în nevroze, psihopatii, stări depressive, melancolie, schizofrenie, etc.

Tulburările stării de conștiință

Starea de conștiință de natură psihofiziologică, constă într-o activare optimă a psihicului, condiție pentru desfășurarea și derularea normală a funcțiilor acestuia: percepția, stocarea informațiilor, prelucrarea lor și elaborarea răspunsului.

Tulburările stării de conștiinșă constau în îngustarea acesteia și se recunosc după indicatorii psihocomportamentali: mimică caracteristică, cel mai ades perplexă, absentă; dezorientare spațial-temporală, individual nu știe ce e cu el, unde se află, unde a fost dus; dezinteres față de lumea exterioară; dificultăți de gândire și exprimare ce se manifestă prin aceea că, individual uită ce a spus cu câteva momente înainte, fabulează, este greu de urmărit.

3.2 – Actul suicidar din perspectiva conceptului autodistructiv

1. Destăinuirea intenției de suicid

Din acest punct de vedere, cei care recurg la astfel de acte, se impart în trei categorii:

cei care-și destăinuie intenția sinucigașă înainte de a efectua vreun act;

cei care-și lasă bilețele în care își explică gestul;

cei care nu lasă bilețele și nici nu destăinuie nimic înainte.

De cele mai multe ori însă, cei care se confesează unor personae apropiate, care ăși destăinuie gândurile sinucigașe, nu sunt luați în seamă, iar atitudinea lor este considerată vremelnică. Această atitudine poate fi o greșeală, deoarece persoanele predispose la sinucidere, dacă sunt ironizate sau luate peste picior, se pot ambiționa și trece la fapte. Acesta poate fi tocmai un act de răspuns, o provocare de genul “crezi ca nu am curajul să mă arunc de la etaj?”.

Majoritatea celor care amenință cu suicidul, cer de fapt ajutor celor din jur, gestul lor este unul disperat, o reacție pentru a trăi în continuare sau pentru încetarea unei împrejurări sau situații. Totodată, este interesant faptul că, din numărul celor care se laudă cu sinuciderea, foarte puțini recurg la acest gest sau sunt dispuși să meargă până la capăt.. De cele mai multe ori, acestea se prezintă sub forma unor ultimatumuri care adesea se finalizează cu o tentativă de suicid.

Se poate întâmpla ca această amenințare să se desfășoare sub formă continuă, în timp, dar poate interveni o conjunctură sau un eveniment care poate declanșa criza suicidară și atunci gestul poate lua prin surprindere pe cei apropiați.

Sinucigașii care nu lasă mesaj decât în momentul în care sunt deciși să recurgă la acest act, își pregătesc terenul. Unii fac referiri asupra bunurilor deținute în timul vieții, lasă bani, pensii, obiecte diverse. În această categorie intră aceia care simt nevoia să se justifice, se simt obligați să dea lămuriri fiindcă se simt vinovați și tocmai de aceea încearcă să ofere lămuriri de genul “nu mai am de ce să trăiesc…” .

Un al doilea aspect de ordin psihologic ce trebuie avut în vedere este dorința sinucigașului care prin bilete lăsate la locul faptei, în haine, dosare, sertare, plicuri, doresc să învinovățească de moartea lor alte persoane care, au determinat mai mult sau mai pușin actul suicidar. Acest aspect se întâlnește la cu precădere la suicidul pasional adolescentin și în cazuri de vinovăție familială. De cele mai multe ori, aceste bilețele ne traduc starea în care se găsea victima în momentul respectiv. Aceste bilețele ale morții sunt un fel de ultimă condamnare pentru o persoană anume sau un grup de persoane care ar trebui să se simtă responsabile de moartea celui care se sinucide fiind de cele mai multe ori o determinare, înlesnirea a suicidului simulată sau indirectă.

În cazurile de suicid spontan, amenințarea cu renunțarea la viață, poate lipsi cu desăvărșire, actul derulându-se spontan fără ezitări, în mod direct.

Este și cazul suicidului pasional întâlnit cu precădere la adolescenți cînd EL sau EA declară că nu mai are de ce să trăiască deoarece persoana de lângă ea/el o/îl părăsește și amenințând că se vor sinucide din dragoste, recurg la acest gest pur teatral, dar rezultatul poate fi fatal.

Studiind cazuistica în materie, exemplific conținutul cîtorva bilete găsite la locul siuciderii unor persoane: acestea au fost scrise pe diverse suporturi materiale, cel mai adesea fiind utilizate bucăți de hărtie, scrisul fundamentat, diverse instrumente, iar după conținutul lor, pot fi mai mult sau mai puțin coerente și explicative, în funcție de starea în care se găsea persoana.

Astfel, într-un caz de sinucidere din dragoste, un tânăr pe nume B.M. în vârstă de 19 ani, bolnav de epilepsie, lupta să fie fericit alături de fata pe care o iubea dar care l-a părăsit pentru un alt băiat. Conștientizănd faptul că, avea de pierdut ca și alte dăți din cauza bolii sale, într-o noapte, a crezut că prin moarte, se va despovăra de tristețe. A lăsat un bilet explicativ foarte scurt: Vindecat de Gina.

Într-un alt caz, numitul I.T. în vârstă de 68 ani, a decis să-și încheie socotelile cu viața, din cauza loviturilor dure primite de la soartă, printr-un mod mai puțin complicat, respectiv moartea albă. Singur, istovit de o existență nefericită, a înghițit o cantitate mare de nitrozepam și metoclopramid, explicându-și ultimul gest printr-un bilet, lăsat la vedere cu următorul conținut: îmi pare rău dar nu mai suport viața pe care o duc. Vă rog să mă iertați și să mă înțelegeți.

I.B. de 42 de ani, șofer de ambulanță, a fost găsit spânzurat într-un grajd. Într-un buzunar a fost găsit un bilet prin care își cerea iertare fostei soții și celor doi copii. Divorțat de curând, simțea că nu mai face față vieții din cauza problemelor financiare. Conținutul biletului: vă rog să mă iertați că am recurs la un astfel de gest, dar greutățile financiare mă copleșeau și nu mai pot face față vieții…

Situații favorizante și metode de sinucidere

În ceea ce privește situațiile favorizante, le-am împărțit pe acestea în patru categorii, potrivit perioadelor de vârstă:

Perioada junerilor:

crize ale personalității aflate în formare;

influența mediului familial;

integrarea în mediul familial;

violența familială;

abandonul familial.

Perioada adolescentină:

prima iubire;

certuri în familie;

lipsa de comunicare cu părinții;

inadaptarea socială;

teribilism adolescentin;

infirmitățile și bolile grave.

Perioada maturității:

lipsa de realizare pe plan profesional;

probleme de familie;

lipsa copiilor;

crizele de personalitate;

pierderea locului de muncă.

Perioada senectuții:

pierderea partenerului de viață;

izolarea de familie;

contactarea unor afecțini grave;

scăderea capacității de muncă.

3. Metode de sinucidere

Acestea sunt de o mare varietate, în funcție de persoana care recurge la actul suicidar, mediul în care acesta își desfășoară activitatea, disponibilitățile materiale și spirituale, aptitudini, imaginație.

Astfel, un tânăr până în 14 ani poate recurge la mijloacele clasice, care necesită o forță sau abilitate anume – ingerarea de medicamente, substanțe toxice, înec, spânzurare, etc.

Trebuie să avem în vedere că o astfel de persoană se află în perioada de formare, în care imită foarte mult, poate fi ușor influențat și nu a atins maturitatea necesară să analizeze și să-și dea seama exact de urmările faptelor sale. În ceea ce privește adolescenții, problema este mai complicată întrucât specific acestei vârste este teribilismul inerent care lasă urmări și pe plan psihologic. Aceștia recurg adesea la mijloace violente, se folosesc de obiecte contodente, sunt foarte inventivi.

