Consideratii Asupra Rolului Sistemului Bancar In Finantarea Economiei

CUPRINS

Capitolul 1: Creditul bancar – principalul mijloc de finanțare a economiei naționale.

1.1.Conținutul și funcțiile creditului în economia de piață 3

1.2.Evaluarea principalelor concepte și teorii privind rolul creditului și dobânzii 7

1.2.1.Concepții asupra creditului 7

1.2.2.Concepte asupra dobânzii 9

1.3.Perfecționarea sistemului de creditare – condiție esențială a creșterii rolului băncilor în finanțarea economiei 10

Capitolul 2: Managementul operațiunilor de creditare promovat de băncile comerciale din România.

2.1. Organizarea sistemului de creditare în România 12

2.1.1. Principii și reguli generale de creditare bancară 12

2.1.2. Resursele de creditare și optimizarea plasamentelor 13

2.2. Aprobarea și acordarea creditelor 15

2.3. Studiu de caz privind fundamentarea deciziei de acordare a creditelor 19

2.4. Considerații privind posibilitățile de creștere a rolului sistemului bancar în finanțarea economiei 23

Capitolul I

Creditul bancar – principalul mijloc de finanțare a economiei naționale

Conținutul și funcțiile creditului în economia de piață

Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri. El exprimă anumite relații economice determinate de desfășurarea proceselor de producție și circulație. Pe parcursul dezvoltării producției de mărfuri, relațiile de credit, într-un anumit moment, depășesc sfera producției și circulației mărfurilor, iar schimbul capătă forma unor relații monetare.

Apariția creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare a schimbului, când vânzătorul predă valori de întrebuințare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o valoare de credit. De aici apare evident că, sub aspect economic, creditul constă în cedarea unor valori de întrebuințare prezente, în schimbul unor valori de primit în viitor.

Termenul de “credit” vine din limba latină de la “creditum” participiul trecut al verbului “credere” și arată credința celui ce dă unei persoane anumite bunuri, lucrări sau servicii, că va primi în schimb, valori corespunzătoare. În limba română cuvântul “credit” a pătruns în veacul al XVIII-lea, prin intermediul limbii franceze, din cuvântul “credit”. În limba franceză cuvântul “credit” apare în anul 1498 în lucrările lui Philippe de Commynes (cronicar și om politic francez) și însemna încredere fermă (confiance), având sens financiar, pătruns prin intermediul limbii italiene.

Analiza apariției creditului pune în evidență faptul că, pe măsura instituționalizării funcției monetare ca mijloc de plată, a avut loc scinderea în timp a actului de vânzare de cel de cumpărare.

Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător și consumator, între ofertă și cerere și între cei doi agenți reprezentativi ai economiei: furnizorul și beneficiarul.

Pentru a nu rămâne în stadiul abstract al analizei se cuvine făcută precizarea că furnizorul remite din gestiune sa mărfuri, servicii, lucrări, etc. unui beneficiar (debitorul) fără să se prezinte achitarea imediată a contravalorii acestora. El dă, astfel, posibilitatea agentului partener să valorifice mărfurile remise: pretinde însă, în schimb (potrivit contractului intervenit), să I se achite de către debitor suma aferentă însoțită de un adaos care poartă denumirea de dobândă.

Această relație directă dintre cei doi parteneri constituie întreaga esență a procesului de creditare, proces care are ca punct terminus încheierea actului economic odată cu achitarea obligațiilor de către debitor.

Sub alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i poate face față. De aici se poate trage concluzia că această pârghie constituie una din condițiile desfășurării oricărui proces economic. Prin reacție inversă, se poate afirma că orice agent economic, pe lângă capitalul propriu, în vederea aprovizionării cu materii prime, materiale, contractează un împrumut bancar, sub forma creditului. În același timp, producția propriu-zisă și circulația bunurilor materiale reclamă și cere capital care în anumite proporții, se formează tot cu ajutorul creditului. Lărgirea producției către care tinde orice manager, crearea condițiilor pentru a rezista proceselor concurențiale și, nu în ultimul rând, obținerea unui profit care să-i asigure desfășurarea normală a activității sunt de neconceput fără existența creditului.

Depășind sfera de interese a agentului intern, creditul se extinde din ce în ce mai mult în relațiile cu partenerii externi în cele mai complexe sfere de activitate în care intervin diferiți agenți economici, chiar și la nivelul statelor.

Monetaristul francez de origine italiană Amadeo Gambino afirmă că: “astăzi omenirea trăiește prin credit”. Evident că această exagerare conține un adevăr necontestat.

Se poate afirma, încă de la apariția sa, creditul s-a manifestat ca o forță activă, care a favorizat întreținerea de relații între furnizori și cumpărători, a contribuit la formarea de unități productive și a unor acumulări de mijloace bănești. În același timp, creditul a favorizat procesul de utilizare a factorilor de producție.

În practica monetar-financiară, conceptul de credit se confundă uneori cu banii și finanțele. Precizăm faptul că banii și, respectiv finanțele, au funcții care le asigură relativa independență. Prin urmare, orice identitate între cele trei noțiuni conduce la concluzii incompatibile cu adevărul științific și, implicit, cu practica monetar-financiară.

Atragem atenția însă că numai în cadrul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare, creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe. În treacăt menționăm că, în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efort al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile.

Justificarea definirii creditului și a funcțiilor acestuia rezidă tocmai din raționamente le de mai sus.

În literatura de specialitate, română și străină, definiția creditului și accepțiunile care i se dau sunt destul de diferite.

Un prim mod de a defini creditul și, poate cel mai simplu, este acela prin care creditul este o formă specială de mișcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu plată amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titluri de împrumutat. Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai multe trăsături și atribute; așa se explică faptul că el este considerat când capital, când bani și chiar finanțe.

Alți gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulația capitalului de împrumutat. Aceste neconcordanțe își au la origine și faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce privește geneza creditului și nici a surselor lui de formare.

După unii, apariția de capitaluri temporar libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează și se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alții întrevăd unele nesincronizări între producție și circulație, între aprovizionare și producție, chiar plata salariilor la intervale diferite coroborată cu depunerile în conturile bancare ale disponibilităților pe care le dețin diferiții agenți economici, populația etc., formează una din sursele creditului bancar.

Cu analiza creditului, mulți gânditori români și străini au reușit să sintetizeze cu multă profunzime și logică de necontestat conținutul de credit. Cu toate acestea, mulți dintre ai l-au repus și interpretat în moduri extrem de diferite. Astfel, au apărut accepțiunile de genul: creditul = bani și finanțe; creditul = împrumut; creditul = pârghie; creditul = capital ș.a.m.d.

În concepția prestigiosului monetarist român, Victor Slăvescu, creditul este indisolubil legat de noțiunea de “ban” numai când obiectul schimbului este banul, numai când o persoană cedează altei persoane o sumă de bani astăzi, cu obligația pentru persoana primitoare de a restitui această sumă la o dată stabilită (scadență), numai atunci ne aflăm în fața unui fapt economic, care se încadrează în mod complet în noțiunea reală, a creditului. Pentru ca operația amintită să fie realmente și științific vorbind, o operație de credit, se cere și prezența unui element în plus: “plata unui interes, a unei dobânzi pe timpul cât suma de bani se află în posesia și folosința primitorului (debitorului).

Această simplă justificare, chiar dacă într-o oarecare măsură îl identifică cu banii, sunt surprinse elemente de conținut ale acestui concept general. Așadar, una din definițiile demne de reținut ale creditului este formulată astfel: “creditul și operațiunea de credit constituie acel fapt economic atunci când este vorba de cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosința altui subiect economic, cu obligația pentru aceasta din urmă de a restitui mai târziu la un termen fixat suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă”.

Un alt monetarist român, Ștefan Dumitrescu, în cunoscuta sa lucrare “Moneda” afirmă și el că nu există o definiție a creditului care să-i surprindă toate trăsăturile și caracteristicile proprii.

Francezul Charles Gide definește creditul ca fiind “schimbul unei bogății prezente contra unei bogății viitoare”, iar profesorul F. Leitner este de părere că: “sub credit înțelegem cedarea și primirea unui bun la o epocă, în credința că același bun, sau altul de aceeași valoare va fi restituit la o dată viitoare, potrivit înțelegerii între părți”.

Una dintre cele mai complexe definiții a dat-o germanul Wagner, conform căreia “creditul se caracterizează în acel act de schimb privat-economic, prin care un subiect economic cedează în proprietatea unui alt subiect economic, valori economice ca: bunuri materiale au monedă, cu rezerva dreptului de a avea pretenții asupra lor”.

După Karl Marx, citat de profesorul Kirițescu, “creditul apare în cadrul acelor relații prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea prețului ei”.