Ingerarea unor substanțe nocive nontoxice, tăierea venelor, înecul sunt câteva din metodele folosite cu precădere de aceștia. Pentru oamenii maturi motivele întâlnite până acum nu se mai regăsesc și la acesștia, adevăratele probleme fiind cele de ordin social, financiar, întreținerea familiei, lipsa de realizare pe plan profesional.

Tocmai de aceea, aceștia recurg de la mijloace simple de sinucidere până la cele care presupun o aorecare îndemânare și forță. Pentru această perioadă de viață, gama metodelor și mijloacelor de înfăptuire a suicidului este cea mai variată.

Referitor la perioada senectuții, faptul că bătrânii sunt lipsiți de forța fizică specifică tinereții, îi determină să recurgă de cele mai multe ori la mijloace clasice : spânzurătoare, înec, calea ferată, etc.

Fenomenul „kamikaze”

Despre acest fenomen s-a scris mult la vremea respectivă, aducându-se elogii eroismului piloților japonezi. Este cunoscut faptul că, aceștia în timp ce atacau vapoarele americane, dacă rămâneau fără muniție, nu se mai întorceau la bază să facă plinul, ci pur și simplu plonjau cu avioanele cu tot în vapoarele americane. În aceste împrejurări, sinuciderea este considerată sfântă, o datorie de onoare, izvorâtă dintr-un fanatism patriotic nemaiîntâlnit. Cel ce se sinucidea catapultându-și avionul în nava inamică, era considerat ca erou al neamului japonez, căzut pentru împărat.

Aspectul care stârnește interes este cel al existenței fenomenului Kamikaze chiar și în zilele noastre. Cel care prin prisma meseriei pe care o exercită de a înfrunta riscul (polițist, jandarm, pompier) și care în exercitarea atribuțiilor de serviciu, dă dovadă de mult sânge rece, înfruntând pericolul până la limitele sale extreme, luptând eroic pînă la sacrificiul suprem, nu este un kamikaze? Fapta lui de multe ori poate ascunde o intenție suicidară indirectă, bine simulată și camuflată de împrejurări.

Tendințe moderne ale actului suicidar

„Suicide by cops”

În Statele Unite ale Americii, țară cunoscută ca fiind cea mai democratică din lume, ofițerul de poliție american, de cele mai multe ori, în situații flagrante, potrivit legislației americane, mai întâi trage și apoi întreabă. Acest fapt este tolerat de autorități datorită libertății de care se bucură cetățeanul american în ceea ce privește regimul armelor și munițiilor.

Tocmai de aceea, profitând de această împrejurare, persoanele care se hotărărsc să încheie conturile cu viața, se orientează spre această modalitate. În ultimii ani, în SUA a luat amploare fenomenul de sinucidere prin intermediul polițiștilor, aceasta practic căpătând denumirea de „Suicide by cops”. Scenariul se desfășoară astfel: sinucigașul se înarmează cu o armă de jucărie în formă de pistol sau altă armă de foc și intrând în contact cu un om al legii simulează un atac împotriva acestuia. La somațiile polițistului, bagă mâna în geacă și dă de înțeles că va scoate o armă cu care ăl va ataca. De multe ori, suicidatul scoate arma dar în realitate, aceasta este neîncărcată sau este de jucărie. Polițistul aflîndu-se în legitimă apărare, este apărat de lege dacă face uz de armă iar sinucigașul încheie conturile cu viața într-un mod foarte simplu și eficient.

3.3. – Considerații psihanalitice asupra gestului suicidar

Teoriile psihanalitice consideră că actul suicidar e considerat ca o ultimă consecință a dinamicii depresive „un neurotic poate avea motivații suicidare numai atunci când un impuls criminal îndreptate către alții se întoarce împotriva lui însuși”. Obiectul pierdut și apoi regăsit fantasmatic este distrus în interiorul propriei persoane, iar persoana însăși își plătește vina prin moarte. În acest sens se pronunță și Karl Abraham-o pierdere obiectuală-precum o pierdere a relaței cu o persoană produce un resentiment de profundă frustrare față de pierderea respectivă – și ca atare determină mai întâi la persoanele predispuse la tulburări depresive „un puternic val de vină”, care nu trebuie contracarat imediat pentru că persoana afectată nu poate accepta rapid pierderea obiectului respectiv.

Apărarea se produce printr-un mecanism de regresie, în care prin modalități de trăire orală și prin raționalizarea fantastică se încearcă închiderea în pragrul somatic a obiectului pierdut. Obiectul se identifică cu propriul subiect. Ura care inițial a fost concentrată asupra obiectului pierdut, se reîntoarce asupra aceluiași obiect regăsit, interpretat în subiect, orientându-se deci, către propria persoană și având consecințe autoagresive majore.

Pe de altă parte, este constatat faptul că, afectivitatea depresivă este mai puțin legată de sentimentele de ură și ostilitate ci mai ales de sentimentul de culpă cu caracter hipohondric și de stările de angoasă. În raport cu aceste aspecte, Karl Abraham consideră trăsătura sadică a includerii obiectului pierdut în subiect este generatoarea unor astfel de sentimente de culpă.

O.J. Wisdom (1967) completează aceste aspecte cu faptul că, pierderea obiectului poate fi resimțită ca fiind produsă în prealabil în mod activ, cu alte cuvinte, nu o anume pierdere are consecință producerea unor reacții negative ci relațiile în sine au condus la pierderea respectivă, ceea ce generează o conflictualitate autoprimitivă.

În anii 1928, respectiv 1945, Rdo și Fenichel au probat pe baza unor materiale clinice faptul că în stările depresive nu numai Supraeul se poziționează antagonic în raport cu obiectul, ci în mod parțial, obiecul este asociat cu Supraeul, acesta reacționând astfel împotriva propriei persoane. Acest fenomen intrapsihic, cu un puternic potențial suicidar este denumit „intraiecție duală” . Cercetările psihanalitice recente fac următoarea sistematizare psihanalitică a motivațiilor de suicid:

distrugerea obiectului internalizat;

autoagresivitatea;

sentimentul de culpă;

răzbunarea;

descărcarea unei tensiuni agresive;

realizarea unui dat emoțional deja prezent;

reîntoarcerea la trăiri infantile;

căutarea de contacte sociale, jocul hazardului;

resemnarea.

Tendințele autoagresive declanșate de un conflict agresiv reprezintă doar o parte a unor posibile structuri motivaționale, o parte din ele nefiind consecința unor impulsuri autoagresive.

Totodată, este interesantă și ideea pe care și-a pus-o G. Zilboarg (1937) constând în aceea că, dacă nu cumva o serie de încercări de sinucidere reprezintă de fapt încercare de autoimpunere a unui Eu deficitar. Autorul încearcă să explice faptul că, gesturile suicidare atât pe plan subiectiv cât și pe plan socio-cultural, au elemente arhaice și de aici deschiderea către elementul etnologic și către o posibilă arhiepatologie a suicidului din teoriile lui Carl Gustav Young.

Demersul interpretativ suicidar din perspectiva psihanalitică s-ar demarca după cum urmează:

Sindromul presuicidar – autorul delimitează o triadă simptomatică pe care o constituie într-un sindrom format din îngustarea relațională, asociologică și volițională a agresivității, care, independent de structura persoanei sau de patologia somato-psihică a acesteia, premerge orice formă de comportament suicidar. Acest sindrom presuicidar pare să reprezinte o parte a unei psihodinamici suicidare supraindividuale și nespecifice din punct de vedere naralogic. Cu toate că, acest sindrom, nu este specific în sensul că apariția lui nu duce inevitabil la suicid, în schimb producerea actelor suicidare este marcată de simptomele acestui sindrom.

Specificarea relațiilor obiectuale – rolul important al persoanelor apropiate în comportamentul suicidar a fost subliniat din punt de vedere statistic încă din 1879 de Emile Durkheim dar nu în sensul unor interpretări psihanalitice ci din perspective anomică. Conform abordărilor lui freud și Ambraham, în psihanaliza suicidară obiectul ocupă un loc central. Nu însă, pierderea oricărui “obiect” are consecințe depresive și mai mult decât atât suicidare.

În literature de specialitate este cunoscut modul de realizare a legăturii obiectuale ce poate fi de tipul unei relații de dependență orală, pasivă sau masochistă. Elementele materne și paterne au un rol important de jucat. Astfel, detronarea de către părinți a unui membru al familiei din rolul său de persoană favorizată, poate conduce la stări antagonice cu potențial suicidar.

Teoria instinctului morții și suicidului

K.A. Meninger în concordanță cu teoriile thanatologice freudiene, consideră că suicidal stă la capătul unui process evaluative îndelungat de continuă accentuare a unor tendințe autodistructive, ce erau prezente cu mult timp înainte de actul propriuzis. Autorul arată că la baza suicidului stau trei urme motivaționale:

– dorința de a ucide;

-dorința de a fi ucis;

-dorința de a muri.

Aceste trei dorințe neevidențiate în stare pură sunt supuse unor influențe multiple venite din partea mediului social, familial, a unor frustrări instinctuale sau a unor tulburări de dezvoltare a Eului. Iată de ce diferențierea unor “deviate thanatologice” de formele de frustr[ri e aproape imposibil de f[cut. De altffel, teoria instinctului morții deși extrem de sugestivă în implicațiile ei antropologice, nu s-a dovedit a fi până în prezent suficient de relevantă pe plan chimio-terapeutic.

Suicidul – efect al unei crize narcisice

Un aspect important present în cercetările recente asupra suicidului, evidențiază rolul sistemului asociologic individual, felul în care individual se raportează valoric la el însuși. Astfel, există o serie de elemente semnificative ce influențează negative sistemul de reglare a sentimentului propriei valori individuale:

modalități nerealiste de autoapreciere și autoevaluare;

rolul social – un mod contradictoriu în raport cu inter-relațiile umane;

discrepanța care există între reprezentările imaginare cu privire la moarte și realitatea morții;

diferențele deformate între semnificația lui a muri și a te omorâ;

modalități magice de control cu realitatea.

Abordări sociologice ale actului suicidar

Teoria sociologului francez Emile Durkheim

Emile Durkheim (1858-1917) este unul dintre fondatorii sociologiei ca știință, având merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului infracțional.

Trăsătura definitorie a teoriei lui Durkheim este că, criminalitatea este un fenomen social normal care se manifestă inevitabil. Inevitabilitatea unei crime sau a unui act suicidar se datorează tocmai eterogenității condiției umane. Infracționalitatea nu este determinată de cauze excepționale ci de structura socio-culturală căreia îi aparține. Crima constituie un factor de sănătate publică, făcând diferența dintre bine și rău.

Durkheim a elaborate conceptual de anomie (a nomos – fără nume) ce desemnează o stare obiectivă a mediului social caractreizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruște (războaie, revoluții, crize economice). Nici o ființă umană nu poate fi fericită dacă există un dezechilibru între nevoile reale și posibilitățile de a le satisface. Dereglarea socială determină atât dezechilibrul de suicide, cât și comportamentul infracțional al oamenilor, la baza cărora stă deci, determinismul social și nu predispozițiile psihologice ale individului.

CAPITOLUL IV – PERSPECTIVA SOCIOJURIDICA ASUPRA GESTULUI SUICIDAR

În lucrarea Sinuciderea un paradox, colectivul de autori T. Butoi, V. Iftenie, A. Boroi și A. Butoi, relevând dimensiunea negativă socio-juridică și moral religioasă a actului suicidar, ca fenomen de inadaptabilitate a ființei umane la condițiile de mediu în general și la micro-climat în special, precum și evoluția acestuia în societatea contemporană, îl consideră pe bună dreptate o problemă socială gravă care își cere cu insistență rezolvarea.

Frecvența impresionantă a morților prin acest gest devastator autolitic în majoritatea statelor civilizate ale lumii, inclusive în România și mai ales, creșterea alarmantă și continuă de la an la an a sinuciderilor, constituie un puternic semnal de alarmă la adresa societății contemporane, care cel puțin până în prezent a refuzat să audă strigătele disperării metamorfozate în destine tragice.

Pe de altă parte, sinuciderile au outernice implicații juridice (de exemplu disimulările suicidare ale unor omoruri, comportamentele hetero-distructive de timp crimă-suicid, ritualurile religioase suspecte de terrorism – vezi atentatul din metroul japonez cu gaz sarin inițiat de secta AUM, etc.), ridică pentru societatea actuală numeroase semne de întrebare cu privire la modul în care ar putea fi soluționată această problemă.

Dacă suicidal este fenomen de inadaptabilitate a ființei umane la mediu, din acest punct de vedere, devine tangibil juridicului, care operează cu “inadaptabilitatea individuală” prin norme legale ce obligă individual la adaptarea la spiritual legii, adică la respectarea ei.

Acceptând opinia că, sinuciderea este în esență și un act de curaj deoarece pentru ducerea la îndeplinire a planului autolitic sinucigașul are nevoie de o mare forță volitivă, de o hotrărâre fermă capabilă să învingă puternicul instinct de conservare, există pericolul ca pe viitor, în diverse stări conflictuale cu finalitate în timp, să se apeleze din ce în ce mai mult la acest mod dezastruos și iremediabil de rezolvare a lor, aspecte ce implicit vor impune intervenții socio-juridice, pentru că déjà în țara noastră această tendință s-a accentuat (vezi cazurile răsunătoare ale unor persoane publice/VIP-uri și a unor depunători la F.N.I.).

Scăderea continuă și accentuată a nivelului de trai, după revoluția din decembrie 1989, a lipsei și nesiguranței unui loc de muncă, decăderea valorilor morale, tentația câștigului prin infracțiune și nu prin muncă, căderea în derizoriu a moralei și procesului educațional în rândul tinerei generații, scăderea rolului școlii, lipsa idealurilor și a unui orizont clar, au accentuat dramatic debusolarea socială.

Toate aceste evoluții socio-economice negative, au afectat în special două categorii de vărstă, aflate la antipozi – tinerii până la 23-25 ani și persoanele vârstnice, pentru care soluționarea tuturor problemelor și a greutăților se găsește mai ușor într-un flacon de barbiturice, o precipitare în gol, un ștreang, o aruncare în fața metroului sau sub tren.

Dar, ar fi o judecată greșită ca numai societatea să fie acuzată de fenomenul suicidar. În centrul determinismulzi mecanismelor suicidare, stă EUL propriu individului, asupra căruia acționează o gamă diversificată și complexă de factori determinanți. Pe de altă parte, afirmația că suicidal în unele situații ce tind să aibă preponderență în contemporaneitate, și-ar trage seva din sfera socialului, nu este nici pe departe eronată.

Faptul că actele suicidare, în numeroase cazuri, se produc pe fondul unui comportament deviant, obligă implicarea sferei juridicului, respectiv a autorităților statului, în cercetarea, atenuarea și eradicarea consecințelor unui atare comportament.

Ca atare, formarea unor echipe de lucru complexe din magistrați, psihologi, sociologi, medici legiști, psihiatrii, criminaliști, ș.a., ar avea un cuvânt greu de spus în aflarea motivațiilor suicidare și în prevenirea și diminuarea acestui fenomen.

Referindu-ma la evoluția și dinamica fenomenului suicidar, în România, din datele I.N.M.L. – Mina Minovici, rezultă cî țara noastră se situează în rândul țărilor europene cu o rată ridicată a sinuciderilor.

Astfel, în intervalul 2005 -2014, s-au înregistrat 30.169 sinucideri, din care 23.531 (78%) au fost bărbați și 6638 (22%) femei, media anuală fiind de 3016.

Cele mai frecvent folosite metode de sinucidere, au fost în ordine descrescătoare: spânzurare 77%, intoxicație voluntară 10,8%, precipitare 3%, submersie 3%, aruncare sub metro, tren, împușcare 6,2%.