Un alt monetarist definește creditul ca fiind o formă specială de mișcare a valorii, adică vânzarea de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de bani cu titlu de împrumut și care servește la desfășurarea proceselor economice în scopul realizării unui interes denumit beneficiu (profit).

Element comun al acestor definiții, așa cum se poate observa, are trei accepțiuni:

existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenți (debitori);

pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

obligativitatea împrumutantului de a restitui la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

În concluzie, după opinia noastră, creditul exprimă ansamblul de relații economice prin care capitalul disponibil, ca urmare a nesincronizării momentului reproducției, este reintrodus în circuitul economic.

Principalele trăsături ale relațiilor de credit în economia de piață, trăsături imprimate prin reforme economice, politice, juridice adecvate care au condus la desprinderea lor de relații de credit cămătăresc sunt:

debiși primirea unui bun la o epocă, în credința că același bun, sau altul de aceeași valoare va fi restituit la o dată viitoare, potrivit înțelegerii între părți”.

Una dintre cele mai complexe definiții a dat-o germanul Wagner, conform căreia “creditul se caracterizează în acel act de schimb privat-economic, prin care un subiect economic cedează în proprietatea unui alt subiect economic, valori economice ca: bunuri materiale au monedă, cu rezerva dreptului de a avea pretenții asupra lor”.

După Karl Marx, citat de profesorul Kirițescu, “creditul apare în cadrul acelor relații prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea prețului ei”.

Un alt monetarist definește creditul ca fiind o formă specială de mișcare a valorii, adică vânzarea de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de bani cu titlu de împrumut și care servește la desfășurarea proceselor economice în scopul realizării unui interes denumit beneficiu (profit).

Element comun al acestor definiții, așa cum se poate observa, are trei accepțiuni:

existența unor disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenți (debitori);

pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută și instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

obligativitatea împrumutantului de a restitui la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.

În concluzie, după opinia noastră, creditul exprimă ansamblul de relații economice prin care capitalul disponibil, ca urmare a nesincronizării momentului reproducției, este reintrodus în circuitul economic.

Principalele trăsături ale relațiilor de credit în economia de piață, trăsături imprimate prin reforme economice, politice, juridice adecvate care au condus la desprinderea lor de relații de credit cămătăresc sunt:

debitorul și creditorul sunt de regulă participanți activi la procesul reproducției și intră în afaceri în vederea valorificării maxime a capitalului;

scopul nemijlocit al creditului este producția în care se creează valoarea și deci plus-valoarea sau circulația unde se redistribuie plus-valoarea și numai accidental consumul;

obiectul creditului îl constituie transmiterea de capital în sensul că banii sunt capital atât pentru creditor, cât și pentru debitor;

dobânda percepută pentru capitalul împrumutat este o parte a plus-valorii;

operația de credit se desfășoară într-un mediu bancar și o anumită ambianță juridico-organizatorică evoluată care asigură atât rapiditatea circulației capitalului, cât și protecția creanțelor născute din acest proces.

După părerea noastră, în calitatea sa de componentă a mecanismului economic, creditul îndeplinește în cadrul acestuia o serie de funcții și anume:

Redistribuirea capitalului – se manifestă îndeosebi prin sistemul de relații dintre întreprinderi și bănci în cadrul cărora mijloacele bănești temporar disponibile ale întreprinderilor, degajate ca atare în conturile bancare ale acestora, sunt mobilizate de bănci și folosite ca resurse pentru acordarea de credite clienților din diferite ramuri și sectoare de activitate. Similar se petrec lucrurile cu mijloacele sistemului financiar care și ele se eliberează treptat și evident temporar în cadrul operațiilor efectuate de agențiile guvernamentale, precum și cu economiile populației depuse la casele de economii și la bănci. În toate aceste cazuri, băncile mobilizează mijloacele bănești respective, creându-și resurse de creditare de care au nevoie, pe care apoi le plasează sub formă de împrumuturi redistribuindu-le în favoarea beneficiarilor de credite.

Intensificarea și accelerarea procesului de concentrare și centralizare a capitalului. Astfel, creditul facilitează procesul de centralizare a capitalului prin forța financiară deosebită pe care o creează firmelor care beneficiază de el, ceea ce le permite acestora să manevreze de așa manieră astfel încât să obțină conjuncturi favorabile. De asemenea, creditul joacă un rol important în înființarea și dezvoltarea societăților pe acțiuni, constituind un instrument de transformare a capitalului individual în capital pe acțiuni. Creditul favorizează procesul de concentrare a capitalului înlăturând sau atenuând dificultățile care se opun acestuia. Astfel, creditul permite firmelor cărora le este acordat să câștige timp în sensul că se creează posibilitatea sporirii producției fără să mai fie nevoie să se aștepte acumularea și capitalizarea profitului adus de capitalul propriu. În acest fel se obține un spor de profit care poate fin capitalizat în sume tot mai mari și într-un ritm tot mai alert.

Economisirea cheltuielilor de circulație se manifestă prin compensarea reciprocă a creanțelor pe care creditul o prilejuiește, prin accelerarea rotației fondurilor, utilizarea titlurilor de credit ca instrument de plată. Prin aceste căi se reduc sau se elimină cheltuielile de confecționare, păstrare și manipulare a semnelor monetare, se diminuează cheltuielile de conservare și manipulare a mărfurilor și alte cheltuieli de circulație.

Emisiunea creditului se manifestă prin faptul că acesta constituie principala cale de punere în circulație a mijloacelor bănești necesare economiei ca urmare a intrării în circuitul economic a unor valori, dar, pentru ca emisiunea monetară realizată prin intermediul creditului să fie în concordanță cu nevoile reale ale vieții economice, trebuie să fie îndeplinite simultan condițiile:

să existe echipamente de producție, forță de muncă și resurse naturale disponibile pe baza cărora să se creeze un spor de producție;

producția suplimentară să corespundă în valoare și structură nevoilor pieței;

rambursarea împrumutului să se realizeze într-un timp scurt.

În caz contrar moneda suplimentară pusă în circulație creează un dezechilibru inflaționist în economie.

Examinarea, deși succintă, a funcțiilor creditului relevă caracterul economic contradictoriu al acestuia. Pe de o parte, el fiind o componentă principală a mecanismului economic de ansamblu îi conferă suplețea necesară permițându-i să depășească o serie de perturbații și conflicte. Pe de altă parte, în aceeași calitate, când este utilizat în mod abuziv poate genera noi contradicții sau le poate amplifica pe cele existente.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import-export. Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care îl are creditul în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul, sub forma creditului public.

Marele om de știință G. Ionescu – Sisești arăta încă cu peste o jumătate de secol în urmă: “creditul a ajuns la o importanță covârșitoare în toate ramurile de producție. El înlesnește colaborarea capitalului cu energia și inițiativa întreprinzătorului”.

Printre aspectele care atestă rolul mare al creditului în societatea modernă, autorul citat mai sus se referă și la faptul că acesta realizează o simbioză între proprietarul de capital, care vrea să-l valorifice preferând un plasament fără riscuri și întreprinzărotul, care caută capitalul pe care să-l valorifice cu energia lui. Aproape că putem merge pe linia considerării creditului drept unul din factorii de producție, evident în măsura în care el este folosit pentru producție sau pentru realizarea de obiective de investiții.

Evidențiind rolul creditului în epoca modernă încheiem cu o apreciere a marelui savant menționat mai sus și anume: “Creditul a ajuns astfel cel mai important element de activitate a factorilor de producție și mijlocul prin care se cruță o enormă cheltuială de energie și valori în circulația bunurilor. Pe drept cuvânt el dă pecetea caracteristică epocii economice în care trăim”.

Evaluarea principalelor concepte și teorii privind rolul creditului și dobânzii

Evoluția sistemului de credit, ca și în cazul monedei, s-a reflectat și în planul gândirii economice. Diversificării mecanismelor procesului de creditare i-au corespuns în plan doctrinar o serie de școli, curente și teorii cu privire la esența și rolul economic al creditului și dobânzii.

1.2.1 Concepții asupra creditului

Au apărut și s-au dezvoltat în strânsă legătură cu teoria monetară. Dintre acestea mai semnificative sunt teoria naturalistă, teoria expansionistă, teoria creditului reglementat.

Teoria naturalistă a creditului a apărut în perioada capitalismului liberei concurențe, având drept reprezentanți, printre alții, pe A. Smith și D. Ricardo. Aceștia considerau creditul numai ca un mijloc e transmitere a bunurilor de la un posesor la altul. A. Smith, de exemplu, presupune că veritabilul obiect al creditului, chiar și al aceluia acordat în monedă, sunt bunurile materiale ce pot fi procurate cu banii împrumutați. Debitorul utilizează acești bani exclusiv pentru cumpărarea de mijloace de producție, adică suma împrumutată devine capital productiv. Se identifică, astfel, capitalul de împrumut cu capitalul productiv, de unde concluzia lui Smith despre mișcarea identică a acestor două forme de capital. Deoarece banii împrumutați sunt bani productivi, dobânda ca o parte a valorii nou create, se mișcă paralel cu rata profitului. Datorită asimilării capitalului de împrumut cu capitalul productiv, capitalul-proprietate nu apare la Smith ca separat de capitalul-funcție.

În realitate, mișcarea acestora nu numai că nu este paralelă, dar are loc adesea, în sens contrar.

Teoria expansionistă a creditului își are originea în ideile economistului englez John Law. Observând că economia dispune de resurse neutilizate sub formă de pământuri nelucrate și brațe de muncă libere, John Law, consideră că ceea ce lipsea erau mijloacele monetare necesare pentru a aduce în circuitul economic resursele respective. După Law, creditul este monedă și de aceea cu ajutorul său pot fi create mijloacele necesare pentru punerea în mișcare a forțelor economice neutilizate. Se pot remarca aici implicațiile teoriei banilor ca instrument tehnic al schimbului, Law identificând în mod greșit creditul și moneda cu capitalul. Deși între acestea există o strânsă legătură, iar apariția băncilor și punerea în circulație a bancnotelor în concordanță cu nevoile schimbului au stimulat dezvoltarea economiei, credința lui Law în punerea miraculoasă a băncilor de a fabrica capital care să suplinească lipsa forțelor productive ale națiunii este naivă.

Ideile lui John Law au fost reluate în epoca modernă, e drept cu alte argumente, de economistul și omul de afaceri Mac Leod. Bazându-se pe experiența acumulată de băncile engleze – cele mai mari din lume în prima jumătate a secolului nostru – Mac Leod reformulează teoria creditului creator de capital, ajungând la următoarele concluzii mai importante: tot ce are putere de cumpărare este monedă – creditul, conferind debitorului putere de cumpărare, este monedă; tot ce are putere de cumpărare este avuție, deci creditul este avuție; creditul este capital productiv, căci aduce profit; băncile creează creditul, sunt fabrici de credit și de aceea sunt creatoare de capital.

În realitate, între împrumuturile acordate de deținătorii de resurse reale, efectiv disponibile și împrumuturile acordate de deținătorii de mijloace de plată există o deosebire importantă. În primul caz, creditul exercită funcția de redistribuire a capitalurilor preexistente, provenite din acumularea prealabilă a unei părți din valoarea nou creată, în timp ce în al doilea caz el exercită funcția de emisiune a unor mijloace de plată. Mijloacele de plată suplimentare devin, la rândul lor, forme de plasamente ale capitalului real numai în măsura în care în economie există un capital suplimentar, creat ca valoare nouă în producție și sustras consumului, deci acumulat. Creditul poate, în concluzie să contribuie la mobilizarea capitalului, dar nu poate să creeze el însuși capital. Creditul ca atare nu este o sursă a avuției naționale, nu poate crea capital, venituri și monedă la discreție, ci poate doar să le distribuie mai mult sau mai puțin eficient. Deși perfecționarea sistemului de credit favorizează dezvoltarea economiei, creșterea produsului intern net este cauza primară a expansiunii creditului și nu invers.

Având în vedere că în prezent capitalul bancar se împletește cu cel industrial, băncile devenind din simple mijlocitoare ale creditului instituții de finanțare a economiei, unii economiști contemporani preconizează o economie de credit, în care plățile ar urma să se facă exclusiv cu instrumentele de credit create de către bănci. De pildă, economistul german A. Hahn pornind de la premisele constituirii unei economii fără numerar ajunge la concluzia priorității activelor bancare față de pasivele deținute de aceste instituții. În opinia lui Hahn, depozitele bancare – principala sursă de creditare – nu sunt numai și nu în primul rând, cum se consideră de obicei, rezultatul acumulărilor prealabile de capital și de venituri neconsumate, ci efectul creditelor acordate anterior de bănci, a căror capacitate de creditare ar fi nelimitată. Principiul clasic depunerile fac creditele este dublat de către Hahn cu altul, la fel, în opinia sa, de valabil și mai extins ca sferă de aplicabilitate creditele fac depunerile, rezultatul împletirii acestora fiind creșterea cererii solvabile și majorarea prețurilor. Acestea din urmă determină, la rândul lor, stimularea investițiilor și a producției curente de bunuri și modificarea repartizării lor între diferiți deținători. În final, sunt create condițiile pentru înlăturarea șomajului și atragerea în circuitul productiv a resurselor anterior neutilizate. Dar, așa cum s-a mai precizat, pentru ca emisiunea suplimentară de monedă, prin intermediul creditului, să contribuie efectiv la dezvoltarea economiei este necesar să existe un aparat de producție neutilizat, iar producția suplimentară obținută să aibă desfacere asigurată și să permită, prin vânzare efectivă, rambursarea creditului într-un termen scurt. Dacă aceste condiții economice, destul de restrictive nu sunt îndeplinite, expansiunea creditului provoacă doar un dezechilibru inflaționist, fapt dovedit de situația din unele țări dezvoltate care, în anumite perioade, au aplicat o politică de stimulare a economiei prin credit.

Teoria creditului reglementat își are originea în lucrările lui J.M. Keynes, care, în principiu a preconizat majorarea cererii solvabile cu ajutorul creditelor și a cheltuielilor bugetare și stimularea, pe această cale, a producției și a investițiilor. Creditul reglementat de stat și nu cel rezultat din jocul spontan al cererii și ofertei de capital de împrumut este conceput de Keynes ca instrument de stabilizare a economiei de piață în care mecanismele de autoreglare nu mai sunt eficiente.

Conceptele lui Keynes au fost preluate și dezvoltate de numeroși alți economiști, îndeosebi de J. Slichter și A. Hansen. Primul dintre ei a conceput reglementarea creditului în funcție de fazele ciclului de producție. În fazele de înviorare și expansiune a considerat necesară limitarea acordării creditelor, iar în faza de apariție a simptomelor de criză, sporirea volumului acestora, folosind în acest scop resursele economisite în fazele anterioare și cele create prin noi emisiuni monetare, cel de-al doilea a avut în vedere, îndeosebi utilizarea productivă a creditului public și posibilitățile de transfer spre aparatul bancar a resurselor bugetare, ajungând la concluzia că băncile împreună cu statul sunt în măsură să organizeze economia și să înlăture elementele de spontaneitate.

Ideile keynesiene în materie de credit, ca de altfel și celelalte componente ale concepției dirijismului de stat, au fost aplicate în practică de mai multe guverne, care au încercat combaterea recesiunii prin politica banilor ieftini.

Adeseori însă, rezultatele au fost sub așteptări, o asemenea politică degenerând în inflație, fără să se realizeze creșterea economică scontată. Acest fenomen a dovedit că dacă în economie nu există condiții favorabile, utilizarea expansionistă a creditului, chiar și într-o manieră reglementată de stat, nu duce la rezultatele pozitive pe care se contează.

În consecință, unii economiști s-au orientat spre concepția monetaristă, iar alții au început să se îndoiască de însăși capacitatea teoriei economice de a oferi soluții viabile pentru problemele, tot mai dificile, cu care este confruntată societatea.

1.2.2. Concepte asupra dobânzii

Teoria monetară acordă un loc deosebit dobânzii, considerând-o un factor de echilibru și de reglementare a proporțiilor din economie.

Astfel, așa-zisa teorie clasică a dobânzii, promovată de Walras, Carver, Marshel, Cassel etc., are la bază rolul major ce se atribuie dobânzii ca preț al economiilor în asigurarea unui echilibru permanent între investiții și economii. Într-un asemenea context creșterea investițiilor determină sporirea ratei dobânzilor, fapt ce are ca efect sporirea economiilor și nu invers. Este promovată astfel funcția dobânzii de a asigura echilibrul între o serie de factori și economiei de piață cum ar fi prețurile, investițiile și economiile.

J. M. Keynes a extins, într-un mod considerabil, rolul dobânzii pe care a considerat-o un mijloc eficient de reglementare a proporțiilor economice. După Keynes dobânda reprezintă o recompensă pentru renunțarea la lichiditate pentru o anumită perioadă de timp. Mărimea fiind determinată de următoarele elemente:

cantitatea de bani existentă în circulație;

preferința pentru lichiditate.