Analizănd incidența teritorială a sinuciderilor la 100.000 locuitori – media națională în 2014 a fost de 13,38/100.000 locuitori/an, se constată că există zone cu o incidență inexplicabil de mare a suicidului: Harghita 36,36, Covasna 36, Mureș 24,66, Satu Mare 23,26 cazuri/100.000 locuitori/an.

Este semnificativ faptul că în ultimii 10 ani, precum și anul trecut, din totalul morților violente înregistrate, 27% deci peste o pătrime, au fost sinucideri.

4.1. – Aspecte aplicativ practice – analiză de caz ; – algoritmul explicativ analitic al gestului suicidar

Protocol aplicativ practice de interpretare a gestului suicidar (în situațiile în care sinucigașul lasă înscrisuri în care își explică gestul)

Cuvinte cheie: – suicid, cauză pivot, instinctul de conservare (supraviețuire a speciei), semnificație autodistructivă, hipersensibilitate morbidă, imaturitate afectivă, trecerea la act, matricea suicidară.

Las la o parte orice abordare filosofică, eseistică, vizând demersul în speță și încerc o serie de reflexii etiologice asupra a ceea ce pentru mine continuă să rămână o provocare, un paradox*.

Fără îndoială pragmatic discutând ne aflăm în fața unui gest voluntar asumat liber, deliberat care vizează autosuprimarea vieții – asupra acestei definiții existând se pare un consens -.

Autosuprimarea vieții, deci?! – Păi viața nu ripostează? Păi din investigațiile noastre nu prea mai are cum!… atâta vreme cât declicul, comanda compulsivă chiar din mecanismele cognitiv-afective energizate motivațional volitiv izvorăște! Deci viața, personalitatea trăind decide finalul, propria ieșire din scenă.

Continui să răspund dilemei, mai bine zis să mă întreb?!… să mă uimesc?!… sigur că aș putea hrăni speculațiile dinamicii abisale… dar aleg să zăbovesc asupra instinctului de conservare a speciei, a persoanei, care tocmai opunându-se morții i-a permis acesteia să se dea cu trotineta supraviețuirii continuând să existe vremelnic pe acest pământ.

Ce se întâmplă așadar?!… pragmatic vorbind, instinctul de conservare (supraviețuire) se defectează zăbovind într-un moment ireversibil de anestezie a oricărei riposte…, este anihilat, permițănd invadarea câmpului autoprotecției de către ideea suicidară circumscrisă de fiecare dată unei cauze pivot care pune în act gestul în materialitatea sa.

Din constatările noastre există pe de o parte derive existențiale obiectivate în împrejurări favorizante și indivizi, personalități defecte – defecte pentru că nu o dată dezechilibre caracteriale împing instinctul de conservare (de supraviețuire) de-a dreptul în derizoriu nu o dată prin cauze declanșatare pivot de o neseriozitate evidentă…!

Asta în interpretarea noastră ca spectatori ai dramei, căci actorul principal, viitorul sinucigaș este singurul care acordă semnificație dimensiunilor conflictului său interior și intim!… Putem doar întreba ce fel de semnificație?!… exact aceea pe care a trăit-o sinucigașul în intimitatea sa și pe care n-o să o știm niciodată… nu ne rămâne să constatăm decât bruschețea actului suicidar care paradoxal anulează orice ripostă a vieții (a supraviețuirii). – să scriem cărți în care abundă presupunerile și să facem simpozioane în care să emitem ipoteze ca cele de față – Din această perspectivă într-o abordare comună cu distinsul meu prieten Radu Constantin – expert grafolog observam că „la paranoici vom găsi o hipersensibilitate morbidă, irascibilul, perversul, hiperemotivul, anxiosul, reprezintă alte categorii de defecți (predispuși) fiecare predispoziție avându-și mecanismele sale filtru de valorizare a semnificațiilor fiecare semnificație conferită cauzei declanșatoare pivot, având caracter individualizat personalizat într-o istorie de viață și obiectivat într-o matrice suicidară dinamică inserată conștiinței individului și care energizează trecerea la act**.

Un lot masiv este furnizat de către imaturii afectivi, prin atitudinea captivă a unor trăiri ale sentimentelor de milă, remușcare, altruism, sacrificiu, jertfă, spirit justițiar, sugestibilitatea și fenomenul imitației favorizând acordarea din nou a unor gradiente de semnificație apte să anihileze instinctul de supraviețuire și să conducă așadar către anihilarea ireversibilă.

Trec peste (modurile de operare) modalitățile de sinucidere menționând doar diversitatea acestora, interesându-mă mai degrabă identificarea cauzelor declanșatoare pentru ca din punct de vedere etiologic să putem a le elimina din dramatica existență socială. Dintre supraviețuitorii aflați ulterior în consiliere, cei mai mulți (referindu-mă la tineri de această dată) își motivează gestul prin: dispute cu părinții sau cu bunicii, decepții sentimentale, eșecuri școlare, sentimentul de abandon provocat de deces sau divorț al părinților, presiunea mediului restrictiv (internat, cămin, unitate militară etc.). Interesează, deasemenea, pentru toate categoriile de sinucigași și indiferent de vârstă, unele “tipuri bine conturate” în legătură cu situații patologice net definite. Din această perspectivă teoria noastră referitoare la deteriorarea instinctului supraviețuirii fiind susținută de sinucigașii care răspund reacției la agresiunea bolii somatopsihice – riposta la boală (ex. stările depresive reacționale la boli incurabile, dizgrații fizice inclusiv “sindromul urâțeniei imaginate” – dismorfofobie – termen ce-i aparține psihologului italian 1886 – Enrique Marselli, conflictualitatea intimă interesând performanța sexuală, decepțiile sentimentale în materie, complexele de inferioritate (sentimentul ratării, inutilitatea existenței etc.).

Date fiind relațiile de prietenie, respect și prețuire profesională, am abordat împreună cu reputatul grafolog Radu Constantin o incursiune interdisciplinară psiho-grafologică intenționând ca din decriptarea personalității sinucigașului scriptor să înțelegem câte ceva.

Este o încercare inedită, credem, câtă vreme grafologul este rar consultat asupra riscului eventual de sinucidere la un scriptor dat. Mai adesea i se arătau documente scrise de către o persoană care s-a sinucis sau care a avut o tentativă cerându-i-se, dacă este posibil, să regăsească a posteriori indici care ar fi putut atrage atenția. Desigur, nu se pot trage concluzii categorice din punct de vedere grafologic într-o problemă atât de vastă dat fiind mai ales diversitatea motivelor. Studiul scrierii în opinia noastră permite să se vadă unde dinamismul psihic a fost perturbat – în cazul tulburărilor psihologice, dar nu se poate prevedea trecerea la act. Scrierea sinucigașilor nu este obligatoriu patologică (doar în anumite cazuri) dar ea este expresia unui dezechilibru, a unei lupte inegale între energia vitală și obstacolele sau agresiunile lumii înconjurătoare, existând o corelație între dezadaptare și riscul de autodistrucție.

Un exemplu în acest sens este edificator.

ISTORIC

În seara zilei de 17 mai 2000, Mariana îl surprinde pe Adi în parcarea din vecinătatea blocului sărutându-se cu o necunoscută. Are loc o ceartă violentă, reproșuri și invective. Adi o amenință cu despărțirea definitivă, pornește mașina și dispare în noapte cu necunoscuta.

Întoarsă acasă, destul de aproape de miezul nopții, Mariana plânge și i se confesează bunicii sale. Pe acest fond, intervin părinții, mama și tatăl (sun influența alcoolului), reproșându-i că a neglijat școala și își pierde timpul cu “drogatul de Adi”.

Într-un târziu se sting luminile și casa se cufundă în liniște.