În baza acestor concluzii, Keynes a atribuit dobânzii rolul de regulator al echilibrului între cererea și oferta de bani, potrivit relației:

M = M1 + M2 = L1 (y) + L2 (r),

Unde:

M = masa monetară totală;

M1 = masa monetară necesară pentru satisfacerea tranzacțiilor și precauțiilor;

M2 = masa monetară necesară pentru satisfacerea speculațiilor;

L1, L2 = cele două funcții ale lichidităților corespunzătoare lui M1 și M2;

Y = nivelul produsului intern net;

R = rata dobânzii.

Reiese din concepția keynesistă că nivelul dobânzii fiind determinant în stabilirea dimensiunilor disponibilităților bănești destinate investițiilor (M2), trebuie să se acționeze pentru creșterea masei bănești totale în circulație (M), în sensul creșterii sumelor destinate speculațiilor, asigurându-se astfel reducerea ratei dobânzii.

Cu toate limitele sale, care au mai fost analizate, concepția keynesistă, atribuind dobânzii un rol deosebit în reglementarea circulației bănești și a creditului a creat o bază teoretică și a încadrat în arsenalul mijloacelor teoriei monetare o practică mai veche și anume manevrarea taxei scontului, folosită și în perioada precedentă de către banca Angliei.

Perfecționarea sistemului de creditare – condiție esențială a creșterii rolului băncilor în finanțarea economiei

Primele bănci au apărut în secolul al XVI-lea la Veneția, Genova și Milano. Băncile au luat o tot mai mare dezvoltare pe măsura extinderii relațiilor de producție, contribuind la eliberarea creditului de condițiile înrobitoare ale cămătăriei. Circulația capitalului de împrumut este înfăptuită, în principal, prin intermediul unor organizații de credit, adică prin bănci. În aceste condiții, s-a ajuns la o creștere a activității bancare, care s-a generalizat spre sfârșitul secolului al XIX-lea.

Băncile reprezintă întreprinderile particulare, societăți în nume colectiv, societăți anonime sau ale statului care concentrează capitalurile disponibile din economie și le pun la dispoziția agenților economici, inclusiv statului. Unii economiști limitează esența băncilor la simple organisme intermediare între agenții care dispun de capitaluri și cei care au nevoie de capitaluri suplimentare. Alți teoreticieni afirmă că rolul principal al băncilor ar fi de creatoare nelimitată de monedă.

Nici unul din aceste puncte de vedere exprimate de economiști cu privire la rolul băncilor nu reflectă esența și conținutul noțiunii de credit și bancă. Justificarea băncilor rezidă, în primul rând, în necesitatea ca activitatea economică să fie în permanență alimentată cu fonduri; în al doilea rând, rotația de ansamblu a acestor capitaluri se soldează cu importante sume temporar libere care trebuie integrate în economie și, deci, orientate în scopuri precise ale proceselor economice.

Datorită managementului pe care îl practică aceste bănci reușesc să creeze o întreagă psihologie și certitudine în relațiile dintre posesorii de capitaluri și beneficiarii de credite.

Băncile, ca instituții specializate, se ocupă de organizarea și realizarea împrumuturilor, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea acestora, în scopul final, obținerea profitului bancar.

Rolul băncilor sporește pe măsura dezvoltării societății. În ultima treime a secolului al XIX-lea, dar mai ales după 1900, băncile au luat avânt deosebit, ajungând să administreze active de sute de miliarde. Ele joacă rolul de principale mijlocitoare ale păstrării și transferurilor valutare datorită creșterii operațiunilor de schimb internațional.

Cu toate că fiecare formă a managementului bancar își are propriile ei funcționalități, dat fiind specificul activității pe care o desfășoară în ansamblul lor și la nivel macroeconomic, pot îndeplini unele funcții, cum sunt:

Atragerea disponibilităților monetare, temporar libere, a diferiților agenți economici. În acest sens, întreprinzătorii, instituțiile, diferitele societăți, populația, chiar și statul apelează la bănci pentru a le păstra veniturile și capitalurile, pentru care acestea plătesc o dobândă;

Acordarea și, deci, distribuirea de mijloace bănești suplimentare diferiților agenți – la solicitarea acestora – în vederea completării capitalurilor proprii. În felul acesta, băncile dovedesc un sprijin real în susținerea proceselor economice pe care le desfășoară un agent economic sau altul;

Băncile, în principal Banca Centrală, datorită poziției pe care o au în mecanismul economic emit și, deci pun în circulație, atât monedă de hârtie, monedă divizionară, cât și monedă de cont, contribuind astfel la asigurarea proceselor de aprovizionare, producție și desfacere și, pe această bază, la formarea masei monetare;

O funcție deosebită a băncilor este aceea de a crea instrumente de credit ale circulației. Astfel, ele pot să acorde credit prin mijloace proprii de care dispun, prin acumulările formate din diferite depuneri și prin emisiunea de bancnote; în felul acesta, este limitată cantitatea de numerar care ar trebui să circule în realitate;

Activitatea bancară pune în evidență, atât avantajele de ordin tehnic, cât și economic, întrucât asigură păstrarea sumelor proprietate a deponenților, efectuarea rapidă a plăților și, nu în ultimul rând, capacitatea de a deține informații și de a ține evidențe certe.

Rolul băncilor nu se rezumă însă numai la funcțiile de mai sus. Activitatea bancară se întrepătrunde cu activitatea economică, penetrând în mecanismul complex al acesteia, având, totodată, rolul de a servi procesul decizional și luarea măsurilor în legătură cu politica monetar-financiară a statului.

Se cuvine și precizarea că evoluția băncilor în România, dar mai ales reorganizarea acestora din ultimii ani sunt chemate să servească procesului de tranziție la economia de piață.

Capitolul II

Managementul operațiunilor de creditare promovat de băncile comerciale din România

2.1. Organizarea sistemului de creditare în România

2.1.1. Principii și reguli generale de creditare bancară

Activitatea de creditare desfășurată de băncile comerciale din țara noastră respectă prevederile Legii 58/1998privind activitatea bancară, ale normelor și regulamentelor proprii, a normelor, instrucțiunilor și regulamentelor emise de Banca Națională a României în calitatea sa de bancă centrală cu atribuții de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți.

Operațiunile de creditare efectuate de băncile comerciale au la bază prudența bancară ca principiu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga activitate, precum și următoarele principii generale:

în conformitate cu prevederile Legii 58/1998 privind activitatea bancară, în procesul de acordare a creditelor, băncile comerciale vor urmări ca solicitanții să prezinte credibilitate și, toate operațiunile de creditare vor trebui consemnate în documente contractuale care să reflecte cu claritate toți termenii și toate condițiile operațiunilor de creditare;

activitatea de creditare trebuie să aibă la bază analiza viabilității și realismul afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de a genera venituri și lichidități, ca principală sursă de rambursare a creditului și de plată a dobânzii;

creditele, indiferent de sumă sau de perioada de rambursare, se acordă pentru destinația stabilită prin contracte, destinația precisă fiind obligatorie pentru împrumutați;

pentru creditele acordate, băncile comerciale percep dobânzi și comisioane ale căror niveluri se stabilesc de fiecare bancă, precum și penalități stabilite conform legii, în cazul nerambursării la scadență a creditelor și/sau neachitării dobânzilor datorate;

creditele se acordă, în toate cazurile, pe bază de garanții; volumul minim al garanțiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite și dobânzi. Banca are dreptul să verifice, la clienții săi, existența permanentă și integritatea garanțiilor asigurărilor pe toată perioada creditării;

pe perioada creditării, beneficiarii de credite – persoane juridice, au obligația să pună la dispoziția băncii un exemplar din bilanțul contabil, situațiile contabile periodice și orice alte documente solicitate de bancă;

rambursarea la termen a creditului, principiu care asigură reluarea permanentă a procesului de creditare, se realizează prin determinarea reală a capacității împrumutatului de a realiza venituri, prin alegerea și convenirea garanțiilor asigurării precum și prin supravegherea permanentă a modului de utilizare a creditului;

creditele se acordă la cererea agenților economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: sunt constituiți potrivit legii; posedă capital social vărsat, potrivit actului constitutiv; desfășoară activități legale și eficiente; îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; din analiza fluxului de lichidități rezultă că există posibilități reale de rambursare la scadență a ratelor din credit și plata dobânzilor aferente; valoarea garanțiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare; au deschise conturi la banca la care solicită creditul; prezintă situația angajamentelor din conturile deschise la alte societăți bancare și a garanțiilor aferente; acceptă clauzele contractului de creditare;

persoanele fizice pot beneficia de credite, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: realizează venituri certe și cu caracter permanent, pe întreaga perioadă de creditare; constituie și utilizează surse proprii de finanțare; garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le realizează, precum și cu garanții reale; nu înregistrează debite și alte obligații neachitate la scadență către bancă și terți la data solicitării împrumutului;

băncile comerciale, în vederea administrării riscului și a acoperirii eventualelor pierderi din credite și dobânzi, își constituie rezerva generală pentru riscul de credit și provizioane specifice de risc pentru credite și dobânzi.

2.1.2. Resursele de creditare și optimizarea plasamentelor

În vederea asigurării unui management optim al resurselor și plasamentelor, atât la nivelul fiecărei unități bancare operative cât și pe ansamblul băncii, se va organiza evidența și raportarea tuturor creditelor angajate de clienții băncii. Astfel, zilnic sucursalele județene vor raporta operativ Centralei băncii “Situația zilnică a creditelor”, pe total sucursală, inclusiv pentru unitățile din subordine. De asemenea, periodic sucursalele județene vor comunica Direcției de Sinteză, trezoreriei și Titluri din centralele băncilor, asupra principalelor aspecte rezultate din execuția programului de credite pe luna expirată, prezentându-se detaliat situația agenților economici care se confruntă cu greutăți economico-financiare, situația creditelor pe termen scurt grupate pe categorii de credite, situația creditelor restante și cauzele care le-au generat, precum și situația pierderilor din activitatea anului curent.

Resursele băncii sunt constituite din:

Disponibilități ale clienților, în lei și valută, la vedere sau la termen, depuse în conturi deschise la bancă, constituite din fonduri proprii ale băncii;

Fonduri guvernamentale puse la dispoziția băncii pentru acordarea de credite pe bază de acte normative emise de guvern;

Împrumuturi externe în valută;

Fonduri de refinanțare de la Banca Națională a României;

Pasive interbancare;

Alte pasive;

Pasivele băncii sunt concretizate în următoarele:

Numerarul din casieriile băncii, în lei și în valută;

Investiții de portofoliu;

Disponibilitățile și depozitele interbancare;

Disponibilități la BNR;

Alte active.

Trimestrial, unitățile bancare teritoriale vor efectua analiza calității portofoliului de credite pe termen scurt angajate de agenții economici utilizând tabelul matriceal următor:

Tabel nr.1: Criterii de evaluare a portofoliului de credite

Sursa: Normele nr.3/1997 ale Băncii Naționale a României

Stabilirea performanței economic-financiare a împrumutului are la bază un sistem de analiză și clasificare a agenților economici în cinci categorii (A, B, C, D, E) după cum urmează:

Categoria A – cuprinde împrumutații care desfășoară o activitate economico-financiară rentabilă, având asigurate toate condițiile de aprovizionare desfacere, tehnologice, organizatorice și de personal care să-i permită rambursarea la termen a ratelor scadente și plata dobânzilor bancare;

Categoria B – împrumutații care au o situație economico-financiară bună în prezent, își realizează indicatorii de bonitate dar pentru perioada următoare nu sunt perspective privind menținerea performanțelor financiare la același nivel existând probleme legate de natura și obiectivul activității;

Categoria C – împrumutații care au în prezent o situație economico-financiară satisfăcătoare, existând tendința de înrăutățire a indicatorilor de producție, a eficienței activității organizatorice și de personal;

Categoria D – împrumutații care înregistrează o situație economico-financiară caracterizată prin indicatori de producție, tehnologici, organizatorici și de personal inferiori oscilând în perioade scurte de timp între o activitate nesatisfăcătoare și una satisfăcătoare;

Categoria E – împrumutații care desfășoară o activitate nerentabilă, înregistrând pierderi, de unde și incertitudinea cu privire la capacitatea acestora de a rambursa creditele acordate și dobânda aferentă.

Pentru stabilirea calității portofoliului de credite, pe lângă încadrarea în grupe de bonitate, este necesar să se stabilească și serviciul datoriei astfel:

Bun – când ratele de credite s-au rambursat la scadență, iar dobânzile datorate au fost plătite la termenele stabilite; slab – când una sau mai multe rate sau dobânzi datorate nu au fost rambursate, respectiv plătite la termen; necorespunzător – când fie ratele de credit, fie dobânzile nu au fost rambursate, respectiv plătite pe o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice, indiferent de volumul și ponderea lor.

Încadrarea agenților economici într-o categorie sau alta se face pe baza analizei performanțelor economico-financiare ale acestora în baza unor criterii care au fost elaborate pornind de la termenii de referință stabiliți la Banca Mondială pentru analiza portofoliului băncilor comerciale din România.

Criteriile de apreciere a performanțelor economico-financiare ale împrumutaților sunt următoarele: forma de organizare a agentului economic, sectorul în care își desfășoară activitatea, poziția unității în subramura respectivă, lichidarea patrimonială, indicatorul de solvabilitate, situația economico-financiară, rotația activelor circulante, garanții asiguratorii etc.

În funcție de importanța lor, în aprecierea calității creditelor și de aportul propriu al agenților economici la realizarea acestora, criteriilor propuse li s-au atribuit un număr de 1-2 puncte. Punctajul total se obține prin înmulțirea numărului de puncte atribuit fiecărui subcriteriu cu numărul de puncte atribuit criteriului și se însumează punctele obținute. În funcție de punctajul total obținut și de scara valorică se procedează la încadrarea fiecărui agent economic într-o categorie.

Din analiza coroborată a performanțelor financiare a împrumutaților cu serviciul datoriei, pe baza tabelului matriceal prezentat mai sus, se poate determina calitatea portofoliului de împrumuturi după cum urmează:

Creditele cu risc minim sunt acele plasamente ce nu implică deficiențe și riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei în maniera convenită prin contractul de credit la acordarea împrumutului. În cazul acestor împrumuturi, rambursarea se efectuează în timpul și la termenele prevăzute;

Creditele în observație sunt acele plasamente acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune dar, care în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor aferente;

Creditele standard sunt acele plasamente ce reprezintă deficiențe și riscuri care periclitează lichidarea datoriei. Aceste credite sunt caracterizate prin posibilitatea reală ca banca să preia parțial unele pierderi dacă deficiențele creditelor nu sunt corectate pe parcurs, ca urmare a imposibilității recuperării integrale a împrumutului;

Creditele incerte sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza condițiilor, valorilor și garanțiilor existente este incertă;

Creditele cu risc major sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Concluziile rezultate din analiza calității portofoliului de credite vor fi avute în vedere la acordarea de noi credite în perioadele următoare.

Analiza resurselor și plasamentelor se efectuează la termenele și pe baza datelor (situațiilor) prevăzute în normele de gestionare a activelor și pasivelor băncii. Nivelul maxim al plasamentelor în credite pe termen scurt, mediu și lung cu dobânda pieței se stabilește lunar și se transmite unităților teritoriale prin grija Direcției de Trezorerie. Sucursalele coordonatoare vor defalca acest nivel pe unitățile din subordine și le vor comunica acestora nivelul maxim de plasamente din luna respectivă, în termen de maxim 3 zile de la data primirii comunicării de la Centrală.

La solicitările bine justificate ale sucursalelor coordonatoare nivelul lunar de plasament poate fi majorat pe baza analizei efectuate de Direcția de Trezorerie împreună cu Departamentul de creditare.

2.2. Aprobarea și acordarea creditelor

După efectuarea analizei privind îndeplinirea condițiilor de creditare, cererile de credit trebuie însoțite de analiză, fișa de evaluare a împrumutului și întreaga documentație depusă de solicitant se supune spre analiză, corespunzător competențelor stabilite de fiecare bancă comercială pentru aprobarea sau respingerea cererii. În funcție de strategia sau politica de creditare, fiecare bancă comercială stabilește anumite competențe în teritoriu.

În România, sistemul de coordonare și conducere a băncilor comerciale stabilesc competențele la nivelul sucursalelor, sucursalelor coordonatoare și respectiv la nivel central. În teritoriu, sucursalele constituie comisii sau comitete pentru analiza și aprobarea creditelor. Stabilirea componenței acestor comisii sau comitete este, de asemenea, reglementată de fiecare bancă comercială. Anumite solicitări de un volum însemnat de credite peste o anumită limită se aprobă de către comitetele de direcție sau în consiliul de administrație la nivelul centralelor băncilor comerciale.

Deciziile privind aprobarea creditelor se iau în majoritate absolută a voturilor membrilor prezenți. Aprobarea sau respingerea creditelor se consemnează într-un registru special prevăzut de regulamentul de funcționare a băncii, după care se întocmește o fișă a dosarului de credite care se atașează documentelor care au stat la baza cererii.

Faza următoare aprobării creditelor o constituie încheierea contractului de creditare și semnarea acestuia de cele două părți, respectiv, solicitantul creditului și conducerea unității bancare, conform competenței de aprobare prin care se materializează acordul de voință între cele două părți.