Dimineața în jurul orelor 6:00 – 6:30, femeia de serviciu țipă îngrozită…

Imagini ale victimei în plan îndepărtat și apropiat

precum și ale biletelor (micșorate la scara de 1/1, 66) lăsate de sinucigașă

Interpretare psihologică

T.M.V. – Mariana 17 ani;

provine dintr-o familie modestă (tatăl – zugrav, mama – comerciant la tarabă);

mai are doi frați: T.C. – băiat, în vârstă de 21 de ani, militar în termen și T.G. – fată, în vârstă de 15 ani, elevă;

este atașată afectiv de “mamaia”, bunica sa – T.N. în vârstă de 65 de ani, croitoreasă, căreia i se confesează uneori;

P.R. – Adi (28 de ani), prietenul Marianei, șofer de taxi;

Trăiesc o “iubire imposibilă” (de când Mariana avea 15 ani) – erotism, sexualitate, certuri repetate, urmăriri, infidelitatea lui Adi versus credința, pasiunea și iată “jertfa” Marianei – toate pe fondul împotrivirii de ambele părți ale familiilor.

P.S. – D-na Sofica – 48 de ani, coafeză – pedichiuristă. Mama lui Adi, cu atelier privat, “care n-o agreează pe Mariana”.

MOTIVAȚIA PSIHOLOGICĂ – MECANISMUL DECLANȘATOR –

CAUZA PIVOT

discernământul diminuat al minorei și labilitatea ei în plan psihic furnizează îngustarea câmpului conștiinței (inclusiv reflexiei) – Mariana rămâne blocată într-o proiecție infantilă;

presiunea socială a familiilor (care nu văd relației niciun viitor);

infidelitățile „profesionale” (șofer de taxi) ale lui Adi – verificate și demonstrate public de Mariana;

presiunea insuccesului în performanța școlară a Marianei – ființă redusă, slabă performanță – reproșurile părinților etc.

SEMNIFICAȚIA

gestul suicidar apare ca o supapă de catharsis, ușurare, eliberare (semnificație individuală, personală);

pe fondul unei structuri labile – excitabile, agresiunile externe repetate pe fondul conflictual obosesc, uzează: certuri, violență, plâns, fugă de acasă etc.;

notele pesimismului și depresiei capătă permanență, pe măsură ce situația reală nu oferă nicio soluție – instinctul de supraviețuire (vital) este anihilat – pulsiunea suicidară devine act -.

CAUZA PIVOT

Devine relația de infidelitate și iubirea neîmpărtășită de Adi – toate disfuncțiile se oculează în această zonă de potențial suicidar.

MECANISMUL DECLANȘATOR

Se realizează din interior, cu motivație alimentată extern – psihanalitic pulsiunea suicidară încurajată de fatigabilitatea instinctului de conservarre în continuu delir, apare în planul Eului – conștiinței – incapsulând ideea gândului autodistructiv. De la gând la gest…câteva secunde.

INTERPRETAREA MECANISMELOR MENTALE

Pulsiunea suicidară – obiectivată în ideea suicidară se relevă în speță de față cu o forță de excepție.

deși subiectul sinucigaș, (Mariana) scrie „biletul de adio”, trăind prezentul „în prezent”, opțiunea suicidară este încapsulată, trecerea în moarte este tranșantă – sinucigașa eliberată de prezent, ea a trecut deja „dincolo”, scriind la timpul trecut „mămica mea, te-am iubit”; „d-na Sofica, am ținut la dvs. …”, „Adi, tu ai fost viața mea”, „Mariana pentru vecie…”;

cauza pivot hrănește sentimentul inutilității de a trăi, nonsensul vieții este evident, ideea suicidară este fără întoarcere (la sinucigaș, gestul este argumentat după o logică interioară hrănită afectiv și de aici potențialul său criminogen) iar îngustarea câmpului de conștiință (sărăcia soluțiilor de evitare) se oglindește excepțional în expresia categorică a judecăților de valoare:

„…nimeni n-o să te iubescă, ca mine, încât să-și dea viața…”;

„…Adi, tu ai fost viața mea…”, „…Ai fost primul bărbat din viața mea. Jur”;

„…Adi, viața mea, nu pleca…”.

introproiectarea inutilității și prăbușirii:

„…De ce nu m-ai ținut lângă tine…”;

„…cine te va iubi…”;

„…iubitule, nu mă părăsi…”;

„…neglijată, neînțeleasă, părăsită, nu pot trăi…”.

Mesajul ideatic – afectiv și volitiv este exprimat ferm, fără echivoc, decizia este luată. Ea apare din perspectiva semnificației ca o eliberare catharsică și ca „unica soluție”.

În acest moment, sinucigașul, nu mai gândește ca noi (cei care încă trăim) pentru că el nu mai este ca noi; disfuncțiile afectiv-volitive și logica sa proprie sunt rezultanta produsului întregii sale vieți.

În spatele fiecărui sinucigaș se ascunde o istorie și un destin.

* *

*

În soluționarea speței s-a lucrat inclusiv ipoteza unui omor (către care conducea documentarea asupra conflictului agresiv verbal din noaptea precedentă) simulat în gestul suicidar… ipoteza a fost înlăturată prin depozițiile a doi (vecini) martori care în aceeași dimineață în jurul orelor 05:30 în timp ce părăseau locuința pentru a merge la pescuit s-au salutat cu sinucigașa Mariana care se întorcea de la ghenă unde dusese gunoiul iar în mâna dreaptă avea o legătură, sfoară, bandă ceva…

* *

*

INTERPRETAREA GRAFOLOGICĂ

asupra scrierii intitulate: “Îmi pare rău. Mămica…”, de pe cele două bilete

format A5, lăsate de sinucigașă

Scrierea foarte inegală: formă – cu nazalele când arcadiforme (1), când unghiulare (1), când alungite pe orizontal gramele nazalelor (2), când strânse (2); dimensiune – când mare și gladiolată (descrescândă) (3), când mica și gladiolată (3), presiune, viteză, direcție, continuitate, ordonare, laxă, dilatată (4), instabilă nestructurată, artimică.

De subliniat aspectul de scriere neregulată (inegală) (5), chiar discordantă cu schimbări multiple și variate de direcție a traseului grafic și cu înclinări discrepante, în sensul că scrierea are o înclinare dreapta (6), încercare de vertical sau dreaptă (6) dar și o înclinare stânga (răsturnată) (6), apoi rândurile (în condițiile în care coala de hârtie este liniată din fabricație) sunt la început orizontale și se respectă la cele 8 rânduri liniatura, după care acestea sunt coborâtoare (descendente) (7), dar și câteva suitoare (ascendente) (7), apoi dacă la început rândurile sunt aliniate (7), în rest ele nu se mai păstrează și devin șerpuitoare (ondulate) (8), ba chiar se observă și o tendință de scriere săltăreață, în scări (8).

Ritmul de mișcare este neconcordant, perturbat, desfășurarea nesigură, fără unitate (coeziune), cu secvențe de gesturi abrupte (9) și trăsături torsionate (ondulate) (10).

Ca semnificație (interpretare): incoerență a impulsurilor și reacțiilor, opoziție între tendințe, fluctuații ale stării dispoziționale cu exagerări sentimentale și descurajări, dificultăți de a percepe și de a-și percepe limitele, tendința de abandon, imaturitate.

Ritmul de structurare a formei este modificat: forme exagerate, arbitrare, torsionate, nesigure.

Lipsă de structurare, de realizare de sine însuși, inconstantă.

În concluzie – se poate spune că această persoană se caracterizează printr-o labilitate marcată (instabilitate emotiv–acțională), fragilitate, imaturitate afectivă, sentiment de sine fluctuant, lipsa unei posibilități de adaptare la ambianță, dezechilibru accentuat al personalității.

Cele două bilete cu scrisul la mărimea naturală, executate pe două file de caiet dictando, format A5, lăsate de sinucigașă

– Explicații teoretice asupra mecanismului de eludare a sinuciderii

Sinuciderea este specifică omului și dependentă în mod direct de conștiință. De aici și dilema dihotomiei conștiinței, care pe de o parte accentuează instinctul de autoconservare, iar pe de altă parte, tot ea, este cea care suprimă dorința de viață.