Contractul de credit se încheie pe baza unui formular tipizat de fiecare bancă și cuprinde următoarele etape:

completare formularului tip, în trei exemplare;

semnarea contractului completat cu toate elementele sale;

avizarea pentru legalitate a contractului de către compartimentul juridic.

Odată semnat, contractul se consideră de drept încheiat, acesta fiind și momentul de la care contractul își produce pe deplin efectele sale juridice, atât în raporturile cu împrumutatul cât și în raporturile cu banca. Orice modificare ulterioară a clauzelor unui contract încheiat se va putea face numai pe baza unui act adițional.

Actul adițional se va încheia ori de câte ori cel puțin una din clauzele contractului încheiat anterior necesită modificări ca urmare a uneia din următoarele situații:

se majorează sau se diminuează creditul inițial aprobat pentru același obiectiv creditabil;

se modifică datele de acordare sau de rambursare a creditului;

se modifică durata contractului de credit;

în vederea derulării contractului de credite, serviciul de credite va preda serviciilor de contabilitate, sub semnătură, un exemplar din graficul de acordare și rambursare a creditelor, anexă la contract sau comunicarea privind deschiderea liniilor de credite.

Acordarea creditelor aprobate se face în limita plafoanelor maxime de creditare și poate fi integral sau eșalonat, conform prevederilor din contractul de credit și a graficului de acordare și rambursare întocmit.

Potrivit principiului general privind acordarea de credite în completarea fondurilor proprii ale agenților economici, plățile din creditele aprobate, indiferent de destinația acestora, se vor efectua numai după epuizarea disponibilităților proprii din conturile curente ale împrumutaților. În acest sens, pe măsura necesităților de plăți ale agenților economici care au aprobate credite, conturile curente ale acestora vor fi alimentate din credite.

În funcție de solicitările beneficiarului, plățile de credite se pot face astfel:

plățile în numerar din sumele ridicate de la bancă pe bază de ordin de plată sau cec, pot fi efectuate de împrumutat pentru: salarii și cheltuieli asimilate; plata produselor achiziționate de la persoanele particulare care nu au deschis conturi la bănci sau plata altor bunuri cumpărate de la persoane fizice netitulare de cont; plata altor cheltuieli acceptate de bancă să se efectueze în numerar. Beneficiarii de credite vor justifica utilizarea sumelor în numerar din credite cu ocazia controlului, cu facturi, înscrisuri notariale, chitanțe vizate de primării etc.

plățile fără numerar din creditele aprobate se vor efectua pe baza documentelor de decontare în vigoare și a reglementărilor emise de Banca Națională a României. Documentele pe baza cărora se fac plățile: în numerar pe baza scrisorilor de garanție și pentru deschiderea de acreditive din creditele pe termen scurt, mediu sau lung, precum și toate celelalte documente de plăți fără numerar din creditele pentru investiții vor fi înregistrate în conturile împrumutaților numai după ce au fost verificate și vizate de compartimentul de credite.

Agenții economici pot beneficia de următoarele categorii de credite:

credite comerciale (simbol – 2011);

credite pentru trezorerie (simbol – 2021);

credite pentru comerț (simbol – 2031);

credite pentru echipament (simbol – 2041);

credite pentru investitori (simbol – 2051);

credite acordate clientelei (simbol – 2061);

credite de pe o zi pe alta (simbol – 2311);

Creanțele comerciale (2011) reprezintă operațiunile de scontare și asimilate a efectelor de comerț sub forma cambiilor și biletelor la ordin privind creanțele comerciale aferente livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii, operațiuni de scontare, fără recurs, bilete de imobilizare a creanțelor comerciale subscrise periodic de un client la ordinul băncii.

Înregistrarea efectelor de comerț scontate – la valoarea nominală:

“Scont și operațiuni asimilate” = “Cont curent”

(20111) (2511)

Evidențierea agio perceput, adică scontul în contul “Venituri înregistrate în avans”

(376) și comisionul (7029):

“Cont curent” = %

“Venituri înregistrate în avans”

(376)

“Comisioane “

(7029)

Înregistrarea creanțelor comerciale achiziționate în cadrul operațiunilor de factoring cu finanțare imediată:

“Factoring” = “Factoring disponibil”

(20112) (25211)

Evidențierea garanțiilor reținute pentru limitarea riscurilor de încasare se face în contul “Alte depozite colaterale” (25336), comisioane de gestiune în contul “Comisioane” (7029), comisioane de finanțare în contul “Venituri înregistrate în avans” (376) și sumele puse la dispoziție aderentului în contul curent (2511):

“Factoring disponibil” = %

(25211) “Alte depozite colaterale”

(25336)

“Comisioane”

(7029)

“Venituri înregistrate în avans”

(376)

“Contul curent”

(2511)

Creditele de trezorerie sunt destinate nevoilor de trezorerie ale agenților economici și persoanelor fizice și care completează sau înlocuiesc alte tipuri de finanțare mai speciale.

Înregistrarea privind acordarea creditelor, plățile efectuate de clientelă, din creditele de trezorerie pentru clienții cu cont la aceeași bancă:

“Credite de trezorerie” = “Cont curent”

(2021) (2511)

În situația în care există decalaj între momentul aprobării și momentul utilizării creditelor se face inițial înregistrarea angajamentelor de acordare a creditelor:

“Angajamente în favoarea clientelei” = “Contrapartida”

(903) (999)

La acordarea efectivă a creditelor de trezorerie, pe lângă operațiunea normală de acordare, avem:

“Credite de trezorerie” = “Cont curent”

(2021) (2511)

“Contrapartidă” = “Angajamente în favoarea clientelei”

(999) (903)

Creditele pentru export se acordă clienților pentru acoperirea nevoilor determinate de operațiuni de export de bunuri sau servicii și acestea pot fi: credite garantate cu creanțe asupra străinătății (20311); credite furnizori (20312); credite comerciale acordate nerezidenților (20313)

Înregistrarea angajamentelor de acordare a creditelor:

“Angajamente în favoarea clientelei” = “Contrapartidă”

(903) (999)

Acordarea efectivă a creditului:

“Credite comerciale acordate nerezidenților” = “Cont curent”

(20313) (2511)

“Contrapartidă” = “Angajamente în favoarea clientelei”

(999) (903)

Credite pentru echipament (2041. Sunt credite, în general, pe termen mediu și lung acordate de bănci clientelei pentru finanțarea investițiilor productive, cumpărări de materiale, achiziții, construcții sau amenajări.

Înregistrarea angajamentelor de acordare a creditelor:

“Angajamente în favoarea clientelei” = “Contrapartidă”

(903) (999)

Acordarea efectivă a creditului:

“Credite pentru echipament” = “Cont curent”

(2041) (2511)

“Contrapartidă” = “Angajamente în favoarea clientelei”

(999) (903)

Creditele pentru bunuri imobiliare în general se acordă pe termen mediu și lung și sunt folosite direct pentru achiziții, amenajări sau reparații de bunuri imobiliare cu destinație de locuință, denumite și credite investitori (2051). De asemenea pot fi și credite acordate promotorilor imobiliari de construcții de locuințe, credite pentru cumpărarea terenurilor, credite pentru demararea construcțiilor care se numesc “Credite promotori” (2052).

Înregistrarea angajamentelor de acordare a creditelor:

“Angajamente în favoarea clientelei” = “Contrapartidă”

(903) (999)

Acordarea efectivă a creditului:

“Credite investitori” = “Cont curent”

(2051) (2511)

Concomitent se face și înregistrarea:

“Contrapartidă” = “Angajamente în favoarea clientelei”

(999) (903)

Calcularea dobânzilor cuvenite pentru creditele acordate se înregistrează cu ajutorul conturilor:

“Creanțe atașate aferente operațiunilor = “Dobânzi de la operațiuni de

scontarea de factoring și asimilate scont, asimilate și alte creanțe

comerciale”

(2017) (70211)

“Creanțe atașate la credite de = “Dobânzi de la credite de

trezorerie” trezorerie”

(2027) (70213)

“Creanțe atașate la credite de export” = “Dobânzi de la credite pentru

export”

(2037) (70214)

“Creanțe atașate la credite pentru = “Dobânzi de la credite pentru

echipament” echipament”

(2047) (70215)

“Creanțe atașate la credite pentru = “Dobânzi de la credite pentru

bunuri imobiliare” bunuri imobiliare”

(2057) (70216)

La rambursarea creditelor și acordarea dobânzilor, la fiecare din creditele și creanțele atașate calculate, înregistrările contabile se realizează prin debiterea contului curent (2511) și creditele conturilor aferente creditelor și, respectiv, creanțelor atașate, astfel:

(2511) = %

(2021), (2031), (2041), (2051)

(2027), (2037), (2047), (2057).

O etapă distinctă după acordarea creditelor, o constituie controlul ulterior efectuat de către ofițerii de credite asupra modului de utilizare a creditelor acordate respectându-se scopul și, respectiv destinația acestora.

Studiu de caz privind fundamentarea deciziei de acordare a creditelor

2.3.1. Societatea “DARMINA ANI” S.R.L. solicită suplimentarea creditului pe termen scurt, existent în sold în sumă de 13000 mii lei, cu suma de 50000 mii lei pentru finanțarea cheltuielilor. Garanția creditului existent în sold este reprezentată de o ipotecă pe sediu administrativ în sumă de 1414000 mii lei, asigurată la o societate de asigurări.

De asemenea s-a încheiat contract de gaj fără deposedare pe producția neterminată în sumă de 600000 mii lei, dar care nu s-a asigurat.

Societatea este un client vechi al băncii, ce nu a înregistrat restanțe în achitarea creditelor solicitate, precum și în achitarea dobânzilor aferente, de altfel achitate la zi. Societatea este condusă de un colectiv relativ nou cu o calificare eterogenă. De asemenea s-au semnalat întârzieri în prezentarea către bancă a documentelor solicitate. S-a prezentat spre analiză bilanțul contabil încheiat la data de 31.12.2002.

Pe baza datelor din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, prezentate in anexa se calculează și analizează indicatorii de bonitate:

Active circulante 978000

1. Lichidit. Generală = –––––––- = –––––- = 1,28

Datorii curente 739000

Capital propriu 350000

2. Solvabilit. Patrim. = –––––––- x 100 = –––––- x 100 = 32,13%

Total pasiv 1089000

Profit brut 378000

3. Rata profitului brut = –––––––- x 100 = –––––- x 100 = 38,57%

Cifra de afaceri 980000

Profit net 378000

4. Rata rentabilit. financiare = –––––––- x 100 = –––––- x 100 = 108%

Capital propriu 350000

Datorii curente 739000

5. Gradul de îndatorare = –––––––- = –––––- = 0,67

Total active 1089000

Acordarea creditului agentului economic impune efectuarea analizei și evaluării riscului de creditare la date de 31.12.2001.

Riscul financiar

Z = 0,24X1+0,22X2+0,16X3-0,87X4-0,10X5

Excedent brut de exploatare 450000

X1 = ––––––––––––– = ––––– = 0,61

Datorii totale 739000

Capital permanent Capital propriu + Datorii pe termen lung

X2 = –––––––––- = –––––––––––––––––– =

Activ total Activ total

350000

= ––––– = 0,32

1089000

Active circulante (fără stocuri) 948000-84200

X3 = ––––––––––––––- = –––––––– = 0,09

Activ total 1089000

Cheltuieli financiare 73000

X4 = ––––––––––– = ––––– = 0,07

Cifra de afaceri 980000

Cheltuieli de personal Cheltuieli de personal

X5 = ––––––––––– = ––––––––––––––––––- =

Valoare adăugată Valoare venituri – Valoare bunuri sau servicii

370000 370000

= ––––––––––––- = ––––– = 0,25

2301000-(670000+160000) 1471000

Z = 0,146+0,070+0,014-0,061-0,025 = 0,144

Riscul comercial

Perioada medie de încasare a clienților:

Clienți x T 18000

Pmic = –––––––––– = –––––– = 6,6, zile

Cifra de afaceri 980000

Riscul de garanție

Proporția în care se iau în garanție bunurile:

ipotecă sediu administrativ = 141000 x 51% = 70500 mii lei

TOTAL GARANȚIE 70500 mii lei, din care cu siguranță medie 70500 mii lei.

Riscul managerial

calificare eterogenă cu experiență redusă;

relații bune cu banca.

Din analiza bilanțului contabil, a contului de profit și pierdere și a situației creanțelor și datoriilor, precum și a indicatorilor de bonitate rezultă următoarele caracteristici ale activității clientului:

clientul are o capacitate slabă de a face față datoriilor sale exigibile prin transformarea rapidă a activelor circulante în disponibilități, având o lichiditate generală de 1,28;

gradul în care clientul poate face obligațiilor de plată, adică solvabilitatea patrimonială, are un nivel bun de 32,13% indicând ponderea surselor proprii în totalul pasivului, limita până la care agentul economic este finanțat din alte surse decât fondurile proprii fiind de 0,67, de unde rezultă un nivel al gradului de îndatorare satisfăcător;

nivelul profitului este ridicat, reprezentat printr-o rată a profitului brut de 38,57, de unde rezultă capacitatea firmei de a obține profit din activitatea propriu-zisă;

în ceea ce privește rata rentabilității financiare, aceasta are un nivel bun de 108% și reprezintă capacitatea capitalului investit de a produce profit.

În vederea determinării riscului de creditare se începe cu stabilirea nivelului riscului financiar care reflectă dificultățile ce pot să apară în activitatea financiară a firmei, mai ales de posibilitățile de achitare la termen a obligațiilor către bancă. Pe baza scorului rezultat, Z = 0,144, rezultă că firma are o situație financiară bună, riscul de faliment fiind cuprins între 10% și 30%.

Dat fiind faptul că perioada medie de încasare a clienților este mai mică decât 30 zile (Pmic<30 zile) rezultă că incertitudinea ce poate să apară la încasarea clienților este redusă, deci riscul comercial este redus.

Posibilitatea apariției unor dificultăți legate de valorificarea bunurilor aduse în garanție în situația în care împrumutatul nu rambursează creditul și nu plătește dobânzile aferente conform prevederilor contractului de credit, adică riscul de garanție la un nivel mediu.

Toate aceste aspecte ale analizei financiare și indicatorilor de bonitate oferă o imagine amplă asupra activității clientului analizat și, alături de analiza riscului în activitatea de creditare, stau la baza deciziei de creditare și, deci, de aprobare și acordare a creditelor solicitate.

Pe baza informațiilor furnizate de analiza economico-financiară se stabilește încadrarea clientului într-una din categoriile de performanță:

Tabelul nr.1

Pe baza punctajului obținut, clientul se încadrează în categoria "B" de performanță. Clientul are o bună situație economico-financiară în prezent, își realizează indicatorii de bonitate la un nivel superior, dar pentru perioada următoare nu sunt perspective privind menținerea performanțelor financiare la același nivel, existând fie probleme de natură organizatorică, de personal, fie probleme legate de natura și obiectul de activitate.

Evaluarea riscului de creditare este reflectată în tabelul următor:

Tabelul nr.2

Riscul total de 75 de puncte duce la încadrarea clientului în "clasa II de risc". Performanțele financiare ale firmei sunt bune dar nivelul prezentat nu poate fi menținut în perspectivă. Garanțiile oferite de client conferă o siguranță medie. Riscul de creditare este mediu, avizul favorabil fiind dat numai cu îndeplinirea unor condiții suplimentare privind indicatorii financiari, garanțiile etc.

Soluție – se va solicita ca pentru administratori să se încheie contracte de cauțiune privind patrimoniul prezent și viitor al acestora.

2.4. Considerații privind posibilitățile de creștere a rolului sistemului

bancar în finanțarea economiei

Administrarea creditelor presupune în primul rând îmbunătățirea managementului activelor cu risc.

Cunoașterea punctelor slabe și tari în procesul creditării sunt importante pentru alocarea fondurilor între diferite tipuri de credite, cazul creditelor comerciale, al celor de consum sau chiar și ipotecare.

Coordonatorul activității de creditare trebuie să fie preocupat de administrarea acestui proces, inclusiv de activitățile zilnice ca: documentare, actualizarea fișelor și a înregistrărilor, supravegherea ofițerilor de cont. Aceste activități au ca scop minimizarea riscului asociat procesului de creditare.

Alte riscuri interne pe care coordonatorul activității de creditare trebuie să le aibă în vedere, include: diversificarea portofoliului, mărimea creditelor, numărul de credite.

Excesul de credite acordate unei ramuri, într-o anumită zonă geografică, unui anumit tip de client, face ca riscul apariției creditelor neperformante să crească (de exemplu, în situația în care o ramură a economiei, o zonă geografică înregistrează un declin al activității economice creditate). Ca urmare, rambursarea creditelor poate fi lentă afectând astfel posibilitățile de acordare de noi credite. Profitul va avea și el de suferit pentru că în astfel de situații apar și pierderi, în același timp cu dificultățile în rambursare și cu declinul economic.

Dacă termenii de acordare a creditului nu permit lichidarea creditelor restante banca poate avea dificultăți în privința fluxului de numerar.