În acest context, actul suicidar ar putea fi explicat prin predeterminismele ereditare, asupra cărora acționează factorii externi favorizanți, declanșatori, care se năpustesc asupra psihismului, parazitând activitatea nervoasă superioară și întinând ideea de existență.

Se pare că asupra ideii suicidare, converg câteva elemente absolut necesare pe axa temporo-individual-socială, astfel încât aceasta să se materializeze în suicidul „vero” concomitent cu inhibarea până la anulare a instinctului de autoconservare a individului, după cum urmează:

în primul rând se relevă rolul liberului arbitru în alegerea morții ținând seama de analiza minuțioasă a comportamentului individului predispus suicidului, cât și de concepțiile științifice și perceptiv-intuitive de-a lungul mileniilor asupra aparatului conștiință-individ. Așadar, se relevă și se demonstrează dialectica autonomiei și interdependenței liberului arbitru în determinismul sinucigaș;

în al doilea rând, actul sinucigaș presupune în mod cert predeterminismul, adică existența cu mult timp înaintea săvârșirii gestului autolitic, a unei condiționări bio-ereditare de structurare psihică, modelată pe parcursul vieții și suferind influențele mediului ambiant socio-profesional-ocupațional, care acționează tot timpul săvârșirii actului;

în fine, al treilea element se referă la nesociabilitatea și inadaptabilitatea sinucigașilor. Aceste caracteristici pot fi puse în evidență cu mult înaintea conflictului de bază, dar mai cu seamă, după ce ideea sinucigașă a germinat în conștiința EU-lui individual.

Aceste elemente nu rezolvă enigma suicidului, dar pot oferi cheia unei comprehensibilități a fenomenului suicidar.

Așadar, suicidul este determinat de un mecanism complex de factori obiectivi și subiectivi, extrinseci și intrinseci, care odată acumulați, produc alterarea instinctului de conservare și în final împing individul la autovictimizare.

Persoana predispusă suicidului, are prcedente similare în arborele său genealogic, mai mult sau mai puțin relevante, adică tentative sau sinucideri reale. O astfel de persoană va purta informația genetică în propriul EU, iar mai devreme sau mai târziu, tarele ereditare încărcate de informația prazitar-suicidară, vor răbufni, obligând individul „să satisfacă mesajul genetic”, dacă sunt create condi’iile favorabile din partea mediului social. Cu alte cuvinte, persoana predispusă suicidului va aborda actul în sine, în funcție de rezultatul luptei care se dă între cele două forțe contradictorii, respectiv ideea sinucigașă și instinctul de supraviețuire.

Pornind deci de la aceste două elemente – instinctul de conservare și fondul genetic ereditar suicidar, „se poate elabora un posibil mecanism de eludare a suicidului”

Astfel, în primul rând, trebuie cultivată forța instinctului de conservare. Aceasta se poate realiza prin perseverență, luptă susținută pentru a obține ceva, ambiție și curaj. Lupta încă din copilărie, fie pentru note mari la școală, pentru un loc la facultate mai târziu, pentru a fi cel mai bun într-un anumit domeniu, pot constitui tot atâtea atuuri pentru care individul să-și întărească instinctul de conservare.

Se evidenșiază astfel, necesitatea ocuprăă timpului cu muncă și activități atractive astfel încât așa numitul „timp liber” să fie acoperit. În acest sens, crearea colegiilor caracteristice învățământului din domeniul privat și puternic ancorate în socialul țărilor dezvoltate, ar putea fi și în România de bun augur.

Când un individ, în special în anii când ia contact activ cu realitatea existențială încercând să-i descifreze tainele, nu știe ce să facă cu timpul, vor apărea oportunități (droguri, secte religioase, anturaj periculos, găști de cartier) ușor de atins, cu efect psihedelic de moment dar cu repercursiuni grave pentru viitor.

În al doilea rând, o înfrângere de orice natură, o grutate, o dificultate ori suferință, trebuie suportate ori depășite. De multe ori, o circumstanță negativă corelată cu situații nefavorabile engramate în pshic, a fost la sorgintea unor dramatice cazuri de suicid.

Din acest punct de vedere, voința trebuie subordonată celebrului dicton al lui Fridtjof Nansen, om de știință și explorator norvegian „Ai izbutit, continuă! N-ai izbutit, continuă!”

În al treilea rând, un instinct de conservare solid presupune alegerea celei mai optime metode de adaptare socială. Adaptabilitatea perfectă la jungla mediului social, impune o rezistență tot mai crescută la stresul cotidian și îl ajută pe individ să facă față problemelor și dificultăților care zguduie societatea contemporană-șomaj, crize financiare, boli, război, criminalitate, sărăcie, foamete, etc. Și nu în ultimul rând, lipsa unei forme de organizare socială în care omul să se simtă apărat și în siguranță.

Se subînțelege că mecanismul de prevenire și reducere a fenomenului suicidar poate funcționa și își va arăta roadele numai dacă NOI, cei mulți, care ne simțim puternici și sănătoși fizic și pshic, în virtutea conștiinței și sentimentelor umane, a principiilor morale și religioase, ne vom onora datoria sfântă de solidaritate, ajutorare, împuternicire și salvare a celor slabi.

CAPITOLUL V – CERCETARE APLICATIVĂ – PERSPECTIVA ETIOLOGICĂ ASUPRA GESTULUI SUICIDAR LA ALCOOLICI

5.1. – Obiectivul cercetării

Ținând cont de dimensiunea fenomenului suicidar și efectele psiho-sociale ale consumului de alcool, care de multe ori este asociat cu dizarmonii în structura de personalitate, cercetarea își propune drept scop, identificarea condițiilor ce favorizează apariția acestor fenomene, particularitățile comportamentale și mecanismele motivaționale ale tentativelor suicidare precum și ale conduitei consumatorului cronic de alcool.

5.2. – Ipotezele cercetării

Investigarea a avut ca punct de plecare următoarele ipoteze:

fundalul de consum de alcool în exces, ca și factor determinant al tentativelor de sinucidere;

unul dintre factorii ce determină disfuncționalitatea în sistemul de personalitate al individului, mecanismele de apărare a Eului este consumul cronic de alcool, disfuncționalitate care își pune amprenta asupra relațiilor interpersonale;

climatul în care se nasște, crește și se dezvoltă individul, influențează atitudinea acestuia față de actul suicidar.

5.3. – Materiale și metode utilizate

Investigația s-a bazat pe analiza cazurilor de autodistrucție prin alcoolism la un număr de 58 indivizi internați în Spitalul de Psihiatrie din Constanța în perioada 03.04.2015-02.10.2015.

Pentru a putea efectua investigația, am aplicat următoarele metode de cercetare pe un grup de 58 cazuri de alcoolism, pentru a surprinde aspectele particulare ale personalității alcoolicului.

Metodele utilizate au fost următoarele :

observația directă ;

chestionar motivațional privind autodistrucția prin alcoolism ;

analiză de caz – exemplificare.

Chestionarul motivațional privind autodistrucția prin alcoolism

Nume ________________________

Sex________________Varsta_____________Studii____________

Locul nașterii________________________________

Vă rugăm să răspundeți sincer la întrebările de mai jos, încercuind varianta care vi se potrivește cel mai bine:

Ați mai fost internat în spitalul de psihiatrie?

a. da b. nu

2. Dacă da, de căte ori?

a. o dată b. de două ori

c. de trei ori d. de patru sau mai multe ori

3. Care este starea dumneavoastră civilă?

a. căsătorit b. necăsătorit

c. divorțat d. văduv

4. Aveți copii? Dacă da , câți?

a. nu b.da____

Care este situația dumneavoastră profesională actuală?

elev, student

casnică

încadrat în muncă

șomer

pensionar

La ce vârstă ați început să consumați băuturi alcoolice?

sub 16 ani

între 16-20 ani

între 21-25 ani

între 26-30 ani

între 31-40 ani

dupa 40 ani

Unde ați început să consumați băuturi alcoolice?

acasă, în familie

în cercul de prieteni, colegi

În ce mediu familial ați copilărit?

împreună cu ambii părinți

numai cu mama

numai cu tata

fără părinți (orfelinat)

cu părinți adoptive, bunic, rude

Famila dvs. consuma băuturi?:

mama ocazional, tata frecvent

tata ocazional, mama frecvent

ambii paărinți ocazional

nici unul dintre părinți nu consumă alcool

După părerea dvs. ce v-a determinat să consumați băuturi alcoolice în cantități mari:

problemele profesionale

problemele sentimentale

drame familiale

neînțelegeri în familie

divorț

anturaj

După un consum sever de băuturi alcoolice ați manifestat violențe verbale (țipete, injurii, certuri)?

a. uneori b. de cele mai multe ori

c. întotdeauna d. niciodată

Ați avut vreodată după consumul de alcool manifestări violente fizice (agresiuni de orice fel, bătăi)?

a. uneori b. de cele mai multe ori

c. întotdeauna d. niciodată

Fiind în stare de ebrietate ați auzit voci sau ați vazut imagini care în realitate nu există?

a. da b. nu

Fiind în stare de ebrietate ați avut tentative de sinucidere sau automutilare?

a. da b.nu

Când sunteți sub influența alcoolului simțiți nevoia:

să furați

să dați foc

să vă răzbunați

să deveniți agresiv

să vă sinucideți

să aveți relații sexuale

alte motive

După părerea dvs. ce v-a determinat să vă sinucideți:

probleme profesionale

probleme finaciare

probleme sentimentale

drame familiale

neînțelegeri în familie

divorț

anturaj

Acest chestionar a fost utilizat pentru a putea obține unele date relevante vizând obiectivele pe care mi le-am propus. Chestionarul este alcătuit din 16 întrebări închise. Ca să urmăresc obținerea unor informații referitoare la starea civilă, numărul de internări în Spitalul de psihiatrie, numărul de copii, situația profesională, am formulat primele 5 întrebări. Următoarele 5 întrebări vizează identificarea contextului în care a debutat consumul de alcool și a legăturii consumului de alcool și mediul familial în care s-a dezvoltat individul.

Pentru a surprinde momentul critic ce a determinat motivul consumării de alcool, am formulat întrebarea nr. 10.

Seria de întrebări de la n.14-16, caută să surprindă particularitățile de comportament și implicații în tentative de suicide.

Am aplicat chestionarul individual sub formă de anchetă directă, alegerea variantelor de răspuns fiind făcute de către mine, în urma unui răspuns liber, pentru a se evita completarea lor la întâmplare sau superficială a chestionarului, precum și pentru a putea obține unele informații suplimentare prin observația directă.

5.4. – Prelucrarea datelor obținute și interpretarea lor

Analiza datelor pe grupe de sex :

Din totalul de 58 de cazuri, numai 67% au fost bărbați, iar 33% au fost femei, astfel : 43 bărbați și 15 femei.

Analiza datelor duoă locul nașterii :

Din totalul de 58 de cazuri, numai 57% sunt născuți la oraș-au deci rădăcini adânci într-o viață familială și socială, fiind strâns legați într-o societateintimă consolidată, iar 43% sunt născuți în alte locuri.

Analiza datelor după gradul de cultură și în funcție de sex :

Din totalul de 58 de cazuri, componența grupului se prezintă astfel :

57% dintre alcoolici aveau studii elementare

37% dintre alcoolici aveau studii medii

6% dintre alcoolici aveau studii superioare

Analiza numărului de spitalizări psihiatrice :

Din totalul de 58 de cazuri, numărul de spitalizări se prezintă astfel :

14 cazuri se află la prima spitalizare

16 cazuri se află la a doua spitalizare

12 cazuri se află la a treia spitalizare

16 cazuri se află la a patra sau mai multe spitalizări

În funcție de sex, situația se prezintă astfel :

Se poate observa că din totalul de 43 de bărbați, 31 au avut mai multe internări în spitalul de psihiatrie, iar din 15 femei, 13 au mai fost spitalizate.

Analiza după starea civilă : căsătoriți, necăsătoriți, divorțați, văduvi

Studiul cazurilor sub raportul anturajului intim este valoros, deoarece este bine cunoscută în această categorie de indivizi influența modelatoare și poziția sugestivă a unui bun anturaj familial. În studiul de față proporția dintre căsătoriți și necăsătoriți este de 50% .

Se poate afirma că singurătatea este tot atât de nocivă ca și un mariaj cu lipsă de satisfacție sau plină de animozități răcite și încălzite mereu în mod cronic.

Repartiția grupului în funcție de starea civilă și de sexe

Din totalul de 58 de cazuri, starea civilă se prezintă astfel :

28 căsătorite

28 necăsătorite

1 divorțat

1 văduv

Analiza după copii

Din totalul de 58 cazuri numai 47 au copii iar 11 nu au copii. Dintre cei care au copii, majoritatea au câte 2, 3, 4 sau mai mulți în funcție de starea civilă, distribuția este următoarea :

Analiza situației profesionale a grupului investigat, se prezintă în felul următor:

1 caz student

3 cazuri casnice

32 cazuri încadrați în muncă

15 cazuri șomeri

4 cazuri pensionari de boală

3 cazuri pensionari de limită de vârstă

Analiza după vârstă la primul contact cu băuturile alcoolice

Din totalul de 58 de cazuri există următoarea distribuție:

sub 16 ani, 4 cazuri

între 16 – 20 ani, 26 cazuri

între 26-30 ani, 8 cazuri

între 31-40 ani, 1 caz

Din totalul de 30, bărbații au luat primul contact cu alcoolul în mediul familial, în timp ce dintre femei doar două au fost în această situație, restul de 13 luând contact cu alcoolul în cercuri de prieteni, colegi.

Subiecții studiați în marea lor majoritate au crescut împreună cu ambii părinți.

Am urmărit mai multe situații:

copilăria cu ambii părinți

numai cu mama

numai cu tata

fără ambii părinți (orfelinat)

cu părinți adoptivi

Din cei 47 subiecți, bărbați 38 și femei 9, care au crescut împreuncă cu ambii părinți, la întrebarea nr. 9 referitoare la consumul de alcool în familia de proveniență, pe cele cinci variante:

mama ocazinal, cu tata frecvent

tata ocazional, mama frecvent

ambii părinți frecvent

nici unul dintre părinți

Manifestările violente (verbale sau fizice) însoțesc deseori consumul sever de băuturi alcoolice, situația statistică prezentându-se astfel:

manifestări verbale:

manifestări fizice:

Violența fizică se asociază întotdeauna cu violența verbală. Nu am întâlnit cazuri în care să se manifeste violența fizică fără violență verbală.

Din totalul de cazuri studiate, 60% prezintă atât halucinații auditive, cât și vizuale. Foarte puține sunt cazurile când bolnavul preintă doar o singură formă halucinogenă.

Analiza fenomenului suicidar

Din analiza grupului format din cele 58 de personae, situația statistică la întrebarea nr. 14 se prezintă astfel:

bărbați – 29 au avut tentativă de sinucidere

– 14 nu au avut tentativă de sinucidere

femei – 4 au avut tentative de sinucidere

– 11 nu au avut tentativă de sinucidere

Datele confirmă faptul că acest fenomen apare destel de des printer manifestările comportamentale ale alcoolului.