Lichiditatea poate fi realizată prin menținerea unei lichidități a activelor sau prin atragerea de fonduri. Trebuie estimată la un nivel adecvat, întrucât o lichiditate pre ridicată afectează profitul băncii, iar un nivel prea scăzut determină atragerea de resurse, de obicei cu costuri ridicate, ceea ce reduce în final profitul.

În condițiile tranziției la economia de piață, problema menținerii lichidității rămâne dominantă. De regulă, această problemă se rezolvă prin facilități de refinanțare și linii de credit acordate de băncile centrale. Totuși, o preocupare excesivă pentru asigurarea lichidității poate perpetua practicile nesănătoase de acordare a împrumuturilor de către bănci. De asemenea, creează dificultăți în proiectarea politicilor monetare.

Un element esențial de îmbunătățire a managementului bancar îl reprezintă asigurarea lichidităților. Structura activelor trebuie să fie astfel încât ieșiri de fonduri să nu presupună ajustări în pasiv.

Coordonatorul activității trebuie să supravegheze fiecare credit mare pentru a se asigura că ofițerii de credite se conformează politicii de creditare adoptată de bancă. Acesta trebuie să supravegheze și numărul de credite administrate de un ofițer de credit (pentru a se asigura că fiecare ofițer poate supraveghea în mod eficient fiecare credit). Un număr mare de credite duce la imposibilitatea administrării acestora și, deci, la creșterea riscului asumat de bancă. Numărul creditelor alocate unui ofițer de credite trebuie să aibă în vedere și complexitatea acestora.

Îmbunătățirea managementului bancar presupune și:

optimizarea structurii portofoliului de credite;

optimizarea volumului portofoliului de credite;

1. Optimizarea structurii creditelor trebuie axată pe două criterii: diversificarea portofoliului de credite, pentru dispersarea riscului și selecția clienților prin confruntarea profitabilității cu riscurile.

a) Diversificarea portofoliului de credite urmărește două scopuri principale:

minimizarea riscului;

creșterea nivelului de profit existent.

Riscul portofoliului de credite nu reprezintă media tuturor riscurilor creditelor din portofoliu. Un portofoliu de credite este mai puțin riscant decât creditele individuale care îl compun. Prin urmare, implicația diferenței de grad a riscului de portofoliu și a riscului creditelor individuale care îl compun este că, dispunând de o conducere abilă a portofoliului de credit, se pot obține o combinație de credite care să conducă la o rată înaltă a profitului și la evitarea riscului excesiv.

Managementul creditelor trebuie să aibă în vedere faptul că centrul de profit are deja o anumită structură a portofoliului de credite existente. Prin urmare, pentru optimizarea structurii creditelor este necesar să avem în vedere două componente:

îmbunătățirea calității portofoliului de credite aferent clienților existenți;

adăugarea de noi credite la portofolii prin atragerea de noi clienți.

Îmbunătățirea calității portofoliului de credite aferent clienților existenți se poate realiza, pe de o parte, prin acordarea de noi credite numai clienților încadrați în categoria A și B de performanță și prin diversificarea tipurilor de credite ce se vor acorda acestora, iar pe de altă parte prin diminuarea creditelor acordate clienților încadrați în ultimele categorii de performanță.

Evoluția calității portofoliului de credite se poate determina cu ajutorul relației:

CAB

SP% = –––––- x 100

CT

În care:

SP% = structura portofoliului de credite;

CAB = suma creditelor acordate clienților de categoriile A și B;

CT = suma tuturor creditelor din portofoliu.

Cu cât acest indicator este mai aproape de 100% cu atât calitatea portofoliului de credit este mai bună.

Adăugarea e noi credite la portofoliu prin atragerea de clienți încadrați în categoriile A și B de performanță presupune parcurgerea a două etape. Prima etapă se referă la identificarea clienților care au conturi deschise la alte societăți bancare. Cea de-a doua etapă se referă la atragerea efectivă a acestora.

Dacă pentru prima etapă lucrurile nu sunt atât de complicate, pentru cea de-a doua etapă există mai mulți factori care trebuie luați în considerare, printre care:

concurența bancară locală;

abilitatea managerială a conducătorilor centrului de profit;

gama de servicii și produse bancare ce se poate oferi;

gradul de profesionalism al salariaților;

operativitatea servicii clientelei.

Luând în considerare gradul diferit al concurenței bancare de la o localitate la alta și responsabilitatea conducătorilor de profit privind profitabilitatea, este necesar a fi acordate acestora anumite competențe ( pe lângă cele existente), atât pentru a menține clientela performantă, cât și pentru a atrage noi clienți performanți. De pildă, dobânda la creditele curente să poată fi negociată cu clienții în limita a câtorva puncte. De asemenea, o anumită marjă s-ar putea stabili și pentru comisioane sau pentru dobânzile pasive. Bineînțeles, că în aceste condiții, fiecare conducător trebuie să urmărească realizarea profitabilității programate, respectiv marja dintre dobânda medie activă și cea pasivă. În acest context, ar crește gradul de credibilitate a capacității manageriale a conducătorilor centrelor de profit în ochii clienților.

Creșterea nivelului de profit existent se poate produce atunci când, prin diversificarea portofoliului de credite se îmbunătățește calitatea acestora, precum și prin diminuarea creditelor pierdere și adăugarea de noi credite performante. Variantele de modificare a profitului de credite, trebuie să fie fundamentate de efectele previzibile privind creșterile de profit ce se vor obține.

b) selecția clienților prin confruntarea profitabilității cu riscurile este un alt criteriu care poate conduce la îmbunătățirea calității portofoliului de credite.

În relațiile directe cu destinatarii creditelor, băncile desfășoară pentru fiecare în parte o activitate de cunoaștere și apreciere. Relevante sunt, în această accepțiune analizele nefinanciare și cele financiare ale clienților, efectuate de bancă. În funcție de aceste analize se pot selecta clienții clasificați în categoriile A și B de performanță. Predilecția către anumiți destinatari multiplică și riscurile, dar amplifică dimensiunile profitului atunci când ratele de credit și dobânzile sunt încasate la termen sau diminuează profitul atunci când acestea nu se încasează. Dispersia riscurilor, prin diversificarea portofoliului de clienți și de credite poate duce la creșterea profitabilității centrelor de profit.

2. Optimizarea volumului portofoliului de credite.

Un centrul de profit bancar poate acorda un volum de credite mai mare sau mai mic decât volumul depozitelor constituite de clienții săi. Se pune, în credite, pentru a se asigura profitabilitatea programată? Pentru a putea răspunde la această întrebare putem pune în relație două mărimi:

CB NCB

În care CB – credite bancare;

NCB – necesarul de credite bancare.

Ceea ce este în partea stângă a inecuației arată cât de mare trebuie să fie volumul creditelor acordate de către bancă. Partea dreaptă a inecuației exprimă mărimea volumului de credite, ce poate asigura bunul mers al activității desfășurate de către bancă. În aceste condiții, volumul plasamentelor de credite ar trebui să fie mai mare și, numai la limită, egal cu necesarul de credite bancare.

Băncile sunt puternic afectate de costurile aferente deficitului de resurse și/sau de veniturile aferente excedentului de resurse. În acest context, întâlnim două situații: necesarul de credite bancare este mai mare decât volumul depozitelor bancare sau necesarul de credite bancare este mai mic decât volumul depozitelor bancare.

În prima situație banca va înregistra deficit de resurse, iar în a doua situație va înregistra excedent de resurse.

Îmbunătățirea calității portofoliului de credite depinde și de structura resurselor atrase, respectiv și de perioada de maturizare a acestora, de corelația dintre scadența activelor și cea a pasivelor.

Diversificarea portofoliului de credite, în vederea reducerii riscului și creșterii profitabilității, presupune atât o diversificare a clientelei care angajează împrumuturile bancare, cât și una a tipologiei creditelor acordate.

Alt element esențial pentru creșterea performanțelor managementului este efectuarea periodică a unei analize SWOT, care să cuprindă o analiză internă și o analiză a mediului în care banca își desfășoară activitatea, stabilindu-se punctele tari, cele slabe, oportunitățile și amenințările activității desfășurate de către bancă într-o anumită perioadă.

În concluzie, aspectele prezentate anterior ar trebui să stea la baza managementului bancar din țara noastră, pentru ca acesta să devină un instrument de maximizare a profiturilor.

Modernizarea instituțiilor bancare, introducerea unor metode de management performante, promovarea unor instrumente specifice sunt indispensabile pentru funcționarea sănătoasă a economiei naționale în prezent și în perspectivă.

B I L A N Ț

Încheiat la 31.12.2002

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Încheiat la 31.12.2002

SITUAȚIA CREANȚELOR ȘI A DATORIILOR