La întrebarea nr. 15, situația grafică se prezintă astfel:

În ceea ce privește motivele considerate ca fiind generatoare de fenomene suicidare, am pregătit următoarele variante de răspuns:

probleme profesionale

probleme economice

probleme sentimentale

drama familială

neînțelegere în familie

divorț

anturaj

Distribuția răspunsurilor au fost următoarele:

2 răspunsuri

24 răspunsuri

1 răspuns

4 răspunsuri

21 răspunsuri

4 răspunsuri

2 răspunsuri

La varianta “c” a rîsuns doar o singură persoană datorită faptului că din grupul cercetat nu se găseau indivizi sub 23 de ani, vârstă considerată ca fiind sensibilă la această problemă.

Am întâlnit mai multe cazuri care prezentau două sau mai multe motive ale fenomenului suicidar (problemele economice apar associate cu neînțelegerile în familie) deoarece aceste motivări sunt de cea mai mare importanță.

ANALIZĂ DE CAZ SPRE EXEMPLIFICARE

Pentru o mai bună ilustrare a celor prezentate mai sus, voi exemplifica căteva dintre cazuri, în funcție de motivația săvârșirii tentativei suicidare pe fondul consumului de alcool.

Cazul J.P. 50 de ani, casnică, căsătorită, fără copii, suferă de boala hipertensivă de mulți ani, hemiplegie posthemoragie cerebrală de 17 ani. Odată cu acest accident, capătă un complex de inferioritate din cauza deficitului motor și a bolii înșiși și hotărăște să se sinucidă. Se edifică asupra metodei predilecte de otrăvire și își allege luminalul (consultând o farmacistă în privința dozei). Cumpără de trei ori doza de luminal mortal, pe care o pune în cutia de scrisori intime și așteaptă momentul oportun. “Când simțea că trebuie să-și facă seam” vizita cutia cu scrisori și cu luminal ca pe un sfătuitor, ca pe un prieten de care cerea “un sfat” și “un ajutor”. A făcut așa de multe ori. Ea relatează cîteva: “odată când i-a murit copilul, odata după o ceartă cu soțul”.

După menopauză a devenit și mai nervoasă, sentimentul inferiorității sale s-a accentuat și mai mult și s-au înmulțit conflictele, iar cu ele și vizitele de confidență la cutia cu muminal.

În urma unei discuții cu soțul, trece la acțiune, dizolvând pastilele și luând toată doza.

După o comă de câteva zile cu tratament intensiv, funcțiile reintră în normal. Ea a declarat că din momentul apariției sentimentului de inferioritate, s-a apucat să consume progresiv alcool asociat cu distonocalm, luminal și diazepam.

Cazul V.C. bărbat 40 ani, divorțat, cu un copil, se afla la a doua internare în spital, a început să consume alcool la vârsta de 18 ani. În momentul părărsirii de către soție, a avut tentativa de sinucidere cu diazepam dar a fost salvat prin internare în spital. De atunci consumă alcool în cantități mari. Internat cu sindromul de dependență etilică, în urma unui consum de alcool sistematic timp de câteva zile.

Este adus de către un verișor cu forța, după o încăierare din care s-a ales cu politrumatisme craniene. Prezintă facies deritematos, cu hipersudorație, are halucinații vizuale și auditive. Se manifestă agresiv, violent, prezintă cefalee, instabilitate afectivă.

Cazul T.M femeie, 30 de ani, șomeră, divorțată, consumă alcool de la vârsta de 25 de ani, după ce s-a despărțit de soț. A fost internată în comă alcoolică, se află la a doua internare, s-a stabilit diagnosticul de delir etilic subacut.

Nu prezintă violențe și agresivități verbale sau fizice în stare de beție. Prezintă un facies normal, are halucinații auditive și vizuale, insomnii și neliniști psihomotorii. Este frigidă total, a avut tentativă de sinucidere cu diazepam.

CAPITOLUL VI – CONCLUZII. OPINII PERSONALE.

Din analiza datelor prezentate în capitolul de mai sus, se observă că un procentaj destul de mare dintre pacienții spitalului de psihiatrie se află la a treia internare. Marea lor majoritate au între 35-50 de ani.

Printre ei se află mulți căsătoriți având 2-3 copii. Se poate trage concluzia că problemele lor financiare sunt motivul tentativelor lor de sinucidere și a consumului de alcool datorită imposibilității asigurării unui trai decent și din lipsa percepșiei soluțiilor pentru rezolvarea în viitor a acestor probleme.

Viața societății, în general, nesigură și plină de grija zilei de mâine, cu educația ei, cu oscilațiile și încăierarea acerbă dintre indivizi, în lupta lor pentru existență, cu continua oscilație a balanței, dorinței, dezamăgirilor și decepțiilor, ar oferi terenurile cele mai propice înmulțirii cazurilor de suicide, acest fenomen fiind în continuă creștere în perioada de tranziție.

Deoarece aproximativ 57% dintre alcoolicii studiați au avut tentative suicidare, se poate concluziona că alcoolicul aflat sub influența alcoolului, săvârșește actul suicidar ca impuls de moment în cadrul unor tulburări psihice.

Datorită problemelor existențiale de diferite tipuri, dar mai ales în vremurile actuale, mulți indivizi care au o structură de personalitate caracterizată prin labilitate, lipsindu-le capacitatea de autostăpânire, neintegritatea familială, neîncrederea în forțele proprii, aleg calea consumului cronic de alcool.

Actul de a recurge la alcoholism este o autodistrugere lentă, progresivă.

De asemenea, climatul familial în care se naște individual, are un rol de bază, primordial și esențial în formarea personalității cât mai ales în structura psihică a acestuia.

Din investigarea cazurilor a rezultat că educația până la 10 ani este determinativă și integritatea familiei, de asemenea.

Datorită personalității și inadaptabilității, alcoolicii se izolează de sânul familiei în care se află, se rup de mediile intime din care fac parte, rămânând suspendați, izolați. În această situație, apare un dezechilibru de forță între personalitatea sa și lumea înconjurătoare – teren pe care ideea lor obsesivă, sinucigă se amplifică, crescând progresiv iar sinuciderea la un moment dat le apare ca singura soluție posibilă a stării lor conflictuale.

Acest fenomen trebui atent studiat de către specialiștii în materie, deoarece reprezintă un fenomen extrem de complex, ce ar trebui să aibă în vedere evidențierea mecanismelor intime ale acestuia pentru a se putea asigura prevenirea deteriorării fizice și psihice a ființei umane.

BIBLIOGRAFIE:

Tudorel Butoi – Tratat universitar de psihologie judiciară, (abordări teoretice și practice), Edit. Trei, București, 2012;

Tudorel Butoi și colab. – Analiza comportamentală în procesul penal – compendiu universitar, Edit. Pro Universitaria, București, 2014;

Butoi Tudorel și colab. – Sinuciderea un paradox, Edit. Medicală. București, 1998;

Karl Leonhard – Personalități accentuate în viață și literatură, Edit. Enciclopedică Română, București, 1968;

Gaetano de Leo – Il psichologo criminologo – la psichologia clinica nella giustizia penale, Edit. Giuffre, Milano, 1990;

Lane B., Gregg W. – Encyclopedia ucigașilor în serie, RAO International Publishing Company, 1996;

Vernon J. Geberth – Practical Homicide Investigation: tactics, procedures and forensic techniques, Third edition, 1992.

Durkheim E. – Le suicide, etude de sociologie, Paris, 1897

Camus A. – Le mythe de Sirip

Ringel E. – La prevention du suicide, un probleme mondial

Ieneștea O. – Dificultăți emoționale la tineri, Ed. Medicală

Păun C. – Criminologia

Freud S. – Eseuri de psihanaliză aplicată

Tiberiu Prună – Psihologia judiciară, Ed Fundatiei, pag. 119

Harry J – Journal of Health and Serial Behaivor

Gibbs P, J. Martin – Status Integration and Suicide

Douglas D.J. – The social meanings of suicide Princeton Unix

Jacobs J. – A phenomenological study of Suicide

Spătarul Petre – Aspecte psihosociale și judiciare în conduita bolnavului psihic

Tudorel Butoi – Psihanaliza crimei